Zilele trec egale, măsurate precis de ceasul din turnul de deasupra porţii principale. Orele se scurg unca câte una, în linişte, fiecare cu scopul ei precis: rugăciunea de dimineaţa, liturghia, tăcerea, micul dejun simplu, studiul, pauza de plimbare prin curtea interioară, din nou studiul, prânzul luat în tăcere, programul de după amiază, tăcere, munca în grădină, cina, în timpul căreia se citeşte din vieţile sfinţilor, tăcere, rugăciune, somn. Nici un minut nu evadează, nu curge necontrolat. Fiecare moment e marcat de sunetul prelung al clopotului. Fraţii păşesc în linişte, repetând aceleaşi mişcări, aceleaşi trepte, aceleaşi holuri întunecate. Fiecare îşi are locul binestabilit în capela mică a mănăstirii. Doar uneori mai rămâne câte un loc gol atunci când vreunul dintre fraţii mai în vârstă se duce la Domnul.

La dangătul de seară al clopotului, Muriald îşi ridică privirea spre poarta mare de lemn şi gândul i se întoarse în timp la ziua în care păşi pentru prima dată pe sub arcada de la intrare. Drumul prin pădure fusese lung. Cine venea pentru prima dată la mănăstire ar fi putut să se rătăcească pe atâtea cărări înşelătoare care şerpuiau printre copaci. Dar Muriald ştia că trebuie să urmărească urmele făcute prin pământul moale de căruţele care poposeau pe la mănăstire. Era un drum care tăia pădurea de+a latul colinei.

Avea la el doar un cufăr din lemn mai greu decât conţinutul ei: două cărţi îngălbenite de vreme, primite de la parohul din satul său, precum şi vreo două cămăşi de in. Dinc când în când drumul se desfăcea într-o poiană unde lumina mai reuşea să răzbată prntr coroanele bogate ale stejarilor fără vârstă. Acolo se aşeza pe un ciot şi, istovit de mers, lua câte o înghiţitură de apă: „Mai e de mers...”

Motivul pentru intra în mănăstire era greu de înţeles chiar şi pentru el. Auzise de multe ori la predicile de la liturghia duminicală despre chemare. Mai citise şi prin vieţile sfinţilor câte ceva dar nu reuşi să îşi facă o idee clară despre ceea ce înseamnă aceasta. Totul era în ceaţă.