Www.referate.ro-dreptul La Viata in Practica in CEDO 031b3

5/12/2018 Www.referate.ro-dreptul La Viata in Practica in CEDO 031b3 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/wwwreferatero-dreptul-la-viata-in-practica-in-cedo-031b3 1/12

DREPTUL LA VIATA IN PRACTICA C.E.D.O.

1. Aspecte generale asupra Drepturilor Omului

Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viata al fiecarei persoane si a

demnitătii umane, se regaseste la majoritatea marilor religii si filozofii ale lumii.

Drepturile omului nu se cumpara, nu se vand si nu se transmit ereditar: ele sunt denumite

“inalienabile” pentru ca nimeni nu are dreptul sa le ia vreunei persoane pentru nici un

motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleasi pentru fiecare persoana, indiferent de rasa,

culoarea, sexul, limba, religia, opiniile politice sau altele, originea nationala sau sociala,

averea, nasterea sa, etc.

Expresia “drepturile omului” evoca drepturile fiintei umane, cereia ii sunt recunoscute

drepturile sale naturale, cum este si dreptul la viata , care reprezinta unul dintre drepturile

fundamentale ale omului.Un rol important l-au avut declaratiile de drepturi ale omului

din secolul XVIII, respectiv Declaratia de independenta a SUA din 1776, Declaratia de

drepturi a statului Virginia din 1776, Declaratia franceza a drepturilor omului din 1789,

precum si cea din 1793. Inainte de acestea, semnificatie in domeniul analizat au prezentata o serie de documente engleze printre care “Magna Charta Libertatum”(1215),

“Petitia drepturilor”(1628), “Habeas corpus”(1679), “Declaratia de drepturi din 1689”

elaborata in perioada lui Guillaume d’Orange.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective si esentiale ale cetatenilor,

esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera

dezvoltatre a personalitatii umane, drepturi stabilite prin constitutie. Ele, impreuna cu

celelalte drepturi si obligatii corelativr formeaza statutul juridic al cetateanului.

Drepturile omului joaca un rol foarte important in relatiile dintre cetateni si stat, deoareceele controleaza si regleaza exercitarea puterii statului asupra persoanelor, acorda libertati persoanelor in relatia cu statul si solicita statelor sa satisfaca necesitatile umane de bazaale populatiilor care se afla in jurisdictia lor. Aceste drepturi sunt descrise cel mai bine intextele (sau instrumentele) internationale care au fost acceptate de state si care definescnormele ce trebuie respectate. Cel mai cunoscut dintre aceste texte este Declaratia

www



universala a drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite in1948. Este o declaratie de principiu care continua sa exercite o mare influenta in intreagalume. Ea nu are forta de lege, dar, conform multor juristi, aceasta a devenit obligatorie in practica internationala deoarece ea este astazi integrata in constitutiile si jurisprudentele

din foarte multe tari.Ce este Curtea Europeana? se intreaba Vincent Berger – profesor la College de l’Europe,gerfier la Curtea Europeana a Drepturilor Omului – in cartea sa “Jurisprudenta CurtiiEuropene a Drepturilor Omului”.Astfel, putem cita din cartea sa: Curtea Europeana aDrepturilor Omului este “ prima jurisdictie internationala de protectie a drepturilor fundamentale; interpretul suprem al Conventiei; pamantul promis ce nu este atins decatdupa un maraton de procedura sau ultima reduta a democratiei pe vechiul continent “.La 4 noiembrie 1950, la Roma, reprezentantii a 13 guverne semneaza ConventiaEuropeana pentru “Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale(“Conventia”), care urma sa intre in vigoare la 3 septembrie 1953.Romania a ratificatConventia Protocoalele sale aditionale prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicata in“Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994.Doctrina Conventiei afirma ca principalele surse de inspiratie ale acesteia au fostDeclaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948 si proiectul Pactului referitor la drepturile civile si politice (in forma sa din 1949).Declaratia Universala din 10 decembrie 1948 si Conventia Europeana din 4noiembrie1950 au constituit primele mari “unde de soc” ale cruciadei pentru protectiadrepturilor omului, ca efect primordial al celui de-al doilea razboi mondial.

Asadar, filiatia Conventiei la Declaratie este de netagaduit. In preambulul Conventieifiind in mod solemn subliniat atasamentul la principiile si valorile enuntate in DeclaratiaUniversala si faptul ca garantia colectiva nu va privi decat anumite drepturi inscrise inaceasta.

Dintre drepturile enuntate in Declaratia Universala , autorii Conventiei au inclus in TitlulI din Conventie pe toate acelea ce se raliaza la ideea de libertate politica : dreptul la viata(2), interzicerea torturii si a tratamentelor inumane si degradante (3), siguranta (5),dreptul la un proces echitabil (6), respectarea vietii private si familiale (8), libertate de

expresie si a informatiei (10), libertate constiintei si areligiei (9), libertatea de intrunire siasociere (11); ele vor fi completate prin protocoalele aditionale adoptate ulterior.Scopul Conventiei consta in protejarea drepturilor omului nu teoretice sau iluzorii, ciconcrete si efective.Ca urmare, drepturile enuntate nu genereaza numai simple obligatiide abtinere,ci reclama uneori masuri pozitive din partea statului contractant.Dupa cumrezulta din textul Conventiei, aceasta are ca obiect “apararea drepturilor omului si a



libertatilor fundamentale“si ca misiune “sa ia primele masuri menite sa asigure garantareacolectiva a anumitor drepturi enuntate in Declaratia Universala”.Conventia face parte din dreptul nostru intern intrucat, potrivit art.11(2) din ConstitutiaRomaniei – “tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern”.

Titlul I art. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului spune: “dreptul la viata aloricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in modintentionat, decat in executarea unei sentinte capitale, pronuntate de un tribunal, in cazulin care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege”. Dreptul la viata estecel mai natural drept al omului . In vederea garantarii lui Constitutia interzice pedeapsacu moartea.Constitutia Romaniei din 1991 prevede la art. 22 (1) ca “dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica sunt garantate”.Reglementarile internationale au ca scop asigurarea unor garantii suplimentare fata dedreptul intern pentru respectarea drepturilor fundamentale, acest din urma drept fiind celcare are rol determinant in consacrarea si asigurarea acestor drepturi.

2. Dreptul la viata. Aspecte generale

Cazuri referitoare la dreptul la viata : – decesul unui suspect tinut in arestul politiei inSpania (Diaz Ruano) si a trei presupusi teroristi impuscati de soldatii britanici inGibraltar (McCann si altii), precum si cazurile contra Turciei (1997-1998) si anume:moartea unei santinele in timpul unei operatiuni in desfasurare, caracterul efectiv alanchetei asupra unui asasinat comis de catre autori necunoscuti.

Dreptul la viata a fost consacrat si de alte instrumente juridice internationale decatCEDO, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esentiale, care influenteaza celelaltedrepturi civile sau politice, ori drepturi economice, sociale sau culturale. Astfel, dreptul laviata este reglementat de art. 3 din DUDO, art. 6 din PIDCP, art. 6 par. 1 din Conventia privind drepturile copilului, art. 4 din CADO si art. 2 din CEDOCSI, ca un dreptreprezentand conditia necesara a exercitarii tuturor celorlalte drepturi le omului.Acest drept este dreptul suprem al oricarei persoane si, in consecinta, o conditie necesaraa exercitarii celorlalte drepturi si libertati ale omului, Curtea europeana de la Strasbourg ilconsidera ca „una din valorile fundamentale ale societatilor democratice care formeaza

Consiliul Europei”.Potrivit art. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului:Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzatavreunei persoane in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntatade un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa, prin lege.Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile incare ea rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:



a. Pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva unei violente ilegale, b. Pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoanedetinute legalc. Pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie”.

3. Recurgerea la forta “absolut necesara”

Elementele constitutive ale dreptului la viata sunt formate din conditiile imperative de protectie si exceptiile de la beneficiul dreptului la viata sau cauzele care justifica provocarea mortii unei persoane.Pentru intelegerea cauzelor care justifica provocarea mortii unei persoane, este necesaraintelegerea notiunii esentiale de „recurgere absolut necesara la forta”, care a fostexplicata de jurisprudenta CEDO.Primul criteriu precizat de Curte in acest sens este acela potrivit caruia, pentru existentaunei recurgeri justificate la forta, necesitatea utilizarii fortei trebuie analizata in mod strictsi imperativ in raport de imprejurarile care determina in mod normal statul sa apeleze lamijloace coercitive ca „o conditie necesara intr-o societate democratica”. Prin urmare, oasemenea cauza de justificare este acceptata doar in situatia in care toate celelaltemijloace s-au dovedit ineficiente, iar analiza Curtii este cu atat mai atenta, cu catutilizarea fortei de catre stat este deliberata si sistematica (Hotararea McCann si altiicontra Regatului Unit, precitata, paragraful 148).Al doilea criteriu este cel al proportionalitatii dintre mijloacele utilizate si scopul urmarit prin recurgerea la forta. In hotararea pronuntata in cazul Güleç contra Turciei din 27 iulie

1998, respingand teza Guvernului potrivit caruia responsabilitatea decesului petentuluirevine organizatiei PKK, Curtea a statuat ca in raport de situatia existenta in sud-estulTurciei, autoritatile nationale nu au efectuat o ancheta oficiala si eficienta in legatura curecurgerea la forta care a cauzat moartea unei persoane, si a constatat in consecinta camijloacele utilizate au fost disproportionate fata de scopul urmarit. Un rationamentasemanator a fost folosit de Curte si in hotararea McCann, precitata.In hotararea din 28 iulie 1998 data in cazul Ergi contra Turciei, pentru a ajunge laconcluzia incalcarii art. 2 din CEDO, in absenta elementelor probatorii convingatoare alestatului parat cu privire la conditiile de utilizare a fortei in timpul ambuscadei utilizate

impotriva unor membri PKK, Curtea a considerat ca nu au fost luate masurile necesare pentru evitarea punerii in pericol a populatiei civile in zona.

4. Elementele constitutive ale dreptului la viata determina natura

obligatiilor ce incumba statelor, obligatii care sunt de doua categorii:

negative (de abtinere) si pozitive (de actiune).



Dreptul la viata presupune atat obligatia statului de a nu provoca moartea cu intentie,decat in cazul executarii unei hotarari judecatoresti pentru aplicarea unei sanctiuni penalecu pedeapsa capitala in conditiile legii. In consecinta, chiar daca norma europeana nu a

interzis, in mod expres, orice suprimare a vietii, admitand decesul rezultat din acte licitede razboi, in prezent, dreptul la viata s-a impus ca un principiu esential.Amendarea succesiva a textului initial al CEDO, prin Protocoalele aditionale nr. 6 (dinanul 1983) si, respectiv 13 (din anul 2002), a influentat dreptul la viata consacrat de art. 2din Conventie.Protocolul 6 prevede ca un stat nu poate condamna nici o persoana la pedeapsa cumoartea si ca nimeni nu poate fi supus executarii unei asemenea pedepse dupa asumareaangajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic. Acesta da, totusi, posibilitatea ca pedeapsa cu moartea sa poata fi prevazuta in conditiile in care aplicareaacesteia ar fi rezultat din fapte savarsite in timp de razboi sau de pericol iminent derazboi.Protocolul 13 stipuleaza ca pedeapsa cu moartea este considerata abolita in toateimprejurarile, indiferent de situatia de pace sau de razboi. Continutul dreptului la viata nutrebuie, insa, inteles ca limitandu-se doar la interdictia uciderii persoanei.In acelasi timp, el nu presupune obligatia statului de a lua masuri privind asigurarea unuianumit nivel de viata necesar supravietuirii, pentru ca dreptul la un nivel de viatasuficient, sau, mai exact, dreptul la conditii minime de existenta, nu-si gaseste temeiul juridic in articolul mentionat, acesta fiind un drept social care poate fi dedus din altenorme juridice aplicabile.

Jurisprudenta Curtii Europene de la Strasbourg a avut prilejul sa contureze in aceastamaterie cateva repere esentiale referitoare la cazurile unor persoane disparute, la situatiaunor decese survenite in perioada arestarii preventive, in legatura cu violente grave,avorturi si cu privire la alte asemenea situatii.Cu prilejul hotararii pronuntate in cazul Osman contra Regatului Unit, din 28 octombrie1998, Curtea Europeana de la Strasbourg mentioneaza atat obligatia statului de a asiguradreptul la viata printr-o legislatie penala concreta, care sa descurajeze omuciderile, cat siobligatia pozitiva a statului de a lua masuri de ordin preventiv a caror eficienta trebuie sa protejeze individul de amenintarile altor persoane care i-ar putea produce decesul. Totusi,

jurisprudenta Curtii de la Strasbourg subliniaza ca o asemenea obligatie nu trebuie saconstituie o sarcina insuportabila sau excesiva pentru autoritatile nationale.3Rationamentul Curtii de la Strasbourg demonstreaza extinderea aplicarii art. 2 dinConventie de la actiunile agentilor statului care provoaca moartea, la relatiile sau lacomportamentul interindividual al persoanelor aflate sub jurisdictia sa si, in general,largirea incidentei Conventiei la relatiile dintre particulari.



O alta caracteristica jurisprudentiala a aplicarii art. 2 din CEDO a fost aceea a ezitariiComisiei si Curtii Europene a Drepturilor Omului in fata cazurilor referitoare la avorturi.In legatura cu incidenta normei la un caz de avort terapeutic, in doctrina s-a pus inevidenta, ca in timp ce Comisia Europeana a apreciat ca art. 2 s-ar aplica doar dupa

nasterea copilului, Curtea a evitat pur si simplu sa se pronunte asupra dreptului la viata alcopilului nenascut.4 Si in acest context, s-a preferat sa se considere ca statelor contractante trebuie sa li se recunoasca o putere de apreciere mai larga, dar nu nelimitataIn consecinta, jurisprudenta CEDO relativa la art. 2 subliniaza cateva obligatii principalecare cad in sarcina statelor in cazul decesului unei persoane: – obligatii de efectuare a unei anchete complete, impartiale si independente, daca moartea persoanei a survenit in timp ce aceasta era arestata sau retinuta (Hotararile Salman contraTurciei din 27 iunie 2000, Velikova contra Bulgariei din 18 mai 2000). Scopul esential alanchetei este de a asigura aplicarea efectiva a dreptului intern care protejeaza dreptul laviata. In cauzele privind implicarea organelor sau a agentilor statului, dreptul garanteazaobligatia acestora din urma la masuri positive vizand evitarea deceselor survenite subresponsabilitatea lor (Hotararea Hugh Jordan contra Regatului Unit din 4 mai 2001); – obligatii de luare a masurilor pozitive necesare in vederea protectiei vietii persoanei,chiar daca decesul acesteia nu se datoreaza vreunui agent al statului, ci unor terte persoane (cazul Osman contra Regatului Unit, precitat si Hotararea Cicek contra Turcieidin 27 februarie 2001, referitoare la o persoana disparuta dupa arestare si prezumata a fidecedata); – obligatii de informare a populatiei asupra riscurilor prezentei in apropierea unei zonelocuite a unei uzine care produce substante periculoase, si luarea masurilor de prevenire

in caz de accident (chimic, nuclear etc.) (Hotararile Curtii in cazul Guerra si altii contraItaliei din 19 februarie 1998 si in cazul ICB contra Regatului Unit din 9 iunie 1998).

Jurisprudenta CEDO subliniaza cateva aspecte particulare de aplicare a art. 2 in cazuloperatiunilor de salvare, a operatiunilor de mentinere a ordinii publice, ca si in cazul unor operatiuni militare.Astfel, in prima situatie, Curtea s-a pronuntat in cazul Hotararii Andronicou siConstantinou contra Ciprului, in legatura cu uciderea prin impuscare a unui cuplu ladomiciliul acestuia, ca urmare interventiei politiei determinata de comportamentul violent

al unuia dintre membrii cuplului fata de celalalt (Hotararea Andronicou si Constantinoucontra Cipru din 9 octombrie 1997, Curtea a subliniat ca, desi autoritatile au incercat saevite pericolul legat de comportamentul violent al unuia din membrii cuplului, totusi,datorita faptului inarmarii agentilor de politie cu arme automate si indeosebi a utilizariide catre acesti politisti unor asemenea arme, care presupun o precizie mai mica, a retinutca statul parat nu a prevazut si organizat operatiunea de salvare a unuia din membriicuplului astfel incat sa se evite orice risc posibil pentru viata acestora.



Cu privire cea de-a doua situatie, jurisdictia europeana a considerat ca in imprejurariledescrise de cazul Güleç contra Turciei, precitata, forta (armelor) utilizata, care a avutdrept consecinta moartea petentului, nu era absolut necesara in sensul art. 2 din CEDO.In sfarsit, in cea de-a treia situatie, Curtea a considerat ca poate deduce in mod rezonabil

absenta prudentei suficiente din partea autoritatilor in legatura cu protectia vietii populatiei civile.

5. Arestarea Preventiva

2.2.1. Conformitatea dreptului intern cu exigentele art. 5 din Conventia europeana pentruapararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si jurisprudenta Curtii Europenea Drepturilor OmuluiArticolul 5 din Conventie contine o serie de reglementari fundamentale cu valoare de principii în aceasta materie, cum ar fi principiul protejarii libertatii individuale,enumerând în acelasi timp, în mod expres si limitativ, cazurile în care o persoana poate fi privata de libertate. Sunt apoi reglementate drepturile persoanei private de libertate si sestipuleaza dreptul la despagubiri al persoanei, victima a unei arestari sau a unei retineri înconditiile contrare dispozitiilor articolului 5.Art. 5 alin. (1): „Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate filipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent; b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la ohotarâre pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori în vederea garantarii executarii

unei obligatii prevazute de lege;c) daca a fost arestat sau retinut în vederea aducerii sale în fata autoritatii judiciarecompetente, sau când exista motive verosimile de a banui ca a savârsit o infractiune, saucând exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica sa savârseasca oinfractiune sau sa fuga dupa savârsirea acesteia;d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarâta pentru educatia sa subsupraveghere sau despre detentia sa legala, în scopul aducerii sale în fata autoritatiicompetente;e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala

contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a oîmpiedica sa patrunda în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva careia se afla în curs o procedura de expulzare ori de extradare”.

Întelesul notiunii de lipsire de libertate



În sensul Conventiei, aceasta notiune include detentia, arestul, retinerea unei persoane,dar nu si simplele restrângeri ale libertatii individuale. Potrivit interpretarii date de CurteaEuropeana a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg, lipsire de libertate în sensulalineatului (1) din articolul 5 înseamna revocarea liberarii conditionate, desi aceasta este

o masura ce priveste o persoana deja condamnata, internarea unui minor într-o institutie psihiatrica, chiar daca a avut loc cu acordul parintilor.Restrictiile impuse de serviciul militar nu intra, în principiu, sub incidenta articolului 5,întrucât serviciul militar, în sine, nu presupune o privare de libertate, activitatea militara, prin natura si specificul sau impunând anumite restrângeri ale libertatii de miscare amilitarilor. Se poate vorbi însa despre o privare de libertate în sensul articolului 5 dinConventie daca restrictiile se îndeparteaza net de conditiile normale de viata în cadrulfortelor armate. Nu constituie masuri privative de libertate masurile disciplinare luate împotrivadetinutilor, cum ar fi consemnarea în cazarma a militarilor dupa programul normal si/sauinterdictia de a iesi în oras.Pentru a se putea stabili, de la caz la caz, daca este vorba despre o privare de libertate saudespre o simpla restrângere a libertatii individuale, Curtea a aratat ca trebuie sa se tinaseama de situatia în care se afla persoana în cauza, cu particularitatile acesteia, de tipulmasurii dispuse, de durata acesteia, de efectele produse, dar si de modul în care a fostadusa la îndeplinire masura respectiva, pentru ca „distinctia dintre privarea de libertate sirestrângerea libertatii este una de intensitate si nu una de natura sau de substanta”.

Conditii de conformitate

Pentru ca masura privarii de libertate a unei persoane sa fie conforma Conventiei, trebuieîndeplinite doua conditii:1. Trebuie sa se încadreze în unul din cazurile prevazute la articolul 5 alineat (1) literelea)-f);2. Trebuie luata în conformitate cu dreptul intern al statului în cauza.Litera a) – reglementeaza privarea de libertate a unei persoane „daca este detinuta legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal competent”. Aceasta ipoteza se refera la privarea de libertate ca pedeapsa, aplicata printr-o hotarâre pronuntata de o instanta

competenta.Litera b) – prevede ca este conforma Conventiei privarea de libertate a unei persoane„daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la ohotarâre pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori în vederea garantarii executariiunei obligatii prevazute de lege”.Aceasta dispozitie are în vedere doua situatii. Privarea de libertate a persoanei „dacaaceasta a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o



hotarâre pronuntata conform legii, de catre un tribunal”, ceea ce înseamna ca trebuie saexiste o hotarâre a unei instante pe care o persoana nu o respecta de buna voie (e.g.hotarârea prin care se dispune aducerea martorilor cu mandat, obligarea unei persoane laefectuarea testarii psihiatrice.

Privarea de libertate ce poate fi dispusa pentru garantarea executarii unei obligatii prevazuta de lege si nu pentru a sanctiona neexecutarea ei.Litera c) -Conventia admite privarea de libertate a unei persoane daca aceasta a fostarestata sau retinuta în vederea aducerii sale în fata autoritatii judiciare competente saucând exista motive verosimile de a banui ca a savârsit o infractiune, sau când existamotive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa savârseasca o infractiunesau sa fuga dupa savârsirea acesteia.Ipoteza reglementata mai sus se refera la persoana arestata sau retinuta, scopul arestariisau retinerii acesteia fiind reprezentat de aducerea persoanei în cauza în fata autoritatii judiciare competente, însa ea se aplica numai în cazul în care exista motive verosimile,temeinice, ca s-a savârsit o infractiune, ca se va comite o infractiune sau ca autorul vafugi dupa comiterea infractiunii. Aceasta ipoteza trebuie coroborata în dreptul nostruintern cu dispozitiile art. 143 C.proc.pen. lit. d – se refera la privarea de libertate a unei persoane daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarâta pentru educatia sa subsupraveghere sau despre detentia sa legala în scopul aducerii sale în fata autoritatiicompetente. Ipoteza priveste detentia legala a unui minor hotarâta fie pentru educatia sasub supraveghere, chiar daca nu a savârsit o infractiune, fie pentru aducerea acestuia înfata autoritatii competente, masura putând fi dispusa fie de instanta fie de un organadministrativ, în acest din urma caz fiind necesara interventia ulterioara a unei instante.

Litera e) – se refera la o ipoteza destul de clara si fara echivoc.Pentru ca o persoana sa fie privata de libertate pentru motiv de alienatie trebuie întrunite urmatoarele conditii:dovedirea starii de alienatie, care trebuie sa se caracterizeze printr-un grad si o amploarecare sa justifice privarea de libertate, internarea neputându-se prelungi decât în masura încare starea subzista. În ceea ce priveste notiunea de „alcoolic”, Conventia a avut învedere nu numai persoana care sufera de alcoolism, ci si pe aceea a carei conduita, subinfluenta alcoolului, creeaza o stare de pericol pentru ordinea publicasi pentru sine, fiindastfel necesara privarea de libertate pentru a împiedica un comportament periculos.Litera f) -Prima teza a textului vizeaza situatia în care se poate dispune privarea de

libertate a unei persoane ce încearca sa patrunda ilegal în tara, în timp ce teza a II-a serefera la privarea de libertate a persoanei fata de care se desfasoara o procedura deextradare sau expulzare, masura putând fi luata numai în cursul acestor proceduri, dupaînceperea formalitatilor specifice si înainte de finalizarea acestora.

Infomarea cu privire la motivele arestarii



Conform articolului 5 alineatul (2) din Conventie, orice persoana arestata trebuie sa fieinformataîn termenul cel mai scurt si într-o limba pe care o întelege, asupra motivelor arestarii salesi asupra oricarei acuzatii aduse împotriva sa. Dispozitia corelativa din dreptul nostru

intern este art. 1371 alin. (1) C.proc.pen.41), potrivit caruia „persoanei retinute sauarestate i se aduc de îndata la cunostinta, în limba pe care o întelege, motivele retineriisau ale arestarii si învinuirea, în cel mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunostintanumai în prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. (…)”.Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau detinute în fata unui judecator sau a altuimagistratMagistratul la care face referire articolul 5 alineatul (3) trebuie sa aiba puterea de aordona punerea în libertate a persoanei în cauzasi sa fie independent fata de executiv sifata de parti.Procurorul nu a fost considerat de Curte „magistrat” în sensul dispozitiilor articolului 5alineatul (3) din Conventie.

Caracterul rezonabil al duratei detentieiPotrivit CEDO, principiul general aplicabil în aceasta materie se refera la faptul ca„detentia preventiva trebuie sa aiba un caracter exceptional, starea de libertate fiind stareanormala, si ea nu trebuie sa se prelungeasca dincolo de limitele rezonabile – independentde faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsa”, aprecierea limitelor rezonabile urmânda se face în functie de circumstantele concrete ale fiecarui caz în parte.Curtea a statuat de asemenea ca anumite infractiuni, prin gravitatea deosebita si prin

reactia particulara a opiniei publice, pot suscita o tulburare a societatii de natura sa justifice o detentie preventiva, însa doar pe un termen limitat, în acest caz urmând a sedemonstra ca punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publica, iar mentinereamasurii este legitima doar atât timp cât ordinea publica ar fi efectiv amenintata.La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detentiei trebuie avute în vederecomplexitatea cauzei si dreptul acuzatului retinut la solutionarea mai rapida a cauzei salecu necesitatea lamuririi acesteia sub toate aspectele.

6. Incalcarea dreptului la viata. Gagiu vs. Romania (no. 63258/00)

Reclamantul Traian Gagiu, cetatean roman, s-a nascut in anul 1954 si a murit inseptembrie 2001.Invocand incalcarea articolului 2 ( dreptul la viata) si a articolului 3 ( interzicereatorturii), acesta s-a adresat Curtii ca urmare a conditiilor precare de detentie si a lipsei



unor investigatii in acest sens. De asemenea, acesta a reclamat ca , desi suferea de maimulte afectiuni cronice, autoritatile nu i-au asigurat tratamentul corespunzator.Totodata, in baza articolului nr. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie) si aarticolului nr. 34 (dreptul la cerere individuala), acesta a reclamat faptul ca autoritatile

inchisorii i-au refuzat cererea de sesizare a CEDO .In 2004, in ciuda mortii reclamantului, Curtea a decis examinarea cererii, in contradictiecu argumentele aduse de statul roman.In 1996, reclamantul a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare pentru omor. Conformdosarului medical, acesta suferea, din anul 1980, de hepatita si ulcer cronic.In luna iulie a anului 1998, reclamantul a fost spitalizat timp de 5 luni la spitalul din penitenciar, apoi, in decembrie 2000, a fost spitalizat din nou, timp de 10 zile.La 20 august 2001, suspectand ca dl. Gagiu sufera de hepatita cronica si ciroza, medicii l-au trimis pentru un set de analiza la un spital civil, apoi la spitalul penitenciar Jilava.Dosarul medical nu indica in ce masura tramentul prescris a fost respectat.La 31 august 2001, reclamantul a cerut intreruperea pedepsei, din cauza afectiunilor decare suferea. La data de 7 septembrie 2001 a fost trimis la spitalul penitenciar Dej pentrusupraveghere medicala si tratament, pana la finalul procedurii.La 8 septembrie 2001, dl. Gagiu a decedat in urma unei come hepatice si a unui stopcardio-respirator. Procurorul a decis ulterior neinceperea urmaririi penale, considerand canu exista indicii ale comiterii unei fapte de natura penala.Potrivit raportului medico-legal, decesul s-a datorat unei insuficiente hepato-renale pe unfond de ciroza hepatica complicata de o peritonita incipienta si o hemoragia digestiva.In raport de violarea art. 2 din Conventie, privind respectul dreptului la viata, Curtea a

amintit ca statele au obligatia de a proteja viata detinutilor, fapt care implica aplicareaunor tratamente medicale adecvate. In speta, Curtea a constatat ca starea de sanatate adlui. Gagiu, de la momentul inceperii perioadei de detentie, necesita o supraveghere si untratament special. Or, Curtea constata ca vreme de mai multi ani, in ciuda acestui fapt, pana in 2001, reclamantul nu a fost tratat decat pentru o afectiune minora.Mai mult, Curtea a constatat ca, dupa diagnosticarea sa cu boli grave, reclamantul fostdus intr-o celula, unde a fost lasat sa moara, fara ca autoritatile penitenciare sa intervinain vreun fel. Curtea a mai subliniat ca ancheta penala realizata s-a marginit sa analizezetratamentul reclamantul din spital, fara a se apleca si asupra unor neglijente grave ale

autoritatile care trebuiau sa asigure supravegherea medicala a reclamantuluiPrin hotararea Gagiu c. Romania, pronuntata la 24 februarie 2009, statul roman a suferit prima condamnare pentru incalcarea dreptului la viata.



Powered by http://www.referat.ro/

cel mai tare site cu referate

http://www.referat.ro/

http://www.referat.ro/

Www.referate.ro-dreptul La Viata in Practica in CEDO 031b3

Documents

Transcript of Www.referate.ro-dreptul La Viata in Practica in CEDO 031b3