ZENOBIA NICULITĂ ,

G

Zenobia Niculită ,

Comoara de lut Povestiri pentru copii

Editura Delta Cart Educational Piteşti 2014

Editor: Delta Cart Educaţional Tehnoredactare: autoarea Corectură: autorea Design copertă: Roşu Laurenţiu Grafică computerizată: Roşu Laurenţiu

Piteşti * Apărut 2014 * Editată în România © Copyright Editura Delta Cart Educaţional

Comenzi: C.P. 6, O.P. 5, Gh. 1, Piteşti, Jud. Argeş e-mail: deltacart@ymail.com web: www.deltacart.ro

Tel/fax: 0248-222.322

ISBN: 978-606-629-308-2

Fiilor mei, Eroi tainici şi cititori dragi ai povestirilor

• ~~G============~~~~~~'=============u~9

Comoara de lut

Octavian şterpeli şapca de pe cuierul din hol şi fugi afară atât de repede, încât salutul său, "Sărut-mâna, mamă!" rămase în unnă, suspendat în aer ca zgomotul motorului unei maşini de viteză. A vea multe de făcut, aşa că nu-şi pierdu vremea prea mult timp prin curte - doar atât cât să se înanneze cu o lopată mică şi o găletuşă de metal, pe care le primise în dar de la bunici. Astăzi avea mult de lucru şi nu era nici un moment de pierdut. Odată ieşit în drum, aproape se ciocni nas în nas cu prietenul său Cornel, care pornise cu acelaşi avânt spre locul lor de joacă din acea vară: şantierul din curtea vecinilor de la capătul străzii. Nimeni nu ştia cine erau şi nu putea spune că-i văzuse vreodată.

De fapt, întreaga poveste a şantierului era misterioasă şi lăsa loc destul imaginaţiei bogate a copiilor. Cu mai bine de doi ani în unnă, familia Rotaru, pe care toţi vecinii îi strigau bunica Sanda şi bunicul Ghiţă îşi vânduseră pe nepusă masă casa şi grădina şi se mutaseră în alt oraş, în apropierea fiului lor. Cumpărătorii nu se arătaseră niciodată pe acolo sau, dacă o făcuseră, nimeni nu-i observase. În schimb, peste puţină vreme, o echipă de muncitori se instalase în grădina din faţa căsuţei vechi şi dărăpănate şi în mai puţin de o săptămână, o demolaseră în întregime. În locul ei, rămăsese doar un monnan mic de pământ şi moloz. Alături, aceeaşi echipă de muncitori începuse săpături le pentru temelia unei noi case dar, într-o dimineaţă, locul fusese eliberat brusc. Nici o unnă de muncitori sau de utilajele lor gălăgioase. Trecuseră doi ani de atunci şi încet, curtea întreagă fusese invadată de buruieni. Nimeni nu se îngrijea de locul în care fusese odată o grădină plină de flori. Doar copiii mai treceau dincolo de gardul dărăpănat în căutare de aventuri. Nu se ştie exact cine începuse să răspândească pentru prima dată zvonul cu privire la curtea părăsită dar, în timp, acesta ajunsese o poveste întreagă pe care toţi copiii o ştiau pe dinafară şi şi-o spuneau atunci când se adunau la joacă sau când venea în vizită vreun neştiutor. Se spunea că terenul ascunde o comoară îngropată acolo de Stan cel Groaznic şi că cei care ar încerca să o dezgroape ar fi loviţi de o groază neaşteptată. Alţii chiar pretindeau că echipa de muncitori a plecat în grabă mare cu doi ani în unnă tocmai pentru că unul dintre ei lovise din greşeală cu tâmăcopul lada de lemn în care era ascunsă comoara. Alţii, cu o imaginaţie şi mai bogată, susţineau că, de fapt, în locul acela există o uşă secretă spre un tunel subteran care ducea spre laboratorul de experimente al doctorului Crud Pindea, care poate să facă orice lucru invizibil şi că

oricine găseşte acea uşă şi îndrăzneşte să intre pe ea, nu mai este văzut de cineva vreodată. Desigur că toate acestea erau doar invenţii menite să-i sperie pe cei mai mici şi să-i distreze pe cei mai mari.

Octavian şi Cornel auziseră poveştile de multe ori şi fuseseră speriaţi multă

vreme de pericolele care i-ar putea pândi dincolo de gardul dărăpănat ce le părea o gură imensă cu dinţi stricaţi. Dar, de puţină vreme, îşi învinseseră teama şi se aventuraseră în

5

9 G

locul cel atât de periculos dar şi de interesant. Şi, fiindcă nImIC groaznIC nu li se întâmplase, îl declaraseră baza lor de joacă.

În dimineaţa despre care povestim, îşi plănuiseră să pornească la o căutare de comori. Se străduiseră din greu în ziua precedentă să deseneze o hartă a locului şi

hotărâseră că locul cel mai bun pentru a începe săpături le era groapa deja săpată şi

înecată în buruieni. Acolo pământul era moale şi mult mai aranat decât în restul grădinii, aşa că puteau săpa o groapă mare. Erau convinşi că dacă vor ajunge îndeajuns de adânc, vor găsi o comoară. Îşi petrecuseră multe ami ezi sufocante visând la comoara pe care o vor găsi, la felul în care o vor împărţi şi la câte lucruri şi-ar putea cumpăra de pe unna el.

Se opriră în faţa porţii lui Octavian ca să se sfătuiască. - Ai adus lopata? întrebă Cornel repede. - Sigur că da. Cum altfel? - Foarte bine, fiindcă eu n-am putut s-o găsesc pe a mea.

6

(? G

- Dar tu, ai adus metrul de tâmplărie al bunicului tău? continuă Octavian verificarea echipamentului.

- Uite-l aici în buzunarul de la spate. - Perfect! Acum putem să pornim la vânătoarea de comori. Sunt sigur că vom

găsi ceva grozav! Se strecurară tiptil pe lângă gardurile vecinilor, ca nişte pui de vulpe la pândă şi

trecură cu mare grijă în curtea părăsită printr-o spărtură largă din gardul şi aşa prea dărăpănat pentru a mai merita acest nume. Priviră împrejur cu mâna la ochi, aşa cum un alpinist admiră frumuseţile din valea de unde a pornit la urcuşul greu. Apoi măsurară zece paşi de la marginea gropii pentru fundaţie şi Octavian marcă locul cu un băţ. Îşi aşezară tabăra sub un tufiş din apropiere. Curăţară de buruieni un loc mic şi începură să sape cu avânt, în speranţa că vor găsi în curând comoara sau, dacă nu, măcar ceva interesant. Dar săpatul era o treabă mai grea decât se gândi seră, aşa că în curând se opriră pentru o pauză. Chiar atunci, dintr-un tufiş din apropiere se auzi un şuierat care îi făcu să sară în picioare, ca şi cum nişte arcuri imense s-ar fi destins dintr-o dată sub locul pe care se odihni seră mai devreme.

- Un şarpe! şopti înlemnit Octavian. - Să fugim! îi aruncă peste umăr Cornel, aruncând deja pământ în urma

picioarelor sale iuţi. Mai multe râsete vesele îi opriră fuga ruşinoasă. - Cine e acolo? întrebă Octavian când spaima îi returnă glasul pe care i-l

confiscase. Ieşiţi imediat! Cu multă voie bună şi nişte zâmbete puţin zetlemitoare, din tufiş se arătară trei

băieţi de vreo 12-13 ani, în frunte cu Adi. Acesta din unnă era renumit pentru farsele pe care le făcea tuturor cu singurul scop de se amuza pe seama lor.

- Cu ce drept aţi venit aici în tabăra noastră? se repezi Cornel din locul în care rămăsese ţintuit.

- I-auzi! răspunse Adi batjocoritor. Şi de când, mă rog, e asta tabăra voastră? - De astăzi dimineaţă, răspunse Octavian răspicat. - Şi aţi cerut pennisiunea să vă instalaţi tabăra aici? - N-avem nevoie să cerem pennisiunea cuiva, zise Cornel din ce în ce mai

apnns. - Înseamnă că nu ai învăţat încă cine e şeful aici, spuse Adi din ce în ce mai

apăsat, ştergându-şi zâmbetul de mai devreme. - Nu e nimeni şeful aici, răspunse Cornel. Şi dacă e, în nici un caz nu eşti tu. - Aşa deci! Vino să-ţi arăt eu cine e şeful! Spuse Adi încruntat, ca şi cum i-ar fi

crescut coarne în pri viri. Cornel era gata să-I înfrunte şi îşi pregătise pumnii, când Octavian interveni

împăciuitor.

" - Nu rezolvăm nimic dacă ne certăm. Aţi vrea să vă jucaţi cu noi mai degrabă? Impreună putem face mai multe.

" G

Adi se simţi dezannat de invitaţia surprinzătoare şi ar fi vrut să spună ceva de genul: "Noi nu ne jucăm cu ţânci ca voi." Dar Octavian îl privea atât de senin şi de binevoitor, încât nu-l lăsă inima să-i sfărâme în bucăţi gândul bun.

- Dar ce faceţi aici? - Săpăm să găsim o comoară. - O comoară? Pufni Adi şi prietenii săi îi ţinură isonul. Ce credeţi că aţi putea

găsi între buruienile astea? - Eu cred că trebuie să fie ceva, răspunse Cornel mai împăciuitor. Doar ştiţi şi

voi despre doctorul Crud Pindea. - Astea sunt scorneli de speriat copiii, răspunse Adi cu dispreţ. Nu există niciun

doctor Pindea. - Dar ceva tot trebuie să existe, îi răspunse Cornel încrezător. Cred că dacă vom

căuta suficient de adânc, vom găsi. - Vreţi să săpăm împreună? Putem face chiar şi un tunel, îi rugă Octavian. - Ia să vedem ce aveţi aici, zise Adi cercetând locul. În primul rând aveţi nevoie

de unelte mai bune. Altfel nu veţi ajunge nicăieri. Ia aduceţi-mi un hârleţ şi un târnăcop de la voi de acasă, comandă el iar cei doi prieteni, ca două umbre mute se grăbiră spre casele lor şi se întoarseră în doar câteva minute cu uneltele cerute.

Până la prânz, în groapa de fundaţie se ivise o altă groapă mai mică, dar mai adâncă, din care Octavian şi Cornel abia se mai zăreau. Adi şi prietenii lui ajutaseră nesperat de mult la săpături şi le oferiseră celor doi prieteni mai mici ocazii dese de odihnă.

Tocmai se pregăteau să dea o pauză şi uneltelor şi să-şi caute rostul pe lângă mesele pe care mamele lor pregăteau prânzul, când Octavian lovi cu hârleţul ceva tare. Se opri şi încercă să dea pământulla o parte cu mâinile.

- Cred că am găsit ceva! strigă el. Ceilalţi copii se înghesuiră aproape pentru a vedea. - Lasă-mă pe mine! ordonă Adi fără a lăsa loc pentru vreun protest. Nerăbdător, scoase la iveală un vas de lut turtit, cu o toartă mică într-o parte,

vopsit în alb şi maro. - Ce gunoi! zise el după ce-l ţinu în mână pentru o clipă. Uite-vă ciobul de

comoară! mai adăugă cu obişnuitul său ton zeflemitor şi îi aruncă lui Octavian la picioare vasul.

Apoi, îşi îndemnă tovarăşii de farse: - Haideti să mergem! Ne-am pierdut prea mult timpul pe aici. În unna' lor, Octavian se aplecă şi începu să studieze cu atenţie vasul rămas pe

jos. Îl şterse cu grijă cu marginile tricoului, gândindu-se că mama nu va fi prea încântată de tehnica lui de curăţire. Apoi îl admiră în bătaia soarelui.

- Ştii ceva? îi zise el lui Cornel, care-l unnărea mirat dar uşor dezamăgit. N-o fi asta comoara la care ne aşteptam, dar cred că e un vas special.

- Un vas de lut! Ce-i mare lucru? îl întrebă prietenul său.

8

• ~~G============~~~~~~~~'=============v~9

- Nu cred că e un vas oarecare. Pare un vas vechi. - O vechitură. Ce-am putea face cu o vechitură? - Nu-i chiar aşa, îl contrazise Octavian. Am auzit eu pe cineva spunând că

lucrurile foarte vechi sunt valoroase. Ele ne spun despre cum trăiau oamenii cu multă vreme înaintea noastră.

- Pe cine ai auzit tu spunând aşa ceva?

9

!) G

- Pe doamna Todireanu. E prietena mamei şi vine în vizită aproape în fiecare vară. E arheolog.

- Arheolog? Ce mai e şi asta? - Ei, nu ştii nimic, se burzului Octavian. Asta e profesia ei. Sapă în pământ după

tot felul de lucruri vechi şi apoi le duce la nluzeu. Între noi fie spus, explicaţia lui Octavian nu era chiar cea mai corectă, dar o

putem considera suficient de aproape de adevăr pentru un băieţel de şapte ani. Inspirat de amintirea prietenei mamei, Octavian avu o idee strălucită.

- Îi voi trimite vasul doamnei Todireanu. Ea ne va spune dacă e valoros sau nu. Şi se grăbi spre casă Iăsându-1 în unnă pe Cornel. După amiază, când arşiţa

izgonise până şi vrăbiile la umbră, Octavian se îndreptă nerăbdător spre oficiul poştal cu un pachet mare, legat cu sfoară, pe care scria cu litere de tipar: FRAGIL. Mama îl ajutase să împacheteze bine vasul în mai multe materiale moi şi îi scrisese adresa cu grijă pe capac. Cornel îl însoţea neconvins de necesitatea tuturor acestor eforturi şi transpirat până la piele. Totuşi, nu voia să piardă nimic din aventura prietenului său mai mare, aşa că nu se plângea de nimic.

10

G

Timpul trecu repede peste joaca băieţilor şi uitară cu desăvârşire de căutarea de comori până într-o seară când, întorcându-se de la un meci de baschet organizat în curtea lui Cornel, Octavian fu întâmpinat de mama care îl anunţă cu un zâmbet larg:

- Tocmai a sunat la telefon Ana Todireanu. Se pare că vasul pe care i l-ai trimis este din perioada romană. E foarte încântată de descoperirea ta şi va veni chiar mâine să­i arăţi unde l-ai găsit.

Octavian era atât de surprins şi de fericit încât uită să întrebe ce înseamnă perioada ~omană. Îşi imagina că însemna cu multe sute de ani în urmă şi chiar avea dreptate. In seara aceea adormi greu iar dis de dimineaţă fu primul care se smulse din îmbrăţişarea patului. Peste câteva ore o conducea pe doamna Todireanu la groapa ce rămăsese părăsită de când opriseră căutarea de comori.

- E bine că nu aţi mai săpat, spuse doamna Todireanu după ce inspectă locul. Te-ai comportat ca un cunoscător. Locul acesta poate ascunde adevărate comori arheologice.

- Vezi! îi spuse Octavian cu un aer victorios lui Cornel care tocmai li se alăturase. Până la urmă am găsit o comoară.

După câteva săptămâni, timp în care doamna Todireanu obţinu aprobări pentru a organiza săpături în locul de unde provenea vasul, în faţa terenului de la capătul străzii apăru o nouă echipă. De astă dată era vorba despre o echipă de arheologi şi studenţi la arheologie, care începură prin a studia terenul cu diferite instrumente, realizând hărţi amănunţite ale locului. Apoi pomiră să sape cu mare atenţie pentru a nu distruge ceva din "comorile" adăpostite în pământ. Se întinseră cu săpături le mult dincolo de gardurile grădinii ai cărei proprietari misterioşi erau, de fapt, o familie cu doi copii, ce se mutase într-o ţară străină şi abandona se ideea de a-şi construi o casă. Octavian asista cu încântare la tot acest proces, adresând o mie de întrebări în fiecare zi. Spre bucuria sa, doamna Todireanu le cerea studenţilor să-i explice totul ca parte a lecţiilor pe care ei înşişi le aveau de făcut.

- Nu există metodă mai bună de învăţare decât aceea de a le explica unui copil, le spunea ea cu blândeţe.

La finalul săpături lor, care durară mai multe săptămâni lungi, Octavian văzu cu ochii lui cum de sub pământul înţelenit ies la iveală ruinele unei aşezări pe care oameni necunoscuţi şi-o construi seră cu mai multe sute de ani în unnă. Era fascinant să asculte povestea lor, aşa cum era spusă de zidurile de apărare ale aşezării, construite în mai multe rânduri, pe măsură ce valurile de războaie şi cotropitori îşi suflau ameninţările. Privea cu încântare vasele scoase la iveală, încercând să-şi imagineze meşterul olar care le făcuse sau femeile care le purtaseră la apă. Era fericit atunci când putea admira monezi le, săbiile şi scutul pe care studenţii le curăţau cu grijă într-un cort amenajat chiar lângă drum şi se gândea la soldatul care le folosise cândva şi, poate, le arătase mândru copiilor săi. Prin ochii întredeschişi privea înapoi în timp, când ruinele de sub pământ erau o aşezare omenească, plină de viaţă şi de forfotă. Mângâia zidurile de piatră ale locuinţelor mai mari sau mai mărunte, imaginându-şi mâinile aspre care zidiseră totul

Il

G

din temelii. Altă dată, coborât lângă ziduri, păşea atent pe aleile pietruite, încercând să surprindă în gând paşii care le străbătuseră de nenumărate ori cu aşa de mult timp în urmă, când poporul român era un nou născut, adică abia se înfiripase din părinţii săi,

dacii şi romanii. Se simţea o bucăţică din plămădeala care uni se aceste două mari popoare şi din care, de-a lungul timpului, se înfiripaseră strămoşii săi, până la bunicii şi părinţii dragi.

După cum avea să le povestească el însuşi studenţilor săi peste ani, vara aceea a fost prima dată când Octavian a prins gustul pentru istorie. Şi tot în acea vară a învăţat că, de cele mai multe ori, comorile au forme neaşteptate şi numai cel care le priveşte cu mintea deschisă le poate afla valoarea.

• e~G============~~~~~~'=============u~9

Detectivii căsuţei din copac

În ziua în care a împlinit şase ani, Aurelia a primit cel mai frumos cadou: o căsuţă aşezată în stejarul mare din spatele curţii - o căsuţă adevărată pe care tata o construise în secret pentru ea. A vea o scăriţă de funie, care urca până la uşă, iar în interior mama îi aşezase o nlăsuţă cu trei scăunele, un covoraş şi chiar perdele la fereastră. Se silnţea ca o prinţesă adevărată. Îşi duse în căsuţa ei păpuşile, ursuleţii şi setul de farfurioare de jucărie pe care le primise cadou de la nlătuşa Andreea, cu un an în unnă.

În scurt timp, căsuţa Aureliei deveni un loc de pelerinaj al tuturor copiilor care locuiau pe aceeaşi stradă. Cu toţii o rugau frumos pe fetiţă să îi primească în jocul ei şi îşi aduceau cele mai frumoase jucării pentru a o convinge. Aurelia nu era o fetiţă egoistă, aşa că îi primea cu drag pe toti, atâta timp cât mama îi dădea voie. Dar, cel mai drag îi era să se joace cu trei prieteni speciali: Dănuţ, Luciana şi Petrina. Împreună, cei patru copii inventau cele nlai frumoase jocuri şi căsuţa din stejar era locul lor de întâlnire.

13

G

Într-o dimineaţă, imediat ce s-a tenninat micul dejun, Aurelia se îndreptă cu mare nerăbdare spre căsuţa ei specială. A vea o surpriză pregătită din ajun: primise o cutie mare de biscuiţi de la mama şi avea de gând să joace un joc nou cu prietenii săi: "de-a cofetăria". A vea să fie foarte amuzant. Ea era vânzătoarea, iar Luciana, Petrina şi Dănuţ erau clienţii. Se hotărâse să folosească nişte pietricele în loc de bani, cu care toţi clienţii vor plăti marfa. Intră bucuroasă în căsuţa ei. Era un plan bun. Când deschise uşa, rămase uimită în prag. Pe jos, zăcea desfăcută preţioasa ei cutie cu biscuiţi care era goală, şi pe toată podeaua se puteau observa firimituri - unne ale unui ospăţ pe cinste. Oare cine era hoţul care făcuse aşa ceva? Alergă în casă cu lacrimi în ochi.

- Mămico! Cineva mi-a furat toţi biscuiţii pe care mi i-ai dat ieri!

14

• Q~G============~~~~~~'=============v~9

Manla o privi surprinsă. - Cum? Ce s-a întâmplat? întrebă ea. - Am mers să pregătesc jocul pentru astăzi şi anl găsit cutia pe jos, goală. Vino

să vezi! Manla lăsă vasele pe care tocmai le spăla şi se îndreptă spre căsuţa Aureliei. - Nu îmi dau seama ce s-a întâmplat, spuse ea tristă să-şi vadă fetiţa atât de

necăjită. Lasă, nu-i nimic. Mai anl o cutie în cămară şi, dacă vii cu mine, ţi-o voi da inlediat.

- Mulţumesc, l11ami! spuse Aurelia recunoscătoare. Totuşi, nu putea uita ce s-a întâmplat. Trebuia neapărat să afle cine era hoţul de

biscuiţi. Când prietenii ei sosiră, o găsiră necăjită pe unul dintre scăunelele din căsuţă. - Ce s-a întâmplat, Aurelia? se mirară toţi trei. - A veam aici, în căsuţă, o cutie cu biscuiţi, ca să ne jucăm de-a cofetăria. - Ce joc frumos! exc1amară Luciana şi Petrina. - Dar cineva mi i-a furat, continuă Aurelia. - Oh! se arătară dezamăgite fetele. - Nu cumva a venit unul dintre voi aseară şi i-a luat? îi chestionă Aurelia. Aţi

vrut cunlva să-mi faceţi o glumă urâtă?

15

G • ~

- Nuuuu! se apărară toţi trei într-un glas. - Eu am plivit grădina cu mama şi tata până seara târziu, argumentă Dănuţ. - Pe mine nu mă Iasă ai mei să ies din curte seara, le aminti Luciana. - Iar mie mi-e frică de întuneric, mărturisi ruşinată Petrina. Aurelia îi crezu pe toţi trei. Erau cei mai buni prieteni ai ei şi ştia că nu sunt în

stare să facă ceva atât de rău. - Atunci cine ar putea fi? se întrebă ea. - Uite, ai aici o cutie plină de biscuiţi, observă Dănuţ. - Da, mama mi-a dat o cutie nouă azi-dimineaţă. - Asta înseamnă că încă ne putem juca de-a cofetăria?! se bucurară fetele. - Am o idee mai bună! spuse Dănuţ cu entuziasm. Am putea să ne jucăm de-a

detecti vi i. - De-a detectivii? - Da! Noi suntem detectivii şi trebuie să prindem hoţul de biscuiţi. - Ce idee grozavă! Dar cum o să facem? - În primul rând, ar trebui să ne gândim la martori, spuse Dănuţ serios, ca un

detectiv veritabil. Aurelia, tu eşti martorul principal. Unde ai lăsat cutia cu biscuiţi? - Aici, pe masă, lângă farfuriile de plastic. - Şi ce ai găsit atunci când ai venit dimineaţa în căsuţă? - Păi, cutia era ruptă şi aruncată pe jos, farfurioarele erau căzute lângă masă, iar

pe podea erau peste tot firimituri de biscuiţi. Mama m-a ajutat să le mătur. - Aţi făcut foarte rău, spuse Dănuţ grav, dând din cap. - De ce? se miră Aurelia. Mie îmi place ordinea. Era aşa urât cu toate lucrurile

împrăştiate.

- Ai distrus dovezile de la locul faptei. Poate că am fi putut afla ceva. Ai putea să ne arăţi unde erau toate?

Aurelia încercă să-şi amintească exact unde erau toate obiectele şi, după ce reconstituiră scena, Dănut trase concluziile:

- Oricine a fost, 'e o persoană foarte neîndemânatică. În timp ce lua biscuitii a dărâmat farfuriile. În plus, nu e foarte ordonat. A mâncat biscuiţii aici şi a aruncat c'utia pe jos, în loc să o ia cu el. Probabil că îi era foarte foame.

- Parcă ai vorbi despre Sabin, îşi dădu cu părerea Luciana. El face aşa chiar şi la el acasă.

- Aha! El este suspectul nostru! hotărî Dănuţ. Toţi patru merseră la Sabin acasă. Pe drum, Dănuţ le instrui pe fetiţe: - Mă lăsaţi să pun eu întrebările. Trebuie să fim atenţi. - Bine. Sabin se juca împreună cu surioara lui mai mică în curtea din spate. De fapt, e un

fel de a spune că se juca. Îi luase jucăriile şi le ridica în sus pentru ca fetiţa să nu le ajungă. Aurelia, Luciana şi Petrina se încruntară. Ştiau ce necăjită era surioara lui Sabin atunci când acesta îi lua jucăriile.

16

• e~G==========~r~~~~~~,F===========u~9

- Salut, Sabin! Ce mai faci? întrebă Dănuţ. În timp ce Dănuţ era ocupat să-I întrebe pe Sabin despre biscuiţi, fetele îi luară

jucăriile şi i le înapoiară fetiţei. - Nu mai plânge, Nicoleta, o mângâiară ele. Preocupate cu suri oara lui Sabin, cele trei prietene nu au auzit prea multe din

discuţia celor doi băieţi. Imediat ce au ajuns din nou în stradă, Dănuţ le infonnă cu privire la concluziile lui.

- Sabin nu e vinovatul. - Eşti sigur?

A - Da! Aseară a avut grijă de surioara lui cât timp părinţii săi au fost plecaţi într-o vizită. In plus, lui îi plac plăcintele, nu biscuiţii. Ţii minte, Aurelia, la aniversarea ta nici nu s-a atins de biscuiţi.

- Aşa e. Aceasta înseamnă că am ajuns de unde am plecat. Cred că trebuie să ne lăsăm păgubaşi, oftă Aurelia când ajunseră din nou în căsuţa din stejar. Haideţi să

mâncăm biscuiţii de la mama. Uite, Dănuţ! Tu meriţi să primeşti primul pentru că te-ai străduit să mă ajuţi să găsesc hoţul.

Dănuţ întinsese deja mâna pentru a lua biscuiţii, când îi veni o altă idee: - Cred că ştiu cum putem găsi hoţul! strigă el. - Cum? Deja am încercat tot ce ne-a trecut prin minte. - E simplu! zise Dănuţ cu mai mult curaj. Hai să lăsăm şi în seara aceasta un

pachet cu biscuiţi în căsuţă, drept momeală. Şi vom aranja o capcană. - O capcană? - Da! Îl voi ruga pe Radu să ne ajute să aranjăm o capcană, în aşa fel încât,

atunci când hoţul va veni la biscuiţi, uşa să se închidă şi să îl prindă înăuntru. Gata! Nu mai mâncaţi biscuiţi. Hai să-i păstrăm pentru momeală.

Toată ziua cei patru au lucrat în secret, iar spre după-amiază li s-a alăturat şi

Radu, fratele mai mare al lui Dănuţ. Nimeni, nici măcar părinţii, nu ştiau taina detectivi lor din căsuţa din stejar. Când, în srarşit, era vremea de mers la culcare, Aurelia, Dănuţ, Luciana şi Petrina s-au despărţit cu greu, promiţând să se întoarcă dis-de­dimineaţă pentru a vedea ce s-a întâmplat cu ingenioasa lor capcană.

Noaptea a trecut parcă mai greu decât de obicei. Dis-de-dimineaţă, când soarele de-abia îşi arăta ochii spre lume, Aurelia a coborât în verandă pentru a-şi aştepta prietenii. Aceştia nu s-au lăsat prea mult aşteptaţi şi când au apărut, mai aveau încă felii de pâine de la micul dejun în mâini, iar părul răvăşit demonstra că, în grabă, uitaseră să se întâlnească cu pieptenele.

- Sunteţi gata? Haideţi să mergem! porunci Dănuţ, ca un adevărat şef de expediţie.

Tatăl Aureliei, care lucra în grădină, îi văzu mărşăluind spre căsuţa din stejar şi merse după ei, curios să înţeleagă ce căutau cu toţii aşa de dimineaţă. Copiii urcară cu grijă scara de la căsuţă şi, auzind zgomote dinăuntru, se apropiară cu mare atenţie. Când,

17

G • ~

9

în stărşit, Dănuţ îşi adună curajul să deschidă uşa - surpriză! În camera răvăşită alerga speriată, dar sătulă o veveriţă poznaşă.

- Tati, vino să vezi! strigă Aurelia. Am prins hoţul de biscuiţi. Dar, până să ajungă tata sus în căsuţă, veveriţa o zbughi pe uşă afară. Ce s-au

mai distrat în dimineaţa aceea! - Si noi care credeam că era Sabin, râdea Luciana. ,

- A fost un joc de-a detectivii pe cinste, concluzionă Aurelia.

Începând din acea zi, cei patru locatari ai căsuţei din stejar au avut o nouă prietenă - veveriţa care venea să se înfrupte din nucile, alunele sau biscuiţii pe care îi găsea pregătiţi într-un loc special de la pervazul ferestrei. Şi, pentru că au devenit prieteni buni, hoţul de biscuiţi a primit şi un nume: Stufi. (Puteţi ghici de unde îi venea numele.) Ce vară a fost! Căsuţa din stejar era plină de râsete şi jocuri în fiecare zi. Deşi era un loc atât de mic, cei patru copii şi o veveriţă găseau acolo o lume întreagă.

18

• ~~G==========~t~~~~~~,F===========~~9

Astăzi am văzut Pământul

Ploaia se pornise dintr-un cer aproape senin. Turna cu stropi man care se rostogoleau pe pavajul încins al oraşului. Răzvan şi Daniel alergau râzând şi

împiedicându-se de sacoşele pe care le purtau. În spatele lor, gâfăind, bunicul încetase să-i mai unnărească. Purta în spate prea mulţi ani ca să-i mai poată ajunge. Dar ploaia se înteţea şi cei doi fraţi simţiră oboseala mai devreme decât se aşteptau. Chiar atunci, din cer se revărsă un val de mărgăritare de gheaţă şi, surprinşi de acest atac neaşteptat, Răzvan şi Daniel se refugiară în cea mai apropiată clădire, fără să o privească cu atenţie. Închiseră uşa după ei râzând şi scuturându-se de ploaia care le îngreuna gecile şi sacoşele. Apoi, precum îi şade bine oricărui aventurier, începură să exploreze camera în care tocmai nimeriseră din greşeală.

/

I

Era o sală nu prea mare, dar înaltă, cu pereţii acoperiţi de tot felul de afişe şi planşe dar fără nici un mobilier.

- O fi vreun fel de muzeu. Munnură Daniel apropiindu-se de o planşă. Răzvan i se alătură şi silabisi titlul mare de pe un afiş: - Ob-ser-va-to-rul As-tro-no-mic.

19

Q G

- Nu e deschis încă, băieţi! se auzi o voce clară şi puţin severă la care cei doi băieţi tresăriră speriaţi.

Se întoarseră pentru a vedea în spatele lor un domn înalt, destul de în vârstă, aproape ca bunicul.

- Bună ziua! spuse Răzvan curajos. Ne-am adăpostit aici de ploaie. Aţi văzut ce rău plouă afară?

Oarecum surprins de curajul băiatului, domnul îi răspunse privind spre uşa pe care intraseră băieţii.

- Da, am văzut ce furtună s-a dezlănţuit. Dar voi de ce sunteţi afară pe o vreme ca asta?

- Eram la cumpărături cu bunicul şi când am plecat spre casă, ne-a prins furtuna pe drum. Explică Răzvan fără unnă de emoţie, în timp ce Daniel se ţinea mai în spate, ascunzând-se pe jumătate după fratele lui mai mare.

Dar de acolo, din locul său sigur, nu se putu abţine şi aruncă timid o întrebare: - Ce este aici în clădirea asta? Deşi avea mult de lucru şi ieşise doar pentru a vedea cine îi tulbură liniştea,

domnul Mateiescu nu putea trece nepăsător pe lângă curiozitatea unui copil. - Aici este Observatorul Astronomic, răspunse el simplu. Ştiţi ce înseamnă

aceasta? - Nu, recunoscură fără jenă băieţii. - Aici e un centru în care se studiază astronomia, adică ştiinţa despre univers,

despre stelele, planetele, şi toate corpurile cereşti care îl alcătuiesc. - Stelele? Vreţi să spuneţi că puteţi vedea de aici stelele? se miră Daniel

cercetând tavanul sălii. - Desigur! Acesta este cel mai bun loc din oraş pentru a observa stelele. - Hihi! chicoti Răzvan. Se pot vedea stelele prin acoperiş? - Prin acoperiş nu, dar prin telescop da. - Ce e acela un telescop? - E o bună întrebare, răspunse cu răbdare domnul Mateiescu. Un telescop este

un instrument prin care putem observa obiectele îndepărtate. În acest caz, telescopul de aici, din observator este foarte mare şi potrivit pentru observarea corpurilor cereşti.

- Putem să ne uităm şi noi? îndrăzni Răzvan o rugăminte. - Acum este ziua şi din cauza luminii Soarelui, nu se nlai pot vedea şi alte stele.

De aceea, aproape toate observările se fac noaptea. - Noaptea? se mirară băieţii într-un glas. - Da, noaptea. Atunci partea Pământului pe care ne găsim se află cu spatele la

Soare si putem vedea lumina care vine de la miliarde de stele din depărtări. , - Cum adică? Vreţi să spuneţi că Pământul are două părţi? Întrebă Daniel

scărpinându-se la ceafă în timp ce încerca să prindă ideea. - Cum? Nu ştii că Pământul e rotund? Asta e la mintea melcului! îl apostrofă

Răzvan.

20

G

Domnul Mateiescu îşi reţinu un zâmbet şi le propuse celor doi: - Ati vrea să vedeti telesc l? ~ '.' '~

1_­

- Sigur că da! răspunseră repede cei doi fraţi de teamă ca nu cumva domnul cel amabil să se răzgândească.

21

G • ~

- Unnaţi-mă! îi chemă domnul Mateiescu în timp ce se îndrepta spre o scară din partea opusă a sălii.

În timp ce urcau treptele de beton, el începu să îi explice lui Daniel cât mai simplu:

- Pământul pe care trăim cu toţii este o planetă, ca un fel de minge uriaşă care se învârte încet în jurul Soarelui dar se şi răsuceşte, astfel încât fiecare loc de pe ea se găseşte când pe partea dinspre Soare, când pe partea opusă lui. Pe partea de Pământ care e înspre soare este ziuă iar pe partea cealaltă e noapte. De exemplu, partea Pământului pe care se găseşte şi oraşul nostru, se află acum cu faţa spre Soare, în timp ce în America este noapte. Atunci când Pământul se va învârti cu partea pe care ne aflăm noi în partea opusă Soarelui, voi putea să observ prin telescop stelele care se află la distanţe enonne (adică mari de tot) de noi.

- Asta înseamnă că dumneavoastră sunteţi astronaut? întrebă Răzvan convins că spusese un lucru foarte inteligent.

- Un astronaut este o persoană care părăseşte Pământul şi explorează spaţiul din afara lui. Unii astronauţi au ajuns chiar pe Lună. Eu, însă, sunt un astronom. Mă ocup cu studierea cosmosului, adică a tot ceea ce există şi se întâmplă dincolo de atmosfera Pământului. Nu am fost niciodată în spaţiu, deşi mi-ar fi plăcut o asemenea aventură.

- Ei, acuma cine e la mintea melcului? se grăbi Daniel să-i arate fratelui său că nu ştia atât de mult pe câte credea, chiar dacă era cel mai mare dintre ei.

Ajunşi la cel de-al doilea etaj, cei trei se găsiră într-o sală la fel de mare ca cea de jos, dar fără tavan. Deasupra se arcuia cupola de metal a acoperişului şi în mijlocul camerei domnea o maşinărie alcătuită dintr-un tub lung, un suport cu mai multe roţi şi multe alte cabluri. Ploaia răpăia puternic pe acoperiş, în timp ce Răzvan şi Daniel se învârteau în jurul telescopului, admirându-l în tăcere şi încercând să găsească fereastra prin care se vedeau stelele. Domnul Mateiescu le arătă vizorul spunându-Ie:

- Regret mult că nu vă pot arăta cum se văd stelele prin telescop, dar am ceva care ar putea fi interesant pentru voi.

Zicând acestea, le făcu semn din nou copiilor să-I unneze la primul etaj, acolo unde se afla o cameră mare, cu scaune pe lângă pereţi şi cu un spaţiu larg la mijloc. Se îndreptă spre un computer aflat lângă perete şi îşi mişcă rapid degetele pe tastatura. Apoi apăsă câteva butoane din perete şi draperiile de la ferestre se închiseră automat. În întunericul fonnat, din trei pereţi ai camerei porniră dintr-o dată nişte fascicule de lumină care se întâlniră chiar în mijlocul camerei, unde apăru brusc o imagine luminată. Era un glob strălucitor, în jurul căruia se învârtea un fel de minge cu pete albastre.

- Aceasta este o reprezentare a Soarelui şi a Pământului care se învârte în jurul său, le explică Domnul Mateiescu. Şi pentru a vă fi mai uşor să înţelegeţi, poftiţi, aici suntem noi.

Pe suprafaţa mingii azurii apăru un punct strălucitor, care clipea des. - Vedeţi, atunci când punctul se află înspre Soare, pe acea parte a Pământului e

ziuă.

22

G • ~

C)

Băieţii priveau cu gura căscată. - Chestia asta e lnai grozavă decât cel nlai tare fihn, îi şopti Răzvan fratelui lui

fără să-şi dezlipească ochii de la proiecţia din mijlocul camerei. - Şi acum, să adăugăm şi celelalte planete vecine cu Pământul, anunţă domnul

Mateiescu în tinlp ce apăsa nlai multe taste ale computerului. Imediat, pe lângă nlingea azurie apărură şi altele de diferite nlărinli şi culori,

învârtindu-se în ritmuri diferite, ca într-un joc fascinant şi complicat. Era atât de frumos, încât Răzvan şi Daniel uitară cu totul de ceea ce îi înconjura. Dar domnul Mateiescu, grijuliu, observă că ploaia încetase şi îi conduse înapoi la parter, unde îşi luară la revedere.

Ieşiţi în stradă, cei doi fraţi se întâlniră cu bunicul care tocmai pornise să-i caute.

- Bunicule, astăzi am văzut

Pălnântul! îl anunţă cu bucurie Daniel în tinlp ce se îndreptau spre casă. Ştiai că e rotund? Si că se învârte în jurul Soarelui?

fn spatele lor, Observatorul Astronomic rămase liniştit, ca un bătrânel care mai avea multe poveşti fascinante de povestit.

23

• G

Răsplata unei alegeri

Nu exista o perioadă mai frumoasă pentru Sânziana şi Laura decât vacanţa de vară. Zilele călduroase şi lungi în care parcă şi soarele avea chef de joacă, ploile torenţiale care aduceau o mângâiere cu fiecare strop de apă, cireşele vesele, piersicile îmbujorate, leneşii pepeni roşii, multitudinea de flori, mirosul de lan din grădina

bunicilor - toate acestea făceau deliciul celor două surori. Îşi petreceau cea mai mare parte a timpului la bunici, acolo unde serile miroseau a regina-nopţii şi erau încununa te de limonada bunicii Sanda, sorbită împreună cu poveştile bunicului Constantin, care se tenninau mereu surprinzător.

De asemenea, mai erau şi vecinii, familia Agape, a căror curte era plină de lanna celor unsprezece nepoţi care îşi găseau refugiul în căsuţa înghesuită din capătul curţii, pentru a fugi de arşiţa înecăcioasă a oraşului pe durata vacanţei lungi de vară. Jocurile care se încingeau în curtea vecinilor erau întotdeauna ca un magnet, care le atrăgea pe cele două surioare, făcându-Ie să uite de foame si de oboseală ore întregi.

Într-o dimineată, după micul dejun, Sân'ziana si Laura o zbughiră afară aruncând grăbite în unnă un "Să.:ut mâna pentru masă", pe care bunica îl prinse din zbor. În curtea vecinilor se auzea lannă, ceea ce însemna că joaca se încinsese deja. Prin uşa

întredeschisă le vedeau pe Cătălina, Andreea şi Paula sărind coarda, în timp ce Viorel şi Alex se căţărau în nucul cel bătrân de la poartă. Când se înghesuiau să iasă pe uşă cât mai repede, pentru a nu pierde nici un minut de joacă, chemarea bunicii le prinse de urechi pentru a le trage înapoi spre bucătărie:

- Fetelor, aş avea şi eu o rugăminte. Astăzi, am de pregătit masa pentru nişte musafiri care vor veni diseară şi două căldări de cireşe aşteaptă să fie făcute dulceaţă. În plus, bucătăria trebuie curăţată, aşa că aş avea mare nevoie de nişte mânuţe harnice care să mă ajute.

- Dar, bunico ... , începu Laura cu dezamăgire în glas. E vacantă ... - În plus, le-am promis Cătălinei şi Andreei că astăzi face~ o căsuţă pentru

păpuşi, argumentă Sânziana. - Ştiu că e vacanţă şi că aveţi tot dreptul să vă jucaţi. Mă gândeam doar că aţi

vrea să faceţi o excepţie astăzi ca să mă ajutaţi. Nu e obligatoriu. Doar dacă vreţi ... După o clipă de tăcere, bunica -ieşi în grădină, Iăsându-Ie pe fete să se lupte cu o

hotărâre grea. Să renunţe la o zi întreagă de joacă sau să fugă afară acum, când aveau ocazia?

Laura izbucni prima: - Nu pot să stau o zi întreagă în casă! Cătălina şi Andreea ne aşteaptă. Hai să

ieşim repede. - Dar bunica are nevoie de noi ... , gândi Sânziana cu voce tare.

24

• ~~G============~~~~~~'=============u~9

- N-ai auzit? A spus că nu e obligatoriu. Hai să plecănl repede pana nu se întoarce, nlai zise Laura, înainte de a se strecura pe uşă cu aşa o viteză, încât se lovi cu umărul de unul dintre stâlpii cerdacului şi alergă spre curtea vecinilor, frecându-şi braţul.

Sânziana era în încurcătură. Ar fi vrut să o urmeze pe Laura şi să-şi petreacă

ziua Într-o lungă serie de jocuri alături de ceilalţi copii. Ştia cu siguranţă că după amiază vor avea parte de o bătaie cu apă pe cinste. O cerea soarele arzător. Totuşi, ceva nu o lăsa să plece din bucătărie. Privi găleţile mari, pline cu cireşe şi oftă. Bunica avea cu adevărat nevoie de ajutor. De afară ajungeau până la ea strigătele copiilor. Băieţii urcaţi în nucul cel bătrân aruncau de acolo cu rămurele şi cornete de hârtie, iar cei de jos încercau să-i doboare cu bulgări de pământ. Ce război! Era o alegere grea, pe care ar fi preferat să nu fie nevoită să o facă. În clipa aceea, bunica se întoarse din grădină cu morcovi, ceapă şi alte legume care trebuiau spălate.

- Ai rănlas să mă ajuţi? Întrebă ea aproape uimită. Sânziana răspunse Încet, dar fără să mai şovăie: - Da, bunico!

25

~~G==========r~~~~ C)

În clipa în care chipul cel atât de îndrăgit se ivise din grădină, înveşmântat în băsmăluţa verde, roasă de vreme şi de muncă, Sânziana se hotărâse: avea să rămână chiar dacă era greu. Obrazul bunicii se lumină sub un zâmbet, şi fetiţei i se păru că zăreşte o femeie nlai tânără şi mai sprintenă, aşa cum era, probabil, pe vremuri, pe când manla era copil.

- Spune-mi, bunico, aşa te ajuta şi mama la bucătărie? întrebă Sânziana în timp ce îi lua din braţe o parte dintre legumele aduse din grădină.

Bunica zâlnbi, intrând în camera cu amintiri: - Sigur că da. Îi plăcea foarte mult să spele vasele vara şi să amestece mâncarea. - Şi mie îmi place să fac lucrurile astea, se bucură Sânziana. - Dar să aduci apă de la izvor îţi place? o iscodi bunica. - O, da! şi Sânziana se repezi să ia găletuşa cea mică, pe care o putea aduce

plină.

26

• Q~G============~~~~~~'=============v~~

Ieşi repede din curte şi se grăbi la izvorul din apropiere, unde curgea o apă atât de limpede, încât putea număra toate pietrele din albie în timp ce, la locul amenajat, apa atât de preţioasă se aduna pentru a putea fi luată acasă. La întoarcere privi cu jind înspre curtea în care joaca băieţilor se certa de zor cu cea a fetelor. Aveau să se împace cu siguranţă mai târziu. Oftă. I-ar fi plăcut să fie şi ea acolo, dar ... bunica o aştepta. Grăbi pasul şi îşi scutură capul ca şi cum ar fi vrut să scape de zgomotul din urechi.

Odată ajunsă înapoi în bucătărie, făcu tot posibilul să pară veselă pentru ca bunica să nu priceapă că ei îi părea puţin rău pentru că rămăsese acasă. Cântară toate cântecelele pe care le ştiau amândouă şi apoi bunica îi mai cântă câteva mai vechi, pe care nu le mai auzise. Povestiră câte în lună şi în stele în timp ce bobiţele vesele de cireşe le treceau prin mâini din găleţi în oalele pentru dulceaţă. Pe unnă, bunica o învăţă să aprindă singură focul şi îi povesti despre incendiul cel mare care mistuise o jumătate de sat demult, pe când mama era doar un bebeluş, iar ea, Sânziana, doar un vis în mintea lui Dumnezeu. Pe unnă, culese mentă pentru dulceaţă şi amestecă cu o lingură mare de lemn în cele trei oale imense până ameţi. Între timp, bunica o ajuta, o încuraja şi, fără să pară că i-ar fi fost prea greu, gătea toate cele necesare pentru o cină pe cinste.

Ora prânzului sosi, dar Laura nu-şi arătă năsucul cel cârn pe acasă. În mod nonnal, dacă ambele fetiţe ar fi fost plecate, bunica ar fi venit să le caute. De data asta, însă, spăIă mai multe fructe pe care le aşeză pe masa din cerdac şi o invită pe Sânziana să aducă una din pâinile proaspete care se odihneau în bufet, încă de dimineaţă. Astfel, prânzul fu simplu, dar îmbogăţit de o odihnă binemeritată pentru cele două - bunică şi

nepoată. Lăsară o jumătate de pâine şi mai multe fructe, în caz că Laura s-ar fi hotărât să vină la masă, dar râsetele de dincolo de gard le vestiră că aceasta nu avea să se întâmple prea curând.

După masă venise vremea curăţeniei. Vasele cereau să fie spălate, casa măturată, praful şters. Of! Câtă muncă obositoare! Lucrau mai mult în tăcere, toropite de căldură şi sperând să tennine suficient de devreme pentru a se putea odihni înainte de cină. Bunica începuse să spele duşumeaua, în timp ce Sânziana îi aducea încă puţină apă caldă când se întâlnplă nenorocirea! Fetiţa alunecă pe podeaua umedă şi, încercând să nu scape din mână ibricul, se prinse cu putere de perdeaua de la fereastră şi... hrrrrrâşti! Bunica se repezi ca un vultur s-o prindă şi evită astfel un accident foarte periculos. Totuşi perdeaua cea frumoasă, care împodobea prietenos fereastra, era sfâsiată.

- Îmi pare atât de rău bunico! spuse Sânziana, izbucnind în lacrimi. - A trecut, o consolă bunica, ştergându-şi fruntea transpirată de emoţie. Slavă

Domnului că nu s-a întâmplat ceva mai rău. După ce se liniştiră, examinară perdeaua ruptă. Nu mai era nimic de făcut.

Trebuia schimbată. Căutară o vreme prin sertarele dulapului din camera bunicilor. Dintotdeauna Sânziana îşi imaginase că acolo se ascund comori nepreţuite. De fapt, în fiecare sertar zăceau cuminti asternuturi albe sau colorate, cutii cu nasturi, goblenuri frumos cusute, covoraşe ţesute ~anual şi alte asemenea. Fetiţa le adnlira pe toate, în timp ce bunica le dădea la o parte şi le aşeza la loc fără a găsi ceea ce căuta.

27

(? G

• ~

C)

- Nu am nimic să înlocuiesc perdeaua, oftă ea. Şi tocmai în seara asta avem musafiri.

- Îmi pare atât de rău, bunico, repetă Sânziana. - Nu-i nimic, scumpa mea. Îi mângâie bunica părul, în timp ce căuta în ultimul

sertar. Găsim noi o soluţie. După o clipă de gândire, din căutările bunicii ieşi la iveală o altă idee. - Îmi amintesc de nişte perdele mai vechi pe care le-am urcat în podul de la

bucătărie. Haide să-mi ajuţi să le caut. Podul era un alt loc plin de mister şi de comori ascunse din casa bunicilor.

Sânziana se simtea un explorator pornit în căutarea lor în timp ce o ajuta pe bunica să dea la o parte cutiile prăfuite şi să le desfacă. În fiecare dintre ele erau ordonate tot felul de obiecte vechi, de la lămpi pe bază de petrol până la caiete şi sticle. Sânziana le privea pe toate fascinată şi ar fi stat acolo toată după-amiaza, dar bunica se grăbea. Mai erau

28

încă nlulte de făcut şi musafirii aveau să sosească peste puţin timp. În sfărşit, au găsit şi cutia în care se afla o perdea în dungi, cam veche, dar destul de drăguţă.

- Dacă o spăIăm imediat, o putem aşeza la geam chiar înainte de a se face seară, hotărî bunica şi se îndreptă spre scară.

Chiar atunci privirile Sânzianei căzură pe o cutie cu fonnă ciudată. Stătea pitită într-un colţ, dar parcă îi promitea că ascunde ceva frumos.

- Ce e în cutia aceea, bunico? - Care cutie? - Aceea, din colţ, cu fonnă alungită. Bunica se îndreptă de şale şi îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să

alunge pulberea care îi acoperea amintirile, la fel ca praful gros care se aştemuse pe cutiile din pod.

- E chitara mea cea veche, zise ea cu un zâmbet drag şi o sclipire în ochi. Uitasem de ea. Cântam pe vremuri, când aveam o clipă de răgaz. Mi-a cumpărat-o bunică-tău de la un negustor evreu. Hai, ia-o cu tine şi să coborâm! Inlediat ce tenninăm treaba, ne vom ocupa de ea.

Restul după-amiezii trecu atât de repede, încât singurul lucru care îi mai amintea fetiţei de orele grele de muncă era oboseala care începuse să-i cuprindă mâinile şi

picioarele deopotrivă. În sfărşit, când mai era o oră până la sosirea musafirilor, bunicul se întoarse de la câmp şi le găsi pe cele două - bunică şi nepoată - istovite, dar bucuroase, întorcând pe o parte şi pe cealaltă vechea chitară pe care o coborâseră din pod.

- Ia te uită, se miră el, unde ati găsit vechitura asta? - În podul de la bucătărie, răspunse mândră, dar şi curioasă Sânziana. Bunica

zice că tu i-ai cumpărat-o. - Aşa e. M-am tocmit pentru ea cu un negustor evreu. Cerea o căruţă de bani pe

ea, dar nu m-am lăsat. Până la unnă mi-a zis: "Trebuie să iubeşti tare mult muzica de insişti atâta." "E drept, dar şi mai mult iubesc femeia care o cântă. Vreau să i-o duc neveste-mii." "Dacă-i aşa, a râs negustorul, dă-mi pe ea cât ai şi fă-ţi cucoana fericită." Când m-a văzut bunică-ta acasă cu chitara în spate, tare m-a mai certat.

- De ce, bunico? se minună fetiţa nerăbdătoare să afle toată istorisirea. Bunica îl privi pe sub gene pe bunic şi privirea ei, cu un fel de reproş dulce,

spunea de fapt cât de mult apreciase darul. - Erau vremuri grele, bani puţini, copiii mici. Nu ne puteam pennite o asemenea

cheltuială.

Între timp, bunicul luase chitara din mâna fetiţei şi o mângâia ca pe o prietenă veche.

- Multe seri frumoase ne-a mai dăruit chitara asta, gândi el cu vocea aproape şoptită.

Tare ar mai fi vrut Sânziana să afle ce amintiri se ascundeau în spatele acestor vorbe, dar bunicul îşi reveni repede din visare şi zise:

29

C)

G

- Are o coardă lipsă şi un şurub rupt, dar astea se pot repara cu uşurinţă. Pe urmă va fi gata să cânte din nou şi cred că o va face destul de bine. Ce zici. Marie?

Bunica zâmbi din nou şi se întoarse spre nepoată. - Ce zici, primeşti o chitară veche drept răsplată pentru o zi de muncă grea? Sânziana nu-şi putea crede urechilor. N-ar fi îndrăznit niciodată să spere că va

primi în dar aşa o comoară. Nu nunlai că şi-ar fi dorit să înveţe să cânte la chitară, dar instrumentul acesta era atât de special pentru că fusese al bunicii şi purta, astfel,

30

• ~~u============~~~~~~,=============u~~

încrustate în lemnul lucios, unnele atâtor întâmplări pe care le trăiseră aievea unii dintre oamenii pe care îi iubea cel mai mult pe lUIne. Îi îmbrăţişă pe rând pe amândoi.

În seara aceea, când merseră la culcare, atât Laura cât şi Sânziana erau sfărşite, numai că oboseala uneia nu semăna cu a celeilalte. Laura avea picioruşele obosite de atâta alergătură şi joacă, iar genunchii juliţi sufereau de pe unna unei căzături zdravene, în timp ce mâinile şi picioarele Sânzianei cunoşteau truda şi bătături le unei zile de muncă. Fusese o zi specială. Fiecare dintre fetiţe făcuse o alegere şi acum îi culegea roadele. Pentru Laura, acestea erau amare, încărcate de părere de rău, în timp ce pentru Sânziana, ele erau îmbibate de mulţumirea lucrului bine făcut şi de bucuria neaşteptată a unui dar minunat, care avea să însemne începutul unei prietenii de-o viaţă cu muzica.

G

Pierdut la Cascada Cântecului

De îndată ce se auziră prin1ele zgomote înfundate în casă, Alin sări din pat ca un arc ce stătuse strâns toată noaptea. Soarele care tocmai răsărise parcă povestea tuturor despre ziua minunată pe care avea de gând să o lumineze. Nerăbdarea băiatului era pe drept mare. Se afla, împreună cu familia, într-o vacanţă la munte şi plănuiseră să meargă într-o excursie de o zi până la Cascada Cântecului, un loc faimos pentru frumuseţea sa. Se spunea că, dacă eşti suficient de atent, poţi auzi o melodie în vuietul apei care se zbuciumă de sus, de pe stâncă, până jos. În plus, drumul până acolo promitea să fie o aventură adevărată.

- Mami! Tati! Mergem? strigă Alin din uşa donnitorului. - Nu încă. Trebuie să ne spăIăm cu toţii, să ne pregătim şi să luăm micul dejun,

îi răspunse mama.

Gabriel, fratele 111ai n1are al lui Alin, ieşi din camera în care donnea cu un ochi încă închis:

- De ce ţipi? îşi apostrofă el fratele. Unii dintre noi vor să mai doannă încă.

32

G

- Vrei să spui cei mai leneşi dintre noi? îi răspunse Alin. - Pe cine numeşti tu leneş?! se apropie ameninţător Gabriel. Chiar atunci, tatăl copiilor apăru în capul scărilor. - Cine are de gând să se certe de dimineaţă rămâne la cabană. Cu acestea, focul certei fu stins înainte de a se aprinde. Alin şi Gabriel alergară

repede spre baie. - Eu primul, strigară amândoi. Din nefericire pentru ei, în timp ce erau ocupaţi să pornească o ceartă, Mădălina,

sora lor mijlocie, se strecurase fără zgomot din donnitorul ei până la baie şi îşi alunga somnul de pe ochi cu multă apă rece.

- Hai mai repede! Ne grăbim să plecăm! strigă Alin. - Tu stai întotdeauna prea mult, se plânse Gabriel. De obicei discuţiile ar fi continuat până la micul dejun şi chiar după, dar în

această zi erau cu toţii nerăbdători să plece în excursia pe care o plănuiseră de atâta vreme. Porniră cu tata în frunte, spre marea aventură. Poteca, la început largă şi

bătătorită bine, se îngusta şi devenea din ce în ce mai abruptă, pe măsură ce înaintau. Drumul devenea mai obositor, cu fiecare pas făcut, aşa că erau nevoiţi să se oprească des, pentru a se odihni câte puţin pe câte un ciot de brad sau pe iarba bogată din vreo poiană.

La un moment dat, tatăl se opri. - Ssssst! Uite o căprioară. Cu toţii o priviră fascinaţi. Se adăpa la pârâul din vale, dar, auzindu-i, se opri şi

adulmecă în jur. O mişcare a Carolinei, care încerca să-şi scoată aparatul de fotografiat, şi, din câteva salturi, căprioara dispăru în pădurea de pe cealaltă parte a văii.

După o vreme, drumul devenise greu şi copiii abia îşi târau picioarele. - Am obosit, se plânse Alin. - Cel mai mic este şi cel mai plângăcios, îl apostrofă Gabriel, deşi îi venea şi lui

să se plângă. Chiar atunci, tatăl, care o luase puţin înainte, îi strigă: - Copii, am o surpriză pentru voi! Cine aj unge primul o vede. Uitând de oboseală, cei trei fraţi se repeziră înainte. Tatăl descoperise o poiană

plină de fragi copţi, o adevărată binecuvântare pentru setea unor drumeţi obosiţi. După ce se desfătară cu fructele mărunte dulci-acrişoare, prinseră cu toţii curaj. Nu mai era mult până la cascadă. Porniră cântând. Nu după mult timp, vuietul apei le atrase auzul, ca o chemare prelungă. Cascada Cântecului îi astepta să le spună o poveste.

Încă un efort şi iat-o! Se opriră cu' toţii fennecaţi. În faţa lor, râul se revărsa peste buza unei stânci înalte, bolborosind şi şuierând la vale. Părinţii întinseră pătura şi pregătiră prânzul, în timp ce copiii culegeau conuri şi flori de câmp, alergau după fluturi şi făceau fotografii munţilor şi brazilor dimprejur.

Când masa fu gata, mâncarea pe care o aduseseră cu ei aproape că dispăru de pe pătură. Erau cu toţii flămânzi şi mâncau atât de repede ...

33

~~G============~~~~~~'============~v~~

- Dacă v-ar vedea bunicul, ar zice că se bat hunii la gura voastră, glumi tatăl.

34

G

După nlasă~ mama şi tatăl se aşezară pe pătură, pentru a asculta împreună cântecul cascadei în timp ce copiii pomiră să exploreze poiana.

- Să nu vă îndepărtaţi, îi atenţionă nlanla. - Şi să staţi mereu înlpreună, le porunci tatăl. Alin încerca din răsputeri să ţină pasul cu fratele şi sora lui care~ fiind mai nlari,

nlergeau prea repede pentru picioruşele lui şi aşa obosite de urcuşul greu. Pe neobservate, cei trei se aventurară în pădure. Se ascundeau după trunchiurile copacilor şi îşi strigau numele râzând, pentru a se descoperi. Alin se ascunse după un tufiş, ghemuit ca un iepuraş înfricoşat, dar pus pe şotii.

- Aliiiiiin! se auzea din depărtare glasul Carolinei. II

35

G

Dar Alin nu făcu nici o mişcare. Era prea bine ascuns. Chiar atunci, privirea îi căzu pe un ghemotoc mic, ascuns ca şi el în tufiş. Era un arici care abia îndrăznise să-şi scoată năsucul în lume. Alin îl privea fascinat. Ce minge de ace! Uitase complet de jocul de-a v-aţi ascunselea şi aproape că-şi ţinea răsuflarea de teamă ca nu cumva să-I sperie pe micul aventurier ţepos. Dar acesta nu avea de gând să rămână prea mult în preajma tufişului şi pomi tiptil la drum. Alin îl unnărea sprijinindu-se în mâini, ca un pui de vulpe gata de vânătoare. Ariciul, însă, pricepu foarte curând că era unnărit şi se strânse ghem. Alin îl aşteptă o perioadă dar micuţul nu avea nici cea mai mică intenţie să se desfacă înainte ca ameninţarea să dispară. Se plictisi să privească o minge ţepoasă şi se decise să se întoarcă la jocul dinainte. Când se ridică însă, fraţii săi erau nevăzuţi.

- Gabrieeel! Mădălinaaaaaaaa! strigă el. - Gabrieeel! Mădălinaaaaaaaa! îi răspunse ecoul pădurii. Oare se rătăcise? La acest din unnă gând, Alin începu să tremure. Unde să-i

găsea~că pe Gabriel şi Mădălina? Daca nu-i găseşte, cum se va putea întoarce la mama şi tata? Incepu să alerge în directia în care credea că este cascada, dar, după ceva vreme, se opri. Poiana în care ar fi trebuit să fie mama şi tata nu se vedea. Începu să plângă. Nu ştia ce ar trebui să facă şi picioarele nu voiau să-I mai asculte. Parcă liniştea din jur îi înţepa urechile şi pieptul. Brusc i se păru că vede o haină albastră strecurându-se pe lângă trunchiul unui copac din apropiere. Oare Gabriel se ascunsese de el ca să-I sperie?

- Te-am văzut! Stai pe loc! Strigă cu o voce pe care o voia cât mai curajoasă şi fugi în direcţia în care văzuse umbra.

Plănuia să-i sară în spate lui Gabriel si să-I oblige să-I ducă asa până la părinti. În loc de aceasta, se trezi rostogolindu-se pri~ covorul înţepător de ac~. Sări în picioa~e mai furios decât alergase şi se repezi înainte gata să-I ia la rost pe Gabriel. Dar, ghemuit lângă trunchiul copacului, nu era fratele său, ci un băieţel mult mai mic decât el, care îl privea cu nişte ochi mari, negri şi foarte speriaţi. Alin înţepeni în faţa priveliştii nou­descoperite şi toate gânduri le furioase îndreptate împotriva lui Gabriel se topiră la fel de repede precum veniseră. Se apropie încet de băieţelul care îl privea cu ochi din ce în ce mai mari, ghemuindu-se tot mai tare la rădăcina copacului. A vea părul brunet şi răvăşit, plin de ace de brad şi de praf. Nici hainele nu avea o înfăţişare mai fericită, sub noroiul care se uscase. Alături de privirea rătăcită şi speriată, toate acestea îi dădeau o înfăţişare aproape sălbatică.

- Cum te cheamă? izbuti Alin să şoptească la un moment dat. Eu sunt Alin. Cum de ai ajuns aici? Te-ai rătăcit?

Băieţelul nu răspunse şi încercă să se ridice pentru a fugi, dar se răzgândi şi se prăbuşi epuizat la rădăcina copacului.

- Nu te speria. Nu vreau să-ţi fac niciun rău, încercă Alin să-I liniştească. De fapt, şi eu sunt puţin speriat. Mă jucam cu fraţii mei şi i-am pierdut. Nu ştiu încotro s-o apuc. Părinţii mei sunt la Cascada Cântecului. Dacă aş putea ajunge din nou acolo, i-aş găsi. Unde sunt părinţii tăi?

36

La această din urnlă întrebare, în ochii mari şi negri care-l priveau aşa de speriaţi mai devreme se umplură de apele tulburi şi sărate ale undei disperări pe care Alin o simţi din plin. Era clar. Băieţelul se rătăcise şi simţea aceeaşi groază de a nu-şi mai găsi părinţii care îl cuprinsese şi pe el cu câteva minute înainte. După cum arăta, se pierduse de mai multă vreme. 1 se făcu milă. Probabil că nu mâncase şi nici nu băuse apă de Inult. Dintr-odată situaţia lui nu mai părea atât de îngrozitoare. Cel puţin mâncase la prânz şi ştia unde îi sunt părinţii, chiar dacă nu ştia cum să ajungă acolo. Sări în picioare cuprins de o hotărâre nouă. Îşi va găsi părinţii şi, cu siguranţă, ei vor şti ce e de făcut pentru a-l ajuta pe acest băieţel necunoscut. Însufleţit de acest gând, se ridică şi pomi înspre poiana în care se oprise cu ceva vreme în unnă.

- Hai cu mine! îi spuse apăsat băieţelului, întinzându-i mâna. Ochii cei negri îl priviră încă speriaţi. Totuşi o mânuţă mică se întinse spre Alin

şi acesta observă că avea nişte zgârieturi adânci în palmă, aşa că îl apucă de încheietură şi îl ajută să se ridice.

- Te voi ajuta să-ţi găseşti părinţii. Vom reuşi împreună. Hai să nlergenl! Băieţelul îl unnă fără niciun cuvânt şi se întoarseră în poiana pe care tocmai o

părăsise Alin înainte de această întâlnire neaşteptată. Acolo, soarele încă strălucea şi se simţeau mai în siguranţă decât la umbra deasă a brazilor înalţi. Se opriră şi Alin examină locul de jur împrejur. La picioarele lor, de jur împrejur se înghesuiau nişte moviliţe asemănătoare cu muşuroaiele de cârtiţă pe care creşteau în voie nişte plante pitice cu bobiţe aproape negre.

- Uite afine! îi arătă Alin băieţelului. Dar acesta părea să nu înţeleagă despre ce era vorba. Alin se aplecă şi începu să

culeagă bobiţele preţioase. Curând avea un pumn plin pe care se pregătea să-I soarbă, dar se răzgândi.

- Poftim! Mănâncă! Sunt foarte bune. Băieţelul nu părea convins, aşa că Alin luă câteva şi le mâncă pentru a-i arăta cât

sunt de bune. Odată stabilit acest lucru, nimic nu-l mai putea opri pe micul său însotitor. Îşi îndesa bobiţele în gură cu o viteză mult mai mare decât putea culege Alin. '

Între timp, mintea lui Alin zbârnâia pentru a găsi o soluţie. Ar trebui să caute Cascada Cântecului, dar, în acelaşi timp, ar trebui să rămână pe loc, pentru a fi găsiţi. Aşa învăţase de la tata. Se aşeză în mijlocul poienii şi îi făcu semn băieţelului să facă linişte. Ascultară amândoi zgomotele pădurii. Vântul adi a uşor fără a destrănla liniştea maiestoasă care se lăsase peste copaci şi peste copii ca nişte aripi de înger. Încet, ca o chemare îndepărtată, îi pătrunse în auz un susur pe care îl cunostea. Era Cascada Cântecului. Îşi ciuli urechile pentru a prinde mai bine melodia apelor c~ se rostogoleau la vale. Da, era sigur era vorba de cascada pe care o lăsase în unnă cu câteva ore. Acum ştia încotro să meargă. Totuşi, în caz că se înşela, avea nevoie de un plan de rezervă.

- Uite ce vom face. 1 se adresă el băietelului. Vom căuta Cascada Cântecului. Cred că o aud în partea aceea. Şi vom lăsa semn'e pentru a ne putea întoarce înapoi dacă nu o găsim. Hai să mă ajuţi!

37

38

G

Alin se scotoci prin buzunare şi găsi o batistă, un titirez şi două biluţe. Căută şi în buzunarele micului său însoţitor, dar nu găsi ninlic. Nu avea prea multe lucruri cu care să se descurce, dar tot era ceva. Îşi scoase şapca şi o agăţă de ramura unui alun. Mai sus n­ar fi putut ajunge. Astfel, dacă tata sau mama avea să treacă pe acolo, exista un semn care să le dea de ştire încotro a luat-o. Pe urmă, îl apucă de mână pe băieţelul care părea din ce în ce mai neliniştit şi porni în direcţia din care i se părea că aude cascada. Ciulea urechile şi, de la o vreme, i se păru că aude din ce în ce mai tare vuietul aproape cântat. După un timp se opri şi căută un copac potrivit de care să lege batista. În felul acesta, dacă ar fi fost nevoit să se întoarcă, spera să-şi poată găsi urmele. Pomiră iarăşi la drum şi după puţină vreme, la un ecou îndepărtat, inima lui Alin tresări şi începu să galopeze ca un cal nărăvaş. Din ce în ce mai aproape, o voce cunoscută îl chema. În câteva clipe se afla deja în braţele tatălui său.

- Cât te-am căutat! îi şopti acesta printre îmbrăţişări. Alin nu putea rosti altceva decât "Tăticule!", în timp ce lacrimile îi curgeau în

voie pe obraji, uşurându-i greutatea care îi apăsa pieptul şi gâtuI încă de când descoperise că se rătăcise.

- Cine e băieţelul acesta? se întoarse tatăl spre micuţul de care Alin uitase în emoţia momentului.

Băieţelul se ghemui se jos, în apropiere, şi zăcea aşa, cu ochii închişi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui.

- Nu ştiu cum îl cheamă, dar cred că şi el s-a rătăcit de părinţii lui. Are nevoie de ajutor. Tată, trebuie să-I ajuţi!

Cu multă gingăşie, tatăl se aplecă şi îl luă în braţe şi astfel se întoarseră împreună la Cascada Cântecului, unde mama, Gabriel şi Mădălina reveni seră deja de la o rundă de căutări şi discutau îngrijoraţi. Bucuria tuturor depăşi cântecul cascadei şi pentru o clipă munţii răsunară de strigăte. Se opriră repede, deoarece băieţelul pe care Alin îl găsise pe când era pierdut avea nevoie de ajutor şi nu era timp de irosit.

A veau să descopere după puţină vreme, în vale, la secţia de poliţie a micului orăşel de munte în care erau cazaţi, că numele lui era Silviu şi se rătăcise cu o zi înainte la o distanţă destul de mare de Cascada Cântecului. Echipe de poliţişti şi salvamontişti îl căutaseră toată noaptea şi toată ziua. Cum supravieţui se noaptea în pădure şi prin ce minune ajunsese tocmai în locul în care se rătăcise Alin, nimeni nu ştia.

Părinţii săi au sosit de îndată la cabana în care se găsea preţiosullor fiu împreună cu micul său salvator. Em~ţia regăsirii şi mulţumirile care au urmat ar fi greu de descris în câteva cuvinte simple. In zilele care au urmat, Alin a fost eroul oraşului. Ziarul şi postul de radio local au povestit isprava sa, iar primarul i-a oferit o decoraţie pentru fapta lui. Dincolo de toate acestea, el nu se simtea un erou. Se rătăcise la fel ca si Silviu şi, tot ca el, fusese găsit de altcineva. Îi fusese t~amă, dar faptul că-l întâlnise pe 'micuţul Silviu îi dăduse curaj. Un lucru era cert: din rătăcirea lui Alin, oricât de nefericită ar fi fost, se născuse o bucurie dublă. Două familii fericite se regăsiseră în aceeaşi ZI ŞI aceasta era una dintre cele mai mari sărbători pe care le puteau trăi.

39

Fetiţa care a uitat cine este

În nlijlocul unui parc mare şi foarte aglomerat se ghenluise o fetiţă nlIca ŞI speriată. Privea în jur cu ochi mari, înecaţi în lacrimi în căutarea unei feţe cunoscute.

Copiii alergau şi strigau în toate părţile. Joaca nu avea timp de pauză. Nimeni nu părea să observe ghemotocul acela de disperare până când fetiţa întinse mâna şi prinse o rochie înflorată de vară în care se găsea, confortabilă şi frumoasă, Ioana. I se păruse că era fusta mamei de care tocmai se rătăcise, dar ... în locul figurii atât de cunoscute, se aplecă spre micuţă o fată amabilă, cu părul castaniu şi ondulat, strâns la spate într-o coadă din care îi curgeau spre obraji câteva şuviţe neascu1tătoare. A vea un zâmbet atât de prietenos şi cald, încât fetiţa nu i se împotrivi atunci când o ridică în braţe.

40

G

- Spune-mi ce s-a întâmplat? o întrebă liniştită Ioana. Te-ai rătăcit de mama ta? "Oare cum de a ghicit?" Se întrebă micuţa în timp ce dădea din cap. Ioana făcu

~n gest larg cu mână şi într-o clipă copiii se adunară roi. Se aşezară cerc în jurul fetiţei şi lncercară să o mângâie.

- Cum te cheamă? întrebă un băiat cu tricoul verde şi o şapcă galbenă pe cap.

41

Fetiţa se încruntă şi pnvI în gol pentru câteva secunde, apoI lacrimi mari începură să-i curgă pe obraji.

- Nu ştiu, scânci ea. - L-ai uitat? - Da, hohoti fetiţa. - Nu-i nimic, o linişti Ioana. Vom afla şi te vom ajuta să-ţi găseşti mama. - Dacă nu ştie cum o cheamă, cum vom şti cine e ea? Şi cum îi vom găsi mama?

se rostogoliră mai departe întrebările. - Găsim noi o solutie, spuse hotărâtă Ioana. Mama ei trebuie să fie prin

apropiere şi e posibil să ne găsească ea pe noi. Între timp, hai să încercăm să ne dăm seama cine este.

- Cum o cheamă pe mama ta? Încercă o altă întrebare Semida, o fetiţă dolofană, cu două codiţe împletite.

- Nu ştiu, răspunse aproape pierit fetiţa rătăcită şi începu iar să plângă. - Nu-i nimic, încercă să o liniştească Semida. Poate că o cheamă Maria? - Nu, răspunse fetiţa scuturându-şi capul micuţ. - Dar cum este mama ta? Cum arată? - E frumoasă, răspunse fetiţa cu o sclipire în ochi. Ceilalţi copii oftară din greu. Toate mamele sunt frumoase. Cum aveau să o

găsească?

- Unde locuieşti? se încumetă un alt băiat care ţinea strâns în mână o maşinuţă roşIe.

- Acasă ... - Sigur că acasă, dar cum e acasă la tine? E la bloc, la casă? E aproape sau

departe? - Gata! se zburli Ioana. O speriaţi şi mai tare. Poţi să-mi povesteşti ce ai lacut

astăzi?

- Da, se învoi fetiţa încercând un mic zâmbet. M-am trezit, m-am spălat pe faţă

- Bravo, se vede că eşti o fetiţă curată, o încurajă Ioana. - Pe urmă am mâncat. .. - Ce-ai mâncat? - Orez cu lapte. - Îţi place orezul cu lapte? - Da, foarte mult! şi cu gem de caise pe deasupra. La gândul acesta cei mai mulţi dintre copii înghiţiră în sec. Ce bun li se părea

acum orezul cu lapte. Chiar şi cei mai mofturoşi îşi închipuiră cum ar savura o porţie din orezul fetiţei.

- Şi pe urmă? continuă Ioana întrebările. - Pe urmă am spus "Sărut mâna pentru masă" şi am dus farfuria la chiuvetă. - Ei, vezi, eşti o fetiţă politicoasă. Şi apoi?

42

- Apoi nl-anl jucat cu păpuşa mea, Zina. - Cunl e păpuşa ta?

43

G

- E tare frumoasă. Are părul lung şi blond. - Exact ca al tău! observă o fetiţă. - Şi ca al mamei, răspunse din ce în ce mai curajoasă fetiţa pierdută. Şi mai are o

rochie verde cu tloricele roz, şi pantofi roz cu dantelă. Fetiţele erau numai ochi şi urechi cu gândul la păpuşa Zina, în timp ce băieţii

căscau plictisiţi.

- Şi, mai departe ce ai mai făcut? rupse unul dintre ei visarea fetelor. - Am ieşit cu mama la cumpărături. Ne-am oprit la magazinul din colţ, de unde

am cumpărat baloane, pahare şi coifuri pentru ziua mea. Mâine e ziua mea. Vom face o petrecere cu tort de cai se şi muzică.

- Ce fel de muzică? - De orchestră, răspunse fetiţa ca şi cum ar fi spus cel mai natural lucru din

lume. Dar observând nedumerirea de pe feţele celorlalţi, adăugă: tatăl meu cântă la violoncel în orchestra Filannonicii. Şi o să-mi cânte cu toţii "Mulţi ani trăiască".

- La mulţi ani! îi urară copiii în cor. - Câţi ani împlineşti? - Patru, răspunse fetiţa fără să se gândească. - Uite o infonnaţie importantă: ai patru ani! Bravo! Uite că îţi aminteşti totul

până la unnă. Mai povesteşte-ne! o încurajă Ioana. - Pe unnă am fost la coafor, şi doamna coafeză ne-a tuns şi pe mama şi pe mine.

Şi mamei nu i-a plăcut că m-a tuns prea scurt, dar doamna coafeză i-a zis: Lăsaţi,

doamna Radu, că o să crească repede ... Fetiţa mai avea multe de povestit, dar copiii nu mai aşteptară. Se răspândiră ca

vrăbiile strigând cât îi ţinea gura: - Doamna Raduuuuuu! Imediat, de pe o bancă din apropiere se ridică o femeie micuţă, frumoasă, cu

părul blond, tuns până în dreptul bărbiei. - Ce e? Ce s-a întâmplat? se miră ea văzând agitaţia copiilor. Celelalte mame se apropiară în grabă. - Fetiţa dumneavoastră v-a pierdut şi a uitat cum o cheamă. - Vai, Irina! oftă doamna Radu strângându-şi fiica în braţe. Eram chiar aici pe

bancă. Nu m-ai văzut? - Nu te-am recunoscut din cauza tunsorii, suspină Irina înlănţuindu-şi mânuţele

în jurul gâtului mamei. - Şi n-a ştiut să ne spună cum o cheamă. Se îngrămădi la vorbă un pici cu obrajii

murdari de nisip. Irina îşi ascunse obrazul în umărul mamei şi şopti: - Am uitat. - Ei, de acum nu vei mai uita niciodată cine eşti, îi zâmbi Ioana. Irina îi întoarse zâmbetul. - Irina Radu, spuse ea răspicat, întinzându-i mâna noii sale prietene.

44

G • ~~~.F,==========~~9

Darul lui Mihai

Mihai alerga prin curte, încercând să prindă un fluture, care se încăpăţâna să îi scape de fiecare dată când se apropia de el.

- Stai liniştit, îl ruga băieţelul. Vreau doar să văd din ce sunt făcute aripile tale. Dar fluturele nu voia în ruptul capului să se lase prins. Chiar atunci, glasul

mamei se auzi din uşa casei şi parcă încă un soare răsări în ochii băieţelului: - Mihai, hai la mama! Mihai, care era un băieţel ascultător, veni ilnediat, cu bucurie, iar fluturele se

aşeză, uşurat, pe una dintre ramurile liliacului din curte. Scăpase de unnăritorul cel fioros.

45

G

- Da, mami, spuse Mihai urcând cele două trepte ale casei. - Vrei să mă ajuţi cu ceva? Întrebă mama. - Sigur că da, răspunse băieţelul fără să se gândească. Nu avea obiceiul să-şi refuze mămica şi era bucuria lui să o ajute ori de câte ori

putea.

- Ce trebuie să fac?

46

• ~~d============~~~~~~'=============D~9

Mama îi înmână o sacoşă mică, plină cu nuci şi îl rugă: - Te rog frumos să îi duci sacoşa aceasta bunicii. Are nevoie de ea imediat. Bunica locuia în acelaşi sat, dar, pentru a ajunge la casa ei, Mihai trebuia să

străbată mai multe uliţe şi să traverseze şoseaua. - Să fii atent la traversare, nu uită să-I atenţioneze mama. - Da, mami. Întotdeauna sunt atent. - Şi încă ceva, spuse mama. -Ce e? - Ţi-am pregătit o mică gustare, în caz că ţi se face foame până la bunica. Zicând aceasta, mama îi dărui un măr frumos, văratic, din acelea care creşteau în

pomul din spatele casei. Lui Mihai îi plăceau tare mult aceste mere, aşa că îl luă cu bucurie, îi mulţumi mamei şi îl băgă în buzunarul pantalonilor.

- Sărut mâna, mama! strigă el în timp ce ieşea pe poartă. Din curtea de alături tocmai ieşea tanti Ileana cu două sacoşe mari. - Sărut mâna, tanti Ileana! o salută Mihai politicos şi merse mai departe. - Bună dimineaţa, măi, Voie-Bună! îi răspunse femeia, bucuroasă să întâlnească

un copil atât de bine-crescut. Mihai traversă cu atenţie strada, privind în ambele părţi pentru a se asigura că nu

vine vreo maşină sau vreo căruţă şi intră pe o uliţă îngustă şi bătătorită, care dădea în strada pe care se găsea casa bunicii. Simţi o mişcare în burti că şi îşi aminti de vorba tatălui:

"Măi băiete, tu parcă ai avea în stomac un ceas care sună când ti-e foame." Îşi aminti de mărul dăruit de mama şi zâmbi. Îl scoase din' buzunar. Tocmai

atunci trecea pe lângă o casă mică şi sărăcăcioasă, iar din curte ieşi un băieţel mic şi

murdar. Când îl văzu pe Mihai, băieţelul se opri, neştiind dacă să iasă în drum sau să fugă înapoi în curte.

- Salut, Bogdan! îl salută Mihai vesel. Ce mai faci? Bogdan era un băieţel timid, care avea opt fraţi. Nu mergea încă la şcoală şi

rareori îl vedea cineva în afara curţii, în mij locul căreia aproape că se dărâma micuţa casă în care locuia împreună cu toţi fraţii, părinţii şi bunicii. Din când în când, mama îl trimitea pe Mihai cu câte un dar pentru această familie: haine care îi rămăseseră mici, caiete pentru copiii care mergeau la şcoală, ghete, săpun sau detergent. Aşa ajunsese să îi ştie pe nume pe toţi copiii care locuiau acolo. Bogdan era al şaselea dintre cei nouă fraţi. Auzindu-se strigat pe nume, Bogdan se opri şi se întoarse, dar nu răspunse. Se uita cu ochii mari spre mărul lui Mihai.

- Mi-e foame, spuse el. Mihai privi prin poarte întredeschisă în curtea neîngrijită. Un băieţel şi două

fetiţe alergau strigând. Un bebeluş se auzea plângând din casă iar o bunică tare bătrână stătea în pragul casei cu un alt bebeluş în poală. Atunci Mihai realiză că în curtea casei lui Bogdan nu era niciun pom. Privi la mărul său. Îi era foame şi parcă deja simţea minunatul gust du1ce-acrişor al fructului parfumat. Mămica i-l dăduse lui ca să-I

47

G • ~

Inănânce. Cu sigurantă că mama nu se gândi se să-i ceară să-I dea altcuiva. Daca ar fi fost aşa, probabil că i~ar fi dat două mere: unul pentru el şi unul pentru Bogdan. Îi venea să fugă de acolo, pentru a nu mai vedea ochii rugători ai băiatului. Dar nu putea. Îşi amintea ce-i repeta mama adeseori când, aşezaţi în leagănul din faţa casei, seara, vorbeau despre ziua care tocmai a trecut şi, cum îi plăcea băiatului se spună, "se drăgăleau": "Este mai bine să dai decât să primeşti." Ştia că mama ar fi vrut ca el să dăruiască această comoară mică pe care o ţinea strâns în mână. Cu adevărat în mintea lui se ducea o luptă. Să dea mărul? Să nu-l dea?

- Poftim! Grăbit, aşeză mărul în mână lui Gheorghiţă şi alergă cât putu de tare până la

bunica, de parcă îi era teamă ca parfunlul mărului dăruit să nu-l unnărească. Când păşi în curtea bunicilor, îl întâmpină un miros cunoscut şi drag de pâine coaptă. Bunica făcea o pâine atât de gustoasă încât n-ar fi dat-o pe cel mai îmbietor cozonac.

48

- Gata, ai şi ajuns? îl întânlpină bunica. Dar ce s-a întâmplat? se miră ea privind fata rosie de alergătură a nepotului său.

. ' Mihai îi povesti întâmplarea cu Bogdan şi bunica se lumină: - Ai un suflet mare, băiete! spuse ea înduioşată, mângâind părul negru ca

tăciunele al nepotului, care se odihnea acum în poala ei. Dărnicia este un lucru nobil. Să nu te părăsească niciodată.

- Dumnezeu nu lasă nici o faptă nerăsplătită, continuă bunica. Iar răsplata ta a şi venit.

Zicând acestea, îl luă pe Mihai de mână şi îl duse în bucătărie unde, pe masă, îl aşteptau un colţ de pâine proaspătă şi un măr mare şi roşu .

. ----......

49

(? G

Cum se adorm faraonii

E seară. Pământul s-a întors cu spatele spre soare şi i-a silit pe copii să intre în casă. Au dat buzna în camera de oaspeţi a bunicii şi şi-au adus şi năzbâtiile cu ei. N-a rămas loc pe sub paturi sau dulapuri care să nu fie scotocit de mânuţele curioase ale nepoţilor. Adusă de strigătele celor mici, bunica intră în odaia care a fost odată curată, ca să facă ordine. Nepoţii se opresc pentru o clipă din alergătură şi o privesc senin. Bunica e blândă şi bună ca o poveste de noapte bună, dintr-acelea din care ştie o mulţime. Astăzi, însă, e neînduplecată. Prea au supărat-o. I-au vărsat oala cu ciorbă, au răsturnat măsuţa pe care aşezase plăcintele, au închis pisica în dulapul cu vase şi s-au bătut cu du de dis­de-dimineaţă. A fost nevoită să-i lege pe băieţi de răzătoarea din faţa uşii ca să poată tennina de gătit. Altfel, cine ştie ce ar mai fi făcut. Când e supărată, bunica îi numeşte "faraoni", dar nepoţii nu se supără. Chiar şi atunci când îi pedepseşte, tot e bună şi dragă. De fapt, nici bunica nu e cu adevărat supărată. Chiar şi atunci când sunt neastâmpăraţi, tot îi sunt scumpi ca ochii din cap.

Ei, dar de dimineaţă a trecut multă vreme şi năzbâtiile au fost uitate, aşa că nepoţii dau glas veşnicului refren de seară:

- Bunico, te rugăm, spune-ne o poveste!

50

Dar bunica nu vede şi nu aude. Împătureşte cu grijă păturile răsturnate şi aşază hainele la loc.

- Te rugăm frumos, încearcă iar cei mici. - Nici nu-mi trece prin gând, măi faraonilor! Hai, la culcare toată lumea! "Hm, bunica e tot supărată", se socotesc nepoţii. gândindu-se că obrăzniciile

celorlalţi au supărat-o mai tare decât cele proprii. Până la unnă, Brânduşa, cea mai mică dintre toţi, se lipeşte de poalele bunicii, rostind stâlcit rugămintea care le stăruie tuturor în minte:

- Iartă-ne, te rugăm, bunico! - Da, iartă-ne! îi ţine isonul corul de faraoni spăşiţi. Inima bunicii se înmoaie. O ia pe Brânduşa în braţe şi se întoarce spre nepoţii

care aşteaptă cu sufletul la gură să nu mai fie faraoni. - O poveste? începe ea ca şi cum n-ar înţelege ce vor nepoţii. Dar voi aţi crescut

mari, nu nlai sunteţi de poveşti pentru doi-trei anişori. Cu excepţia Brânduşei, desigur.

II .l l ;/ 1

'/ ,;

J ./

/.~~~ ,;.:;;;':'

Fetiţa îşi lipeşte obrazul moale ca o gogoaşă de cel îmbătrânit şi brăzdat de ani şi parcă din fiinţa aceea mică îi picură bunicii dulceaţă direct în suflet.

- Dar poveşti pentru copii mari nu ştii? prinde curaj Ionuţ, cel nlai nlare dintre "faraoni" .

51

G

- Mai întâi vă spălaţi pe mâni, pe picioare şi pe dinţi. Pe urmă, rugăciunea de seară. Apoi, dacă sunteţi cuminţi, intraţi sub plapumă şi mă lăsaţi să mă gândesc în linişte, poate că voi găsi, hotărăşte bunica.

Nepoţii ascultă cu sfinţenie spusele bunicii, de parcă ar fi devenit nişte roboţei. După aceea, se aşază cu toţii sub plapumă şi îşi iţesc năsucurile de acolo să vadă ce va urma. Acum îi poţi în sfărşit număra. Sunt doar patru, dar în timpul zilei parcă vieţuieşte o hoardă întreagă în curtea bunicilor.

- Ai găsit? întreabă ei nerăbdători. - Cred că da. Ascultaţi! Nepoţii se foiesc pentru a se aşeza confortabil, ca şi cum ar pleca într-o călătorie

lungă. Bunica se aşază în fotoliul cel mare, cu Brânduşa în braţe şi povestea începe: - De mult, pe când eram şi eu o fetiţă de vreo cinci anişori ... - Cum, bunico! Ai fost şi tu copil? o întrerupe uimirea unuia dintre cei mici. - Da, acum mulţi ani, am fost şi eu copil. - Şi unde locuiai? - Trăiam împreună cu părinţii, cu fraţii şi surorile mele într-un sat de la munte,

departe de aici. - Şi unde sunt ei acum? continuă întrebările celui mai curios dintre nepoţi. - Ssssst! îl reped ceilalţi. Las-o pe bunica să povestească. - După cum vă spuneanl, aveam vreo cinci ani când părinţii mei au hotărât să mă

lase pentru prima dată la pădure împreună cu fraţii mei. Era vară şi trebuia să culegem zmeură şi afine. Parcă văd şi acum brazii înalţi, covorul de ace, potecile bătătorite, făneţele presărate cu flori mărunte. Vasile, fratele meu cel mai mare, mergea în frunte, iar eu, de mână cu Eleonora încercam să ne ţinem de el. Am obosit repede, dar nu voiam să recunosc asta.

- De ce ai obosit repede? - Poteca pe care urcam era abruptă, iar eu aveam picioarele mici şi abia puteam

ţine pasul cu ei. La un moment dat, urcuşul a devenit atât de greu, încât Vasile m-a luat în spate. Poteca urca pe lângă o stâncă şi, uneori, bolovani mari, prăvăliţi de sus, ne blocau calea. De partea cealaltă se vedea toată valea cu satul, copacii, pajiştile şi calea ferată. Era o privelişte care îţi lua suflarea.

- Cum adică îţi lua suflarea? se miră iarăşi cel mai curios dintre nepoţi. - Sssssst! izbucnesc toţi ceilalţi deodată. - Adică era atât de frumos să priveşti în vale încât, aproape că nu mai respiram

ca să nu pierd nimic. Abia aşteptam să ajung pe culme în afiniş. Era un loc minunat, însorit şi plin de tufe din care îşi iţeau căpşorul bobiţele dulci-acrişoare care îmi plăceau atât de mult. În următoarele ore aveam să descopăr că nu era treabă uşoară să culegi o găleată de afine, chiar dacă aceea pe care mi-o dăduse mama de acasă era cu puţin mai mare decât un borcan. Afinele erau foarte mărunte şi nu ştiu cum se făcea, că jumătate dintre ele, în loc să ajungă în găletuşă, mi se strecurau printre degete direct în gură.

52

G

Aici, bunica zâmbeşte jucăuş, ca şi cum sub părul alb strâns în batic se ascunde încă fetiţa de altă dată.

- Totuşi, continuă ea, unde-s mulţi puterea creşte. Aşa că până la prânz am Ulnplut cu toţii găleţile. După aceea, n-am odihnit puţin şi am început să coborâm pe aceeaşi potecă abruptă. Numai că, de data aceasta, cu găleţile pline, Vasile nu mă mai

putea purta în spate. Mă ţineam cu mâna de marginea peretelui de stâncă ŞI

coboram cu greutate în spatele lui, în timp ce sora mea mai mare venea în unna noastră. Şi atunci s-a întâmplat!

- Ce s-a întâmplat, bunico? - Nu ştiu cum, am păşit, poate

că am vrut să sar şi piciorul mi-a alunecat, iar unnătorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă ţineam cu toată puterea de un bolovan şi strigam la Vasile să mă ajute. Îmi amintesc şi acum cum îmi bătea inima de parcă voia să iasă afară din piept. Nu cred că îmi mai fusese vreodată atât de frică.

Nepoţii îşi ţineau respiraţia.

- Şi ce-ai făcut atunci? reuşi să întrebe unul în şoaptă, de parcă

povestirea ar fi fost o pasăre aşezată pe umărul bunicii care s-ar fi putut speria de o întrebare rostită cu voce tare.

- Eu nu puteam face nimic. Dar Vasile a încercat tot posibilul să mă

scoată de acolo. Le-a rugat pe cele două surori ale mele să îl ţină strâns de picioare şi el s-a aplecat cât de mult a putut ca să mă ajungă. Dar n-a reuşit. Eu strigan1 fără încetare şi atunci Vasile a făcut un lucru incredibil. Şi-a dat încet drumul până a ajuns în locul în care căzusem eu şi a rămas cu mine acolo, în timp ce Ileana, sora mea mai mare, a

luat-o fuga la vale să caute ajutor. Săracul Vasile! S-a zgâriat la coate încercând să mă prindă, atunci când a coborât lângă mine, dar nu s-a plâns. Cât timp am rămas în râpă, el mi-a povestit întâmplări din pădure şi mi-a cântat cântecele vesele. Şi-a ţinut strâns braţele în jurul meu ca să mă asigure că nu mă va lăsa să cad. După o bucată de vreme,

53

G • ~

Ileana a venit cu tata şi un vecin, care aduceau cu ei o frânghie groasă, pe care au coborât-o până la noi. Vasile m-a legat cu frânghia de mijloc şi m-a ajutat să urc. Apoi, cei doi săteni l-au tras şi pe el afară din prăpastie. Când am ajuns înapoi pe cărare, ne­am îmbrăţişat cu toţii, plângând de bucurie. Pentru a se asigura că nu se va mai întâmpla nimic rău, Vasile m-a coborât pe mine în spinare până la un loc sigur şi apoi s-a întors să ia şi găleţile. De atunci încolo, am ştiut că Vasile mi-a salvat viaţa şi i-am fost mereu recunoscătoare. De fiecare dată când urcam la pădure, voiam să merg lângă el. Şi lui îi era drag să meargă alături de mine şi îmi povestea multe dintre poveştile pe care vi le spun eu acum vouă. Îmi arăta tot felul de păsări, veveriţe, ciuperci sau flori şi mă învăţa cum să le deosebesc.

E linişte. Bunica povesteşte aproape în şoaptă şi o aşază pe Brânduşa la locul ei. - Şi ce s-a întâmplat mai departe? îndrăzneşte o voce subţirică. Dar firul poveştii s-a de"spletit şi bunica a devenit din nou aprigă. - Cum? se rătoieste ea. Incă nu dormiti? La culcare cu voi, măi, sultanilor! , , , Şi uite aşa, din faraoni, nepoţii au devenit sultani.

• ~~~,F==========~~9

Steluţă salvatorul

Câteodată, toată munca zilei se aşază greu pe umerii şi pleoapele bunicii, iar nepoţii încă nu vor să cedeze în faţa somnului. Atunci, bunicul preia comanda poveştii de seară. Mai întâi, nepoţii se aşază în cerdac, înveliţi în pături, la picioarele bunicului, care se instalează comod în balansoarul său. În acele momente parcă ar fi un mecanic de locomotivă pregătindu-se de plecare. Pentru câteva momente, toată lumea tace, în timp ce liniştea nopţii îi mângâie pe la urechi. Pe unnă, bunicul le arată departe, pe cer, o stea strălucitoare. Apoi alta şi încă una. Mâna lui desenează printre stele un trapez cu coadă.

- Acela e Carul-Mare, le explică el. Nepoţii încearcă să vadă ce priveşte bunicul prin ochelarii lui, dar stelele jucăuşe

clipesc şi nu vor să-şi arate constelaţiile. Par o plapumă imensă care se aşterne peste sat şi peste pădure.

- U aaaaa! cască unul dintre ei. Bunicul coboară dintre stele. - E vremea să mergem la culcare, zice el şi se ridică oftând. - Dar nu ne e somn, încearcă şi ceilalţi să-I convingă, în timp ce se luptă să-şi

închidă prăpastia din cerul gurii. Până la unnă, încă unul este învins. - Uaaaaa! cască şi el zgomotos. Dacă ar fi mama de faţă, i-ar pune repede mâna Ia gură. La acest gând, bunicul

zâmbeşte pe sub mustaţa albă şi păşeşte în hol. Nepoţii îl unnează obidiţi, de parcă tocmai ar fi început să plouă deasupra creştetelor lor.

Odată ajunşi în camera de oaspeţi, bunicul îi ajută stângaci pe cei mai mici să scape de hainele prăfuite de joacă. Apoi, aşezaţi pe genunchi în mijlocul camerei, îl ascultă pe bătrân rostind rugăciunea de seară. De fiecare dată când îl aud pe bunic rugându-se, nepoţilor li se pare că şi Dumnezeu e la fel: blând, alb, iubitor şi demn. Stau cuminţi şi nu scot niciun sunet ca nu cumva să sperie îngerul care Ii se pare că şi-a aşezat aripile pe umerii dalbi ai bunicului.

După aceea, rugămintea copiilor din toate timpurile îl cheamă şi pe bunic: - Te rugăm, spune-ne o poveste! Bunicul oftează, zâmbeşte, se codeşte ca şi cum ar vrea să tragă de timp, pe unnă

cască în timp ce ochii îi sclipesc la fel ca steluţele de afară. Se aşază pe marginea patului, lângă nepoţi.

- O poveste, repetă el ca un ecou. - Da, o poveste de când erai mic, sugerează unul dintre nepoţi cu anticipaţie. - Erau vremuri grele pe când eram şi eu mic, aşa ca voi, îşi începe bunicul

povestea. V-am istorisit vreodată despre Steluţă? - Nu. Cine e Steluţă?

55

G

56

- Era calul nostru pe vrelTIuri. AvealTI două vaci (Joiana şi Lucica), zece oi, trei capre şi doi cai (Murga şi Steluţă), dar Steluţă era preferatul nostru, al cOJ?iilor. Avea o coamă lungă şi lucioasă, şi o pată aIbă pe frunte care semăna cu o stea. II curăţam cu

atenţie cu rândul şi aveam grijă să fie hrănit şi adăpat înaintea tuturor. Vara, când părinţii

munceau la câlTIp, noi, cei mai n1ici dintre fraţi, trebuia să

ducem animalele la păscut. În anul acela de care vă

povestesc, era o secetă mare. Pământul se întărise şi crăpase atât de tare, încât trebuia să fim cu băgare de seamă să nu ne rănim picioarele atunci când mergeam pe jos. Dogoarea soarelui ne topea pe toţi şi

căutam adăpost la umbra copacilor, în pădure. Dar în miezul zilei umbra ne ardea până şi ochii, aşa că încercam să ne răcorim în puţinele

ochiuri de apă şi noroi care nu secaseră încă. Ne era mereu sete şi foame şi oamenii renunţaseră să mai muncească pământul tare ca piatra. Iarba se uscase şi animalele abia mai găseau vreo urmă de frunza aspră. Ţin minte cum ne străduiam - Ion şi cu mine - să

găsim smocuri de iarbă uscată suficient de moale încât să mai poată fi mestecată pentru a i le

da lui Steluţă. Într-una din zile, ne-am trezit, ca de obicei, cu mult înainte de răsăritul soarelui,

am mâncat în grabă fărâma de mămăligă ce devenea din ce în ce mai mică şi am pomit-o repede spre imaş ca animalele să poată paşte puţin pe răcoare. Când a răsărit soarele în dimineaţa aceea, parcă era acoperit de o perdea grea de praf. Ne era deja cald şi ne-am grăbit spre pădure. Ion, fratele meu mai mare, se străduia din greu să adune caprele

57

G

neascultătoare care se încăpăţânau să fugă în toate părţile, deşi în pădure se puteau căţăra să prindă frunzele prăfuite ale copacilor.

- Haideti odată! Hai, Motata! Hai, Fulga! se ruga el supărat. Într-un târziu, am ajuns ~ub pleata pădurii. Răcoarea mirosind a noroi şi a iarbă

care creşte era numai o amintire îndepărtată. Ne-am afundat tot mai mult printre copaci, sperând că atunci când vom ajunge mai la mijloc, soarele nu ne va mai găsi sau, cel puţin, se va hotărî să ne lase să ne odihnim oleacă. Într-un desiş, i-am găsit pe Vasile şi Dumitru tolăniţi sub un stejar mare. Acest copac era preferatul tuturor şi devenise locul nostru de întâlnire. I-am salutat plictisiţi şi ne-am culcat lângă ei, cât mai aproape de trunchiul copacului. Ne era prea cald să mai alergăm sau să mai jucăm leapşa şi alte jocuri care ne fuseseră atât de dragi în primăvară.

- Hei, Dumitre, du-te de vezi ce fac vacile noastre! îi porunci la un moment dat Vasile fratelui său.

- De ce trebuie să mă duc eu mereu, începu Dumitru cu un glas plângăreţ? Am închis ochii plictisit. Ştiam că de acum avea să unneze cearta zilnică între

cei doi vecini ai noştri. Niciodată nu se puteau hotărî care să meargă după cele trei vaci de care trebuia să aibă grijă. Eu, unul, n-aveam de ce să mă îngrijorez. Ion ne purta mereu de grijă mie şi animalelor. Mă chema doar atunci când nu putea să le adune singur. Când mă striga, săream ca ars să-I ajut. Auzind vocea plângătoare a lui Dumitru care semăna cu o uşă scârţâind, înăbuşit de căldură şi fără griji, am aţipit sub stejarul cel mare. Mi s-a părut că am adonnit doar câteva clipe şi nu ştiu exact ce s-a întâmplat între timp. M-am trezit brusc, zgâlţâit cu putere de Ion.

58

- Trezeşte-te! E prăpăd! striga el speriat. Nori de praf şi negreală se apropiau ameninţător printre copaci şi toată pădurea

părea că plânge scârţâit. Ochii mă usturau şi abia reuşeam să respir. - Ce s-a întâmplat? am încercat să întreb nedumerit în timp ce frica mi se ridica

în piept ca un cleşte puternic şi tăios. - E furtună, a strigat Ion peste un1ăr, în timp ce mă trăgea după el cu toată

puterea. Se apropie de noi cu mare repeziciune. N-am mai văzut aşa ceva. Trebuie să fugim!

Alergam cât de tare ne ţineau picioarele. Animalele o luaseră înaintea noastră fugind înnebuni te din faţa fiarei negre şi turbate care încolţi se pădurea. De altfel, înainte de a alerga să mă salveze, Ion le mânase în cea mai mare grabă în direcţia satului. Ceva mai departe puteam auzi alţi copii ţipând. Probabil şi pe ei îi prinsese furtuna fără veste. Din cauza vântului şi a prafului ne înecam la fiecare respiraţie şi ne împiedicam foarte des. Picioarele desculţe ne sângerau şi fiecare rană durea cumplit, dar nu era timp de pierdut. Mă ţineam de mâna lui Ion cu toată puterea.

- Să nu mă laşi, am strigat în timp ce-mi dădeau lacrimile. Dar Ion nici gând n-avea să-mi dea drumul. Mă trăgea după el fără să se uite

înapoi, strigându-mi câte o încurajare din când în când. Dar în trosnetul crengilor rupte şi în hărmălaia copiilor şi a animalelor, nu auzeam ce-mi spune. Deodată, fratele meu s­a oprit brusc iar eu m-am împiedicat şi am căzut la picioarele lui.

- Ai auzit? m-a întrebat el în timp ce mă ajuta să mă ridic. Dar eu nu-mi auzeam decât bătăile inimii. Până la urechea lui Ion ajunsese un

nechezat familiar, ceea ce-l făcuse să se oprească aşa brusc. - E Steluţă! zise el gâfâit, smuncindu-mă în direcţia din care se auzea acea

chemare slabă. Am alergat după el fără vorbă, sperând că îl vom găsi. Într-adevăr, după puţină vreme, l-am găsit pe căluţul nostru preferat într-o poiană. Parcă ne-ar fi căutat pe noi şi nu se îndura să plece.

Ion îl fluieră uşor. - Hai aici, băiete! Ca prin minune, Steluţă se apropie de noi de parcă nImIC îngrozitor nu se

întâmpla chiar în spatele său. Ion şi-a aşezat mâinile împreunate pentru a mă ajuta să urc în spinarea prietenului nostru apoi a sărit şi el în spatele meu.

- Dii! i-a poruncit lui Steluţă, iar acesta a luat-o la galop atât de rapid, încât abia reuşeam"să ne ţinem cu putere de coama lui.

In urma noastră norii ameninţători apăsau deja pădurea. Deodată, chiar în faţa noastră, cu un zgomot asurzitor si o lumină puternică, un copac lovit de trăsnet a căzut blocându-ne calea şi izbucnind î~ flăcări. Înapoi nu puteam să ne întoarcem, iar înainte ~ra flacăra înspăimântătoare. "Suntem pierduţi!" mi-a trecut prin minte, şi am rămas lmpietrit cu mâinile înclestate în coama lui Stelută si cu ochii strâns închisi. Ion si-a luat inima în dinţi şi l-a strunit pe Steluţă, rugându-l ~păsat: "

- Haide! Sări!

59

G • ~

Ca şi cum ar fi înţeles rugămintea fratelui meu, Steluţă a pomit-o la galop şi

pentru câteva clipe am simţit aerul dogoritor vâjâindu-n1i pe la urechi înainte de a ateriza împreună dincolo de buşteanul în flăcări. În ziua aceea, Steluţă ne-a salvat viaţa. Nu ştiu de ce a rămas în urmă, dar cu siguranţă că nu am fi scăpat dacă nu ne-ar fi purtat el în afara pericolului. La Inarginea pădurii, ne-am întâlnit cu părinţii care se întorseseră în cea mai mare grabă de la câmp şi îşi căutau îngrijoraţi copiii şi vitele, înfruntând vijelia. Mama plângea mai întâi de spaima de a ne pierde şi apoi de bucuria de a ne regăsi. Steluţă a fost tratat regeşte cu cea mai bună mâncare şi cu toată apa pe care i-o puteam da în acele vremuri grele. Ce mult l-am îndrăgit şi de câte ori nu i-am mai mulţumit pentru că ne-a salvat!

60

În urnla noastră vijelia spulbera tina arsă de soare în vârtejuri înecăcioase şi dărâma tot ceea ce era şubred. Ploaia subţire care a venit odată cu furtuna a fost înghiţită imediat de pământul însetat. Multă vreme după aceea acoperişurile smulse de pe şurele satului, copacii bătrâni prăbuşiţi cu rădăcinile înspre cer şi gardurile culcate la pământ ne anlinteau de toate greutăţile şi poveştile legate de seceta mare şi furtuna prin care am trecut. ..

- Ce poveşti, bunicule? îndrăzneşte o voce subţirică de nepot neadormit. Dar bunicul nu mai aude. Iarăşi a adormit înaintea nepoţi lor. Sforăie uşor şi cei

mici ştiu că de acum nu mai au încotro. Somnul bunicului îi prinde şi pe ei în braţe. Cum reuseste, numai el stie. , , ,

Q~G==========r~~~~

Averea Andrei

"Ce frumos ar fi să am o asemenea masină", se gândea Andra în tilnp ce admira un automobil de lux parcat în faţa blocului. Î~chise ochii şi îşi imagină cum ar fi să conducă o asemenea maşină cu pletele în vânt şi cu o pereche superbă de ochelari de soare. Desigur, ar trebui să mai treacă mulţi ani până să aibă un carnet de conducere dar ... Îşi scutură părul care îi părea mereu în flăcări şi urcă repede scara. Plecase de la bunica de o jumătate de oră şi întârziase mult admirând vitrinele. A vând în vedere că bunica locuia la doar două blocuri distanţă, Andra se aştepta deja la o ceartă binemeritată din partea mamei. Ştia că o îngrijora atunci când se oprea pe drum, dar timpul trecea atât de repede, încât uita de toate şi mai mereu întârzia.

Când ajunse în faţa uşii apartamentului, o aştepta o surpriză. Se auzea muzică simfonică, şi două voci dintre care nici una nu se asemăna cu strigătele sau râsul zglobiu al fratelui ei mai mic. Păşi timidă înăuntru pentru a descoperi că mama avea oaspeţi. Mai precis, în sufragerie se găsea o doamnă necunoscută.

- Ai ajuns? o salută mama cu o privire care însemna: "Lasă că vorbim noi mai târziu!".

- Bună ziua! salută Andra politicos şi apoi se îndreptă curioasă spre sufragerie, sperând să afle cât mai multe despre vizita misterioasă.

62

G

- Ce bine-nli pare să te cunosc, Andra! începu Inusafira fără nici o prezentare. Maola ta nli-a povestit Inulte despre tine.

01ereu"

Şi fără să-i dea timp de gândire, continuă: - Eu sunt Dalia! Andra zâmbi. "Aha, aceasta este Dalia, prietena de care Inanla povesteşte

- Ce zici, ţi-ar plăcea să facem o plimbare împreună? Andra era nehotărâtă şi privi spre mama pentru un răspuns. - Desigur! Îi vei putea arăta Daliei faleza, parcul şi şcoala ta în timp ce Radu şi

cu mine vom merge la medic. Apoi ne vom întâlni şi vom petrece seara împreună. - E un plan bun, fu de acord Dalia. Iar Andra aproape că sări în sus de bucurie. O asemenea după amiază era

aproape un colţ de vacanţă. Dar surprizele nu erau epuizate. Ieşind din scara blocului, Matna şi Radu se îndreptară spre parcare, în timp ce Dalia se opri tocmai în faţa maşinii pe care Andra o admirase mai devreme. Scoase din geantă cheile şi îi deschise fetiţei

porti era din spate. "Ce păcat că nu sunt mai mare!" gândi Andra cu năduf. "Aş fi putut sta pe locul din faţă."

-~-~~.~:.:cj~~~~ .. _-~'-~.~ .. ~~~~§;:.~ --=--':'-'-~~~-,::-

- Pornim? întrebă Dalia aşezându-se comod în locul şoferului. - Sigur că da! declară Andra devenită brusc şefă de expediţie.

63

Q~G==========r~~~~ C)

Pomiră fără grabă pe străzile oraşului şi Andra era tare mândră de această excursie neaşteptată. Într-o izbucnire de entuziasm, se auzi pe sine însăşi rostind cu voce tare:

- Într-o zi, când voi fi mare, şi eu voi avea o maşină ca aceasta. - Când vei fi tu mare, modelul acesta de maşină va fi depăşit. Observă simplu

Delia, fără să râdă de gândurile Andrei. Cine ştie, poate că atunci vor fi maşini pe bază de energie solară sau alte mij loace de transport la care nici nu ne gândim acum.

Deşi nu era tipul de adult cicălitor, delia lăsă să îi scape întrebarea care terorizează orice copil:

- Ce-ai vrea să devii atunci când vei fi mare? Andra ar fi vrut să spună orice: geolog, profesoară de limba franceză,

traducătoare, actriţă ... dar nu se ştie de ce, răspunse repede: - Femeie de afaceri. Dalia zâmbi surprinsă. - E un vis mare. Ce fel de afacere ţi-ai dori să începi? Această ultimă întrebare o puse la zid. Ezită puţin înainte de a răspunde: - Mi-aş dori să am o televiziune. Dar în timp ce pronunţa cuvintele, ideea i se

păru stupidă aşa că se grăbi să adauge: Sau ... nu ştiu! - Sunt sigură că ai toate calitătile pentru a reusi, o încurajă Dalia. Însufleţită de idee, Andra nu' se mai opri. Î~cepu să descrie cum se vedea ea

peste mulţi ani, atunci când va fi o tânără talentată, de succes, care va uimi întreaga lume sau, cel puţin, pe toţi cei care o vor cunoaşte.

- Voi locui într-o casă mare, cu o curte plină de trandafiri şi o piscină în spatele casei. Voi avea o pisică şi doi câini şi o menajeră care să se ocupe de curăţenie. Voi avea emisiunea mea de critică de film. Ba nu ... de desene animate! Şi voi merge în excursii în Franţa şi în Japonia. Voi călători în toată lumea.

- Ce multe vise! Dar ştii că orice om de afaceri trebuie să aibă un plan. Cum plănuieşti să ajungi să-ţi pui în practică ideea?

La această întrebare, Andra nu se aşteptase deloc. Se făcu mică de tot pe bancheta maşinii.

- Nu am un plan. Sunt abia în clasa I. Dalia zâmbi din nou cu multă căldură şi deşi nu-i zărea decât părul frumos prins

la spate cu o clamă elegantă, Andra se simţi mai liniştită. Ajunse în parc, se îndreptară spre o bancă mai liniştită şi Dalia se reîntoarse la subiectul dificil:

- Atunci când vrei să porneşti o afacere trebuie să ai un capital, adică o sumă de bani sau bunuri pe care să le foloseşti pentru ceea ce vrei să faci.

- Adică o avere? întrebă Andra încă nedumerită. - Da, poţi să-i spui şi aşa. Andra se gândi la monezile din puşculiţa de acasă. Nu-i ajungeau nici măcar

pentru un sfert din laptopul pe care dorea să şi-l cumpere de mai bine de jumătate de an.

64

C') G

Chiar dacă ar strânge toţi bănuţii pe care-i va primi de aCUln înainte şi tot nu va avea suficient pentru o afacere. Era dezamăgită.

- Nu am o avere. Spuse ea aţintindu-şi privirile în pământ. - Probabil că nu ai mulţi bani, reluă Dalia. Dar o avere ai cu siguranţă. Andra îşi ridică brusc privirea în care se aprinsese o nouă flacără de speranţă.

Obervând că reuşise să-i prindă atenţia în mreje, Dalia continuă misterios. - Ai o avere foarte importantă din care primeşti câte puţin în fiecare zi. Tu decizi

ce vei face cu ea, dacă o vei folosi sau o vei arunca la gunoi. - Cum să o arunc la gunoi! se revoltă Andra. Dacă aş primi bani în fiecare zi, i­

aş strânge şi mi-aş cumpăra un laptop, sau altceva valoros. - Dar averea aceasta nu se primeşte în bani, reluă Dalia. Se primeşte în timp.

Timpul pe care îl ai este una dintre cele mai importante comori ale tale. Dacă-I vei folosi înţelept, pentru a învăţa cât mai mult, pentru a te împrieteni cu părinţii şi fratele tău şi pentru a face sport sau pentru a citi cărţi valoroase, atunci vei câştiga o adevărată avere. Dar, dacă vei irosi timpul pe lucruri fără valoare, atunci e ca şi cun1 ai arunca la gunoi o avere importantă.

. . -~-- - -

T----~c •• -~A/~-i~~;~- . 7~'-'-=~ ~:~~-==--::~;'-~1L~c,.~~~>

65

1" '1

·i'

il·l: I

, 1· ~ '1

.\, i'

G • ~

Andra rămase pe gânduri. Dacă Dalia avea dreptate, atunci trebuia să recunoască un adevăr greu cu privire la ea însăşi: fusese risipitoare cu averea ei. Îşi aminti de orele lungi de masă la care se jucase cu mâncarea în loc să tennine la timp, de zilele întregi în care admirase tavanul sau visase la o rochie nouă sau la o poveste în care ea era personajul principal în loc să-şi facă temele. Întotdeauna se gândise că mai avea mult timp până va creste mare si că acum nu e nici o grabă. Dar ceea ce-i spusese Dalia o tulburase. În sear~ aceea, d~pă ce se despărţi de prietena mamei, ca niciodată, nu se lăsă rugată să meargă la culcare. Se aşeză liniştită în pat dar nu închise ochii. Gândul că îşi irosise una dintre cele mai valoroase averi o chinuia. Si acolo, în camera cufundată într-o ,

lumină slabă şi liniştitoare, Andra se decise ca niciodată să nu-şi mai irosească timpul. De atunci, drumul de la bunica până acasă dura doar 5 minute, aşa cum ar fi

trebuit dintotdeauna, iar la masă, deşi Radu rămăsese campion la viteză, Andra nu mai rămânea uitată în faţa farfuriei. Cel mai greu îi era cu temele, dar şi aici făcea progrese uimitoare. Ori de câte ori se surprindea visând cu ochii aţintiţi în tavan, îşi scutura pletele înflăcărate ca şi cum ar fi vrut să ardă o pânză de păianjen întinsă pe ochi şi îşi spunea cu voce tare:

- Concentrează-te Andra! Nu vrei să-ţi arunci averea la gunoi!

G

Atelierul unchiului Andrei

Ceasul deşteptător sună supărător, aproape ca un duşman în dimineaţa aceea~ iar Robert îşi trase perna peste urechi. Nu voia cu niciun chip să se trezească aşa de dimineaţă, dar nu avea ce face.

- Robert, e vremea să te trezeşti! se auzi de pe hol vocea unchiului Andrei. - Da, am auzit! Mă trezesc imediat, spuse Robert politicos, dar fără elan.

Tata era plecat într-o călătorie de afaceri, iar mama se internase la spital împreună cu bunica, care era grav bolnavă. Astfel, Robert rămăsese în grija lui nenea Andrei, fratele nlai mic al mamei.

- Nu te îngrijora, o încurajase acesta pe mama. O să am eu grijă de nepotul meu cel năstruşnic.

- Dar cunl vei face? Tu ai serviciu, iar el e prea l11ic să rănlână singur acasă. - Nu sunt prea mic, intervenise Robert. Am deja 4 ani!

67

G

Mama îi zâmbise trist, iar nenea Andrei îi ciufulise părul. - Vezi? E băiat mare, repetase râzând unchiul. Şi, din moment ce e aşa de mare,

va merge cu mine la serviciu. Nu te îngrijora. Du-te şi ai grijă de Mamaia. Are nevoie de tine.

Aşa fusese luată hotărârea cu privire la Robert, băieţelul de patru ani, cu părul moale, de culoarea mierii şi ochii negri. În timp ce se ridica din pat, medita îngrijorat.

"Oare cum va fi cu nenea Andrei la serviciu? Mă voi plictisi cu siguranţă. El are treabă multă şi nu va avea timp pentru mine. Oare îmi va da de mâncare? Şi cine mă va mângâia de noapte bună seara?"

Gândurile lui Robert fură întrerupte de chemarea unchiului: - Hai, somnorosule! Micul dejun e gata! Robert se grăbi spre bucătărie. Nu voia să-şi supere unchiul. Îi promisese mamei

că o să-I asculte orice îi va cere. Când ajunse în pragul uşii de la bucătărie, îl întâmpină un miros de pâine prăjită şi ceai de mentă.

- Pâine prăjită! se bucură băieţelul din toată inima. E preferata mea! De unde ai ştiut?

- Mi-a şoptit o suri oară de-a mea, glumi nenea Andrei, în timp ce-l aşeza prosopul.

- Păi tu nu ai decât o singură soră, pe mama, se miră inocent Robert. - Exact, spuse nenea Andrei şi clipi dintr-un ochi. Din acel moment, ziua lui Robert se însenină. Nenea Andrei îi purta de grijă, aşa

că nu avea de ce să fie îngrijorat. - Hai, să mergem! Astăzi suntem mecanici amândoi. - Amândoi? - Da. Astăzi eşti mâna mea dreaptă. Hai să găsim ceva potrivit de îmbrăcat

pentru tine. Robert se îmbrăcă rapid de tot şi era atât de nerăbdător să plece, încât era cât pe

ce să uite să-şi schimbe papucii de casă cu sandalele. Călătoria până la atelierul lui nenea Andrei a fost aglomerată, dar Robert era atât de bucuros, încât nu l-a deranjat să aştepte în staţia de autobuz şi nici să meargă în picioare pe culoar. Când, în srarşit, au ajuns, prima întrebare a micului ajutor de mecanic a fost:

- Ei, şi acum eu ce fac? - Ai răbdare, îi răspunse nenea Andrei. Trebuie mai întâi să înveţi câteva lucruri

simple. Orice mecanic mai întâi învaţă şi abia apoi începe lucrul. Uite, acestea de aici sunt chei: cheia franceză, cheia de 1 O, cheia de 12, şi aşa mai departe până la cheia de 32. Pe urmă, aici am şuruburi le, iar în partea aceasta sunt aparatul de sudură şi bonnaşina.

În timp scurt, nenea Andrei i-a arătat toate uneltele cu care lucra. Apoi, s-a îndreptat spre una dintre maşinile care erau deja parcate pe rampă. Era un automobil mic, de culoare roşie, care avea numai două porti ere şi scaune tapiţate cu piele.

- Hai să vedem ce are frumoasa asta, zise el, ridicându-i capota.

68

G

Robert se înghesui să vadă cât mai de aproape, dar, deşi era un băieţel destul de înalt pentru vârsta lui, nu reuşi decât să îşi întindă gâtuI ca un pui de girafă. Râzând, nenea Andrei îi aduse un scaun.

- Acum eşti la înălţime, glumi el. Robert era foarte încântat. Niciodată nu văzuse atâtea piese şi unelte la un loc. În

tin1p ce se străduia să repare maşina, nenea Andrei îi explica tot ceea ce putea el înţelege: - Uite, aici e motorul, acesta e radiatorul, iar aici este bateria. Lucrul la masina cea rosie dură mai multe ore, dar Robert nici nu simtea când a , , ,

trecut timpul. Nenea Andrei i-a arătat o mulţime de piese, pe care le-a desfăcut şi le-a schimbat, i-a povestit la ce foloseşte fiecare şi chiar l-a lăsat pe el să le ia pe unele dintre cele mai lnici şi să le aşeze pe n1asa de lucru. Aşa, Robert s-a dovedit a fi un mic ajutor preţios. La un n10ment dat, pe când micul lnecanic amator ducea un şurub spre masa de lucru, nenea Andrei îl rugă să îi aducă o cheie de 10.

- Cu 111are plăcere, răspunse Robert, dar nu ştiu care e cea de 10. - Nu-i nimic, răspunse unchiul, du-te la bancul cu chei, şi eu te voi îndruma.

69

(? G

• ~

C)

Robert alergă iute până acolo şi aşteptă instrucţiunile. - Uite, e cea de a treia, începând de la stânga, îi spuse nenea Andrei. Robert ridică mâna stângă, pentru a se asigura că a înţeles bine şi începu să

numere: - Prima, a doua, a treia! Asta e? întrebă el încă nesigur. - Exact! Ai găsit-o repede. Bravo! îl felicită nenea Andrei. Victorios, Robert se întoarse repede cu trofeul în mână. Descoperise deja că

munca nu era nici pe departe plictisitoare. Începuse să-i dea de gust, după cum ar fi spus tata, dacă l-ar fi văzut. Când lucrul la maşina cea roşie fu gata, nenea Andrei îşi şterse mâinile mulţumit.

- Ei, acum hai să vedem dacă merge, zise el, în timp ce se aşeza la volan. Motorul porni cu uşurinţă şi, după puţin timp, mecanicul dădu verdictul: - Toarce ca o pisicuţă cuminte. Haide, zise el, urcă să ne plimbăm puţin.

70

G

Aceasta era o adevărată bucurie pentru Robert. Nu se plimbase niciodată cu o maşină atât de frumoasă, cu scaune din piele şi, mai ales pe scaunul din faţă.

- Copiii nu au voie în faţă. Aşa zice tata, spuse el timid, în timp ce se instala în scaunul cel comod.

- Aşa e, răspunse nenea Andrei. Dar noi acum nu vom ieşi pe stradă. Scoatem maşina de aici şi o parcăm în curte.

După ce maşina a fost frumos parcată în rând cu celelalte, cei doi mecanici harnici se aşezară pe o băncuţă, chiar sub teiul din curte. Mirosul florilor de tei le mângâia nările.

- Orice muncitor harnic merită să mănânce bine. Şi zicând acestea, nenea Andrei aduse un pachet în care se aflau două sendvişuri

mari, câteva piersici şi două batoane de cereale. Era un adevărat ospăţ pentru Robert, care iubea toate fructele, dar mai ales piersicile şi caisele. După masă, nenea Andrei a mai avut ceva de lucru, timp în care Robert s-a jucat în curte, printre maşini.

La un moment dat, auzi o voce gravă, dar prietenoasă chiar în spatele lui. - Bună ziua! A angajat domnul Andrei mecanici noi? - Bună ziua! răspunse Robert, zâmbind de gluma străinului. Îl chem imediat pe

nenea Andrei. Domnul care sosise era tocmai proprietarul maşini roşii şi se bucură mult atunci

când auzi că problema fusese rezolvată. - Văd că aveţi ajutoare astăzi, zise el. - Da, şi încă ajutoare de nădejde. E nepotul meu, Robert, îi explică nenea Andrei

ciufulind iarăşi părul micului ajutor de mecanic, care asculta curios ce vorbesc oamenii marI.

Clientul zâmbi şi se întoarse spre băieţel. - Ei bine, dacă eşti un ajutor atât de harnic, atunci meriţi şi tu o răsplată. Să-ţi

cumperi ceva bun. Zicând acestea, strecură în mânuţa mică a băiatului tot mai uimit o bancnotă şi

apoi plecă. Robert deschise mâna şi îi arătă lui nenea Andrei: - Uite ce mi-a dat! - O, a fost foarte generos. Ţi-a dat mulţi bani. Pune-i bine în buzunarul cu

fermoar ca să nu-i pierzi. - Mai bine ţine-i tu, îl rugă Robert. Eu sunt specialist la pierdut lucruri. Următoarele ore trecură repede şi după-amiază, când nenea Andrei termină

lucrul pentru ziua respectivă, merse împreună cu Robert în parc. Acolo erau leagăne, tobogane şi un labirint făcut din gard verde în care s-au distrat de minune căutând ieşirea. Când seara dădea semne că vrea să se aştearnă peste oraş, cei doi se întoarseră acasă obosiţi, dar bucuroşi.

- Cred că o să dormim neîntorşi în noaptea aceasta, zise nenea Andrei, în timp ce îl ajuta pe Robert să se descalţe.

71

G

Robert nu răspunse dar ochii pe jumătate închişi îl trădau: era frânt de oboseală. Aşa că~ după o scurtă vizită la duş, mecanicul şi ajutorul lui se pregătiră pentru o excursie în donnitor, cu Moş Ene. În timp ce se aşeza în pat, Robert spuse:

- Îţi mulţumesc atât de mult pentru că ai grijă de nline. A fost o zi foarte frumoasă. Mi-a plăcut mult să te ajut la reparatul maşinii.

- Da, eşti un ajutor de mecanic pe cinste. Şi ai primit şi o răsplată frumoasă. Robert îsi anlinti de darul clientului cu masina rosie. , , ,

- Ce ai de gând să faci cu banii? îl întrebă unchiul Andrei. - Aş vrea să cUlnpăr ceva pentru Mamaia. -Ce?

72

G

- Nu ştiu, un cadou frumos care să o bucure. Nenea Andrei era cu adevărat en1oţionat. - Eşti un băieţel cu o inimă bună, îi zise el în timp ce îl învelea. Apoi stinse lumina şi plecă în camera sa, Iăsându-1 pe Robert pradă unui somn

dulce şi liniştit. A doua zi, Robert a învăţat mai multe despre n1aşini şi chiar a ştiut să aleagă trei

chei diferite şi să i le ducă unchiului când acesta avea nevoie. A şters şi a lustruit capota unei maşini, iar la prânz s-a oferit să strângă el resturile şi să le ducă la gunoi pentru ca nenea Andrei să se poată odihni câteva minute. După program, cei doi au mers într-un magazin mare de unde au ales un CD cu muzica preferată a bunicii şi o felicitare frumoasă, cu flori. Le-au împachetat cu atenţie şi le-au trimis pe adresa spitalului în care era internată Mamaia. După ce au ieşit de la oficiul poştal, nenea Andrei făcu socotelile:

- Ţi-au mai rămas 10 lei. Ce vrei să faci cu ei? Robert se gândi îndelung. Ar fi vrut să meargă la cofetărie, să cumpere prăjituri,

dar ar fi vrut şi să-i facă un cadou lui nenea Andrei, care avea aşa de mare grijă de el şi îl bucurase de atât ea ori.

- Cred că o să-i mai păstrez puţin, zise el după o vreme. Când, după o săptămână, mama s-a întors acasă, a găsit doi băieţi - unul mare şi

unul mic - veseli şi plini de viaţă. Iar după mai multe luni de zile, când nenea Andrei îşi sărbătorea ziua de naştere, a primit la atelier un pachet n1isterios, în care se afla un frumos ceas de mână şi o felicitare pe care scria: "Cu dragoste, de la un ajutor de mecanic." Acest dar, pentru care Robert făcuse economii atâtea luni de zile şi la care -ce-i drept - mai contribuise şi tata puţin, era cel mai preţios cadou pe care îl primise nenea Andrei vreodată. Şi aceasta pentru că venea din inima curată a unui băieţel de patru ani.

G

În căutarea unei surprize

Stăteau neliniştiţi în faţa

blocului în care locuiau şi aşteptau o idee salvatoare sau, cel puţin, un poştaş care să aducă un pachet­surpriză. Corina se aşezase pe ultima treaptă, cu păpuşa ei, Mina, în braţe, iar Silviu lovea încet cu piciorul o pietricică din asfalt. Erau necăjiţi şi

asta se putea vedea uşor pe feţele lor mici, cu ochişorii privind în jos şi cu colţurile gurii întoarse spre pământ.

Tocmai atunci ieşi din scara blocului George, cu o sacoşă mare în mână. George avea 14 ani şi era unul dintre "băieţii mari" care locuiau în bloc. Cei mai mulţi dintre băieţii

mari nu prea stăteau de vorbă cu cei mai mICI, pe care îi numeau "scâncioşii". Dar George nu era aşa. El nu putea să treacă pe lângă cei doi frăţiori fără să afle de ce erau necăjiţi.

Hei! Salut! Ce s-a întâmplat? Vi s-au înecat corăbiile?

- Ce corăbii? Noi n-avem aşa ceva, monnăi Corina.

- Era doar un fel de a ne întreba de ce suntem supăraţi, 'ii explică Silviu, care era fratele mai mare si se mândrea că stie mai multe. , ,

-Aha ... - A veţi de gând să-mi spuneţi sau îmi pierd timpul aici cu voi? îi zori George. - Ei bine, începu Silviu, astăzi este ziua tăticului nostru şi mama a promis să

pregătească o cină festivă. - Chiar acum găteşte tort cu lămâie şi ciorbă şi tot felul de mâncăruri pe care nu

ne-a lăsat să le vedem, continuă pe nerăsuflate Corina. - Păi asta este o veste bună. Acum chiar nu înţeleg de ce sunteţi aşa de necăjiţi.

Mama voastră face cel mai bun tort de lămâie pe care l-am mâncat vreodată.

74

La gândul tortului, cei trei îşi linseră buzele şi înghiţiră în sec. Era tare bun! - Nu asta e problema ... Noi n-avem niciun dar pentru tata. Ne-am tot gândit

toată dimineaţa, dar nu avem nici o idee. - Şi nici bani să cumpărăm ceva, adăugă Corina. George se aşeză pe trepte lângă fetiţă şi, pentru câteva clipe, tăcu. Apoi se ridică

brusc, îşi luă sacoşa în mână şi zise: - Cred că am o idee! Aşteptaţi-mă aici. Termin repede comisionul pentru mama

şi mă întorc. George alergă până la tanti Marcela, îi lăsă pacheţelul de la mama, luă în schimb

pachetul mare care îl aştepta la uşă, spuse "sărut mâna!" şi se repezi afară. - Stai! Unde te grăbeşti aşa? Ce arde? întrebă tanti Marcela. - Coc o surpriză, răspunse George, în glumă, peste umăr. Corina şi Silviu îl aşteptau cu nerăbdare. - Şi acum, ce facem? întrebară ei într-un glas. - Mai întâi, trebuie să cereţi voie mamei voastre să vă lase să vă jucaţi cu mine

în garajul tatălui meu. Nu putem pleca aşa, fără permisiune. Ştiţi regulile. - Ai dreptate, oftară cei doi frăţiori. Mama s-ar îngrijora dacă nu ar şti unde

suntem. - Mergeţi repede. Eu vă aştept aici. Şi aveţi grijă să păstraţi secretul nostru. Inlediat ce Silviu şi Corina au obţinut permisiunea nlamei, cei trei s-au închis în

garajul tatălui, cu un aer misterios. Aveau un secret pe care nu voiau să-I dezvăluie până la cina festivă. De dincolo de uşile atelierului se auzeau zgomote de ciocan, bormaşină, foarfecă. Din când în când, Silviu se iţea pentru o clipă cu o şurubelniţă în mână sau Corina alerga până în camera ei chicotind. Era clar că meştereau ceva. De altfel, George era cunoscut pentru darul său de a repara obiecte. Din când în când, câte un vecin îl ruga să repare o jucărie, o cutie sau chiar un ceas şi întotdeauna făcea o treabă minunată. Oare ce punea la cale de data aceasta? Cei trei au meşterit până după-amiaza târziu, cu puţin înainte ca tatăl Andreei şi al lui Silviu să se întoarcă de la serviciu.

- Unde sunt găIăgioşii mei? De ce e aşa linişte în casă? întrebă tatăl în timp după ce intră pe uşa apartamentului?

Mama îl întâmpină cu un sărut: - Sunt la baie. Se spală pe mâini şi pe faţă. S-au jucat cu George toată după-

amiaza şi s-au întors acasă murdari ca minerii. Nu ştiu pe unde au umblat. - Ia să-i văd şi eu, zise tatăl în timp ce se îndrepta spre baie. - Tată! strigă Corina şi îi sări în braţe. - Am auzit că avem doi mineri murdărei în baie şi am venit să-i văd şi eu. - Nu mai sunt, au fugit la canal cu săpunul după ei, glumi Silviu, în timp ce se

ştergea pe faţă cu prosopul. Corina se întoarse spre frăţiorul ei: - E timpul? - Nu încă.

75

~~G============~~~~~~'============~u~n

- Timpul pentru ce? întrebă tatăl. - Pentru nimic, încercă Silviu să pară nepăsător. - Cum pentru ce? Pentru surpriză, nu se putu abţine surioara lui. - Corina! - Aha, aveţi o surpriză ... , îi privi tatăl iscoditor. E pentru mine? - Da, dar nu ai voie să o vezi până la cină. Promite că nu vei intra în camera

noastră.

- Bine, promit dacă îmi daţi un pupic. Copiii schimbară pupici cu tatăl. Le-ar fi dat oricum, chiar şi fără promisiune.

Apoi, în tăcere, se închiseră în camera lor pentru a păzi cu străşnicie surpriza. La ora cinei, toată lumea era nerăbdătoare ca marele secret să fie dezvăluit.

Înainte de cină, Silviu şi Corina veniră încet în sufragerie, cu o cutie frumos ambalată în braţe.

- La mulţi ani, tăticule! - Mi-aţi adus un cadou? Dar de unde aţi avut voi bani de aşa ceva? întrebă tatăl

în timp ce desfăcea cutia. - 0, nu l-am cumpărat.

76

G

Între timp, din ce în ce mai uimit, tatăl scoase din cutie o veioză pe abajurul căreia erau lipite fotografii ale celor doi copii şi desene ale mânuţelor lor. La baza abajurului scria cu litere ordonate: "La mulţi ani de la Corina şi Silviu!".

- Voi aţi făcut asta singuri? - 0, nu! Ne-a ajutat George. Tot el ne-a dat şi lampa veche, pe care am vopsit-

o împreună. Iar noi am desenat mânuţele. Tatăl îi îmbrăţişă cu emoţionat. - E cel mai frumos cadou pe care l-am primit de când v-aţi născut voi, zise el.

Cred că Dumnezeu a ştiut de cadoul pe care îl pregăteaţi voi, pentru că mi-a trimis un îngeraş care mi-a amintit că cel mai frumos lucru este să dăruieşti. Aşa că m-am gândit ca anul acesta, de ziua mea, să fiu eu cel care pregăteşte surprize.

Zicând acestea, tatăl aduse de la uşă o sacoşă în care erau trei pacheţele. - Sunt cadouri pentru noi? întrebă mama. - Desigur. Vă rog să le desfaceţi. Cu încântare, Corina a descoperit o păpuşă, Silviu o carte despre Africa, iar

ITIama un ceas de mână. Erau lucruri pe care şi le doreau de mult. - Îţi mulţumim, tată! - Eşti cel mai bun tătic din lume! ° ploaie de îmbrăţişări ŞI săruturi se abătură asupra tatălui. Cu toţii erau

emoţionaţi şi tare fericiţi. - Se ţin lanţ surprizele

în seara aceasta, observă mama în timp ce aducea pe masă tortul de lămâie.

- Am putea să mai adăugăm o verigă la acest lanţ al surprizelor? întrebă Silviu.

- Ce vrei să spui? - Ştii, George ne-a

ajutat atât de mult cu surpriza noastră şi n-am reuşit să-i

mulţumim încă, începu Silviu. - Şi cel mai mult îi

place tortul tău cu lămâie,

lTIamă, prinse Corina ideea din zbor.

Câteva clipe mai târziu, aşezaţi pe treptele din scara blocului, trei copii savurau cu bucurie un delicios tort cu lămâie. Şi, deşi erau ascunşi privirii ei sub dalele gri de beton, luna zâmbea peste creştetele lor.

77

G • ~ Profesorul Zburlici

Dacă mama ar fi avut ochi la ceafă, l-ar fi observat pe Liviu cum trece tiptil prin dreptul uşii de la bucătărie şi se furişează afară. Din păcate, ea era prea ocupată cu gătitul şi asemenea ochi nu avea, aşa că fiul ei cel mare scăpă cu uşurinţă şi alergă iute spre lacul care se întindea cât vedeai cu ochii la o aruncătură de băţ de curtea din spate a familiei. Liviu se aşeză la umbra unei sălcii şi răsuflă uşurat.

- Hiu! Am scăpat de data asta. Mama sigur voia iarăşi să mă pună să am grijă de Violeta. Bine că am fugit la timp. Aşa n-o să mai trebuiască să mai mătur nici curtea şi, dacă mă întorc acasă suficient de târziu, poate că o să scap chiar şi de baie. Am fost tare şmecher astăzi, se felicită el.

78

Totuşi, în mintea lui, o voce auzită numai de el îi spunea că nu a făcut bine. Oare de ce îi bătea inima aşa de tare? Nu se silnţea la fel de bine cum s-ar fi aşteptat. În timp ce stătea aşezat sub salcie, observă un cârd de raţe sălbatice care înotau în apropiere. Îşi scoase repede praştia, căută o pietricică mică de tot, ca să nu le rănească prea tare şi ... poc! Pietricica trecu pe alături şi în unna ei rămaseră câteva vălurele în fonnă de cerculeţ. Liviu nu se lăsă. Mai căută o pietricică şi iarăşi: poc! De data aceasta nimeri coada unuia dintre boboceii care înotau ordonat în unna mamei. Acesta se rostogoli în apă şi apoi înotă speriat mai departe să-i ajungă din unnă pe ceilalţi.

- Ha, ha! Ce te-am nimerit! strigă satisfăcut Liviu. Şi ce zburlit şi ponosit eşti! N ici măcar nu înoţi bine. U râtule!

După aceasta căută alte pietricele şi din mai multe încercări reuşi să atingă alţi doi boboc ei şi răţoiul cel mare care înota la o distanţă mai mare. Se aşeză mai comod pe iarbă şi privi cerul, apoi se uită din nou la raţele şi boboceii care înotau în apropiere.

Deodată, bobocelul cel zburlit şi ponosit ieşi din rând şi se apropie de mal, chiar aproape de locul în care era Liviu. Fără nici o avertizare, puiuţul de raţă începu să strige la băiatul de pe mal cu o voce piţigăiată:

- De ce ne loveşti? Cine te-a învăţat să fii atât de crud? Nu te-am deranjat cu nimic, ba de mal multe ori te-am primit să te băIăceşti în lacul nostru, iar tu aşa ne răsplăteşti?

Lui Liviu nu-i venea să-si creadă urechilor. Începu să se bâlbâie' şi abia reusi să rostească de uimire:

, - Îmi pare rău. N-am vrut să vă rănesc. Am vrut doar să mă distrez puţin.

- Să te distrezi?! continuă

bobocelul la fel de supărat ca înainte.

Atunci când vrem să ne distrăm, noi înotăm, ne rostogolim sau culegem pietricele colorate de la mal, dar nu ne lovim unii pe alţii. Ce fel de animal crud eşti tu de te distrezi lovindu-i pe alţii mai mici decât tine?

79

n~G==========r~~~~

Li"viu se simţea ruşinat de comportarea lui. - Imi pare rău, spuse el din nou. Nu m-am gândit că vă deranjează. - Aşa cum nu te-ai gândit că mă deranjează să mă numeşti ponosit şi urât,

continuă bobocelul, mişcând repede din aripioarele scurte şi zburlite. - Nu m-am gândit că înţelegi ce spun, încercă să se dezvinovăţească băieţelul,

dar puiuţul de raţă cu care vorbea nu era dispus să renunţe. - Cu alte cuvinte, dacă tu nu auzi ce spun, eu pot să te jignesc fără nici o

problemă?

- Ei, nu-i chiar aşa, bătu Liviu în retragere. Adevărul e că m-am gândit că nu înţelegi ce spun şi nu îţi pasă. Doar nu eşti decât o raţă.

- Ba uite că îmi pasă. Chiar dacă sunt zburlit, ponosit şi urât, pot să înţeleg multe şi, în plus, nu sunt o raţă, sunt răţoi!

Auzind acestea, Liviu începu să râdă, dar bobocelul continuă cu un glas şi mai repezit:

- Cum adică nu sunt decât o raţă?! Am şi eu un nume. Mă cheamă Zburlici şi sunt cel mai mic dintre fraţii mei, pentru că am ieşit ultimul din ou. Dar mama mea m-a păzit şi m-a aşteptat cu drag. Uite, o vezi cum se străduieşte să ne înveţe să înotăm frumos. Şi de fiecare dată când găseşte ceva bun, împarte cu noi. Şi noi toţi o iubim mult şi venim imediat ori de câte ori ne spune "mac". Tu, care crezi că eşti mai bun decât o raţă, faci la fel?

La această întrebare neaşteptată, Liviu îşi plecă privirea în jos. Acum îi era cu adevărat ruşine. El tocmai fugise ca mama să nu-l poată striga. Ca să nu răspundă la întrebare, îi aruncă şi el una lui Zburlici:

- Vrei să zici că tu vii atunci când te cheamă mama ta chiar de fiecare dată? Nu te ascunzi niciodată printre trestii? Nici măcar atunci când ştii că te va ruga să faci treabă?

- Să mă ascund? N ici prin cap nU-Ini trece! Printre trestii poate fi vreo pasăre de pradă sau vreun vânător. Mama este cea care mă apără. Ea ştie locurile care sunt sigure. Iar atunci când este vorba de făcut treabă, de curăţat cuibul, de adunat paie sau de prins musculiţe vreau să fiu primul mereu. Dacă nu muncesc, atunci cum voi ajunge un răţoi mare şi destoinic? Numai raţele leneşe fug de muncă, iar eu nu vreau să fiu una dintre ele. Tu nu vrei să ajungi un om mare şi voinic?

- Ba da, răspunse Liviu. Numai că m-am gândit întotdeauna că voi avea suficient timp să învăţ să muncesc. Acum vreau să mă joc toată ziua. Tu nu te joci?

- Ba da, mama are grijă să ne lase să ne jucăm în fiecare zi. Dar ne place să şi muncim. E chiar mai bine decât să ne jucăm toată ziua.

- Mai bine decât să vă jucaţi? se miră de-adevăratelea Liviu. - Da, atunci când muncim bine, mama e bucuroasă şi ne laudă, iar noi învăţăm

să facem câte ceva nou şi suntem veseli cu toţii. Din depărtare se auzi un măcăit mai puternic.

80

- Trebuie să plec, spuse Zburlici. Mă cheamă mama şi nu vreau să întârzii. E ora pentru curăţat.

- Stai, spune-mi ce e ora pentru curăţat? Liviu era curios de-a binelea. - Păi trebuie să ne curăţăm penele cu grijă în fiecare zi. - Şi îţi place să te cureţi în fiecare zi?

- Da. Un răţoi respectabil e mereu curat. Altfel râd şi gâştele de noi. Şi nici nu­mi place să-mi arate penele murdare, chiar dacă sunt zburlite. N-aş suporta să am penele aşa de prăfuite cum arată părul tău.

Liviu îşi trecu mâna prin păr. Într-adevăr era prăfuit rău. Acun1 baia despre care îi vorbise mama nu mai părea un lucru atât de rău.

81

(? G

- Mai stai, îl rugă el pe Zburlici. Mai am atâtea să te întreb ... - Nu pot. Mama m-a strigat şi vreau s-o ascult. Numai atunci când ascult sunt

fericit. Chiar atunci se auzi glasul mamei lui Liviu, strigându-l din ce în ce mai aproape. - Sunt aici, strigă băieţelul şi, la auzul glasului său oarecum speriat. .. , se trezi

din somn. Adonnise acolo, sub salcie şi visase toată discuţia cu Zburlici. Privi în sus spre

cer. Soarele era trecut deja de amiază. Se uită şi spre lac. Cârdul de raţe abia se mai desluşea în depărtare. Zburlici (sau cum I-o mai fi chemând pe puiul de raţă) era acolo şi înota liniştit alături de fraţii şi surorile din cârd.

- Promit să nu vă mai lovesc niciodată. De acum veţi fi prietenele mele, le şopti Liviu cu drag.

- Liviu! Unde eşti? se auzi din nou glasul îngrijorat al mamei. - Vin imediat, mamă! Băiatul alergă în bratele mamei sale. - Te rog să mă ierţi 'că nu te-am ascultat astăzi, spuse el sincer. Îmi pare atât de

rău!

Mama îl cuprinse de după umeri în timp ce se îndreptau spre casă. "Deşi a fost doar un vis, Zburlici avea dreptate: Numai atunci când asculte sunt

cu adevărat fericit", gândi Liviu.

G • ~~~'F==========u~9

Clinchete de politeţe

Ori de câte ori Veronica îşi dorea ceva, ştia la cine să apeleze pentru a 1 se îndeplini dorinţa:

- Mamaaaaaa! Vreau apă! Şi mama apărea grăbită în uşa camerei cu un pahar de apă proaspătă. - Tataaaaaa! plângea fetiţa cu sughiţuri. E prea fierbinte supa. Şi pe loc gura tatălui devenea ventilator deasupra farfuriei singurei lui fetiţe.

Politeţea, de la cel mai simplu "te rog frumos" până la "mulţumesc" nu părea să aibă niciun loc în mintea care se ascundea sub buclele drăgălaşe ale celui mai mic membru al familiei Strătescu. Şi tot aşa, zi de zi, Veronica devenea un copil tot mai alintat şi - după

cum recunoşteau cu ruşine chiar şi bunicii - nesuferit. Toate acestea până într-o dimineaţă când, imediat după ce se dădu jos din pat, Vica (cum o alinta bunicul) descoperi că nu-şi găseşte papuceii de casă.

- Mama! strigă ea poruncitor. Nu se auzi niciun răspuns. - Mamaaaaaaaaaaaaaaa! reluă Veronica prelung refrenul. După ceva vreme, mama se ivi în uşa donnitorului cu un zâmbet.

83

Q~G==========r~~~~~

- Buna dimineaţa, draga mea. - Nu-mi găsesc papuceii, bodogăni Veronica. - Nu-i nimic, scumpo. - Cum adică, nu-i nimic!? Găseşte-mi-i! şi Veronica bătu poruncitor din

picioruşul ei mic şi dolofan. - Uite, continuă mama ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am un cadou pentru

tine. - Un cadou? se bucură Vica şi se repezi sa-şi îmbrăţişeze mămica. Ce e? Mama scoase din buzunar un şnur auriu pe care erau legate câteva cheiţe mici şi

i-l prinse repede la mână fetiţei. - Ce faci? Ce e asta? se

miră Veronica. Acestea sunt nişte

cheiţe speciale pentru tine. Uite, aceasta mică de tot se numeşte "te rog". E o cheiţă care deschide orice uşă atunci când ai nevoie de ceva.

Veronica privea încurcată la brăţara care îi strângea mâna stângă şi nu se putu abţine să

întrebe: - Şi asta mare ce e? - 0, aceasta e o cheie

foarte grea. Se numeşte "iartă­mă". Cu ea deschizi uşa inimii oricui e supărat pe tine. Ba mai mult, chiar, cu ea deschizi porţile cerului de fiecare dată când ai greşit şi îţi pare cu adevărat rău.

Aşa, pe rând, Veronica luă cunoştinţă de toate celelalte cheiţe: "mulţumesc", "cu plăcere", "poftim" şi "scuze". Mâna stângă îi era foarte grea.

- Am înţeles, zise ea. Acum dă-le jos. - Nu, spuse mama. Va trebui să le porţi la mână până veI învăţa să le spui

frumos şi să le porţi în inimă. - Vrei să zici că trebuie să le port la mine toată ziua?!? - Toată ziua, mâine, poimâine şi până vei învăţa. V eronica începu să plângă. - Nu vreau! Sunt prea grele. Şi o să râdă toţi copiii de mine.

84

G

- La început, va fi puţin mai greu, dar apoi te vei obişnui cu ele. Vei vedea, spuse mama liniştit, dar fenn.

Veronica oftă. ştia că nu avea de ales. - Acum, zise mama, să revenim la ceea ce făceai. De ce m-ai chemat? - Nu-mi găsesc papucii. Ajută-mă să-i caut. Mama întinse mâna şi scutură una dintre cheiţele Cristinei. Era tocmai cea care

se numea "te rog". Veronica îşi privi brăţara care zăngănea încă. - Te rog, murmură ea îmbufnată. - Ei, acum e cu totul altceva, spuse mama. Te ajut cu cea mai mare plăcere. Într-un minut, picioarele Tinei erau deja încălţate şi tropăiau rapid spre

bucătărie.

- Am o foame! zise fetiţa, aşezându-se la masă. Ce avem de mâncare astăzi? - Turtiţe cu stafide şi lapte cu banane. - Hmmm ... delicios! Mama îi aduse o farfurie galbenă de pe care zâmbeau îndrăzneţe două turtiţe

aurii cu ochi, nas şi gură de stafide. Veronica întinse mâna să o apuce pe cea mai mare dintre ele, dar. .. mama o opri şi îi zăngăni iarăşi cheiţele.

- Clin cling! cântară ele supărător. Veronica se uită f1ămândă la turtiţe apoi la cheile de la încheietura mâinii şi iar

la turtiţe apoi oftă prelung. Începu să caute printre cheiţe pentru a înţelege ce îi cerea

85

mama să facă şi degetele îi rămaseră pe una cu floricele. - Mulţumesc, spuse ea cu jumătate de gură.

- Cu plăcere, draga mea. Acum poţi să le mănânci pe toate.

Guriţa Tinei nu aşteptă o a doua invitaţie. După ce savură tot ceea ce îi pregătise mama, luă farfuria şi se îndreptă spre chiuvetă, pentru a o lăsa la spălat. Pentru o vreme stătu cu mâna întinsă, dar mama nu părea să o observe.

- Ţine farfuria, mamă, încercă fetiţa să-i atragă atenţia, deşi bănuia

deja că nu spusese bine. Cheiţele zăngăniră fără ca

mama să o mai prindă de mână.

Uitându-se la ele, îşi aminti ce avea de spus.

- Poftim farfuria, mămico.

G

Un surâs se întoarse spre ea împreună cu mama. Strategia funcţiona. Mama îi pecetlui reuşita cu un pupic. Dacă se gândea bine, nici nu mai era aşa de supărată că manla o obligase să poarte cheiţele. Nu era chiar aşa de rău.

Mai târziu, Veronica se pregătea să iasă la joacă împreună cu Miki, ursuleţul de pluş. Se repezi la uşă şi strigă:

- Vreau să ies afară la joacă! Mama nu răspunse. În timp ce îşi încheia săndăluţele, cheiţele zomăiră din nou,

aşa că Vica îşi aduse aminte şi mai strigă odată: - Mami, îmi dai voie să merg afară la joacă, te rog? Vreau să mă duc până la

Mirela. - Sigur că da! Să ai grijă de Miki! Veronica ieşi din casă fredonând un cântecel: - "Mergem înainte ... " Pentru că nu era atentă, imediat ce ieşi din curte se lovi de Matei, băieţelul

vecinilor care locuiau la trei case depărtare.

-Au! se plânseră amândoi odată.

86

G

În unna ciocnirii, Miki îşi prinsese o lăbuţă în spiţele roţii din faţă a bicicletei lui Matei şi Veronica se aplecă să o desfacă. În acel moment, cheiţele zăngăniră iar: "Cling, cling. "

- Scuze, spuse Veronica repede. Îmi pare rău că nu am fost atentă şi te-am lovit. A fost vina mea.

- Nu-i nimic, zise Matei. A fost şi vina mea. Nici eu nu eram prea atent. Mă uitam la un camion care trecea pe stradă.

Ziua aceea trecu repede şi frumos. Veronica s-a jucat mult cu Miki şi cu Mirela, prietena ei cea mai bună. Cheiţele au mai zăngănit de câteva ori şi i-au amintit să fie politicoasă. Era ceva în zăngănitul acela care suna prietenos şi o îndemna să fie curtenitoare cu cei din jur fără s-o cicălească.

Seara, când mama veni în camera ei pentru a o îmbrăţişa de "noapte bună", Veronica mângâie cheia cea mare şi spuse:

- Mami, îţi mulţumesc pentru cheiţele pe care mi le-ai dat şi te rog frumos să mă ierţi că n-am fost politicoasă până acun1. Îmi pare atât de rău că am fost aşa de nesuferită. De acum înainte, nu voi mai uita niciodată să le spun vorbe frumoase tuturor.

Zâmbind încântată, mama desfăcu brăţara de la mânuţa Cristinei şi zise: - Nu cred că mai ai nevoie de cheiţe acum. - Dar mamă, mă obişnui sem cu ele. Chiar îmi plăceau. - Ştiu, dar şi alţi copii mai au nevoie să înveţe de la ele. Îmbrăţişările şi bucuria care au unnat în acea seară i-au asigurat pe toţi că

învăţaseră o lecţie ce nu avea să fie uitată prea curând. Şi aşa a fost. Politeţea a rămas la ea acasă în familia lor. Cât despre cheiţe, acestea au vizitat mulţi copii de atunci. Chiar astăzi predau lecţii - clinchete de politeţe stând agăţate la mâna unui băieţel sau a unei fetiţe, poate chiar la mânuţa ta!

Q~G==========r~~~~

Convinge-I pe Codiţă, dacă poţi!

În dimineata aceea, când cea de-a cincea strigare a bunicii îi desprinse din îmbrăţişarea caldă ~ plapumei, Diana şi Vlad izbucniră în strigăte de bucurie. În sfărşit, zăpada se lăsase convinsă de rugăminţile lor şi venise. Numai că, în loc să vină cu vuiet mare, la mijlocul zilei, îi păcălise şi se strecurase pe furiş, vegheată doar de lună, în timp ce ei erau furaţi de cel mai dulce somn. Imaginea care li se înfăţişa dincolo de geamurile împodobite cu flori de gheaţă era ca o poveste albă, fără de sfârşit. Toate casele de pe strada pe care locuiau bunicii îmbătrâni seră peste noapte. Aşa, cum stăteau acoperite de plapuma de zăpadă, parcă ar fi fost nişte bătrânei care pufăiau a supărare din homuri.

88

G

De îndată, bunica apăru în uşă, chemată de strigătele copiilor. - Ai văzut, bunico? A nins azi-noapte! o întâmpinară ei sărind ca nişte ieduţi

nărăvaşi. Bunica le zâmbi cum numai ea ştia să o facă. - Am văzut că v-a ascultat Dumnezeu rugăciunile şi v-a dat zăpadă mare, să vă

săturaţi. Straşnic a mai nins toată noaptea! - Ai văzut matale cum a nins? - Sigur că da. Ningea cu nişte fulgi mari şi pufoşi, de-ţi venea să-i mănânci, nu

alta. - Şi i-ai mâncat? se miră Vlad. - Ei, e doar un fel de a spune că erau mari şi frumoşi fulgii, îl lămuri bunica.

Deşi, când eram mici, mai încercam să întindem limba ca să prindem fulgi. Dar ei se topeau pe limbile noastre calde şi beam apă în loc să-i mâncăm.

bunico.

- Şi pe noi de ce nu ne-ai chemat să vedem? se plânse Diana. - Păi nu eraţi acasă. - Cum nu eram acasă? - Eraţi plecaţi, zâmbi bunica ştrengăreşte. - Cum aşa? Că noi n-am fost plecaţi nicăieri. Cred că nu-ţi mai aminteşti bine,

- Ba da, eraţi plecaţi în Ţara Viselor. Copiii izbucniră în râs. - Vai, bunico! Ce ne-ai păcălit! Odată îmbrăcaţi, cei doi nepoţei mărşăluiră spre bucătărie unde bunicul îi aştepta

deja în calitate de locotenent al foamei, iar bunica le aşeză înainte ceai fierbinte, gem de zmeură culeasă din tufele din spatele grădinii, pâine prăjită, unt, miere şi multe alte bunătăţi pe gustul lor. După ce foamea i-a părăsit, promiţând să se întoarcă la vremea prânzului, nepoţii dădură glas celei mai mari rugăminţi:

- Bunicule, putem să ne dăm cu săniuţa? Săniuţa de lemn, frumos cioplită de bunicul, îi aştepta nerăbdătoare în pod şi le

promitea să fie cuminte şi să lunece uşor, numai s-o scoată de acolo. Cel puţin, aşa li se părea nepoţilor că o aud ori de câte ori treceau pe lângă gura podului. Mai adevărat ar fi fost să recunoască faptul că acea chemare pe care o auzeau era chiar nerăbdarea lor de a se juca. Din nefericire, iarna întârziase să vină deşi era cu mult trecut de 1 decembrie. Sau, dacă venise, era golaşă şi nu părea să-şi de-a seama că şi-a uitat haina cea albă acasă. Acum, că în srarşit ninsese, Diana şi Vlad sperau din tot sufletul să poată da săniuţa jos din pod şi să pornească pe ea dincolo de poartă, pe strada bunicilor. Numai că dorinţa lor trebuia să mai aştepte câteva zile.

- Zăpada e prea moale, zise bunicul. Nu merge săniuţa. Dar o vom coborî din pod şi îi vom freca tălpile, să se ducă rugina şi să lunece uşor.

- Oho! Ce tălpi ruginite are! se mirară copiii. Oare o să meargă? - Sigur va merge, îi încurajă bunicul. Îi lustruim tălpile şi va fi ca nouă.

89

Q~G==========r~~~~

Toată ziua au meşterit la săniuţă, i-au făcut proba, au încălecat-o, au răstumat­o, au lustruit-o şi i-au desenat brăduţi pe marginea blatului de lenln. Apoi, două zile a fost o vreme tulbure, nloale, cu nori zgârciţi. Pe urmă a urmat un viscol şi copiii au stat în casă ca nişte păsări în colivie, cu năsucurile lipite de geam, rugându-se pentru vreme bună de săniuş. Ce-i drept, poveştile bunicului le mai alinau supărarea, dar tot se culcau neîmpăcaţi că n-au putut scoate săniuţa la plimbare. Era primul an în care se întâlneau la bunici singuri, numai ei, verişorii, fără părinţi. Şi pentru că locuiau amândoi într-un oraş mare şi aglomerat, nu avuseseră parte niciodată de un săniuş.

Într-o dimineaţă, după viscol, un ger neaşteptat a încremenit toate curţile. Dincolo de fereastră, puzderie de steluţe

îngheţate străluceau mai să-ţi ia ochii. După nlicul dejun, Diana şi Vlad se echipară ca de o călătorie lungă, cu fular, mănuşi, căciulă,

cizmuliţe îmblănite şi ieşiră

gălăgioşi în curte. Săniuţa îi aştepta voioasă. Poarta se deschise cu greu, de parcă ar fi fost supărată. Iată-i în drum. Zăpada nu era curăţată şi nici nu se aşteptau să fie prea repede fiindcă bunicii locuiau pe o străduţă mică dintr-un orăşel despre care tata zicea că-i uitat de lume. "Cum să fie uitat, se gândea Vlad, dacă

trenul îşi aducea aminte să

oprească mereu în gara din spatele casei bunicilor?"

Cei doi copn pomiră

voiniceşte, trăgând de săniuţă.

După puţină vreme, se hotărâră ca unul dintre ei să stea pe sanie, şi celălalt să tragă de sfoara pe care o legase bunicul la cele două urechiuşe. Dar care să se aşeze mai întâi? Aici se încurcară. Vlad ar fi vrut el primul, fiindcă era mai mic şi obosea repede. Diana, considera că ea ar trebui să urce prima, că era mai mare şi domnişoară pe deasupra. Pentru un minut, se urcară amândoi pe sanie, aşteptând în tăcere, apoi le veni o idee. Bunicul le povesti se în lungile seri trecute despre expediţii la Polul Nord, acolo unde e gheaţă tot timpul anului şi unde noaptea durează jumătate de an şi ziua tot pe atâta, unde trăiesc eschimoşi obişnuiţi cu frigul, care vânează foci şi balene şi umblă cu sănii trase de câini.

90

" G

- An} găsit! zise Diana şi sări de pe săniuţă atât de repede, încât era cât pe ce să­I răstoarne pe Vlad. Hai să-I punem pe Codiţă să ne tragă sania. Vom face ca eschimoşii.

- E o soluţie! răspunse Vlad necăjit că nu-i venise lui o aşa idee strălucită. Traseră săniuţa înapoi în curte şi se îndreptară spre cuşca în care stătea adăpostit

Codiţă, bătrânul câine al bunicilor cu care se jucaseră tare frumos toată vara trecută. - Hai, Codiţă, îl îmbiară ei cu vorbă bună. Câinele ieşi fluturându-şi bucuros vârful ciotului care-i ţinea loc de coadă. Chiar

dacă îi era frig, nu s-ar fi dat în lături de la o joacă bună cu nepoţii. Diana îi dezlegă lanţul şi el îi sări repede în braţe, răsturnând-o în zăpadă şi căutând să-i lingă faţa a prietenie.

- Nu, se zbătea Diana râzând. Nu e voie Codiţă! O să mi se facă frig. Ajută-mă, VIădut!

,--;7~,~ , ____ -/71fhiJj1;jt.. ~:..- ~ .'/ '. ,,_,11..-

Vlad se grăbi să-I prindă de zgardă pe nărăvaş şi apoi amândoi copiii îl traseră lângă sanie. Codită, neîntelegând ce vor cei doi, sărea pe lângă ei, se gudura si încerca să-i prindă în joc.' Dar Di~na şi Vlad aveau un plan pe care îl voiau îndeplinit n~apărat. Îi legară lui Codiţă funia saniei de zgardă şi apoi se aşezară iute ca pregătiţi de drum.

- Hai, Codiţă! Înainte! porunci Diana. Auzind acestea, Codiţă se întoarse şi le sări în braţe dornic de o tăvăleală pe

plapun1a de nea. - Nu, Codiţă! Se supără de-a binelea Vlad. Tu trebuie să ne tragi.

91

n~G=========='~~~~

Din nou îl duseră în faţa saniei şi din nou Codiţă sări pe ei, răsturnându-i. - Cred că unul dintre noi trebuie să stea lângă el şi să-i arate, hotărî Diana,

coborând de pe sanie. Merse lângă botul lui Codiţă şi îl prinse de zgardă. - Haide, scumpule! Înainte! îi spuse ea răspicat. Într-o clipită, Codiţă era cu labele pe umerii ei. - Câine rău! strigă supărată fetiţa şi începu să-I certe. Codiţă puse botul în zăpadă şi se aşeză în faţa saniei. - Nu te aşeza! începu să strige Vlad. Sănnanul câine se uita oarecum mirat şi dezamăgit la cei doi copii, neînţelegând

ce boală năprasnică i-a lovit de au ajuns din doi drăgălaşi două marionete care strigă la el rară noimă şi se agită în toate felurile. La un moment dat, hotărî să nu mai facă nimic. Îşi afundă botul mai tare între labe şi începu să moţăie. Diana îl prinse de zgardă şi încercă să-I tragă înainte pentru a merge, dar Codiţă se propti în picioarele din faţă şi-i dădu de lnţeles fetiţei că nici gând nu are să se mişte de acolo.

Intre timp, bunicul intră în bucătărie şi zise oarecum a şagă: - I-ai văzut, Ioană? Bunica pufni în râs. Ochii îi râdeau încă de mai demult. - I-am văzut, zise ea. Lasă-i, nu-i pot face rău câinelui. Iar Codiţă e blând. În timp ce Diana şi Vlad încă se chinuiau să-I convingă pe Codiţă să-i plimbe cu

săniuţa, pe lângă poarta rămasă deschisă trecu Eugen, băiatul cel mai mare al vecinilor. Trăgea după el o săniuţă mai veche, ce purta însemnele aventurilor din iernile trecute şi ale gardurilor de pe marginea drumului. Se opri şi-i privi mirat pe cei doi, apoi începu să râdă atât de tare de se tăvăli pe jos, lângă sanie. Diana şi Vlad se opriră ruşinaţi. Pe semne că de ei râdea cu atâta putere Eugen.

- Ce faceţi aici? întrebă vecinul, scuturându-se. Vreţi să sugrumaţi câinele? - Nu, vrem să ne plimbe cu săniuţa. Dar nu ne ascultă deloc, spuseră cei doi

înfrânţi.

- De ce aveţi nevoie de câine? Dacă mergeţi cu mine aici, după colţ, vă arăt eu un loc unde săniuţa merge singură.

- Singură?

- Da, zise Eugen zâmbind. Haideţi să-i cerem voie bunicului vostru. Cu aprobarea bunicilor, toţi trei au pornit spre un deal cu o coamă lină, pe care

deja erau adunate câteva sănii căIărite de băieţaşi şi fetiţe, cu toţii gălăgioşi şi îmbujoraţi. Ce zi a mai fost! Diana a învăţat să conducă sania la vale şi să frâneze cu picioarele, iar Vlad a strigat "pârtieeeeeee" cât l-a ţinut gâtuI. Şi-au aprins bujori în obraji şi s-au răsturnat de nenumărate ori rară să plângă. Doar, aşa-i la săniuş!

Când soarele s-a hotărât cu părere de rău să-şi ia la revedere de la ei, Diana şi Vlad s-au întors acasă răpuşi de oboseală şi de foame, dar nespus de fericiţi. Bunica îi aştepta cu ciorbă caldă şi cu plăcintă, care a dispărut de pe masă într-o clipă, rară mofturi şi rară multă vorbă.

92

Q~G~==========~~~~~~,=============u~9

Imediat ce s-au lăsat cuprinşi de îmbrăţişarea aştemuturilor calde din camera de oaspeţi, cei doi au trecut, fără paşaport, în ţara despre care glumea bunica. Un singur gând îi urmă pe tărâmul viselor, ca o coadă de pasăre. Era imaginea unei săniuţe

zburătoare trasă ca un fulg pe deasupra norilor de un câine năzdrăvan pe nume Codiţă.

93

~~G==========r~~~~ C)

De vorbă cu Soarele

Dacă toate întrebările năstruşnice ale copiilor s-ar aduna într-o clipă şi s-ar trece printr-o sită care să le păstreze pe cele mai grele, părinţii ar răsufla uşuraţi. S-ar cerne peste toate casele cu copii numai întrebări uşoare, şi cele necernute ar fi păstrate dincolo de nori ca să-şi găsească răspunsul de la vânturi le călătoare, de la razele soarelui sau de la îngeri.

o

/

O o

/

/ ./

~

/

/

o O .---./

O (J

v

il

o

94

G

Cu năsucul lipit de geamul îngheţat, Dana se întreba cum ar fi dacă, într-o zi, îngerul ei păzitor s-ar decide să-i răspundă la cele n1ai neobişnuite întrebări, pe care nu avea curajul să le rostească în faţa părinţilor. Fulgii care nu se grăbeau să ajungă pe păn1ânt i se păreau atât de frumoşi, încât ţi-ar fi dorit să fie printre ei în acea plutire uşoară deasupra oraşului şi munţilor din jur. Îşi imagina cât de uşoară s-ar simţi şi cum ar putea privi de sus toate casele, oamenii şi copacii.

Oare cum se face că ori de câte ori ninge oamenii se simt veseli? Aceasta şi

multe alte întrebări se frământau în căpşorul fetiţei de numai cinci ani în timp ce se ascundea în căldura pufoasă a pilotei, pentru a se îmbarca în călătoria de noapte spre Ţara Vis"elor. Şi tocmai în acea călătorie află răspunsul la unele dintre aceste întrebări.

In visul ei se făcea că devenise unul dintre fulgii de nea pe care îi admirase atât şi că, în loc să coboare lin pe pământ, se ridica din ce în ce mai sus, către stelele care se ascunseseră după perdeaua de nori. Se întinse pe vârfuri, trase un nor mic la o parte şi dincolo de el zări întreaga splendoare a stelelor presărate ici-colo, clipind către ea, chemând-o mai aproape. Se avântă mai departe şi auzi vuietul vânturilor înalte, care poartă ploaia din loc în loc.

- Spuneţi-mi, strigă Dana către ele, de unde veniţi? - De pretutindeni şi de nicăieri, îi răspunseră ele şuierat. De dincolo de zare. - Dincolo de zare? se miră fetiţa. - Daaaaa, dincolo de orizont. - Unde e orizontul? - Acolo unde cerul sărută pământul. - Îndreptaţi-mă şi pe mine într-acolo, vă rog! Călare pe vânturile de răsărit, Dana porni în goană către orizont în timp ce

dedesubt se treceau repede munţi înalţi, văi adânci sau oceane înspumate. Dar oricât ar fi alergat, noi lumi se deschideau dedesubt şi orizontul părea să se îndepărteze mereu.

- De ce aleargă orizontul? întrebă ea dezamăgită. De ce nu-l pot prinde niciodată?

- Pentru că Pământul se roteşte sub sărutul cerului, se auzi o voce asemănătoare cu cea a mameI.

- Cine a vorbit? Unde eşti? privi Dana mirată împrejur. - Priveşte mai sus. Sunt aici. Eu sunt cea care-ţi luminează în fiecare noapte

visele. Dana îşi ridică privirile şi zări Luna rotundă şi palidă, cu un zâmbet rece, dar

prietenos, mângâindu-i creştetul cu o rază. - Dacă Pământul se roteşte, înseamnă că zboară? Aşa ... ca baloanele de săpun? - Da, ai putea spune şi aşa, deşi cred că e mai degrabă un fir de praf plutind prin

Universul imens. - Cât e de mare Universul? Luna oftă şi îi mai trimise o rază s-o mângâie pe obraz.

95

G

- Nu ţi-aş putea spune. Eu sunt legată de Pământ şi mă învârt în jurul lui de când mă ştiu.

- Eşti legată de Pământ? Cu ce? - Cu funii nevăzute, pe care semenii tăi mai mari le numesc forţe gravitaţionale.

Tot de la ei am auzit că Universul este infinit, adică nu are margini şi nu se tennină niciodată.

- Când ai auzit asta? - Într-o zi când s-au urcat pe mine şi au crezut că au ajuns departe. S-a

întâmplat acum multe rotaţii şi pe tine nu te văzusem încă pe Pământ. - Cum s-au urcat pe tine? - Au venit cu o rachetă. - De ce? - Probabil că voiau să mă cunoască. Oamenii sunt foarte curioşi. - De ce sunt oamenii curioşi? Atunci, Luna începu să râdă galben. - Si tu esti una dintre ei. La fel de curioasă. , , Şi râzând, veghetoarea nopţii apuse dincolo de orizontul care fugea mereu.

Totuşi, era încă noapte şi Danaîşi ridică privirea spre stelele şi i se păru că acestea clipesc din ochii lor micuţi spre ea, ca şi cum ar şti multe secrete.

- De ce oare clipesc stelele? se întrebă cu voce tare, fără să creadă că ele ar putea-o auzi. De aceea tresări surprinsă când auzi câteva glasuri subţiri, ca nişte clopoţei:

96

• ~~u~============~~~~~~,==============u~9

- Clipinl pentru că suntem departe şi vedem greu până la tine. - Cât de departe e departe? - Atât de departe, încât nu ţi-ar ajunge o călătorie de o viaţă întreagă să ajungi

până la no!. - Inseamnă că voi trăiţi mai mult decât oamenii? - 0, da! Noi suntem aici înainte cu mult înainte de voi, înainte ca Pănlântul să

răsară din întuneric. - Înseamnă că sunteţi tare bătrâne, concluzionă fetiţa şi îşi imagină câte riduri ar

trebui să aibă stelele pe faţă. Îşi aţinti privirea spre una dintre ele şi încercă să desluşească ceva, dar ochii îi obosiră şi nu văzu mai mult decât o mică lumină clipitoare.

- Bătrân e numai cel care se simte obosit. Numai fiintele care trăiesc pe Pământ îmbătrânesc. Îndeosebi voi, oamenii. '

- De ce îmbătrânesc oamenii? - Fiindcă aşa e legea. - Care lege? Chiar atunci un mănunchi de raze roşiatice, ca un buchet de trandafiri se ridicară

de dincolo de linia orizontului şi după ele, treptat, cu un zânlbet larg îşi făcu apariţia

soarele, rege al zilei. - De ce zâmbeşte soarele? le întrebă ea pe stele. Dar stelele începuseră să se ascundă în timp ce soarele îşi trăgea perdeaua de

lumină peste ele. - Nu zâmbesc întotdeauna, dar când sunt fericit de ceea ce văd, râd din toată

inima. Îi adresă soarele răspunsul, îmbrăţişând-o cu multă căldură. - Şi ce vezi astăzi? - Văd o lume întreagă care se trezeşte din somn, ca un furnicar gata să

izbucnească dincolo de marginile muşuroiului. Văd oameni fericiţi sau trişti, muncitori sau leneşi, flămânzi sau sătui, fiecare în drumul lui - o lume plină de viaţă. Uneori, mă bucur pentru un copil care îţi ascultă părinţii, alteori pentru o mamă care îşi leagănă pruncul sau pentru un bunic sfătos care le povesteşte nepoţilor o poveste interesantă.

- Dar de ce râzi cu dinţi uneori? Soarele se înroşi puţin la o asemenea întrebare şi îi răspunse şoptit: - Fiindcă Pământul încearcă să fugă de mine. Atunci i se face frig şi vreau să-I

chem înapoi. - Vrei să spui că tu nu te lupţi cu iarna? - Nu, iarna vine pe Pământ doar fiindcă acesta se îndepărtează puţin de mine. Şi

asta numai pe jumătate. Pe cealaltă jumătate se apropie puţin şi acolo e vară. Dacă s-ar îndepărta cu un pas mai mult, tu ai trăi pentru totdeauna în ţinuturile gheţii. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu ai mai trăi deloc. Fără lumina şi căldura mea, nu există viaţă.

- Dar cum faci tu de luminezi aşa puternic? Ce fel de foc ai tu de nu se stinge niciodată?

97

C)

G

- Ei, asta e o poveste pentru oameni mari. Poate altă dată o vom povesti împreună. Acum e vremea să te trezeşti.

Dana deschise ochii sub mângâierea razelor de soare care veneau prin fereastra camerei sale. Îi zâmbi cu drag şi se grăbi să-şi pornească joaca. Visase frumos şi primise multe răspunsuri la întrebările ei. Poate că nu erau răspunsurile pe care i le-ar fi dat oamenii mari, dar pe ea o mulţumeau. La unna unnelor, nu i se întâmpla în fiecare noapte să stea de vorbă cu soarele, luna şi stelele.

98

G

Înger pentru o zi

Nicu, băieţelul care locuia în capătul străzii Morarilor era unul dintre cei mai interesanţi copii care îşi aduceau jocurile şi joaca în spaţiul

viran de la poalele Dealului Morii. Ştia pe dinafară denumirea tuturor ţărilor de pe Globul Pământesc, putea desluşi de la distanţă ce specie era o pasăre care trecea în zbor, cunoştea

care insecte sunt periculoase şi care nu şi, cel mai important, făcea cele mai bune morişti din hârtie. Totuşi, lucrul pentru care copiii îl plăceau cel mai mult era faptul că, ori de câte ori ieşea la joacă, mama îi umplea buzunarele cu biscuiţi de casă, gogoşi sau covrigi delicioşi. Toţi copiii care locuiau pe aceeaşi stradă îl iubeau pe Nicu şi, s­ar fi jucat bucuroşi cu el ori de câte ori aveau ocazia ... dacă nu ar fi fost mereu aşa de nemulţumit. De fiecare dată când ceva nu era pe placul băieţelului despre care e vorba, întreaga stradă răsuna de plânsetele lui. Dacă primea cadou o maşinuţă

roşie, bodogănea o zi întreagă pentru că el îşi dorise, de fapt, una albastră. Dacă mama îi pregătea la prânz pilaf cu ciuperci, munnura printre înghiţituri că un piure ar fi fost mult mai bun. Când copiii îşi împărţeau locurile de joacă, el era primul care începea să plângă pentru că stejarul lui Mihai sau al lui George e mai mare decât al său. Într-un cuvânt, reuşea să strice bucuria oricui ar fi vrut să-i dăruiască ceva. Toată lumea îl ştia astfel pe Nicu: copiii, Sara şi Raluca, surorile lui mai mari, părinţii şi chiar Pusi, pisica lor de acasă. Totuşi, o întâmplare avea să-i schimbe felul de a vedea lumea.

Într-una din vizitele sale, bunica veni cu o propunere care îl făcu pe Nicu să sară în sus de bucurie: aveau să nleargă într-o excursie doar ei doi. Bunica era ca o cutie cu surprize şi poveşti pe care nu puteai să nu o îndrăgeşti, iar excursia până în satul în care

99

G • ~

locuia se promitea a fi una pe cinste, cu o oprire obligatorie la cofetăria de lângă gară. Totuşi, bucuria lui Nicu dură puţin, deoarece împachetatul bagajelor deveni automat o sursă de nemulţumire:

- De ce îmi pui pijamalele verzi? Eu le vreau pe cele albastre, se plânse băieţelul în timp ce mama îi împăturea hăinuţele cu grijă.

- Nu-mi pui tricoul cu vaporaşe? Eu pe ăla îl vreau! - Numai două maşinuţe?! Cum o să mă joc eu două săptămâni întregi numai cu

două maşinuţe? îşi anunţă vehement nemulţumirea Nicu când mama îi aşeză jucăriile în spaţiul care mai rămăsese liber în rucsac.

După toată agitaţia datorată pregătirii de plecare, iată-i pregătiţi de drum! Popasul la cofetărie a fost unul destul de plăcut deşi, după cum era obişnuit, Nicu n-a pierdut ocazia să se plângă de faptul că prăjitura lui era mai mică decât cea pe care o primise copilul de la masa de alături. Ajunşi la gară, bunica se grăbi să cumpere bilete şi apoi căutară un loc în trenul aglomerat care avea să-i ducă departe de oraşul prăfuit până în satul cuibărit între munţi în care îi aştepta căsuţa mică şi primitoare cu bunicul în prag. Găsiră repede două locuri libere într-un compartiment şi, după ce un domn amabil îi

100

G

ajută să urce bagajele sus, se aşezară nerăbdători să înceapă călătoria. După foarte puţină vreme, trenul şuieră puternic şi pomi. Marea călătorie începuse.

După cum era obişnuit, după puţină vreme de entuziasm, Nicu începu să observe lucruri care îl nemulţumeau.

- De ce nu avem un loc la gean1? Eu vreau să văd afară, se plânse el bunicii. - Nu se poate, scumpule, îi răspunse bunica răbdătoare. Acestea sunt locurile pe

care le-am găsit şi sunt foarte bune. Te poţi uita prin fereastra care dă în hol şi, dacă vrei să vezi mai bine, poţi merge pe culoar pentru a privi afară.

- Nu vreau să merg pe culoar şi să stau în picioare, vreau să stau la fereastră, bombăni Nicu.

Un domn care ocupa se un loc la fereastră se adresă politicos bunicii:

- Îi pot oferi locul meu băieţelului dacă doreşte să privească

pe fereastră. - Vă mulţumim, sunteţi foarte

amabil, dar nepotul meu trebuie să

înveţe să fie mulţumit cu ceea ce are, răspunse hotărâtă bunica.

Nicu se întoarse supărat spre fereastra dinspre culoar şi privi o vreme bagajele călătorilor. La următoarea staţie din compartiment coborâră câteva persoane şi în locul lor urcară doi: un băieţel cam de 5 ani şi un bărbat ciudat, înalt, îmbrăcat cu o haină veche, care purta un baston alb în mână. După o vreme, bunica începu o discuţie cu bărbatul cel ciudat şi pe Nicu îl impresionă vorba blândă a acestuia. Era de parcă din cuvintele acelui on1 picura un fel de bunătate care îi alunga supărarea.

Dintr-odată, trenul frână brusc şi bărbatul, care se numea Ion SăIăşeanu, se lovi de un alt domn care ocupase un loc pe cealaltă banchetă din compartiment. Atunci, Nicu realiză că domnul SăIăşeanu era orb.

- Ce s-a întân1plat cu dumneavoastră? exclamă băiatul fără să se poată abţine. Sunteţi ...

Bunica îl prinse repede de mână pe nepot. - Nicu, îl dojeni ea, nu e politicos!

101

(? G

- Nu-i nImIC, interveni domnul SăIăşeanu. Nu mă deranjează. Da, sunt orb, spuse el întorcându-se spre direcţia din care auzise vocea băiatului.

- Şi chiar nu vedeţi nimic? întrebă mirat Nicu. Ce vi s-a întâmplat? Domnul SăIăşeanu zâmbi trist şi spuse: - Nu mai văd nimic. Am avut un accident la locul de muncă. Mi-a explodat un

panou de electricitate în faţă. Şi de atunci mi-am pierdut vederea. Întrebarea care îl chinuia pe Nicu încă de când îl văzuse intrând în compartiment

nu mai putea aştepta: - Atunci, cum de nu sunteţi supărat? Eu aş fi de-a dreptul furios să nu mai pot

vedea. - Şi eu am fost supărat o vreme, îşi începu povestea domnul SăIăşeanu. Era

cumplit să fiu de tot în întuneric, să mă împiedic de obiectele din casă, să nu mai pot munci ca să-mi întreţin familia, să nu-mi mai pot vedea soţia şi copiii. Dar apoi am înţeles că nu pot continua aşa, că trebuie să fac o alegere. Dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să învăţ să mă bucur de ceea ce am.

Pentru Nicu, tot ceea ce auzea era uimitor. - De ce să te bucuri? continuă el cu întrebările. - Mă bucur de vocile pe care le aud, de oamenii pe care îi întâlnesc, de adierea

vântului, de o muzică bună, de mângâierea fiului meu ... Zicând acestea, domnul SăIăşeanu, mângâie părul negru al băieţelului care stătea

liniştit lângă el şi continuă: - Marian îmi povesteşte tot ce vede, mă ajută atunci când trebuie să călătoresc şi

îmi citeşte uneori, atât cât ştie şi poate el la vârsta aceasta. Iar eu învăţ să citesc într-un limbaj nou, special pentru oamenii orbi.

- Braille, completă Marian, care ascultase cu atenţie fiecare cuvânt al tatălui său. Atenţia lui Nicu se îndreptă spre băieţelul cel liniştit. Deşi se aşezase de ceva

vreme pe banchetă, într-un loc incomod între tatăl său şi o doamnă în vârstă, acesta nu se plângea. Dimpotrivă, era atent la tot ceea ce ar fi avut nevoie tatăl său şi, din când în când, scotea din buzunar un beţişor sculptat la capăt cu briceagul, de care era legată o sfoară scurtă cu o pietricică la capăt.

- De ce se joacă băieţelul cu beţişorul acela? o întrebă el pe bunica în şoaptă. - Pentru că nu are altceva, îi răspunse, tot în şoaptă, bunica. Nicu continuă să-I privească pe Marian în timp ce acesta se juca în linişte cu

beţişorul lui. Un gând nu-i dădea pace: "Eu mă plângeam că nu văd la fereastră şi

domnul SăIăşeanu nu vede deloc." Închise ochii şi se făcu întuneric. Era cumplit să nu poată vedea nimic. Cum putea domnul SăIăşeanu să fie atât de mulţumit? Şi apoi mai era şi Marian, băieţelul care se juca atât de liniştit şi mulţumit cu beţişorul lui. Nicu îşi

aminti de maşinuţele pe care mama i le pusese în rucsac. Îşi aminti şi ce urât îi vorbise mamei plângându-se că nu-i ajung două maşinuţe. Deodată, ştia ce avea de făcut.

- Bunico, te rog frumos să-mi dai rucsacul de sus. - De ce ai nevoie? întrebă neliniştită bunica.

102

G

- Am nevoie doar puţin să văd ceva de mi-a pus mama. - Nu mai poţi aştepta până ajungem acasă? - Nu, am nevoie să văd acum, te rog. Ajutată de un călător, bunica îi coborî rucsacul. Nicu căută maşinuţele pe care

mama i le aşezase acolo cu grijă. O alese pe aceea roşie şi, fără să stea mult pe gânduri, i-o înmână lui Marian. Acesta se uită la ea fără să înţeleagă.

- Poftim, e a ta, zise Nicu. - A mea? Sigur? nu-i veni să creadă lui Marian. - Da, poţi să o iei acasă. Ţi-o dăruiesc. - Ai auzit, tată? izbucni Marian de bucurie. E a mea! Mi-a dăruit-o mie. - Ce ţi-a dăruit ţie? întrebă la fel de nedumerit domnul SăIăşeanu.

Marian îi aşeză maşinuţa în braţe tatălui său şi acesta o atinse cu degetele, încercând să-şi dea seama ce fonnă are.

- Ştii, continuă Marian plin de entuziasm, dintotdeauna mi-am dorit să am o maşinuţă. Când mă culcam seara, visam să am una roşie. Acum, când mă aşteptam cel mai puţin, am primit-o. Şi e roşie, tată!

Domnul SăIăşeanu întinse mâna pentru a-l ajunge pe Nicu. - Vino aici, băiete, spuse el cu o voce tremurândă. Nicu se apropie timid şi domnul SăIăşeanu îl luă de mână.

103

~~G==========r~~~~

- Îţi mulţumesc pentru darul tău. Nici nu ştii cât e de preţios pentru noi. Să ştii că astăzi ai fost un înger şi Dumnezeu ţi-a zâmbit pentru că a-i adus o aşa de mare bucurie unui copil.

Între timp, Nicu luă cealaltă maşinuţă şi pentru tot restul călătoriei, compartimentul se transfonnă într-o pistă. Cu inimile înduioşate de un gest atât de frumos şi generos, toţi călătorii participau la jocul celor doi copii, încurajându-i. Timpul a trecut cu o viteză mai mare decât trenul în care călătoreau şi Nicu împreună cu bunica au fost nevoiţi să-şi ia rămas-bun de la noii lor prieteni şi să coboare. Numai că Nicu, băieţelul cel nemulţumit mereu care urcase în tren nu mai era. În locul său, în gara mică din satul bunicilor, coborî un alt Nicu - înger pentru o zi, care învăţase pe deplin lecţia valoroasă a mulţumirii.

G

Micuţa prietenă a Ralucăi

Raluca se plimba plictisită pe aleile din jurul blocului. Era vacanţă şi nu mai trebuia să meargă la grădiniţă, dar părinţii încă nu aveau concediu, aşa că era nevoită să aştepte încă trei săptămâni până aveau să

pornească într-o nouă excursie, plină de aventuri, ca în anii trecuţi. Până atunci, nu putea decât să se plictisească şi făcea

asta toată ziua. Era plictisită până în vârful părului său castaniu şi

cârlionţat, pe care şi-l prinsese în două codiţe.

- Of! Ce greu trece timpul, se plânse ea în timp ce se aşeza pe una dintre băncile de la marginea aleii.

O vreme, stătu liniştită,

privind două vrăbiuţe care ciuguleau firimituri chiar lângă

bordura drumului. Dar până şi ele se plictisiră de locul acela şi îşi luară zborul gălăgioase, de parcă s-ar fi certat mereu. Raluca se pregătea să se ridice şi să-şi reia plimbarea, când auzi un zgomot în spatele băncii şi sări ca arsă. Părea a fi un mieunat. Raluca era o fetiţă curajoasă, care nu se speria atât e uşor, aşa că, în loc să fugă repede de acolo, ea se aplecă sub bancă, pentru a descoperi care era sursa zgomotului. Sub bancă nu era nimic. Cotrobăi prin tufişurile din spatele băncii - nimic. Verifică scorbura copacului din apropiere - nimic! Chiar când era gata să renunţe, zgomotul se auzi din nou. Se întoarse repede şi chiar acolo, sub unul dintre tufişuri, stătea ghemuită o pisicuţă mică, albă, cu o pată maronie pe botic. Raluca se apropie încet, pentru a nu o speria, şi-i vorbi cât de calm putea în acele clipe:

- Salut pisicuţo! Cum de ai ajuns aici? Eşti şi tu la fel de singură ca şi mine? Îmi dai voie să mă apropii?

În timp ce îi vorbea, Raluca se apropie de pisicuţă şi o atinse. Deşi părea că ar vrea să fugă, aceasta nu se îndepărtă şi chiar o lăsă pe fetiţă să o mângâie pe urechiuşe. Raluca căpătă curaj şi încercă să o ia în braţe.

105

G

- Miaaaau! plânse pisicuţa şi se zbătu În braţele Feliciei, care Încerca să o liniştească.

- Nu te teme, nu-ti fac niciun rău. Vreau doar să ne jucăm Împreună. , În timp ce o mângâia astfel,

- Unde ai găsit-o? întrebă tanti Nela.

Raluca observă ceva roşu pe una dintre lăbuţele pisicuţei. Când dădu blăniţa la o parte, se ivi o rană mare şi urâtă, ca o muşcătură.

- Te doare? Ce s-a întâmplat? - Miau, explică pisicuţa - Cred că te-a muşcat un

câine, concluzionă Raluca. Lasă, acum că te-am găsit, o să te ajut să-ţi treacă, o consolă ea, în timp ce se ridica de JOS.

Alergă cât putu mai repede până la blocul în care locuia. Niciodată drumul nu i se păruse atât de lung. Sună apăsat la uşa vecinei care avea grijă de ea în timp ce părinţii erau la serviciu. Când uşa se deschise, năvăli înăuntru:

- Tanti Nela, spuse ea gâtăind, trebuie să ne ajuţi. Uite, o doare.

Pentru a alunga cât mai repede nedumerirea de pe faţa doamnei N ela, ea îşi desfăcu braţele şi îi arătă

comoara pe care o purtase cu atâta grijă.

- În parc, sub un tufiş. Uite, aici e rănită, îi arătă Raluca, încercând să fie cât mai blândă cu putinţă.

Pisicuţa mieună obosit. Tanti Nela amână pe mai târziu toate întrebările şi se grăbi spre dulăpiorul cu medicamente. De îndată ce deschise uşa, Raluca se apropie pentru a vedea ce e înăuntru. Era tare curioasă. Înarmată cu pansament, foarfecă, leucoplast şi o sticluţă colorată, tanti Nela începu să îi cureţe rana pisicuţei.

- Încet, încet. Imediat o să fii mai bine, îi promise ea. După ce îi pansă rana cea urâtă, tanti Nela îi puse pisicuţei puţin lapte într-un

castronel şi se aşeză pa podea alături de ea. - Şi unde ziceai că ai găsit-o? întrebă ea din nou.

106

G

- În parc. Stăteam pe bancă şi am auzit--o mieunând. De ce?

- Vezi zgarda de la gâtuI ei? Raluca o văzuse, dar nu îi acordase prea multă atenţie. Tanti Nela îi arătă că avea

un medalion. - Pisicuţa aceasta aparţine cuiva. Probabil că stăpânii săi o caută şi sunt întristaţi. - Nu m-am gândit la asta, recunoscu fetiţa. - Trebuie să căutăm să o ducem înapoi, spuse cu seriozitate tanti Nela. - N-aş putea să o mai păstrez măcar o zi? se rugă Raluca. - Nu cred că proprietarii ei ar fi bucuroşi. Probabil că ei se îngrijorează chiar

acum. Totuşi, este posibil să nu-i găsim astăzi şi atunci va trebui să ceri permisiunea părinţilor tăi, ca să o poţi păstra la tine acasă peste noapte.

- Bine, se învoi Raluca. Ce trebuie să facem? - Cred că ar trebui să mergem în locul în care ai găsit--o şi să pornim căutările de

acolo. Dacă nu găsim, vom da anunţ la ziar. Raluca şi tanti Nela se întoarseră la banca din parc şi se uitară în jur pentru a

descoperi de unde ar fi putut veni pisicuţa. Merseră la blocurile din jurul parcului şi

întrebară la fiecare scară dacă nu era cineva care putea recunoaşte pisicuţa, dar fără succes. Când era vremea ca părinţii Feliciei să se întoarcă de la serviciu, cele două se

107

~~G~==========~~~~~~~'=============O~~

întoarseră obosite acasă, îlnpreună cu noua lor prietenă care torcea liniştită în braţele Feliciei.

A doua zi, tanti Nela merse la redacţia ziarului local şi plăti pentru următorul anunţ, însoţit de o fotografie: "Am găsit o pisicuţă albă, cu o pată maron pe bot. Pentru relaţii sunaţi la 0748928345." După trei zile în care Raluca se bucură din toată inima de compania Mirei (aşa o numi se pe mica ei prietenă), tanti Nela o anunţă că a primit un telefon de la o doamnă care o recunoscuse pe micuţa buclucaşă din fotografie. De fapt, numele adevărat al pisicuţei era Stela. Doamna era foarte în vârstă şi locuia la două străzi depărtare, iar tanti Nela se angajase să meargă acolo pentru a o scuti de un drum.

- Pot să merg şi eu? Te rog frumos! - Sigur că da. Vom merge mâine dimineaţă. A doua zi, Raluca o pieptănă pe Mira şi plecă împreună cu tanti Nela la adresa

pe care le-o indicase doamna la telefon. Era vorba de o căsuţă mică, la marginea oraşului, înconjurată de tot felul de flori. Sunară la poartă şi, după ceva vreme, apăru o doamnă în vârstă care le întâmpină cu un zâmbet cald, care lumina ziua oricui l-ar fi primit:

108

G

- Bine aţi venit. Vă nlulţumesc atât de mult! Stela este singura mea cOlnpanie şi 01-am temut că nu o voi mai găsi niciodată.

Raluca îi dădu pisicuţa cu o strângere de inimă. Îi era drag acest ghemotoc moale şi blând.

- Are o rană la picior, zise ea încet. Tanti Nela a bandajat-o. -° voi duce la medicul veterinar, spuse Doamna 1 vănescu. Haideţi, intraţi şi povestiţi-mi tot ce s-a întâmplat. Rareori mă vizitează cineva.

În sufrageria mică şi primitoare le aştepta o măsuţă pe care se găseau fursecuri delicioase şi suc de mere. Vizita dură mai mult decât se aşteptaseră şi la final, atât tanti Nela cât şi Raluca trebuiră să admită că doamna Ivănescu era una dintre cele mai simpatice bunicuţe pe care le cunoscuseră. În timp ce se îndreptau spre poartă, doamna Ivănescu îi spuse Feliciei:

- Poţi veni să o vizitezi pe Stela ori e câte ori vrei. Îţi sunt atât de recunoscătoare pentru că mi-ai adus-o înapoi. Îi voi telefona chiar eu mamei tale pentru a-i cere permISIunea.

- 0, vă mulţumesc! Voi veni cu siguranţă. Deşi abia se cunoscuseră, Raluca o îmbrăţişă pe doamna Ivănescu. Dintr-odată,

cele trei săptămâni pe care trebuia să le petreacă acasă nu mai erau atât e plictisitoare. În fiecare zi din săptămâni le care au urmat, Raluca îşi vizita noile prietene, care

o aşteptau cu bucurie - Stela pe stâlpul porţii, iar doamna Ivănescu la masa din verandă cu prăjituri, fructe uscate sau biscuiţi. Curtea înflorită a doamnei Ivănescu devenise un colţ de Paradis în care soarele mângâia părul alb al unei bunici, buclele castanii ale unei fetiţe şi blăniţa moale a unei pisici.

G

Aventura culesului de miere

Codrin o zbughi afară pe uşă, strigând cât îl ţinea glasul său: "Bună

dinlineaţaaa!". Se aplecă spre câinele care îi ieşise în întâmpinare dând din coadă bucuros şi îi mângâie repede urechile: "Bună dimineaţa, Lupi!" Cu un lătrat scurt, Lupi îl unnă în fugă pe Codrin până la poarta din spatele curţii, care dădea spre livadă. Acolo stătea un zâmbet luminos şi drag, în spatele căruia se ascundeau mustaţa, ochii şi inima bunicului. Bunicul îşi deschise braţele şi Codrin, dintr-o săritură, îl prinse în îmbrăţişare. "Mai încet,. năzdrăvane! Mă dărâmi! Ai crescut mult de anul trecut si te-ai voinic it. " .

Bunicul făcu un pas înapoi şi îşi privi cu drag nepotul. Sosise cu o seară înainte si pentru unnătoarele două luni de vacanţă avea să devină veselia întruchipată din căsuţa iui mică, aşezată la poalele dealului. Îşi trecu încet, degetele prin părul castaniu al nepotului care devenea, sub mângâierea lui, un fel de oglindă a timpului. Pletele albe ale bunicului fuseseră odată bucle castanii, exact ca cele care fremătau sub degetele sale obosite. Din oglinda castanie îi zâmbea înapoi bunicului un băiat desculţ, care obişnuia să cutreiere pădurile şi luncile din împrejurimi, fără griji şi plin de voie bună. Cum va fi fost bunicul în copilărie era un mister pe care Codrin se chinuia să-I deslusească uneori din poveştile pe care nu se mai sătura să le asculte ori de câte ori se p~tea. În acea dimineaţă însă, nu era vreme de poveşti. Bunicul avea treabă. Se pregătea să culeagă miere din stupi.

110

G

- Pot să te ajut şi eu? îşi repetă Codrin rugămintea din fiecare an. Şi, ca în fiecare an, bunicul îl privi cu un ochi cercetător, în unna căruia venea

acelaşi verdict: - Nu anul acesta. Trebuie să mai creşti. Poate la anul. Codrin îşi plecă protestele sub hotărârea bunicului. Ştia că nu avea nici o şansă

să se schimbe. Când era vorba de siguranţa nepotului său, bunicul era de neînduplecat. Nepotul privi peste gard, la locul care îi părea un fel de ţară făgăduită în care nu era primit pe motiv că la poartă bunicul plasase un metru nevăzut, până la înălţimea căruia nu se putea înălţa.

Dincolo de gard, în livadă, pitiţi sub merii bătrâni, se adăposteau zece stupi -căsuţele ordonate ale albinelor. Bunicul le îngrijea cu drag şi cu multă răbdare, iar, la rândullor, albinele îi dăruiau mierea - cel mai preţios şi dulce dar. Codrin învăţase de la bunicul multe lucruri despre aceşti mici prieteni harnici şi înaripaţi. Ştia că fiecare stup, ca o împărăţie are o regină, numită matcă, ce îngrijeşte larvele - puii din care vor creşte albinele mature. De asemenea, ştia că cele nlai lnulte albine sunt cele lucrătoare, care muncesc din greu, zburând din floare în floare pentru a aduna nectarul din care, mai apoi, fabrică mierea. Tot albinele lucrătoare sunt cele care construiesc micile căsuţe din interiorul stupului, în fonnă de hexagon (greu cuvânt! Cât se mai chinuise să-I înveţe pe când era mic. Acum ştia că hexagonul e o fonnă cu 6 laturi egale). Astfel de gânduri îi fluturau prin minte băieţelului în timp ce se îndepărta de livada zumzăitoare.

- Tu ştii ce înseamnă un hexagon? îl întrebă Codrin pe Paul, prietenul său din toate verile petrecute la bunici, cu care tocmai se întâlnise la locul lor special de la marginea satului.

- Nu ştiu, recunoscu Paul fără ruşine. Era mai mic decât Codrin şi îl privea pe acesta ca pe un mare învăţat. - Dar ştiu ce e un trântor, se făli el. Codrin îşi flutură mâna a dispreţ în timp ce lovea cu piciorul o piatră. - Mare lucru! Nu sunt decât nişte soţi nevrednicii ai albinelor, care îşi petrec

toată vara zburând din floare în floare sau lenevind pe vreo frunză, fără să ajute cu nimic la construcţia căsuţelor din ceară, la adunarea polenului şi a nectarului sau la hrănirea şi creşterea puilor. Nu mi-aş dori niciodată să fiu ca un trântor, leneş şi nerecunoscător. Tata spune că hărnicia este cea mai mare comoară a omului.

- Ce înseamnă asta? se miră Paul. - Nu ştiu sigur, recunoscu Codrin. - Oare albinele ştiu pe unde o fi comoara asta? se întrebă Paul. Sau poate

trântorii? - Mai ştii, răspunse Codrin gânditor. I-am spus uneori bunicului că nu-mi plac

deloc aceşti soţi ai albinelor, care nu fac altceva decât să piardă tilnpul, fără să ajute cu nImIc.

- Şi ce ţi-a zis? - Mi-a răspuns că Dumnezeu i-a creat şi pe ei cu un scop. Care-o fi ăla?

111

G

Paul medita cu mâinile adâncite în buzunarele pantaloni lor uzaţi, care fuseseră ai lui Codrin cu un an în unnă şi pe care îi purta cu mare mândrie.

- Oricum, unnă Codrin după un moment de tăcere, aş prefera să fiu ca albinele lucrătoare: harnic şi curajos. La unna unnelor, ele sunt cele care apără stupul şi luptă cu intrusii, înţepându-i cu acele din coadă.

, În unna povestirilor bunicului, Codrin căpătase o admiraţie deosebită pentru aceste luptătoare minuscule, care sunt gata să se sacrifice oricând pentru binele stupului.

Fără să bage de seamă, cei doi prieteni se Iăsară purtaţi pe cărarea din spatele satului care urca o colină blândă înainte de a se ascunde în pădure. Nu se duceau undeva anume, ci se abandonaseră discuţiei, cu gândul la albine şi comori, hoinărind prin iarba

112

G • ~

C)

uscată de arşiţa verii pe cărarea atât de cunoscută. Nici bunicii lui Codrin şi nici părinţii lui Paul nu se îngrijorau ştiindu-i plecaţi, deoarece cunoşteau cu ochii închişi acele locuri. Totuşi, de la o vreme, lui Codrin i se păru că se depărtaseră prea mult de la locurile ştiute şi copacii pădurii nu-i mai păreau prieteni dragi şi cunoscuţi, ci nişte

străini duri, cu braţele noduroase întinse spre cer. Nu-i era teamă. Plecaseră de puţină vreme, aşa că nu puteau fi departe.

- Cred că ar trebui să ne întoarcem. Propuse el deodată. Paul privi cu atenţie în jur. - Nu suntem prea departe. Doar ce am trecut cumpăna dinspre Voineşti. Vorbea ca bătrânii din sat, mândru să-şi arate cunoştinţele cu privire la locuri în

faţa prietenului său care, deşi venea an de an, avea tot rolul de străin poposit în vizită. Se opriră o ~lipă pe un buştean, scormonind pământul cu câte un băţ cules pe drum.

In acea clipă, urechile lui Codrin fură învăluite de o rumoare cunoscută, care răsuna plăcut în liniştea pădurii. Îşi înălţă capul pentru a zări într-un copac de alături frământarea plină de zumzet a unui roi de albine adăpostit într-o scorbură nu prea înaltă.

- Ia te uită! îi atrase el atenţia lui Paul în şoaptă, de parcă nu ar fi vrut să tulbure liniştea zgomotoasă şi monotonă a stupului.

Priviră amândoi cu drag o bucată de vreme. Cine ştie de unde se desprinsese roiul pentru a se instala în sălbăticia pădurii? Această întrebare îi bâzâi a în minte lui Codrin de ceva vreme, dar Paul fu cel care îi dădu glas.

- Oare de unde or fi venit să se aciueze aici? - Trebuie să fi roit din stupii cuiva din apropiere, răspunse Codrin cu un aer

atotcunoscător.

- Nu prea ştiu să aibă cineva stupi prin apropiere în afară de bunicul tău. Cuvintele acestea sunau ca o mare descoperire, care prindea rădăcini în minţile

celor doi băieţi căutători de aventură. - Probabil că a roit din stupii bunicului, repetă Codrin. Poate că bunicul n-a ştiut

de el sau a crezut că nu merită efortul de a-l căuta. Cu cât analizau roiul, cu atât devenea mai convins de faptul că albinele din

copacul scorburos erau fugare din armata zumzăitoare a bunicului. Ce era de făcut? Nu le mai puteau întoarce de unde au plecat. Asta era clar. Dar Codrin croi un alt plan.

- Ce-ar fi daca le-am culege mierea de aici? Dacă au plecat de la bunicul, atunci avem tot dreptul să le cerenl plata pentru toată îngrijirea din iarna trecută, când au stat la adăpost în stupul cald şi au fost hrănite.

Codrin mai avea şi alt motiv, pe care nu i-l dezvălui prietenului său. Se gândea că dacă ar culege mierea şi i-ar duce-o bunicului, l-ar convinge că e suficient de mare şi priceput pentru a-l ajuta cu stupii. Atunci nu i-ar mai spune ca întotdeauna: "Poate la anul ... "

Paul nu putea decât să fie de acord cu un asemenea plan măreţ. Agitaţia puse stăpânire pe cei doi băieţi ca nişte furnicături din vârful degetelor până în creştet.

- Şi în ce vom strânge mierea?

113

G

.. - ~ .

Se scotociră prin buzunare şi C odrin găsi o punguţă cu seminţe de dov leac pe care o luase de acasă în ajun pentru a ronţăi pe drun1. O scutură bine şi hotărî că este destul de bună pentru treaba lor.

114

G

- Bine! Acunl să vedem cu ajungem până la nliere. Trebuie să fim atenţi şi să ne nlişcăm încet, îi explică el lui Paul, cu acelaşi aer de atotştiinţă pe care îl adopta ori de câte ori era vorba de albine. Şi era vorba destul de des.

Scorbura în care se adăpostea roiul nu era foarte înaltă, dar pentru cei doi băieţi se găsea la o distanţă suficient de mare de sol, încât se le pună probleme. Căutară pentru o vreme un buştean pe care să se poată urca, dar nu găsiră nimic suficient de mare. Se apropia de amiază şi aerul devenea înăbuşitor sub cupola pădurii. Nu mai puteau sta mult şi trebuia să se întoarcă la răcoarea apei din tantânile de acasă şi la umbra binefăcătoare a cerdacului. Până atunci, Codrin îşi frământa mintea pentru a găsi o soluţie. A vea ceva de demonstrat bunicului şi nu era gata să renunţe aşa uşor.

- Ce-ar fi dacă tu m-ai ridica până la scorbură? Crezi că eşti suficient de voinic? îl provocă el pe Paul.

- Cum să nu?! se făli acesta şi se aşeză cu spinarea încovoiată, devenind un fel de ghem de om aparent atât de fragil, încât lui Codrin aproape că îi era milă să-I încarce cu greutatea sa.

Tot învârtindu-se în jurul copacului pentru a găsi poziţia cea mai prielnică

pentru atac, băieţii observară cum albinele se agită din ce în ce mai tare şi se pregătesc să se apere sau, cel puţin, să-şi vândă scump mierea. Câteva deja zburau ameninţător în jurul lor, ceea ce-i determină să se îndepărteze pentru o vreme.

Aşezaţi la sfat pe trunchiul pe care şezuseră şi mai înainte, Codrin şi Paul căutau un mijloc de a păcăli armata de luptătoare vigilente.

- Mi-am amintit! Şi Codrin sări în picioare bucuros. - Pentru a linişti albinele când culege miere, bunicul le afumă. - Cunl adică le afumă? se miră pentru a nu ştiu câta oară Paul. - Da, continuă Codrin prins de idee, le dă cu fum pe lângă stup şi chiar înăuntru

şi asta le linişteşte. Mi-a spus chiar el. Cred că albinelor le place sau poate că fumul e un semnal care le arată că au de-a face cu prieteni.

- Nu cred, îşi oferi Paul părerea, oarecum timid. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca şi albinele să poată scoate fum. Ai văzut tu vreodată albine scoţând fum pe coadă? continuă el raţionamentul.

- Vrei să spui că bunicul a minţit? întrebă Codrin ameninţător. - Nu, bătu în retragere prietenul său. Poate că nu ai înţeles tu prea bine. - Ce vrei să spui? se aprinse Codrin şi mai tare. Era aproape roşu de căldură şi de furie. - Crezi că sunt un puşti nătâng care nu înţelege ce i se spune?! - N-am vrut să spun asta. Hai, nu te supăra, încercă Paul să-I îmbuneze. Uite,

am în buzunar patru chibrituri pe care le-am luat din bucătărie când am plecat de acasă. Dacă vrei, ţi le dau ţie. Nu lnai rămâne decât să găsim ceva care poate scoate fum.

Codrin se bucură atât de mult, încât îşi scutură cu putere din minte orice gând legat de pericolul de a aprinde un foc în pădure. Dacă n-ar fi fost atât de agitat, probabil

115

~~G==========t~~~~

că măcar o parte a conştiinţei sale ar fi funcţionat suficient de bine încât să-i amintească învăţăturile părinţilor şi ale bunicilor şi să-i pună drept în inimă boldul acela ascuţit care te împiedică să faci rău atunci când eşti ispitit de o idee periculoasă. Dar Codrin nu avea de gând să-şi asculte conştiinţa şi nici să judece la rece. Luă chibriturile de la Paul şi

căută câteva vreascuri uscate în marea de crenguţe care zăcea împrăştiată în toată

pădurea. Le adună la rădăcina copacului pe care îşi propusese să-I cucerească şi, după ce-i porunci lui Paul să se aşeze din nou pentru a-l susţine, luă o crenguţă mai uscată pe care o aprinse. Astfel înannat, se urcă apăsat pe spinarea prietenului său mai mic. Era hotărât să reuşească de data aceasta. Un val de albine furioase izbucni din scorbură în timp ce Paul tremura sub greutatea care îl apăsa nemilos. Prins între aceste două frământări, Codrin se rostogoli ca un bolovan greu, pierzând din mână ramura aprinsă. Imediat cei doi săriră ca arşi. Albinele le declaraseră război şi nu mai era nici un minut de pierdut.

. -. <\ ':"~~~: ~~~::.: ......

.' ,

. , . ~, .. : :~:.:':

4 • ~ .... . . ....

o luară la goană spre sat, ţipând din toate puterile, fără a se putea controla. În unna lor, prin aerul uscat şi fierbinte înflorea cea mai periculoasă floare a arşiţei:

incendiul. Fără să realizeze pe dată ce nenorocire născuse nesăbuinţa lor, Codrin şi Paul se grăbiră acasă, căutând alinare pentru acele dureroase de pe mâini şi spate.

116

G • ~~~,========~~9

In orele unnătoare, sătenii luptară împreună cu ponlpierii şi alţi voluntari împotriva duşmanului fierbinte şi nemilos care le înghiţea pădurea. A fost o luptă

crâncenă care a durat până a doua zi spre prânz, timp în care adevărul despre isprava celor doi prieteni a ieşit la iveală dintre toate scuzele, ca uleiul care se adună deasupra apei, aducând cu sine pedeapsa binemeritată.

În vara aceea, Codrin a învăţat câteva lecţii dureroase, dar dintre toate, cel mai mult nu-l chinuiau nici zilele de detenţie în camera sa, nici supărarea dreaptă a părinţilor şi bunicilor, nici drepturile pierdute şi nici muncile suplimentare pe care trebuia să le îndeplinească pentru a-şi spăla vina. Cel mai rău îl îndurerau gustul de ars pe care îl avea orice picătură de miere pe care încerca s-o înghită şi pata aceea neagră, aproape fumegândă, întinsă ca o cangrenă pe obrazul dragilor lui coline împădurite. Ştia că el o provocase şi i se părea că pădurea gemea uşor din cauza arsurii. De aceea, într-o seară de septembrie, înainte de a se întoarce acasă, îi promise în secret pădurii, care-i devenise atât de scumpă, că atunci când va deveni mare, suficient de mare ca să culeagă miere din stupi, dar şi ca să facă mult bine, o va ajuta să se vindece nu numai pe ea, dar şi pe suratele ei. Şi, devenind inginer silvicultor, s-a ţinut de cuvânt.

G

Jocurile din bucătărie

Mama avea multe examene la universitate, tata lucra pana târziu la un proiect important, Eugenia, bona care se ocupa uneori de copiii familiei Ardelean, era bolnavă, iar Marta, mătuşa care locuia la doar două blocuri distanţă, tocmai plecase în Anglia într-o excursie. O asemenea situaţie disperată nu putea avea decât un singur erou salvator: bunicul Matei. Auzind decizia părinţilor de a-l invita să petreacă două

săptămâni cu ei, Irina şi Florin mai că atinseră tavanul de bucurie. Bunicul Matei era cel mai blând bătrân din lume. Ştia o mulţime de poveşti, care de care mai frumoase, de uitai să respiri şi născocea cele mai interesante jocuri şi jucării pentru nepoţii lui dragi.

După cum era de aşteptat, bunicul nu zăbovi să-i îndeplinească rugămintea fiului său - tatăl copiilor. După două zile apăru în pragul apartamentului cu un geamantan micuţ într-o mână - în care erau îngrămădi te câteva haine şi o pereche de papuci - şi o sacoşă uriaşă în cealaltă, care ascundea cu siguranţă, după cum bine ştiau nepoţii,

bunătăţi cu miros de iarbă şi de munte. De cum poposi bunicul în holul mic de la intrare, parcă se arătară zorile în căminul familiei Popa. Mama îl îmbrăţişă cu drag şi, după

câteva instrucţiuni ferme (adică să nu le dea prea multe dulciuri copiilor, să nu-i alinte -de parcă ar fi putut să n-o facă - şi să îi culce la prânz), se grăbi la bibliotecă să înveţe sârguincios. Irina şi Florin erau teribil de mândri de faptul că mama lor era studentă şi se bucurau ori de câte ori aflau de la tata că a mai luat un zece - cea mai mare notă. Cum tata era plecat la serviciu dis-de-dimineaţă, bunicul şi nepoţii rămaseră stăpâni pe împărăţia care se întindea în cele trei camere ale apartamentului înghesuit la etajul trei al blocului de pe strada Ion Luca Caragiale.

- Dragii mei, haideţi să desfacem bagajele mai întâi, zise bunicul cu o privire care promitea multe bunătăţi.

Copiii nu se lăsară îndemnaţi de mai multe ori şi se repeziră la unison spre sacoşa cea uriaşă, mai-mai s-o răstoarne.

- Ei, dar nu am zis să le scoatem pe toate odată, că-i prăpăd, îi mustră el fără urmă de supărare.

Sub îndrumarea mâinilor bătătorite de vreme şi de muncă ale bunicului, se iviră dintre poalele sacoşei toate delicatesele pe care nepoţii le anticipau deja: pâine coaptă în ţest, caş proaspăt, cireşe vesele numai bune de pus la urechi, ceapă, morcovi, miere, bureţi la borcan, gem de gutui şi lapte de la Bălţata, văcuţa pe care Florin o numea Drăguţa, pentru că, după ce petrecuse atâta timp în bătătura bunicului, devenise la fel de blândă ca şi el. A vea un dar nemaipomenit bunicul Matei de a îmblânzi orice făptură de care se apropia şi cei doi nepoţi ai săi nu făceau excepţie. Parcă toate jocurile lor, deşi zburdalnice şi pline de veselie, căpătau o pace nebănuită sub privirea adâncă a bunicului.

După ce toate darurile îşi găsiră locul în frigider şi în cămară, Irina îşi începu rugămintea:

- Bunicule, hai să ne jucăm!

118

G • ~~~,========~u~

- Ce să ne jucăn1?

- Orice vrei tu, numai joc să fie. - Bine, zise bunicul, ne vom juca "în bucătărie". - În bucătărie? Ce fel de joc nou e acesta? se miră Florin. - Un joc foarte frumos şi folositor pe deasupra, clipi cu înţeles bunicul.

119

(? G

În pragul bucătăriei, bunicul Matei se opri brusc: - Bag de seamă că a fost o schimbare de vreme şi tocmai pe aici a trecut un

uragan, glumi el şi din ochi i se revărsă o privire jucăuşă care îi prinse pe copii de urechi. Dacă mama ar fi fost de faţă, s-ar fi racut roşie de ruşine că cei doi copilaşi ai ei

uitaseră să strângă masa pe care ea le~ pregătise înainte de a pleca. Dar mama nu era acolo, aşa că cei doi frăţiori izbucniră în râs.

- Vai, bunicule! Cum de ţi-a venit o aşa idee? N-a fost niciun uragan, zise Irina. - Doar noi am luat micul dejun şi fiindcă eram nerăbdători să vii, am uitat să mai

strângem, explică Florin. - Da? se miră copilăreşte bunicul. Şi eu care credeam că am fost martor la o

minune naturală. Atunci, dacă voi sunteţi responsabili de harababura aceasta, tot voi trebuie să fiţi şi cei care curăţă. Aşa e legea.

- Dar, bunicule, parcă ziceai că ne jucăm un joc, încercă să scape Irina. - Sigur că ne jucăm un joc. E jocul copiilor curaţi şi isteţi. Începe cam aşa:

Bucătăria o curăţăm pe dată Şi cu grijă ştergem masa toată. Viteji cu murdăria ne luptăm.

Niciun colţ de loc nu-l neglijăm.

Bunicul ştia să născocească pe loc o poezioară pentru orice şi nepoţii cădeau în plasa versurilor lui de fiecare dată, de parcă cele mai simple rime aveau puterea să-i convingă să lucreze şi să asculte. Odată mânuţele puse la treabă, masa se lumină şi

chiuveta se umplu de vase murdare. Imediat începu cearta: - Spală tu vasele că eşti mai mare. - Ba tu să le speli că eu le-am spălat şi ultima dată. - Ba tu, că eşti fată. Tot bunicul racu pace:

- În chiuvetă asezate , Vasele aşteaptă toate Mâna cărui băieţel Să le spele? Florin el !

Iar podeaua cea pătată Vrea să/le iar curată

Şi tot plânge, sărăcuţa. C · I"'? lne-o spa a ....

- ... Bunicuţa? încercă Irina să scape de situaţie. - Nu ... Irinuţa! protestară râzând bunicul şi Florin.

120

(l G

Şi uite aşa, cu voie bună şi poezioare, Într-o jumătate de oră bucătăria strălucea de curăţenie. Nepoţii se gândeau că ar fi cazul să Înceapă un joc nou, dar aşteptau comanda căpitanului-bunic.

- Cred că e vremea să ne jucăm de-a bucătarii, hotărî acesta. - De-a bucătarii? se mirară copiii. Adică să gătim mâncare adevărată?

121

Q~G==========r~~~~

- Exact! Vom face o ciorbă de legume. Începem aşa:

Ceapa e un .fel de soare Ce apune i'n mâncare

De te uiti la ea mai bine , L ăcrim ezi fără suspine.

Vine-apoi morcovul, care E o rădăcină mare;

Păstârnac şi pătrunjel

Seamănă, dar nu-s la.fel.

Între timp, Irina şi Florin zbâmâiau de hămicie. Unul spăla legumele şi i le dădea bunicului să le taie, altul amesteca în oală cu o lingură mare de lemn. Şi poezioarele curgeau cu veselie printre ei.

- ... doi, ghici Florin.

- De i'nvârţi lingura bine Mânca-vei cum se cuvine

Pune cartofii apoi Cli grijă, doi câte ...

- Foarte bine, băiete. Ai prins jocul. Acum e rândul tău să începi.

- Am o foame de haiduc Voi mânca tot ce apuc.

Până când e gata ciorba ...

Aici, Florin se împotmoli. Nu găsea nici o rimă. Atunci, Irina veni cu ideea salvatoare.

- Până când e gata ciorba Bunicul ne duce cu vorba.

La aşa o găselniţă, au râs toţi trei până la lacrimi. Tot Irina continuă:

Ne duce cu poezia Şi e mare veselia.

Până şi ciorbiţa goală

Râde.foc la ea i'n oală.

Nu mai încape vorbă că ciorba a ieşit delicioasă. Parcă fiecare lingură savurată era un vers. Munciseră toţi trei o dimineaţă întreagă în bucătărie, dar niciunul nu se

122

~~G============~~~~~~,=============u~9

sinlţea trist sau obosit. Era de-a dreptul fennecător să lucrezi alături de bunicul Matei, orice ar fi făcut, mai ales atunci când totul era însoţit de poezioare vesele. Munca devenea astfel un fel de joacă nlai serioasă de pe urma căreia se simţeau mai împliniţi şi niciodată plictisiţi.

Nepoţii au crescut şi au ajuns mari dar au păstrat mereu în amintire privirea blândă, vocea uşor răguşită şi rimele zglobii ale bunicului drag.

~~G==========r~~~~

Albinuţa cea bătrână

Adina şi Victor locuiau într-un apartament înghesuit de la ultimul etaj al celui mai fumuriu bloc din oraş. Îi auziseră uneori pe mama şi pe tata că sunt săraci, dar aceasta nu îi întrista prea mult, ca şi cum sărăcia ar fi fost un palton vechi şi nearătos pe care aveau să-I dezbrace atunci când va veni primăvara. Singurul lucru care le umbrea bucuria era plictiseala. Toate cărţile erau roase de atâta citit, toate jucăriile erau cunoscute pe dinăuntru şi pe dinafară şi zăceau înghesuite în lădiţa lor, toate jocurile erau ştiute pe de rost, ca o poezie.

Singura evadare era locul de întâlnire dintre garajele din spatele blocului. Nu se găsea acolo decât un tei singuratic, la fel de plictisit ca şi ei. Totuşi, în fiecare dimineaţă, Adina şi Victor se întâlneau în acelaşi loc de sub tei cu Octavian, cel mai bun prieten al lor, şi unnăreau fiecare mişcare a maşinilor care se adăposteau în garajele metalice ca nişte uriaşe cutii de conserve. Ştiau că, pe la ora Il, în fiecare zi, nenea Mişu pleacă cu Dacia lui veche, galbenă, care tuşeşte şi se îneacă la fel ca o răţuşcă răcită. Ştiau şi că pe la ora 12 :30 tanti Emilia, vecina care locuia cu un etaj mai jos, se întoarce de la şcoală cu cei doi copii ai săi, Ana şi Ovidiu. De fiecare dată când coboară din maşina elegantă, verde şi micuţă, se răspândeşte un parfum plăcut de cetină şi cuişoare. Ştiau şi de "gândăcelul" lui nenea Ştefan - un Trabant prăfuit care ieşea rareori din garaj pentru a merge pe drumuri şi mai prăfuite, de ţară. Pe unnă, mai era şi Tilu, cu motocicleta lui strălucitoare, zgomotoasă ca o herghelie de cai furioşi - mândria lui. Ce n-ar fi dat Victor şi Octavian pentru o tură cu acea motocicletă! Dar acesta era doar un vis, pentru că Tilu nu nu-i lăsa nici măcar să atingă comoara lui cea rosie.

Într-o zi, cei trei adunaţi în locul lor obişnuit au observat o schimbare. Dintr-un garaj de la capătul şirului se auzeau nişte sunete înfundate, însoţite de un fluierat vesel.

- Hopa! Se pare că avem un nou-venit! îi anunţă Octavian în loc de salut în dimineaţa aceea.

Cu precauţie dar şi nerăbdare, cei trei copii se apropiară de uşa întredeschisă pe care se strecura până în urechile lor cântecelul cel vesel. Victor aruncă o privire rapidă prin deschizătură şi le raportă şoptit celorlalţi:

- Nu se vede mare lucru. E cam întuneric. - Lasă-mă pe mine, îl rugă Adina tot în şoaptă. Vreau sa vad şi eu. - Dacă eu nu vad, cum crezi ca ai putea vedea tu? o apostrofă Victor. - Tu întotdeauna o iei înainte şi nu mă laşi şi pe mine, se supără Adina. - Până vă certaţi voi, o să încerc eu, zise Octavian şi îşi făcu loc în faţa celor doi. Chiar în clipa în care îşi strecura căpşorul prin uşa întredeschisă, auzi de undeva

de deasupra un glas prietenos: - Bună dimineaţa! Ia te uită ce vrăbii zgomotoase s-au înghesuit la uşa mea! Copiii s-au dat înapoi speriaţi, gata să fugă. Totuşi, ceva din vocea bărbatului

care tocmai ieşise din garaj îi ţinea pe loc. Era nenea Nae, vecinul care locuia într-o

124

(? G

garsonieră de la parterul blocului din partea opusă a parcării. Îl cunoşteau după fluieratul vesel care îl însoţea ori de câte ori ieşea să ducă gunoiul. Era un om mărunţel, cu părul aproape alb, cu o mustaţă mare, care îi acoperea jumătate de obraji şi cu o salopetă albastră, plină de pete de ulei şi benzină. Totul, de la părul zburlit până la ghetele unsuroase ale omului care tocmai îi prinsese în flagrant era numai zâmbet. Copiii nu mai văzuseră niciodată un adult atât de vesel. Li se părea că tocmai răsărise soarele între garajele cenuşii din spatele blocului.

- Bună dimineaţa, răspunse timid Victor, după ce reuşise să-şi adune tot curajul şi să-şi alunge nodul din gât. Ne scuzaţi că v-am deranjat. Ne jucam şi noi prin preajmă şi v-am auzit. Ştiam ca acest garaj nu este folosit, aşa că eram curioşi să vedem ce se întâmplă.

- Nu mă deranjează câtuşi de puţin. Locuiţi la blocul de vizavi, nu-i aşa? Copiii au confinnat fără cuvinte. - Atunci înseamnă că suntem vecini. Haideţi să vedeţi, zise nenea Nae,

deschizând larg uşile garajului. Aceasta este noua mea achiziţie. Am cumpărat-o ieri de la târguI de maşini. Ce ziceţi? E o frumuseţe?

Sub privirile uimite ale celor trei copilaşi, stătea nemişcată o maşină veche, prăfuită, fără marcă sau bară de protecţie şi cu două faruri lipsă. Dar nu voiau cu niciun

125

G • ~

chip să-I supere pe cel care era atât de binevoitor să le dezvăluie aşa o comoară, astfel că s-au arătat cu toţii cât mai încântaţi cu putinţă.

- Da, e foarte frumoasă. - Şi e decapotabilă, observă cu entuziasm Adina. - Aşa e! se grăbi să adauge Victor, invidios că nu fusese el primul care să

remarce cea mai importantă calitate a vechiturii care era adăpostită în garajul amabilului domn. Merge? se interesă el apropiindu-se.

- Deocamdată, nu prea, recunoscu proprietarul, fără să-şi piardă cu nimic din voioşie. Mai am mult de muncă la ea, dar, după ce o voi repara, va merge strună. Ia uitaţi-vă aici, zise el deschizând portiera din partea şoferului. Are huse din piele şi bord original cu inserţie de lemn.

- Ne daţi voie să punem mâna? se miră Victor de aşa o bucurie neaşteptată. - Sigur că da. Doar nu e piesă de muzeu, se învoi nenea Nae. Pe rând, cei trei copii mângâiară scaunele, volanul şi bordul ca şi cum ar fi văzut

pe cineva drag după mult vreme. Pentru ei, simplul fapt de a fi lăsaţi să atingă una dintre maşinile care locuiau în garaje era o adevărată aventură. Dar surprizele încă nu se terminaseră. Nenea Nae începuse să meşterească ceva sub capotă şi în timp ce copiii încă se minunau de ocazia ce le răsărise în dimineaţa aceea, îl strigă pe Octavian.

- Hei, băiete! N-ai vrea să-mi dai o mână de ajutor? Plătesc bine, promise el clipind cu înţeles din ochiul drept.

- Cum să nu! Octavian nu aşteptă să fie rugat de două ori. Nenea Nae putea să nu-i promită

nici o plată. Şansa de a vedea ce e sub capota unei maşini şi de a meşteri acolo era cel mai frumos dar pe care-l primise băiatul de multă vreme.

- Te rog frumos să ţii aici ridicat furtunul acesta, în timp ce eu o să încerc să des fund în partea cealaltă.

Zis şi făcut. Octavian se simţea un erou adevărat în tilnp ce privea triumfător la prietenii lui. Doar el avea onoarea de a-l ajuta pe nenea Nae. Victor şi Adina erau roşi de invidie pentru că nu aveau aşa o şansă şi încercau să se înghesuie lângă capotă pentru a vedea mai bine ce se întâmpla acolo. Totuşi învăţaseră lecţia de a nu se plânge şi priveau cu jind la prietenul lor devenit ajutor de mecanic. Nenea Nae, care îi observa cu coada ochiului, avu o idee salvatoare.

- Aş mai avea nevoie de ajutor. Credeţi că puteţi să-mi daţi patentul acela de pe raft?

Cei doi se repeziră în direcţia arătată cât ai zice peşte şi chiar se împiedicară unul de celălalt pe drum. Nenea Nae zâmbi si începu să fluiere un cântec el. Treaba mergea strună. Erau atât de multe de făcut. În ti'mp ce meştereau voioşi, cei trei copii se treziră povestindu-i lui nenea Nae o mulţime de lucruri despre părinţii lor, despre zilele monotone de vară, despre celelalte maşInI din parcare. După câteva ore erau deja prieteni.

126

C~G~==========~~~~~~,=============u~9

După-anliază s-au despărtit cu pr0l111S1Unea să se întâlnească din nou în dinlineaţa unnătoare pentru a ajuta l~ reparaţia maşinii. Într-adevăr, a doua zi, imediat ce au tenninat micul dejun şi treburile care le reveneau acasă, s-au îndreptat fără zăbavă spre locul obişnuit. Fluieratul vesel al lui nenea Nae îi aştepta deja în garaj, împreună cu o surpriză: limonadă rece - o adevărată bucurie pentru vremea călduroasă din acel iulie prăfuit. Au savurat cu toţii băutura acrişoară şi apoi au pornit la lucru. Erau atâtea de făcut! Chiar când nenea Nae credea că i-a dat de capăt, a descoperit o piesă fisurată, din care curgea uleiul. Urâtă treabă! Piesa trebuia înlocuită şi era atât de greu de demontat, încât au avut nevoie de două ore pentru a o scoate la lumină. Pe tot acest parcurs, au fost nevoiţi să mute de la locul lor şi chiar să dezasambleze aproape tot ce era sub capotă. Sănnana maşină! Arăta de parcă trecuse o tornadă chiar prin interiorul ei. Octavian era de-a dreptul furios.

- Cum se poate aşa ceva? monnăia el în barbă. Tocmai piesa aia să se strice. Ia te uită! Acum trebuie să muncim de două ori mai mult să o scoatem.

- Ce maşină nesuferită! se morocănea şi Victor Joaca de-a nlecanicii nu mai era atât de amuzantă precum păruse la început.

Acum munceau cu adevărat şi, deşi le plăcea să vadă toate piesele pe care le putea conţine maşina aceasta atât de răblăgită, copiilor li se părea că au tot dreptul să se plângă. Prea era stricată!

n~G==========r~~~~

Numai nenea Nae nu părea deloc afectat de nenorocirea care se abătuse asupra Albinuţei. (Aşa îşi botezase dărăpănătura pe care nici vecinii şi nici măcar copiii nu îndrăzneau să o mai numească maşină.) Fluiera în continuare un cântecel în timp ce desfăcea piesă după piesă.

La un moment dat, Victor nu-şi mai răbdă şi îl întrebă oarecum răstit, ca şi cum el ar fi fost de vină pentru defecţiunile nenumărate:

- Cum poţi fi aşa de vesel, nene Nae? Nu vezi ce stricată e Albinuţa? O să ne ia o veşnIcIe să o reparăm.

- Dacă sunteţi obosiţi, vă puteţi odihni. Mai este încă limonadă şi puteţi să vă aşezaţi sub tei să o savuraţi. În ceea ce mă priveşte pe mine, aleg să fiu vesel în loc să mă plâng mereu.

- Cum adică alegi să fii vesel? se interesă Adina. - Uite aşa: în fiecare zi când mă trezesc, număr lucrurile minunate pe care le-am

primit în dar: o familie, o casă şi ... , mai nou, o maşină. Dintotdeauna mi-am dorit una şi nu mi-am putut permite. Acum o am pe Albinuţa. Ştiu cât e de bătrână şi defectă, dar aleg să mă bucur de ea în fiecare zi. Dacă mă plâng şi bodogănesc mereu, nu o repar mai repede. Însă, dacă aleg să fiu vesel şi mulţumit, mă pot bucura de tot ceea ce văd, aud şi fac astăzi. Inclusiv de ocazia de a o repara. În felul acesta pot să verific fiecare piesă pe care o demontez şi să-mi cunosc maşina mai bine.

Tot povestind, nenea Nae ajunse la piesa cea buclucaşă. - lat-o! exclamă el bucuros în timp ce o scotea la lumină. Acum e timpul să ne

oprim aici. Eu voi merge la magazin să cumpăr una nouă, iar voi veţi prinde ocazia să dormiţi la prânz şi să-i mai ajutaţi pe părinţi la treburi. Dacă vreţi, ne revedem mâine dimineaţă să încercăm să o asamblăm.

- Desigur! se învoiră cei trei prieteni. N-ar fi ratat pentru nimic în lume ocazia de a lucra încă o zi cu nenea Nae. În

plus, voiau neapărat să o vadă pe Albinuţa într-o formă bună, gata de scos din garaj. În ziua următoare, Adina, Victor şi Octavian au venit la garaj cu zâmbete largi la purtător, semn că, în afară de mecanică, învăţaseră şi o altă lecţie de la nenea Nae. Munca a fost grea şi au avut de meşterit până târziu, dar nu s-a auzit nici o mormăială şi nici o vorbă aspră. Dimpotrivă, cântecele răsunau în cutia aceea de tablă care ţinea loc de garaj. Nenea Nae îşi privea prietenii cei mici lucrând cu spor şi cântând din toată inima şi era sigur că undeva, în apropiere, cel putin trei îngeri zâmbeau.

Aventura reparatului maşini'i a durat două săptămâni lungi. Între timp, s-au mai defectat şi alte piese, două racorduri noi nu s-au potrivit şi altul s-a spart după ce fusese montat cu o zi în urmă. Totuşi, toate aceste neajunsuri nu au mai reuşit să-i supere pe micii ajutori de mecanic. Între timp, învăţaseră o lecţie preţioasă despre alegerea de a fi mulţumit. Toţi vecinii aflaseră despre năzdrăvăniile pe care le făceau cei trei copii şi

prietenul lor mai în vârstă în garajul prăfuit din spatele blocului. Veselia lor devenise o lecţie pentru toţi cei care treceau întâmplător prin apropiere.

128

G • ~~~,F==========~~9

După cele două săptănlâni, a sosit şi ziua mult aşteptată în care Albinuţa a fost gata pentru o plimbare în jurul blocului. Adina şi-a dat toată silinţa să o cureţe şi să o lustruiască în aşa fel încât să strălucească de curăţenie, iar Octavian a adus aparatul de fotografiat pentru a imortaliza momentul. Victor şi-a anunţat toţi vecinii de evenimentul care tocmai avea loc astfel că, atunci când s-a ivit timidă din spatele uşilor de metal, Albinuţa a fost întâmpinată cu aplauze. Deşi la început erau convinşi că nenea Nae cumpărase o epavă bună de dat la fier vechi, vecinii au fost nevoiţi să recunoască faptul că, după două săptămâni de lucru, ea arăta şic şi putea fi trecută pe drept în rândul maşinilor demne de admirat. După cum era de aşteptat, Adina, Victor şi Octavian au fost primii pasageri care au avut onoarea de a se plimba cu Albinuţa şi au sărbătorit aceasta cântând cea mai veselă melodie pe care o cunoşteau.

După câteva săptămâni, cu aprobarea părinţilor, cei trei copii au primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din vara aceea: o excursie adevărată până la ţară

împreună cu nenea Nae, soţia sa, tanti Eliza, şi, desigur, Albinuţa. Multă vreme după aceea au povestit despre lucrurile minunate pe care le-au văzut în acea excursie şi despre surprizele grozave care i-au aşteptat, dar cel nlai valoros lucru din toată aventura acelei veri a rămas, pentru totdeauna, lecţia simplă despre alegerea lui nenea Nae de a fi bucuros.

129

C)

G

Răspunde "Da mama!" la apel

Încă de când îi zăreai pentru prima dată pe cei doi frăţiori - eroii povestirii noastre - ştiai cu siguranţă că sunt diferiţi precum ziua şi noaptea. Mircea, fratele mai mare, era înalt şi brunet, cu ochii negri, iar Codruţ, mezinul, mai mic şi îndesat, arăta de parcă tocmai îşi trecuse soarele mâna prin părul său buclat, şi prin privirea sa verde ca primăvara. Dar ceea ce îi făcea cu adevărat diferiţi, nu era felul în care arătau, ci felul lor de a fi. Mircea, deşi parcă tocmai ieşise dintr-o mină de cărbune, era, la cei şase ani ai săi, unul dintre cei mai veseli copii pe care i-ai fi putut întâlni. Ori de câte ori mama sau tatăl îl rugau să-i ajute, lăsa chiar şi cel mai interesant joc şi răspundea îndată:

- Da, mamă! Sau: - Da, tată! Era o plăcere să-I ai în preajmă orice ar fi făcut pentru că avea o aşa bucurie

ascunsă în inima lui, încât nu se putea să nu-ţi alunge orice nor de supărare. Ştia să facă din măturatul curţii, din căratul lemnelor sau din ştersul prafului câte o aventură

adevărată. Mai că-ţi venea să laşi lucrul şi să faci aceeaşi treabă ca el doar pentru a vedea ce poate fi atât de interesant în ceea ce făcea. Era clar, în bătătura inimii lui Mircea soarele strălucea neîncetat.

Pe de altă parte, Codruţ era capricios ca o vreme cu vânt şi furtună. Acum era vesel şi mulţumit, iar în clipa următoare lacrimile ţâşneau puhoi din ochii lui verzi de parcă era hotărât să-i înece. Fiecare încercare de a-l chema de la joacă în casă se transforma într-o bătălie cu ameninţări şi multe lacrimi. Ar fi vrut ca toată lumea să facă ceea ce voia el, cum voia el şi, mai ales, când voia el. Deşi era greu de convins, odată ce se hotăra să facă ceea ce-l rugase nlalna, era la fel de voios ca Mircea şi, pentru că era mai mic, primea de cele mai multe ori o răsplată îndoită. Când Codruţ alegea să-şi asculte părinţii, casa lor părea un colţ de cer.

Într-una din zilele acelea călduroase de la srarşitul primăverii, când aroma liliacului înflorit, cântecul păsărilor şi verdele câmpurilor chemau afară toate vietăţile naturii, Mircea şi Codruţ îşi instalaseră centrul de joacă în nucul cel bătrân de la poartă. De acolo puteau vedea tot ceea ce mişca în curte, dar şi pe drum şi în curţile vecinilor. Ce aventură! Ei erau turnul de control care dirija toate avioanele mici de vrăbiuţe, dar şi elicopterele grele de cocoşi. Iar când niciuna din păsări nu se nimerea să zboare prin apropiere, construiau avioane din hârtie şi le trimeteau în întrecere până dincolo de gard. După aceea, coborau pe rând să le culeagă şi o luau de la capăt. Cel care trimitea avioanele cel mai departe primea un cadou de la celălalt; o pietricică, un sâmbure, un creion sau - cea mai apreciată marfă - un biscuit. Se descurcau destul de bine amândoi şi aveau buzunarele pline când mama îi strigă din uşa bucătăriei:

- Mircea! Codruţ! E ora mesei!

130

G

- Da, mamă! răspunse, ca de obicei, Răzvan si coborî iute din pom. Codruţ însă nu voia să înceteze atât de repede jocul. Îi plăcea prea mult. Iar

atunci când Mircea, care ascultase imediat chemarea mamei, intră pe uşa casei, se dezlănţui furtuna:

- Nu vreau să viiiiin! Vreau să mă mai joooooc! plângea Codruţ cât de tare putea.

- Codruţ, masa este gata şi te aşteptănl cu toţii. Nu e drept ca toţi ceilalţi să te aştepte pe tine. Ne este foame, încercă mama să-I convingă.

- Nu-mi pasă! striga Codruţ printre ţipete şi, deşi coborâse din copac, nu se mişca de lângă tulpina acestuia.

Mama obosise să se mai lupte cu plânsul lui. - Dacă alegi să nu asculţi, vei suporta consecinţele, spuse ea cu supărare în glas. Dar Codruţ plângea mult prea tare ca s-o audă. De fapt, era atât de ocupat să

plângă, încât nici nu observă când un bărbat în vârstă, cu o geantă mare pe umăr, intră încet pe poartă şi se îndreptă spre el. Recunoscându-l, mama îl salută cu mâna şi, la îndemnul vizitatorului, intră în casă.

Fiindcă chemările mamei nu se mai auzeau, Codruţ încetă să lnai plângă

îngrijorat. - Bună ziua! se auzi un salut blând chiar lângă el.

131

G

Codruţ tresări şi de frică nu rosti niciun cuvânt. Îl cercetă cu atenţie pe bătrânul de lângă el. Acesta nu zâmbea dar avea nişte ochi buni, din care parcă se revărsa o linişte căpruie.

- Nu te teme! spuse bătrânul observând zvâcnirea lui Codruţ. Eu sunt Moş Daniel, fratele bunicului tău.

Codruţ îl privi cu atenţie. Auzise multe povestiri despre Moş Daniel, unchiul preferat al mamei, dar nu-l întâlnise niciodată.

132

G

- Cu adevărat, matale eşti Moş Daniel? - Chiar eu! zâmbi bătrânul pe sub mustaţa mare şi albă. Băieţelul se uita cu interes la acest om despre care auzise că este foarte înţelept

şi ştie o mulţime de povestiri interesante. Oare îi va spune şi lui măcar una? - N-am putut să nu observ tărăboiul din curte, începu Moş Daniel brusc,

aşezându-se pe banca de lângă gard. Codruţ lăsă privirea în jos şi i se făcu tare ruşine. Se comporta se atât de urât

chiar de faţă cu Moş Daniel. Oare ce va crede acesta despre el? - Care era supărarea? îl iscodi Moşul. Codruţ tăcea.

- Ei, ai de gând să-mi spui sau îmi strâng poveştile în traistă şi plec? Auzind de poveşti, limba lui Codruţ se dezlegă: - Mircea şi cu mine ne jucam de-a turnul de control şi mama ne-a strigat la

masă iar eu aş fi vrut să ne mai jucăm, spuse el pe nerăsuflate. - Hmmm, nledită cu voce tare Moş Daniel. Tare curios mai eşti. Dacă ai fi fost

soldat ca mine, n-ai fi aşteptat ca maică-ta să te strige de două ori. - Ai fost soldat? Un soldat adevărat cu puşcă şi uniformă? Cum e să fii la

război? au început să curgă întrebările din mintea adăpostită sub buclele blonde ale năzdrăvanului.

- Războiul e un lucru cumplit. .. , îşi începu povestea Moş Daniel. - Cumplit? Cum aşa? Nu e grozav să ai unifonnă şi puşcă şi să te lupţi cu

dusmanii? , - Nu! În război oamenii se ucid unii pe alţii. Oricine ar fi cei din annata

duşmană, şi ei sunt tot oameni, cu familii, cu bucuriile şi întristările lor, cu dorul lor de acasă ... Dar nu despre asta voiam să-ţi povestesc, ci despre comandantul nostru.

- Comandantul vostru? - Da. Toţi soldaţii din plutonul nostru erau conduşi de un locotenent: Stroie. În

general, gradaţii erau oameni duri, care îi puneau pe soldaţi să le facă tot felul de munci grele. Dacă nu ascultau pe loc, îi pedepseau dur. De exemplu, un soldat dintr-un alt pluton care nu a răspuns imediat la apel a fost pus să ducă un rucsac foarte greu mai mulţi kilometri, până ce a căzut sub greutate şi s-au îndurat alţi soldaţi să-I ajute. Altă dată nu a mai îndrăznit să întârzie atunci când era chemat. Dar locotenentul nostru, Stroie, nu era aşa. Era un om cinstit şi drept, care căuta să ne apere şi să ne ajute ori de câte ori era nevoie. Aşa că atunci ne chema, veneam degrabă, ne aşezam în poziţie de drepţi şi salutam cu mâna la chipiu: "Să trăiţi!".

- Să trăiţi! repetă Codruţ amuzat. - Cel mai iute veneam atunci când auzeam chemarea la masă. Auzind aceste cuvinte, obrajii lui Codruţ se aprinseră. Acolo ţintea Moş Daniel. - Era tare greu cu mâncarea, povesti mai departe bătrânul. Eram în Rusia şi

mergeam de multă vreme prin ţinuturi de câmpii nesfărşite şi goale. Niciodată nu ne ajungea ce primeam la masă, aşa că, la prima strigare, toţi se repezeau să prindă măcar o

133

lingură de fasole în plus. Dar locotenentul Stroie îi poruncise bucătarului să dea la toţi porţii egale. El era întotdeauna ultimul care îşi primea porţia pentru a se asigura că s-au hrănit toţi pe cât posibil. Pentru aceasta şi multe altele, era respectat de toţi. Învăţaserăm cu toţii să nu-i ieşim din cuvânt. "Măi băieţi, ne spunea uneori seara, o să răzbim şi o să ne întoarcem cu toţii acasă." Când ne zicea aşa, ni se luminau ochii la gândul celor dragi pe care îi lăsaserăm acasă şi de care ne era aşa de dor. Într-o noapte, în timp ce donneam pe jumătate, aşa cum ne obişnuisem de când intraserăm în război, am fost treziţi de

bubuituri din ce în ce mai apropiate. "Retragerea!" se auzea în jur. Locotenentul nostru a strigat: "Ascultaţi comanda la mine! Băieţi nu rupeţi rândurile. Pas alergător spre dealul dindărăt." Am ascultat cu toţii de îndată. În mai puţin de 20 de minute treceam de coama dealului şi,

de acolo, am putut vedea puhoiul care s-a dezlănţuit în unna noastră. Din celelalte plutoane au fost soldaţi care nu au ascultat imediat de comandanţii lor şi au rămas în unnă pradă ambuscadei. Am trecut prin greutăţi de neimaginat după ce s-a spart frontul, dar, după cuvintele locotenentului Stroie, am răzbit şi am ajuns acasă. Şi

asta pentru că am învăţat să ascultăm imediat chemarea. N-am să uit asta toată viaţa. E o lecţie pe care ar trebui să o înveţi şi tu, băiete, zise blând Moş Daniel. Locotenentul tău este mama. Ea te cheamă că

să îţi dea lucruri bune, să te înveţe, să te crească şi să te apere. Chemarea ei este cea pe care ar trebui s-o asculţi cel mai degrabă pe lumea asta.

Codruţ rămase pe gânduri. Erau unele cuvinte şi lucruri din povestire pe care nu le înţelegea, dar ştia prea bine ce voia să-i spună acest bătrân înalt şi demn, cu barba albă şi ochii blânzi.

134

G

- Vreau să învăţ să ascult, spuse băieţelul încet. - Am putea începe chiar acum. Ce-ai zice să n-o mai lăsăm pe mama ta să

aştepte şi să vedem ce bunătăţi ne-a pregătit. Şi ca să fie totul cu se cuvine, cred că ar trebui să-i duci o cerere de iertare.

Codruţ sări în picioare. Uitase cu totul de masă şi de chemarea mamei. - Să mergem, zise el cu mult curaj, trăgându-1 de mână pe Moş Daniel.

Mama şi Mircea îi aşteptau în prag, impresionaţi de povestirea la care tocmai trăseseră cu urechea, uitând de foame.

- Te rog, mămico, iartă-mă că nu te-am ascultat, spuse C odruţ cu pocăinţă în glas şi în inimă. Vreau să te ascult de acum înainte. Şi voi veni ori de câte ori mă chemi.

Iertarea mamei coborî asupra lui printr-un sărut. O îmbrăţişare caldă, de bun venit, primi şi Moş Daniel. Apoi, intrară cu toţii în bucătăria care obosi se aşteptând cu masa plină. Cu siguranţă că unnau mai multe aventuri, mai multe învăţături şi mai multă bucurie cât timp bătrânul cu barba albă şi poveştile lui aveau să poposească în căminul lor.

n~G==========r~~~~

Am primit în dar un curcubeu

Era o zi încinsă de soare, dar şi de joacă pe imaşul de lângă Streia. Copiii umpleau aerul de praf şi de ţipete în timp ce mamele îşi vedeau de treburi prin case şi prin curţi, aruncând din când în când o privire peste garduri pentru a-şi veghea puii. La un moment dat, cearta izbucni ca un foc între cei mai mici. Nu se stie exact cine a început-o, dar ajunseseră toţi să ţipe şi se împingeau unii pe ceilalţi. În' clipa în care, cu jucăriile la piept şi cu lacrimi mari în ochi, se pregăteau să-şi ducă necazul acasă, apăru din senin lângă ei Moş Pavel, cel care era ca un bunic pentru toţi copiii din împrejurimi.

- Bună ziua, copii! Care-i baiul? Aţi rupt jocul deja?

- Da', ce! răspunse cu năduf unul mic şi pistruiat. Dacă nu vrea Codrin să-mi dea şi mie maşinuţa albastră!

- Cum! sări ca ars băieţelul cu pricina. Că el nici nu a vrut să împartă cu mine turta dulce pe care a adus-o de acasă. Şi i-a zis lui Petrică să nu-mi dea morişca lui.

- Şi ce dacă! se repezi Petrică. El a împins-o pe soră-mea, Miruna. - Păi dacă n-a vrut să mă lase şi pe mine să mă uit la păpuşa ei ... - E păpuşa mea! se apără Miruna cu un glas subţire, gata să izbucnească în

plâns. Şi nici Silvia nu mă lasă să mă uit la păpuşa ei. - Păi e păpuşa mea, răsună glasul Silviei ca un ecou.

136

~~G~==========~~~~~~,=============~~9

Aici vacannul deveni de nesuportat pentru Moş Pavel. Nimeni nu mal putea descâlci problema celor mici.

- Gata! hotărî el. Nin1eni nu se mai plânge. Haideţi mai bine să ne aşezăm cu toţii aici, pe iarbă, fiindcă am să vă spun ceva.

Copiii se îngrămădiră în jurul lui ca un muşuroi de furnici agitate. Ştiau ei că Moş Pavel are câte ceva să le descopere: un cântecel la muzicuţă, vreo vietate nemaivăzută pe care a găsit-o prin pădure, o poveste bătrână cât eL ..

- Vă propun un târg, zise bătrânul. Dacă vă învoiţi, veţi avea de câştigat cu toţii. - Un târg? se miră o voce piţigăiată de fetiţă. - Ssssst! o repezi un băiat. Lasă-l să ne spună. - Acesta e târguI: nu vă mai certaţi, alungaţi toate supărările, vă împăcaţi,

împărţiţi jucăriile cu voie bună şi eu vă voi da fiecăruia câte un dar din tolba mea. Va învoiţi?

Auzind de tolba lui Moş Pavel, toate privirile sc1ipiră ca nişte steluţe jucăuşe coborâte din cer în ochişorii copiilor. Ştiau ei multe despre tolba aceea de care le vorbea bătrânul. Din ea apăreau, când te aşteptai mai puţin, cele mai frumoase surprize: un fluieraş, un fluture, o bomboană sau un pumn de nuci.

Prichindeii se întoarseră cu spatele să se sfătuiască. Se auziră câteva râsete înfundate, câteva îmbrânceli dar până la unnă curiozitatea învinse.

- Ne învoim, anunţă hotărât Codrin, care era cel mai mare dintre ei. - Bine, zise Moş Pavel. Eu îmi voi găsi loc pe bolovanul de acolo, iar voi veţi

veni fiecare pe rând să ne sfătuim. Joaca se încinse din nou sub soarele care le ardea creştetele. După doar puţină

vreme, norii negri ai problemelor se adunară din nou deasupra grupului de copii. - Dă-mi şi mie maşinuţa ta, se rugă plângăcios un puşti de vreo patru ani. - Nu se poate. Acum mă joc eu cu ea, zise un băiat zburlit, cu o creastă de păr

roscat care îl făcea să semene cu un cocos din curtea bunicii. , , - Dar ne-am învoit cu Moş Pavel, îşi continuă pledoaria băieţelul cel dintâi, pe

care îl chema Dragoş. - Ai dreptate, se învoi băiatul cu creastă de cocoş, privind spre Moş Pavel şi-i

înmână jucăria. Ne vom juca pe rând: tu cinci minute, apoi eu cinci minute. - Bine, zise cel mic bucuros. Între timp, Moş Pavel se sfătuia în taină cu o fetiţă blondă, ale cărei codiţe

împletite săreau în sus ori de câte ori chicotea de bucurie. Era clar că aveau ceva foarte frumos de împărţit. Când Eliza şi codiţele ei blonde se întoarseră în grupul de copii, toate fetiţele se adunară să admire o păpuşă de porumb, cu păr de mătase roşcată, ochi din seminţe de floarea soarelui şi guriţă de petală roşie. Era o minunăţie.

- Te rog, lasă-mă şi pe mine să o mângâi, se rugă o fetiţă cu ochii negri ca două boabe de coacăze.

- Nici nu încape vorbă! Eşti prea mică şi o să o strici. - Hm! îşi drese glasul Moş Pavel.

137

n~G============~~~~~~'=============U~~

Eliza îl privi încurcată şi, amintindu-şi de promisiunea pe care o facuse, zise: - Bine! Te poţi juca şi tu puţin.

Voia bună reveni în grupul de fetite, iar păpusa Elizei se plimbă în bratele tuturor. Între timp, Petrică cel certăreţ e~a tot ~umai zâmb~t în faţa lui Moş Pavel. În ~od clar îl aştepta o surpriză tare frumoasă. Intr-adevăr, după câteva minute, un zâmbet mare cât ambii obraji îi acoperea faţa băiatului în timp ce se îndrepta spre prietenii săi.

- Ia uitaţi-vă ce am primit, se lăudă el, ridicând sus un fluieraş mic de lemn, cioplit de mâinile îndemânatice ale lui Moş Pavel. Tuuuu, tuuuu!

Imediat, copiii se adunară în jurul lui şi îşi trecură degetele peste minunea pe care tocmai i-o dăruise bătrânul. Când unnătorul băiat veni cu un şuier din pană de gâscă, toţi copiii ar fi vrut câte unul la fel.

- Mai bine faceţi o orchestră, îi îndemnă Moş Pavel în timp ce facea o coroniţă de flori pentru Claudia, o prinţesă de cinci ani cu păr castaniu şi ochi căprui, catifelaţi.

- O orchestră? Cum adică? îşi strigară veseli curiozitatea cu toţii. - Uite aşa: unul cântă la fluier, altul bate toba pe un trunchi de copac, alţii bat

din palme şi cântă, iar eu voi cânta la frunză.

138

G

- Cum aşa, la frunză? Moş Pavel nu n1ai

aşteptă să fie rugat. Căută o frunză tare, o prinse între mâini şi începu să cânte un cântecel vesel. Toţi copiii începură să bată din palme, iar Petrică încercă să-I imite la fluieraş. Era can1 fals cântecelul, dar aşa, plin de veselie, suna îngereşte. Pe măsură ce toţi copiii erau prinşi în orchestra ad-hoc, Moş Pavel se îndepărtă spre bolovanul lui pentru a meşteri alte surprize. Pe rând, din tolba cea ponosită şi bătrână aproape cât el, se iviră un arc, un căţeluş

sculptat în lemn moale, un fluture de pene, vreo trei mingi de castane, încă două păpuşele de porumb, o cureluşă din paie de grâu şi

multe alte daruri minunate. Toate au fost primite cu cea mai mare bucurie de către

. . COpIl ŞI apoI - mal uşor sau mai greu - împărti te cu ceilalţi. Învoiala era î~voiaIă. Deşi înainte de a veni Moş Pavel le era greu să se înţeleagă şi să fie darnici, după câtva timp petrecut cu minunăţiile lui, au descoperit că era mult mai frumos să împartă toate jocurile. Veselia se aciuase între ei şi nu-i lăsa să plece acasă. Totuşi, în timp ce ultimul băieţel se sfătuia cu Moş Pavel, nişte nori negri se Iăsară peste câmpie şi peste sat, ameninţând cu glas de tunet.

- E vremea să mergeţi acasă, dacă nu vreţi să vă prindă ploaia, îi sfătui bătrânul pe toţi.

Copiii se risipiră printre casele care ţineau norii proptiţi în homuri. Parcă erau frunze colorate bătute de vânturile toamnei. Purtau veselia cu ei şi îşi arătau cu mândrie darurile primite.

139

G

- Uite~ mamă ce am primit de la Moş Pavel, se auzea aproape în fiecare curte nlăturată de vânt şi de primii stropi de ploaie.

- Măi, da' tare vă mai alintă! Să-i dea Dumnezeu sănătate, răspundea vocea obosită a câte unei mame.

Doar el, cel din unnă băiat, nu primise niciun dar. Se îndreptă cu paşi repezi spre casă. Mama îl aştepta în prag cu un prosop ca să-i şteargă ploaia de pe păr şi de pe ochii jucăuşi. În timp ce furtuna se dezlănţui a cu toată puterea arşiţei de mai devreme, el, cel

140

din unnă băieţel, se urcă pe pervazul ferestrei şi îşi lipi năsucul de geam. Cât a durat căderea de apă, a privit nerăbdător cum fiecare strop de ploaie mângale acoperişurile, frunzele, gardurile şi apoi adapă praful însetat al drumului. La fel de repede cum a venit, furtuna fugi în depărtare cu negreala ei. În unnă, se arătă întâi timidă, şi apoi din ce în ce mai aprinsă si mai veselă, o esarfă arcuită de , , culori, cu tălpile în două zări, acolo pe unde treceau leneş Neagra şi un râu căruia nu-i ştia numele.

- Mamă, strigă el cu glasul acoperit de emoţie şi cu nasul nedezlipit de fereastră, toţi copiii au primit azi daruri de la Moş Pavel.

Mama se apropie de el ŞI-I

aşeză un sărut pe pleata moale şi arsă de soare.

- Ce om minunat e Moş

Pavel! Întotdeauna a ştiut să bucure copiii. Ai primit şi tu ceva de la el?

- Da, zise băieţelul cu ochii legaţi de priveliştea de dincolo de fereastră, de parcă ar fi fost un Noe, redescoperind o promISIune. Am primit în dar un curcubeu.

G

Accidentul

Sebi deschise ochii şi văzu deasupra sa faţa unei doamne îmbrăcate în verde. "Cu siguranţă că visez încă", gândi el şi închise ochii la loc. După câteva secunde, când se aventură din nou să privească, faţa doamnei necunoscute era tot acolo.

- Mă auzi? întrebă ea. Sebi dădu din cap că da. - Poţi să vorbeşti?

- Cine eşti? prinse curaj băieţelul să întrebe. - Mă numesc Ana şi sunt asistentă medicală. - Sunt la spital? se sperie Sebi.

141

n~G==========r~~~~

- Nu încă. Eşti în ambulanţă. Ai suferit un accident de nlaşină. Îţi aminteşti? Imediat, Sebi îşi aduse aminte tot ceea ce se întâmplase de dimineaţă. Micul

dejun, îmbrăţişarea mamei înainte de plecare, sosirea microbuzului de la grădiniţă,

călătoria prin oraş şi ... accidentul. Da, fusese un zgomot mare, o bufnitură şi ţipete. Apoi totul se făcuse întuneric, iar Sebi se trezise abia acum, în ambulanţă.

- A fost un accident mare, spuse el şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Vreau la mama.

Vrei?

doare?

- O să vină cu siguranţă imediat ce va fi anunţată. Dar va trebui să ne ajuţi şi tu.

Sebi încuviinţă. - Mai întâi spune-mi dacă te doare ceva. - Umărul.

- Ai o vânătaie şi o contuzie acolo, dar nu cred că e nimic rupt. Altceva te

-Nu. - Poţi să-ţi mişti mâinile? Sebi ridică braţele. - Dar picioarele? Băieţelul îndoi genunchii. - Bravo! Eşti un băieţel tare curajos. Nu încerca încă să te ridici. Vom ajunge

imediat la spital şi acolo medicii te vor verifica pentru a se asigura că eşti bine şi nu ai alte răni. După aceea te vei putea ridica. E bine că nu te doare nimic în afară de umăr.

- Nu mă doare nimic altceva. - Acum, poţi să-mi spui cum te numeşti? - Sebi. - Îţi ştii numele întreg? - Sebastian Condrea. - Bravo! Şi cum o cheamă pe mama ta? - Emilia Condrea. - Stai să-mi notez. Şi pe tatăl tău? - Lavinius Condrea. - Şi unde stai? - Pe strada Ion Budai Deleanu, numărul 12. - Ce băiat mare eşti! Ţi-ai amintit repede toate astea. Câţi ani ai? - Şase ani şi două luni. - O să căutăm numărul de telefon de la adresa aceasta şi o să îi anunţăm pe

părinţii tăi cât mai repede. - Ştiţi, începu timid Sebi, eu ştiu pe de rost numărul de telefon al mamei. L-am

învăţat când am început să merg la grădiniţă, anul trecut. - Serios? Grozav! Poţi să mi-l spui? - 0748906876.

142

G

Asistenta fonnă numărul şi Sebi o auzi vorbind cu nlama sa: - Alo! Doamna Miruna Alexandrescu? Mă numesc Ana Pintilie. Sunt asistentă

Inedicală la staţia de ambulanţă. Aţi primit un telefon de la poliţie? Nu? Nu vă speriaţi doamnă. A veţi un băieţel pe nume Sebi? A avut un accident de maşină. Da, e în viaţă şi cred că e destul de bine. Nu are nicio rană majoră observabilă. Acum intrăm pe poarta spitalului de copii. Va fi la secţia de urgenţe. Da, vă aşteptăm.

- Vine mama? întrebă Sebi îngrijorat în timp ce lacrimile îi ţâşniră iarăşi

nesupuse pe obraji. - Vine, puiule. Nu te îngrijora. A spus că va veni imediat. Uite! Am ajuns. Nu te

mişca. O să te scoatem imediat din maşină. În timp ce doi infinnieri îl scoteau pe Sebi din maşină pe o targă mare, asistenta

Ana Pintilie îi infonna repede pe medicii de la urgenţă despre starea sa. Deşi a fost foarte atent, băieţelul nu a înţeles mare lucru. 1 se părea că medicii vorbesc în altă limbă.

După ce a fost adus la camera de urgenţă, Sebi a trebuit să răspundă iar la o serie de întrebări şi apoi a fost dus într-o sală mare în care l-au aşezat pe un pat mişcător, care a intrat într-un tub mare în care se auzeau zgomote. Medicii, foarte atenţi şi grijulii, i-au explicat că acel tub mare se numeşte computer tomograf şi îi va face fotografii la creier, pentru a vedea dacă nu este lovit acolo.

- Dar nu mă doare capul! a protestat Sebi. Totuşi n-a avut încotro. A trebuit să stea cuminte cât timp a durat toată

investigaţia. Apoi, după ce l-au asigurat că totul este bine, medicii l-au lăsat cu o doamnă asistentă foarte drăguţă, despre care a aflat că o chema doamna Sabina.

- Vino cu mine, îi spuse ea. O să te duc într-un salon liniştit, unde îi vei putea aştepta pe părinţii tăi.

- Vine mama? întrebă încă neliniştit Sebi. - Sigur că vine, îl asigură doamna Sabina. Poliţiştii care au sosit de la locul

accidentului ţi-au găsit rucsacul şi au telefonat încă o dată mamei tale. Ea şi tatăl tău

sunt pe drum deja dar, din cauza aglomeraţiei, o să mai dureze puţin până ajung. Pe hol era mare înghesuială. Din camerele pe lângă care treceau se auzeau

plânsete de copii şi voci alertate. - A fost un accident foarte grav, îi explică doamna Sabina. Un autobuz plin a

lovit microbuzul în care erai tu şi alte trei maşini. Mulţi copii care mergeau la şcoală sau la grădiniţă au fost răniţi serios. Tu ai scăpat ca prin nlinune. Poliţiştii care te-au scos din maşină spun că nu le venea să creadă că eşti în viaţă.

Cuvântul "minune" îi atrase atenţia lui Sebi. Mama îi povestise uneori despre minuni dar nu i se întâmplase niciodată să trăiască el însuşi una. Oare faptul că scăpase cu bine din acest accident teribil era tot o minune? Îi veni să zâmbească. Se simţea de parcă primise un dar extraordinar şi chiar aşa era.

După ce doamna Sabina ieşi din salon, Sebi rămase liniştit pentru câteva clipe privind tavanul de parcă ar fi vrut să descopere cerul de dincolo de el. Apoi, simţindu-se cuprins de nerăbdare, se ridică şi începu să cerceteze tot ceea ce putea găsi împrejur.

143

Q~G==========~r~~~~

Salonul era alb, luminos şi gol. Se uită cu atenţie la paturi, cotrobăi prin sertarele goale ale noptierei de lângă el, apoi ieşi pe hol. Se părea că nimeni n-avea timp să-I observe pe băiatul mic, cu ochii căprui care se plimba încet pe coridoare. Cu toţii alergau încoace şi încolo încercând să-i ajute pe cei răniţi. La un moment dat, o uşă se deschise chiar în timp ca Sebi trecea prin faţa ei şi două doamne în halat alb - medici sau asistente - ieşiră

grăbite, în timp ce dinăuntru răzbăteau strigătele unui băiat. - Oare ce-o fi atât de important înăuntru? se întrebă Sebi şi, pentru că nimeni nu

părea să-I observe, se strecură pe uşa întredeschisă. Camera în care tocmai intrase era mai mică decât salonul lui, iar în mijloc se afla

un pat înalt pe care se zbătea un băiat de vreo doisprezece ani. - Auuuu! Lăsaţi-mă în pace! striga el cât îl ţineau puterile. Nu vreaaaaaau! - Stai liniştit! Trebuie să ne laşi să te ajutăm, încerca să-I convingă o doamnă în

halat alb. Îţi promit că o să fie bine. Dar băiatul părea să nu audă ce i se spunea şi continua să ţipe. Lui Sebi i se făcu

milă de el şi se apropie timid de pat. Chiar atunci, doamna care se lupta cu bolnavul îl observă pe intrus:

- Tu nu ar trebui să fii aici. Ce s-a întâmplat cu tine? Te simţi rău? întrebă ea preocupată dar severă.

Sebi dădu din cap că nu. - Atunci trebuie să mergi imediat în salonul tău, îi porunci ea şi mai serioasă. Dar Sebi nu s-ar fi dat dus de acolo. Ceva îl ţinea aproape de băiatul care se

chinuia în faţa sa. - Aş vrea să mai stau doar un minut, spuse el încet. Se apropie mai mult şi începu să-i mângâie încet pe un picior şi să-i cânte un

cântecel cu care mama îi alina adesea durerea când se întâmpla să cadă şi să-şi julească genunchii sau când îl durea burtica.

- Cum îl cheamă? întrebă Sebi cu un pic mai mult curaj. - Lorin, îi răspunse asistenta. - Lorin, îmi pare rău că ai fost rănit. Îi şopti el. Te doare rău? Surprinzător, Lorin se întoarse spre el şi îl privi printre lacrimi, spunându-i "da"

din priviri. Asistenta îi privi mirată pe cei doi băieţi care reuşiseră să se înţeleagă unul pe celălalt în toată agitaţia care domnea la secţia de urgenţă. Când uşa se deschise şi în ea apărură doi bărbaţi îmbrăcaţi în verde, asistenta le spuse:

- Nu mai este nevoie să interveniţi. Acest băieţel a reuşit ceea ce nOI ne chinui am de mai bine de două zeci de minute.

Apoi ea se întoarse din nou spre Sebi: - Acum chiar trebuie să te întorci în salonul tău. Îl vom pregăti pe Lorin pentru

operaţie. Este rănit grav şi ne grăbim să-I ajutăm. - Ce e aceea operaţie? se interesă Sebi. Nimeni nu mai avu timp să-i răspundă. Mai târziu avea să afle de la părinţii săi

ca o operaţie este un mijloc complicat prin care medicii îi tratează pe oamenii care au o

144

G

rană în interiorul corpului. Atunci, pacientul (adică persoana bolnavă) este adonnit şi apoi medicii taie pielea cu un cuţit subţire, numit bisturiu, şi repară problema dinăuntru. Apoi cos cu atenţie totul la loc şi, peste ceva vreme, pielea se lipeşte foarte bine. O operaţie e foarte complicată şi numai medici care au învăţat mult pot s-o facă. Pare greu şi dureros, dar, de cele mai multe ori, este singurul mod de a salva un om.

,1..;

#'i I

" ./

Sebi mai rătăci un timp pe culoar şi apoi nimeri într-un salon în care nu era decât o fetiţă, culcată pe patul de la fereastră, care plângea încet. Sebi se apropie de ea şi o salută. Fetiţa nu răspunse şi Sebi observă că avea nişte bandaje pe faţă.

- Pe mine mă cheamă Sebi. Pe tine cum te cheamă? întrebă el mai departe. - Nu pot să văd, spuse fetiţa printre suspine. Sebi se urcă în pat alături de ea şi o luă de mână. - Nu-i nimic, o să stau eu cu tine. - Mulţumesc, spuse fetiţa un pic mai liniştită. Te rog să-mi spui ce se întâmplă.

Mi-e atât de frică. Unde suntem? - Suntem într-un salon de la spitalul de copii, începu Sebi. Eu am ajuns aici

pentru că am avut un accident de maşină. - Un accident? A fost grav? întrebă fetiţa preocupată uitând să mai plângă.

145

n~G==========r~~~~ C)

- Da, aşa mi-a spus doamna Sabina, asistenta. - O ştii pe doamna Sabina? E foarte drăguţă, spuse fetiţa, al cărei nume era

Bianca. Vorbeşte mereu calm şi frumos. Şi Sebi era de acord cu aceasta. - Din cauza accidentului e aşa agitaţie şi se aud multe glasuri? întrebă Bianca.

Povesteşte-mi, te rog. Şi Sebi îi povesti tot ce ştia despre accident, despre ambulanţă şi despre Lorin.

Aşa îi găsi doamna Sabina, care îl căuta disperată pe băieţel. - Aici erai? Te caut de un sfert de oră. Au venit părinţii tăi să te ia acasă. - A stat cu mine şi mi-a povestit, îi luă apărarea Bianca. Nu a făcut nimic rău. E

un băiat cuminte. - Ştiu că e un băiat cuminte. De altfel, cred că e un băiat cu o inimă mare şi cu

un talent special. - Cum adică? întrebă Bianca foarte curioasă. - A reuşit să te facă pe tine să zâmbeşti şi să uiţi de plâns. Asta e chiar o minune. Bianca zâmbi. - N-aş vrea să plece, spuse ea. - Voi reveni foarte des să te văd, o asigură Sebi. - Promiţi?

- Promit! Şi Sebi s-a ţinut de promisiune. Cât timp Bianca a stat în spital, el a vizitat-o

împreună cu părinţii o dată la două zile. Aceste vizite au fost începutul unei frumoase

prietenii. Mai târziu, după mulţi ani de studiu la şcoală şi la facultate, Sebi a revenit la

spitalul pentru copii, dar nu ca bolnav, ci, ca medic - un medic foarte bun şi iubit de toţi

pacienţii, pe care cei care îl cunoşteau îl numeau "doctorul-minune". Şi aceasta pentru

că întotdeauna găsea cele mai bune metode pentru a vindeca pacienţii dar şi cele mai

atente cuvinte pentru a-i alina.

146

e~G~==========~~~~~~,=============~~9

Atelierul de jucării

Tibi era în expediţie la bunici şi se simţea de parcă ar fi fost oaspete în Ţara Prichindeilor. Sora lui cu cinci ani mai mică, cei patru veri (toţi mai mici de şase ani) şi alţi copii de-o şchioapă de prin vecini nu făceau decât să-I sâcâie din zori şi până-n

seară. Nu putea să iasă în curte sau pe strada Petreşti, unde locuiau bunici, fără să fie urmat de un cârd de puşti care-i cereau să se joace cu ei, să le dea tot ceea ce avea în mâini sau în buzunare, să le admire jocurile şi năzbâtiile.

- Joacă-te cu noi! Era refrenul care se auzea de fiecare dată când îşi găsea vreun colţişor de livadă în care să citească sau să se joace cu maşinile lui preferate.

- Mai jucaţi-vă şi singuri! Le răspundea Tibi posac.

147

~~G==========r~~~~ C)

- Hai cu noi că ne plictisim, îi răspundeau ei. - Cum vă plictisiţi? Că eu sunt unul singur dar voi sunteţi mulţi. - Da, dar tu ştii multe jocuri. - Păi şi voi aveţi multe jucării. - De unde multe! Se dezvinovăţeau cei mici. Câteva maşinuţe stricate şi două-

trei mingi, o păpusă fără cap, un joc descompletat. .. Dezbaterile durau la nesfărşit. Într-un final, Tibi ajungea în vreo curte plină de

jucării împrăştiate şi încerca să-i convingă pe ceilalţi copii să se joace singuri. Sau, când nu avea nici un chef de aşa ceva, le dădea tot felul de sarcini stupide doar ca să-i ţină ocupaţi:

- Duceţi-vă şi aduceţi-mi trei pietre mici şi lunguieţe. Cine o găseşte pe cea mai lungă, câştigă. Sau: Faceţi un trenuleţ şi mergeţi până la capătul străzii şi înapoi. Şi să opriţi în staţie la fiecare poartă.

Copiii găseau amuzante toate aceste porunci şi le ascultau chicotind. Totuşi, ele nu-i dădeau lui Tibi decât puţine momente de răgaz, fiindcă prichindeii se întorceau mai hotărâţi să-I tragă înspre locurile lor de joacă. Povestea asta se repeta în fiecare zi până când, aflat în curtea vecinilor de peste drum, o idee strălucită i se agăţă printre gânduri şi nu-i dădu pace. Parcă s-ar fi găsit pe un câmp de bătaie unde îşi aveau tabăra Marius şi George, doi fraţi gemeni şi sora lor mai mică, Iuliana, o prinţesă şotioasă de patru ani, cu părul arămiu şi ochi strălucitori. La fiecare pas se împiedica de câte o roată sau o portieră de maşinuţă, un dulăpaş pentru păpuşi, un pistol cu apă spart sau vreun animal de pluş fără picioare. Privind la tot dezastrul acela, îşi aminti de nenumăratele lecţii ale mamei care se chinuia să-I înveţe să fie ordonat şi să-şi păstreze frumos jucăriile. Oare de câte ori nu se prefăcuse surd la toate promisiunile şi ameninţările doar pentru a vedea ce se găseşte în interiorul unei jucării noi?

Se aplecă şi culese de jos o bucată din ceea ce fusese cândva un tractoraş cu remorcă.

- Ce s-a întâmplat cu ăsta? întrebă Tibi. - Ei, o nimica toată, răspunse repede Marius. A avut un accident de circulaţie. - Care accident! se repezi răstit George. Marius mi l-a trântit de pietroiul de la

poartă fiindcă nu voiam să i-l dau lui să se joace. - Şi acum sunteţi chit. Nu vă mai puteţi juca niciunul cu el. E mai bine aşa? - Nu, recunoscură cei doi mormăind cuvântul. - Şi cu ăsta ce e? îşi continuă Tibi interogatoriul luând în mână capul a ceea ce

fusese odată un ursuleţ de pluş. - Marius şi George au jucat fotbal cu el, se repezi Iuliana să răspundă. - Asta după ce tu şi cu Alina i-aţi făcut operaţie cu foarfeca din bucătărie,

completară cei doi raportul năzbâtiilor. Tibi privi trist în jur. Până cu puţin timp în urmă, aşa arăta orice curte în care se

juca el. Acum, însă, toate resturile aruncate prin podul bunicilor sau în sacii de gunoi, începură să-I doară. Privind harababura din jur nu putea scăpa de gândul că ar putea face

148

G

ceva de folos, ceva care să schimbe situaţia şi să răscumpere toate jucăriile pe care le stricase de-a lungul celor 12 ani ai săi.

- Am o idee! le spuse el copiilor adunaţi la joacă. Astăzi vom face ceva grozav. - Ce idee? se aprinseră cu toţii de entuziasm. - Vă povestesc imediat. Până atunci, Marius şi George, voi căutaţi o roabă sau

un cărucior. Iar tu, Iuliana, cheamă-i pe toti în capătul străzii. În câteva minute, o annată găIăg'ioasă de copii mărşăluia spre capătul străzii.

Tibi se grăbi spre casa bunicilor, unde o găsi pe Anastasia, surioara sa, în mijlocul unei petreceri de păpuşi.

- Am nevoie de ajutorul tău, îi spuse el fără nici o explicaţie şi surioara lui îşi părăsi imediat prietenele tăcute.

Tibi o prinse de mână şi se grăbiră spre magazia de lemne. Acolo se sfătuiră pentru câteva minute şi apoi Tibi se îndreptă spre garajul bunicului, în timp ce Anastasia alergă spre marginea drumului.

- Atenţie, începu ea să strige când ajunse la grupul de copii, toată lumea atenţie la mine! Tibi ne-a cerut să aducem toate jucăriile stricate în curte la noi. O să jucăm un JOc nou.

- Ce fel de joc? se interesară unii mai curioşi. - E secret, zâmbi Anastasia siret. Veti afla atunci când le veti aduce. În scurtă vreme, înspre curt~a bunic'ilor lui Tibi începu să 'curgă cu tot felul de

jucării, gunoaie şi nimicuri. Copiii le aduceau în braţe, în cutii sau în roaba pe care o împrumutaseră Marius si George si le aruncau peste monnanul care crestea văzând cu ochii în faţa magaziei. Intre timp, 'Tibi aduse din casă o placă subţire de 'carton pe care scrisese cu litere mari de tipar: ATELIERUL DE JUCĂRII.

149

~~G==========r~~~~

- Începând de astăzi, aici este Atelierul de Jucării, anunţă el serios. Aici vom repara jucăriile vechi şi vom face altele noi împreună. Apoi le vom împărţi cinstit sau le vom dărui sau le vom vinde împreună.

- Şi cum vom face jucării adevărate din stricăciunile astea? întrebă Iuliana neîncrezătoare.

- Mai întâi le vom alege, spuse Tibi. Roţile acolo, alte părţi de maşini dincoace, păpuşile şi jucăriile de pluş aici iar mai încolo cuburile şi fonnele de toate felurile. Eu voi aduce câteva lăzi în care să le punem.

Toată grupa se porni la lucru şi peste foarte puţin timp, toate jucăriile erau aşezate în cutii, pe categorii. Pe unnă, se împărţiră în echipe, fiecare după preferinţe. Echipa mecanicilor căuta piese care se puteau potrivi împreună pentru a fonna o maşină, echipa spăIătorilor curăţa toate jucăriile murdare într-un lighean mare cu apă, echipa păpuşarilor aduna părţile păpuşilor şi le lipea sau cosea împreună, echipa croitorilor făcea haine pentru păpuşi sau săculeţi pentru jucării, în timp ce echipa tâmplarilor construia căsuţe şi garaje din toate piesele care puteau fi refolosite. Era o adevărată fabrică în care micii muncitori se străduiau din greu să construiască ceva frumos din fiecare bucată pe care o stricaseră.

150

G

În zilele unnătoare, lTIolipsiţi de curajul copiilor, părinţii şi bunicii se alăturară Atelierului de Jucării pentru a ajuta la treburile mai grele şi aduseră tot felul de materiale de care era nevoie: pânză, şi dantelă, lipici, cuie, şuruburi şi altele. În curând, pe rafturile Atelierului de Jucării se înşirui au cuminţi mai bine de treizeci de creaţii. Niciuna dintre ele nu era ceea ce fusese odată, dar fiecare era tare frumoasă în felul ei. Copiii le admirau în fiecare seară înainte de a pleca spre casele lor şi de fiecare dată când aveau ocazia. Lucrau câte două ore în fiecare zi dar aceste două ore schimbaseră faţa întregii străzi. Curţile erau curate, jocurile erau mai cuminţi iar copiii mai grijulii. Ori de câte ori se întâmpla câte un accident cu vreuna dintre jucării, cu toţii se repezeau să o repare şi, dacă nu era posibil, o duceau degrabă la atelier. Chiar şi Marius şi George, care deţineau recordul la jucării sparte, se purtau acum cu grijă cu tot ceea ce aveau. Dacă se întâmpla să izbească vreo maşinuţă, spuneau:

- Ai grijă! Doar ştii ce greu se repară o jucărie. Sfărşitul vacanţei îi găsi pe toţi pregătind cu bucurie un Târg al Jucăriilor. A fost

unul dintre cele mai renumite evenimente petrecute pe strada Petreşti pe care şi l-au amintit cu toţii multă vreme. Povestea Atelierului de Jucării s-ar fi trecut, probabil, odată cu trecerea vremii dacă, peste mai mulţi ani, n-ar fi apărut la muzeul din localitate, un tablou care-i purta numele şi care înfăţişa un grup de copii meşterind în faţa vechii magazii de lemne. Autorul tabloului era un pictor foarte talentat care, pe vremea când fusese copil, adunase toţi copiii vecinilor sub panoul pe care scrisese cu litere de tipar: ATELIERUL DE JUCĂRII.

n~G==========r~~~~

Casa bunicilor a fost plină de poveşti

Oricine ştie că cele mai frumoase poveşti se spun şi se află în serile friguroase de iarnă, când oamenii se adună la gura sobei, în faţa şemineului sau, pur şi simplu în jurul unei mese, la o cană de băutură caldă. La cei şase ani ai săi, Horia învăţase deja această lecţie aşa că, ori de câte ori se ivea o astfel de ocazie, lăsa orice joc şi unnărea cu încântare poveştile celor mari. Într-o seară cernută cu ninsoare liniştită, după ce toţi îşi tenninaseră lucrul prin curte - cei mari la curăţat curtea iar cei mici la construit cazemate şi oameni de zăpadă - focul din şemineu îi strânse aproape, la o cană de ceai sau de lapte, după gust.

- Ce bine să te revăd, bătrâne prieten, glumi bunicul Sandu, mângâind marginea caldă, sculptată frumos a şemineului.

- Cu cine vorbeşti, bunicule? îl stârni Horia la vorbă. Că nu avem nici un musafir în seara asta.

Bunicul zâmbi ştrengar către nepot. - Uite, mai depănam o amintire cu prietenul meu, Domnul Semineu. - Ce prieten mai ai, bunicule! îl ironiză Melania, sora mai mare a lui Horia. Îl

cam vizitezi în fiecare zi. Dar el pe tine ... nu prea. - E un prieten foarte drag, răspunse bunicul aproape serios. Dacă ar putea vorbi,

v-ar povesti o mulţime de întâmplări pe care le-am trăit chiar aici. Ştie despre mine mai multe decât toţi prietenii mei.

- Mai multe şi decât bunica? se trezi Horia întrebând cu voce tare. - Ei, asta nu! Bunica ta e specială. Ea ştie cele mai multe. Bunica îi trimise un zâmbet drag din partea opusă a sufrageriei. - Dar, continuă bunicul, în casa asta am trăit multe dintre cele mai importante şi

nlai frunloase întâmplări din viaţa mea. - Care a fost cea mai frumoasă dintre ele? întrebă Melania. - Nu ştiu dacă aş putea alege una anume. Sunt multe amintiri care şi acum îmi

încălzesc inima. Îmi amintesc de ziua în care ne-am mutat aici. Totul în jur era în paragină, curtea era acoperită de băIării, gardul se dărâmase în partea dinspre deal şi

dintre toate camerele, doar una era 10cuibilă. Arăta îngrozitor dar pentru noi era un adevărat palat. Mai ţii minte, Marie?

- Da, preluă bunica firul amintirilor. Nu erau nici măcar geamuri la ferestre cu excepţia bucătăriei iar scările spre etaj lipseau întru totul. Şi în camera de oaspeţi era o spărtură mare în zid. Dar pereţii erau acoperiţi cu tapet de mătase iar şemineul era la locul lui, rămăsite din vremea când această casă era resedinta cochetă a unei mari familii. Între timp, fus~s'e vândută de atâtea ori şi ultimii prop~ietari luaseră tot ceea ce se putea, chiar şi podeaua.

- Dar eram atât de fericiti să avem casa noastră încât nu ne păsa de toate astea, continuă bunicul. Îţi mai aminteşti?

152

153

G

Nepoţilor li se părea că povestea era un fel de lume care îi cuprindea pe bunici şi în care ei, cei mici, priveau printr-un binoclu îngust. Părinţii ascultau pentru a nu ştiu câta oară povestea, dar nu erau nicidecum plictisiţi.

- Da, priveam în fiecare dimineaţă la spărtura din zid şi vedeam în ea o terasă frulnoasă, cu trandafiri agăţători şi tufe de liliac, îşi aminti bunica de visele pe care le aveau pe atunci.

- Păi chiar aşa şi este. Se miră inocent Horia. Sufrageria răsună de râsetele tuturor. - Aşa e pentru că bunicul tău a transfonnat un vis în realitate, îi explică bunica.

Ce surpriză a fost! M-a trimis pentru două săptămâni la mama mea pe când Călin avea doar un an şi, atunci când ne-am întors, terasa era gata. Muncise în fiecare zi, după ce se întorcea de la serviciu până noaptea târziu ca sa o termine. A fost unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit.

- În anul unnător, am plantat tufele de liliac şi Călin le-a pus în pământ cu mânuţa lui. Şi tot atunci am sădit pomii din livadă. Toţi au acum peste 30 de ani.

- Aşa sunt de bătrâni? se miră din nou Horia.

- Nici pe departe la fel de bătrâni ca noi, răspunse

visător bunicul Sandu. Şi nici pe departe la fel de bătrâni ca stejarul de lângă foişor care a căzut peste casă la furtuna din 1973. A dărâmat cu totul peretele din spate al bucătăriei şi o bucată din acoperiş.

- Şi ca să se răzbune pe el, bunicul tău a angajat un tâmplar care l-a folosit pentru a construi uşa dinspre grădină. Tot el ne-a construit şi scările

interioare şi balustrada de la balcon.

- Şi pe unnă a venit în vizită maestrul Mandea. Interveni şi tatăl în povestea bunicilor.

Un om minunat! completă bunica. Era prieten din copilărie cu Sandu şi a venit într-

154

n~G~==========~~~~~~~,=============v~9

o vară la noi pentru că era tare bolnav. A vea nevoie de aer curat şi de linişte iar apartamentul lui din capitală toclnai asta nu-i putea oferi. Stăteau de vorbă până seara târziu pe terasă şi, într-o noapte, când a urcat scările, s-a înţepat în balustrada de lemn neşlefuit pe care nu avusesem nici timp şi nici bani să o înlocuim. A doua zi dimineaţă 1-anl găsit măsurând scările. A plecat fără să ne explice prea multe şi pe la prânz s-a întors cu o maşină încărcată cu lemn de cireş. Era o avere pe vremea aceea şi ne-am grăbit să-i spunem că nu ni-l puteam pennite. Îmi amintesc ca azi cum şi-a zburlit barba spre noi spunând scurt: "Acesta va fi darul meu pentru voi!" În aceeaşi zi s-a apucat de lucru şi a muncit din greu timp de o lună. A ieşit o lucrare superbă, ultima pe care a realizat-o vreodată. De fiecare dată când mă sprijin de ea, parcă îl văd pe Mandea în genunchi pe scări, aplecat deasupra ei. Toţi musafirii care ne-au trecut vreodată pragul au admirat-o.

Horia îşi aruncă privirile spre balustrada cu fonne rotunjite, omată cu struguri şi frunze din lemn de cireş. Se întrebase întotdeauna cum de au găsit bunicii statuia de lemn care înfăţişa cei doi copii îmbrăţişaţi şi cum de au reuşit s-o pună pe balustradă, acolo unde scările fonnau un cot. Acum, fiindcă aflase că întreaga balustradă fusese sculptată de un mare artist chiar aici, în casa bunicilor, statuia lui dragă căpătă şi mai multă valoare.

Se făcuse târziu şi bunicii pomiră spre donnitor de mână, sprijinindu-se unul pe celălalt, aşa cum le era obiceiul. Horia le ură "Noapte bună!" şi privi cu drag în unna lor. Pe unnă, admiră încă o dată şemineul, uşa de la intrare, terasa şi balustrada scărilor care duceau la etaj.

- Casa bunicilor a fost plină de poveşti, gândi el. De asta e atât de frumoasă.

C) G

Casa părinţilor e plină de probleme

A mai trecut un an peste întreaga familie Codrescu şi casa bunicilor a îmbătrânit şi mai mult. E mai bătrână decât bătrâneţea lor. Din ce în ce mai des, Horia îşi surprinde părinţii aşezaţi la sfat pe banca din grădină sau pe canapeaua din sufragerie.

- Iarăşi s-a ars becul din hol. Cu siguranţă trebuie retacută instalaţia electrică, constată tatăl trist.

- Şi uşa de la debaraua din holul de sus s-a prăbuşit azi dimineaţă. Trebuie înlocuită. continuă mama lista defecţiunilor.

Până şi Melania a devenit nemulţumită. - Uşa de la camera mea nu se mai închide deloc. Nu pot sta cu un scaun în ea

până îmbătrânesc. Trebuie reparată.

156

G

Ascultându-i, Horia se gândeşte: "Casa părinţilor e plină de probleme. De ce nu le rezolvă oare?".

Totuşi, febra renovării a fost declanşată de man1a care, în timp ce spăla vasele, s-a trezit inundată fără veste de o ţeavă spartă la bucătărie.

- Nu se mai poate! A declarat ea. Trebuie să începem reparaţiile! De atunci, toată casa e dată peste cap. Mobila e strânsă în mijlocul camerelor şi

acoperită cu folii, uşile sunt scoase din balamale, covoarele stau clădite cuminţi în pod. Camerele copiilor sunt primele la schimbare. Melania se declară încântată de schimbări, pe când Horia e nehotărât. Îi plăcea mult camera lui veche pentru că acolo copilărise şi

tata. Până şi patul era acelaşi în care ---- dormise tata. Dar îi place şi mirosul de

:1

: ~ "

.~ .' J ..

sarcină mai mare decât calculase iniţial.

var proaspăt, mocheta nouă cu străzi

pentru maşinuţe" şi lustra montată deasupra patului. In plus, are o mulţime de lucruri de învăţat de la echipa de muncitori. Până acum a crezut că nu e mare lucru să renovezi o casă, dar nu e chiar aşa. E nevoie de multă pricepere. Chiar şi să văruieşti pereţii nu e o treabă uşoară. A încercat şi el puţin pe hol, dar nu i-a ieşit. Nenea Claudiu, zugravul, a trebuit să refacă tot ceea ce a stricat el.

Cel mai încântat este de domnul electrician. Îl urmăreşte cu atenţie cum reface circuitele, montează prize, lămpi, un panou electric nou. Are o mulţime de întrebări:

- La ce foloseşte butonul ăsta? De ce sunt trei fire şi nu două? Unde duc firele astea?

Domnul Popescu, electricianul, are o răbdare de fier şi răspunde rar tuturor întrebărilor băiatului în timp ce mâinile sale lucrează cu precizie. O singură dată a fost nevoit să refacă o porţiune din reţea pentru ca să suporte o

Odată cu ideile părinţilor, vechea casă a bunicilor trece, treptat, în secolul XXI. Ferestrele scorojite sunt înlocuite cu altele, de termopan. Tata le verifică lucrătura,

bunica le priveşte uşor dezamăgită iar Melania declară că în srarşit au şi ei nişte geamuri normale. Uşile scârţâitoare au făcut loc unor surate albe, lucioase şi complet tăcute.

157

• ~~G==========r~~~~~

Bucătăria este de nerecunoscut. După multe insistenţe şi negocieri, bunica s-a dat bătută şi a renunţat la soba care a fost înlocuită de un aragaz modern, cu plită electrică.

Rafturile noi, verde deschis şi gresia de aceeaşi culoare, alături de perdeluţele pe care au răsărit maci roşii transfonnă bucătăria într-o prelungire a grădinii. Cu toţii îşi găsesc de lucru prin vecinătate doar ca să o admire. Lucru surprinzător, Melania si Horia se ciondănesc pentru că fiecare vrea să spele vasele doar ca să stea în plus în bucătărie.

Şi cele două camere de baie sunt de nerecunoscut. De fiecare dată când intră pe uşă, lui Horia i se pare că pleacă într-o excursie la mare, acolo unde totul este azuriu.

158

G

- Era şi timpul, zice tata cu năduf, gândindu-se la cele două inundaţii cu care s­a luptat numai în ultimul an din cauza ţevilor sparte.

Mai sunt două echipe ce lucrează la casa familiei Codrescu. Una este alcătuită din doi băieţi tineri ce montează cablurile de conexiune la Internet şi antena de recepţie a televiziunii prin satelit. Horia îi unnăreşte peste tot şi abia aşteaptă să unnărească un documentar despre balene, pe care i-a promis de multă vreme că îl vor unnări împreună. Cea de a doua echipă este fascinaţia Melaniei. Un domn în vârstă şi o tânără sunt restauratori de la muzeul de Artă, care s-au oferit să ajute balustrada de la scara interioară şi şemineul din sufragerie să arate ca noi, fără a pierde ninlic din frumuseţe şi valoare. E o muncă de migală să cureţi şi să repari o operă de artă dar după o săptămână, balustrada şi şemineul arată de parcă ieri ar fi ieşit de sub mâinile artiştilor. Melania este atât de încântată încât s-a decis să devină restaurator de opere de artă.

După ce şi ultimul muncitor a părăsit casa, Horia trece din cameră în cameră, admirând toate schimbările. Sunt unele camere care au suferit asemenea transfonnări, încât are senzaţia că a nimerit din greşeală în altă casă. Doar în biroul bunicului timpul pare să se fi oprit în loc. Pereţii acoperiţi de biblioteca imensă, fotoliile mari tapisate cu catifea mov şi masa sculptată sunt atât de grele de amintiri încât nu pot fi mutate. Bunicul a fost un mare scriitor şi fiecare colţ al biroului are o poveste. E ca un sanctuar în care Horia păşeşte întotdeauna cu sfială şi admiraţie.

În rest, lucrurile noi şi cele vechi stau alăturate cuminţi şi par să se împace bine. - Au bun gust părinţii, decide Melania şi el e de acord. Casa arată mai bine ca niciodată. Are tot felul de instalaţii moderne dar e tot casa

lui dragă, cu şemineul bătrân şi balustrada sculptată de un mare artist. În ininla lui, aşa va rămâne mereu.

G

Casa copiilor va fi plină de vise

Casa familiei Codrescu e întotdeauna plină de viaţă. Chiar şi atunci când nu au invitaţi, camerele răsună de muzică sau voie bună. După marea renovare, oaspeţii s-au ţinut lanţ. Au venit chiar şi un reporter şi un fotograf care au realizat un articol pentru o revistă. Ce mândru s-a simţit atunci Horia! Nu e puţin lucru să-ţi vezi casa pe coperta unei reviste. A luat un exemplar cu el la şcoală şi l-a arătat colegilor. Mai mult chiar, i-a invitat să vină să admire casa în realitate, aşa că mama s-a trezit pregătind o mică petrecere în grădină pentru 20 de şcolari gălăgioşi. E mai ceva decât un examen.

După ce au inspectat camerele, colegii s-au strâns sub nucul cel bătrân,

ademeniţi de carafa cu limonadă şi tarta cu prune. - Ce frumoasă e casa ta, începe Ana, o fetiţă nu prea f1ămândă. Cred că e grozav

să locuieşti aici. - E frumoasă, n-ai ce zice, comentează şi Mihnea, colegul de bancă al lui Horia.

Dar îi lipseşte ceva. - Cum adică îi lipseşte ceva? se arată revoltaţi alţi doi colegi. E foarte bună aşa

cum este. - Ei, intervine Horia împăciuitor. Îi lipsesc chiar foarte multe. Când voi fi mare,

o voi renova după placul meu. Atunci va fi o casă cu adevărat grozavă. - Ce ai de gând să faci? se interesară cu totii. - În primul rând îmi voi schimba pereţii d~rmitorului cu monitoare mari pe care

le voi folosi ca să joc jocuri, să văd filme dar, mai ales, ca să proiectez imagini din

160

(?

pădure. În felul ăsta mă voi simţi Inereu ca şi cum aş fi într-o tabără chiar şi atunci când nu pot pleca de acasă.

La o asemenea idee, toţi

colegii rămaseră cu gura căscată. - Pe unnă, voi monta un

tobogan la fereastra camerei mele, ca să pot coborî direct în grădină în caz de urgenţă sau atunci când am chef de o plimbare.

- Asta e o idee genială, se grăbi să comenteze Mihnea, căruia îi plăceau nespus parcurile şi

locurile de joacă pentru copii. - Şi asta nu e tot! Continuă

cu avânt Horia. Voi monta un lift mic pentru alimente direct din spatele frigiderului până la camera mea, astfel încât să pot mânca oricând îngheţată sau orice altă

gustare. - Şi cine îţi va tnmlte

mâncare cu liftul oricând ai chef? se miră una dintre colege.

- Am de gând să angajez un bucătar, un cofetar şi un patiser ca mama să nu mai fie nevoită să petreacă asa de mult timp la bucătărie. Î~ plus, dacă bucătarul va găti felurile de mâncare pentru prânz şi cină, cofetarul şi patiserul vor avea timp să-mi gătească mai multe feluri de plăcinte şi prăjituri în fiecare zi.

Ascultându-l pe Horia, nu era greu de ghicit cât de mult îi plăceau dulciurile.

- Mai am şi alte planuri: Voi înlocui toată mobila din donnitoare şi sufragerie cu alta din

ii

161

(? G

cauciuc. Aşa nu vor mai exista accidente atunci când mă voi juca prinselea sau leapşa prin casă sau când mă grăbesc undeva. Vor fi doar jucări imense pe care putem mânca şi donni.

Toţi copiii încercară să-şi imagineze cum ar arăta o casă mobilată doar cu jucării şi zâmbiră, semn că tuturor le surâdea ideea.

- Staţi că partea cea mai bună acum vine, îi trezi Horia din visare. Pe acoperiş, deasupra sufrageriei voi construi un heliport.

- Le ce ţi-ar trebui aşa ceva? se miră Ana. - Cum la ce? Auzi întrebare! pufni Horia uşor dispreţuitor. Unde altundeva voi

ateriza cu elicopterul meu? - Da, aprobă entuziast Mihnea. Elicopterul este cea mai bună variantă. Melania, care ascultase întreaga conversaţie pe fereastra deschisă a bucătăriei nu

se mai putu abţine şi izbucni în râs. "Un heliport! Asta e prea de tot!" gândi ea. "Eu voi ajunge mare înaintea lui şi cu siguranţă că nu voi pennite mobilă de cauciuc în casa asta. Dar la pereţii acoperiţi cu monitoare mă mai gândesc. E o ideea grozavă să vezi pădurea de jur împrejur când te trezeşti dimineaţa, chiar dacă e doar o imagine." Chiar atunci mama intră în bucătărie.

- Pari pierdută, Melania! La ce te gândeai? - Mă gândeam cum va deveni casa aceasta peste mai multă vreme, când Horia şi

cu mine vom fi mari. - Şi cum va fi? - Horia are planuri mari. Vrea un heliport şi mobilă de cauciuc. Mama şi fiica izbucniră în hohote de râs. Apoi, Melania continuă. - Şi eu aş vrea să schimb unele lucruri. De exemplu, aş face o sală de sport la

subsol si un atelier de pictură în pod, la mansardă. · - Sunt planuri foarte frumoase, Melania, încuviinţă mama. Într-o zi, casa aceasta

va fi a ta şi a lui Horia şi va trebui să vă puneţi amprenta asupra ei. - Presimt că vom avea mult de negociat pe tema asta, oftă Melania îndreptându-

se spre camera el. Urcând scara de lemn, mângâie balustrada sculptată atât de frumos. - Aceasta va rămâne cu siguranţă aici, îi spuse ea mamei. - Da, răspunse gânditoare mama. Pe balustrada aceasta e întipărită istoria

familiei noastre. Şi încă mai avem multe de scris.

162

~~Gr=============~~~~~~,~=============v~9

o felie de plăcintă cu mere şi un pian

Ema era puţin obosită şi tristă, gândindu-se la vecini săi care se zbenguiau în micul spaţiu amenajat pentru joacă în spatele blocului în care locuia. Oftă şi îşi scutură capul, ca şi cunl ar fi vrut să scape de zgomotul copiilor care se jucau chiar sub geamul dormitorului ei, la câteva etaje dedesubt. Apoi se aşeză încet în faţa pianului, pe taburetul frumos tapisat cu o catifea verde şi începu să repete exerciţiile pe care domnişoara profesoară Lavinia i le scrisese pe caiet. Dar degetele nu prea voiau să o asculte şi parcă se împiedicau pe claviatură, încurcând-o şi obligând-o să o ia de la capăt.

În uşa camerei se opri pentru o clipă tata, care îi unnări chinul degetelor pe clape, simlindu-l şi pe cel sufletesc.

- Iţi merge bine? întrebă el, lăsând jos pachetul pe care se pregătea să-I ducă la uşă.

- Nu-mi merge deloc, se plânse Ema, oprindu-şi mâinile şi aşezându-le cunlinţi în poală. Pur şi simplu nu-mi iese.

Tatăl o învălui cu un zâmbet cald şi se aşeză lângă ea, pe un colţ al scaunului.

163

n~G==========r~~~~

- Hai să încercăm împreună, o îndemnă el. Reluară exerciţiul şi, cu ajutorul instrucţiunilor tatălui, Ema reuşi să-I ducă până

la capăt. De îndată ce cântă ultima notă, se ridică de parcă un arc invizibil o împingea cu putere în sus.

- Unde te grăbeşti aşa? o întrebă tata aparent mirat. - Gata! Am cântat bine, nu-i aşa? - Ai cântat bine, într-adevăr, dar dacă vrei să cânţi minunat, va trebui să mai

repeţi, până când vei învăţa toate părţile dificile. - De câte ori trebuie să mai repet? întrebă Ema dezamăgită, aşezându-se din nou

pe scaun cu un oftat. - Nu ştiu, îi răspunse tatăl. Depinde cât de mult te vei concentra, cât de bine vei

reuşi să cânţi.

Ema reluă piesa fără încântare, încercând să nu audă strigătele copiilor de afară care izbeau geamul. De data aceasta reuşi să tennine tot exerciţiul cu doar două greşeli.

- Încă o dată? întrebă ea nesigură. - Încă o dată, îi răspunse tatăl ca un ecou. Se încordă din toată fiinţa, dar reluă piesa şi reuşi să o cânte fără greşeli. - Am reuşit! se bucură ea gata să sară de la locul ei pe fereastră, direct în spaţiul

de joacă. - Ai reuşit! fu de acord tatăl, sărbătorindu-i isprava cu un sărut pe creştet. Acum

mai cântăm o dată? - De ce? întrebă Ema nerăbdătoare şi descumpănită. - De amuzament! îi răspunse tatăl jucăuş. Hai, încearcă! Ema reluă piesa iar tatăl i se alătură, cântând variaţiuni ale melodiei. Suna atât de

minunat încât mama îşi părăsi lucrul de la birou şi veni să-i privească pe cei doi. - Asta da joacă, glumi ea. Într-adevăr, Ema se simţea de parcă ar fi fost la joacă. Nu se mai chinuia să

cânte ci, mai degrabă, muzica ieşea din degetele ei, împletindu-se cu cea a tatălui. 1 se părea că pianul era un spaţiu imens de joacă pe care cele 10 dolofane ale ei se întreceau cu altele 10 - maestre mult mai experimentate dar şi mult mai jucăuşe. Când melodia se sfărşi, i se păru doar un vis din care abia se trezise. Mama se apropie şi îi cuprinse pe amândoi într-o îmbrăţişare.

- Splendid! spuse ea sărutându-i. - Acum pot merge la joacă? întrebă Ema cuprinsă din nou de nerăbdare. - Da, acum poţi merge! încuviinţă tatăl. Ema nu mai aşteptă un al doilea îndemn ci se grăbi să se alăture jocului de afară

care deja obosise copiii ieşiţi de dis de dimineaţă. Acum, că îi reuşise aşa de frumos, nu­i părea rău după timpul petrecut în casă, exersând la pian. Totuşi, a doua zi, când copiii îşi încingeau deja jocurile iar ea se aşeza la pian pentru ora de exerciţii, se simţi la fel de tristă ca în ajun.

- De ce trebuie să muncesc când toţi ceilalţi se joacă? munnură ea.

164

G ~~~,~==========u~9

Întrebarea ar fi rămas fără răspuns dacă tatăl n-ar fi fost prin preajmă. Se apropie de ea şi se aşeză pe o jumătate din taburet, ca în atâtea alte rânduri.

- E o întrebare bună, spuse el. Dar răspunsul este foarte uşor. De fapt, îl vei găsi singură dacă vei răspunde la unnătoarea întrebare: Dacă ar trebui să alegi între a mânca o feliuţă mică de plăcintă cu mere acum, sau o plăcintă întreagă peste o oră, ce ai prefera?

Ema ezită. Închise ochii şi înghiţi încet. Îi plăcea enonn plăcinta cu mere şi parcă simţea deja gustul dulce şi aromat al unei felii din această delicatesă. Da, i-ar fi plăcut să mănânce o felie de plăcintă. Dar tata spusese că ar fi o felie mică. Nu i-ar ajunge să se sature. Dar o plăcintă întreagă ar fi mult mai bună.

- Cred că aş putea aştepta o oră pentru o plăcintă întreagă, zise ea timid.

- Ai ales bine, îi spuse tatăl mângâindu-i părul de culoarea alunei. Aşa e şi cu lecţiile de pian. Dacă alegi să renunţi la ora de exerciţiu şi să mergi la joacă acum, te vei bucura de o joacă bună, desigur. Dar dacă alegi să-ţi petreci o oră

exersând, peste ceva vreme vei putea cânta atât de frumos, încât bucuria ta va fi mult mai mare decât cea pe care ai avea-o jucându-te o oră în plus. E ca şi cum ai mânca o plăcintă întreagă şi nu doar o feliuţă mică. Ba mai mult chiar, adăugă tatăl, e ca şi cum ai primi o masă încărcată cu tot felul de bunătăţi: plăcinte, torturi, sucuri de fructe, tarte cu căpşuni, budinci cu ananas.

Ema îşi linse buzele şi râse din toată inima la gândul unui asemenea ospăţ.

\ __ ~-al

1', I

Da, se merită să renunţi la o felie de plăcintă pentru aşa ceva. - Ce ospăţ de bucurii! exclamă râzând. - Da, şi acesta e doar începutul. Când vei fi tristă şi vei dori să-ţi linişteşti inima,

te vei aşeza în faţa pianului şi vei cânta cam aşa, zise tatăl şi pomi să cânte o arie liniştitoare.

165

n~G==========r~~~~

Ema închise ochii visând la un leagăn din livada bunicilor în care se legăna adesea în zilele călduroase de vară, încercând să prindă cireşele de pe ramuri.

- Iar când nu vei mai putea de bucurie, şi nu vei şti cum să o laşi să se reverse din sufletul tau, vei putea cânta aşa. Şi tatăl începu să cânte o piesă veselă. Notele se revărsau ca stropii sărind peste curcubeul unei cascade.

- Mintea ta va creşte şi va deveni mai frumoasă datorită muzicii pe care o vei învăţa. Mâinile şi degetele îţi vor deveni mai pricepute iar inima îţi va fi mai blândă. Vei putea cânta la concerte sau recitaluri şi le vei oferi şi altora din bucuria ta.

Acum, cu ochii încă închişi, Ema se vedea în faţa unui pian strălucitor, cu o rochie de catifea, interpretând o sonată de Mozart pe care tatăl tocmai o desfăşura ca un nor de note şi annonii ce umplea întreaga casă şi vecinătatea. Doamna Popescu, vecina de alături, ieşi pe balcon şi se aşeză pe fotoliul pe care îl avea acolo special pentru a asculta concertele domnului Ulmeanu, tatăl Emei. Părea că întreaga lume era prinsă într­o plasă de annonii în care se legăna fără asprime şi fără părere de rău. De îndată ce tatăl îşi încheie mini-concertul neprogramat, En1a se aşeză mai bine în faţa claviaturii şi

spuse: - Sunt gata să-mi încep exerciţiile, tată. Vreau o plăcintă întreagă, nu doar o

feliuţă.

Şi începu să lovească rar şi cu forţă clapele, din ce în ce mai atentă, ca şi cum ar fi încercat să îmblânzească o fiară necunoscută. În realitate, cea care se îmblânzea era doar nerăbdarea ei.

Culmea Bradului Singuratic

Pe măsură ce Pământul îşi întorcea faţa de la Soare aruncând o ultimă privire -un ultim mănunchi de raze la coada ochiului - forfota creştea în tabăra de pe platoul înalt de munte. Erau vreo cinci corturi aşezate în fonnă de U cu faţa spre vale. Fiecare dintre ele adăpostea câte doi părinţi şi 1, 2, sau chiar 3 copii în căutare de aventuri, iarbă deasă, stânci măreţe şi izvoare repezi de munte.

Copiii aduceau lemne pentru foc şi ajutau la aranjatul ultimelor bagaje, în timp ce mamele ordonau proviziile iar taţii verificau legăturile corturilor, foliile protectoare, şi aranjau lemnele de foc. Păreau un furnicar vesel şi pus pe glume. Focul aprins de doi dintre taţi îi strânse pe toţi laolaltă. Aşezaţi în cerc, pe buşteni adunaţi din pădure, cu o cană de ceai cald în mâini, cei mici aşteptau cu mare interes o poveste. Toate privirile se îndreptară spre Mara, mama lui Tudor şi a lui Rareş, pe care o numiseră în funcţia de "povestitor şef'. Aceasta se îndreptă de spate şi îi privi se~ios, oarecum solemn, cerând fără cuvinte liniştea şi atenţia tuturor. Ca nişte supuşi în Impărăţia Poveştilor, cu toţii încetară orice zgomot şi se proptiră într-o aşteptare încordată. După câteva clipe încremenite, în care doar ţârâitul dezacordat al greierilor şi foşnetul brazilor tulburau tăcerea, Mara începu să-si dezvăluie povestirea:

- În seara asta ~ă voi povesti despre Martin Şchiopul, eroul care a reuşit să străbată Munţii Pirinei şi să ajungă acasă, deşi era orb şi fără picioare.

Fără grabă, Mara îşi despletea firul poveştii cu mul!ă dibăcie în timp ce copiii şi adulţii adunaţi o unnăreau cu gurile şi minţile căscate. Ii prinsese pe toţi în lumea imaginară a unui erou unnărit de tâlhari care se târăşte fiecare centimetru pentru a ajunge în sigurantă, la familia sa. Privind-o în lumina pâlpâitoare a focului, Stefan, tatăl lui Tudor şi a 'lui Rareş îşi spuse pentru a nu ştiu câta oară: "E minunată când povesteşte. Îşi nlerită pe deplin titlul de povestitor şef." La finalul poveştii, cu toţii rămaseră o clipă în plus prinşi în uimirea aventurilor de necrezut ale lui Martin Şchiopul. Rareş fu primul care sparse globul de cristal al uimirii:

- Incredibil! Cum a reuşit să găsească drumul fără să-I vadă! - Da, îi ţinu isonul Petronela, o fetiţă de cinci ani, care se întâmpla să fie şi

mezina grupului. Ce teribil trebuie să fi fost! - Ei, nu-i aşa mare lucru, munnură de sub geaca în care se înfăşurase bine

Bogdan, cel mai mare dintre copii. La cei 13 ani ai săi, era un băiat bine făcut, cu mâinile mari, osoase şi cu faţa lunguiaţă, în care se încadrau perfect doi ochi verzi, ca două pete de culoare ascunse sub părul brunet care îi acoperea aproape în întregime.

- Cum nu-i mare lucru! sări ca ars Tudor, care simţea nevoia să apere uimirea fratelui mai mic, dar şi frumuseţea povestirii mamei.

- Nu vă ambalati încă motoarele, îi domoli Stefan. E interesant de aflat si , , , punctul de vedere al lui Bogdan. Ţi se pare uşor să-ţi găseşti drumul spre casă fără să vezi şi fără să poţi merge?

167

" G

- Mda, nu mi se pare aşa extraordinar, răspunse Bogdan uşor plictisit. Nu e ca şi cum ar fi avut puteri supranaturale.

- Chiar aşa, i se alătură şi Larisa, o aproape-domnişoară de doisprezece ani, cu părul lung şi drept ca nişte săbii lucitoare care îi încadrau faţa oarecum severă,

neobişnuită pentru o fată de vârsta ei. E o poveste frumoasă şi plină de aventuri, dar nu e nemaipomenită. Nu e chiar atât de greu.

168

- Vai, cum poţi să spui aşa ceva! se revoltă Petronela. Nu cred că aş putea face niciodată aşa ceva. Şi nici tu, sau Bogdan.

- Ei, tu te minunezi de orice, îi răspunse ironic Marian, fratele său n1ai mare. Nu e chiar aşa de extraordinar cum ţi se pare.

- Serios? intră în ascuţişul discuţiei şi Lucian, un băiat de şase ani, slăbuţ şi

destul de scund, dar cu o privire hotărâtă ce izvora tulburător din ochii săi negri ca tăciunele. Eu cred că nici unul dintre voi n-ar putea să facă nici măcar un drum scurt cu ochii închişi, dară-mi-te aşa o călătorie.

- Ba am putea şi încă cum! zâmbi Bogdan superior. - Da, adăugă şi Larisa. Am putea să mergem cu ochii închişi acolo unde voi n-

aţi reuşi nici cu ochii deschişi. - Staţi puţin! îi opri Nicu, tatăl Larisei. Aici îmi miroase a o provocare

interesantă. Se pare că aveţi două echipe: Bogdan, Larisa, Marian şi ... Florin pe de o parte?

Florin, un băiat tăcut, care nu participase la discuţie, dar care era de o vârstă cu Larisa, aprobă printr-o mişcare a capului, declarând astfel că era de partea celor trei.

- Cealaltă echipă e fonnată de Rareş, Tudor, Petronela şi Lucian. - Echipa Uriaşilor contra echipei Piticilor, glumi Marian încordat. - Perfect! Mâine vom testa ideile voastre, propuse Nicu. Vom pregăti pentru voi

un traseu prin pădure pe care va trebui să-I parcurgeţi fiecare după cum a ales. Echipa Uriaşilor va avea un handicap faţă de cea a Piticilor.

- Cum adică un handicap? întrebă Lucian nedumerit. Uriaşii nu ratară ocazia de a face haz pe seama neştiinţei celor mai n1ici din grup,

cu toate că, în realitate, n-aveau nici o idee cu privire la ceea ce avea să însemne handicapul lor. Ştefan interveni cu un glas jucăuş, însoţit de un clipit cu înţeles către Nicu:

- Va fi o surpriză. Veţi vedea mâine dimineaţă. Seara se încheie odată cu primul căscat al Petronelei, care le aminti tuturor cât de

grele le erau pleoapele. În timp ce mamele împărţeau cu dreptate sacii de donnit şi îmbrăţişările de noapte bună, taţii se adunară mai strâns în jurul focului, la sfat.

Primele raze ale dimineţii îi găsiră împrăştiaţi prin pădure, muncind entuziast. Copiii se treziră aproape toţi o dată şi se grăbiră la micul dejun. Mirosea tare bine şi aveau o poftă pe măsură. Parcă uitaseră cu totul de provocarea din ajun. Doar Bogdan privea gânditor spre vale, molfăind fără chef o bucată de sendviş. Curând, trupa taţilor se întoarse mărşăluind ca un pluton de soldaţi gata să ia tabăra cu asalt. Se opriră în faţa focului şi Ştefan se întoarse spre Mara pentru a adresa o rugăminte tuturor doamnelor:

- Binevoiesc prea-bunele domniţe să se îndure de cinci cavaleri obosiţi şi

flămânzi şi să le ofere o coajă de pâine şi un zâmbet drag ca să ne întremăm puterile pentru luptele ce vor unna?

Mamele şi copiii pufniră în râs la aşa o rugăminte. Cu siguranţă că Ştefan îşi câştigase şi pâinea, dar şi zâmbetul Marei. Apoi, taţii se aşezară la masă, dovedindu-le

169

Q~G==========t~~~~

copiilor ce înseamnă o foame de lup şi schimbând priviri pline de înţeles între ei. Cei mici îi priveau curioşi, dar încă nu aveau curajul să-i întrebe ce avea să unneze. Dar nu aveau mult de aşteptat. După ce foamea tuturor fu astâmpărată, Nicu se urcă în picioare pe unul din buşteni şi începu să strige:

- Atenţie la mine toată trupa! După cum bine ţineţi minte, aseară am avut o provocare între două echipe: Uriaşii şi Piticii. Uriaşii au declarat că se pot lipsi de unele simţuri şi alte puteri ale omului.

- Când am spus noi aşa ceva? se miră Marian. - Eu îmi amintesc de nişte copii care au spus că ar putea merge cu ochii închişi

acolo unde alţii n-ar reuşi nici cu ochii deschişi. Aşa era. Bogdan, Larisa, Marian şi Florin, care se declaraseră singuri "Uriaşi.".

Nu mai puteau de înapoi. Aşa că se hotărâră să fie curajoşi. - Bine, declară Bogdan! Ce aţi plănuit? - E simplu, răspunse Nicu. Vedeţi eşarfa roşie care flutură pe bradul cel

singuratic de pe culmea cealaltă? Toate privirile se întoarseră spre o culme nu prea înaltă şi despădurită, în vârful

căreia se afla un singur brad drept şi înalt de care se zbătea agăţată o eşarfă ca o pată de sânge pe cerul azuriu. Oare cum de ajunsese acolo? Copiii îi priviră neîncrezători pe taţi. Cum or fi reuşit să se caţere până în vârful unui aşa copac imens?

- Veţi descoperi atunci când veţi ajunge acolo, răspunse Ştefan întrebării lor nerostite. Şi acum să ne pregătim. Fiecare dintre voi veţi primi un rucsac cu mâncare şi apă şi veţi pomi spre bradul singuratic. Aveţi datoria să ajungeţi cu toţii acolo, ca o echipă şi să nu lăsaţi pe nimeni în unnă. Sunteţi pe cont propriu, aşa că trebuie să vă bazaţi unul pe celălalt.

În timp ce mamele copiilor le aduseră rucsacii gata pregătiţi, Nicu se apropie de echipa Uriaşilor, ducând în mână câteva eşarfe şi alte obiecte mai mici.

- Acum e vremea să vă pregătim şi pe voi. Bogdan va fi orbul vostru, spuse el în timp ce îi înfăsura un fular negru în jurul ochilor.

Îl lipi' cu bandă adezivă pe margini îi aşa fel încât nici o rază de lumină să nu pătrundă înăuntru. Dintr-o dată, lumea lui Bogdan se cufundă în întuneric - un întuneric aşa de negru încât îl speria. Dar nu voia să se arate slab, aşa că rămase liniştit şi tăcut, în timp ce Nicu îi pregătea pe ceilalţi membri ai echipei. Larisa primi un sac cu care i se înfăşură strâns un picior îndoit de la genunchi spre spate. Acum arăta ca o barză nevoită să stea Într-un picior, dar nu avea nici pe departe graţia păsării. Se dezechilibră şi ar fi căzut cu siguranţă dacă nu s-ar fi sprijinit de umărul lui Bogdan. Mai departe, Marian se pricopsi cu o bandă adezivă la gură, ceea ce îl împiedica să pronunţe orice cuvânt inteligibil. Era aproape mut. Iar Florin primi drept "cadou" o pereche de dopuri pentru urechi, dublate de căşti mari, care opreau bine sunetele dinafară. Până atunci, echipa Uriaşilor părea într-un avantaj evident faţă de Pitici. Erau cu cel puţin patru ani mai mari decât ceilalţi, mai înalţi, mai voinici şi cu mai multe cunoştinţe despre pădure. Acum, deşi nimic nu se schimbase, echipa Piticilor simţea cum balanţa se echilibrase. Ei erau

170

G

liberi să se nlişte în voie~ să observe tot ceea ce era în jur şi se se îndrume unul pe celălalt.

- Ei~ acum să vă vedem~ aruncară cei nlici o săgeată spre prietenii şi fraţii lor mat marI.

Părinţii se retraseră înspre corturi şi le urară "Drum Bun!" celor două echipe. Dintr-o dată, copiii se simţiră nesiguri fără sprijinul celor mari şi în timp ce se îndepărtau, fiecare se lupta cu neliniştea că erau singuri în pădurea imensă, în care puteau exista pericole nevăzute după fiecare trunchi. Dar neliniştile se destrămară

imediat când observară cum pe marginea pădurii, dincolo de primul rând de copaci, siluetele atât de cunoscute ale părinţilor se strecurau în tăcere, observatori atenţi, gata să intervină la primul semn de pericol. Această asigurare le inspiră curajul de care aveau nevoie pentru provocarea pe care intenţionau să o doboare. Aşa că echipa Piticilor se avântă înainte zglobie şi plină de încredere. Alergară spre valea care despărţea platoul pe care se afla tabăra de culmea cu bradul singuratic. Ajunşi la izvorul care se strecura printre pietrele din vale, se opriră obosiţi. Deja ar fi vrut să se întoarcă înapoi şi să se odihnească pe saltelele comode, în umbra corturilor.

- N-am făcut bine, observă Tudor, cel mai mare din echipa Piticilor. Ne-am obosit prea repede. Cred că ar trebui să facem un popas aici şi să ne stabilim un plan.

Se aşezară toţi patru în cerc, apoi se culcară cu capetele pe rucsaci şi se sfătuiră în şoaptă, ca nimeni să nu-i audă, nici măcar râul care bolborosea o poveste neştiută alături de ei.

Între timp, echipa Uriaşilor învăţa ce înseamnă cu adevărat cuvântul handicap. Ca orice sportiv pornit mai în unnă într-o cursă, şi ei se găseau încă de la început cu mult în unna celor mici. Bogdan ar fi fost în mod nonnal şeful expediţiei, dar acum, fără să vadă, simţea nevoia să fie condus, nu să conducă pe alţii.

După un scurt moment în care se amuzase sărind într-un picior, Larisa începu deja să se plângă:

- Ţineţi-mă şi pe mine! Nu mă lăsaţi în unnă. Altfel nu mai merg deloc. - Nici să nu-ţi tracă prin cap! o apostrofă Bogdan. Tu ne-ai adus în situaţia asta,

aşa că vei merge cu noi până la capăt. Cearta era deja pornită dar Florin, care nu auzea nimic însă vedea tensiunea

dintre cei doi, spuse cu un curaj surprinzător, având în vedere că rareori îl auziseră scoţând două vorbe:

- Acum suntem împreună în echipă şi trebuie să mergem împreună. Nu vă consumaţi energia inutil. Avem mult de muncă dacă vrem să ajungem acolo sus până diseară.

Uimiţi de intervenţia aşa de hotărâtă a lui Florin, cei trei se supuseră imediat. - Vom merge împreună. Marian şi Bogdan, voi o veţi susţine pe Larisa iar eu îl

voi îndruma pe Bogdan. Haideţi!

171

C)

G

Porniră încet, ca un grup de bolnavi pe holul alb al unui spital, împiedicându-se adesea şi încercând să ocolească pe cât posibil dâmburile sau trunchiurile răsturnate. Când începură să coboare valea, Larisa spuse srarşită:

- Nu mai pot. Trebuie să ne oprim. Dar Florin nu o auzi şi încercă să meargă mai departe, în timp ce toţi ceilalţi se

opriseră brusc. În mod inevitabil urmă o smucitură în urma căreia se rostogoliră cu toţii la pământ. Erau cu adevărat frustraţi şi şi-ar fi smuls de îndată legăturile care-i ţineau dacă n-ar fi fost în joc onoarea lor. Să piardă în faţa unor ţânci?! Nici gând! Bogdan ridică pumnul în aer, ameninţând o persoană invizibilă sau, poate, chiar pe el însuşi. În clipa următoare, de după culme apăru alergând Nicu, preocupat ca nu cumva vreunul dintre copii să fie rănit. Dar nu aveau decât câteva mici zgârieturi care nu necesitau îngrijire. In schimb, pe dinăuntru, mândria lor începuse deja să sângereze. Nicu se retrase la fel de repede precum venise iar Bogdan se ridică brusc şi, cu un suflu nou în glas poruncI:

- Haideţi să mergem mai departe! Florine, tu ne conduci! Marian ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea, lucru care îl înfuria de-a dreptul.

El era cel mai vorbăreţ din grup şi poate că ar fi putut linişti apele cu vreo glumă bună dar aşa, cu gura prinsă bine, nu-şi putea spune poante decât lui însuşi. Iar asta nu era deloc amuzant. Dar acum avea o idee cu adevărat bună dar nu ştia cum să le-o transmită celorlalti. Bogdan nu-l putea vedea, Larisa nu l-ar fi putut ajuta. Mai rămânea Florin. Încercă 'să-i arate prin semne un bătrân aplecat, mergând încet, sprijinit în baston.

- Vrei să spui că avem nevoie de nişte bâte în care să ne sprijinim? Bună idee, fu de acord Florin.

Îi lăsară pe Larisa şi Bogdan împreună, în timp ce căutau nişte ramuri groase şi potrivite ca să-i sprijine. Bogdan avea în buzunar un briceag şi ar fi fost cel mai potrivit pentru a le curăţa, dar, cum nu vedea nimic, risca să-şi curăţe şi degetele aşa că fu nevoit să i-l împrumute lui Marian. Tilnpul trecea din ce în ce mai repede şi ei nu reuşiseră nici măcar să ajungă până la pârâul din vale. Înarmaţi cu bâtele confecţionate stângaci de Marian, cei patru Uriaşi coborâră panta încet dar mult mai sigur, până când se aflară în faţa primului obstacol cu adevărat greu: pârâul de munte rece ca gheaţa şi repede ca o şopârlă transparentă. Dacă ar fi fost într-o excursie obişnuită, în toată puterea lor, ar fi sărit din piatră în piatră şi într-o clipeală s-ar fi aflat fericiţi pe malul celălalt. Dar acum pârâuaşulle părea un zid imens.

- Aţi putea să mă duceţi în braţe, propuse Larisa. - Nu se poate, se opuse Bogdan. Am cădea cu toţii în apă. Florin n-o auzise şi privea gânditor în depărtare. Marian se chinuia să găsească o

soluţie, dar nu-i venea decât o singură idee: s-o lase pe Larisa acolo şi să pornească mai departe eliberaţi de greutate şi de plânsetele ei supărătoare. Dar astfel ar fi pierdut întrecerea şi nici asta nu-şi prea dorea. Petronela le-ar fi povestit mândră tuturor prietenilor de acasă cum fratele ei mai mare a pierdut o întrecere în faţa unor ţânci.

- Ar fi bine dacă am avea un pod, gândi Florin cu voce tare.

172

G

173

- Excelentă idee, fu de acord Bogdan. Avem nevoie de un buştean pe care sa-l prăvălim peste pârâu.

Marian se ridică şi scrută

zona până departe. Din nefericire, nu era nici un buştean prin apropiere iar pădurea se afla departe, pe coastele din spatele taberei. Ce era de făcut?

Privi împrejur şi observă câteva pietre mai mari în depărtare. Fără să se mai obosească să explice, îl trase pe Florin după el şi îi arătă că voia să care împreună pietrele acelea mari. Găsiră un loc în care existau deja câteva pietre nlai apropiate şi completară

spaţiile lipsă. Apoi Marian trecu de partea cealaltă iar Florin o prinse pe Larisa de sub braţe, susţinând-o din spate, în timp ce Marian îşi întinse mâinile şi o trase încet spre celălalt mal. Apoi, Florin îl conduse pe Bogdan, explicându-i la fiecare pas unde trebuia să pună piciorul pentru a nimeri pietrele cele mari. Totul mergea bine până când, sub talpa nesigură a lui Bogdan, una dintre pietre se înclină puternic într-o parte si în secunda unnătoare ambii băieti . . zăceau în albia tare şi rece a pârâului, cu părul şi hainele îmbibate de apă. Din fericire ziua era însorită şi nu se vedea nici o unnă pufoasă pe cer. Aşa că, după ce îşi stoarseră furioşi tricourile ude, băieţii hotărâră că nu au ajuns până acolo pentru a abandona. După câte înduraseră nu aveau altă solutie decât să meargă

înainte. Îşi înghiţiră lacrimile care stăteau să le rupă zăgazurile ochilor şi se avântară spre culme.

Drumul era anevoios şi mult

G • ~

C')

mai abrupt decât părea din depărtare. Ar fi fost nevoie să urce ţinându-se cu mâinile de firele de iarbă, dar Larisa nu era în stare să-i unneze astfel. Porniră încet, în şir indian pe un traseu în zig-zag, cucerind pas cu pas, săritură cu săritură culmea care părea un munte din ce în ce mai mare şi mai duşman. Se luptau cu fiecare petec de iarbă şi se îndârjeau cu fiecare căzătură. Nu-şi mai spuneau nimic ci doar se ţineau unul de celălalt

strângând-şi mâinile. De câteva ori Ileana, mama Larisei fusese gata să intervină, să-i dezlege de

handicapul pe care singuri şi-l aleseseră. Dar cu fiecare pas, cei patru Uriaşi deveniseră mai încr~ncenaţi şi nu voiau nici un ajutor.

Incet, ca un răsărit târziu, culmea bradului singuratic li se deschise înainte. Aşezaţi comod la umbra generoasă a bătrânului arbore, Piticii din echipă priveau norii şi inventau tot felul de obiecte şi animale cu care ar putea semăna. După ce se sfătuiseră lângă pârâu, urcaseră în şir indian culmea, oprindu-se ori de câte ori era nevoie şi

ţinându-se de mână atunci când malul era prea abrupt. Ca să se încurajeze îşi cântaseră tot felul de cântece vesele, aşa încât atunci când atinseseră bradul singuratic erau încântaţi de isprava lor. Echipa Uriaşilor venea mai degrabă ca un nor posomorât, împleticindu-se la fiecare pas şi gata să se prăbuşească. În unna lor se adunară părinţii ce fuseseră observatori grijulii ai întregii aventuri şi-i eliberară din strânsoarea care-i chinuise tot drumul. Bogdan îşi acoperi ochii cu mâna, lăsând doar o rază să-i străbată printre degete. Nu-i venea să creadă cât de mult îi lipsise această prietenă dragă. Se simţea de parcă cineva îl aruncase într-o lume întunecată tocmai în străfundurile

pământului de unde cu sforţări imense ieşise din nou la viaţă biruitor. Larisa îşi masa piciorul amorţit, în timp ce Marian fredona încet un cântecel, fericit să-şi recapete glasul şi, odată cu el, buna dispoziţie. Doar Florin îşi tăcea liniştit bucuria, ascultând cu atenţie sunetele atât de dragi ale pădurii.

- Ei, cum vi se pare acum? Întrebă Mara fără o adresă precisă. - Cumplit! răspunse Larisa fără nici o unnă din îngâmfarea din seara precedentă. - E îngrozitor fără vedere. Cred că niciodată până acum n-am realizat cât e de

importantă, adăugă şi Bogdan. - Iar mie glasul mi s-a părut un dat, ceva deloc spectaculos, continuă Marian. - Şi eu am realizat cât de important este să-i auzi şi să-i asculţi pe ceilalţi,

îndrăzni şi Florin să-şi spună lecţia învăţată. Pentru el, care avea reputaţia unui visător pierdut în lumea lui, aceasta era o

mare descoperire. - V-aţi descurcat de minune cu toţii, concluzionă Ştefan. Piticii au reuşit să

traverseze valea în timp record, au evitat accidentele şi au ajuns la ţintă în siguranţă. De trei ori ura pentru Echipa Piticilor.

- Ura! Ura! Ura! răsună valea în ecouri. - Iar voi, Uriaşilor, deşi aţi pierdut întrecerea, aţi câştigat enonn astăzi. Aţi

învins prin hotărârea de a nu renunţa oricât a fost de greu. A veţi toată admiraţia mea.

174

~~G~==========~~~~~~,============~u~9

Seara, când focul îi adună iarăşi pe toţi în jurul său, povestitorul şef începu să depene din nou povestea lui Martin Şchiopul şi aventurile sale incredibile. De astă dată povestirea avea un iz dureros de familiar şi toţi o savurau ca pe un gust bine cunoscut pe care îl ştiau din timpul urcuşului cel greu spre culmea bradului singuratic. Ca o mărturie a celor întâmplate, eşarfa roşie încă flutura în vârful bradului, brăzdând sângeriu colţul ei de cer.

175

n~G============~~~~~~,============~~~n

Cuprins

Comoara de lut ......................................................................................................................... 5

D t t · .. - t' d' 13 e ec IVII casu,el In copac ................................................................................................... .

Astăzi am văzut Pământul ...................................................................................................... 19

Răsplata unei alegeri ............................................................................................................... 24

Pierdut la Cascada Cântecului ................................................................................................ 32

Fetiţa care a uitat cine este ..................................................................................................... 40

Darul lui Mihai ....................................................................................................................... 45

Cum se adonn faraonii ........................................................................................................... 50

Steluţă salvatorul .................................................................................................................... 55

Averea Andrei ........................................................................................................................ 62

Atelierul unchiului Andrei ...................................................................................................... 67

În căuta~ea unei surprize ......................................................................................................... 74

Profesorul Zburlici ................................................................................................................. 78

Clinchete de politeţe ............................................................................................................... 83

Convinge-l pe Codiţă, dacă poţi! ........................................................................................... 88

De vorbă cu Soarele ............................................................................................................... 94

Înger pentru o zi ..................................................................................................................... 99

Micuţa prietenă a Ralucăi .................................................................................................... 105

Aventura culesului de miere ................................................................................................ 110

Jocurile din bucătărie ........................................................................................................... 118

Albinuţa cea bătrână ............................................................................................................ 124

Răspunde "Da mama!" la apel............................................................................................ 130

Accidentul ............................................................................................................................ 141

Am primit în dar un curcubeu ............................................................................................. 136

Atelierul de jucării ............................................................................................................... 141

Casa bunicilor a fost plină de poveşti .................................................................................. 152

Casa părinţilor e plină de probleme ..................................................................................... 156

Casa copiilor va fi plină de vise .......................................................................................... 160

O felie de plăcintă cu mere şi un pian ................................................................................. 163

Culmea Bradului Singuratic ................................................................................................ 167

176