Director: Ioan Enescu l Nr. 5 l Săptămâna: 17 – 23 octombrie 2016 l Se distribuie numai cu cartea

OvidiuTristele, ponticele zile de exil din viața unui poet

l Serial: Dictatori şi tirani Ivan cel Groaznic,

fulgerul iaduluil Lungul drum al

cărții (1)l Misterele morții lui

L. Ulicil Serial: Mari iubiri ale scriitorilor

Mircea Eliade şi Maytrei Devi

PAGINA 3

PAGINA 8

PAGINILE 4-5

Alex Ștefănescu

Ioan Enescu

Ana Blandiana și tinerii PAGINA 3

O persoană specialăPAGINA 5

PAGINA 2

De la lume adunate...

De-ale scriitorilor

DIN SUMAR:

Ziar + cartea„ZODIACUL CHINEZESC“

=16,99 LEI

Acum aproape două mii de ani, poetul roman Ovidiu (Publius Ovidius Naso) ajungea, după o

primejdioasă călătorie pe mare, pe me-leagurile noastre, în portul Tomis, unde avea să își și sfârșească zilele, după 9 ani de chin. Împăratul Augustus îl trimitea în anul 8 e.n. în exil, prin edict imperial, pe malurile îndepărtatului Pont Euxin, la marginea lumii civilizate, pe unul dintre cei mai prolifici, mai rafinați și mai faimoși poeți ai vremii sale, fără a-i confisca însă și proprietățile. Motivele acestei surghiuniri au rămas necunos-cute și învăluite în deplin mister. Plinius cel Bătrân și Statius se referă în trea-căt la acest eveniment. Nu există însă mărturii edificatoare de la acea dată în privința aceasta. Nici măcar istorici pre-cum Tacit sau Suetoniu, care au cercetat arhivele oficiale, nu pomenesc nimic re-feritor la natura acestui exil. Există doar niște simple supoziții, bazate pe unele detalii picante din viața poetului, care se poate să fi dus la un asemenea deznodă-mânt. Oricum, Augustus ajunsese deja să vadă pretutindeni numai conspirații menite să-i submineze autoritatea. La scurt timp după exilarea lui Ovidiu, îm-păratul își exilează propria fiică, pe Iulia, pentru relațiile ei amoroase scandaloa-se, dar și pentru o presupusă conspirație îndreptată împotriva sa.

Se presupune că Ovidiu ar fi glumit pe seama numeroaselor infidelități ale nepoatei împăratului, Iulia Minor, și asta ar fi ajuns la urechile suveranului. Se mai spune și că Ovidiu ar fi încura-jat relațiile incestuoase ale Iuliei Minor cu fratele ei, Agrippa Postumus, ori i-ar fi înlesnit întâlnirile amoroase cu Decimus Silanus, chiar în casa sa.

S-au mai vehiculat și alte ipoteze, conform cărora ceea ce l-a deranjat pe Augustus ar fi fost faptul că Ovidiu ar fi aflat că împăratul întreținuse relații in-cestuoase cu fiica sa Iulia sau cu nepoa-ta sa, Iulia Minor, sau poetul însuși ar fi fost implicat în relații amoroase cu una dintre ele sau cu amândouă (Corinna, eroina poeziilor sale din Amores se pare că ar fi fost chiar fiica împăratului).

Sunt unii care cred că supărarea îm-păratului a fost pricinuită de indecența poeziilor lui Ovidiu, care ar fi contrave-nit intenției lui Augustus de a instaura moralitatea în societatea romană a ace-lor vremuri. Anumiți critici emit ipoteza fantezistă că Ovidiu nu ar fi părăsit de fapt Roma niciodată și că toate referi-rile făcute de poet la exilul său ar fi fost imaginare (cf. J.J. Hartman, A.D.Fitton Brown), neexistând practic dovezi ale celor nouă ani petrecuți de el la Tomis. Legende contrare susțin că acesta ar fi ajuns să scrie versuri în limba geților și ar fi avut și o iubită de prin partea locului.

Alții susțin că Ovidiu ar fi fost exilat din motive politice, pentru că ar fi fost implicat într-un complot ce viza înlătu-rarea fiului vitreg al împăratului, Tiberiu, și sprijinirea lui Agrippa Postumus ori a lui Germanicus. Organizatorul complo-tului se pare că a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai poetului, Paullus Fabius Maximus, mort în împrejurări suspecte după plecarea lui Ovidiu în exil.

Poetul încearcă el însuși să redea adevăratele motive care au dus la exila-rea sa, expunându-le în Tristia (Tristeți), dar această încercare a sa este una destul de neconvingătoare. El pretinde că ar fi comis o greșeală, nu o crimă, și ar fi adus prin aceasta o ofensă gravă împă-ratului. Și pune decizia radicală a aces-tuia pe seama a două lucruri – „carmen et error”, lirica sa licențioasă (probabil Ars amatoria), ce ar fi lezat spiritul puri-tan al suveranului, și o greșeală de-a sa, probabil referindu-se la complicitatea sa involuntară la infidelitatea nepoatei împăratului, ce l-ar fi înfuriat pe acesta. Ovidiu își mărturisește surprinderea că el a fost singurul care a primit o aseme-nea pedeapsă pentru ceea ce scrisese, când existau atâția alții care scriau ver-suri obscene chiar cu aprobarea împă-ratului. Versuri de același gen scriau și Propertius, Tibullus sau Horatius. Ar putea părea destul de puțin probabil ca motivul exilării sale la Tomis să fi fost Ars amatoria și pentru că trecuseră deja ani buni de când o publicase și Augustus ar fi putut să-l exileze de pe atunci. Însă atunci când este exilat, scrierile sale

ajung să fie interzise din toate bibliote-cile romane.

Ovidiu își exprimă durerea de a fi departe de patrie în scrierile sale epis-tolare Tristia și Epistulae ex Ponto: „Aici nu-i belșug de cărți, care să mă atragă și din care să-mi hrănesc spiritul, și-n locul cărților răsună armele.” Nu găsește un cuvânt de laudă pentru oameniiși locu-rile unde e nevoit să trăiască. Conform mărturisirii sale, „dacă privesc acest loc, în toată lumea nu poate fi altul mai trist; dacă privesc oamenii, văd la ei mult mai cumplită sălbăticie ca la lupi”. Și pentru un cetățean din protipendada Romei, cea mai mare pedeapsă pare a fi aceea de a trăi printre barbari: „printre bar-bari, un barbar, viață barbară trăiesc; în țara oamenilor-lupi, un lup devin și eu.”

Trăind departe de țară și familie, în-tr-un ținut cu o climă ce-i șubrezește să-nătatea și care-i secătuiește până și harul poetic, Ovidiu moare îndurerat și neîn-țeles, parcă uitat de lume. Însă urmașii celor printre care și-a trăit el ultimii ani de viață îi arată recunoștință și prețuire veșnică, prin tot ce caută să amintească de trecerea sa pe aici.

Iar opera lui dăinuie, devenind sursă de inspirație pentru alți corifei ai litera-turii universale (Chaucer, Shakespeare, Goethe) și prilej de delectare pentru iu-bitorii de poezie. Și din acest punct de ve-dere parcă i se potrivesc și lui vorbele pe care se spune că le-ar fi rostit Augustus înainte de a muri: „Mi-am jucat bine ro-lul? Atunci aplaudați-mă la ieșire!”.

Adina Mihaela Eros

De marți, 18 octombrie la toate chioșcurile

De joi, 20 octombrie la toate chioșcurile

2

Ivan cel Groaznic, fulgerul iaduluiLaurențiu Ciocăzanu

În numărul viitor:Vlad Țepeș

SERIAL: DICTATORI ȘI TIRANI

Ivan cel Groaznic după ce și-a ucis fiul, celebră pictură a lui Ilia Repin

Citiți mai multe despre viața lui Ivan cel Groaznic, în cartea apărută la Editura

Orizonturi

Istoria ar merita să producă la un moment dat un veritabil top al cru-zimii. Sigur că nu e ușor să ierar-

hizezi vărsătorii de sânge și nebunii înțepeniți în tronurile groazei, dar așa am avea o imagine mai clară a rădă-cinilor urii de pe această planetă. Iar psihologii ar putea săpa adânc întru descoperirea surselor de violență fără egal. Într-un astfel de top al candidați-lor la iad ar figura cu siguranță, la ”loc de cinste”, și Ivan cel Groaznic. 

Ne-am familizarizat cu numele său din cărțile de istorie, dar curgerea ani-lor ne-a șters puternic din memorie ex-plicațiile din spatele acelui cuvânt care ne înspăimânta fie și doar când trebu-ia să-l pomenim la clasă: „Groaznic”! Brrr!

Pesemne că acest gen de fiori i-a împietrit inima și servitorului de la Curtea Marelui Cneaz al Rusiei țariste, Vasili al III-lea. Era pe 25 august 1530, ziua când venea pe lume micul Ivan. Nașterea lui s-ar fi produs concomitent cu un fulger proptit direct într-un in-cendiu devastator, parcă un semn al ia-dului ce va urma. Satana vestea Rusiei că pruncul acela va lăsa multe dâre ne-gre în urma vieții sale. 

De altfel, nimeni nu s-a încumetat să „traducă” vreo explicație pentru acel foc însoțitor la naștere, iar cei mai te-mători au pus întâmplarea pe seama unui mesaj divin. Mai ales că, spune le-genda, în momentul nașterii sale, Ivan ar fi avut deja doi dințișori răsăriți din gingii - alt indiciu de esență nepămân-teană pe care dregătorii marelui cneaz l-au contabilizat la început de destin al misteriosului urmaș.

Mamă de ocazieDar primii ani nu l-au regăsit pe

micul Ivan în postura sângeroasă ca-re-l aștepta la cotitura maturității. Dimpotrivă, intra în rândul tovarășilor de joacă și doar când și când exploda în supărări neînțelese soldate cu jumu-lirea din senin a găinilor ce-i stricau liniștea. Altfel, totul părea să decurgă normal și pe gustul tatălui Vasili, cel care nu-și dorea altceva decât un moș-tenitor pe măsura importanței cneza-tului său.

Totuși, nu puțini erau slujitorii de la curte care puneau semnele de la naște-rea lui Ivan în tabloul complet al pala-tului. Căci mama micuțului nu era cea care îi fusese sortită inițial - Salomeea Saburova. 20 de ani de căsnicie nu fu-seseră de-ajuns ca ea să rămână însăr-cinată, iar marele Vasili și-a pierdut răbdarea. Din dorința aproape nebună de a avea un moștenitor, a aruncat-o pe Salomeea afară din palat și a expediat-o la o mănăstire. În locul ei a adus-o pe apetisanta Elena Glinki, o lituanian-că de moravuri ușoare care avea să-i împlinească dorința. Nașterea lui Ivan era, deci, rodul acestei nebunii vremel-nice a tatălui său, care nu pregetase să-și alunge soția și să „importe” o mamă de

conjunctură pentru a-și vedea visul cu ochii: nașterea lui Ivan.

Doar că același fatalism proverbial ce nu-i permisese primei soții să aducă pe lume un moștenitor se va regăsi și în destinul cneazului disperat. La doar trei ani după nașterea fiului mult-dorit, Vasili al III-lea se stinge precum fulge-rul de la nașterea lui Ivan. Între timp, venise pe lume și Yuri, parcă pentru a-i ostoi cneazului setea de urmași. Copiii erau prea mici pentru a înțelege jocu-rile de la curte după moartea lui Vasili. Prin urmare, boierii și-au îndesat săbi-ile în teci și și-au umflat sângele în vene cumva pentru a umple acest gol de au-toritate. A început o altă nebunie - cea a luptei pentru putere. Rusia scârțâia deja din toate încheieturile sub presi-unea bătăliei interne dintre familiile Bileski și Suischi. Crime, trădări, spai-me și viitor tulbure au fost tovarăși de călătorie pentru micul Ivan pe drumul către adolescența izbăvitoare.

Lovitură de maestru, la 16 ani

După 13 ani de la moartea tatălui său, Ivan decide să ia destinul în mâini-le puterii moștenitoare. Făcuse deja 16 ani, vârsta legală pentru a putea deține tronul. Învățase însă, printre greutăți-le de la curte, arta mânuirii unei bune strategii. Și-a luat aliați preoții locului și s-a înfățișat pe nepusă masă boieri-lor care-i marcaseră copilăria: „Eu sunt domnitorul vostru, de azi, aveți obli-gația să-mi respectați dreptul divin de a guverna, iar eu vă voi răsplăti cum se cuvine”. Era 16 ianuarie 1657. L-au crezut, iar Ivan a pornit astfel pe calea „celui Groaznic”.

Se căsătorește la doar o lună după încoronare și va avea patru copii: două fete și doi băieți - Dmitri, care moare la puțin timp după naștere, și Ivan, ce va deveni „țarevici”, adică moștenitor. 

Urmează ani buni pentru cnezatul lui Ivan-tatăl. Reforme, înflorire eco-nomică, dezvoltare militară, apariția de școli sătești, schimbări administra-tive soldate, printre altele, cu împărți-rea Rusiei în două părți: opricinina și zemșcina. 

Opricinina  reprezintă domeniul privat al ţarului – în acesta vor intra câ-teva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comu-nicație. Familiile de aristocraţi mutate pe teritoriul ţarului își vor pierde masiv influenţa însă, se va naște o nouă cla-să, orpicinici al căror „cal de bătaie” va fi teritoriul zemșcina. Zemșcina repre-zenta restul teritoriului. Nobilimea ţării este reorganizată, ţăranii rămân legaţi de glie; ţarul guvernează cu ajutorul Dumei Boierilor, în cazurile considera-te grave se convoca Zemski Sobor doar cu rol consultativ.

Violența opricinicilor este încuraja-tă de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând, aceștia devin de temut și detestați. Și în rândul boierilor ţarul va porni o serie de asa-sinate crunte, majoritatea prin tortură,

la care va lua parte personal. Paradoxal, după fiecare crimă, ţarul se retrăgea pentru câteva ore, timp petrecut în ru-găciune. (sursa: Historia)

Ucigașul propriului fiuIvan copilul ajuns cneaz peste noap-

te și devenit promotor de reforme de-venea, iată, pe zi ce trece ”cel Groaznic”. Tot mai desele sale rătăciri către cru-zime și vărsare de sânge începeau să-i definească noua personalitate ce con-viețuia în aceași ființă cu educatul, curajosul și credinciosul conducător. Iar momentul de violență maximă se consumă în anul 1570, în zona orașului Novgorod, unde cneazul cu mintea tot mai întunecată pornește un masacru fără precedent, care avea să-i pecetlu-iască definitiv pentru istorie ”titlul” de Ivan cel Groaznic:

„Punctul culminant al nebuniei și cruzimii sale în urma căruia i se trage numele de Groznic, este în masacrul de la Novgorod, din 1570 a cărei continu-are ar fi trebuit să fie în orașul Pskov. Sub pretextul unei scrisori existente în care se regăsea dorinţa locuitori-lor din cele două orașe de a se supu-ne Poloniei, Ivan, cere opricinicilor să omoare toată populaţia. Masacrul a durat cinci săptămâni, timp în care în jurul orașului s-au ridicat ziduri pen-tru ca niciun locuitor să nu poată ieși, funcţionarii au fost arestaţi, preoţii au fost omorâţi. Locuitorii au fost aduși în faţa lui Ivan și a fiului său, unde au fost torturați. Numărul total al victimelor se ridică la 15.000, potrivit lui Kurbski, la 18.000, potrivit Celei de-a treia cro-nici a Novgorodului, și la 60.000, după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570. Văzând toate acestea, locuitorii Pskovului s-au predat.”

De aici încolo, pentru toată lu-mea nu va mai exista decât Ivan cel Groaznic. Un amestec de lider auten-tic și dezaxat temporar, care eșuează treptat în accese de furie, beții crunte și chiolhanuri sufocante. Cneazul se apropie de apusul carierei sale de stă-pân autoritar și nu poate concepe ca Rusia să fie altfel după el. Ivan-junior nu-i seamănă, se căsătorește și caută o viață altfel, ceea ce potențează accese-le de nebunie ale tatălui său. El își bate nora până ce aceasta pierde copilul din pântec, iar disputa dintre Ivan cel mare și Ivan cel mic se termină... groaznic. Tatăl își ucide fiul, iar de aici până la pieirea sa nu mai decât un grăunte de timp. Cneazul Ivan moare exact atunci când i-au prezis astrologii (poate otră-vit), iar lumea ce va să vină visează la o epocă în care cuvântul „groaznic” să fie șters de pe fața pământului.

3

Adina Mihaela Eros

De-ale scriitorilorAlex Ștefănescu

Ana Blandiana și tinerii

În primăvara lui 2011 am invitat-o pe Ana Blandiana la una din întâlnirile cu elevii organizate de mine la Biblioteca Naţională. Au venit mulţi tineri, ca

de obicei, interesaţi de literatură și de discutarea ei în mod neconvenţional.

Am prezentat-o pe Ana Blandiana elevilor (unii dintre ei o știau de la televizor) și am vorbit pe larg despre poezia ei. A venit momentul dialogului dintre elevi și poetă. Un tânăr a întrebat-o:

– Aţi avut o copilărie fericită? – Nu, a răspuns Ana Blandiana. Am avut o copilărie

nefericită. Tatăl meu era la închisoare...O rumoare de dezamăgire s-a ridicat din sală.

Elevii și-au închipuit că tatăl poetei fusese un infractor. Ana Blandiana nu înţelegea ce se întâmplă și zâmbea stângaci.

Mi-am dat seama atunci ce prăpastie s-a creat între generaţii. Aveam în faţă tineri care se născuseră după 1989 și nu știau că în România au existat oameni închiși din motive politice. Am intervenit imediat și le-am explicat. Fericiţi, în naivitatea lor, că o pot admira pe poetă fără reţinere, ei au ascultat-o în continuare cu atenţie, au aplaudat-o, iar la sfârșit s-au înghesuit să-i ceară autografe și să se fotografieze cu ea.

Înainte de 1989 s-a întâmplat să particip împreună cu Ana Blandiana la diverse întâlniri cu publicul. Ea era încă de atunci o vedetă a poeziei românești și, în plus, reușea să comunice instantaneu cu oameni necunoscuţi, creând o relaţie de complicitate cu ei. Ţin minte cum a electrizat odată sala cu o poezie pe care publicul a memorat-o pe loc. La a doua lectură, cerută poetei prin strigăte de „bis”, spectatorii au murmurat-o împreună cu ea, ca pe o rugăciune colectivă:

„O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Și ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se și aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină.” (Dies ille, dies irae).

Momentul a fost straniu și de neuitat. Toată lumea înţelegea la ce se referea poeta. După câţiva ani, la 22 decembrie 1989, ziua orbitoare ca o sabie vibrând în lumină a venit.

Responsabilă și gravă, Ana Blandiana știe și să se joace. Într-o vară din anii ’80 ne aflam, mai mulţi scriitori, printre care și Ana Blandiana, la Onești, la „Zilele G. Călinescu”. Primarul orașului ne-a făcut o surpriză plăcută suindu-ne într-un autobuz și ducându-ne într-o livadă de cireși, încărcaţi de cireșe coapte.

Parcă nimeriserăm în paradis, dar... nu știam ce să facem. Cu ochii obosiţi de lectura a mii de pagini, cu picioarele amorţite de șederea zilnică la masa de scris, clipeam stingheri în lumina soarelui, lipsiţi de orice iniţiativă. Atunci, Ana Blandiana a cules cireșe perechi și le-a petrecut pe după urechi, drept cercei. Era frumoasă, ca o zeiţă a livezii. Ne-am simţit dezlegaţi pe loc de propria noastră stinghereală și ne-am răspândit prin livadă.

I. Literatura antică.Antichitatea timpurie

Scrisul a fost o descoperire de o importanță covârșitoare în istoria umanității, schim-

bând fața lumii, deschizând un portal magic între trecut și viitor. Însă primele „cărți” nu semănau nici pe departe cu cele cu care ne-am obișnuit noi azi, ele fiind scrise pe niște tăblițe de argilă (în Mesopotamia, unde argila era ma-terialul cel mai la îndemână), ori pe suluri lungi de papirus, de zece, cincisprezece metri (în Egipt) și mai târziu, de pergament. Abia la începutul erei noastre apare code-xul, un ansamblu de caiete cusute laolaltă, pe care se putea scrie pe ambele fețe. Codexul putea fi pa-ginat și indexat, facilitând lectura. Folosirea sa se va generaliza între secolele al II-lea și al IV-lea e.n.

Cele mai vechi cărți din lume au apărut încă din Epoca Bronzului, începând cu sumerie-nii: Învățăturile lui Shuruppak – reprezentând o mostră de literatură sapiențială sumeriană, ce cuprin-dea învățături pentru deprinderea virtuții și a standardelor de condu-ită socială, Codul lui Urukagina – text juridic considerat a fi cel mai vechi din lume, ce-și propunea combaterea corupției, Epopeea lui Ghilgameș – considerat a fi primul poem epic din istoria lite-raturii și apărut în formă finală în jurul anului 2000 î.e.n, Codul lui Ur-Nammu, ce precede Codul lui Hammurabi cu trei secole, cuprin-zând cel mai complet set de legi din acele timpuri. Au urmat akka-dienii cu opere precum: Legenda lui Etana, ce prezintă povestea re-gelui sumerian al cetății Kish, care reușește să dobândească un fiu cu ajutorul unui vultor salvat de el de la moarte, Imnurile preotesei Eneduanna, Enuma Elish, mitul babilonian al creației.

Și în Egipt au apărut texte memorabile în epoca bronzului: Maximele lui Ptahhotep – un set de învățături adresate de un mare demnitar fiului său; putem remarca actualitatea uluitoare a mesajului său în sfaturi precum: „Vorbește doar atunci când ai ceva de spus cu adevărat.”, „Nu repeta un zvon calomnios și nici nu-ți pleca ure-chea la el.”, „Nu te mândri cu ceea ce știi.”, Povestea lui Sinuhe, considerată o capodoperă a litera-turii antice egiptene și care pune în discuție teme cu valoare uni-versală, Povestea celor doi frați, Cartea egipteană a morților – texte funerare ce conțin incantații magice pentru cei decedați, meni-te a-i însoți pe aceștia spre lumea de dincolo; ele erau extrem de

Lungul drum al cărții (1)scumpe (reprezentând cam plata pe un an a unui scrib) și numai cei bogați își puteau permite așa ceva.

Antichitatea clasică Grecia antică

Această perioadă începe oda-tă cu apariția vestitelor epopee homerice, Iliada – ce relatează asediul de zece ani asupra Troiei și Odiseea – care povestește călă-toria făcută de Odiseu spre Ithaca, continuându-se cu apariția capo-perelor lui Hesiod – Teogonia, poem filozofic despre nașterea zeilor și Munci și zile, un fel de almanah al agricultorului în for-mă incipientă. Tot acum încep să se dezvolte istoriografia, primele scrieri istorice de marcă fiind cele ale lui Herodot și Tucidide, reto-rica prin oratori ca Demostene, Hiperide, Antifon, lirica, prin po-eziile unora ca Pindar și Sappho, dramaturgia, care este „inventată” și desăvârșită de Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan.

Teatrul elin își are originea în riturile din timpul sărbătorilor de-dicate zeului vinului, Dionisos. Conform lui Aristotel, tragedia (etimologic însemnând „cântec al caprelor”) s-ar fi născut din-tr-un imn ce se cânta în cinstea lui Dionisos, acompaniat de dansuri sacre. Însă planează încă destule nelămuriri legate de apariția ei.Temele de bază sunt inspirate din mitologia greacă.

Grecia a dat lumii doi din-tre cei mai mari filozofi ai lumii, Aristotel și Platon. Aristotel nu-și are egal între savanții și gânditorii acelor timpuri, fiind supranumit „părintele celor ce vor să știe”, pornind de la primele sale cuvin-te din Metafizica: „Toți oamenii, prin firea lor, caută cunoașterea.”

Roma anticăLiteratura latină este în multe

privințe o continuare a celei gre-cești, utilizând multe din formele și procedeele literare ale acesteia. După majoritatea exegeților, apa-riția sa este marcată de punerea în scenă a unei piese grecești în traducere latină, în anul 240 î.e.n. Autorul era un oarecare Livius Andronicus, prizonier de război grec, adus la Roma în anul 272 î.e.n. Primul poet latin care a scris un text original a fost Gnaeus Naevius. În dramaturgie se fac cunoscuți Plaut și Terențiu, une-le dintre piesele lor supraviețuind trecerii vremii și ajungând să fie apreciate până în zilele noastre. Tot acum apare și prima istorie latină a Romei, scrisă de Cato cel Bătrân.

Epoca de aur a literaturii latine este cuprinsă între anii 81 î.e.n. și 17 e.n, începând cu discursurile lui Cicero și sfârșind cu moartea

lui Ovidiu. Cicero a fost conside-rat maestrul prozei latine, scrierile lui incluzând epistole, tratate de retorică și filozofie. Unul dintre cei mai învățați scriitori ai acestei perioade este Marcus Terentius Varro, supranumit „cel mai învățat dintre romani” și care abordează o mare varietate de subiecte, de la re-ligie și filozofie, la poezie. Printre marile nume ale acestei perioade sunt Vergiliu, cu epopeea sa epică Eneida – după tiparul epopeilor homerice – sau cu culegerile de versuri Bucolicele și Georgicele, prietenul lui, Horațiu, cu Odele, Satirele și Epistolele sale. Elegia latină cunoaște desăvârșirea sub pana unor poeți precum Tibullus, Propertius și Ovidiu, care pe lângă controversatele sale versuri eroti-ce, mai ales cele din Arta Iubirii, scrie și o culegere de legende mi-tologice, Metamorfoze, considera-tă drept opera sa de căpetenie.

Orientul anticÎn China apar Analectele lui

Confucius, Arta războiului de Sun Tzu, care a fost folosită drept ma-nual de strategie și tehnică milita-ră atât în Orient, cât și în Occident, secole de-a rândul, Tao Te Ching de Laozi, Zhuangzi, culegere de parabole și anecdote taoiste, con-siderată drept una dintre capo-doperele literaturii chineze din toate timpurile. Printre cele mai renumite parabole se numără și cea a peștilor din râu, despre care Zhuangzi afirmă că ar fi fericiți, iar prietenul său, Huizi îl întreabă de unde știe acest lucru de vreme ce el nu e pește. Dialogul continuă în stilul dialogurilor socratice și finalul este absolut sclipitor: „De vreme ce m-ai întrebat de unde știu, înseamnă că ai știut că știu că peștii sunt fericiți.”

În India apar epopeile Mahabharata, care e considera-tă cea mai lungă operă epică din lume, cu mai mult de 1.800.000 de cuvinte (fiind de zece ori mai mare ca Iliada și Odiseea la un loc) și care relatează viețile prinților Kaurava și Pandava și Ramayana, care povestește viața prințului Rama din regatul Kasala, alungat de tatăl lui și care rătăcește vreme îndelungată prin lume, până să re-vină în patria sa și să fie încoronat ca rege. Ele nu sunt niște simple povești, prezentând sub formă alegorică învățăturile înțelepciunii hinduse și interferând elemente de natură filozofică și epică. Să luăm aminte, de pildă, la ceea ce ni se spune în Mahabharata:

„Pentru a salva o familie, pără-sește un om, pentru a salva satul, părăsește o familie, pentru a salva țara, părăsește un sat, pentru a-ți salva sufletul, părăsește pământul.”

(Va urma)

De la tăblițele de lut la tabletele electronice

4

Misterele morții lui Laurenţiu UliciRoland Cătălin Pena

Cu o zi înainte, Laurențiu Ulici fusese la Făgăraș, unde priete-nul său Paul Ghițiu își lansase

o carte.Ghițiu și-a cazat prietenul și pe șofe-

rul acestuia, Costel Tucă, în satul său natal, Părău. Ulici și Tucă au rămas să doarmă în casa familiei Bătrânu, de la numărul 29, care avea centrală termi-că. Familia Bătrânu locuia în Bucuresti și mergea destul de rar la Părău. Paul Ghițiu a plecat la casa lui părintească, de la numărul 21.

Paul Ghițiu, care era și coleg de se-nat și partid (UFD) cu Ulici, s-a întors dimineața la numărul 29. Cum a găsit poarta încuiată, s-a întors acasă să pre-gătească masa. Pe la ora 10, el a mers din nou după cei doi. De data asta a intrat. I-a găsit morți, unul într-o ca-meră, celălalt în odaia alăturată.

Ghițiu a anunțat poliția. La fața lo-cului au sosit reprezentanții IJP Brașov, ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Județean și ai SML Brașov. Din primele investigații a rezultat că Ulici și Tucă au murit intoxicați cu monoxid de carbon. Așa a rămas până astăzi, deși peste ceva timp aveau să apară unele speculații.

Paul Ghițiu, cu care am vorbit în timp ce mă documentam pentru articol, mi-a mărturistit că nu a pu-tut să scrie niciodată despre tragicul eveniment.

Vestea morții lui Laurențiu Ulici a fost dată chiar de ministrul de Interne de atunci, Constantin Dudu Ionescu, într-o conferință de presă.

Casa morțiiScăpările de gaze de la numărul 29

din Părău nu au fost explicate nicioda-tă. Casa în care a murit Ulici, în postul Crăciunului, era încălzită cu calorife-re. Centrala termică era una modernă pentru acea vreme și era în beci.

Cu un an și jumătate, în postul Paștilor, foștii proprietari ai casei mu-riseră și ei intoxicați cu monoxid de carbon. Atunci, culmea, nu era instala-tă centrala termică pe gaz metan, încăl-zirea făcându-se cu lemne.

În vara lui 2000, după ce cumpăra-se casa, familia Bătrânu și-a petrecut vacanța la Părău. Capul familiei era să moară, într-una din zile de vacanță, tot din cauza unor scăpari de gaze. Din fe-ricire, s-a trezit și a scăpat.

Cum au reacționat cei care l-au cunoscut pe Ulici

Varujan Vosganian, liderul UFD: „Laurențiu Ulici mi-a fost un mare pri-eten. Și nu numai mie. A trăit mai mult

Laurențiu Ulici, omorât de o centrală de gaze, sau asasinat cu o centrală de gaze?

Președintele Uniunii Scriitorilor Laurențiu Ulici era găsit mort în dimineața zilei de 16 noiembrie 2000 într-o casă din localitatea Părău, județul Brașov.

pentru alții, a vorbit mai mult pentru alții decât pentru sine. A fost unul din-tre întemeietorii Uniunii Forțelor de Dreapta. Încerc sentimente amesteca-te: pe de o parte o stare de resemnare în fața absurdului, iar pe de altă parte de mobilizare pentru a face ca sufletul culturii românești să se umple din nou, cum și-ar fi dorit Laurențiu Ulici. L-am cunoscut în urmă cu 20 de ani, când a vorbit despre mine ca poet. Tragic și semnificativ este că acum, când sunt la Cluj și îmi lansez o carte, regăsesc pe coperta acesteia, ultimele cuvinte scrise de Laurențiu Ulici. Vorbele lui se încheie astfel: «În viață, sentimentul onoarei e totul!». Laurentiu Ulici a mu-rit luptând”.

Gh. Dan Nicolae Ceaușescu, pro-fesor la Facultatea de Limbi Străine, Secția Clasice, Universitatea București: „Acționam cam pe același câmp, al cul-turii românești, am colaborat la diferite reviste și l-am apreciat întotdeauna și pentru caracterul lui și pentru inte-ligența deosebită și pentru cultură. Trebuie să se știe că acest om, pe care lumea-l știe ca scriitor, ca președinte al Uniunii Scriitorilor din România, a studiat și matematica, era un bun ma-tematician, era un bun jucător de șah, un bun jucător de bridge și, în același timp, era un om fermecător, cu care puteai să stai de vorbă ore în șir”.

Doliu la Uniunea Scriitorilor

Într-un comunicat, USR arăta: „Pentru obștea scriitorilor, Laurențiu Ulici a însemnat echilibru, spirit con-structiv și îndrăzneala de a învinge ne-păsarea și obtuzitatea celor care cred că omul trăiește doar cu pâine. Dispariția sa înseamnă o pierdere imensă, irecu-perabilă pentru Uniunea Scriitorilor, pentru literatura română, pentru so-cietatea românească. Îndurerați, scri-itorii români îi vor păstra o amintire luminoasă, așa cum a fost întreaga sa viață. Dumnezeu să-l odihnească și să-l aibă în pază”.

Arta despărțiriiTema ultimei „Cafenele litera-

re” la care a participat Ulici a fost „Arta despărțirii”. Atunci, criticul Laurențiu Ulici vorbea despre etica despărțirii: „Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despăr-țire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA”.

Teoria asasinatuluiÎn vara anului 2000, la Uniunea

Scriitorilor din România s-a primit o adresă care i-a uluit pe mulți. Ea trimi-tea cu gândul la vremurile comunismu-lui, când scriitorii ajungeau la pușcărie pentru ce scriau sau doar gândeau.

Era vorba de două poezii, una apă-ruse într-o antologie a textelor premi-ate la Concursul Național de Poezie „Nicolae Labiș“ – care se desfășoară anual la Suceava, iar cealaltă fusese citită la un cenaclu. Aceste poezii au ajuns sub ochii unor români „atenți“ de peste ocean, care le-au cuprins într-un protest-îngrijorare, trimis în eter și semnat de profesori universitari și scriitori din SUA, Austria, Canada,

dar și de profesori din Bucuresti ca Ilie Bădescu.

Potrivit gds.ro, textul, referitor în esență la „campania activă de denigra-re deliberată a valorilor naționale“, care avea anexat, în final, poeziile cu pricina, apăruse în Gazeta de Transilvania de la Brașov. Desigur, acesta a fost citit și – dacă s-ar da crezare adresei respective – „cetățenii au reacționat, solicitând Parchetului efectuarea de cercetări sub aspect infracțional și pedepsirea auto-rilor“. Era vorba, firește, de pedepsirea autorilor celor două poezii, Mihail Gălățanu și Marius Ianuș. Semnatarii protestului au aflat că Marius Ianuș și-a citit poezia „la Cenaclul Litere, mo-derat de Mircea Cărtărescu“, vinovat,

5

Misterele morții lui Laurenţiu UliciDe la lume adunate...

Ioan Enescu

O persoană specială

deci, s-a insinuat, și el, în „campa-nia activă“.

Cele două poezii se adre-sează patriei, României, cam după modelul Alen Ginsberg, ceea ce a stârnit atât mânia in-telectualilor de peste ocean, cât și pe aceea a ce-tățenilor brașove-ni. Prin urmare, Parchetul a so-licitat poliției să alcătuiască dosa-rul de trimitere în judecată a celor doi autori. Altfel spus, s-a autosesi-zat. La rândul său, IJP a transmis adresa Uniunii Scriitorilor. Stilul adresei și gândi-rea totalitară care inspira acțiunea sunt ceea ce a pă-rut de-a dreptul cutremurător”.

L a u r e n ț i u Ulici, nevenin-du-i să creadă că ne întorceam în vremea lui Ceaușescu, a fă-cut o declarație publică:

„N-am cre-zut că în anul de grație 2000, la unsprezece ani după abo-lirea regimului totalitar comu-nist în România, s-ar mai fi pu-

tut întâmpla să primesc la Uniunea Scriitorilor o adresă din partea unui șef al unui inspectorat de poliție, precum aceea pe care am primit-o de curând din partea șefului Inspectoratului din județul Brașov. Ce să remarc mai întâi, cu egală uimire, în această scrisoare? Că vechile practici din regimul comu-nist continuă în România de azi? Că poliția brașoveană, după ce a «eradi-cat» fenomenul infracțional din județ, s-a apucat să cerceteze penal pe autorii de poezii? Că trimiterea unor texte po-etice în SUA reprezintă o infracțiune? Și ce să cer mai întâi: să fie repus măcar bunul-simț în drepturi? Să fie desti-tuită conducerea unui inspectorat de poliție? Teamă mi-e că ambele cereri

ar rămâne fără răspuns. Să fi fost toată această scrisoare o glumă a unui co-lonel cu pregătire de plutonier major? Oare domnul ministru de interne are habar de modul în care, la Brașov, fosta miliție s-a „primenit“? Vorba ceea: ca la noi la nimenea, iar la Brașov chiar mai rău!“.

Peste numai câteva luni, Laurențiu Ulici avea să fie găsit mort tocmai în județul Brașov, în împrejurări extrem de ciudate.

Cine a fost Laurențiu UliciLaurențiu Ulici s-a născut la 6

mai 1943, la Buzău. A absolvit Liceul „I.L. Caragiale’’ din Ploiești, în 1960, și apoi Facultatea de Filologie (1966) și Facultatea de Filosofie (1970) ale Universității din București. Și-a luat doctoratul în științe filologice.

Începând din 1966 a lucrat ca redactor la revista ‘’Contemporanul’’ (până în 1989), unde semnează cro-nici literare, ocupându-se în special de debutanți. Din 1990, a fost direc-tor al revistei ‘’Luceafărul’’.

Este autorul unor importante vo-lume de critică, dedicate literaturii contemporane, al unor antologii de prestigiu privind fenomenul poetic românesc. A debutat cu critică litera-ră în paginile din „Contemporanul’’ (1965), după cel cu poezie din „Luceafărul’’ (1959).

În domeniul editorial s-a lansat cu volumul „Recurs’’ (1971), care cuprinde eseuri critice despre po-ezie și despre marii poeți români moderni (Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Al. Philippide).

A fost vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România (1992-1994), apoi președintele acesteia (1995-2000), precum și președin-te fondator al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori (din 12 iul. 2000).

Din 1996, a fost ales prim-vice-președinte al Partidului Alternativa României, partid care s-a trans-format în Uniunea Forțelor de Dreapta — UFD (1999). Din data de 3 noiembrie 1996 a fost ales se-nator UFD de Brăila, în legislatura 1996-2000 Ulterior a fost desemnat președinte al funcția de președinte al Consiliului Național al Uniunii Forțelor de Dreapta.

„Și acum mă enervez când mă gândesc cum a murit Laurenţiu Ulici. Otrăvit de o nenorocită de centrală de încălzire cu gaze. Acest om care părea să aibă darul ubi-cuităţii s-a întâlnit cu o moarte care nu-l aștepta pe el”, Cristian Teodorescu, scriitor.

În mod normal, aprecierile privind calităţile unui om ar trebui să vină din partea celor ce îl cunosc. Ce

te faci însă cu o persoană care, au-toapreciindu-se, nu dă două parale pe ceea ce cred ceilalţi despre ea? Am cunoscut o asemenea individă. Din adolescenţă i-a intrat în cap că ea tre-buie să facă toate lucrurile diferit faţă de restul lumii. Altfel spus, a adoptat stilul adolescentului rebel, pe care l-a păstrat în continuare și după trecerea adolescenţei.

Simţea o adevărată bucurie să-i necăjească pe cei din jur sau să se expună la situaţii periculoase. Avea o deosebită admiraţie pentru toţi cei care procedau în același fel.

Singură la părinţi, s-a bucurat de o educaţie deosebită, care s-a lipit de ea ca apa de penele unei gâște. Când să dea admiterea la facultate, a prefe-rat să fugă cu un individ la mare. În anul următor, a dat admiterea, dar nu a luat-o. Se încurcase cu cel ce o pre-gătea și considera că e mai important să-l divorţeze decât să devină studen-tă. Încurcată a rămas toată viaţa. Nu concepea să sufere nicio înfrângere. Nu putea accepta ca meditatorul să nu își abandoneze nevasta și copilul. În paralel, a continuat să caute un alt suflet pereche. Făcea ce făcea, dar se întorcea tot la el.

Unii au încercat să se adapteze la felul ei excentric de a fi. Bunăoară, un tip a fost de acord, la propunerea ei, să meargă pe gheaţă până în mijlocul lacului Herăstrău unde să facă amor, ziua în amiaza mare, sub privirile contrariate ale celor de pe mal. Și nu puţine au fost situaţiile de acest gen pe care le-a trăit, dar de care nu s-a jenat niciodată. Dimpotrivă, chiar era mândră că le-a experimentat! A încer-cat să intre în câmpia muncii dar nu a putut accepta tirania unor șefi care nu erau de acord ca ea să înceapă pro-gramul în jurul prânzului. După revo-luţie a adoptat o justificare inspirată din Marx: de ce să muncească pentru altul, să-i sporească aceluia osânza? Bine-bine, atunci fă-ţi propria afacere! o sfătuiau cunoscuţii. Eu să muncesc? răspundea ea, numai proștii o fac!

Treptat, devenea tot mai con-vinsă că e o persoană cu sânge mai albastru decât cerneala, situată dea-supra tuturor. Toţi cei născuţi în afa-ra Bucureștiului erau consideraţi drept ţărani, indiferent de poziţia lor

socială. Dar și ea era născută undeva, pe malul Dunării. Părinţii se mutase-ră cu serviciul în București, mai întâi într-un cartier mai mărginaș, și apoi în zona Arcului de Triumf, căruia niș-te maliţioși îi zic Pietroiul Crăcănat. Zona, considera ea, îi conferea un plus de nobleţe faţă de ceilalţi. Numai fostul meditator continua să o domi-ne, deși ea își dădea seama că e o pra-matie! Probabil îi lega ceva ce numai Freud ar putea să explice.

Exasperată, s-a dus într-o zi la el acasă și i-a cerut nevesti-si să i-l lase cu totul. Individul, jenat, a fugit în bucătărie, unde s-a încuiat susţinând că nu vrea să se amestece în cearta lor.

Femeie respectabilă, sătulă de viaţa trăită lângă un fustangiu (sau panta-lonagiu, de când cu moda unisex) i-a replicat calm: Ia-l, dragă, și du-te cu el în lumea largă! Numai că el a con-tinuat să rămână închis în bucătărie, lăsând-o să plece singură și acoperită de penibil.

Timpul trecea, dar ea rămânea cu aceleași apucături adolescentine. Este extraordinar să nu îţi pierzi conștiinţa copilăriei, clama ea cu mândrie. Chiar dacă unii nu erau de aceeași părere considerând că este retardată, infanti-lă etc. Fiindcă una este să ai tonusul unui suflet tânăr și alta este să gân-dești ca un copil.

Într-o zi, l-a rugat pe un prieten să o lase să îi conducă mașina. Avea per-mis, dar șofa rar din cauză că era des-tul de fricoasă și nu de puţine ori avea mansarda aburită de alcool. Maniera lui de a șofa o călca pe nervi: nu tu o depășire, nu tu ceva peste viteza le-gală. O să îi arate ea cum trebuie să șofeze! Docil, șoferul făcu un schimb de locuri. Ei bine, din acest moment adrenalina le crescu la cote nebănui-te. Circulau cu peste 100 prin oraș și, brusc un semafor se coloră în roșu. Să stea proștii la stop, gândi ea, eu o să mă strecor! Am să-i arăt pămpălău-lui de lângă mine cum acţionează un adevărat șofer.

Dar, în mijlocul intersecţiei, se ciocni violent cu o mașină ce venea din dreapta. Impactul a fost atât de puternic încât orice speranţă de viaţă pentru ea a fost spulberată.

Se pare că din acel moment a pierdut cunoștinţa mea obiceiul de a se mai comporta ca o persoană specială.

6

COLECŢIILE EDITURII ORIZONTURIColecţia: Medicina pe înțelesul tuturor

1000BOLI

DE

TUTURORPE ÎNŢELESUL

O ENCICLOPEDIE MEDICALĂINDISPENSABILĂ FAMILIEI

volumul 1

„1000 DE BOLI PE ÎNŢELESUL TUTUROR“ este ocarte de cultură medicală care nu poate lipsi dinbiblioteca familiei! Lucrarea oferă informaţiidespre un mare număr de boli, frecvente sau mairare, ce sunt prezentate în ordine alfabetică, pentrua fi uşor de identificat. Explicaţiile simple şiaccesibile tuturor care zează prezentareafiecărei boli – definiţie, cauze, frecvenţă, semne şisimptome, teste de diagnostic, evoluţii şicomplicaţii, tratament, prevenţie şi educaţie – facdin această carte o indispensabiă enciclopediemedicală de familie. Graţie ei, se pot foarte uşorrecunoaşte simptomele, urmări desfăşurarea unortulburări sau boli ale corpului uman, pentru a şticând este cazul să fie consultat medicul şidemarate investigaţiile medicale în vedereaidentificării tratamentului adecvat.

Această carte conţine informaţii de ultimăoră, oferite de progresele realizate în cercetareaştiinţifică şi în identificarea unor noi metode dediagnostic şi tratament.

caracteri

VOL.

1A–L

1000

DE

BO

LI

PE

ÎN

ŢE

LE

SU

L T

UT

UR

OR

EDITURA ORIZONTURI

Meteosensibilitatea este o sta-re de disconfort cauzată de schimbările meteo care se

produc la un moment dat.Nici nu bănuim cât de mult ne este

influențată viața de factorii de mediu în care trăim! Bunicii știau bine acest lucru, dar noi am preferat să etichetăm grăbiți un bagaj de cunoștințe extrem de valoros ca fiind folclor sau chiar su-perstiție. Autorul PAT THOMAS, un specialist în materie, demonstrează, ști-ințific și convingător, că nu este nici pe departe așa. Vremea, clima, radiațiile, microclimatul acționează, în bine sau în rău, asupra sănătății, nu numai în prezent, ci, prin relația dintre ciclurile cosmice și bioritmuri, chiar și în viitor. Tot ei, specialiștii, spun că schimbările atmosferice au influenţă și asupra echi-librului psihic al meteodependenţilor.

Toamna, anotimp de tranziţie, ca și primăvara, de altfel, meteosensibilii su-feră mai mult ca oricând

Simptomele sunt în funcţie de vâr-stă, sex, de starea de funcţionare a or-ganismului, și de bolile pe care le avem în antecedente.

Cele mai des întâlnite manifestări sunt durerile de cap, migrenele, sufo-cările, ameţelile, starea de slăbiciune, irascibilitatea sau transpiraţiile exce-sive. Crește tensiunea arterială, apar palpitaţii și senzaţia de sufocare și de greutate din piept. Din pricina aerului rece și umed, durerile reumatice și de articulaţii devin adesea de nesuportat.

În special hipertensivii sunt cei mai afectaţi. Noțiunea de meteosensibil nu este o glumă, mulți dintre noi resim-țim anumite tulburări pe care nu ni le putem explica. Este posibil să fim meteosensibili.

În cuprinsul acestei lucrării vom găsi explicațiile unor modificări ce apar în starea noastră fizică și mentală. Prezentând pericolele la care ne expun factorii climatici, cartea de față oferă și soluțiile pentru contracararea lor. Așadar, pentru a ne proteja sănătatea, va trebui să dăm mai multă atenție și... buletinului meteorologic.

Interesul pentru cunoașterea unei boli este generat de curiozitate, dar mai ales, de situațiile când

noi înșine suntem afectați de ea. De cele mai multe ori, ezităm să cerem explicații medicilor, iar atunci când o facem primim informații nu întot-deauna ușor de înțeles. Cartea 1000 de boli pe înțelesul tuturor este o car-te de cultură medicală care nu poate lipsi din biblioteca familiei! Lucrarea oferă informaţii despre un mare nu-măr de boli, frecvente sau mai rare, ce sunt prezentate în ordine alfabe-tică, putând fi ușor de identificat. Explicaţiile sunt simple și accesibile tuturor, oferă detalierea fiecărei boli (definiţie, cauze, frecvenţă, semne și simptome, teste de diagnostic, evolu-ţii și complicaţii, tratament, prevenţie și educaţie), ce transformă această lu-crare într-o indispensabilă enciclope-die medicală de familie.

Parcurgând paginile acestei cărţi, se pot lesne recunoaște fazele de înce-put sau urmările în desfășurarea unor tulburări ale corpului uman, pentru a ști când este cazul să fie consultat me-dicul și demarate investigaţiile în ve-derea aplicării măsurilor ce se impun.

Un aspect aparte este conţinutul informaţiilor de ultima oră, date de progresele realizate în cercetarea ști-inţifică și în identificarea unor noi metode de diagnostic și tratament.

Această carte vine în sprijinul citi-torilor cu explicaţii ale celor mai frec-vente afecţiuni, prezentate în detaliu, fără a fi neglijate nici bolile mai rar în-tâlnite. Modul în care este structurată, cu multe planșe color incluse, permite localizarea și înţelegerea rapidă a fie-carei boli, dar și drumul care trebuie parcurs pentru tratarea sau prevenirea ei. Extrem de utile se dovedesc grafi-cele de creștere, informaţiile privind investigaţiile de laborator, sfaturile practice pentru călătorii, toate grupa-te la finalul cărţii.

1000 de boli pe înțelesul tuturor se constituie ca o enciclopedie medicală ce nu trebuie să lipsească din nicio casă.

Dacă v-aţi confrunta cu o situa-ţie de urgenţă, privind sănăta-tea dumneavoastră sau a unui

membru al familiei, aţi fi pregătit să-i faceţi faţă?

Dar, dacă un străin s-ar prăbuși în faţa dumneavoastră, i-aţi putea acor-da asistenţa necesară pentru a-i salva viaţa?

În numai câteva clipe, fără nicio avertizare, s-ar putea impune să folosiţi cunoștinţele și îndemânarea în materie de prim ajutor pentru a evita un dez-nodământ tragic.

Vă dorim să nu fiţi nevoit vreodată să utilizaţi o resuscitare gură-la-gură pentru a ajuta pe cineva a cărui res-piraţie s-a oprit sau resuscitarea car-dio-pulmonară pentru o persoană a cărei inimă a încetat să bată.

Totuși, dacă s-ar întâmpla, cu aju-torul cunoștinţelor dobândite din acest manual, puteţi salva o viaţă!

Scopul cărţii, elaborată de Asociaţia Medicală Americană, constă în pregă-tirea dumneavoastră pentru a face faţă unor astfel de situaţii extreme precum cele de mai sus și pentru alte tipuri de urgenţe.

Un ghid complet care ne iniţiază în cazurile extreme. Din păcate, uneori viaţa ne pune în situaţia de a fi nevoiţi să acţionăm rapid pentru a putea sal-va pe cineva apropiat, o cunoştinţă sau pur şi simplu altă persoană ca şi noi. Cu ajutorul acestei cărţi vom învăţa să acordăm corect primul ajutor în situa-ţii de urgenţă, descoperind tehnici de resuscitare sau tratamentul stărilor de şoc. De asemenea această carte pre-zintă metode rapide de intervenţie în cazul accidentului vascular cerebral, accidente în activitatea de sport, arsuri, asfixie, astm, avort spontan, comă dia-betică, convulsii, electrocutare, hemo-ragii, înec și alte urgențe medicale.

Trebuie precizat că nivelul de cunoș-tințe oferit de această carte nu exclude, în continuare, intervenția calificată a medicului. Dimpotrivă este necesară utilizarea aparaturii adecvate și a proce-durilor pe care el le consideră necesare.

� � �

� � � �

� �

� � � � �

� � �

� � � � �

� � �

accident vascular cerebral astm avortspontan arsuri asfixie comă diabeticăconvulsii crampe musculare entorse

electrocutare febră fracturi hemoragiiinfarct intoxicaţii înec accidente însport leşin luxaţii muşcături otrăvirirăniri şocuri naşteri accidente de circulaţieşi alte urgenţe medicale

PR

IMU

LA

JU

TO

RP

ÂN

ĂL

AS

OS

IRE

AM

ED

ICU

LU

IPRIMUL AJUTOR

până lasosirea medicului

Dacă v-aţi confrunta cu o situaţie de urgenţă, privindsănătatea dv. sau a unui membru al familiei, aţi fipregătit să-i faceţi faţă?

Dar, dacă un străin s-ar prăbuşi în faţa dv., i-aţi puteaacorda asistenţa necesară pentru a-i salva viaţa?

În numai câteva clipe, fără nicio avertizare, s-arputea impune să folosiţi cunoştinţele şi îndemânareaîn materie de prim ajutor pentru a evita undeznodământ tragic. Vă dorim să nu fiţi nevoit vreodatăsă utilizaţi o resuscitare gură-la-gură pentru a ajuta pecineva a cărui respiraţie s-a oprit sau resuscitareacardio-pulmonară pentru o persoană a cărei inimă aîncetat să bată.

Totuşi, dacă s-ar întâmpla, cu ajutorul cunoştinţelordobândite din acest manual, puteţi salva o viaţă!

Scopul cărţii, elaborată de Asociaţia MedicalăAmericană, constă în pregătirea dv. pentru a face faţăunor astfel de situaţii extreme precum cele de mai susşi pentru alte tipuri de urgenţe.

Un ghid complet care iniţiază în acordarea primuluiajutor, până la sosirea medicului, în situaţii ce pot puneîn pericol sănătatea sau chiar viaţa .

PUTEŢI SALVA VIEŢIOMENEŞTI

EDITURA ORIZONTURI O CARTE CARE POATE SALVA VIEŢI

Patrick Holford este unul dintre cei mai apreciați nutriționiști și dieteticieni ai lumii, fiind și au-

torul mai multor cărți de succes dintre care amintim Biblia nutriției optine și Sănătate 100%. A scris și tipărit 36 de cărți care au fost traduse în 29 de limbi.

În 1984 el a fondat un institut pentru cercetarea nutriției și apare cu regulari-tate la posturile de radio și televiziune din Marea Britanie și din străinătate.

Pornind de la constatarea că afec-țiunile cardiovasculare reprezintă mai mult de 50% din cauzele de deces, au-torul recomandă evitarea acestui risc prin folosirea unei „medicații“ simple, dar extrem de eficientă - alimentația.

Prin înțelegerea esenței conceptului de nutriție corectă, putem spune în-tr-adevăr NU bolilor de inima!

Parcurgând această carte, vom în-văța cum să:

- eliminăm riscul de infarct mio-cardic;

- scădem valorile tensiunii arteria-le, fără a utiliza medicamentele;

- stopăm evoluția afecțiunilor vas-culare;

- ne recuperăm după un accident vascular cerebral sau după un infarct miocardic;

- descoperim adevărul despre co-lesterol și grasimi;

- ne schimbăm stilul de viață; - ne mărim speranța de viață cu 20

de ani.Lucrarea trece în revistă cele mai

importante teorii referitoare la facto-rii de risc ce contribuie la declanșarea bolii cardiace și oferă sfaturi practice pertinente privind menținerea sănătă-ții inimii.

Deși multe dintre sfaturile prezen-tate în această lucrare s-au dovedit mai eficiente decât tratamentele me-dicamentoase convenționale, ele nu înlocuiesc recomandările medicului cardiolog care vă are în evidență.

Dacă doriți șă aduceți schimbări terapiei dumneavoastră, se impu-ne imperios consultarea prealabilă a acestuia.

7

EVENIMENTUL LUNII: Salonul hunedorean al cărții

CARTEA PRIN POȘTĂPuteți primi cartea dorită chiar în momentul apariției, cu o reducere

substanțială de preț prin comandă la adresa noastră: Editura Orizonturi, bd. Libertății nr. 4, bl. 117, et. 7, ap. 20, cod 040128, sector 4, București,

tel.: 021.317.7679, 0744.531.333, fax: 021.317.7678, e-mail: orizonturi@editura-orizonturi.ro

MAGAZINUL ONLINE ORIZONTURIAlegeți și comandați cartea preferată prin

www.editura-orizonturi.roLIBRĂRIA ORIZONTURI

București, sector 3, bd. I.C. Brătianu, nr 12 (vizavi de Biserica Sf. Gheorghe-Nou)

Luni-Vineri: 9.00-19.00, tel. 0748.054.814

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII este un eveniment cul-tural așteptat cu multă nerăbdare

și bucurie de către cei care iubesc căr-ţile și doresc să cunoască cele mai noi apariţii editoriale din ţară și din judeţul Hunedoara. O manifestare de mare an-vergură pe care o organizează în mod exemplar în fiecare toamnă Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” din Deva condusă de prof. Ioan Sebastian BARA.

Salonul, ajuns la cea de-a XVII-a ediție, confirmă faptul că dragostea pentru carte nu dispare, că tot mai mulţi sunt cei care caută lumea cărţi-lor, care citesc și vor să fie cât mai mult

în preajma lor. Ca de fiecare dată, și în acest an standurile editurilor sunt bo-gate, diverse, oferta editorială venind în întâmpinarea tuturor gusturilor .

Timp de patru zile, în perioada 19 – 22 octombrie 2016, între orele 1000 și 2000, în eleganta Salle d’Or din incinta Deva Mall, vor fi găzduite standurile celor 110 edituri care au răspuns in-vitației de a veni la Deva cu oferta lor editorială de ultimă oră.  

În prima zi a Salonului Hunedorean al Cărții cei prezenți vor fi martorii unui moment emoționant și important în viața bibliotecii: lansarea volumului aniversar Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, 65 de

Deva – capitală culturală a României timp de 4 zile

file de viață. Volumul a fost alcătuit cu prilejul împlinirii în acest an a 65 de ani de la înființarea Bibliotecii Județene și face o amplă trecere în revistă a is-toricului acesteia. De asemenea, este descrisă amplu implicarea Bibliotecii în viața comunității, activitățile cultu-rale oferite acesteia de-a lungul anilor. Bogat ilustrat, volumul se încheie cu gândurile și aprecierile unor prieteni și colaboratori ai Bibliotecii Județene. Apariția acestui volum reprezintă un prilej de bucurie și mândrie pentru toți bibliotecarii care au muncit și muncesc în această îndrăgită instituție, biblio-tecari care au făcut din meseria lor o vocație.

Și în acest an avem confirmarea faptului că pasiunea pentru carte nu se stinge, în ciuda concurenței inter-netului. Cei care îndrăgesc cartea sunt tot mai numeroși, cererea de carte este foarte mare, în toate domeniile, iar acest Salon va fi un bun prilej de întâl-niri benefice cu cartea de bună calitate.

„De-a lungul existenței sale, Biblio-teca a acumulat un tezaur valoros con-stituit din carte, periodice, documente grafice și audio-vizuale, oglindit în cele aproximativ 320.420 de unități bibli-oteconomice existente în prezent, în limba română și limbi straine, cărora li se adaugă în medie, 10.000 de uni-tăți de bibliotecă în fiecare an“, spune cu bucurie domnul Ioan Sebastian BARA, managerul Bibliotecii.

Editura Orizonturi va fi prezen-tă - ca în fiecare an - la această ediție aniversară a târgului cu o ofertă bogată și diversă de carte. Vom avea la stand ultimele apariții cum ar fi: Jurnal din închisoare de Ștefan Andrei volumul 2 - una dintre cele mai așteptate cărți ale acestei toamne - Zodiacul chinezesc 2017 - foarte apreciat pentru infor-mațiile sale cu privire la ce ne rezervă astrele pentru anul viitor - precum și o serie de romane ca: Papillon, Păcatul - amintindu-le doar pe cele apărute luna aceasta.Desigur nu vor lipsi nici colecția de cărți de cultură generală și nici cea intitulată „Secretele istoriei“ pentru cei care vor să-și completeze cunoștintele.

Mihaela Enache

Imagine de anul trecut de la standul Editurii Orizonturi

8

Cărțile săptămânii viitoare (25 și 27 octombrie):

SERIAL: Mari iubiri ale scriitorilor

„Îngăduie-mi să plutesc departe, acolo unde îmi zboară visul…”

Maitreyi Devi

Un tânăr european, fără alte bla-zoane ori averi în afară de di-ploma sa de licență în litere și

filozofie, extrem de fascinat de India, pasionat de religiile orientale, ajun-gea în iarna anului 1928 la Calcutta. Primise o bursă din partea unui ma-harajah indian, pentru a studia san-scrita și filozofia cu eruditul profesor Surendranath Dasgupta. Numele lui, pe atunci încă necunoscut omenirii, era Mircea Eliade.

În India, Eliade nu-și găsește nu-mai mentorul spiritual mult dorit, ci și o iubire neașteptată, mistuitoare ca o flacără, ce-l înlănțuie cu totul, ca o vrajă din mrejele căreia nu se poate smulge fără a-și sfâșia sufletul în mii de bucăți.

Dasgupta îl îndrăgește repede, iar la începutul anului 1930 îl poftește să vină să locuiască la el acasă, cu fami-lia sa, punându-i la dispoziție vasta sa bibliotecă personală și înconjurân-du-l cu afecțiune părintească. Acolo, Eliade face cunoștință cu fiica mai mare a acestuia, Maitreyi („femeie cultivată” în bengaleză), care inițial nu-l atrage chiar deloc, părându-i-se de-a dreptul urâtă așa brunetă cum era, cu ochii ei prea mari, prea în-tunecoși, cu pielea-i așa de brună. Însă cei doi au ocazia să se apropie unul de celălalt din ce în ce mai tare, pentru că el o meditează pe Maitreyi la franceză, chiar la sugestia profeso-rului Dasgupta, iar ea îi dă lui lecții de bengaleză. Maitreyi îi împărtășeș-te pasiunea pentru filozofie și chiar scrie poeme filozofice, sub influența lui Tagore. Eliade o ironizează pe tema aceasta, spunându-i că ar fi fost prea necoaptă pentru așa ceva.

„Cum poate o fetișcană ca tine să scrie poeme filozofice?” o întreabă el.

„Nu sunt o fetișcană, sunt o filozoa-fă vizionară”, îi răspunde ea.

El își dă seama după scurt timp că nu era în stare să învețe bengaleza de-cât de unul singur, pentru că prezența fetei îl tulbura și-l stârnea așa de tare cum nu i se mai întâmplase vreodată până atunci și lecțiile se transformă în scurt timp în niște întâlniri de-a dreptul pasionale. Cei doi se logodesc în secret, pe malul unui lac, după un ritual bine pus la punct de Maitreyi, prin jurăminte de o poezie aparte: „Mă leg de tine pământule că eu voi fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, voi aștepta eu venirea lui.”

Dar dragostea lor este descoperită de familia fetei, care îl respinge și-l alungă pe Eliade. Dasgupta simte că tânărul său învățăcel îi înșelase încre-derea, dând dovadă de lipsă de recu-noștință și abuzând de ospitalitatea sa și îi spune într-o scrisoare să nu mai încerce nicicând să mai vină la ei aca-să. Așa că povestea de dragoste a celor doi se termină abrupt, fiecare dintre ei

apucând pe un alt drum al vieții, cu totul străini unul de celălalt.

Eliade mărturisește că odată cu Maitreyi pierduse India întreagă și n-avea altceva de făcut decât să rede-vină liber. Și libertatea astfel recâști-gată îi înlesnește de-acum sublimarea experiențelor trăite în India în niște adevărate capodopere literare și filozofice.

După întoarcerea sa din India, el scrie un roman în care relatează po-vestea sa de dragoste cu Maitreyi și are un succes răsunător, câștigând mare-le premiu literar finanțat de Editura Culturii Naționale.

Maitreyi pe care o descoperim în-tre paginile cărții sale, cea care prinde viață sub pana măiastră a romancieru-lui, obișnuiește să se strecoare noaptea în iatacul iubitului său, pentru a i se dărui cu voluptate nespusă, ca o ade-vărată zeitate hindusă a iubirii, mistu-ită de dor, vrăjindu-l cu senzualitatea și misterul ei. Și atunci când tatăl ei îi alungă iubitul, ea se răzbună, ca-n melodramele indiene cu Raj Kapoor, culcându-se cu vânzătorul de fructe.

Multă vreme Maitreyi cea adevă-rată nu știe nimic despre romanul lui Eliade. Află mult mai târziu despre el, peste zeci de ani, de la orientalistul român Sergiu Al. George, care face o călătorie în India, ajunge s-o cunoască și-i povestește despre el. Atunci ea își exprimă mâhnită nedumerirea, între-bându-se de ce a distrus el iubirea lor. Și explicația pe care și-o dă este aceea că occidentalii nu știu ce înseamnă adevărata dragoste, la ei totul rezu-mându-se doar la pat.

În cele din urmă se duce să-l vadă pe Eliade în America, îi face o vizită surpriză la biroul său de la universi-tate și în cursul celor două luni cât stă acolo, cei doi se văd destul de des. Eliade îi promite că, atâta timp cât avea să mai trăiască el, romanul lui n-avea să fie tradus în engleză. Ceea ce se și întâmplă. Însă imediat după moartea scriitorului, soția sa cedea-ză drepturile pentru ecranizarea ro-manului Maitreyi, acesta avându-l în distribuție pe Hugh Grant și fiind filmat la Calcutta. Pe Maitreyi asta o mâhnește nespus. Însă filmul nu a fost niciodată difuzat în India.

Scrie ea însăși o carte, ca un ecou și un răspuns peste timp la romanul lui, un volum de memorii în care poves-tește, printre altele, idila trăită alături de el pe vremea când era doar o ado-lescentă visătoare și naivă.

Maitreyi caută să înțeleagă, cu în-țelepciunea femeii mature, suferința încercată de Eliade cu ani în urmă, pentru că iubirea lor nu cunoscuse și unirea lor trupească deplină. Dar ea e recunoscătoare sorții că s-a întâmplat așa, pentru că, de-ar fi fost altfel, po-vestea lor s-ar fi sfârșit definitiv atunci. Așa tot mai întrezărește măcar o păr-ticică de veșnicie. Și își încheie poves-tirea exprimându-și speranța regăsirii iubirii ei pierdute: „Nu fii nefericită Amrita, vei reuși să aduci iar lumină în ochii lui (…) când îl vei întâlni pe Calea Lactee.”

Mircea Eliade și Maitreyi Devi

Adina Mihaela Eros

Jurnalul conține multe pagini în care Ștefan Andrei nu apare ca un Erou, ci ca un biet om sub vre-

muri.Aceste pagini dau jurnalului forța

de document zdrobitor.Sufletesc, literar, istoric.Convins de sinceritatea lor, citi-

torul parcurge toate celelalte pagini, conținând amintiri, comentarii, cita-te, note de lectură, reacții la întîmplă-rile din afară, stăpînit de credința că are în față confesiunile de o cutremu-rătoare sinceritate ale unui autor.

Și nu ale unui autor oarecare, ci ale unui fost Înalt demnitar, ale unei Personalități a unui Regim, ale unui pînă mai ieri Învingător, azi, un În-vins.

ION CRISTOIU

Autoarea Kimberly Bennet a do-vedit un curaj ieșit din comun atunci când a hotărât să scrie

continuarea unui roman capodoperă a literaturii universale, Jane Eyre. O misiune extrem de grea, dar nu im-posibilă, așa cum o dovedește această carte ce nu se deosebește prin nimic de stilul celebrei Charlotte Brontë. Po-evestea din Jane Eyre s-a oprit la mo-mentul căsătoriei lui Edward cu Jane. Continuarea ei urmărește evoluţia cuplului și încearcă să răspundă unor întrebări firești. Încetează intensitatea atracţiei după ce se depun jurăminte-le de credinţă? Nu mai există niciun obstacol în calea fericirii lor? Vor trăi Jane și Edward fericiţi până la adânci bătrâneţi sau dificultăţile apărute îi vor despărţi? O carte scrisă cu reală pasiu-ne, ce face să vibreze cele mai sensibile corzi ale sufletului cititorului.