Constantin KaradjaDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Principele Constantin Karadja

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja

Născut 24 noiembrie 1889

 Haga, Olanda

Decedat 28 decembrie 1950

 București

Ocupație diplomat, jurist, istoric, bibliograf șibibliofil

Căsătorie

Principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica principelui Aristide Caradja,

Părinți Principele Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru plenipotențiar și Mary-Louise (Smith) (1868–1943)

Copii Principele Jean Aristide Constantin Georges Caradja/Karadja (1917–1993), căsătorit cu Minna Frieda Auguste Starke (1911–1992) și principesa Marie Marcelle Nadèje Karadja (1919-2006).

Membru de onoare al Academiei   Române

Constantin Karadja (nume complet Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja; n. 24

noiembrie 1889, Haga – d. 28 decembrie 1950, București) a fost

un diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil român, membru de onoare (1946) al Academiei

Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul

Israel „Drept între popoare”.

Cuprins

  [ascunde] 

1 Apartenență familială

2 Formațiune și studii

3 Activitate bibliologică, bibliofilă și istorică

4 Activitatea diplomatică

5 Recunoaștere postumă

6 Vezi și

7 Referințe

8 Bibliografie selectivă

9 Legături externe

§Apartenență familială[modificare | modificare sursă]

Stema familiei Karadja

Articol principal: Familia Caradja.

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja s-a născut la Haga, în Olanda, ca fiu al

principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru

plenipopiuterotențiar, și al soției sale, Mary-Louise (1868–1943), fiica senatorului suedez,

comandorul L. O. Smith.

A avut o soră, principesa Despina Marie Roxane Alexandra Theodora Karadja (1892–1983).

S-a căsătorit cu principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica principelui Aristide Caradja,

cu care a avut doi copii:

-Principele Jean Aristide Constantin Georges Caradja/Karadja (1917–1993), căsătorit cu

Minna Frieda Auguste Starke (1911–1992);

-Principesa Marie Marcelle Nadèje Karadja (1919-2006).

§Formațiune și studii[modificare | modificare sursă]

European prin educație, Karadja a studiat dreptul la Inner Temple [1] și a fost admis avocat în

baroul englez[2]. Vorbea engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și

cunoștea limbile latină și greacă. Stabilit în România prin căsătorie (1916), Constantin I.

Karadja a devenit cetățean român[3]. Intrat în diplomație în 1920, a servit în misiuni

diplomatice în calitate de consul la Budapesta (1921-1922) și consul general

la Stockholm (1928-1930) și Berlin (1931-1941). În 1941 a devenit directorul depatamentului

consular din Ministerul Afacerilor Externe. Dispunând și de o solidă pregătire în domeniul

economiei, Karadja a lucrat în calitate de consilier tehnic în Ministerul de Finanțe,

participând în mai 1927 la Conferința Economică Internațională de la Geneva ca șef și

expert al delegației române. A redactat un Manual diplomatic și consular.

§Activitate bibliologică, bibliofilă și istorică[modificare | modificare sursă]

Pasionat bibliofil, colecționar de cărți vechi și rare, Constantin I. Karadja a întemeiat una

dintre cele mai importante colecții de carte veche și rară din România, aflată astăzi în cea

mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naționale (inclusiv „34 de incunabule numai în fondurile

Bibliotecii Naționale” [4]) precum și la Biblioteca Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai

complet exemplar al Lucrului apostolicesc tipărit în 1563 la Brașov de diaconul Coresi,

însoțit de o amplă descriere științifică proprie [5].

Acreditat la Berlin, și-a urmat în paralel cu activitatea în diplomație și cercetare în domeniul

incunabulelor, fiind singurul român care a lucrat la GW (Kommission für den Gesamtkatalog

der Wiegendrucke „Comisia pentru catalogul general al Incunabulelor”), îndrumat de Konrad

Haebler (1857-1946)[6]. În această perioadă, Karadja a realizat Lista incunabulelor de pe

teritoriul României, completată după întoarcerea în țară, alcătuind Inventarul incunabulelor

păstrate în România (343 pagini) [7][8].

A publicat lucrări privind istoria veche a României, utilizând în parte izvoare inedite rezultate

ale cercetărilor sale: Cele mai vechi izvoare tipărite ale istoriei Românilor, lucrare în limba

germană [9], relatând între altele despre luptele lui Ștefan cel Mare [10], și o mică lucrare

geografică editată în 1490 de așa-numitul „Ptolemeu german”, Georg Stuchs din Nürnberg,

din care existau doar două exemplare cunoscute și care descrie exact granițele țării pe care

o intitulează „Dacia/Walachey”; este menționată de asemeni cetatea Kiliala gurile Dunării.

Vechea Artă tipografică română face obiectul unei alte publicații a lui Karadja [11], începând

cu Octoihul lui Macarie din 1493-94.

Cea mai veche mențiune a Daciei în tipar, 1499, identificată de C. I. Karadja într-un

incunabul tipărit la Mainz a fost prezentată în 1940 la Academia Română [4]. De menționat

este lucrarea Despre edițiile din 1488 ale Cronicei lui Joannes de Thurócz publicată de

Academia Română [12], de asemeni scrierile Papei Pius al II-lea (Eneas Sylvius Piccolomini)

al cărui Tractatus de bello Thurcorum et Hungarorum este, în cominigolimbull opinia lui

Karadja, una din primele tipărituri care îi menționează pe români (Colonia (Köln), Arnoldus

Therhoernen, 1472).

După mulți ani, în 1969, la Staatsbibliothek din Berlin, specialiștii care îl cunoscuseră pe

Karadja își aminteau încă de el (vezi Dan Simonescu). „Aproape jumătate (circa 50) din

studiile lui Constantin I. Karadja au fost publicate de Nicolae Iorga în cele trei reviste ale lui”.[7] [13]. Dintre cărturarii români contemporani, N. Iorga, Ion Bianu, Nicolae

Cartojan șiDemostene Russo l-au apreciat în mod deosebit[7].

La 3 iunie 1946, a fost cooptat ca membru de onoare al Academiei Române, la propunerea

generalului acad. Radu R. Rosetti, istoric militar de seamă și fost conservator al Bibliotecii

Academiei, care a relevat activitatea lui C. I. Karadja de emerit bibliolog și cercetator al

trecutului, fiind și „un generos înzestrător al bibliotecii noastre cu numeroase cărți de cea

mai mare valoare istorică și bibliografică”. Scrisoarea de recomandare a fost semnată de 18

academicieni, între care Ion I. Nistor, Alexandru I. Lapedatu, Dimitrie D. Pompeiu, Gheorghe

Spacu, Emil Racoviță, Iorgu Iordan, Constantin I. Parhon, Nicolae Bănescu, Constantin

Rădulescu-Motru, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir [14] .

La 14 iunie 1944, C. I. Karadja a depus spre păstrare la Muzeului Național de Istorie

Naturală „Grigore Antipa” din București importanta colecție de lepidoptere a

savantuluientomolog Aristide Caradja, trecută la conacul familiei de la Grumăzești de teama

bombardamentelor din timpul războiului [15] .

A fost eliminat din Academia RPR în 1948[16].

§Activitatea diplomatică[modificare | modificare sursă]

În activitatea sa diplomatică, Constantin I. Karadja, marcat de educația sa umanistă și

juridică, s-a ghidat constant după principile dreptului internațional, implicând respectul față

de om, necedând presiunilor politice ale momentului, „doctrinelor” la modă sau eventualelor

„oportunități”, s-a angajat perseverent în apărarea drepturilor cetățenilor români de peste

hotare, indiferent de etnie sau religie.

Atât în calitatea de consul general al României la Berlin (1931-1941) cât și ca șef al secției

consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941 – 17 octombrie 1944), „în ambele

sale funcții, timp de un deceniu și jumătate, Karadja a depus o intensă activitate de salvare

a evreilor români surprinși de război în regatul morții”. „Zeci de mii de oameni și-au datorat

viață persistenței, abnegației, hotărârii și amplorii ieșite din comun, marcând angajamentul

său de de lungă durată în favoarea evreilor români naufragiați sub regim nazist.”[17]

La scurt timp după demisia sa la 17 octombrie 1944, a fost reangajat în minister de noul

Ministru de Externe, Constantin Vișoianu. „La 1 septembrie 1947 a fost din nou îndepărtat

din minister, de data această definitiv. A fost una din ultimele măsuri luate de ministrul de

externe Gheorghe Tătărăscu, obligat și el, o lună mai târziu, să cedeze loculAnei Pauker.

Referatul serviciului de cadre al MAE îl caracterizează drept „cosmopolit, de origine

burghezo-moșierească”, așadar necorespunzător cerințelor „vremurilor noi”.[18]. Lui

Constantin Karadja i-a fost refuzată ulterior acordarea pensiei. Într-o atmosferă de

incertitudine și amenințare, s-a stins din viață la 29 decembrie 1950.

§Recunoaștere postumă[modificare | modificare sursă]

La 15 septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin, în

prezența ambasadorului României, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit postum titlul de

„Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din

Ierusalim. Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice (prezentare făcută în

baza documentelor aflate la ministerul de externe al României, precum și la Arhiva

Holocaustului de la Washington – scrisori, memorii, referate ș.a. adresate superiorilor săi,

inclusiv ministrului de externe Mihai Antonescu) și care au dus la salvarea de la deportare și

exterminare a peste 51.000 de evrei (bărbați, femei, copii) din Europa stăpânită de nazisti,

în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia (în perioada noiembrie

1943 - iulie 1944) [19] [20] [21] [22][23] [24].

§Vezi și[modificare | modificare sursă]