Moto:„Pentru noi este limpede că răul acesta poate fi înlăturat din temelie şi învins.” A. S. Makarenko

XII. REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SPECIAL DIN ANII 1950-1951. *

Sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial nu a adus doar instaurarea păcii mult dorite. Într-o mare parte a globului, U.R.S.S.-ul a impus un nou regim politic. La fel ca în multe alte ţări, socialismul dictatorial, experimentat aproape treizeci de ani în ţara vecină de la răsărit, îşi aşeza bocancul şi pe tritoriul românesc. Cu tenacitate, el a început să modifice toate sectoarele vieţii din ţara noastră.

Învăţământul, nu a scăpat nici el de transformarea socialistă, care se impunea. În anul 1948 a apărut o nouă Lege a Învăţământului, care a adus sub controlul statului toate instituţiile de învăţământ din ţară, naţionalizându-le clădirile şi celelalte proprietăţi. Din acel moment, doar statul avea dreptul să deţină şcoli şi doar el putea să impună direcţiile spre care se va dezvolta învăţământul în viitor. Nu este scopul prezentei lucrări de a analiza cât rău a făcut, aplicarea acestei legi, societăţii româneşti. Aici ne ocupăm de învăţământul special, în general, şi de învăţământul pentru surdomuţi din Banat, în special.

În mod paradoxal, această mult hulită Lege Comunistă a Învăţământului a dirijat prima reformă adevărată a învăţământului special din România. De ce a trebuit să se aştepte atât de mult? Este greu de răspuns. Poate, referitor la acest tip de învăţământ, pentru societatea românească dintre cele două războaie mondiale „timpurile nu erau mature”**. În orice caz, în baza susnumitei Legi a Învăţământului, în toamna anului 1950 cadrele didactice din toate şcolile speciale din ţară au fost convocate la o consfătuire la Bucureşti. La acea dată, în România existau un număr total de...13 şcoli speciale, deservite de aproximativ 200 de cadre specializate şi care adăposteau 1500 de elevi cu diferite deficienţe. În comparaţie cu fosta consfătuire din 1920 (vezi cap.IX.2.), cea din 1950 dispunea de girul autorităţilor. Cadrele didactice nu mai trebuiau să suporte cheltuielile de deplasare, ele au fost suportate din bugetul statului. De asemenea, autorităţile nu mai erau nepăsătoare la problemele învăţământului special. Din contră, erau interesate de crearea unui învăţământ special performant. Este posibil ca în această schimbare de atitudine, un anumit rol să-l fi avut şi influenţa comisarilor sovietici. U.R.S.S.-ul dispunea de un învăţământ special performant şi reprezentanţii sovietici erau încântaţi să ni-l ofere ca exemplu, atât ca organizare, cât şi al răspândirii propriei lor literaturi de specialitate, deosebit de bogată. Indiferent dacă această influenţă a existat sau este doar imaginară, de la consfătuirea cadrelor didactice din toamna anului 1950, a început să prindă contur noua reorganizare a învăţământului special.

Analizând situaţia existentă în acel moment, participanţii la consfătuire au ajuns la o serie de concluzii. În primul rând, s-a stabilit că principiile care stau la baza organizării întregului sistem de învăţământ sunt valabile şi pentru învăţământul special. Învăţământul special trebuie să fie o verigă a învăţământului public şi va trebui să ţină seama de scopul, sarcinile şi conţinutul procesului instructiv-educativ din şcolile pentru copiii normali. În funcţie de natura, gradul şi consecinţele deficienţei, şcolile speciale îşi vor organiza propriul sistem de învăţământ.

* Pentru scrierea acestui capitol am utilizat lucrările bibliografice [97] şi [151].** Bernard Berenson (1865-1959)- istoric şi critic de artă american, născut în Lituania (citat din « Pictori italieni ai Renaşterii »).

139

În urma acestei consfătuiri s-au conturat obiectivele spre care trebuia să tindă învăţământul special. Acestea erau :

a. extinderea reţelei de şcoli speciale, pentru a cuprinde un număr cât mai mare de deficienţi de diverse categorii.

b. perfecţionarea mijloacelor şi metodelor de depistare, diagnosticare şi selecţionare a variatelor tipuri de deficienţe, pentru a asigura crearea unei reţele diferenţiate de unităţi şcolare, de asistenţă socială şi de tratament medical pentru deficienţi.

c. organizarea şi intensificarea muncii de cercetare ştiinţifică în domeniul defectologiei.d. organizarea şi intensivicarea muncii de elaborare a planurilor şi programelor de învăţământ,

pentru diverse forme de unităţi şcolare, precum şi a manualelor pentru toate disciplinele şi clasele.e. organizarea perfecţionării şi calificării superioare a cadrelor didactice necesare pentru

învăţământul special.f. studierea critică a experienţei dobândite din trecut de şcoala specială din ţara noastră, precum şi

a realizărilor obţinute de alte ţări cu o bogată tradiţie în acest domeniu.Din acest moment statul şi-a preluat sarcina de a se ocupa în întregime de problema deficienţilor.

Problemele financiare, medicale, educaţionale şi sociale ale handicapaţilor, au trecut în sarcina statului, n-au mai depins de eventualele donaţii din partea filantropilor [151.p.20].

S-a creat un program de extindere a reţelei de şcoli speciale care curând au cuprins întreaga ţară. În Tabelul nr. 55 redăm situaţia din 1968 comparativ cu cea anterioară reformei din 1950.

Tabelul nr. 55.Anterior

reformei din 1950Anul1968

Numărul de şcoli speciale 13 131Numărul de profesori specialişti 200 3.145Numărul de elevi cuprinşi 1.500 21.226

Pe lângă mărirea numărului de şcoli speciale, asistăm şi la o diversifocare a lor. Dacă înainte se considerau necesare doar şcolile pentru surdomuţi, orbi, debili mintali şi „defectivi morali” (reeducare), după 1951 au apărut şcoli sau clase speciale pentru hipoacuzici, ambliopi, orbi-surzi, sau pentru alte tipuri de deficienţe asociate (senzoriale şi mentale).

S-a diversificat şi nivul de pregătire. Pe lângă şcolile de cultură generală, din 1958 s-a înfiinţat un liceu pentru orbi (la Cluj).

Învăţământul profesional al deficienţilor a fost scos de sub tutela şcolilor generale speciale, înfiinţându-se şcoli profesionale speciale separate, atât pentru orbi, surzi şi deficienţi mintali, cât şi pentru invalizii locomotori, bolnavii de tuberculoză stabilizată, etc. Calificarea într-o meserie nu s-a mai făcut prin sistemul uceniciei la atelierul unui meseriaş. Economia privată fiind desfiinţată prin naţionalizare şi prin cooperativizare, acest sistem clasic nu mai era viabil. Şcolile profesionale au rămas unicul mod de învăţare a unei meserii. El putea fi planificat şi dirijat după placul autorităţilor. Numărul meseriilor s-a diversificat, trebuind să corespundă posibilităţilor de absorbţie ale industriei, dar şi aptitudinilor copiilor deficienţi.

S-a făcut o diferenţiere din punct de vedere al coeficientului de inteligenţă, urmărindu-se omogenizarea grupelor si unităţilor şcolare în vederea uşurării procesului de învăţământ. Din acest motiv unităţile şcolare au fost diferenţiate gradat în : şcoli, cămine-şcoală, cămine-atelier şi cămine-spital.

În funcţie de pregătirea anterioară înscrierii în Şcoala Profesională, elevii surdomuţi au fost împărţiţi în trei categorii : „I” – elevi absolvenţi ai şcolii generale de şapte (opt) clase ; „II” – elevi care au început clasa a V-a dar sunt incapabili s-ă termine cele şapte (opt) clase ; „III” – elevi care au maximum

140

patru clase primare, sau sunt analfabeţi. Pe baza acestei împărţiri s-a stabilit durata de şcolarizare necesară fiecărei categorii : Categoria I-a – 4 ani de şcoală profesională ; Categoria a II-a – 1 an pregătitor şi apoi 4 ani de şcoală profesională ; Categoria a III-a – 2 ani pregătitori şi apoi 4 ani de şcoală profesională.

Pentru o dirijare mai eficientă s-a hotărât ca întreg învăţământul special să fie împărţit în două grupe. Pe de o parte, grădiniţele, şcolile generale şi eventualele licee au fost puse sub tutela Ministerului Învăţământului, iar pe de altă parte, învăţământul profesional special a fost coordonat de Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (după 1969 a trecut la Ministerul Muncii).

Nu a fost uitată nici logopedia. Unităţile şcolare au fost grupate pe cartiere şi s-au înfiinţat centre logopedice interşcolare, care urmăreau defectele de vorbire ale elevilor.

Pentru deficienţii adulţi, statul a înfiinţat Asociaţii pentru orbi, surzi, etc. cărora le asigură mijloacele financiare pentru a plăti chiria localului, salariile angajaţilor şi desfăşurarea diferitelor activităţi cultural-artistice, concursuri sau deplasări.

S-au elaborat planuri şi programe de învăţământ unice. S-au tipărit manuale şcolare speciale unice pentru fiecare categorie de deficienţi.

S-au înfiinţat primele grădiniţe pentru deficienţi, considerându-se necesară pregătirea pentru şcoală a copiilor deficienţi încă încă de la vârsta de 3…7 ani.

Problema pregătirii cadrelor didactice s-a rezolvat în două etape. În primul rând, cadrelor didactice care activau în cadrul învăţământului special şi nu aveau calificare, trebuia să li se ofere o formă de pregătire care să îi ajute să se califice. În acest fel, începând cu anul 1948 au fost organizate cursuri de vară periodice pentru perfecţionarea* cadrelor didactice. Fiecare minister a rezolvat această problemă ţinând seama de situaţia existentă în fiecare unitate şcolară. Spre exemplu, pentru noii profesori de la Timişoara, Ministerul Sănătăţii a organizat cursuri de „fono-pedagogie”, cu durata de doi ani. Din 1961, în cadrul I.P.C.D. Bucureşti s-a înfiinţat un sector de defectologie, destinat perfecţionării cadrelor didactice din învăţământul special. În 1960, la Universitatea din Cluj, a fost înfiinţată o secţie de defectologie cu o durată de 5 ani. Aceasta a avut şi o formă „fără frecvenţă” cu durata de 6 ani. Tot în aceeaşi perioadă, la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie a Universităţii din Bucureşti s-au introdus cursuri de defectologie. Din păcate, toate acestea au ţinut până la jumătatea anilor ’70 când, printr-un ordin neandertalian, Nicolae Ceauşescu a desfiinţat toate facultăţile care aveau o cât de mică legătură cu psihologia.

Referitor la munca de cercetare defectologică, amintim că în anul 1956, în cadrul Institutului de Ştiinţe Pedagogice din Bucureşti, care avea şi o filială la Cluj, a fost înfiinţat un sector de defectologie care acoperea toate domeniile : surdologie, tiflologie, oligofrenologie, logopedie şi tulburări de comportament.

Literatura defectologică a avut, şi ea, mult de câştigat de pe urma acestei reforme. Despre stadiul în care se găsea această literatură anterior reformei din 1950, am vorbit în capitolele precedente. Voi da, în Tabelul nr. 56, situaţia literaturii defectologice din anul 1967, preluată din lucrarea bibliografică [97.p.251].

Tabelul nr. 56.Literatura defectologică.

Tipuri de lucrăriRamurile defectologiei

Lucrări originale TraduceriTipărite Litografiate Total Tipărite Litografiate Total

TOTAL

* Denumirea oficială a acestei specializări a fost “psihopedagogie specială”, dar a fost unanim cunoscută ca « defectologie ».

141

Surdologia 71 62 133 21 43 64 197Tiflologia 32 36 68 20 49 69 137Oligofrenologia 33 22 55 7 12 19 74Logopedia 41 3 44 4 6 10 54

TOTAL 177 123 300 52 110 162 462Cele două ministere care tutelau învăţământul special s-au preocupat şi de editarea unor publicaţii

defectologice, cu caracter mai mult sau mai puţin, periodic. Ministerul Învăţământului a iniţiat seria de volume „Probleme de defectologie”, care cuprindeau culegeri de articole şi materiale cu caracter specific. Până în 1968 apăruseră cinci volume. Editarea lor continuă şi astăzi, fără un caracter periodic. Distanţa în ani existentă între diferite volume nu respectă nici o periodicitate. Tot Ministerul Învăţământului a înlesnit apariţia unei rubrici de defectologie, în cadrul „Revistei de Pedagogie”.

Unica revistă de defectologie, care a avut un caracter periodic, a fost editată trimestrial de Ministerul Sănătăţii începând din anul 1958. Ea avea titlul „Buletin pedagogic. Probleme de defectologie.” Publicarea acestei reviste nu s-a întrerupt nici după 1969, când învăţământul profesional special a fost preluat de către Ministerul Muncii. Ea a continuat să apară până la sfârşitul anilor ’70. După această dată defectologii şi-au pierdut din nou, unica revistă la care puteau să colaboreze şi să-şi schimbe impresiile.

142

Motto:„Apropierea şcolii de viaţă, sarcină de bază a

învăţământului în general, este posibilă şi în sectorul învăţământului profesional special numai dacă elevii noştri vor şti să aplice în mod independent, în viaţă, cunoştinţele dobândite în şcoală şi să folosească constant şi adecvat experienţa lor extraşcolară.”

Carol Weidmann [167]

XIII. ŞCOALA PROFESIONALĂ SPECIALĂ Nr. 2 TIMIŞOARA ÎNTRE ANII 1951-1990.

1. APLICAREA REFORMEI DIN 1951 LA INSTITUTUL DE SURDOMUŢI DIN TIMIŞOARA.

În capitolele anterioare am încercat să demonstrez importanţa pe care a avut-o Institutul de Surdomuţi din Timişoara, atât înainte de Primul Război Mondial, când a făcut parte din Ungaria, cât şi în România Mare dintre cele două războaie. Din păcate, meritele acestui institut au contat mai puţin în anumite momente ale istoriei, când soarta şcolii a fost hotărâtă utilizând criterii pe care azi nu le mai cunoaştem. Dacă în 1921 primarul Cornel Grofşoreanu nu a reuşit să desfiinţeze institutul şi să utilizeze clădirile în alte scopuri, în 1951 Institutul de Surdomuţi din Timişoara a primit o lovitură cruntă şi nedreaptă. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Comisia centrală care a dirijat dezvoltarea învăţământului special, a stabilit că la nivelul întregii ţări, pentru surdomuţi sunt necesare cinci „Centre Şcolare Profesionale Speciale” (denumirea de Şcoală Profesională Specială a fost dată doar din 1956). La acea dată, în ţară existau cinci oraşe care aveau institute pentru surdomuţi. Acestea erau Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi şi Focşani. Cernăuţiul nu mai făcea parte din România. La Bucureşti, Cluj şi Iaşi lucrurile s-au desfăşurat corect. Vechile institute, devenite acum „şcoli generale”, şi-au continuat activitatea şi separat s-a înfiinţat câte un „Centru Şcolar Profesional Special”. La Focşani a rămas vechea şcoală, fără a fi dublată de una profesională. Autorităţile locale din Craiova, au fost receptive la problema surdomuţilor. Deşi, până atunci, în Craiova nu existase o astfel de şcoală, spre mândria lor au înfiinţat atât o şcoală generală pentru surdomuţi (ulterior dublată şi de o şcoală generală pentru hipoacuzici), cât şi una profesională. Doar la Timişoara s-a luat o hotărâre nedreaptă. S-a desfiinţat învăţământul general pentru surdomuţi şi în locul fostului institut s-a înfiinţat un Centru Şcolar Profesional Special, pentru surdomuţi. În urma acestor organizări, învăţământul profesional pentru surdomuţi din România arăta astfel :

-Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 1 Bucureşti -Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 2 Timişoara-Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 3 Cluj-Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 4 Iaşi-Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 5 Craiova

Lucrurile s-au petrecut în felul următor: După război, la Timişoara s-a înfiinţat o Şcoală de Recalificare, denumită şi Şcoala O.R.T. [186]. Aceasta funcţiona în fostul cămin al Liceului Izraelit de pe Bulevardul C.D. Loga nr.3 şi era destinată acelor persoane care din cauza războiului nu şi-au putut însuşi o meserie şi care depăşiseră vârsta şcolarizării. De la un an la altul, numărul celor aflaţi în această situaţie scădea continuu şi în anul şcolar 1950-51 se simţea pericolul că în curând şcoala se va închide din lipsă de elevi. Salvarea ei a venit de la Institutul de Surdomuţi. Acesta a fost obligat să fuzioneze cu Şcoala de

143

Recalificare şi să se transforme în Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 2 Timişoara. Institutul de Surdomuţi a adus cu el elevii deficienţi de auz, iar Şcoala de Recalificare a adus personalul calificat profesional, baza materială şi organizarea sa ca şcoală profesională.

Ceea ce nu înţelegem este: de ce Şcoala de Recalificare nu s-a autotransformat singură în centru profesional, iar Institutul de Surdomuţi să fi rămas o şcoală generală pentru surdomuţi ? De ce lucrul acesta a fost posibil la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, iar la Timişoara nu ?

Tot ce ştim, după 60 de ani, este faptul că nimeni nu a pledat pentru o astfel de soluţie. Gheorghe Atanasiu, directorul Institutului de Surdomuţi, era o persoană totalmente neagreată de autorităţile comuniste şi cuvântul său nu era ascultat. Pe de altă parte, în momentul fuziunii, conducerea Şcolii de Recalificare era întru totul străină de problematica surdomuţilor şi nu cunoştea care sunt necesităţile şi specificul lor. Noul director al Şcolii de Recalificare, Carol Weidmann (numit la 13 ianuarie 1951), era o persoană bine văzută politic şi cuvântul său avea greutate. Pentru el, şi pentru întreg colectivul didactic, fuziunea cu Institutul de Surdomuţi era cea mai bună soluţie. Sunt convins că dacă atunci ar fi cunoscut adevărata situaţie, aşa cum a cunoscut-o mai târziu, ar fi insistat pentru două şcoli de surdomuţi, una generală şi una profesională. Din păcate lucrurile s-au desfăşurat aşa cum am arătat şi timp de 40 de ani copiii surdomuţi din Banat au trebuit să urmeze şcolile generale speciale, nou înfiinţate, din Satu Mare, Sibiu, Craiova, Şiria (jud. Arad), sau la vechea şcoală din Cluj. Doar şcoala profesională au putut-o urma la Timişoara.

Dacă analizăm Tabelul nr. 49 observăm că în anul şcolar 1950-51, institutul timişorean a avut cel mai mare efectiv de elevi din toată istoria sa (114 elevi la clasele I...VII, plus 24 elevi ucenici, deci un total de 138 elevi). Acest lucru nu a contat. În septembrie 1950, anul şcolar începuse normal, dar în 4 februarie 1951 elevii au fost transferaţi în masă. Conform datelor înscrise în Registrul matricol, 52 de elevi au fost transferaţi la nou înfiinţata şcoală specială de la Craiova (8 elevi-anul pregătitor, 25 de elevi- clasa I-a, 9 elevi- clasa a II-a, 5 elevi- clasa a IV-a şi 5 elevi- clasa a V-a). Un elev de clasa a II-a a fost transferat la Cluj; un elev din clasa I-a, cu deficienţe mintale asociate, a fost transferat la un cămin şcoală de la Macea, jud. Arad; şi 5 elevi, care aveau deja 14 ani, au rămas la Timişoara pentru a urma şcoala profesională. Aceştia totalizau doar 59 de elevi. Despre restul elevilor nu am găsit nicio menţiune.

În concluzie, de la începutul anului 1951 şcoala de surdomuţi s-a transformat în Centrul Şcolar Profesional Special Nr. 2 Timişoara . Directorul şcolii a fost numit Carol Weidmann, fostul director al Şcolii de Recalificare, iar Gheorghe Atanasiu a fost numit director adjunct.

2. CAROL WEIDMANN.(Al patrulea director)

Carol Weidmann (Planşa XXVIII) s-a născut în Timişoara la 24 decembrie 1920, într-o familie de intelectuali. Tatăl său era inginer hotarnic. Între anii 1927-39, a urmat doisprezece ani de şcoală în cadrul Liceului Izraelit din Timişoara.

În toamna anului 1940, împreună cu alţi tineri evrei, a fost încadrat într-un detaşament de muncă forţată care şi-a desfăşurat activitatea în judeţul Vrancea. Aici a rămas până în anul 1944.

La întoarcerea în Timişoara s-a încadrat ca muncitor la Fabrica Dermatina, unde a rămas până în toamna anului 1950.

În aceeaşi perioadă, a început şi o muncă politică devenind preşedintele Uniunii Democratice a Evreilor din judeţul Timiş. A condus organizaţia judeţeană a aceastei formaţiuni politice până în 1948 când a fuzionat cu alte formaţiuni politice de stânga şi au format Partidul Muncitoresc Român.

La 13 ianuarie 1951 a fost numit directorul Şcolii de Recalificare din Timişoara. După fuziunea cu Institutul de Surdomuţi, a devenit directorul Centrului Şcolar Profesional Special Nr. 2 Timişoara (din

144

1956 Şcoala Profesională Specială Nr. 2). A condus această şcoală până la 14 septembrie 1978, adică 27 de ani şi 8 luni. La data sus menţionată, în baza noii legi a rotaţiei cadrelor de conducere, i s-a luat funcţia de director, fiind încadrat ca profesor în aceeaşi şcoală. În perioada sa de directorat a lucrat cu mai mulţi directori adjuncţi. Aceştia au fost: Gheorghe Atanasiu, Moldovan Dimitrie, Câmpeanu Ana, Moise Hiriş (fost inspector şcolar) şi Boris Prohorov. S-a pensionat la 1 septembrie 1982.

În perioada în care a fost angajat la Şcoala Profesională Specială Nr. 2 Timişoara a avut o serie de realizări:

-În 1957 a absolvit cursurile de fono-pedagogie şi a obţinut titlul de profesor. -În 1960 a absolvit un ciclu de cursuri economice ţinute la institutul din Bucureşti. -În 1963, Editura Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale i-a litografiat manualul

„Organizarea producţiei”, destinat şcolilor profesionale pentru surdomuţi. -În 1965, prin Ordin al Ministerului Învăţământului, i s-a decernat titlul de profesor

fruntaş.-În 1969, prin Decret al Consiliului de Stat, i s-a conferit Medalia Muncii şi prin Ordin al

Ministerului Sănătăţii, i s-a acordat Insigna Medico Sanitară.-În 1973, Asociaţia Surzilor din România i-a acordat Insigna jubiliară.-În 1974, prin Decret al Consiliului de Stat, i s-a conferit Ordinul Muncii clasa a III-a.

În perioada în care a condus această instituţie de învăţământ s-au realizat două obiective care merită să fie menţionate. În primul rând, în şcoală s-a format un al doilea colectiv de cadre didactice care au întocmit şi editat manuale şcolare speciale (primul colectiv a fost cel din anii ’30) şi, în al doilea rând, la sediul şcolii, din str. Gheorghe Doja nr. 16, s-au realizat o serie de investiţii, care s-au finalizat cu clădiri noi, ce au adăpostit dormitoare şi ateliere. În acest fel, baza materială a şcolii s-a îmbunătăţit.

La începutul lunii martie 1989 a emigrat în Germania. Între anii 1990-97 a activat în cadrul asociaţiei International Airborne Travel (I.A.T.). Ca urmare

a activităţii desfăşurate, la 20 decembrie 1993 I.A.T. i-a conferit titlul de „Doctor Honoris Laudatiae”.Între 1991-2001 a avut o activitate în domeniul social prin asociaţia Zusammenarbeit Mit

Osteuropa E. V. (Z.M.O.). Pentru munca depusă în cadrul asociaţiei, la 11 noiembrie 2001 i s-a conferit Diploma de onoare.

A decedat la 11 septembrie 2007, în localitatea Zweibrucken din Germania.

3. DEZVOLTAREA ŞCOLII PROFESIONALE SPECIALE Nr. 2 TIMIŞOARA.La 1 februarie 1951, când s-a înfiinţat Centrul Şcolar Profesional Special Nr.2 Timişoara nu a

avut numai elevi surdomuţi. Bănuim că, în 1951 Direcţia Asistenţei Sociale din Ministerul Sănătăţii a depus un efort considerabil pentru a depista, selecta şi repartiza diferitele persoane, care trebuiau să fie profesionalizate. Nu toate acestea îşi găseau o unitate şcolară adecvată. Şcoli pentru anumite tipuri de deficienţe s-au înfiinţat mai târziu, însă respectivele persoane nu puteau fi neglijate. Din această cauză, în primii ani de funcţionare, şcoala din Timişoara a avut elevi surzi, debili mintali, handicapaţi locomotori, dar şi o secţie auxiliară de elevi auzitori care din diferite motive depăşiseră vârsta normală pentru şcolarizare.

Handicapaţii locomotori, despre care vorbesc, erau un grup de 30 de fete care au fost împărţite în două clase. Prima clasă cuprindea 19 fete care s-au calificat în meseria de dactilografe, iar celelalte 11 au învăţat meseria de galvanizare.

Directorul adjunct, Gheorghe Atanasiu, a preluat conducerea unei clase experimentale compuse din 30 de elevi debili mintali. Aceştia au învăţat timp de şapte ani şi s-au calificat în meseria de lăcătuşerie.

145

În rest, erau elevi cu deficienţe auditive (surzi, hipoacuzici) şi au avut posibilitatea să se califice în diferite meserii ca: strungărie, lăcătuşerie, tinichigerie, bobinaj, galvanizare, modelărie, tâmplărie şi confecţionarea lenjeriei.

La început, atelierele de instruire au fost plasate în clădirea fostei Şcoli de Recalificare, situată pe Bulevardul C. D. Loga (fost Nikos Beloianis, Victoriei) Nr.3. Ele au fost concepute ca ateliere de producţie ce lucrau în sistemul unor „gospodării anexe”. Se întreţineau singure, fără subvenţii de la bugetul statului şi toată activitatea economico-productivă era analizată de o contabilitate separată de contabilitatea bugetară, care finanţa procesul de învăţământ. Preţurile produselor erau calculate conform legislaţiei în vigoare şi erau aprobate de client. Se ţinea cont de eventualele „preţuri de catalog” (metrul pătrat de zugrăveală, decimetrul pătrat de suprafaţă galvanizată, kilogramul de piesă turnată, etc.), sau de „tarife” (diferitele operaţiuni de demontare, reparare, bobinare şi montare a motoarelor electrice). Din valoarea manoperei, o cotă parte se plătea elevilor şi restul se vira la bugetul de stat. În fiecare an s-a stabilit un plan de producţie care ţinea cont de numărul elevilor şi de nivelul lor de calificare. În anul I de studiu elevilor nu li se cerea un aport la îndeplinirea planului de producţie. La acest nivel, lucrările lor practice erau puse doar în folosul şcolarizării. Începând cu anul II toţi elevii trebuiau să participe la îndeplinirea planului de producţie, dar aportul lor nu era identic cu al unui muncitor calificat. În funcţie de anul de studiu şi de meseria pe care se califica, existau o serie de coeficienţi care stabileau cât trebuie să realizeze într-o oră de muncă în comparaţie cu un muncitor calificat. Coeficienţii creşteau de la un trimestru la altul şi înainte de examenul de absolvire, ajungeau la 1 (unu). Cu alte cuvinte, în acel moment trebuiau să aibă randamentul unui muncitor calificat.

Este greu să stabilim o corelaţie între realizările atelierelor de producţie din 1951 cu cele din 1989. Între timp valoarea monedei naţionale s-a diminuat şi valorile realizate nu mai corespund*. Tot ce trebuie să precizăm este faptul că la sfârşitul anilor ’80, atelierele de producţie ale Şcolii Profesionale Speciale Nr.2 Timişoara aveau o producţie în valoare de aproximativ două milioane de lei.

Vom reveni la perioada de început a organizării şcolii şi a atelierelor. La scurt timp a început să se simtă o lipsă de spaţiu productiv. În anii 1956-57 s-au făcut primele lucrări de investiţii de după anul 1911. La sediul din str. Gheorghe Doja nr.16 s-a construit o clădire destinată atelierelor. După terminarea acestora, pe lângă faptul că fiecare atelier a putut fi modernizat şi extins, s-a lărgit şi aria meseriilor care se ofereau elevilor. În acest fel s-au înfiinţat turnătoria de fontă şi neferoase şi zugravii-vopsitori.

O parte din elevii repartizaţi la şcoala din Timişoara erau analfabeţi şi a fost necesar ca, în mai mulţi ani şcolari, să se instituie cursuri de alfabetizare, înainte de a trece la materiile teoretice specifice.

Meseria de dactilograf a fost desfiinţată o dată cu plecarea din şcoală a invalidelor locomotorii. Pentru surzi, ea nu era o meserie potrivită. S-a renunţat şi la „confecţionarea lenjeriei” în favoarea altor meserii mai potrivite noului proces de industrializare al ţării.

Peste mulţi ani, în 1982 s-a reînfinţat meseria de croitorie, sub noua denumire de confecţioner îmbrăcăminte. De asemenea, în 1986 şcoala s-a imbogăţit cu o meserie nouă instalaţii sanitare, de încălzire centrală şi de gaz.

Repartizarea elevilor se făcea în felul următor: în fiecare an, Ministerul Sănătăţii prelua dosarele absolvenţilor şcolilor generale de surdomuţi din toată ţara şi le împărţea la cele cinci şcoli profesionale. Acest procedeu a avut două efecte: în primul rând, fiecare şcoală avea elevi atât din regiunile apropiate cât şi din altele îndepărtate. Ca să exemplificăm, vom arăta că la şcoala din Timişoara s-au calificat, pe lângă surdomuţii din Banat şi alţii proveniţi din Oltenia, Muntenia, Transilvania, Maramureş, Crişana şi uneori chiar şi din Moldova. Al doilea efect, al acestei repartizări centralizate, a fost acela că efectivul de elevi al

* În 1952 s-a făcut o stabilizare monetară în urma căreia salariile medii erau în jurul valorii de 400 lei. În 1989 salariile medii erau de 7…8 ori mai mari.

146

acestor şcoli a crescut foarte mult. La Timişoara, numărul elevilor s-a menţinut în jurul valorii de 350 dar au fost ani în care s-a ajuns la 380-390 de elevi surdomuţi. Un tabel care să arate numărul de elevi anual, pe fiecare clasă, este aproape imposibil de prezentat. În fiecare an şcolar erau peste 25 de clase, uneori chiar peste 30. A face o prezentare a tuturor claselor, pe un interval de 40 de ani ar însemna întocmirea unor tabele interminabile care nu ar încăpea în paginile acestei cărţi. În plus, nu cred că cititorul ar fi interesat cu studierea unor cifre care nu i-ar fi de nici un folos.

La începutul anilor ’80, în Timişoara s-a simţit nevoia unei şcoli profesionale pentru copiii cu debilitate mintală care absolveau Şcoala Generală Ajutătoare. Cum în oraş, în afara şcolii noastre, nu exista altă şcoală profesională specială, aceşti elevi erau repartizaţi la alte şcoli din ţară. Cea mai apropiată era şcoala din Ineu – judeţul Arad. Această situaţie a dus la multe nemulţumiri din partea familiilor elevilor. Atât la nivel central, cât şi la nivel local, s-au făcut propuneri ca Şcoala Profesională Specială Nr.2 Timişoara să primească, pe lângă elevii surdomuţi, şi clase cu elevi debili mintali. Aşa se face că, în anul 1981 s-au înfiinţat trei astfel de clase. S-a încercat preluarea doar a elevilor cu domiciliul în Timişoara, care nu aveau nevoie de cazare însă, au fost cazuri în care au fost primiţi şi elevi orfani, din Casele de Copii. După această primă încercare, prezenţa în şcoală a debililor mintali s-a transformat într-o permanenţă, şcoala devenind una pentru două feluri de handicap, mintal şi auditiv. Câţiva ani mai târziu au început să fie primiţi şi absolvenţi ai Şcolii Generale de Ambliopi.

Dacă înainte de război internatul şcolii reuşea să facă faţă necesităţilor de cazare ale elevilor, în noua formă de organizare el se dovedea mult prea mic. Deşi, în 1951 instituţia avea două sedii, ele erau cu totul insuficiente.

Vechiul sediu al Institutului de Surdomuţi din str. Gheorghe Doja nr. 16 era, aşa cum îl ştim din perioada anterioară războiului, compus din două clădiri. Prima clădire, cu faţada pe str. Gheorghe Doja, avea demisol, parter şi un etaj doar parţial. La etaj era locuianţa directorului, la parter birouri şi săli de clasă, iar la demisol ateliere. A doua clădire, construită pe latura mărginită de str. Griviţa Roşie (fostă Stefánia út.) avea un demisol ocupat de bucătărie şi sălile de mese, iar deasupra două nivele de dormitoare.

Al doilea sediu (Planşa XXIX) a fost primit de la Şcoala de Recalificare. El se afla pe B-dul. Nikos Beloianis Nr.3 (ulterior Victoriei, C. D. Loga) şi era compus dintr-o singură clădire cu trei nivele (demisol, parter şi etaj).

Cum efectivul de elevi al şcolii crescuse foarte mult, aceste două sedii erau cu totul insuficiente. Se simţea lipsa unui al treilea sediu. Cel mai rapid trebuia rezolvată problema internatului. Autorităţile locale au oferit iniţial o clădire situată pe str. Iepurelui, în cartierul Fabric (Planşa XXIX). După o perioadă de funcţionare a acestui internat, conducerea şcolii a făcut demersuri pentru a primi o altă locaţie, mai apropiată de celelalte două sedii. În final, şcolii i s-a repartizat o aripă a Primăriei Vechi (Planşa XXX), situată în Piaţa Libertăţii Nr.1. Aici s-a amenajat un internat, o bucătărie şi o sală de mese, care au funcţionat până în 1993.

4. CORPUL DIDACTIC.Cum perioada studiată în acest capitol se întinde de-a lungul a 40 de ani, este destul de dificil să

prezint pe toţi profesorii care au predat, în special datorită faptului că numărul lor a crescut cu mult faţă de cel cu care eram obişnuiţi. Dacă până la sfârşitul războiului exista un profesor la fiecare clasă, iar pe întreaga şcoală erau trei sau patru maiştri, acum au fost angajaţi profesori de specialitate pentru fiecare materie de cultură generală, plus ingineri şi maiştri pentru fiecare meserie. A prezenta un tabel al tuturor profesorilor care au predat la şcoală în perioada 1951-1990, din care să reiasă anul în care s-au angajat şi anul în care au părăsit şcoala, este un efort care nu cred că ar fi apreciat de cititori. Totuşi, este necesară o prezentare a corpului didactic pentru a arăta mărimea şi diversitatea lui. Pentru aceasta am adoptat o

147

soluţie de compromis. Am ales patru ani şcolari, aflaţi la 10 ani distanţă şi am prezentat profesorii care predau la şcoală în aceşti ani. Soluţia prezintă avantaje şi dezavantaje. Pe de o parte, din evidenţa pe care o voi prezenta se poate concluziona numărul de profesori în diferite etape, ne vom putea da seama care era ponderea fiecărei categorii de profesori şi modul cum au evoluat în timp. Pe de altă parte, soluţia adoptată nu va cuprinde pe toţi profesorii. Unii care au predat mai puţini ani nu au putut fi cuprinşi. De asemenea, situaţia prezentată nu ne va edifica perioada exactă în care un anumit profesor a fost angajatul şcolii. Convinşi de aceste aspecte, pozitive şi negative, prezint mai jos Tabelul nr. 57 al cadrelor didactice din patru ani şcolari, plasaţi în mod aproximativ egal, în perioada 1951-1990.

Tabelul nr. 57.Nr.crt.

NUMELE şi PRENUMELE

SPECIALITATEA 1960 1961

1970 1971

1980 1981

1989 1990

PROFESORI DE CULTURĂ GENERALĂ1 Weidmann Carol Fono-pedagog X X X2 Atanasiu Gheorghe Medico-pedagog X3 Teodorescu Maria L. Română X4 Câmpeanu Ana Medico-pedagog X5 Moldovan Dumitru L. Română X6 Ivanovici Dumitru Matematică X7 Rădău Porfire Fono-pedagog X X8 Munteanu Marius L. Română X X X9 Luţai Maria Clara Fono-pedagog X10 Surdu Victoria Defectolog X X X11 Tudosiu Ioan Medico-pedagog X X12 Tudosiu Ştefania Fono-pedagog X X13 Butnaru Netti Medico-pedagog X14 Patrichi Claudia Fono-pedagog X X15 Atanasiu Cornelia Medico-pedagog X16 Dadu Vasile Fono-pedagog X17 Deliu Efrem Fono-pedagog X18 Politzer Gheorghe Educaţie Fizică X19 Avram Simion Instructor cultural X20 Vasiliu Emilia Fono-pedagog X21 Erdös Francisc Educaţie Fizică X X22 Nieburg Wolfgang Educaţie Fizică X X23 Baba Tatiana Matematică X24 Rona Gheorghe Defectolog X X X25 Dijmărescu Dumitru L. Română X26 Husarciuc Ileana Defectolog X X X27 Hiriş Moise L. Română X28 Grădină Minerva L. Română X X29 Fâra Ileana Matematică X30 Rona Valentina Defectolog X X31 Iancov Candida Matematică X X X32 Opriş Ana L. Română X X

148

33 Belean (Moldovan) Rodica Defectolog X X X34 Andea Valeria Matematică X35 Uliczai Elena Instructor cultural X36 Tomescu Nicolae Educaţie Fizică X37 Kakucs Iulia-Henrietta Defectolog X38 Suciu Valeriu Educaţie Fizică X39 Caraghiaur Eftimie L. Română X40 Petric Maria Defectolog X41 Ardelean Elena L. Română X42 Ardelean Vasile Matematică X43 Chiriac Vasile Educaţie Fizică X44 Vlad Florentin L. Română X

I N G I N E R I45 Prohorov Boris Electrotehnică X X46 Ardeleanu(Muţiu) Margareta Mecanică X X X47 Wottreng Gertrude Mecanică X X48 Sosai Iosif Chimie X49 Ziegler Almuth Mecanică X X50 Maywurm Marlene Construcţii X51 Negomireanu Lucia Mecanică X X X52 Schuch Carol Electrotehnică X53 Russu David Liviu Electrotehnică X54 Marusceac Lucia Prelucrarea lemnului X X55 Moldovan Gheorghe Mecanică X X56 Slimac Stere Construcţii X57 Ignea Nicolae Mecanică X58 Simionescu Sandu Construcţii X

MAIŞTRI INSTRUCTORI59 Fischer Anton Tâmplărie X X X60 Neumann Tiberiu Lăcătuşerie X X X61 Krausz Ladislau Bobinaj X62 Mezei Otto Galvanizare X63 Kostîrko Gheorghe Tâmplărie X64 Toth Viliam Strungărie X65 Prohaszka Emeric Strungărie X66 Madler Francisc Lăcătuşerie X67 Cozac Spasa Lăcătuşerie X X X68 Dikman Filip Turnător X69 Schlosser Edita Galvanizare X X70 Gerl Nicolae Modelor X X X71 Cotenescu Ioan Tâmplărie X X72 Crişan Traian Tâmplărie X X73 Almasi Francisc Zugrav-vopsitor X X74 Radu Cornel Tinichigerie X X

149

75 Mateica Petru Tâmplărie X X76 Fröhr Iacob Zugrav-vopsitor X X77 Adamovici Milan Turnătorie X78 Kovacs Anton Bobinaj X79 Zeller Francisc Bobinaj X X80 Virag Stefan Turnătorie X81 Wartenfeld Andrei Bobinaj X82 Waberer Gheorghe Zugrav-vopsitor X83 Minius Anton Strungărie X X84 Strupp Iosif Tâmplărie X X85 Doczi Ladislau Tâmplărie X86 Baumhoff Valter Galvanizare X X87 Băinţan Ioan Bobinaj X X88 Măcicăşan Valer Turnătorie X X89 Geană Anton Tâmplărie X X90 Török Andrei Ernestin Strungărie X X91 Cionca Dimitrie Tinichigerie X X92 Sasu Cornel Lăcătuşerie X93 Curelea Valer Zugrav-vopsitor X X94 Mihuţ Traian Instalator X95 Şargu Elena Croitorie X96 Sivu Constantin Tâmplărie X97 Drăghicescu Gheorghe Lăcătuşerie X98 Biora Maxa Tinichigerie X99 Cismaş Lucia Croitorie X

T O T A L 51 46 34 25Specialităţile „medico-pedagog”, „fono-pedagog” şi „defectolog”, cuprinse în tabel sunt identice.

Deosebirea este momentul şi locul în care a fost urmată şcoala care i-a asigurat calificarea. Înainte de război se specializau ca medico-pedagogi, iar după război deveneau fono-pedagogi prin cursurile Ministerului Sănătăţii, sau defectologi prin urmarea facultăţii din Cluj.

Doresc să fac câteva remarci referitoare la unele cadre didactice. Dacă în anii ’30 a apărut prima familie de profesori (Gheorghe şi Cornelia Atanasiu) care au îmbrăţişat această meserie, acum putem observa că fenomenul continuă. Din primii ani ai şcolii profesionale s-au angajat soţii Tudosiu (Ioan şi Ştefania), ceva mai târziu soţii Rona (Gheorghe şi Valentina), după 1970 soţii Moldovan (Gheorghe şi Rodica – născută Belean) şi la sfârşitul anilor ’80, soţii Ardelean (Vasile şi Elena). De asemenea, Caius Muţiu soţul inginerei Muţiu Margareta, a predat o perioadă anumite ore tehnice.

Pe lângă acest fenomen, după 1951 a mai apărut încă unul. Angajarea ca profesori a copiilor unor profesori mai vechi. Prima a fost Luţai Maria Clara, fiica fostului profesor Adalbert Zsutty, iar a doua Surdu Victoria, fiica profesorului Ivanovici Dumitru. În 1970 se angajează Belean Rodica (căsătorită Moldovan), fiica fostului maistru croitor, apoi educator, Belean Nicolae, iar câţiva ani mai târziu Kakucs Iulia, fiica profesorului de sport Erdös Francisc. Se poate spune că pasiunea pentru soarta copiilor defavorizaţi are un oarecare aspect „molipsitor”.

Studiind acest tabel observăm că, o dată cu trecerea timpului, numărul profesorilor a scăzut, deşi numărul claselor şi al elevilor a rămas aproximativ constant. Cum se explică acest lucru?

150

Explicaţia este simplă. La început numărul obiectelor de studiu şi numărul de ore repartizate la fiecare obiect, a fost mai mare. În ţară nu exista o experienţă a învăţământului profesional special bazat pe ateliere proprii de producţie . Vechiul sistem de calificare „la un meseriaş” nu mai era viabil, prin urmare nu se putea utiliza experienţa şcolii profesionale anterioare războiului. Este de la sine înţeles că, în prima fază s-a făcut o aglomerare nejustificată de materii didactice şi ore de studiu. Cu timpul, autorităţile centrale au început să facă reduceri, restrângând aria de extindere a unor materii atât prin repartizarea lor pe mai puţini ani şcolari, cât şi prin reducerea numărului de ore alocate fiecărei materii în parte. Cu timpul, unele materii au dispărut cu totul. Modificările nu au vizat doar materiile de cultură tehnică, specifice unui învăţământ profesional ci şi materiile de cultură generală. În permanenţă s-a pus în discuţie, câte ore de matematică şi limba română sunt necesare la şcoala profesională, din moment ce le-au învăţat la şcoala generală? Aceeaşi soartă au avut-o şi celelalte discipline de cultură generală – istorie, geografie, biologie -. Au fost acestea materii utile în calificarea profesională a unui elev surdomut? Poate nu, dar pentru lărgirea orizontului şi integrarea în societate, ar fi avut o importanţă deosebită. Chiar şi activităţile specifice de recuperare ale surdomuţilor ca „dezvoltarea vorbirii”, „ortofonie”, „labiolectură”, etc. au suferit o reducere drastică. Rezultatul a fost o scădere continuă a numărului de profesori, ceea ce se observă şi din tabelul anterior.

O altă explicaţie a micşorării corpului didactic a fost modificarea legislaţiei privitoare la „mărirea normei didactice”, adică a numărului de ore săptămânale (sau anuale) pe care care trebuie să le predea un profesor pentru a putea fi plătit cu salariul întreg. De-a lungul timpului catedra didactică s-a mărit, pentru profesori, de la 18 ore/săptămână, în anii ’50, la 23 de ore/săptămână, la sfârşitul anilor ’80. În aceeaşi perioadă, pentru maiştrii instructori numărul orelor a crescut de la 24 ore/săptămână, la 36 de ore/săptămână. Se înţelege că o dată cu mărirea catedrei, numărul profesorilor a scăzut.

Alte aspecte legislative, care duceau la acelaşi rezultat, au fost mărirea numărului minim de elevi dintr-o clasă sau stabilirea fluctuantă a catedrei maiştrilor între un maxim şi un minim. În acest fel, dacă erau ore suplimentare ele puteau fi plătite dacă depăşeau plafonul maxim.

5. CONDUCEREA ŞCOLII.Aşa cum am arătat în capitolele anterioare, de la înfiinţarea şcolii profesionale s-au stabilit doi

directori, unul principal şi unul adjunct (de studii). Din anul 1963, considerându-se că într-o şcoală profesională este necesară şi dirijarea învăţământului tehnic, s-a înfiinţat cel de al doilea post de director adjunct. Acesta a existat doar până în anul 1975 când s-a revenit la sistemul cu un singur director adjunct. Modul în care a evoluat ocuparea acestor posturi, între 1951-1990, este prezentat în Tabelul nr. 58.

Tabelul Nr. 58.PERIOADA DIRECTOR DIRECTOR ADJ. DIRECTOR ADJ.

1951-1955 Weidmann Carol Atanasiu Gheorghe -1955-1956 Weidmann Carol Moldovan Dumitru -1956-1957 Weidmann Carol Câmpeanu Ana -1957-1963 Weidmann Carol Atanasiu Gheorghe -1963-1967 Weidmann Carol Atanasiu Gheorghe Prohorov Boris1967-1975 Weidmann Carol Hiriş Moise Prohorov Boris1975-1978 Weidmann Carol - Prohorov Boris1978-1980 Prohorov Boris Russu David Liviu -1980-1983 Russu David Liviu - -1983-1984 Caraghiaur Eftimie Ignea Nicolae -1984-1988 Caraghiaur Eftimie - -1988-1990 Caraghiaur Eftimie Moldovan Gheorghe -

151

Se cuvine să dau câteva explicaţii. Am arătat anterior că autorităţile comuniste nu îl priveau cu ochi buni pe Gheorghe Atanasiu. Această neîncredere s-a materializat în 1955 prin demiterea sa din funcţia de director adjunct. Motivul invocat a fost că „ani de zile, Gheorghe Atanasiu a reprezentat interesele burgheziei”. Ordinul de demitere, emis de Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale a fost pus în aplicare la Timişoara de către Popa Nicolae, şeful serviciului de Prevederi Sociale a Regiunii Banat. Aşa cum se vede din tabelul de mai sus, pe postul de director adjunct s-au încercat două variante, Moldovan Dumitru şi Câmpeanu Ana, care nu au mulţumit pe nimeni. Din această cauză, după doi ani de experienţe nereuşite, în 1957 Gheorghe Atanasiu a fost numit din nou director adjunct*. În acest fel, şcoala a putut beneficia, în continuare, de experienţa şi profesionalismul lui Atanasiu, iar această situaţie s-a menţinut până la pensionarea sa în anul 1967.

Un alt moment de răscruce, în istoricul conducerii şcolii, a fost anul 1978. Nicolae Ceauşescu a dat o „Lege a rotaţiei cadrelor de conducere”, în virtutea căreia directorii de şcoli nu puteau ocupa această funcţie decât maximum două mandate de câte patru ani fiecare. În septembrie 1978, directorul Widmann se apropia de 28 de ani de conducere şi prin urmare a fost eliberat din funcţia de director. În acel moment şcoala avea o vechime de 93 de ani şi a fost condusă de patru directori. Asta înseamnă, o medie de 23,25 de ani pentru fiecare. Prin aceste perioade lungi de conducere, se poate considera că primii 93 de ani au constituit o perioadă de stabilitate. Din alt punct de vedere, primii patru directori ai şcolii timişorene au fost singurii directori specialişti în domeniul învăţământului special. Toţi ceilalţi, care au urmat, au avut cu totul alte specialităţi.

Cel de al cincilea director al şcolii (Planşa XXXI), Boris Prohorov (15.09.1978-01.09.1980), s-a născut la 7 septembrie 1919 la Cetatea Albă, în Ucraina. A absolvit la Timişoara Institutul Politehnic, Facultatea de Electromecanică. S-a angajat la Şcoala de Recalificare, în 1949, ca şef al atelierelor de producţie şi în 1951, prin unirea cu Institutul de Surdomuţi, a continuat să conducă atelierele de producţie ale Centrului Profesional Special. În 1963, când s-a pus problema numirii unui director adjunct pentru învăţământul tehnic, a fost considerat persoana cea mai potrivită. A păstrat funcţia de director adjunct până în 1978, când a fost numit directorul Şcolii Profesionale Speciale Nr.2 Timişoara. În 1968 i se editează manualul STUDIUL MATERIALELOR, despre care vom vorbi într-un capitol separat. S-a pensionat în 1980 şi a decedat la Timişoara în 1996.

Al şaselea director, Russu David Liviu (01.09.1980-01.03.1983) (Planşa XXXI) s-a născut la 8 august 1933 în comuna Gârbou din judeţul Cluj. Iniţial, a urmat Şcoala Profesională CFR unde s-a calificat în meseria de electrician. În urma absolvirii liceului seral şi apoi a Facultăţii de Electrotehnică din Timişoara, a devenit inginer şi din 1971 a fost angajat ca profesor-inginer la Şcoala Profesională Specială Nr.2 Timişoara. În 1978 este numit director adjunct şi între 1980-1983 director. Din 1983 redevine profesor-inginer. A decedat în septembrie 1984 în urma unui accident.

Al şaptelea director a fost Caraghiaur Eftimie (01.03.1983-10.01.1990) (Planşa XXXI). A urmat Facultatea de Filologie şi s-a calificat ca profesor de limba şi literatura română. A fost, o lungă

* Într-o scrisoare scrisă la 3.03.2002, fostul director Weidmann Carol îmi relatează evenimentul în felul următor: << folosind o ocazie prielnică, şi anume faptul că pe postul de director ministerial de cadre şi personal a fost numită, de curând, timişoreanca Bodnar Maria, m-am prezentat în audienţă şi i-am explicat : 1.Gh. Atanasiu provine dintr-o familie de ţărani săraci, având şapte fraţi şi surori. 2.Ca învăţător cu merite, a fost trimis să urmeze cursurile speciale de doi ani în specialitatea medico-pedagog. 3. Ca director al Institutului de Surdomuţi din Timişoara, Gh. Atanasiu a reuşit să dezvolte această instituţie şcolară la una din cele mai prestigioase şcoli din domeniul învăţământului special, neavând nimic în comun în “a reprezenta interesele burgheziei”. După ce a ascultat această prezentare, directoarea ministerială Bodnar m-a rugat să aştept în anticameră. Peste aproximativ o oră, timp în care s-a consultat cu colectivul ei, am fost informat că argumentele mele au fost convingătoare şi prin urmare va întocmi decizia de numire a lui Gheorghe Atanasiu pe funcţia de director adjunct>>

152

perioadă, directorul Şcolii Generale pentru Ambliopi din Timişoara pentru care a coordonat construirea unui nou şi modern sediu. În perioada cât a lucrat la Şcoala de Ambliopi s-a familiarizat cu problematica copiilor handicapaţi. A fost angajatul Şcolii Profesionale doar cei şapte ani cât a fost director. După ianuarie 1990, când a fost eliberat din funcţie, s-a reîntors la Şcoala Generală Nr.24 Timişoara unde era titular.

6. ACTIVITATEA EDUCATIVĂ.Problema educaţiei într-o Şcoala Profesională Specială cu un efectiv de 350-380 de elevi trebuia

să respecte câteva direcţii principale. În primul rând trebuiau asigurate condiţiile unei însuşiri temeinice a meseriei alese. Pentru aceasta s-a asigurat baza materială a fiecărui atelier, dotându-se cu utilaje şi truse de scule individuale. Lucrările contractate au corespuns cu programa şcolară a elevilor şi s-a ţinut o evidenţă cu modul de lucru al fiecărui elev. La finele fiecărui an şcolar se organiza o expoziţie cu produsele elevilor.

Învăţământul teoretic, atât cel tehnic cât şi cel de cultură generală, s-a bazat pe programe şcolare întocmite la nivel naţional şi aprobate de ministerul de resort. Periodic, programele şcolare au fost refăcute şi modernizate. Modul de întocmire al programelor şcolare era prin convocarea unui specialist din fiecare şcoală. Sub îndrumarea unui inspector ministerial, se analiza vechea programă, se explicau lipsurile şi nepotrivirile cu noile cerinţe, după care se întocmea, în comun, noua programă şcolară. Parcurgerea integrală a programelor şcolare, de către profesori, era obligatorie. În fiecare după amiază, se organizau meditaţii. Elevii erau împărţiţi pe detaşamente conduse de un educator. Acesta verifica activitatea fiecărui elev pe baza orarului din ziua următoare.

O atenţie deosebită i s-a dat recuperării defectologice. Cabinetele fiecărui profesor defectolog erau dotate cu oglinzi logopedice pentru a se face corectările de vorbire care se impuneau.

Educaţia sanitară se făcea prin urmărirea zilnică a modului în care elevii îşi fac toaleta de dimineaţă, cum menţin curăţenia în dulapuri şi dormitoare, cum se îmbracă, cum servesc masa şi cum îşi fac toaleta de seară. De două ori pe săptămână se făcea baie. Hainele şi aşternutele de pat se schimbau periodic sub supravegherea educatorilor.

Situaţiile disciplinare, ieşite din comun, se soldau cu sancţiuni aplicate în conformitate cu regulamentul şcolar. Una din cele mai aspre pedepse care se puteau aplica era transferul la o altă unitate şcolară din ţară. Având în vedere că singurele opţiuni erau Craiova, Cluj sau Iaşi, unele fiind foarte departe de domiciliu, elevii se fereau să ajungă într-o situaţie care ar duce la aplicarea unei astfel de sancţiuni.

Educaţia sportivă era o ramură deosebit de atractivă pentru elevi deoarece le dădea posibilitatea de a se remarca într-un domeniu în care puteau concura cu cei fără handicap. Prin mijlocirea profesorilor de sport, elevii au reuşit să se perfecţioneze în diferite ramuri sportive. Au avut echipă de fotbal, de volei, de handbal şi mulţi dintre ei au excelat în anumite probe din atletism. Anual, spre sfârşitul anului şcolar, se organiza o competiţie sportivă a şcolilor de surdomuţi care era găzduită, prin rotaţie, de câte una din cele cinci şcoli speciale.

Perioada despre care scriu, în acest capitol, va rămâne ca una în care absolvenţii Şcolii Profesionale Speciale nr. 2 Timişoara au fost recunoscuţi ca buni specialişti. Marile întreprinderi din oraş se întreceau în a-i angaja. Peste tot, strungarii, lăcătuşii, galvanizatorii, bobinatorii, turnătorii, sau tâmplarii pregătiţi de şcoala din Timişoara erau respectaţi şi priviţi cu admiraţie.

7. NOILE LUCRĂRI DE CONSTRUCŢII.Cu toate că baza materială a şcolii s-a mărit la trei sedii, spaţiul de care dispunea era foarte mic.

De această lipsă de spaţiu sufereau toate domeniile de activitate ale şcolii. Singura rezolvare era de a efectua noi lucrări de construcţii. Şi într-adevăr, perioada 1951-1990 s-a dovedit cea mai fructuoasă din

153

acest punct de vedere. De-a lungul anilor, incinta din str. Gheorghe Doja nr. 16 a fost înconjurată cu diferite clădiri, având diferite destinaţii. Cu timpul, destinaţia unora s-a schimbat. Voi enumera, mai jos, ordinea în care s-au făcut aceste construcţii şi care a fost destinaţia fiecărei clădiri la momentul iniţial.

a) Anii 1956-57 – Atelierele mecanice. (Planşa XXX). Este vorba de o clădire cu parter şi etaj executată pe latura străjuită de str. Griviţa Roşie (azi Virgil Madgearu), între vechea clădire a internatului şi poarta de acces. La parterul clădirii au fost amplasate atelierele de strungărie şi tinichigerie, iar la etaj trei ateliere de lăcătuşărie şi unul de galvanizare. În această clădire azi găsim bucătăria şi sala de mese, la parter, iar la etaj trei săli de clasă, două laboratoare de bucătari-cofetari şi un salon de coafură. În timpul lucrărilor, constructorii şi-au făcut o construcţie tip „baracă”, folosită ca „amenajare de şantier”. Ea era amplasată în dreapta curţii, pe locul în care azi găsim o altă clădire ce are la ultimul nivel clubul cu sala de spectacole. Acea baracă s-a păstrat şi după terminarea lucrărilor, iar şcoala a amenajat în ea trei încăperi unde elevii zugravi aveau vestiare şi magazii, plus atelierul de turnătorie dotat cu un cubilou pentru topirea fontei şi cuptoare subterane pentru metalele neferoase. Această a doua clădire a fost folosită timp de 20 de ani, după care a fost demolată pentru a face loc unui atelier modern.

b) Anul 1966 – Completarea etajului la clădirea principală. (Planşa XXX). Este vorba despre clădirea construită în 1897 şi care avea etajul doar pe o mică porţiune din mijlocul ei. În acest etaj se afla apartamentul în care au locuit primii trei directori ai şcolii. În 1966 Gheorghe Atanasiu a eliberat acest apartament, după care s-a completat etajul pe toată suprafaţa clădirii. Până în 1997 etajul a fost utilizat ca internat pentru fete. Acum găzduieşte sălile de clasă.

c) Anul 1973 – Atelierele de tâmplărie. (Planşa XXXIII). Până în 1973 atelierele de tâmplărie se aflau la subsolul şi în câteva săli de la parterul clădirii principale. Cum, în acest domeniu, cererea de lucrări era foarte mare se simţea nevoia unor ateliere noi şi spaţioase. Acestea s-au materializat printr-o clădire cu trei nivele plasată în spatele curţii. La parter s-au amplasat sălile de maşini, iar la etajele I şi II atelierele manuale de tâmplărie şi modelărie. În general, această utilizare este valabilă şi astăzi, cu singura precizare că o parte din săli sunt folosite ca ateliere de croitorie.

d) Anii 1977-1983 – Atelierele de turnătorie şi modelărie. Centrala termică. (Planşa XXXIII). Clădirea atelierelor s-a plasat pe locul barăcii rămase de la 1957. Proiectul prevedea un etaj în care să se amplaseze atelierul de modelărie. Mutarea acestuia din clădirea tâmplăriei avea scopul de a mări spaţiul pentru tâmplărie. Deoarece constructorii au lucrat deosebit de încet şi au avut perioade lungi de stagnare, în 1983 când clădirea a fost gata comenzile pentru tâmplărie au scăzut simţitor şi nu mai era necesară mărirea spaţiului destinat acestor ateliere. Prin urmare, modelăria a rămas, în continuare, împreună cu tâmplăria, iar în etajul de deasupra turnătoriei s-a amenajat un club cu sală de spectacol. Turnătoria de la parter a fost folosită până la jumătatea anilor ’90, când nu a mai avut nici comenzi şi nici cereri de calificare. În consecinţă, s-a desfiinţat şi tot parterul, care avea înălţimea a două etaje şi a intrat într-un proces de renovare. Din acel parter, deosebit de înalt, au rezultat două nivele, unul de ateliere (instalatori, tinichigii auto şi mozaicari) şi unul transformat în internat pentru fete. Deci, din clădirea care iniţial a avut două nivele, a rezultat una cu trei nivele. În aceiaşi perioadă s-a construit şi o nouă centrală termică, cea veche era la subsolul vechiului internat.

Cu aceste investiţii incinta din str. Gheorghe Doja a fost înconjurată de clădiri. Au fost şi investiţii de o anvergură mai mică. Astfel, în 1970 s-a construit un mare depozit de material feros, iar în 1980 unul pentru material lemnos.

8. ÎNTOCMIREA SI EDITAREA DE MANUALE ŞCOLARE.Conducerea Şcolii Profesionale Speciale Nr. 2 Timişoara a dirijat formarea unor colective de

autori de manuale şcolare. Spre deosebire de anii ’30, autorităţile centrale au încurajat aceste acţiuni şi au asigurat suportul financiar necesar.

154

Prima apariţie, din această nouă serie de manuale timişorene, a aparţinut directorului adjunct Gheorghe Atanasiu, care în 1960 editează la litografia Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale un „ Îndrumar pentru folosirea labiolecturii în şcolile de surdomuţi” (Planşa XXIII).

Tot la Editura Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, în 1962, se tipăreşte şi nu se litografiază, „ARITMETICA – manual pentru anul II, elevi de categoria a II-a din şcolile profesionale speciale”. (Planşa XXXIV). Autorii manualului erau Ioan Tudosiu (profesor la şcoala din Timişoara) şi Emil Dobrotă (inspector în cadrul Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale).

Weidmann Carol, directorul şcolii din Timişoara, editează în 1963 la litografia Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale manualul „ORGANIZAREA PRODUCŢIEI” (Planşa XXVIII).

În 1966, la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti se tipăreşte „ARITMETICA – manual pentru elevii din anul IV, categoria I-a a şcolilor profesionale speciale” (Planşa XXXIV). Autoarele sunt trei profesoare ale şcolii din Timişoara, Fâra (ulterior Saulea) Ileana – profesoară de matematică, Ardeleanu (ulterior Muţiu) Margareta – ingineră şi Husarciuc Ileana – defectologă.

Ultimul manual şcolar tipărit a fost editat tot la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti. De data asta era un manual de cultură tehnică întitulat „STUDIUL MATERIALELOR – manual pentru şcolile profesionale speciale de surdomuţi şi oligofreni” (Planşa XXXIV), iar autorii erau trei profesori-ingineri din Timişoara, Boris Prohorov (la acea dată director adjunct), Almuth Ziegler şi Gertrude Wottreng.

Din păcate, după aceste cinci apariţii editoriale, autorităţile centrale au început să facă economii. Două manuscrise, reprezentând alte două manuale şcolare întocmite de profesori ai şcolii din Timişoara au rămas definitiv netipărite. Primul era un manual pentru studierea meseriei de GALVANIZARE , întocmit de Muţiu Margareta, Mezei Otto şi Neumann Tiberiu, iar al doilea unul pentru meseria de MODELĂRIE, autori fiind Prohorov Boris, Maywurm Marlene şi Gerl Nicolae.

9. ALŢI PROFESORI CU CARE NE MÂNDRIM * .Unii profesori ai Şcolii Profesionale Speciale Nr. 2 Timişoara s-au remarcat şi prin alte realizări,

în afara scrierii de manuale şcolare speciale. Voi începe enumerarea acestora cu două profesoare amintite mai sus.

a. FÂRA ILEANA (coautoarea manualului de Aritmetică), devenită SAULEA după căsătorie, s-a transferat în anul 1974 la şcoala similară din Bucureşti. Meritele ei au fost apreciate şi după scurt timp a fost numită directoarea Şcolii Profesionale Speciale de fete cu debilitate mintală din cartierul Pantelimon.

b. ALMUTH ZIEGLER (coautoarea manualului de Studiul materialelor), a emigrat în 1973 în Germania. La 15 ianuarie 1974 s-a angajat ca profesoară la „Schule für gehörlose Friedberg” din landul Hessen (şcoală pentru deficienţi de auz). Calităţile ei didactice au fost recunoscute şi, cu timpul, urcă treptele ierarhice. Astfel, în 1978 era declarată „Studierätin” (profesor titular-funcţionar de stat), iar în 1990 primea funcţia de „Oberstudienrätin” (director de studii) pe care a păstrat-o până la pensionarea s-a din 1995.

c. PETRU CHITULEA a fost profesor fono-pedagog la şcoala din Timişoara între anii 1951-58, după care a lucrat ca logoped la Centrul de Neuropsihiatrie Infantilă din Timişoara. În 1973 a publicat sub egida Direcţiei Sanitare a Judeţului Timiş, Serviciul de Educaţie Sanitară, Comisia de Crucea Roşie Judeţeană, o broşură întitulată „Ce trebuie să ştim despre Tulburările de vorbire şi tratamentul lor”. După ieşirea la pensie a publicat două volume de poezii. În 1994 „În luptă cu viaţa” şi în 1995 „Horă pe

* Dacă la cele 58 de cărţi şi manuale, editate de profesori înaintea terminării ultimului război mondial (vezi cap. XI.12), vom adăuga cele patru manuale şcolare prezentate mai sus şi încă 23 de cărţi din capitolul ce urmează (Chitulea-4, Munteanu-15, Muţiu-1, şi Kakucs-3), vom ajunge în total la 85 de cărţi şi manuale.

155

pământuri”, ambele la Editura Parsec din Timişoara. De asemenea, la Editura Marineasa din Timişoara i s-a editat postum, în 2001, „Monografia satului Cetea” , satul său natal din judeţul Alba.

d. MARIUS MUNTEANU s-a născut la 21 august 1920 în comuna Murani – jud. Timiş. A absolvit Academia Teologică Oradea-Timişoara. A urmat Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj. A fost exmatriculat din motive politice. În anii ’50 ocupă postul de director adjunct la Şcoala Pedagogică din Timişoara, iar apoi a fost profesor fono-pedagog la Şcoala Profesională Specială Nr.2 din Timişoara timp de aproape 25 de ani, până când s-a pensionat. Cel care avea să fie alintat cu porecla „Ceaica Marius”, a debutat literar în anul 1936, cu poezie cultă, în gazeta timişoreană Vestul. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Banat şi al Cenaclului Ridendo din Timişoara, scriind poezii în grai bănăţean. În colaborare cu alţi poeţi bănăţeni a publicat următoarele volume de poezii: „Ano Lugojano” – Editura Facla Timişoara - 1974, „Epigrame şi epigramişti” – Editura Cenaclului Ridendo Timişoara - 1976, „Ridendo I” – Editura Cenaclului Ridendo Timişoara - 1977, „Ridendo II” – Editura Cenaclului Ridendo Timişoara – 1979, „Mesaje lirice ‘80” – Editura Cenaclului Ridendo Timişoara – 1980, „Juriştii şi literatura” – Cenaclul juriştilor – 1984. După 1990, Marius Munteanu a făcut parte din grupul radiofonic timişorean „Gura satului” pentru care a scris numeroase poezii, citite la radio şi apoi, împreună cu ceilalţi colaboratori, strânse în trei volume întitulate tot „Gura satului la Radio Timişoara” (Editura Mirton Timişoara – între 1993…1996). În afara acestor apariţii, Marius Munteanu a editat singur, mai multe volume de poezii. Acestea sunt: „Parodii” – Editura Facla Timişoara – 1979, „Uica Tie pân oraş” – Editura Cenaclului Ridendo Timişoara – 1982, „Cântări dă noapce bună” – Editura Facla Timişoara – 1984, „Mimesis” – Editura Facla Timişoara – 1986, „Poezii” – Editura Marineasa Timişoara - 2003. S-a stins din viaţă în Timişoara la 6 mai 2005. În toamna aceluiaşi an, Editura Marineasa i-a editat, postum, ultimul volum de poezii, „Lumea asta - nu-i a bună!”. Criticii literari l-au numit „un clasic al literaturii dialectale din Banat”.

e. CAIUS MUŢIU. Absolvent al Facultăţii de Mecanică şi a Facultăţii de Ştiinţe Economice din Timişoara. Doctor- inginer cu specializare în probleme de ergonomie şi organizarea producţiei. A condus Centrul de Calcul al Uzinelor Textile din Timişoara. În 1956 a făcut parte din grupul care a organizat şi condus revolta studenţească anticomunistă din Timişoara, fapt ce i-a atras opt ani de detenţie politică. Pe la mijlocul anilor ’70, la Şcoala Profesională Specială Nr. 2 Timişoara a predat, în regim de „plata cu ora”, diferite materii tehnice. În anul 1984, împreună cu alţi trei colaboratori (I. Pugna, I. Morodan şi I. Grozav) a publicat la Editura Facla din Timişoara, lucrarea „Utilizarea calculatoarelor electronice la conducerea producţiei întreprinderilor industriale”.

f. NIEBURG WOLFGANG (Planşa XXXII) a fost profesor de educaţie fizică la şcoala din Timişoara. În 1975 absolvă Facultatea de Drept din Bucureşti şi în 1978 emigrează în Germania. Între 1979-1984 a condus în calitate de director general, marele centru pentru debili mintali, „Lebenshilfe” din Königsbrunn – Bavaria. Între 1984-1988 a fost consilier cu problemele Europei de Est a Ministrului Justiţiei din landul Bavaria. Din 1988 şi până în 1999, când s-a pensionat, a fost jurist la Augsburg – Germania.

g. KAKUCS IULIA-HENRIETTA. (Planşa XXXII). Născută în Timişoara la 25 iunie 1949. În 1972 a obţinut diploma de profesor de psihopedagogie specială (defectolog) la facultatea din Cluj. La Şcoala Profesională Specială Nr. 2 Timişoara a lucrat în două perioade, 1972-73 şi 1974-85. În anul şcolar 1973-74 a lucrat ca psiholog la Direcţia Muncii din Satu Mare unde a organizat primul laborator de psihologia muncii din ţară. Paralel a predat la Şcoala pentru copiii orbi din Satu Mare. În 1985 a emigrat în Germania unde, a ajuns directoarea pedagogică a secţiei primare a Şcolii pentru Deficienţii de Vorbire „Weißfrauenschule“ din Frankfurt am Main. Pe lângă activitatea cu elevii, se ocupă de reciclarea profesorilor cărora le ţine prelegeri pe tema „discalculiei” şi „legasteniei”. De asemenea, conduce

156

cursurile de informare a părinţilor referitoare la deficienţele de vorbire şi despre modul în care părinţii pot interveni activ în procesul de învăţământ şi educare a copiilor lor.

În literatură a debutat în 1982 cu poezii pentru copii, la revista Orizont din Timişoara. S-a specializat în scrierea unor librete în versuri pentru opere/muzicaluri pentru copii. Astfel, Teatrul de păpuşi din Timişoara, numit azi „Merlin”, a montat în 1983 muzicalurile pentru copii „Arpagic” şi „Noile poveşti ale Scufiţei Roşii”, ambele pe librete în versuri scrise de Iulia-Henrietta Kakucs. Cu anumite pauze, la Teatrul Merlin, aceste spectacole se joacă azi. La 15 noiembrie 1985 a avut loc premiera muzicalului „Pip, copilul stelelor”, tot pe un libret de Iulia-Henrietta Kakucs. Scrisă şi jucată în limba română, premiera a avut loc în sala Teatrului Maghiar din Timişoara. A fost una din cele mai populare opere pentru copii, fiind jucată în mai multe stagiuni la opera din Timişoara. În 1994 „Pip, copilul stelelor” este prezentat la Festivalul „Eurocon 94”, iar la 14 martie 1997 este jucată în premieră la Teatrul Liric din Braşov, apoi la Festivalul de Vară „Transilvania” şi la Televiziunea Română.

La 1 mai 2005, cântecele compuse pe versurile ei au obţinut locul 3 la „Concursul Internaţional pentru Cântece de Copii din Belgia”.

Din punct de vedere editorial, în anul 2006 apare la Editura Aegis din Timişoara „Nouă cântece pentru copii”, pe versuri de Iulia-Henrietta Kakucs şi muzica de Rodica Giurgiu. În anul 2008, Editura E.G. tipăreşte prin „Cosmopolinat Art” din Timişoara cartea de lirică „Träumerei” („Reverii”), cuprinzând versuri scrise în limba germană de Iulia-Henrietta Kakucs. Actualmente coordonează apariţia unui volum în proză intitulat „File din jurnalul unei emigraţii”. Cartea va apare la Editura „Gordian” din Timişoara şi este programată spre a fi lansată la 7 aprilie 2010.

Participă la diferite proiecte de artă şi literatură, organizate după modelul „Feuerperformance”. În cadrul acestor serate literare publicul se aşează în jurul unui foc aprins, denumit „foc suedez”. Se citesc versuri, după care ascultătorii îşi scriu o dorinţă pe o bucată de hârtie şi o aruncă în foc. Există credinţa că astfel dorinţele urcă la cer şi se vor împlini. Iulia-Henriatta Kakucs a participat la mai multe evenimente de acest fel, organizate în cadrul unor proiecte culturale mai mari. Dintre acestea amintesc proiectul cultural „Wind” din Schrollbach (2003), la Galeria de Artă „Sporrmühle” din Dirmstein (2004), la Reipoltskirchen (2007), în cadrul acţiunii „Kunst im Dorf” („Artă în sat”) din Rheinland-Pfalz (2008), la Galeria de Artă din Lauterecken din Tübingen (2009) şi la proiectul cultural „Boppard 2009”.

În anii 2006-7 a colaborat la revista „Observatorul” (în limba română) din Toronto – Canada, în care a publicat mai multe eseuri : „Ceaşca de ceai”, „Istoria paşilor pierduţi”, „Impresii din emigraţia bănăţeană” şi „Trenul de dimineaţă”.

h. RONA GHEORGHE. (Planşa XXXII). S-a născut în Arad la 11 aprilie 1930. În 1953 a absolvit Facultatea de Psihologie din Cluj. La acea dată Facultatea de Psihopedagogie Specială nu exista. Încă din perioada studenţiei a fost pasionat de problema demutizării surzilor şi pentru a învăţa tehnicile specifice a luat legătura cu Kamil Albrecht, profesor la Şcoala Generală pentru Deficienţi de Auz din Cluj, unul din cei mai buni demutizatori ai acelor ani. Din toamna anului 1955 s-a angajat ca profesor la Şcoala Generală pentru Deficienţi de Auz din Şiria, judeţul Arad. La scurt timp, profesorul Kamil Albrecht s-a pensionat şi a cerut să fie reangajat la aceiaşi şcoală din Şiria. Fiind coleg cu acest mare specialist, Rona Gheorghe s-a putut perfecţiona şi a devenit, în câţiva ani, un profesor competent în problemele surdologiei. S-a ocupat şi de alte aspecte psihologice ale copiilor surzi internaţi. L-a preocupat, în special, abuzurile făcute de elevii mari contra celor mici şi a dedus că această situaţie este cauzată de infantilism. Pornind de la această constatare, Rona Gheorghe a experimentat mai multe soluţii şi concluziile la care a ajuns au fost prezentate la simpozionul ţinut la Cluj în lucrarea „Organizarea şi îndrumarea colectivului autonom de elevi”.

157

În toamna anului 1960 s-a transferat la Şcoala Profesională Specială Nr.2 Timişoara. Dornic de perfecţionare a luat legătura cu fostul profesor al institutului timişorean, Stanczel János – foarte bătrân la acea dată - de la care a primit mai multe sfaturi deosebit de importante pentru cariera sa, însoţite de propriul său caiet cu însemnări surdometodice. La Timişoara a fost repede recunoscut ca un mare specialist. Şi-a dotat clasa cu o instalaţie de protezare auditivă a elevilor. Pe lângă munca de demutizare, desfăşurată în cadrul şcolii, Rona Gheorghe a fost cooptat ca psiholog în cadrul Comisiei de Diagnostic şi Triaj al Deficienţilor din Regiunea Banat. A scris mai multe articole cu conţinut surdopsihologic şi surdometodic. Astfel, timp de mai mulţi ani a condus „Rubrica specialistului” din cadrul revistei lunare „Viaţa noastră”, organ al Asociaţiei Naţionale a Surzilor şi a publicat diferite materiale în „Buletinul pedagogic. Probleme de defectologie”, editat de Ministerul Muncii.

S-a ocupat şi cu integrarea unor surdomuţi în învăţământul de masă. Aceşti copii surzi erau demutizaţi şi atunci când stăpâneau bine limbajul oral şi citirea labială, erau înscrişi în şcoli obişnuite, alături de copiii auzitori. La demutizarea acestora a utilizat limba cerută de părinţi. În acest fel, profesorul Rona a demutizat în limba română (copiii Marius, Olga, Dan, etc.), germană ( Manfred) şi chiar în limba franceză (familia copilului surdomut Robert urma să plece în Franţa).

În 1988 a emigrat în Israel. Aici a continuat, până la pensionarea sa (1998), munca de educare a surdomuţilor (de data asta în limba ebraică), dar a avut şi o activitate de publicist. Într-o revistă de specialitate din Israel a publicat ampla lucrare (30 de pagini) „Citirea la copiii surdomuţi”. Tot în Israel s-a mai ocupat de corectarea defectelor de vorbire şi de copiii autişti. După pensionare a fost angajat de diferite fundaţii, civile sau religioase, pentru a lucra cu diferite tipuri de deficienţi. Rezultatele muncii cu copiii autişti s-au concretizat în două lucrări publicate în reviste de specialitate din Israel, intitulate : „Metode de demutizare a copiilor autişti auzitori, dar care nu vorbesc” şi „Recuperarea copiilor autişti de tip Asperger, în general, şi prin limbajul verbal, în special”.

Activitatea sa totală, în domeniul recuperării copiilor cu deficienţe, depăşeşte 40 de ani. În România a fost „doctorand” al Facultăţii de Psihopedagogie Specială din Cluj însă, din cauza emigrării, nu şi-a mai susţinut dizertaţia. De la el ne-a rămas o lucrare, scrisă în colaborare cu alţi trei autori. Este vorba despre lucrarea bibliografică [45] întitulată „Contribuţia lui Carol Schäffer la dezvoltarea învăţământului pentru copiii surzi din Timişoara”. Nu a avut funcţii de conducere. Nu a publicat cărţi sau manuale şcolare. Cu toate acestea, pentru cei în mijlocul cărora a activat, a rămas ca un pasionat al demutizării surzilor, specialistul care prelua elevii cu problemele cele mai dificile, cazurile de elevi analfabeţi, cu vârsta şcolară depăşită şi pe copiii nesocializaţi. Pe toţi aceştia, Rona Gheorghe şi soţia sa Valentina (profesor-defectolog), îi demutizau, îi umanizau, le dirijau profesionalizarea şi îi integrau în societate. Toate aceste eforturi erau făcute modest, în linişte şi cu pasiune. Prin întreaga sa activitate, Rona Gheorghe îmi aminteşte de fostul profesor al Institutului de Surdomuţi din Timişoara, Stanczel János (vezi cap. V.7.h.).

10. O NOUĂ ÎNCERCARE DE DESFIINŢARE A ŞCOLII.Probabil cititorul îşi mai aminteşte de încercările grele prin care a trecut şcoala timişoreană de

surdomuţi, de-a lungul timpului. În 1921 primarul Cornel Grofşoreanu a încercat, fără succes, să o desfiinţeze (vezi cap. X.3), iar în 1951, prin transformarea în şcoală profesională, a fost obligată să renunţe la adevărata muncă de educaţie a surdomuţilor, aceea care se desfăşoară la vârste fragede, când organele vocale sunt optime pentru demutizare (vezi cap. XIII.1).

Din păcate, acest gen de încercări nu s-au terminat. Sediul şcolii situat pe str. Gheorghe Doja nr. 16 se află în centrul oraşului şi este întins pe o suprafaţă de 1600 mp. Nu este de mirare că poziţia sa a fermecat minţile şi imaginaţia multor persoane „cu greutate”.

158

Aşa se face că, în a doua jumătate a anilor ’60 autorităţile oraşului au dispus mutarea Şcolii Profesionale Speciale Nr.2, din Timişoara în comuna Săcălaz. Aici se afla o fostă unitate militară, care până în 1957 a fost utilizată de Armata Roşie (rusă). Era un spaţiu destul de mare care dispunea de mai multe clădiri, de tipul barăcilor şi o clădire centrală ce putea fi amenajată pentru sălile de clasă.

Conducerea şcolii a fost luată pe nepregătite şi primul impuls a fost de a se anunţa Ministerul Sănătăţii, forul tutelar. O astfel de mutare echivala cu desfiinţarea deoarece ar fi dus le o reacţie în lanţ. Toate celelalte şcoli profesionale pentru surdomuţi erau în oraşe mari. Aceste oraşe asigurau funcţionarea diferitelor meserii. Clienţii care făceau comenzi puteau veni uşor la sediul şcolii, dar într-o comună se deplasau mai greu şi renunţau. Era de presupus ca, în viitor numărul comenzilor să scadă dramatic şi anumite meserii să nu mai poată susţine, din punct de vedere practic, materiile de cultură tehnică. Din această cauză, se presupunea că în viitor se va renunţa la multe meserii industriale şi se vor înlocui cu meserii agricole.

Elevii, deşi repartizaţi de către forurile superioare, vor începe să refuze venirea într-o comună. Munci agricole puteau face şi împreună cu părinţii fără a mai cheltui cu trimiterea la o şcoală. Deci, se aştepta o scădere a numărului de elevi surdomuţi, care se vor orienta spre celelalte şcoli din ţară unde se puteau califica în meseria pe care o doreau. Nici problema profesorilor nu se punea neglija. Pe măsura trecerii anilor, se aştepta plecarea multor specialişti care, cu greu puteau fi înlocuiţi.

Toate acestea, şi nu numai, au constituit obiectul discuţiilor dintre reprezentanţii ministeriali şi cei ai organelor locale. La un moment dat se părea că şcoala avea să-şi piardă sediul din Timişoara. Unele ateliere au şi început să se mute la Săcălaz. Atunci când nimeni nu mai spera, Ministerul Sănătăţii a reuşit să convingă autorităţile centrale, iar acestea au făcut presiuni asupra celor din Timişoara. În acest fel, şcoala a mai scăpat de un pericol şi şi-a continuat activitatea în Timişoara.

11. COMUNITATEA SURDOMUŢILOR ADULŢI * .(Planşa XXXV)

Autorităţile instaurate după cel de Al Doilea Război Mondial au fost receptive şi la problematica persoanelor adulte care erau suferinde de un handicap. Pentru acestea au înfiinţat asociaţii finanţate de stat.

În anul 1953, prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri, s-a înfiinţat Asociaţia Naţională a Surzilor din R.P.R. Asociaţia avea un sediu central la Bucureşti şi dispunea de mai multe filiale regionale. În temeiul acestei organizări, la 12 aprilie 1953, într-un cadru festiv, a avut loc constituirea Filialei Asociaţiei Surzilor din Timişoara. Conform schemei de organizare, filialei din Timişoara i s-au mai ataşat două puncte de lucru, la Arad şi la Reşiţa. Această nouă formă oficială de organizare a înlocuit vechiul Club al Surdomuţilor înfiinţat în 1937 şi care, aşa cum am arătat în capitolul XI.13, primise în anul 1948 un nou sediu situat la intersecţia străzilor Gheorghe Doja cu Treboniu Laurean. În acest sediu a funcţionat Asociaţia Surzilor până în anul 2007.

Hotărârea Consiliului de Miniştri despre care am amintit, dădea precizări referitoare la angajaţii care urmau să asigure buna funcţionare a asociaţiei. Astfel, fiecare filială urma să aibă un preşedinte (surdomut), un secretar (auzitor), o asistentă socială, un contabil, un funcţionar (magazioner, casier, etc.), un instructor cultural şi un instructor sportiv. Toţi aceştia aveau salariul asigurat de la bugetul de stat, iar întreţinerea sediilor era, de asemenea, finanţată de stat. Pe lângă preşedinte exista un Comitet de Conducere, care putea să ia diferite hotărâri. Primul preşedinte al filialei „Banat” a fost PANTICI IOSIF, iar primul secretar BELEAN NICOLAE.

Prin intermediul asociaţiilor surdomuţii au avut acces la diferite manifestări planificate. Instructorii culturali au organizat cercuri de pictură, de sculptură, de cusături artistice. Cu acestea se

* Conform lucrărilor biografice [10] şi[11].

159

participa la diferite expoziţii unde, cele mai bune lucrări, erau premiate. S-a înfiinţat o echipă de dansuri populare şi una de pantomimă care participau la concursuri anuale, dotate cu premii. Instructorii sportivi au antrenat surdomuţii în diferite sporturi ca tenis de masă, haltere, popice , atletism şi fotbal. Echipa de fotbal a continuat să participe la campionatul orăşenesc dar, a participat şi la concursurile organizate la nivel de asociaţie. Atât pentru activităţile culturale, cât şi pentru cele sportive, statul a asigurat fonduri pentru materiale, echipament, deplasări şi supraalimentaţie. Anual se organiza, la nivel naţional, un „Concurs literar” şi unul pe tema „Să ne cunoaştem patria”. Locul de desfăşurare era, prin rotaţie într-unul din oraşele care aveau o filială a Asociaţiei Surzilor. În cadrul fiecărei filiale se organizau excursii, baluri, spectacole, prezentări de modă şi revelioane.

O preocupare continuă a fiecărei filiale a fost aceea de a asigura tuturor surdomuţilor un loc de muncă, corespunzător calificării profesionale a fiecărei persoane. Prin intermediul asistentei sociale, conducerea filialei era la curent cu modul în care surdomuţii se comportau la locul de muncă, dacă sunt apreciaţi, dacă lipsesc sau creează probleme. Dacă se iveau astfel de situaţii, se lua atitudine şi nu exista situaţie mai jenantă decât aceea ca propria ta comportare să fie subiect de discuţie a cunoscuţilor.

Cumpărarea unui apartament, a unor bunuri de larg consum, căsătoriile sau divorţurile, ba chiar şi internările în spital, au devenit, cu timpul, episoade ale vieţii la care filialele interjudeţene ale Asociaţiei Surzilor interveneau şi îşi ofereau ajutorul, intermediind între surdomuţi şi auzitori.

La nivel naţional a fost înfiinţat un ziar cu apariţie lunară, denumit „Viaţa noastră” , subvenţionat de stat şi care prezenta aspecte din viaţa tuturor filialelor din ţară.

Se poate concluziona că, până în 1990 în filialele tuturor Asociaţiilor Surzilor din ţară s-a desfăşurat o activitate inimoasă care a transformat comunităţile de surzi în grupuri vii, pline de dinamism şi creativitate.

Din păcate, după 1990 situaţia a început să se înrăutăţească. Banii primiţi de la buget au fost tot mai puţini, personalul angajat a fost redus treptat, iar manifestările culturale, artistice şi sportive s-au rărit. Pentru ca acestea să nu fie singurele evenimente negative, clădirea în care se afla sediul filialei timişorene a fost retrocedată proprietarilor legali. Din acest motiv, în 2007 au trebuit să se mute într-o locaţie situată la periferia oraşului.

160