Regimul comunist în România

Comunismul este organizarea economică şi socială bazată pe suprimarea proprietăţi private şi înlocuirea ei cu proprietate colectivă.

Proclamarea Republicii Populare , la 30 decembrie 1947, a deschis Partidului Comunist Roman perspectiva de a exercita neîngrădit puterea in stat. Fără experienţa guvernării si întrutotul aseverit puterii sovietice, nu i-a rămas decât sa aplice modelul oferit de aceasta in viata politica, in economie, in cultura.Partidul unic al clasei muncitoare, a cărui hegemonie va fi curând statuata in noua constituţie a tarii, a luat naştere in zilele de 21-23 februarie 1948, prin furnizarea organizaţiilor comuniste cu cele social-democrate, complet asimilate. Noua formaţiune politica – Partidul Muncitoresc Roman – si-a înscris, in program, drept obiecte imediate: industrializarea socialista, planificarea economica, dezvoltarea si modernizarea agriculturii, o reforma structurala a justiţiei si învăţământului. Pentru realizarea acestora, statul a trebuit sa modifice radical structurile puterii. O Mare Adunare Nationala, aleasa la 28 martie 1948, va lua locul vechiului Parlament si adopta, la 13 aprilie, „noua lege fundamentala”, care, asemenea acelora care i-a urmat, în 1952, era copiata după cea sovietica.

Conducerea PMR a fost exercitata, timp de 20 de ani (1945-1965 cu o scurta întrerupere), de către Gheorghe Gheorghiu Dej, care a ştiut sa se supună solicitărilor Moscovei, in vremea lui Stalin, dar si sa elimine pretendenţii puternici, precum L. Patrascanu, in 1948, grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca, in 1952. Îşi va păstra poziţia si in anii luptei împotriva cultului personalităţii lui Stalin, după 1956, si va iniţia, treptat, o desprindere de hegemonia sovietica.Represiunea împotriva forţelor de opoziţie in primii ani ai socialismului. Garantarea constituţionala a tuturor drepturilor cetăţeneşti nu i-a împiedicat pe comunişti sa organizeze o teribila represiune căreia aveau sa-i cada victima 500.000.

Organizarea ei a revenit Securităţii, înfiinţată chiar in 1948 si in conducerea căreia si-au găsit loc, firesc, specialiştii sovietici. Cum suntem încă departe de a evalua, la proporţiile sale reale, încarcerarea si asasinatul

politic in România acelor ani, rămâne doar sa menţionam principalele categorii afectate: mai întâi, elita politica, vechi demnitari concentraţi la Sighet si expuşi unei lente exterminări (intre victime, liderii celor doua principale partide din perioada interbelica, PNT si PNL, Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, istoricul si omul politic Gheorghe Bratianu, Constantin Argetoianu etc.). Numeroşi preoţi ortodocşi si întreaga ierarhie a Bisericii Unite (Greco-catolica) au avut aceeaşi soarta. Preoţi, oameni de ştiinţă, cântăreţi ţărani care îndrăzneau să-şi impună punctul de vedere erau închişi şi maltrataţi. Oamenii care lucrau în armată nu aveau voie să intre în biserică, acest lucru fiind foarte grav pentru un creştin adevărat. Religia nu era obiect de studiu pentru elevi.

Bisericile româneşti au avut mult de suferit şi chiar unele dintre ele au fost distruse. In anii de început ai colectivizării, circa 80 000 ţărani, desigur dintre cei care s-au împotrivit, au fost arestaţi. S-ar putea adăuga intelectualitatea si studenţimea, cu deosebire după evenimentele din Ungaria, din 1956, si chiar fervenţi militanţi comunişti, eliminaţi din organele de conducere, deferiţi justiţiei si condamnaţi la moarte.Luptelor pentru putere înăuntrul conducerii partidului le va cădea victima Lucreţiu Pătrăscanu, arestat in 1948 si executat in 1954. Teroarea dezlănţuită împotriva opoziţiei, ori de unde ar fi venit si oricum s-ar fi exprimat, a condus la constituirea unor şantiere de munca, veritabile lagăre de concentrare si exterminare, precum cel al canalului Dunare-Marea Neagra (unde au fost reţinuţi zeci de mii de deţinuţi), si la experimentul reeducării prin violenţa de la Piteşti.Desfiinţarea închisorilor politice abia in 1964 exprima forţa excepţionala a represiunii si explica de ce rezistenta activa si eficace nu s-a putut organiza. Modelul sovietic in acţiune – economie, societate, cultura. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) si instaurarea astfel, a proprietarii socialiste de stat au deschis atât perspectiva planificării economice, cat si a unei industrializări forţate, perseverent urmărita in toţi cei 40 de ani de dictatura comunista in România.

Academia si învăţământul, au format, spiritul unui adevărat profesionalism, noile generaţii de intelectuali care au impulsionat, in deceniu 7, o noua deschidere politica.