P a g e | 1

Zecimi, agape, băuturi Cum se face că, după Dt 14:22-29, zecimea trebuia cheltuită în agape frăţeşti? Şi cum este

posibil ca Dumnezeu să le prescrie să bea „vin şi băuturi tari”? (Pr George Şchiopu) Răspunde lect. univ. drd. Florin Lăiu, de la Institutul Teologic Adventist, Cernica-Bucureşti:

Traducere Înainte de orice alt demers, să recitim textul, într-o traducere diferită:

22 Să zeciuieşti neapărat întreaga recoltă a semănăturii tale, tot ce va produce pământul an după an. 23

Apoi , în locul pe care-l va alege Yahwé, Dumnezeul tău, ca reşedinţă care să-I poarte numele, vei mânca zecimea

din grânele tale, din mustul de struguri şi din untdelemnul proaspăt, vei mânca de asemenea primii născuţi a i vi telor ta le mari şi mici, ca să înveţi să cinsteşti întotdeauna pe Yahwé, Dumnezeul tău.

24 Dacă va fi prea lung drumul pentru tine, ca să le poţi duce până acolo – în cazul în care locul pe care-l

va a lege Yahwé, Dumnezeul tău, ca să-I poarte numele, va fi departe – da, când te va binecuvânta Yahwé, Dumnezeul tău, 25 să schimbi în argint aceste produse şi, cu argintul legat s trâns de mâna ta, să mergi la locul pe care-l va a lege Yahwé Dumnezeul tău,

26 să cumperi cu argintul acela tot ce vei pofti: vi te mari şi mici, must de

struguri şi alte băuturi, tot ce vei dori , şi să mănânci acolo, înaintea lui Yahwé, Dumnezeul tău, bucurându-te astfel împreună cu toţi cei din gospodăria ta .

27 Să nu neglijezi pe levi ţii care vor locui în cetăţile ta le, pentru că ei nu au parte de moştenire împreună cu tine. 28 Odată la trei ani, să scoţi toată zecimea recoltei tale din anul acela şi s -o laşi în cetăţile tale. 29 Şi să vină levi ţii, care nu au parte de moştenire cu tine, precum şi străinii, orfanii şi văduvele din cetăţile tale, să mănânce şi să se sature, ca să te binecuvânte Yahwé Dumnezeul tău, în tot lucrul mâinilor tale.

1. Zeciuieli şi zecime Instrucţiunile de mai sus privesc două rânduieli: 1. O zeciuire anuală a recoltei, la care se adăugau întâi-născuţii vitelor, care trebuiau

consumate în agape familiale (familia lărgită, plus sclavii), în centrul religios al ţării, cf. v. 22-25. Aceasta este o repetare a instrucţiunii din Dt 12:6-18 (vezi şi 1S 1:4-5) şi urmărea întărirea relaţiilor de familie şi păstrarea legăturii cu Casa lui Dumnezeu. Venirea la templu se asocia astfel în mintea copiilor şi chiar a sclavilor, cu memorii plăcute, clipe de bucurie şi părtăşie.

2. O zeciuire trienală, a recoltei din anul al treilea, ale cărei bunuri trebuiau să rămână în localitate şi erau destinate leviţilor şi categoriilor defavorizate (străini, orfani şi văduve), cf. v. 26-27. Această obligaţie apare şi în Nu 18:21-32 şi este repetată în Dt 26:12-15, unde se adaugă obligaţia ca, printre alte lucruri, pentru care israelitul trebuia să dea un raport solemn lui Dumnezeu, că şi-a îndeplinit toate datoriile religioase, să menţioneze că a fost credincios în zecimea anului al treilea, că a dat leviţilor şi săracilor ce era dator, că nu şi-a însuşit nimic din ele. După aceea cerea binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dificultatea observată de mulţi în acest pasaj, este aceea că Legea ar fi contradictorie, deoarece în alte paragrafe anterioare se dăduseră instrucţiuni accentuate că zecimea este a Domnului, şi că nu putea fi folosită în alt scop, ci adusă preoţilor la templu (Lev 27:30-32; Nu 18:21-30).

Contradicţia însă este numai aparentă, şi aceasta din cauza limbajului insuficient de clar, care nu face o distincţie explicită între zecimi, şi foloseşte termenul definit („zecimea”), ca şi cum ar fi una singură, deşi chiar din acest pasaj reiese că trebuie să fi fost cel puţin două, şi după cum vom vedea, erau chiar mai multe.

Originea zeciuielii (politică şi religioasă). Pe lângă zecimea familiei şi zecimea săracilor şi leviţilor, menţionate mai sus, exista zecimea

cuvenită regelui, menţionată în 1S 8:15-17, care era un obicei universal, din vremuri străvechi, la mai multe popoare. Avraam recunoscuse astfel suzeranitatea lui Malki-tsédeq, regele-preot al Ierusalimului

P a g e | 2

străvechi, un canaanit care recunoştea pe adevăratul Dumnezeu (Gen 14:20).1 Nu ştim cui plătea

zecime Isaac, deşi ştim că toţi patriarhii aduceau jertfe şi arderi-de-tot lui Dumnezeu. Ştim însă că Iacov, sărac şi fugar, care încă nu avea un dumnezeu personal, s-a adresat Dumnezeului părinţilor lui, oferinduse să-I dea zecimea tuturor veniturilor lui, deşi nu avea încă nici un venit (Gn 28:22).

Iacov a rugat pe Dumnezeu să-i facă şi lui un rost în viaţă, şi a promis că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta cu adevărat, el îi va da zecimea, Îl va recunoaşte ca Rege şi Dumnezeu al lui. Nu ştim cum anume şi-a împlinit Iacov promisiunea, cui şi cum dădea datoria promisă, dar ştim că Dumnezeu a introdus acest principiu în Israel. Înainte de a exista rege în Israel, care să primească zecime, Dumnezeu a introdus un sistem care, asemenea lui Iacov, Îl recunoştea pe Dumnezeu ca Rege suprem, care-şi avea palatul mai întâi la Şilo, apoi la Ierusalim.

Când evreii au ales o regalitate umană, aceasta a venit cu poveri majorate, deoarece, pe lângă zecimea Domnului (templului, preoţilor), şi pe lângă zecimea săracilor/leviţilor şi zecimea familiei, se adăuga zecimea regelui (1S 18:15-17), plus alte plocoane şi peşcheşuri. Iar când regii au început să se închine zeilor străini şi să instituie alte temple şi sisteme clericale, a apărut o altă zecime, despre care nu ştim detalii, şi care se aducea „la fiecare trei zile” în templele blestemate de la Betel şi Ghilgal (Am 4:4; Os 2:8,9).

Zecimea preoţilor Preoţii nu sunt menţionaţi în cele două porunci din Dt 14:22-27. Dar ni se spune că, pe lângă

faptul că leviţii deasemenea trebuiau să-şi mănânce zecimile din veniturile lor (care erau zeciuieli israelite) înaintea Domnului, la templu, aveau datoria să dea şi ei zecime preoţilor, casei lui Aaron (Nu 18:21-32). În Neemia 10:35-39 ni se confirmă că aşa se proceda. Această zecime dată preoţilor era diferită de zecimile de mai sus. Ea era o zecime universală, pe care o dădeau toţi (israeliţi şi leviţi) din produsele agricole şi din animale. Ea era sacră, închinată lui Dumnezeu (qódeš liYahwé, Lv 27:30-31). Dacă cineva se răzgândea şi voia să răscumpere ceva pentru sine, trebuia să adauge o cincime la preţul acelui produs (v. 31). Astfel se descuraja orice tenativă de a deturna ceea ce era închinat Domnului.

Se istoriseşte în Ne 12:44; 13:5, 12 că liderii preoţimii şi ai templului profanaseră spaţiile speciale, sălile din interiorul zidului cetăţii templului, care erau destinate zecimilor şi celorlalte ofrande în natură. În asemenea spaţii îi făcuseră apartament unui politician al vremii, încuscrit cu un arhiereu al templului. Mulţi iudei abia au aşteptat un motiv ca să nu-şi mai aducă zecimile la casa Domnului. Ca urmare, preoţii începeau să-şi părăsească slujba, care devenise neconvenabilă.

În aceste împrejurări a venit mesajul ultimului profet vechitestamentar, Maleahi (3:8-10). Pe de o parte, profetul a mustrat pe iudei că „jefuiau” pe Dumnezeu prin reţinerea zecimii Lui, amintind că această atitudine îi va ţine sub blestem până se pocăiesc. Pe de altă parte, Dumnezeu promitea astfel că, dacă ei îşi împlinesc cu credinţă datoria, Dumnezeu îi va binecuvânta cu prisos. La fel făcuse Ilie şi cu văduva din Sarepta. Dă mai întâi lui Dumnezeu, prin reprezentantul Lui, chiar dacă este ultima fărâmă, şi Dumnezeu promite că făina şi untelemnul se vor înmulţi.

Iisus gândea la fel. O văduvă a dat doar doi bănuţi la templu, bani care nu aveau nici o valoare. Când Scriptura spune că aceasta era tot ce-i mai rămăsese să trăiască, vrea să spună că nu mai avea cu ce trăi. Nici dacă ar fi reţinut acei doi bănuţi, nu-şi rezolva problema. Iisus putea s-o oprească să dea, deoarece banii aceia nu însemnau nimic pentru templu. Sau putea s-o avertizeze că preoţimea de acolo este şi aşa cam materialistă şi coruptă, aşa că ar trebui să pună bănuţii, mai degrabă, în punga lui Iscariot, pentru săraci...

Nici văduva din Sarepta nu mai putea trăi cu ce-i rămăsese. De aceea, cererea de a da lui Dumnezeu chiar şi ultimul sfanţ, dacă este cazul, nu este cinism sau cruzime, ci un gest de fidelitate şi dragoste. Cine nu înţelege aceasta, oricât ar da, rămâne sub blestem. Lui Dumnezeu, nimic din ce I-am

1 S-au făcut speculaţii nefondate cu privire la această figură istorică. Unii au crezut că a fost Însuşi Christosul preexistent,

alţii (melchisedecienii) au crezut că este o personalitate divină pe lângă Sfânta Treime, iar unele tradiţii rabinice au încercat

să-l identifice cu un patriarh strămoş al lui Avraam, de exemplu, cu Sem. Dar Moise îl prezintă ca pe un rege real, al unei cetăţi reale. Un urmaş îndepărtat al acestuia avea nume asemănător: Adoni-tsédeq (Ios 10:1-3). Salemul este numele

străvechi al Ierusalimului, în vecinătatea cetăţilor din câmpie, pe care le salvase Avraam. Foarte pos ibil, acestea formau o

ligă sub conducerea Ierusalimului. Ca reacţie la gestul eroic al lui Avraam, Malki-tsédeq s-a purtat ca un adevărat rege şi

părinte, ieşind înaintea luptătorilor obosiţi şi flămânzi, cu ce avea ţara mai bun: pâine şi must/vin. Ca răspuns, Avraam a

zeciuit prada de război şi a dat întreaga zecime regelui, asigurându-l astfel că prin actul său eroic nu urmărea să-i submineze autoritatea în zonă, nici măcar nu urmărea să se căpătuiască cu ceva. Nu ni se spune că Avraam ar fi zeciuit periodic toate

bunurile lui, nu ştim cum proceda.

P a g e | 3

da nu-I face trebuinţă. Dar gestul contează în ochii Lui. Dacă El Însuşi nu are trebuinţă, slujitorii Lui, care sunt oameni, au nevoie. Regii pământeşti cereau zecimile (impozitele) oamenilor, nu doar pentru ei, ci pentru a-şi plăti slujbaşii de stat. Regele regilor are nevoie de zecimi nu pentru Sine, ci pentru slujitorii Lui şi pentru a proba astfel fidelitatea supuşilor. În antichitate, semnalul de independenţă sau revoltă al unei puteri vasale, faţă de o putere suzerană, era încetarea trimiterii tributului (Lc 23:2).

Preoţii slujeau doar câteva zile pe an la templu. Ca la toţi leviţii, cea mai mare parte din timpul şi obligaţia lor era de a fi lideri spirituali (învăţători ai Legii, jurişti şi sfetnici, supraveghetori ai ordinii religioase), adevăraţi pastori şi părinţi spirituali, în localităţile de reşedinţă. Pentru a asigura astfel continuitatea centrului religios al ţării, cât şi a păstoririi poporului, era strict necesar ca acei slujitori să fie susţinuţi printr-o contribuţie fixată proporţional, universală, regulată şi permanentă, cu caracter sacru. Marile reforme religioase în Israel s-au făcut restaurând sistemul zecimilor şi darurilor (2 Chr 31:2-12).

Facem distincţie între zecimi şi daruri. Toate erau benevole, în sensul că nimeni nu venea să smulgă bunurile din curtea evreului. Dar în acelaşi timp ele erau datorii, erau obligatorii, nu opţionale faţă de Dumnezeu. Diferenţa între zecimi şi daruri (prinoase, ofrande) era că zecimea era prescrisă cantitativ (a zecea parte), în timp ce mărimea darului (prinosului) era hotărâtă de credincios. La templu nu trebuia să vină nimeni cu mâinile goale înaintea lui Dumnezeu (Ex 23:15c; 34:20c; Dt 16:16).

Practica istorică a zeciuielilor multiple Din motivele arătate mai sus, zecimea folosită de israeliţi nu se putea confunda cu aceea

datorată regelui, nici cu acelea datorate săracilor, leviţilor şi preoţilor. Deşi nu par să fie clare toate aspectele legale ale acestor instrucţiuni, se vede că era un sistem complex şi că zecimea datorată Domnului, destinată leviţilor şi preoţilor, nu se putea deturna în scopuri personale sau caritabile.

Existenţa zecimilor multiple este atestată în scrierile iudaice. De exemplu, în cartea lui Tobit (1Tob 1:6-8), o apocrifă care se poate citi în orice traducere ortodoxă, catolică şi în unele vechi-protestante, se afirmă următoarele:

Alergam la Ierusalim cu lamura roadelor şi a animalelor, cu zecimea vi telor şi cu pârga oilor. Le dădeam preoţilor, fi i lor lui Aaron, pentru altar. Leviţilor, care erau atunci în funcţie la Ierusalim, le dădeam zecimea din must, grâu, măs line, rodii şi alte roduri. Luam din fiecare produs a doua zecime, timp de şase ani la rând, şi mă duceam s -o

cheltui la Ierusalim în fiecare an. Dădeam a treia zecime orfanilor, văduvelor şi străinilor care tră iesc printre i s raeliţi, le-o aduceam ca dar la fiecare trei ani. O mâncam acolo, credincioşi atât prescripţiilor Legii lui Moise, cât

şi s faturilor Deborei, bunica noastră.

O altă sursă iudaică actuală (V. Prager, Dicţionarul enciclopedic de iudaism, Hasefer 2000, p. 859-60) confirmă pe de o parte faptul că rabinii au avut dificultăţi în a înţelege exact şi consecvent instrucţiunile mozaice despre zecimi, începând din epoca persană, iar pe de altă parte afirmă existenţa mai multor zecimi, reflectate şi în Talmud. Acestea s-au practicat în timpul existenţei templului. De atunci încoace, iudaismul aplică sistemul într-o manieră neregulată şi numai în Israel. Dar există şi evrei din diaspora care dau o parte din venitul lor (până la o zecime), pentru scopuri caritabile.

Mai zeciuim ? Potrivit Noului Testament, Dumnezeu a menţinut principiul zecimii, chiar şi după desfiinţarea

preoţiei aaronice. S-au desfiinţat doar funcţiile ceremoniale ale slujitorilor sacri, dar nu şi funcţiile pastorale, didactice etc. De aceea, când Iisus ironiza pe unii farisei că dădeau zecime până şi din mentă şi virnanţ (care nu-i costau), în timp ce erau lipsiţi de milă şi omenie, El a adăugat: „Pe acestea să le faceţi şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!” (Mt 23:23; Lc 11:42; 18:12). De aceea, lucrarea Evangheliei în Biserica apostolică, prin slujitorii ei, cu diferite roluri şi harisme, era susţinută prin sistemul contribuţiei sistematice (1Cor 9:6-14). Administratorii erau datori să distribuie slujitorilor Bisericii din aceste contribuţii, potrivit cu serviciile făcute (1Tim 5:17-18).

2

2 Termenul timé, folosit aici de apostol, care a fost tradus, de obicei, cu cinste, onoare, preţuire, înseamnă şi: onorariu, preţ,

evaluare, recompensă. Acelaşi termen se referea mai înainte la ceea ce trebuia să primească văduvele Bisericii, care erau

scrise pe listă. Sunt rare traducerile corecte la 1 Tim 5:17 (E.g. „Les presbytres qui exercent bien la présidence méritent une

double rémunération, surtout ceux qui peinent à la parole et à l'enseignement.” Cf. La Bible de Jerusalem, Les Éditions du Cerf, ©1973; A se vedea şi Ediţia Jubiliară ortodoxă, trad. B V Anania).

P a g e | 4

Practica zecimii şi a darurilor în Biserica noastră se întemeiază pe principiul contribuţiei benevole sistematice, existent în Scriptură, dar nu este neapărat o copie exactă a prescripţiilor mozaice. Zecimea şi darurile sunt contribuţia minimă a fiecărui credincios pentru slujba împărăţiei cerului. Celelalte contribuţii (pentru categoriile defavorizate) şi daruri se fac ocazional.

Pasajul studiat din Dt 14 nu poate fi interpretat în favoarea deturnării zecimii Domnului pentru scopuri caritabile, după cum era de părere fratele Iscariot (Mt 26:9-11). A lua în serios acest pasaj, ar însemna reglementarea unor zecimi diferite de zecimea Domnului. Dumnezeu a dat Bisericii autoritatea de a se administra în condiţiile actuale, potrivit principiilor biblice, potrivit sfaturilor Spiritului Profeţiei şi potrivit condiţiilor şi a înţelepciunii date de Dumnezeu (Mt 10:40; 16:18-19; Ev 13:17; 3In 1:9).

Să fim oare necredincioşi lui Dumnezeu, căutând pretexte teologice, administrative, politice sau economice? „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9:7).

2. „Vin şi băuturi tari” Vom răspunde acum şi la a doua întrebare, despre „vin şi băuturi tari” (v. 26). Ebraica biblică

are o expresie frecventă, yáin wə-šekár, care denumea băuturile (afară de apă, lapte etc). Yáin denumea băutura din struguri (must, vin), iar šekár denumea băuturile din cereale sau fructe (sucuri, nectaruri, licori, cidru, mied / hidromel, bere).

3 Aceste băuturi erau în primul rând alimentare, foarte uzuale. Se

foloseau fie proaspete, fie conservate prin metode simple de fierbere sau dezhidratare. Din nefericire, aceste băuturi erau preferate cu un grad mai mare de fermentaţie alcoolică, fiindcă nu degeaba, prin folosirea lor au făcut prostii mari, chiar unii oameni drepţi ca Noe (Gen 9: 20-21; Hb 2:15), Lot (Gen 19:31-34), Iacov (Gen 29:22-25) şi alţii mai mărunţi.

Termenul care desemna exclusiv mustul de struguri (tiróš), care este folosit în v. 23, apare frecvent în Biblia Ebraică (38 ori),

4 iar în Noul Testament îi corespunde cuvântul grecesc gleukós

(must dulce, FA 2:13) .5 Acestea sunt dovezi sigure că mustul de struguri era frecvent folosit, atât

proaspăt, cât şi conservat, de fapt mult mai folosit decât astăzi. Din nefericire, în şapte din cazurile în care textul ebraic are tiróš (must), D. Cornilescu a tradus cu „vin”.

6

Există şi alţi termeni mai rar folosiţi pentru aceste băuturi. Mustul de struguri sau de alte fructe se mai numea ‘asís (storsură, zeamă, suc, tulburel), nefermentat sau în curs de fermentare (CC 8:2; Is 49:26; Ioel 1:5; 4:18; Am 9:13). Termenul sóbe (Is 1:22; Os 4:18; Na 1:10) se foloseşte de asemenea pentru băuturi, unii îl traduc cu vin, alţii cred că este vorba de un soi de bere (la babilonieni, berea se mai numea sabu). Termenul vechi canaanit, ebraic şi aramaic pentru băutura din struguri era hamr/hamár/hémer, folosit de 10 ori, despre care unii cred că este vin roşu sau vin spumos. În unele

3 Există cercetători care cred că termenul šekár ar fi însemnat la origine băuturi dulci, deoarece ar proveni de la numele

indian al trestiei de zahăr (sakhara), de unde şi diversele denumiri europene pentru zahăr. Deocamdată, această etimologie

este pură speculaţie, dar cert este că denumirea acestei băuturi exista şi la alţi semiţi (la asirieni şi babilonieni: šikaru, šikru; la sirieni: šakrá; la arabi: sakar). Preferinţa practic unanimă de a traduce šekár cu „băutură îmbătătoare” se explică prin

existenţa verbului asociat šakár (a se îmbăta). Se presupune că substantivul šekár ar proveni din verbul šakár, aşa cum este

cazul în mod obişnuit în ebraică. Totuşi, există un mare număr de verbe care au provenit din substantive. Şi nu este exclus

ca şi în acest caz verbul să provină din substantiv, adică šekár să fi însemnat la origine băutură dulce, dar evident

fermentabilă şi intoxicantă, de unde s-a format verbul šakár (a se îmbăta). Este posibil însă ca şi verbul šakár să fi avut la origine un sens diferit. Dicţionarul lui Jastrow (p. 1576) îl traduce: a sătura, a îmbiba, a umple; a bea liber.

4 De 38 ori apare termenul tiróš (must de struguri proaspăt): Gn 27:28, 37; Nu 18:12; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4;

28:51; 33:28; Jud 9:13; 2Rg 18:32; 2Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:38, 40; 13:5, 12; Ps 4:7/8; Pr 3:10; Is 24:7; 36:17; 62:8;

65:8; Ier 31:12; Os 2:10-11, 24; 4:11; 7:14; 9:2; Ioel 1:10; 2:19, 24; Mi 6:15; Hg 1:11; Za 9:17; 5 De la glüküs = dulce, de unde vin denumirile glucoză, glucide, glicemie etc. 6 Gn 27:28, 37; Jud 9:13; 2Rg 18:32; Ps 4:7/8; Is 36:17; 62:8. De asemenea, alţi termeni rari, mai ambigui sau nesiguri, au

fost traduşi cu „vin”. În Nu 28:7, Cornilescu a tradus şi termenul šekár cu „vin”, întrucât în alte locuri, jertfa de băutură

(libaţia) este prescrisă ca yáin („rodul viţei”). Adesea traducerile pot fi influenţate de practica noastră, în special când

limbajul are unele dificultăţi. Şi este bine să se ştie că sensurile precise ale multor termeni din limbile biblice sunt încă

subiecte de cercetare. Lexicoanele sunt încă insuficiente, ele reflectă nivelul cunoştinţelor actuale, care nu sunt absolute. Iar traducătorii Bibliei se orientează şi ei cum pot după lexicoane, adesea după traducerile mai vechi şi nu rareori se cinstesc şi

ei, ca toţi muritorii, cu vin sau alte tării.

P a g e | 5

locuri denumeşte mustul (roşu) nefermentat,7 dar în alte locuri este sigur fermentat.

8 Termenii

mamsak, mések, mézeg (mixtură) denumeau vinul condimentat sau alte băuturi cu aromate.9

Cel mai frecvent termen folosit pentru băuturile din struguri în Biblie este yáin (< wayn), prezent şi la diverşi semiţi: la arabi (wayn / yain), etiopieni (wain), ugariţi (yen/yan), nord-israeliţi (yen), samariteni (yen), cuvânt întâlnit şi la indoeuropeni, vezi la germanici (wein, wine), la hitiţi (wiana), greci (woinos), romani (vinum), slavi (vino) etc. În Biblie, termenul yáin apare de 141 de ori. Tradiţional este redat prin cuvântul „vin” sau echivalentele lui din limbi străine. De obicei se referea la produsul finit, păstrat sau comercializat (Mi 6:15). Dar există multe dovezi că acest termen, ca şi alţii, nu denumea în mod distinct vinul alccoolic, ci se referea la „rodul viţei”, indiferent în ce stare era. Se înţelege că adesea era fermentat şi se ştia că folosirea lui abuzivă duce la ebrietate, care era condamnată ca păcat de moarte.

10

În multe cazuri însă termenul yáin este sinonim cu tiróš, denumind explicit mustul de struguri nefermentat, deoarece se referă la momentul în care este presat din teasc (Is 16:10; Ier 48:33), sau este folosit ca aliment, ca pîinea şi laptele, chiar pentru sugari (Pl 2:11-12; CC 5:1; Is 55:1).

11 Mustul de

struguri era considerată de profeţi o binecuvântare, iar lăsarea lui să fermenteze era văzută ca o distrugere a binecuvântării.

12

Sinonimia dintre yáin şi tiróš poate fi urmărită şi în liste paralele de produse, unde cele două denumiri sunt privite ca echivalente în multe locuri,

13 referindu-se la mustul dulce, ca produs al viei.

De asemenea, în Iov 32:19, termenul yáin a fost tradus de evrei în greacă (LXX) cu gléukos (must dulce), ca dovadă că era folosit cu acest sens chiar şi în epoca greco-romană. De aceea nu trebuie să ne mirăm nici de uzul iudeo-elenistic al termenului echivalent wóinos, care apare în NT de 26 ori, ca vin îmbătător sau neîmbătător,

14 în special când ştim că wóinos în Septuaginta traduce

15 şi ebraicul tiróš,

care înseamnă întotdeauna must dulce. În Israel şi chiar la alte popoare, erau manifestări de toate extremele în privinţa băuturii. Din

porunca lui Dumnezeu sau din proprie iniţiativă, unii nu foloseau nimic din rodul viţei, nici must dulce, nici struguri, nici stafide, nici alte produse similare, nici oţeturi. Acesta era cazul tuturor encratiţilor: nazireii (Lev 10:9; Num 6:3; Lc 1:15), recabiţii (Ir 35:2-19),

16 iudeii care preferau

abstinenţa de tip nazireic, cei care se abţineau din motive religioase (când băutura era închinată zeilor) sau în posturi (Da 1:5,8; 10:3; 2Tim 5:23). Alţii le preferau fermentate şi stăteau la băut de dimineaţă până seara, până vomitau, suportând cu stoicism toate sfaturile şi ameninţările profeţilor (Is 5:11,22; 27:1-3, 7-8).

Existau însă şi oameni care foloseau cu cumpătare băuturile, preferându-le nefermentate. Existau sfaturi bune date în această privinţă de înţelepţi şi o educaţie bună la diverse popoare (Solomon al Israelului: Pr 20:1; 23:29-35; Lemuel, un şeic arab din Massa, Pr 31:1, 4-7; adresate în special celor cu răspundere. Legea nu interzicea complet consumul de alcool, aşa cum nu interzicea poligamia, sclavia sau alte rele sociale, ci doar limita uzul, prevenind abuzurile. Astfel era interzis preoţilor să folosească yáin în timpul serviciului, aceasta referindu-se probabil la orice băutură din strugure. Dacă Legea ar fi specificat că este permis numai yáin fără alcool (tiróš), monitorizarea ar fi

7 Dt 32:14 şi Is 27:2; Ezra 6:9; 7:22. 8 Ps 75:9; Da 5:1-2, 4, 23; Sir 31/34: 30. 9 Ps 75:8/9; CC 7:3; Pr 23:30; Is 65:11. 10 Dt 21:20-21; 29:18-19-20; Pr 23:20-21; Ecl 10:17; Is 28:1-3; Is 56:12-13; Ioel 1:5; Lc 12:45-46; Rom 13:13; 1Cor 5:11;

6:10; Gal 5:21; Ef 5:18; 1Tim 3:3; 1 Pt 4:3. 11 Copiii erau înţărcaţi târziu la evreii antici, chiar şi după 3 ani (cf. 1S 1:23-24). 12 Cf. ‘al tašhet = „Nu nimici !” (Is 65:8) – acesta fiind şi titlul unui cântec popular (Ps 57:1; 58:1; 59:1; 75:1). 13 „[Grâu] şi must [şi untdelemn]” (Gn 27:28, 37; Nu 18:12; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4; 28:51; 33:28; 2Rg 18:32;

2Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:40; 13:5, 12; Ps 4:8; Is 36:17; 62:8; Ier 31:12; Os 2:10-11, 24; 7:14; Ioel 1:10; 2:19; Hg 1:11;

Za 9:17), compară cu „[grâu] şi vin [şi untelemn]” (Lv 23:13; 1S 25:18; Os 14:8; Ier 40:10; Pl 2:12; Hg 2:12; 1Cr 9:29;

12:40; 2Cr 2:9/10,14/15; 11:11; Ps 104:15 [cf. Jud 9:3]). Manuscrisul ebraic al cărţii deuterocanonice a lui Iisus Ben Sirah

(Eclesiasticul, Sir 31/34:27) are un vers cu două variante păstrate: una conţine termenul tiróš, cealaltă are în schimb yáin. 14 Mt 9:17; 27:34; Mc 2:22; 15:23; Lc 1:15; 5:37-38; 7:33; 10:34; In 2:3, 9-10; 4:46; Rom 14:21; Ef 5:18; 1Tim 3:8; 5:23; Tit

2:3; Ap 6:6; 14:8, 10; 16:19; 17:2; 18:3, 13; 19:15. 15 De 36 de ori din totalul de 38 cazuri (Gn 27:28, 37; Nu 18:12; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4; 28:51; 33:28; Jud 9:13;

2Rg 18:32; 2Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:38, 40; 13:5, 12; Ps 4:8; Pr 3:10; Is 24:7; 36:17; 62:8; Ier 31:12; Os 2:10, 24; 4:11;

7:14; 9:2; Ioel 1:10; 2:19, 24; Mi 6:15; Hg 1:11; Za 9:17). 16 Regii daci Burebista şi Deceneu din sec. I î.e.n. au luat măsuri radicale pentru înlăturarea beţiei (Wikipedia, Deceneu).

P a g e | 6

fost extrem de dificilă. Ştie oricine că mustul, în condiţii obişnuite, scapă de sub control, în special într-un climat cald. De exemplu, după FA 2:13, chiar la sărbătoarea Rusaliilor (Şavuot), iudeii încă păstrau must dulce din anul anterior, şi de aceea au acuzat pe apostoli că sunt „plini” (au băut peste măsură) de gléukos (mustul dulce), de aceea vorbesc în alte limbi...

Legea condamna abuzul de yáin în principiu. Dacă este cu adevărat dulce, fără „ţepi”, este dificil să se bea mai mult de un pahar. Dacă este fermentat, acidulat, omul îndrăzneşte să bea mai mult. De aceea, interdicţia nu cade pe felul băuturii, ci pe cantitate. Se permitea satisfacerea unei nevoi organice, dar nu satisfacerea unei pofte nesăbuite de a se droga cu alcool. Dumnezeu promitea că, chiar dacă factorii sociali nu au sau nu-şi iau răspunderea, El Însuşi va pedepsi pe cei ce „adaugă beţia la sete” (Dt 29:19-20). Iar când beţia devenea viciu şi era asociată cu alte rele, aşa cum se întâmplă de obicei, Legea prevedea pedeapsa capitală, care se aplica la cererea părinţilor (Dt 21:18-21). Aceasta teoretic doar, pentru că în realitate probabil nu a existat niciodată asemenea condamnare.

17

Profeţii condamnau în special pe liderii beţivi (preoţi, pseudo-profeţi, căpetenii civile şi militare, aristocraţi în general,

18 iar înţelepţii educau în acelaşi sens poporul, pe oricine era dispus să

aleagă calea înţelepciunii, nu a permisivităţilor nebuneşti.19

Creştinul citeşte astăzi că Duhul şi beţia nu pot ocupa acelaşi spaţiu în mintea omenească (Ef 5:18). Dar beţivii se pierd pentru că fie ignoră, fie dispreţuiesc cuvântul lui Dumnezeu, căutând în schimb în Scripturi spaţiu de manevră, pentru a-şi face voia lor. „Beţivii nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (1Cor 6:9-10). Ei sunt clasificaţi împreună cu idolatrii, sexual-perverşii, cu cei nesătui de avere şi blasfematori.

În cartea lui Isaia apar primele cântece ale civilizaţiei de astăzi:

„Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!” (Is 22:13) – un precedent pentru Gaudeamus igitur.

„Hai să ne luăm cu vinul, Şi să-i facem berii plinul ! Apoi mâine şi -altădată, O vom face şi mai lată !” (Is 56:12)

Adesea unii credincioşi fac afirmaţii copilăreşti de genul: „Legea nu interzice complet acoolul. Eu nu beau mult.” Dar ce înseamnă mult? De la ce măsură în sus este mult? Şi nu cumva acest puţin câte puţin, ocazional şi apoi tot mai regulat, este şcoala beţiei? Alcoolul este teroristul principal al ţărilor creştine. La un calcul atent, am putea descoperi că a produs mai multe victime, directe şi colaterale, decât toate războaiele mondiale. Oricine cochetează cu acest terorist îi este complice, pentru că în loc să-l condamne, îl susţine tacit, prin exemplul propriu. Chiar dacă cineva este atât de rezistent moral, încât nu devine dependent şi nu face excese, el va răspunde chiar şi de influenţa negativă pe care o are asupra altora. Câţi tineri nu au fost duşi la ruină de exemplul unor lideri religioşi care beau „moderat”, mai pe ascuns, sau mai pe faţă! Şi câte biserici nu s-au rătăcit din cauza acestei permisivităţi lumeşti!

„Băuturi tari” este o expresie nefericită, oriunde este folosită în Biblie, deoarece sugerează că ar fi vorba de spirtoase cu grad ridicat de alcool, produse prin distilare (rachiu, ţuică, vinars, rom etc). Acestea nu existau în antichitate, nu era cunoscută tehnica distilării. De aceea, traducerile care redau termenul šekár prin „băuturi tari”, sunt foarte... „spiritualizate”.

20

Expresia yáin wə-šekár se întâlneşte doar în cărţile vechi ale Bibliei, înainte de exil, denumind pentru început băuturile dulci sau cu un grad scăzut de alcool, în general cu rol alimentar;

21 iar mai

târziu, în epoca regatului, denumind cu precădere băuturile alcoolice.22

Expresia aceasta nu mai apare în cărţile de după exil. În loc de yáin wə-šekár, când se face referire la agapele vesele menţionate în textul deuteronomic, autorii din epoca persană folosesc în schimb termenul ebraic mamtaqím (băuturi

17 Se ştie că avocaţii farisei erau foarte abili în a eluda Legea, de aceea erau şi mai populari decât saducheii. 18 Is 5:11,22; 24:9; 28:1-3, 7-13; 56:11-12; Ier 13:12. 19 Pr 20:11; 23:29-35; Ec 10:17. 20 Cei mai vechi traducători au fost mai cumpătaţi. Iudeii elenişti au tradus termenul yáin (must, vin), ca şi termenul tiróš

(must), prin acelaşi cuvânt grecesc, wóinos, ceea ce dovedeşte că termenii folosiţi pentru vin în antichitate, denumeau

adesea „rodul viţei” (Mat 26:29), sub orice formă ar fi fost, fermentat sau nefermentat. Termenul ebraic šekár a fost tradus

în greacă drept síkera (bere de orz, băuturi dulci fermentate), méthysma, méthy, méthe (băutură, de obicei alcoolică). 21 Lv 10:9; Nu 6:3; Dt 14:26; 29:5; Jud 13:4,5,14. O excepţie ar putea fi Luca 1:15, care probabil imită limbajul din Nu 6:3. 22 1S 1:9.15; Pr 20:1; 31:4-6; Is 5:11,22; Is 24:9; 28:7; 29:9; 56:12; Mi 2:11.

P a g e | 7

dulci, cf. Ne 8:10). Aceasta sugerează că vechii termeni erau compromişi şi abuzaţi, ca atare nu mai puteau fi folosiţi fără risc.

De aceea este de preferat să se traducă expresia yáin wə-šekár din Dt 14:26, ca „must şi alte băuturi dulci”, atât prin analogie cu mamtaqím (băuturi dulci) din Ne 8:10, cât şi în strânsă legătură cu termenul tiróš (must de struguri) din contextul apropiat (Dt 14:23). În nici un caz nu poate avea sensul de „vin şi băuturi tari” pe care Dumnezeu le-ar lăsa aici la discreţie „după dorinţă”, israeliţilor, când acelaşi Dumnezeu tună şi fulgeră împotriva beţiei, atât în Lege, cât şi în Profeţi şi Scripturi.