CUPRINS

MUZICĂ

1Vibraţii de suflet – interviu cu Teo Milea

LITERATURĂ – PROZĂ 6

“De ce doar Nürnberg?” – proză scurtă de Octavian Brânzei

ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE

13Daniel Ilinca: “Dacă depăşeşti bariere în mod sigur nu poţi fi considerat banal”

ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE 23

Despre fotografie, cu dragoste – recenzie de carte

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

MUZICĂ

Vibrații de suflet – interviu cu Teo Milea

Am astăzi deosebita plăcere să îmi fie alături,

chiar dacă doar la nivel virtual, un muzician

plin de talent şi pasiune, care a răscolit şi

răscoleşte în continuare nu doar inimile

românilor, ci şi pe cele ale tuturor oamenilor

de prin toate ţările pe unde a concertat. Este

vorba despre Teo Milea, nume care nu mai

necesită de mult prezentări, interpretările sale

fiind extrem de cunoscute şi iubite de toţi cei

care le-au ascultat deja.

L.N.: Povesteşte-ne, te rog, care au fost începuturile pianistului Teo Milea.

T.M.: Povestește mama că de la vârsta de 2 ani am început să fredonez teme muzicale pe care le

auzeam la radio sau pe benzile de magnetofon ale tatălui meu. Aveam și o înțelegere cu părinții mei

pentru momentele când mă lăsau să mă bălăcesc în cada plină de apă: trebuia să cânt fară oprire,

pentru că atunci știau ei că situația este sub control și nu am început să iau apă la bord.

Trebuia să urmez cursurile de sculptură pentru a duce mai departe moștenirea familie, tatăl meu fiind

sculptor. Dar când am ajuns la școala de arte din Arad pentru a mă înscrie, cei din comisie i-au

comunicat mamei că sculptura se învață doar din ciclul gimnazial.

Odată început studiul pianului, am prins un drag nebun de acest instument și nu am mai vrut să mă

despart de el.

De ce pian?

Cu puțin timp înainte de a începe clasa I-a, bunica mea a primit în custodie pianul unei verișoare (cred

că nu mai avea unde să îl țină), iar la Mama-Ică era loc destul în sufragerie.

Credeam că îl voi folosi mai mult în joacă pentru cei patru ani care durau până la începerea cursurilor

de sculptură, dar planurile s-au schimbat repede. Uite-mă astăzi, plecat de-acasă să mă formez ca

sculptor și devenit pianist. Tot e bine că am pămas în jurul lemnului, doar că acum este un lemn

muzical.

L.N.: Putea fi un alt instrument în locul lui? De ce?

T.M.: Putea fi vioara, pentru că am avut de ales între pian și vioară. Am spus un ‘NU’ categoric viorii

pentru că aveam în curte o vecină care de 3 ani tot încerca să cânte la acest instrument și nu reușea.

Cânta atât de prost încât cred că am făcut carii în copilărie de la notele false pe care le executa.

1

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

L.N.: De la clasic la modern par să fie o mulţime de paşi. Sau e doar o aparenţă?

T.M.: Sunt câțiva pași între cele două lumi, dar este o plăcere să te plimbi muzical prin ambele. Nu poți

intra în lumea moderă a muzicii de pian dacă nu ai trecut serios prin lumea clasică. În clasic am învățat

de la cei mai mari profesori ai omenirii: Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Liszt, Rachmaninov, etc.

Doar aprofundându-i pe ei poți să îți găsești nișa în care să poți să fii tu. Toată creația mea este bazată

pe relația interumană, eu compun inspirându-mă din poveștile publicului meu cu care am o relație

foarte strânsă. Sunt în permanență interesat de ce le-ar place să audă, de anumite elemente care să le

regăsească în piesele mele, pentru că în fond și la urma urmei muzica o compun pentru ei. Doar ținută

pentru mine nu are nici o valoare. Publicul este cel care validează artistul și creația sa.

L.N.: Ce înseamnă de fapt muzica pentru tine?

T.M.: Muzica mi-a dăruit prieteni, prin muzică am făcut oamenii să zâmbească sau să își șteargă o

lacrimă pentru că datorită liniei melodice gândul și sufletul au poposit vreme de o clipă într-o amintire

din trecut. Pe muzica mea au fost concepuți și au apărut puiuți de om. Muzica este modul meu de

exprimare, unealta prin care le spun oamenilor cât de mult îi iubesc și îi apreciez.

L.N.: Mai degrabă major sau mai degrabă minor?

T.M.: Atunci când ești fericit vrei să împarți acel moment cu toată omenirea și evident muzica ce se

naște pe clapele pianului va fi una majoră. Mi se mai întâmplă și mie să mai am unele momente mai

puțin fericite, drept e că foarte rar, pentru că în fiecare clipă văd doar partea plină a paharului și mă

bucur de ceea ce am fără să tânjesc la ceea ce nu-i de nasul meu. În acele momente mă retrag cu cel

mai bun prieten al meu, pianul, și povestim în taină în acorduri minore găsind împreună cărarea spre

raza de soare a temelor majore.

2

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

L.N.: Vorbeşte-ne puţin, te rog, despre colaborările pe care le-ai avut. Ştiu că fiecare colaborare este

importantă, în parte – a existat însă vreuna care să îşi fi lăsat o amprentă mai puternică asupra

compoziţiilor tale sau asupra felului tău de a interpreta muzica? De ce?

T.M.: Am avut plăcerea și onoarea de a fi primul pianist care a susținut un recital în cadrul

Comandamentului NATO de la Bruxelles cu ocazia Zilei Naționale a României – 1 Decembrie 2012.

M-am bucurat enorm că tot în toamna anului 2012 mi-am pus numele în istoria Bucureștiului ca fiind

primul pianist care concertează într-o stație de metrou, reușind să opresc preț de o oră peste 200 de

persoane din fuga lor zilnică.

Experiența care și-a pus amprenta cel mai mult în cariera mea s-a consumat în toamna anului 2013

când am fost invitat să particip la Gala Internațională de Balet a Operei din Dortmund editia 18. Prim

balerina Operei din Dortmund, Monica Fotescu-Uta a îndrăgit atât de mult piesa mea Agony and

Ecstasy încât și-a dorit să coregrafieze și să danseze pe această piesă live în gala de balet. Am lucrat

timp de o săptămână cu ea și partenerul ei Stephen King împreună cu 3 coregrafi pentru realizarea

unui moment extraordinar. Surpriza a venit cu jumătate de oră inainte de a intra pe scenă, când

directorul operei mi-a spus că sunt primul pianist din lume care performează în această gală de-a

lungul celor 18 ediții. Aceasă veste a fost ca un duș cu gheață rece, rece, dar în fața a 1200 de

spectatori am format un trio foarte bine conturat, am transmis emoție în public, iar la final sala ne

aplauda în picioare.

În acel moment mi-am învis orice emoție și am realizat că atunci când crezi și te dedici totul este

posibil.

3

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

L.N.: Care este relaţia ta cu publicul?

T.M.: Publicul pentru mine este totul. Datorită lui

astăzi sunt pe scenă, la “insistențele ” lui am

înregistrat al doilea disc și de dragul lui am

început să lucrez la cel de-al treilea. La rândul

meu, sunt un simplu om care iubește ceea ce

face, care oferă și primește bucurie. Înainte de

fiecare concert îmi face o deosebită plăcere să îmi

întâmpin publicul în fața sălii de concert și să le

mulțumesc pentru timpul pe care mi-l oferă și pentru toată susținerea lor. Le spun des că sunt tare

bucuros să fiu contemporan cu ei. Sunt pianistul care urcă pe scenă din sală și personajul care în

drumul lui spre pian se oprește să își salute un prieten pe care nu l-a văzut la intrare.

L.N.: Cum e mai simplu: live sau studio?

T.M.: Prefer de 1000 de ori Live decât sesiunea de studio. Sunt dependent de public, iar în timpul

concertelor în nuanțele de piano pianissimo le aud respirația, aproape și bătaia inimii, ceea ce îmi

confirmă că trăim acel moment împreună. În studio nu ai parte de aceste condiții, acolo ești singur cu

pianul, dar și acolo îmi iau în suflet și în minte publicul cu mine. Când înregistrez un disc publicul

trebuie să aibă același sentiment de concert în momentul în care ascultă acasă acel album.

L.N.: Dintre locurile unde ai cântat deja, în care ţi-

ai dori cel mai mult să cânţi din nou?

T.M.: M-am îndrăgostit de toate locurile în care

am cântat și îmi doresc să mai ajung să concertez

din nou în fiecare. Peste tot am prieteni și îmi e

dor să-i vizitez să stau iar la povești cu ei să ne

bucurăm de clipe care vor rămâne vii în amintirile

noastre.

L.N.: Dintre locurile unde încă nu ai cântat, în care ţi-ai dori cel mai mult să ajungi să cânţi? Mă refer

aici la orice loc, nu doar o scenă anume.

T.M.: Sunt multe locuri în care fiecare artist și-ar dori să ajungă să cânte, dar cel și cel mai mult mi-aș

dori să ajung să cânt în fiecare sală cu pian din țara mea natală. Să pot să le spun mulțumesc pe limba

mea și să îi asigur că deși m-am mutat în Canada, eu tot unul de-al lor am rămas. Un suflet românesc.

L.N.: Până acum ai lansat două albume de muzică solo pian, “On white…and black keys” în 2012 şi

“Open Minds” în 2015. Ce anume din tine stă în spatele fiecăruia dintre acestea?

T.M.: Mă bucur nespus că `On white … and black keys` s-a clasat pe locul II in 2015 la categoria

Classic album of the Year la radio-ul SoloPiano.com din Statele Unite, iar un an mai târziu, în 2016,

`Open Minds` câștiga locul I in aceeași categorie a radio-ului.

Pe lângă foarte multe ore de studiu și multe piese compuse din care aleg ceea ce consider ca fiind cel

mai bun, stă dragostea față de public, recunoștința pentru toată implicarea și susținerea lui. Tot ceea ce

compun, compun din tot sufletul pentru oameni!

4

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

L.N.: Putem să ne aşteptăm ca un al treilea album să dezvăluie şi o altă latură a pianistului şi

compozitorului Teo Milea? Când estimezi că ar urma să apară acest al treilea album?

T.M.: Cu siguranță cel de-al trei-lea disc va aduce o culoare nouă muzicii mele, care va fi influențată de

noul oraș în care locuiesc, Toronto. Dar vă promit, și iată că dau și în scris, că în toată muzica pe care

o voi compune în continuare îl veți regăsi pe același prieten Teo Milea, omul care se bucură de oameni.

`I am human`, pentru că acesta va fi titlul celui de-al treilea disc dedicat pianului, va apare în 2018, dar

pentru a fi la curent cu noutățile despre acest album și mai ales pentru a afla când voi avea următoarele

concerte în România, vă invit pe site-ul meu www.teomilea.com .

L.N.: Îţi mulţumesc încă o dată mult de tot pentru faptul că ai acceptat să îmi răspunzi la întrebări!

T.M.: Plăcerea și bucuria este de partea mea, dragă Liliana! Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați

dăruit din timpul vostru citind aceste rânduri!

Abia aștept să vă revăd și să vă cânt!

P.S.: Am găsit multe articole faine pe blogul Din Dragoste pentru Artă

www.dindragostepentruarta.wordpress.com, așadar vă sugerez să vă împrieteniți cu el pentru că numai

de bine veți afla de aici.

Vă îmbrățișez cu drag și dor,

Al vostru prieten,

Teo Milea

Menţionăm că fotografiile folosite în cadrul acestui articol au ca autori pe Sabin

Cercel, Mihai Toth şi Flavius Neamciuc, iar pe pagina noastră online puteți viziona, în

finalul articolului, videoclipul oficial al piesei “Silence” (al cărui link este

https://www.youtube.com/watch?v=jsRb5I5jT68) preluat de pe

youtube, de pe canalul personal al lui Teo Milea :).

Autor articol: Liliana Negoi

5 4

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

LITERATURĂ - PROZĂ

“De ce doar Nürnberg?” – proză scurtă de Octavian Brânzei

Nu este prima dată când cuvintele lui Octavian

Brânzei ajung la noi pe pagină – cu siguranţă

nu va fi nici ultima. Am ales pentru astăzi un

text preluat direct de pe blogul său

(https://jurnaldefrontblog.wordpress.com/2015/

12/30/de-ce-doar-nurnberg/), un text care, de

fiecare dată când îl citesc, mi se înfige în suflet

ca o lama de cuţit dureros de bine ascuţită. Şi

pentru că e frumos să împarţi cu alţii ceea ce este bun, împart şi eu cu voi, dragii noştri cititori,

această bijuterie literară. Vă doresc lectură plăcută :).

De ce doar Nürnberg?

Unchiului Arion

Deodată, fără să ştie cînd şi cum, îşi dădu seama că e treaz. Îşi dădu seama şi că e mai

tîrziu decît de obicei căci reazele soarelui, care intrau prin uşa deschisă, abia ajungeau pînă

la picioarele mesei.

Se dădu jos din pat şi alergă fuguţa afară. Mama nu se vedea nicăieri.

Se aplecă asupra căldării de tablă şi îşi cercetă atent chipul somnoros şi ciufulit. Oftă

bătrîneşte privindu-şi julitura de pe nas care nu mai voia să treacă odată. Mai ştii, poate –

Doamne fereşte! – îi rămîne vreun semn? Şi tocmai pe nas…

Izbi cu pumnul în oglinda apei, aşa, de necaz! Găleata se umplu de zeci de cioburi

scînteietoare. Apucă cîteva în căuşul palmelor şi se unse cu strălucirea lor răcoroasă pe ochii

încercănaţi de somn.

Din umbra anemică a şopronului Tulzan se uită la el gîfîind, cu limba lui mare şi roşie

atîrnînd aproape pînă-n praf.

6

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Îl privi fix în ochi. Cîinele începu să clipească, apoi căscînd alene se ridică şi plecă

fără grabă pe după colţul casei.

Această primă victorie a zilei îi umplu inima de bucurie şi-l înveseli. Intră înăuntru şi

se opri buimăcit în mijlocul camerei. De ce a intrat? Sigur voia să facă ceva, dar ce? Se

răsuci, ca un cîine ce caută să-şi prindă coada, încercînd să-şi aducă aminte. Căzu în fund şi

în timp ce pereţii reveneau treptat la obişnuita lor încremenire ascultă atent liniştea. Zîmbi:

asta era! Îi era foame.

Ciuli urechea. Nimic. Doar zumzetul continuu al muştelor hîrjonindu-se în praful

razelor de soare. Poate că Mama s-a dus tocmai la Gară, să cumpere ceva.

Ieşi în prag şi dădu roată cu ochii prin prejur. Un stol de vrăbii neruşinate tocmai

tăbărîseră pe pălăriile de floarea soarelui din capătul tarlalei de porumb, certîndu-se şi făcînd

o gălăgie aşa de mare de parcă-ar fi fost pe tarlaua lor. Asta nu mai era nici hoţie, nici

obrăznicie, era de-a dreptul o sfidare!

Încruntat, apucă un bulgăre de pămînt şi-l aruncă drept în mijlocul hoardei înaripate

care nu mai vedea nimic în preajmă sfădindu-se pe seminţe. Nu reuşi să nimerească pe careva

dar cel puţin înţeleseră că s-au băgat unde nu le fierbe oala şi că ar fi cazul să-şi vadă de

treabă.

Această a doua victorie îl încîntă atît de mult încît nu observă că prăduitoarele

executaseră doar o manevră de retragere strategică şi acum îl pîndeau dintre ştiuleţii de

porumb şi de pe acoperişul casei.

Îşi curăţi palma de pămînt frecînd-o de şold. Grăbi spre bucătărie. Pe măsuţa joasă, cu

trei picioare, descoperi învelită într-un ştergar o bucată măricică de turtă de mălai rămasă de

ieri şi se apucă, cu voluptate, să facă gloanţe. Pentru el, a face gloanţe înseamnă să-ţi bagi

degetele răşchirate în mămăligă, apoi să le strîngi pumn încît printre ele să ţîşnească

mămăliga asemenea laptelui din ugerul vacii cînd o mulgi.

N-avea voie să facă aşa ceva sub pedeapsa cu băţul şi poate tocmai de-aia se simţea

acum atît de fericit frămîntînd între degete masa de dimineaţă, lipicioasă şi rece.

Fericirea nu dură mult. Insidios, gîndul că ar putea fi prins îi transformă plăcerea în

teamă. Rupse bucata frămîntată, o făcu gogoloi şi cu ea în mînă ieşi afară din bucătărie. Ocoli

7

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

coteţul găinilor şi trecînd peste stratul cu varză ajunse la cel cu roşii. Îşi umplu burtica

ţuguiată aşa, de-a-n picioarelea, preocupat doar de goana bezmetică a furnicilor.

O adiere slabă se stîrni trecîndu-i prin părul de culoarea măceşelor. Suliţele înalte de

păp’şoi foşneau uscat şi aspru, acoperind zarva vrăbiilor ce dăduseră iar iama prin pălăriile

de floarea soarelui. Apoi, aşa cum începuse, aşa se opri, lăsînd frunzele în visătoarea şi

somnolenta lor încremenire.

Tocmai se apleca deasupra unui arac cînd din porumbişte izbucni mîrîitul lui Tulzan,

din ce în ce mai ameninţător pînă explodă într-un lătrat răguşit şi bubuitor.

Se grăbi spre locul în care cîinele continua să latre hodorogit, grăbindu-se cît îl lăsau

bulgării uscaţi de pămînt rămaşi de la a treia praşilă.

Primul lucru care sărea în ochi era părul. Decolorat pînă la alb şi murdar, ajunsese să

aibă culoarea prafului. Hainele jegoase şi ferfeniţite, cîndva de un verde profund, ca cetina, se

confundau cu umbra subţire, tăioasă, a ştiuleţilor.

Zăcea cu faţa-n jos, nemişcat, sub ploaia de raze şi sub cea de hămăituri ale lui Tulzan.

Se opri gîfîind. Cîinele dădu din coadă, ca semn că a luat act de prezenţa lui dar nu se

întoarse şi nici nu se opri din lătrat.

– Malş! Malş!

Îl privi mirat. Nu mai lătră dar continuă să mîrîie ameninţător la omul care zăcea

nemişcat în ţărînă.

– Ineee-el! Ionee-el!

Glasul Mamei trăda îngrijorare.

Femeia, înaltă, uscăţivă, osoasă, cu bazmaua trasă adînc peste frunte, umbrind ochii

mari, negrii, căta neliniştită peste curte.

Îl văzu ieşind clătindîndu-se şi înţelese imediat, după faţa-i serioasă, că s-a întîmplat

ceva în lipsa ei.

Lătratul cîinelui care zicea în limba lui „Străin! Străin! Străin!” îi confirma teama.

Se lăsă pe vine şi cu poala cămăşii îi şterse copilului chipul de sudoare şi praf. O

privea cu seriozitate bătrînească lăsîndu-se în voia mîinilor ei.

Lătratul cîinelui crescu brusc în intensitate.

Neliniştită, femeia se ridică şi privi încordat spre porumbişte. Nu se vedea nimic.

8

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Puse mîna pe toporul sprijinit de perete şi intră hotărîtă pe tarla.

Alerga în urma ei, gîfîind şi dansul tulpinilor înalte avea îl el ceva ameninţător.

Acum îi putea vedea şi faţa. Cenuşie de praf, cu un nas nu mai mare a al lui şi tot

pistruiat, doar că ochii îi avea albaştrii, ca cicoarea din marginea uliţei.

Umerii obrajilor, înalţi, păreau că vor să iasă prin piele.

Ochii, ca două cioburi de sticlă, prinseră viaţă la vederea femeii.

Căută să se ridice în capul oaselor. Îngăimă cu efort:

– Wasser… şi întreaga faţă i se schimonosi crispată de durere. Încercă să-şi

umezească, cu grijă, buzele, cu limba umflată şi decolorată, dar fără să reuşească, căci gemu

iar

– Wasser… privind femeia cu ochi de cîine bătut.

Tulzan, încurajat de prezenţa stăpînei, lătra ca scos din minţi.

– Marş de-aici! se răsti aspru femeia la el dar cîinele, întărîtat de propria lui hămăială

n-o luă în seamă.

– Stai tu, javră nenorocită… şi aplecîndu-se azvîrli după el cu un bulgăre de pămînt.

Cîinele se topi măturînd cu coada praful în urma lui.

În liniştea zumzăitoare străinul gemu iar:

– Wasser.

O clipă nu se mişcă nimeni. Apoi, fără să lase toporul din mînă, se întoarse spre casă.

Omul, rămas doar cu copilul care îl privea ţintă, plecă obosit capul în piept şi cu chiu,

cu vai se ridică pe-o rînă, sprijinindu-se greu cu palma-n pămînt.

Continuă să-i privească epoleţii şi crucea neagră de la gît chiar şi cînd o auzi pe

Mama foşnind în spatele lui.

Trecu pe lîngă el fără să-i dea atenţie şi se chinci lîngă străin.

Înţelese după poziţia coatelor ei că îi adusese cana de tablă plină cu apă.

Îi păru o veşnicie pînă auzi iar glasul hîrîit al străinului, ca un oftat:

– Danke…

Tulzan, lîngă el, privea scena mîrîind în surdină. Brusc, ciuli urechile şi făcînd stînga-

nprejur dispăru în salturi de umbră către casă.

9

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

În timp ce femeia se ridica de pe vine lătratul cîinelui izbucni iar, înrăit, dispre

proartă.

Apoi, acolo la poartă, bubui şi lătratul lui Tulzan încetă ca prin farmec.

Era a patra oară că fugea prin bulgării asprii de pămînt ai tarlalei, dar de data asta

Mama i-o luase cu mult înainte. Cînd ajunse în curte o văzut, stîrnd dreaptă, în faţa a patru

bărbaţi ce o priveau în tăcere. Ochii lor se plimbau peste ea, de sus în jos şi de jos în sus şi

doar al patrulea se uita fix la cana din mîna ei. Un semn al lui şi doi dintre străini trecură în

goană pe lîngă ei.

Se trase mai aproape de Mama şi fără să ştie prea bine de ce simţi că îi e frică de

oamenii aceia, pe a căror bonete stătea înfiptă o steluţă roşie în cinci colţuri.

Cei doi se întoarseră tîrînd după ei, de subsiori, pe străinul cu păr ca paiul şi haine

care, cîndva, fuseseră de culoarea cetinei.

Copilul se lipi de piciorul Mamei şi îl cuprinse strîns, cu amîndouă mîinile, peste fusta

largă, cu creţuri, căutînd instinctiv ocrotire.

Abia atunci îl văzu pe Tulzan, lîngă poartă, cu ţeasta sfărîmată, într-o băltoacă neagră,

lucind stins în soarele a cărui dogoare creştea cu fiecare clipă.

Omul care privise fix cana din mîna mamei, şi singurul dintre ei care avea peste piept

trecută în diagonală o cureluşă de piele, făcu atunci un pas spre femeie.

– Suca! şuieră printre dinţi şi o plezni cu toată puterea cu pumnul peste faţă.

Femeia se clătină sub izvbitură şi căzu grămadă lîngă ghizdul fîntînii.

Asta era prea mult, mult prea mult pentru el, oricît ar fi fost de mic, prea mult pentru o

singură zi, şi nici măcar, pentru o singură dimineaţă.

Uită că abia merge de doi ani de zile, uită că în faţa lui are oameni mari, uită că pînă

şi cotoiul îl bătuse măr în ziua cînd îl trăsese de coadă, uită de toate şi orbit de lacrimi se

repezi la omul acela cu ochii traşi spre tîmple şi diagonală de piele peste piept şi începu să-l

izbească cu pumnii pe unde nimerea.

Se trezi aruncat cît colo, în praf.

Îi văzu prin pînza mişcătoare a lacrimilor cum ies din cute tîrînd după ei pe străinul cu

păr ca şofranul.

10

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Se şterse la ochi cu dosul palmelor şi alergă la Mama. O zgîlzîi dar femeia părea de

cîrpă.

Se uită spre poartă, îl văzut pe Tulzan la fel de încremenit, cu capul asaltat de-un roi

de muşte grase şi mari şi simţi că îi explodează mintea şi inima.

Se ridică şi mînat de o pronire ce nici măcar gînd nu era, alergă în uliţă.

Totul era pustiu de parcă satul ar fi fost părăsit.

Privi dezorientat spre dreapta, apoi spre stînga şi, mai mult din instinct decît în

virtutea aducerii aminte, o luă fuguţa spre piaţa satului.

Nuielele gardurilor păcăneau tăcut sub privirea lui care le izbea regulat, fără să le

vadă şi picioarele călcau repede şi mult mai sigure prin praful cald, gros şi moale, atît de

moale cum numai mîna Mamei mai putea fi.

Şi iar, de undeva din stînga, se auzi bubuind. Un bubuit continuu, ca atunci cînd se

bătea toaca la biserică, doar că mult mai puternic.

Acum alerga cît putea şi cu toate acestea bubuitul continua să fie mai iute decît el.

Încă o uliţă lungă, neînchipuit de lungă şi bubuitul tot mai aproape, acolo, la capătul

ei, în piaţa din care nu se vedea decît turla bisericii înălţîndu-se, strălucitor, în soare.

Încă cinci case, trei, două, una.

Bubuitul încetă.

Dar el continuă să alerge.

În piaţă îl întîmpină liniştea. Se opri la marginea ei.

În faţa lui, spre stînga, din ataşul unei motociclete, o ţeavă metalică fumega uşor.

Mai departe, o grămadă de străini începu să se mişte şi pe tăcute să se suie în

camioanele oprite lîngă biserică.

În ataşul motocicletei, o femeie voinică, tunsă scurt, îmbrăcată ca toţi ceilalţi, îşi

aranjă pe ochi o pereche de ochelari prinşi cu elastic peste ceafă.

Toate astea le văzu într-o clipă. Îl văzu şi pe omul cu ochii înguşti, traşti spre tîmple şi

cu diagonală venind şi aşezîndu-se într-o maşină mai mică, plină de noroi uscat, oprită lîngă

motocileta cu ataş.

În mijlocul pieţii…

Nu putea spune cîţi. Aveau să mai treacă ani pînă să ajungă să înveţe să numere.

11

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Mulţi. Mai mulţi decît văzuse el vreodată la un loc. Nici la biserică, duminica, nu se

strîngeau atîţia oameni. Şi toţi îmbrăcaţi la fel, în haine murdare şi ferfeniţite, cîndva de

culoarea cetinei.

Alergă pînă în mijlocul lor. Stăteau toţi nemişcaţi asemeni lui Tulzan lîngă poarta casei

şi hainele le erau pătate roş, nişte pete ca nişte uriaşe flori de mac.

Se uită buimac la chipurile încremenite, la ochii nemişcaţi, goi ca ai păpuşii de cîrpă şi

mintea lui se zbătea, odată cu sîngele ce-i bubuia ca un ecou întîrziat în tîmple, să înţeleagă.

Nu auzi motocicleta pornind. Zări ceafa blondă a unuia din ei şi se repezi să vadă. Dar

nu era acela. Avea o pereche de ochelari, cu rame de metal, rotunde, şi ochii căprui holbaţi a

mirare.

Se lăsă pe vine lîngă altul. Nici ăsta. Are nasul coroiat şi faţa grasă, rotundă.

Camioanele se puseră în mişcare spre apus ocolind prin ambele părţi, fără prea multă

grijă, pe cei întinşi în praful pieţii în timp ce copilul, buimac, fără să audă nimic în jur, alerga

dezorientat de la un cadavru la altul, din cînd în cînd lăsîndu-se pe vine să privească ochii

larg deschişi spre cerul din care soarele începuse să pîrjolească cu ultimele puteri ziua

nesfărşită de început de toamnă.

Marţi – 15 aprilie – 1980

Autor articol: Liliana Negoi

12

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE

Daniel Ilinca: “Dacă depășești bariere în mod sigur nu poți fi

considerat banal” R.I: Cum a început pasiunea ta pentru fotografie? Ce îți

plăcea să fotografiezi la început?

D.I: Simțeam nevoia unei schimbări în viața mea și mi-am

cumpărat primul DSLR. Totul a pornit dintr-o joacă. Mi-au plăcut

dintotdeauna oamenii, asta am ales să fotografiez și încă o fac cu

pasiune.

R.I: Într-un interviu mai vechi spuneai că nu îți place să

fotografiezi peisaje sau arhitectură – mai exact imagini fără

oameni. De ce? Nu ai întâlnit până acum niciun loc/ peisaj pe

care să îl simți ca pe “un model” în sine?

D.I: De fiecare dată când știu că o să ajung într-un loc nou, îmi iau

o cameră foto după mine. Fotografiez peisaje și arhitectură, dar nu

voi putea niciodată să o fac la modul profesionist.

R.I: Considerând că la început ai utilizat aparatele pe film, în prezent te-ai mai simți tentat să

revii la fotografia pe film, fie și pentru proiecte personale?

D.I: Spre rușinea mea, nu am lucrat niciodată pe film. Am împrumutat de la un prieten un aparat foto

pe film. O să îl testez curând.

R.I: Alb-negru sau color? Ce preferi și cât de greu este să “gândești” o fotografie alb-negru încă

din faza de compoziție?

D.I: E doar inspiraţia de moment, nu am preferinţe.

R.I: Există vreun loc în care ți-ai dori să ajungi să fotografiezi în mod special? Care și de ce?

D.I: Nu am un loc în care să ajung să fotografiez în mod special. Dar întotdeauna caut să găsesc locuri

noi. Pentru mine sunt mai importante modelele din fața aparatului foto.

R.I: Am asistat la un workshop de-al tău în care vorbeai despre importanța legăturii care se

creează între model și fotograf. Ți s-a întâmplat să trebuiască să lucrezi cu un model cu care să

nu poți comunica și dacă da, cum ai scos-o la capăt?

D.I: Rareori mi s-a întâmplat asta și doar la proiecte comerciale. Fiind un job, încercăm să ne facem

treaba cât mai bine, mereu o scoatem la capăt. Când e vorba de proiectele mele personale, discut

destul de mult cu modelele înaintea unui shooting, tocmai pentru a avea acea conexiune cu ele.

13

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Foto: Daniel Ilinca

R.I: În multe dintre imaginile tale, modelul este soția ta. Care sunt avantajele și dezavantajele

(dacă există) de a lucra “în familie”?

D.I: Cel mai mare avantaj este că am mereu un model cu mine și pot să fac un shooting oricând, pot să

scot minuni în câteva minute pentru că o cunosc atât de bine.

Foto: Daniel Ilinca

14

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

R.I: Când putem numi o fotografie artistică și care este limita care trebuie depășită pentru a nu fi

considerată comercială sau banală?

D.I: The chief enemy of creativity is common sense (Pablo Picasso). Arta e o chestie total subiectivă,

cred că dacă depășești bariere în mod sigur nu poți fi considerat banal.

R.I: Ce crezi că vor oamenii să vadă atunci când privesc o fotografie?

D.I: Nu voi pleca niciodată de la premiza asta, nu poți crea încercând să îndeplinești dorințele altora.

R.I: Povestește-ne care a fost cel mai trăznit shooting.

D.I: Au fost destul de multe shooting-uri trăznite. În locuri publice, în ploaie, frig, zapada… dar

întotdeauna există o nouă provocare.

R.I: Există vreo revistă / brand (din România sau din străinătate) cu care ți-ai dori să colaborezi

pe viitor?

D.I: Da, mi-aș dori tare mult să am acces la bugetele pentru editorialele din Vogue, Vanity Fair,etc. But

we’re getting there :)

R.I: Când și unde am putea vedea o nouă expoziție de-a ta?

D.I: Nu am mai avut timp să organizez nici o expoziție dar o să mă gândesc serios la asta. Momentan

mă axez pe organizarea workshop-urilor de fotografie, în studioul meu din București.

15

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

16

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

17

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

18

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

19

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

20

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

21

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Autor articol: Raluca Ioana Chipriade

22

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE

Despre fotografie, cu dragoste – recenzie de carte

Articolul de față nu se vrea a fi o recenzie

în adevăratul sens al cuvântului, ci mai

degrabă o invitație să citiți această carte,

adusă în România de către editura Aqua

Forte și tradusă de Ana Maria Gruia și

Voicu Bojan. “Despre fotografie, cu

dragoste” este o carte despre reflecții

personale asupra imaginii, creativității și

artei în general, așa cum este scris chiar

pe copertă. Brooks Jensen, autorul

acesteia vorbește cu fotograful și îl face

să călătorească prin toate stările posibile,

de la stresul care apare atunci când o

imagine nu este pe placul lui, până la

dorința de a deveni mai bun, perseverență

și mai ales gustul succesului.

Este o carte care reflectă gândurile celor

mai mulți dintre noi care au cochetat cu

arta fotografică și nu “iartă” pe cei care

sunt la început de drum, avertizându-i “cu

ce se mănâncă”.

“Dacă aveți noroc, când îi veți spune vreunui mentor că vă veți dedica viața fotografiei, el sau ea vă va

arde una cu trepiedul în creștet, în speranța de a vă băga mințile în cap. Nu vă plângeți că vă doare. Și

nu cumva să-l dați în judecată. Lovitura va izvorî din compasiune și în speranța că vă veți reveni în

simțiri și veți urma o altă carieră, cum ar fi cea de contabil.”

“Ansel Adams a spus că orice fotograf care își merită pâinea a realizat 10.000 de negative înainte de a-

și începe adevărata carieră. Chiar și atunci, într-un an extraordinar nu creează mai mult de 10 imagini

bune. Când sunteți tineri vi se pare că Adams a fost un pesimist. Când înaintați în vârstă, credeți că era

optimist.”

23

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Cu toate acestea, după ce termină de “adus cu picioarele pe pământ” pe oricine visează să trăiască din

artă, Brooks conclude într-o manieră care descrie de fapt cât înseamnă pentru el a fi artist: “ Așa că,

dragii mei cititori, cam asta înseamnă să fii artist. Și pentru tot aurul din lume, nu aș da acest statut pe o

slujbă banală, de zi cu zi. “

Deși este o carte în care autorul își exprimă deschis aprecierile pentru fotografi renumiți, puteți afla

foarte multe detalii interesante despre cât de mult durează până poți scoate o imagine cu adevărat

bună. Chiar dacă imaginile despre care vorbește au fost realizate pe film, aceleași reguli se aplică și în

era digitală, sau cel puțin ar trebui. Vorbim aici despre numărul de imagini pe care ar trebui să le

realizeze un fotograf, despre ce imagini celebre au fost apreciate și despre cum câteodată “mai puțin,

înseamnă mai mult.”

Ce m-a captivat cu adevărat a fost și modul în care el vorbește cu cititorul. Răsfoind cartea ai senzația

că te afli la masă cu un prieten bun, care încearcă să îți dea cele mai bune sfaturi.

“Dați-mi voie să vă întreb ceva. Ultima dată când v-ați uitat la o fotografie, cât timp ați privit-o?”

Modul în care povestește diverse întâmplări, modul în care te introduce în viața lui și te teleportează în

camera obscură, nu doar că îți întărește dorința de a fotografia mai mult, dar reușește să îți redea o

mică imagine a ceea ce a însemnat fotografia pe film și cât de mult conta răbdarea, curiozitatea și mai

ales prețuirea fiecărui cadru.

“Trebuie să “ne prindem” rapid. Trebuie să înțelegem totul rapid. Bliț, decupaj rapid, gata, mergem mai

departe. Se presupune că imaginile sunt de unică folosință, asemeni cornetelor de hârtie – mănânci

semințele și gata, asta e tot.” “ Aceasta este una dintre problemele fotografiei în general.”

Așadar, aș putea continua, însă prefer să vă las să explorați chiar voi cartea. Nu doar că merită dar

este o lectură din care veți pleca mult mai bogați cu siguranță.

Autor articol: Raluca Ioana Chipriade

24

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

Despre noi

„Din dragoste pentru artă” s-a născut dintr-un impuls de a sprijini arta şi artiştii români, indiferent de câmpul în care

activează, mai ales pe cei aflaţi la început şi care au nevoie de oameni care să aibă încredere în ei şi în ceea ce

fac. Pentru că, dragilor, am văzut şi am cunoscut români ale căror suflete nasc minuni artistice în orice domeniu v-

ar putea trece prin cap, şi nu înţelegem de ce mândria că îi avem e la o scară atât de mică. Aşa că am creat

aceasta publicaţie pentru a demonstra nevoia noastră, a tuturor, de frumos, pentru a arăta că frumosul este

întotdeauna lângă noi, într-un fel sau altul, şi că trebuie doar să vrem să îl vedem, şi pentru că noi credem că arta

românilor merită preţuită la adevărata ei valoare.

Ce găsiţi în paginile noastre? Prezentări, interviuri, imagini, articole, toate cu şi despre români care au descoperit

cotloane ale frumosului în direcţii mai mult sau mai puţin obişnuite şi care merită atenţia şi admiraţia celor din jur.

Ce sperăm? Să vă placă, să vă deschidă ochii şi să ajutaţi la creşterea oamenilor şi lucrurilor despre care vă

vorbim.

Suntem Liliana Negoi, Raluca Ioana Chipriade şi Ana Celea şi vă urăm bun venit pe pagina noastră!

Liliana Negoi

Liliana Negoi e, la ora actuală, traducător, poet şi prozator în limbile română şi engleză, autoare a câteva colecţii de poezii şi de asemenea a două bloguri de literatură, Endless Journey (http://summaryofmysoul.wordpress.com) şi Curcubee în alb şi negru (http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com). Despre ea ca autor se pot afla mai multe de pe oricare din paginile respective – pe această pagină e prezentă ca fondator, editor şi redactor principal.

Raluca Ioana Chipriade

Fotograf, editor foto și redactor, Raluca încearcă să găsească în fiecare obiect sau persoană din jurul ei o poveste pe care să le-o împărtășească și celorlalți. Dragostea pentru artă dar și pentru litere, a condus-o, alături de prietena ei Liliana Negoi, la crearea acestei reviste care are rolul de a vorbi despre tot ce înseamnă frumos-de la oameni până la pasiunile artistice ale acestora.În aceste pagini, Raluca va sta de vorbă cu oameni talentați și va încerca să afle cât mai multe despre omul din spatele artistului.

Ana Celea

Cine e Ana Celea? În primul rând (şi ne bucurăm s-o spunem) mai noua noastră colegă, absolventă de management, pregătindu-se să devină o femeie de afaceri. O să întrebaţi de ce o viitoare femeie de afaceri s-ar ocupa de artă, în special de teatru, iar ea vă va răspunde foarte simplu: „pentru că e o pasiune şi vreau să-i promovez pe tinerii care vor să se afirme în România, şi pentru că vreau să transmit oamenilor un îndemn: închideţi televizorul şi hai la o porţie reală de cultură!”

23 27

29 26 28