Din dragoste pentru artă - Februarie 2016

CUPRINS

ARTE APARTE

1Anca Ciuciulin şi “Grafemeride: “Haine cuvântate, însemne spre bună purtare”

ARTE APARTE 10

Mihai Hădărugă: “Arta înseamnă viaţă”

MUZICĂ

18Bogdan Uţă: “instrumentul trebuie să facă parte din tine…!”

LITERATURĂ – POEZIE 22

Radu Cîrstea Ratzone – “Îmi place poezia/ căci m-a scos afară din mine”

LITERATURĂ – POEZIE 25

Cristina Bălăşoiu – portret

ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE 27

Daniel Ilinca și pasiunea pentru fotografie

ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE 30

Fotografia pe film vs. fotografia digitală

Din dragoste pentru artă Februarie 2016

ARTE APARTE

Anca Ciuciulin și “Grafemeride”: “Haine cuvântate,

însemne spre bună purtare”

Într-unul din filmele văzute recent, un personaj afirmă că

„Arhitectura este arta în care locuim”. Ei bine, în articolul de

faţă veţi face cunoştinţă cu o doamnă arhitect care a ridicat

caligrafia la rangul de „artă cu care ne îmbrăcăm”.

L.N.: Deşi trebuie să recunosc că mă roade curiozitatea să întreb

„de unde ideea caligrafiei pe obiecte de îmbrăcăminte”, o să

încep totuşi prin a vă ruga să ne vorbiţi puţin despre

dumneavoastră. Cine este Anca Ciuciulin?

A.C.: Sunt un om cu simț grafic – asta include licența în

arhitectură, anii de design vestimentar, desenele și copertele de

cărți și reviste – și cu simțul cuvântului: sunt jurnalist (în ordine

cronologică: redactor-șef adjunct Cosmopolitan, apoi Esquire,

Beau Monde Mirese, actualmente redactor șef al revistei Nunta).

Cele două „simțuri” s-au contopit cumva în cartea Thailanda –

taină, tihnă și taifas (ce poate fi comandată de la adresa

http://www.elefant.ro/carti/turism/albume/thailanda-taina-tihna-taifas-240169.html), publicată în 2015,

unde călătoriile mele au fost povestite prin fotografii și eseuri. Iar acum, Grafemeride, adică tot un

mariaj între grafică și cuvânt.

L.N.: Ce sau cine anume a facilitat apariţia „Grafemeridelor”? Care a fost primul lucru caligrafiat de

către dumneavoastră?

A.C.: Scriu de mână de când mă știu, am inscripționat pereții camerei mele de copil, caiete, pietre,

scrisori, rame, diplome, normal că am scris și pe trotuare și garduri J. Printre primele haine caligrafiate

(desigur, după experimentele din liceu, pe tricouri rebele) au fost cele din colecția intitulată EtnoChina –

un experiment fashion de acum mulți ani. Grafemeride este cumva efectul unor acumulări de ordin

estetic, din arhitectură, fotografie, caligrafie, maturizate acum prin apropierea de literatură – uite, spre

exemplu, am început 2015 cu caligrafierea textelor Anei Barton pe albumul Costică Acsinte – Viața

socială. Poate acolo să fi fost declicul spre Grafemeride…

L.N.: De ce acest nume?

A.C.: Uneori, mi-e un pic ciudă că nu l-am inventat eu. A fost creat și mi-a fost propus de un prieten; l-

am adoptat cu entuziasm, pentru că exprimă esența brandului. Grafemeride sugerază o asociere

originală, unică, între „grafem”, definit prin cea mai mică unitate semantică a unei limbi scrise (spre

deosebire de „fonem”, referitor la limba vorbită), și „efemer”. Cuvântul scris pe pânză nu are aceeași

„speranță de viață” ca inscripțiile pe pergament sau pe piatră, dar are capacitatea de a intra într-un

raport emoțional și energetic cu purtătorul hainei.

1


L.N.: Descrierea de pe pagina de Facebook spune un lucru tare drag mie, şi anume „Am dat caligrafiei

un alt rost. Literele pe pânză spun poveste, presupun simbol şi identitate. Haine cuvântate, însemne

spre bună purtare.“ Pornind de la asta şi de la pregătirea dumneavoastră ca arhitect, am putea vorbi de

o „arhitectură a caracterului”?

A.C.: Nu știu cum aș putea răspunde la asta. Caracterul este structurat, poate chiar structurabil, de

prea mulți factori individuali, de educație, de conjunctură, de evoluție personală. Caracterul uman nu

cred că are eșafodaj arhitectural, ca un ADN imuabil. Pe când hainele cuvântate se trag din hainele

însemnate, din acel „repertoriu simbolic” al costumului popular. Toate cusăturile acelea sunt nu doar

elemente decorative, ci canale de comunicare a elementelor incluse în cosmogonia portului tradițional –

cum spunea prof. Ioan Sorin Apan, costumul este un „templu la purtător”. Nimic nu e pus alandala,

toate au rost, direcție și mai ales sens. Poate ar trebui să menționez aici că în Grafemeride e și un strop

din mama mea, filolog și doctor în sociolingvistică. De la ea am înțeles că semiologia și antropologia

pot constitui un cod al unui neam, mai mult decât al unui popor.

L.N.: Textele pe care le caligrafiaţi sunt alese doar de dumneavoastră sau aţi avut şi solicitări speciale?

În varianta a doua, ne puteţi da un exemplu care vi s-a părut mai interesant?

A.C.: În primul rând, nu cred că se poate scrie orice pe orice. Pe o bluză romantică, din satin ivoire și

volane din dantelă, nu poți caligrafia colinde, așa cum pe un kimono nu poți scrie Toma Alimoș sau, pe

o ie din cânepă, nu are ce căuta un sonet de Shakespeare.

În 90% din cazurile pieselor grafemerizate, textele sunt alese de mine. Chiar și când apar solicitări de

personalizare, în majoritatea cazurilor mi se lasă complet la voie selecția textelor. Ceea ce e și greu

(știți, când ți se cere un articol și ți se spune „scrie despre ce vrei tu”, poate fi agasant și dificil), dar și

provocator; e partea de documentare, de studiu a „destinatarului”. Dacă e cineva pe care îl cunosc

personal, îi știu preferințele, pasiunile, emoțiile sau apelez la „complici” din anturajul imediat. Cel mai

recent exemplu este un obiect dăruit ieri, 27 ianuarie, Ioanei Bâldea Constantinescu, pentru care am

avut cel mai prompt ajutor de la soțul ei, Marius Constantinescu: mi-a sugerat să scriu cuvintele din

finalul romanului publicat de Ioana, „Dincolo de portocali”.

2


L.N.: Caligrafierea unei haine nu înseamnă, cred eu, doar simpla scriere a unor cuvinte. Ne puteţi

spune câte ceva despre întregul proces? (Dacă este nevoie de condiţii speciale, anumite materiale, un

anume loc, circumstanţe etc.)

A.C.: Cum spuneam, scrierea pe haine nu este înșiruire de cuvinte. Procesul începe cu conceperea

suportului, a hainei în sine; desenez și, în momentul ăla, cam știu pe unde, pe ce zone voi scrie. Apoi,

aleg materialul și dau spre realizare obiectul (colaborez cu două ateliere și croitorese); uneori scriu

înainte de asamblare, pe piese separate, alteori abia după ce volumetria piesei este finalizată.

Tablourile caligrafiate sunt cele mai prietenoase suporturi, pur și simplu pe mine nu mă intimidează

suprafețele albe.

(Haha, deși recunosc că sufăr și eu de writer’s block, mai ales când trebuie am deadline pentru

editorialul revistelor).

Condiții speciale nu am, scriu cu mare entuziasm oriunde am o

suprafață plană. Până la urmă, tot ce e al meu port cu mine, nu?

Asta înseamnă, desigur, nu doar instrumentul de scris, ci

caligrafia mea.

Materialele sunt fibre naturale – nu am preferințe, iubesc

deopotrivă inul, bumbacul și mătasea. Rezervele mele nu sunt

în legătură cu compoziția chimică a materialului, ci cu tipul de

țesere: una este să scrii pe satin de mătase sau pe poplin de

bumbac, alta pe materiale creponate, fie ele și fin fibre naturale.

Sunt detalii pe care puțină lume le cunoaște, care vor pieri odată

cu croitoria pe comandă. Și nu pentru că e prohibitivă, ci pentru

că dispar meșteșugarii școliți, rămân doar artizani autodidacți.

Pentru care am toată admirația, dar și un pic de pesimism legat

de viitorul artei lor.

L.N.: Sunt locuri în lume unde, şi la ora actuală, caligrafia

reprezintă o artă de sine stătătoare. În România mai puţin. Care

credeţi că este importanţa şi valoarea cuvântului scris de mână,

indiferent de suportul pe care este scris?

A.C.: Scrisul de mână are mai degrabă importanță pentru

caligraful însuși. Desigur că privitorul admiră, se bucură, în cazul Grafemeridelor, chiar poartă caligrafia

aia… Dar actul scrierii frumoase, indiferent de suport, este disciplinare, temperare, este meditație, este

cale personală spre maturizare, împlinită prin satisfacție estetică.

L.N.: Aveţi „ucenici” în direcţia caligrafiei?

A.C.: Încă nu, dar de-abia aștept să îi găsesc. Poate nu sunt cel mai bun și eficient pedagog, dar cu

siguranță cel mai entuziast.

L.N.: Unde şi cum vă pot găsi cei interesaţi de creaţiile dumneavoastră?

A.C.: Mereu, pe profilul Grafemeride de pe facebook și în Molecule F Concept Store din mall

Promenada. Iar de la început de februarie, pe http://www.grafemeride.com

Vă mulţumim mult pentru prezenţa pe pagina noastră, iar pe cititori îi invităm să admire în

continuare imagini în care este surprinsă frumuseţea deosebită a câtorva dintre obiectele

purtând semnătura „Grafemeride”!

3

http://www.grafemeride.com/


4


5


4 4

6


7


8


Autor articol: Liliana Negoi

9


ARTE APARTE

Mihai Hădărugă: “Arta înseamnă viaţă”

Am avut plăcerea şi norocul să aflu despre

creaţiile invitatului meu de azi la recomandarea

unei prietene, căreia îi mulţumesc, şi m-am

bucurat mult atunci când dumnealui a acceptat

să îmi răspundă la câteva întrebări pentru

pagina noastră. Este vorba de domnul Mihai

Hădărugă, care este un artist plastic complex,

cu creaţii acoperind o gamă largă, începând cu

lucrări din cupru şi gravură pe sticlă şi ceramică, şi până la sculptură, grafică şi pictură

abstractă.

L.N.: O primă întrebare pe care aş vrea să v-o adresez este legată de motto-ul afişat pe pagina

http://hadarugart.weebly.com/, „Arta înseamnă viaţă”, motto pe care, de altfel, am văzut că îl păstraţi

afişat în faţa mesei de lucru. Ne-aţi putea vorbi despre motivele care v-au condus către această

concluzie?

M.H.: În primul rând doresc să vă mulţumesc că aţi ales să poposiţi în lumea mea. În al doilea rând

sunt onorat de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre suflet. ”Arta însemna viaţă” este pentru

mine cel mai frumos răspuns la întrebările nespuse. Cred că puţini artişti, artizani sau oameni

realizează că de fapt Arta este hrană pentru suflet în măsura în care este poezia sufletului. Când creezi

ceva, orice, fără să te gândeşti la bani, doar la frumuseţea creaţiei, când laşi sufletul să cânte, atunci se

întâmplă minuni în viaţa ta, mâinile pictează, iar tu eşti spectator la povestea vieţii tale. Consider că

fiecare lucrare concepută de mine este viaţă pentru oricine o priveşte sau alege să o poarte ca brăţară

sau pandantiv pentru simplul fapt că sunt un om foarte pozitiv, optmist, iubesc viaţa cum soarele

iubeşte pământul şi s-ar putea ca încărcătura mea energetică şi vibraţia sufletului să se transmită în

structura cristalină a metalului. Când cineva poartă o brăţară realizată de mine s-ar putea să simtă

vibraţia sufletului meu, respectiv bucuria vieţii aşa cum o văd eu în cuvinte simple de aramă.

L.N.: Cum s-a infiltrat arta în viaţa dumneavoastră?

M.H.: Păi la grădiniţă au fost primele semne ale desenului, apoi în şcoala primară unde desenam multe

caricaturi ca să-mi fac colegii să râdă, în ciuda şi spre nervii profesorilor…Apoi, mai târziu, când am dat

examen la liceul de artă şi nu am intrat, a fost ca o cruce pe care am dus-o cu mine mereu peste tot pe

unde am umblat în lume…Nu contează că am schimbat mai multe meserii, nu am încetat să desenez,

să pictez, să sculptez, şi aşa, încet, să am o evoluţie lină pe drumul sufletului meu.

10

http://hadarugart.weebly.com/


L.N.: Sunteţi un artist care îşi desfăşoară activitatea în direcţii multiple. Cum se împacă între ele toate

aceste direcţii?

M.H.: Practic mereu am fost şi sunt un om liber. Am învăţat de mult să-mi ascult sufletul şi întotdeauna

am făcut ce mi-a dictat conştiinţa. Aşa că dacă mâine simt nevoia să pictez, pictez, sau dacă vreau să

gravez sticlă asta fac, fără să-mi pese de ce spune lumea sau publicul. Eu fac parte din acea categorie

de artişti, puţini ce-i drept, care nu creează ce le dictează piaţa de consum sau studiile de marketing,

eu am ales să-mi trăiesc povestea mea de viaţă şi să creez ce simt eu din suflet şi pentru suflet. Îmi

aduc aminte când am început să lucrez în cupru, majoritatea prietenilor, cunoştinţelor, mi-au spus că ce

fac eu nu se caută pe piaţa artei, fiind în mare vogă pictorii şi sculptorii, însă pentru mine nu a contat

asta, întrucât viaţa mea eu o conduc, nu altcineva, şi dacă simt că trebuie să merg în stânga când toţi

merg în dreapta, îmi urmăresc gândul.

L.N.: Între toate variantele aveţi vreuna preferată?

M.H.: Îmi place să lucrez în cupru, să îmbrac sticle

de vin în cupru, obiecte din sticlă, pietre

semipreţioase sau preţioase, să creez podoabe,

suporturi de lumânări, de aromaterapie, toate

realizate intregral din acest metal roşiatic şi nobil.

Sunt onorat să ştiu că multe persoane aleg să poarte

brăţări din cupru create de mine.

11


L.N.: Ştiu că realizaţi lucrările din cupru în întregime manual, fără instrumente electronice. Cum

răspunde materialul unei asemenea abordări? Consideraţi că se creează o legătură aparte între artist şi

creaţie în asemenea situaţii?

M.H.: Mi s-a sugerat nu o dată să cumpăr diferite instrumente pentru laminarea sârmei de cupru,

respectiv ca să-mi uşurez munca…Din păcate, ce nu înţelege majoritatea este că eu nu creez pentru

bani, pentru profit, eu tot ce fac, fac pentru că simt…Când sufletul meu mi-a spus: „lasă carnea, treci pe

veganism”, asta am simţit şi asta am făcut…Când sufletul meu mi-a spus: „este un păcat să foloseşti

cositor, sudura, totul trebuie realizat manual ca magia să prindă viaţă”, asta am făcut. Nu ştiu cum să

explic în cuvinte, cuprul trebuie să conţină doar cupru, să fie prelucrat manual, să-l simţi cum respiră,

cum se zbate sub lovitura ciocanului, să simţi magia creaţiei în lucruri simple…Când îmbrac, ca să zic

aşa, o sticlă de vin în cupru, folosesc în jur de 350 sau 680 de nituri din sârmă realizate toate manual.

Frumuseţea apare când realizezi că fiecare vers în aramă este făcut în parte, nu te-ai grăbit, ai creat

încet, aşa cum natura lucrează încet, aştepţi roadele să apară ca un rezultat al respectului tău pentru

lucru făcut în totalitate manual. Ce nu ştie decât puţină lume este că nici un obiect de-al meu nu este

lipit cu cositor, sudat, topit, respectiv nu folosesc matriţe ca să-mi uşurez munca. Totul începe de la o

bucată de sârmă. De ce? Doresc ca obiectul din cupru să aibă o vibraţie constantă. Cei care simt

energiile ştiu despre ce vorbesc! În momentul în care adaugi cositor şi-l prelucrezi mecanic se pierde

din magie, vibraţia cuprului se modifică…şi devii altceva, eşti comercial!

L.N.: Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi senzaţia

că bijuteriile din cupru pe care le realizaţi

reprezintă, cumva, o conexiune peste veacuri cu

arta similară a strămoşilor noştri?

M.H.: Hmmm…Ceea ce fac eu este doar de 3 ani,

ştiu că nimeni nu crede, sunt întrebat mereu de la

cine am învăţat şi câţi ani mi-a trebuit să ajung

aici, însă realitatea e alta, se pare că desenul,

pictura şi sculptura m-au pregătit în timp, încet, pentru ceea ce fac acum. Când am lovit prima dată

cuprul cu ciocanul pe nicovală am simţit un deja-vu, ca şi cum eu am mai făcut asta, apoi nu ştiu cum

am accesat ceva în mine, ideile vin, eu fiind doar un simplu spectator…Când mă ascult „aud” cum

cineva îmi spune că nu am voie să lucrez în cupru decât cu ciocan şi cleşti, nu am voie să lipesc cu

cositor, trebuie să respect puritatea lui, respectiv să fie doar cuprul şi inspiraţia mea….Nu ştiu

dacă contează, dar subliniez că majoritatea persoanelor ce poartă creaţiile mele, brăţări, pandantive,

sunt şamani, vindecători , maeştri Reiki şi oameni care simt, ca să spun aşa, energiile subtile…M-am

găsit fără să vreau într-o lume complexă, cu multă informaţie ezoterică, dar ce este straniu este că eu

nu sunt pasionat să citesc aşa ceva, eu doar creez pentru oricine are nevoie să simtă magia cuprului.

Eu doar completez drumul acestor suflete luminate cu lucrările mele în cupru, respectiv mă bucur de

călătoria mea prin viaţă. Când cineva îmi spune că brăţările mele sunt încărcate energetic, le răspund

sincer că eu nu ştiu sau nu simt asta, rolul meu este doar să creez, să scot din izvorul sufletului meu

ce au nevoie alţii să simtă şi să vadă. Pentru mine cea mai mare bucurie este să pot crea ceva pentru

om, şi mă simt ca un magician în lumea mea întrucât fiecare brăţară iese altfel, fără să înţeleg cum

12


mâinile lucrează singure şi eu doar le privesc…Câteodată simt că acum 3 ani, când am refuzat să mai

lucrez pentru alţii şi mi-am ascultat sufletul să trăiesc din artă, practic s-a deschis cutia Pandorei, apoi

ceva s-a întâmplat şi imediat am simţit nevoia să lucrez în cupru…Nici acum nu înţeleg de ce!!

De multe ori în atelierul meu am senzaţia că mai mulţi artişti lucrează prin mine, eu fiind doar un

portal…Sper să nu-mi sugeraţi să fac un control psihiatric, dar sunt momente când stau în contemplare

şi-mi privesc lucrările şi mă întreb „Totuşi, cine le-a creat…?” Au fost oameni care mi-au spus că de

fapt eu sunt un mesager şi rolul meu este să creez pentru oameni, pentru cei care au nevoie de lucrări

în cupru, astfel se explică bogata mea imaginaţie, ce nu se mai termină….Simt că am accesat un izvor

în suflet, de unde scot apă curată pentru cine are nevoie…Când creez mă simt în transă, nu am

noţiunea timpului, vizualizez doar bucuria sufletului meu, liniştea universului şi împăcare.

L.N.: Există vreun motiv pentru care lucraţi cu materiale atât de diferite ca esenţă (cupru şi sticlă, de

exemplu)? Am observat că uneori le şi combinaţi (obiectele de sticlă îmbrăcate în dantelărie de cupru).

Mie personal această combinaţie între fragilitatea sticlei şi soliditatea cuprului îmi aminteşte de ideea de

yin/yang.

M.H.: Sincer nu ştiu ce să răspund…Am ajuns aici

pentru că mi-am ascultat sufletul…Când ai acea

libertate de creaţie fără să te gândeşti la bani –

dacă-ţi scoţi banii pe materiale, dacă produsul tău

se vinde, dacă oamenii caută aşa ceva – se

întâmplă minunea.

Am ales să acopăr sticlă în cupru pentru că nimeni

nu a făcut asta în sensul să baţi direct pe sticlă

niturile de cupru….Închipuiţi-vă, să prinzi încet cu

ciocanul, pe o sticlă de vin vechi, 450 de nituri de

cupru…Să găseşti acel dialog cu tine, echilibrul

interior, să simţi metalul, să ai răbdare, să nu te grăbeşti, să înţelegi că sticla nu se sparge dacă ştii să

o asculţi, dacă o mângâi încet cu ciocanul…Însă, pentru un om obişnuit este imposibil de înţeles,

pentru cineva care se gândeşte doar la bani, la profit, să faci mai repede şi cât mai uşor când ideologia

marketingului sugerează pe toate gardurile că piaţa dictează cererea şi oferta iar artistul este doar un

simplu comerciant….

Dacă artiştii ar privi liber în sufletul lor, fără frica de a vinde sau a nu fi compatibil cu piaţa de consum,

consider că ar aduce noutăţi în lumea artei.

Aşa se explică faptul că încerc ce nu vrea nimeni şi pictez poezia aramei pe obiectele din sticlă fără să

mă gândesc că se vinde sau nu, mergând mai departe în călătoria mea prin viaţă.

L.N.: Din câte am înţeles fiecare model pe care îl realizaţi, indiferent că vorbim de cupru sau sticlă sau

alt material, vă aparţine în totalitate, fără să preluaţi modelele altor artişti. Vi s-a întâmplat însă ca alţi

autori să dorească să preia anumite modele de-ale dumneavoastră?

M.H.: Am văzut artizani care s-au inspirat din lucrările mele însă au pierdut frumuseţea, întrucât

lucrările lor sunt create în grabă, pentru bani, şi le lipseşte frumuseţea sufletului. Este ca şi cum ai iubi

ca în filme, nu are farmec, trebuie să iubeşti cum simţi tu, primitiv, unic în esenţă şi original….Păcat că

prea puţini se gândesc la unicitatea artei şi privesc totul doar prin latura materială şi comercială. Am

13


avut comenzi să reproduc brăţări dacice, sau creaţiile altor artişti, dar am refuzat sec. Cum să reproduci

brăţări dacice, este o lipsa de respect faţă de istoria noastră …!! Adică să ajungem să comercializăm

totul, istoria, amintirile, le multiplicăm pentru bani….

Când mi-am ascultat sufletul, eram doar eu şi El faţă în faţă, atunci am înţeles ce înseamnă viaţa, ce

înseamnă respectul pentru tine, pentru lume, ce înseamnă să-ţi iubeşti aproapele şi să creezi pentru el

ca şi cum ai crea pentru tine.

Mă bucur că am descoperit în mine un izvor din care hrănesc pe toată lumea care are nevoie de lumină

şi linişte privind sau purtând ceva creat de mine.

L.N.: Care credeţi că ar trebui să fie motivaţia de bază pentru orice artist?

M.H.: Frumoasă întrebare! Am să spun ceva, o mică concluzie personală, printre oameni sunt mulţi

artişti, însă printre artişti sunt puţini oameni!

Îmi este greu să dau sfaturi, câteodată mă simt atât de diferit de majoritatea care aleargă să adune,

curentul abundenţei le-a întunecat mintea şi sufletul. Pentru mine, a crea este ca respiraţia, ceva vital,

însăşi viaţa…Dacă priveşti arta ca un scop de a te îmbogăţi material ai pierdut toată esenţa…Puţini

artişti se gândesc că, atunci când creezi şi nu ai sufletul curat, s-ar putea să încarci energetic acele

lucrări…În loc să fie încărcate cu lumina sufletului tu le împovărezi cu gândurile şi nevoile tale, arta ta

devine kitsch, comerţ şi multă abundenţă, iar sufletul tău se sufocă în aplauze şi celebritate. Mulţi

creează pentru bani dar prea puţini pentru suflet!

L.N.: Cât de importantă credeţi că este arta pentru om în general? Cât de importantă este pentru

dumneavoastră?

M.H.: Aşa cum pământul nu poate trăi fără soare, tot aşa lumea nu ar trăi fără artă! Arta are rolul de a

umaniza sufletul, de a-l trezi din amorţirea vieţii, de a-i oferi o poartă spre visare…

Nu o dată am spus mai multor artişti să fie atenţi la ce pictează, să ofere lumii frumuseţi care să

hrănească şi nu să otrăvească…Artistul este precum un doctor: dacă doctorul este bolnav nu ar putea

să vindece pe nimeni, aşa şi artistul, dacă are probleme, nu face altceva decât să le ascundă în lucrări

şi să îmbolnăvească privitorul…Consider că trebuie să fim atenţi ce oferim lumii, să oferim iubire şi

speranţa, dar înainte de toate să fim noi lumină ca să putem oferi lumină.

Pentru mine „Arta înseamnă viaţă”, întrucât dă un sens vieţii mele şi, poate, prin creaţiile mele, ofer la

rândul meu hrană pentru sufletul privitorului.

Vă mulţumesc şi sper că nu v-am plictisit! :)

Vă mulţumim şi noi mult de tot încă o dată pentru că aţi acceptat să ne împărtăşiţi din timpul şi

gândurile dumneavoastră şi îi invităm pe cititorii noştri să se delecteze cu câteva imagini ale

creaţiilor dumneavoastră şi de asemenea să vă viziteze pe pagina de internet

http://hadarugart.weebly.com/.

14

http://hadarugart.weebly.com/


15


16



17


MUZICĂ

Bogdan Uţă: “instrumentul trebuie să facă parte din tine…!”

Vă prezentam, în urmă cu ceva vreme, o formaţie de muzică din Craiova, care a atras atenţia

asupra ei cam peste tot pe unde a apărut, fie că asta s-a întâmplat la diverse evenimente, fie pe

scenă, live, fie la televizor. Este vorba de Casual Band. Tot atunci vă spuneam şi că apariţia

acestei formaţii se datorează lui Bogdan Uţă, şi vă promiteam un interviu cu acesta. Ei, iată că

am reuşit să ne mobilizăm, şi avem astfel plăcerea să vi-l prezentăm astăzi pe Bogdan în cele

două ipostaze ale sale – cea de muzician desăvârşit şi de om de excepţie.

L.N.: Cum a început povestea ta de dragoste cu muzica? În ce

moment te-ai decis că asta trebuie să faci?

B.U.: Muzica mi-a fost insuflată precum o poveste de către familia

mea, în care mama mea, Marioara UŢĂ, a cântat, absolventă fiind a

Liceului de Artă din Craiova, unde a studiat flautul şi mai apoi canto,

şi a fost membră a Corului C.F.R. condus de maestrul Alexandru

Racu. Tatăl meu, Florin UŢĂ, a absolvit Colegiul de Artă din Bacău la

secţia clarinet, şi a fost cunoscut ulterior alături de fratele său Ioan

UTA, ca fiind unii dintre cei mai valoroşi muzicieni-saxofonişti de jazz

din ţară. Bunicul meu Aureliu (Aurică) PICULEAŢĂ, tatăl mamei, a

fost la rândul său violonist, un folclorist autentic de excepţie şi iubit în

zona Doljului, preferatul Mariei Tănase şi al Mariei Lătăreţu.

L.N.: De la ritmuri clasice ai trecut la abordarea ritmurilor moderne – cât de greu a fost? Cum se

împacă la ora actuală cele două aspecte ale muzicii pe care o cânţi?

B.U.: Muzica clasică este ceea ce am studiat la Liceul de Artă din Craiova, în cadrul Conservatorului de

Muzică din Braşov la clasa maestrului Dan AVRAMOVICI, şi mai apoi la cursurile de master din Beirut.

Am fost laureat la 16 concursuri naţionale şi internaţionale la care am participat. Copil fiind, îi urmăream

pe tatăl meu şi unchiul meu cântând la saxofon cu multă dragoste şi pasiune şi îmi dorem să fac şi eu

asta. Ei bine, ambii mi-au spus să îmi termin studiile de muzică clasică (ceea ce s-a şi întâmplat) şi apoi

să fac ce îmi place mai mult. Am început ca autodidact studiul saxofonului acum 10 ani, între timp am

cântat cât s-a putut, am participat la diverse Jazz Masters şi acum pot spune că statutul de solist

instrumentist – clarinet – la Filarmonica Oltenia şi postura de saxofonist în cadrul Casual Band îmi

conferă un echilibru din punct de vedere muzical. Îmi plac mult cele două ipostaze în care, într-una

trebuie să port papion, frac şi să cânt partitura de clarinet principal în orchestră alături de colegii mei şi

dirijorii invitaţi ai Filarmonicii, şi în cealaltă port blugi sau ţinute „Casual”, cânt la saxofon şi clape cu

bandul în Puburi, Cluburi, cu ocazia evenimentelor festive, sau în cadrul Festivalelor Internaţionale la

care am fost invitaţi să cântăm Casual Band. Două lucruri diferite pentru care există public numeros!

L.N.: Ce anume te-a atras la acest instrument, saxofonul?

B.U.: Pentru foarte mulţi, ca şi pentru mine, saxofonul este considerat un instrument deosebit, cu o

sonoritate aparte. Tatăl meu spunea: “instrumentul trebuie să facă parte din tine…!” Eu simt asta!

18


L.N.: Casual Band este formaţia pe care o conduci şi cu care ai încântat deja numeroşi ascultători.

Când şi cum a luat ea fiinţă?

B.U.: Casual Band a luat fiinţă în urmă cu doi ani şi jumătate, odată cu naşterea fiului meu. Pe 6

octombrie 2013 am devenit cel mai fericit tătic, iar pe 17 octombrie 2013 a fost primul concert Casual

Band. Mi-am dorit foarte mult să am un band, exemplele alor mei fiind suficiente în a mă inspira, însă

am avut ocazia să fac parte din diverse formaţii în perioada mea de perindat. Amintesc aici orchestra

de cameră CAFFE CONCERTO STRAUSS din Veneţia, MTC Jazz-Pop Orchestra din Koln, NAŢIONAL

BIG-BAND şi SUNDAY’S JAZZ QUARTET din Beirut, care m-au determinat să-mi doresc să continui

muzica deosebită şi starea de bine pe care ţi-o oferă cântatul în band. În CASUAL BAND starea de

bine o întreţin alături de minunaţii mei colegi, profesionişti în adevăratul sens al cuvântului. Vocalistul

bandului, Gabriel CHIFU, are în spate o bogată experienţă de scenă şi un spirit creativ care ne uimeşte

de fiecare dată. Chitaristul Ionuţ DRĂNICEANU, este artist instrumentist în cadrul Filarmonicii Oltenia,

de ritm în formaţie se ocupă Florin DAVIŢOIU, care, la rândul lui, este şi el artist instrumentist al

Filarmonicii Oltenia. Sunetele cele mai grave sunt interpretate de basistul nostru Traian BARBU,

absolvent al Şcolii de Artă din Craiova. Proaspăt cooptată în band, vocalista şi chitarista MICHELLE –

Mihaela PĂTRAN, absolventă a Liceului de Artă la secţia canto şi a Şcolii de Artă din Craiova la secţia

chitară. Alături de noi şi nu în ultimul rând este Irina PELIN, bine-cunoscuta noastră solistă, care a uimit

audienţa la VOCEA ROMÂNIEI sezonul trecut.

L.N.: Eşti şi compozitorul trupei, între altele. De unde te inspiri atunci când scrii o piesă nouă? Ce ritual

urmezi (dacă există) atunci când creezi?

B.U.: Ritualul pe care îl urmez este “să fie linişte”, şi eu să fiu doar cu mine şi gândurile mele. Inspiraţia

vine de moment sau din stările pe care le trăiesc. Colegii din band intuiesc şi acompaniază ideile mele

muzicale atunci când le expun.

19


L.N.: Povesteşte-ne o întâmplare amuzantă din timpul unui concert.

B.U.: Sunt mai multe, însă chiar amuzantă pentru mine a fost o situaţie de pe scena Filarmonicii din

Vâlcea, când am fost invitat să concertez alături de vechiul meu proiect musical EVERGREEN

SYMPHONIC JAZZ ORCHESTRA. La revenirea pe scenă după pauza de la concert, am prezentat ce

urma să cântăm şi, când să ridic saxofonul de pe stativ…am constatat că uitasem în camera de sus

cordonul de susţinere a saxofonului. Fără acel cordon de susţinere pe gât a saxofonului practic este

imposibil de cântat. Norocul meu a fost că mi-am amintit subit că mai aveam în tocul instrumentului din

culise încă un cordon…! Cu zâmbetul pe buze am spus publicului: “revin imediat!”. Bineînţeles că nu

ştia nimeni ce se întâmplă şi mulţi au crezut că a fost o glumă, însă eu am revenit cu celălalt cordon,

uşurat!

L.N.: Trăgând cu ochiul pe site-ul vostru, casualband.ro, am observant că aţi participat la concursul

“Românii au talent”. Ce presupune un astfel de concurs dincolo de ceea ce văd spectatorii? Cât de

dificilă este o astfel de competiţie?

B.U.: Ne-am simţit în elementul nostru participând la „Românii au talent”, ne-a plăcut foarte mult acest

concurs. Totul s-a întâmplat într-o zi de studiul al trupei, la Filarmonica Oltenia, când o domnişoară şi

un cameraman ne-au bătut la uşă zicând că sunt de la PRO TV, ne-au auzit din stradă cântând şi le-a

plăcut tare mult. A urmat propunerea de a participa la concurs, însă am refuzat-o, motivând că nu avem

timp pentru a participa şi sincer nici nu credeam atunci în acel concurs. Ni s-a cerut voie să fim filmaţi

puţin acolo cum repetăm şi după două zile am fost sunaţi şi informaţi că am fost acceptaţi la

preselecţiile televizate cu juriu, la Teatrul Naţional din Craiova. Am decis cu toţii într-un final că merită

încercat, ceea ce s-a şi întâmplat. Ce a urmat, îl considerăm un succes şi o promovare pe măsură.

20

http://www.casualband.ro/


L.N.: Cum îţi petreci timpul liber atunci când nu ai activităţi legate de muzică? Ce altceva îţi mai place

să faci?

B.U.: În restul timpului, acord toată atenţia familiei mele. Alături de minunată mea soţie şi fiul meu,

călătorim atunci când avem ocazia. Încercăm să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o petrecem

împreună, oferindu-i micuţului toată atenţia noastră.

L.N.: Dacă nu ai fi făcut muzică, ce alt domeniu te-ar fi atras?

Am fost atras din totdeauna de sport. Ca oricare copil, visam pe atunci să devin fotbalist, însă mi-a

trecut după câteva accidentări mai serioase. Apoi în liceu am jucat mult volei. Mergeam şi la competiţii

între licee cu echipa de volei a liceului. Iar între timp am descoperit că sunt atras de marketing şi

management.

L.N.: Ce planuri ai pentru 2016? Şi mai ales, când te putem asculta alături de trupă la Bucureşti?

B.U.: Planurile pentru 2016 sunt multe. Doresc să lansez alături de trupă un album nou cu compoziţiile

noastre şi să filmăm cel puţin două videoclipuri noi. Am fost contactaţi de către o agenţie de impresariat

din Bucureşti cu care suntem în tratative.

Alături de trupă un concert în Bucureşti…se va întâmpla cu siguranţă anul acesta.

Mulţumim mult pentru răspunsurile tale şi pentru prezenţa alături de noi, şi aşteptăm cu mult

drag să te ascultăm pe scenele din Bucureşti!

Menţionăm de asemenea că fotografiile folosite în cadrul articolului au fost realizate de către

Bogdan Ioan de la Impact Image Craiova https://www.facebook.com/ImpactImageCraiova/.


21


LITERATURĂ - POEZIE

Radu Cîrstea Ratzone – “Îmi place poezia/ căci m-a scos afară

din mine”

Despre Radu Cîrstea, pe care iubitorii

cuvântului scris îl mai cunosc şi sub numele de

Ratzone, se pot spune în primul rând două

lucruri majore: primul este că scrie (şi o face

cu extrem de mult talent), iar al doilea că este

indecent de modest.

Autor ale cărui versuri se regăsesc la ora

actuală în trei volume personale – “Ocean de

nimicuri”, “Sunt un gunoi, sunt un nimic”

(http://www.libris.ro/sunt-un-gunoi-sunt-un-

nimic-radu-cirstea-HBP978-606-93530-8-0--

p796930.html) şi “Ora de medicament”

(http://www.libris.ro/ora-de-medicament-radu-

cirstea-ratzone-KAR978-606-8611-31-0--

p880323.html) – şi într-o Antologie publicată de Editura Art Creativ, Radu Cîrstea scrie o poezie de

factură intimă, personală, de o sensibilitate aparte, pe care excesul de modestie şi continua căutare de

“mai bun” îl fac să o considere mereu insuficientă faţă de standardele pe care şi le auto-impune el în

permanenţă.

Cititorii săi însă au căzut de acord că este imposibil să nu te regăseşti în vorbele şi gândurile lui, şi că

textele sale izvorăsc, mai presus de suflet, din realitatea dureroasă din jur, din dorinţa fiecăruia dintre

noi de înţelegere şi de acceptare, dincolo de reconfigurările sociale la care ne supunem.

Radu este un poet care merită citit în primul rând pentru că sufletul lui este un catalizator aparte pentru

înţelesurile cuvântului scris, în ciuda (sau poate tocmai datorită) modestiei de care nu se va despărţi,

probabil, niciodată, şi cred că pot să îmi afirm liniştită părerea că sub griurile aparente ale cuvintelor lui

sunt mai multe culori şi tonuri şi nuanţe decât sub curcubeele multor altora :).

Pe Radu îl puteţi găsi pe două pagini principale – https://ratzone.wordpress.com/ şi

http://www.raduc.eu/, iar eu vă invit în continuare să lecturaţi câteva texte de-ale sale, anunţându-vă cu

bucurie de pe-acum că urmează să îmi fie invitat în cadrul unui interviu :).

22

https://ratzone.wordpress.com/

http://www.raduc.eu/


Bun simț

Cel mai ieftin gram este cel de bun simț

pe care îl au toți

dar îl ocolesc. ciumă modernă.

se droghează cu muncă și fericire

cu pastile și vitamine

și trec toți pe lângă un cerșetor alb

cu numele de bun simț

și niciunul nu-l iartă

într-atât încât să-l poarte mai mult de o secundă

Orașul Meu

Orașul s-a desprins de corpul său

plutește într-un ocean de uitare

plutește ca toate orele pe care nimeni nu le mai colecționează

plutește fără să aibă vreo legătură fără să fie condus

orașul plutește gol ca sufletul prin care un glonț n-a lăsat nicio urmă

și oamenii sunt gloanțele care au plecat din oraș fără să se mai uite în spate

doar că prin sufletul ăsta care plutește gol n-a trecut niciun om

(fie și măcar pentru a căuta un alt drum)

chiar dacă era singurul drum știut

sufletul ăsta s-a desprins din corpul său de când orașele umblă goale în oceane de uitare

unde s-au pierdut toate gloanțele

fără să apuce să producă vreo rană

pentru că rănile nu se văd

când sunt acoperite de orașe care n-au mai putut să privească și s-au desprins de corpul lor

4 prieteni 4 scaune goale

Am pus la o masă patru scaune goale și mă prefac că vorbesc cu câte un om care stă pe scaun

râde, gesticulează, se bucură, se încordează

Am pus la o masă patru scaune

și mi-am dat seama că am timp să acopăr tot ceea ce mi-ar putea spune

și că am timp să o iau de la capăt când vorbele noastre parcă n-ar fi semănat cu realitatea

(o păpușă cu mâneci lungi care salută pe geam fără să se uite)

și că am timp să pun vorbe în locul spațiilor goale născute din prezentul în care nici tu nu-mi mai

vorbești

și nici eu nu te mai întreb

nu pentru că n-aș avea suficiente întrebări

ci pentru că știu ce îmi vei răspunde și e mult mai incitant să descopăr eu cu patru scaune goale

decât să-ți iau vorbele gata mestecate

23


Plâns roșu plânsul meu roșu e un mod de a fi prins între două sticle o mână desface noaptea ca pe o vestă antiglonț o urmă a obosit să se mai uite când e momentul potrivit să lovească (o urmă plină de imaginile în care vechii părinți întindeau toate nevrozele pe o sârmă cu dinți de om) nu-mi dau încă seama dacă cele două sticle joacă rolul lor sau doar fac parte din decor dar poate poate că s-au îmbătat de la atâta așteptare noaptea leagă o mână cu o urmă ca o chimie pentru oamenii care nu leagă cuvinte

Inimă de schimb

Inima mea e o piesă de schimb

în care își bagă toți mâna fiindcă toți se pricep la reparat

(ce lumină e-n inima mea când ating fire amorțite ce lumină colorată este singurătatea

ca o vopsea nouă care-ți prinde ochii pe perete) ba unii chiar repară mai bine cu picioarele decât cu mâinile

și fiecare trage din ea câte un fir diferit îl leagă cu un altul pe care numai ei știu de unde l-au scos

la final îmi cer să le spun de unde venea firul de fapt uitând că eu nu le-am cerut niciodată să schimbe nimic

Mă iubesc cu poezia Îmi place poezia pentru că a fost scaunul ce m-a înălţat la cortina de sus s-o smulg Mă iubesc cu poezia cu forţa, încredere, răbdare. Îmi place poezia căci m-a scos afară din mine, pe un tapet incolor aşezându-mi simţirile, …şi totuşi le-am sorbit. Îmi place poezia fiindcă, am văzut oameni rupând frunze, în dimineţile de noiembrie, şi ea m-a crezut. Îmi place poezia deoarece ieşim târziu noaptea să spunem luminii noapte bună, amândoi, deodată, împreună. Şi poezia mă iubeşte.


24

19


LITERATURĂ – POEZIE

Cristina Bălăşoiu – portret

La recomandarea poetei Angi Cristea, despre care v-am mai vorbit

într-un articol precedent şi pe care am avut-o invitată în cadrul

unui interviu, am decis să vă prezentăm astăzi câteva texte

aparţinând unei autoare al cărei CV include o serie de volume

personale şi participări la antologii de creaţie, precum şi câteva

apariţii în diverse reviste precum „Macedoneanul” si „E-Creator”.

Născută în 1979 la Craiova, Cristina Mariana Bălăşoiu a debutat

în 2014 ca autor al volumului „Iubirea ne este pusă la încercare” şi

coautor al volumelor „Perlele Domnului”, „Tata” şi „Mama”, continuând seria publicaţiilor în anul

următor, cu un volum personal secund, „Izvoarele”, precum şi două alte volume în colaborare, „Poezii

de iarnă” şi „Flori de taină”.

Deşi limbajul utilizat în scrieri nu este unul pretenţios, complex în esenţă, am putea totuşi să spunem că

anumite imagini atrag atenţia prin construcţia lor, permiţându-ne să credem, asemenea celei care ne-a

adus la cunostinţă numele Cristinei Bălăşoiu, într-o evoluţie pozitivă a autoarei pe viitor. În acest sens

vă vom împărtăşi patru dintre textele sale, lăsându-le să vorbească de la sine despre structura

interioară a creatoarei lor.

regăsirea

îmbrăcați în roșu galben și albastru

ne-am desprins din același trunchi

bătuți de vânt în direcții opuse

lame lucioase ne-au fost treptele vieții

doar Dumnezeu ne-a fost scut

doborâtă la pământ am plâns

când mi s-au limpezit ochii

am mers pe un drum necunoscut

o rază de soare dădea în mine

reflectându-mi umbra în spate

când am întors capul

ultima culoare s-a pierdut…

25


cheia succesului

bijuterie purtată în decolteu adânc

de timp și lună

cu tine împart clipele

unui anotimp răsfirat

în fir gros din păr

tras din soare…

împletesc șuvițe

să nu se desprindă

le fixez în chei de succes

în gară

mirosul tău persistă în cravata

ce o port zi de zi la gât

mă trage de nodul lui Adam

îmi pătrunde-n inimă și gând

păzește bondarul polenul din buchetul

de lalele pe care-l țin în mână

din stamine îți fac farduri

număr minutele în petale

și trag de pendula timpului

să vii mai repede iubirea mea

iarnă dulce

iarnă dulce azi te chem

soarele l-am rupt din cer

și îl țin în mâna stângă

în cizmă l-am purtat ieri

te-am lăsat fără cuvinte

și-am plecat…

pletele albite-n lapte strălucesc

în ceasul nopții

pleoapele tale nu sunt obosite

ai ochii roșii de porumbiță

inima și mintea mai ascuțite sunt

tu-mi cari povara vieții

de unde am fost oprită

să pot trăi în tine o veșnicie


26


ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE

Daniel Ilinca și pasiunea pentru fotografie

Sunt deja 2 ani de când urmăresc creațiile lui Daniel Ilinca,

un celebru fotograf talentat despre care am plăcerea să scriu

în următoarele rânduri.

De ce am ales să vorbesc despre Daniel? Pentru că din

punctul meu de vedere, imaginile pe care le realizează sunt

adevărate surse de inspirație. Sunt creații care au un glas

propriu, un mesaj, dincolo de detaliile tehnice sau edit-ul

final, sau așa cum îmi place să spun, au o poveste.

Într-un cuvânt, pasiune. Pasiune pentru imagini, pentru

oameni, pentru o conexiune specială, din care se nasc

fotografii deosebite. Despre asta vorbește Daniel atunci când este întrebat despre creațiile sale –

despre faptul că îi place să lucreze cu oameni, despre cât de importantă este legătura dintre model și

fotograf și cât de mult contează să rezonezi cu cel fotografiat.

În ceea ce privește activitatea sa fotografică, Daniel a câștigat numeroase premii internaționale, printre

care și Trierenberg Super Circuit – PSA Gold Medal și Gold Medal – Nude în 2014.

Dar pentru că nu vreau să stric surpriza, vă las cu câteva imagini realizate de Daniel și vă invit să

răsfoiți numărul viitor pentru interviul pe care vi-l pregătim cu acest talentat fotograf.

27


28


Autor articol: Raluca Ioana Chipriade

29


ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE

Fotografia pe film vs. fotografia digitală

‘

Nu de foarte mult timp am terminat un curs pe

care recunosc că mi l-am dorit foarte tare și

anume curs de fotografie pe film, care includea

pașii de la developarea imaginii, până la printarea

pe hârtie fotografică.

Este drept, acest procedeu a fost înlocuit aproape

total în zilele noastre de fotografia digitală, cea

din urmă fiind mult mai rapidă și oferind posibilitatea de a vizualiza imaginile instantaneu și totodată de

a obține un număr mult mai mare de fotografii cu un cost mai redus.

Cu toate acestea, există anumite aspecte pe care, din punctul meu de vedere, fotografia digitală încă

nu reușește să le înlocuiască, și aici vorbim de textura imaginii, de micile artificii care se puteau realiza

la developare, de timpul pe care “și-l dădea” fotograful până la vizualizarea efectivă a imaginii, timp

care era benefic pentru “digerarea” cadrului.

Dacă ar fi să aleg între cele două cred că aș spune că ar trebui să meargă mână în mână. De ce? În

primul rând pentru că fotografia pe film educă, prin simplul fapt că nu mai ai preview-ul, nu mai există

vizualizarea imaginii, drept urmare trebuie să fii mult mai atent atunci când compui un cadru. În același

timp, fotografia digitală îți lasă spațiul necesar acomodării cu imaginea, poți “greși” cadre și observa

unde anume este greșeala, chiar la fața locului, putând astfel să îndrepți o potențială imagine.

Un alt motiv pentru care consider că ambele sunt necesare este faptul că prin fotografia pe film simțul

artistic este mai liber, detaliile sunt evidențiate altfel, texturile păstrează o patină a timpului. Digitalul

vine să completeze prin programele de editare care țin loc de “cameră obscură” și care îți permit să

transformi o imagine inițială într-o cu totul altă lume.

Drept urmare, cred că toți cei care sunt pasionați de fotografie dar nu au încercat până în prezent filmul,

ar trebui să o facă. Este o experiență care le va schimba cu siguranță percepția despre fotografie.

Mai jos, aveți câteva titluri utile de cărți și filme care cred că vă pot inspira dar și deschide o portiță

către universul fotografiei pe film:

Finding Vivian Maier – film documentar despre viața dădacei Vivian Maier și despre impresionanta

colecție de negative realizate de către aceasta

Annie Leibovitz: Life Through a Lens – film documentar despre viață și activitatea fotografică a

celebrei Annie Leibovitz

Developarea – Norbert Gopel – carte despre developarea materialului alb-negru (ediție veche)

Autor articol: Raluca Ioana Chipriade

30 27


Despre noi

„Din dragoste pentru artă” s-a născut dintr-un impuls de a sprijini arta şi artiştii români, indiferent de câmpul în care

activează, mai ales pe cei aflaţi la început şi care au nevoie de oameni care să aibă încredere în ei şi în ceea ce

fac. Pentru că, dragilor, am văzut şi am cunoscut români ale căror suflete nasc minuni artistice în orice domeniu v-

ar putea trece prin cap, şi nu înţelegem de ce mândria că îi avem e la o scară atât de mică. Aşa că am creat

aceasta publicaţie pentru a demonstra nevoia noastră, a tuturor, de frumos, pentru a arăta că frumosul este

întotdeauna lângă noi, într-un fel sau altul, şi că trebuie doar să vrem să îl vedem, şi pentru că noi credem că arta

românilor merită preţuită la adevărata ei valoare.

Ce găsiţi în paginile noastre? Prezentări, interviuri, imagini, articole, toate cu şi despre români care au descoperit

cotloane ale frumosului în direcţii mai mult sau mai puţin obişnuite şi care merită atenţia şi admiraţia celor din jur.

Ce sperăm? Să vă placă, să vă deschidă ochii şi să ajutaţi la creşterea oamenilor şi lucrurilor despre care vă

vorbim.

Suntem Liliana Negoi, Raluca Ioana Chipriade şi Ana Celea şi vă urăm bun venit pe pagina noastră!

Liliana Negoi

Liliana Negoi e, la ora actuală, traducător, poet şi prozator în limbile română şi engleză, autoare a câteva colecţii de poezii şi de asemenea a două bloguri de literatură, Endless Journey (http://summaryofmysoul.wordpress.com) şi Curcubee în alb şi negru (http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com). Despre ea ca autor se pot afla mai multe de pe oricare din paginile respective – pe această pagină e prezentă ca fondator, editor şi redactor principal.

Raluca Ioana Chipriade

Fotograf, editor foto și redactor, Raluca încearcă să găsească în fiecare obiect sau persoană din jurul ei o poveste pe care să le-o împărtășească și celorlalți. Dragostea pentru artă dar și pentru litere, a condus-o, alături de prietena ei Liliana Negoi, la crearea acestei reviste care are rolul de a vorbi despre tot ce înseamnă frumos-de la oameni până la pasiunile artistice ale acestora.În aceste pagini, Raluca va sta de vorbă cu oameni talentați și va încerca să afle cât mai multe despre omul din spatele artistului.

Ana Celea

Cine e Ana Celea? În primul rând (şi ne bucurăm s-o spunem) mai noua noastră colegă, absolventă de management, pregătindu-se să devină o femeie de afaceri. O să întrebaţi de ce o viitoare femeie de afaceri s-ar ocupa de artă, în special de teatru, iar ea vă va răspunde foarte simplu: „pentru că e o pasiune şi vreau să-i promovez pe tinerii care vor să se afirme în România, şi pentru că vreau să transmit oamenilor un îndemn: închideţi televizorul şi hai la o porţie reală de cultură!”

https://dindragostepentruarta.files.wordpress.com/2014/10/dsc_2883w1.jpg�

http://summaryofmysoul.wordpress.com/

http://summaryofmysoul.wordpress.com/

http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com/

http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com/

Din dragoste pentru artă - Februarie 2016

Documents

Transcript of Din dragoste pentru artă - Februarie 2016