0724767615

Wundt – între reflectarea lumii materiale şi cea spirituală

Ştiinţa psihologiei, până la Wilhelm Wundt, parcursese multe încercări doctrinare şi speculative, încercări destul de temerare care însă nu au avut un suport care să poată cuantifica exact fenomenul psihic în general. Altfel spus, ca orice ştiinţă, ce deja avea un obiect de studiu, trebuia să existe un mediu dedicat acestui proces care se dorea a fi ştiinţific. Aceasta a fost condiţia esenţială care a putut plasa psihologia în rândul celorlalte ştiinţe: realizarea primului laborator experimental.

Această reuşită, de a integra psihologia ca ştiinâă de sine stătătoare se leagă de viaţa şi personalitatea lui Wilhelm Wundt )1832-1920=, de programul său investigativ şi organizatoric pus în aplicare la Leipzig, care a avut înrăurire pentru tot ceea ce a urmat ulterior. Evenimentul trebuie raportat la înffinâarea în 1979 a primului laborator de psihologie experimentală, ca şi la activitatea de laborioasă a lui Wundt din a doua parte a vieţii sale, când, pentru el, viaţa psihică a devenit o funcţie dependent de condiţiile sale sociale de manifestare.

Actitivtatea lui Wundt a venit pe un tărâm pregătit îndelung de predecesorii filosofi naturalişti, fiziologi, care au creat un leagăn avantajos pentru apariţia şi dezvoltarea psihologiei. Printre ei se numără Johann Freidrich Herbart , autor al unei lucrări cu titlul Psihologie Ştiinţifică, în care şi-a propus studiul vieţii psihice cu ajutorul metodelor matematicilor, Weber şi Gustave Fechner care au descris matematic existenţa pragurilor difernenţiale necesare producerii senzaţiilor, rezultate care au fost de atunci încoace în centrul a numeroase comentarii şi analize critice.

Acest german celebru şi prolific „nu a fost un geniu spectaculos", scrie Paul Fraisse, „dar activitatea lui prodigioasă, erudiţia, eficienţa şi influenţa pe care a exercitat-o au făcut din el creatorul psihologiei experimentale".

Biografie:

Wilhelm Max Wundt s-a născut pe 16 august 1832 în Neckarau, lângă Mannheim, care pe atunci aparţinea de Baden, în cadrul Confederaţiei Germanice. Tatăl lui, Maximillian Wundt, a fost un părinte iubitor, dar un pastor nu prea eficient, care a dus mai departe - fără tragere de inimă, potrivit spuselor fiului său - tradiţia pastorală a familiei. Mama lui, Maria Friederike Arnold, provenea dintr-o familie burgheză cultivată. Wundt a manifestat de timpuriu interes faţă de cărţi, viaţa lui interioară fiind dominată de visuri şi fantezii. În anul 1848, a devenit unul dintre tinerii susţinători ai revoluţiei pe străzile Vienei şi a fost alături de camarazii săi, martor la acţiunile în forţă ale armatei prusace care a sugrumat Republica de la Baden. Mai târziu, Wundt avea să descrie activităţile sale revoluţionare din adolescenţă ca pe una din experienţele majore ale vieţii lui. Wundt a studiat la universităţile din Tubingen şi Heidelberg; la aceasta din urmă şi-a luat licenţa în medicină în 1855. Nu a practicat medicina; în schimb, în 1857 a început să predea fiziologia la Universitatea Heidelberg, devenind asistent în laboratorul lui Hermann Helmholtz. După o boală misterioasă, care s-ar putea să fi fost accentuată de o depresie, Wundt şi-a revenit animat de dorinţa de a realiza ceva concret. Prima lui carte, apărută în 1858, aborda problema mecanismelor mişcării musculare. Dar ulterior atenţia lui s-a îndreptat spre probleme care aveau să devină într-o zi elementele de bază ale psihologiei academice. Ca şi alţi psihologi din perioada de început a acestei ştiinţe, Wundt a fost influenţat în mare măsură de pregătirea sa fiziologică. Cartea lui Beitrage zur Theorie der Sinneswahrnelmung („Contribuţii la o teorie a percepţiei senzoriale"), publicată în 1862, este considerată lucrarea de căpătâi a psihologiei experimentale. În 1863 apare Vorlesungen uber die Menschen und Thierseele („Lecturi pe tema psihologiei umane şi animale"). Apoi, Wundt a publicat în 1865 prima ediţie a Manualului de psihologie umană. Iar una din cele mai preţioase şi reuşite contribuţii a fost seria de prelegeri ţinute în 1873 şi 1874, care aveau să stea la baza lucrării Grundzuge der physiologischen psychologie („Principiile fiziologiei psihice"). Această carte, conform unei recenzii contemporane, reprezenta „o tratare ştiinţifică specializată a relaţiilor dintre corp şi conştiinţă", În 1875, Wundt a devenit titularul catedrei de filozofie la Universitatea din Leipzig, post ce i-a fost oferit datorită pregătirii sale în domeniul ştiinţelor natural. Savantul s-a acomodat exemplar cu cerinţele postului academic, astfel că a rămas la Leipzig vreme de 45 de ani. Universitatea a

devenit un laborator, o instituţie prolifică, o Mecca pentru studenţii veniţi din Statele Unite şi alte ţări, inclusiv Rusia. Într-adevăr, impactul exercitat de Wundt se datorează în mare măsură activităţii lui de professor. Se spune că ar fi supervizat vreo două sute de disertaţii doctorale şi că a influenţat o întreagă generaţie de iluştri psihologi din Statele Unite, printre care G. Stanley Hali, James Cattell şi Edward Titchener. Dar cea mai importantă contribuţie pe termen lung a lui Wundt a constituit-o ponderea pe care a acordat-o experimentului. În 1879 a înfiinţat oficial Institutul de Psihologie Experimentală, foarte asemănător cu Laboratorul de Antropometrie fondat de Francis Galton cam în aceeaşi perioadă. Wundt şi studenţii lui publicau rezultatele experimentale în revista Philosophische Studieri („Studii de filozofie"). Lucrând cu subiecţi reali, ei măsurau şi înregistrau, punând în aplicare o tendinţă statistică rămasă şi astăzi valabilă în psihologie. Deşi Wundt se baza parţial pe introspecţie, care avea să fie abandonată mai târziu de psihologi, multe din investigaţiile lui asupra diverselor aspecte ale percepţiei, expresiei etc. au ţinut seama de mecanismele de control care generează rezultate obiective. Wundt era conştient de limitele metodei experimentale. El a elaborat şi o a doua metodă de abordare psihologică, examinând procesele gândirii superioare; această abordare reprezintă un alt aspect al uriaşei moşteniri lăsate de el. Wundt a întrunit calităţile de psiholog social, antropolog cultural, filozof şi sociolog, prin sublinierea contextului social, prin analiza culturală, ca şi prin studiul limbajului. El a scris în 1886 o carte pe tema eticii, Ethik, iar în 1889 System der Philosophie. În 1900, la vârsta de 68 de ani, a publicat primul volum din Volkerpsychologie, căruia, în următorii 20 de ani, aveau să i se adauge alte nouă volume. Titlul, în traducere literală Psihologia populară, poate să inducă în eroare; de fapt, Wundt îşi propunea să introducă miturile, obiceiurile şi utilizarea limbajului în contextul cultural şi istoric. Deşi Herman K. Haeberlin consideră seria drept „o abordare ingenioasă", el scrie că schema lui Wundt „se prăbuşeşte atunci când o pui în aplicare". Seria nu s-a bucurat de aprecierea psihologilor experimentatori, care au considerat-o mult prea metafizică. Influenţa lui Wundt în domeniul psihologiei este într-o oarecare măsură mai mult simbolică decât reală, dar ea nu poate fi ignorată. Numele lui „rămâne indisolubil legat de originile psihologiei experimentale", susţine Kurt Danziger într-un articol documentat, în care mai adaugă: „Acest lucru este adevărat, deşi lui nu i se poate atribui nici măcar o singură descoperire ştiinţifică, vreo remarcabilă generalizare teoretică". Faptul că Wundt a exercitat o puternică influenţă în ciuda unei contribuţii ştiinţifice nule nu este unic în istoria psihologiei.

Aceeaşi soartă au avut-o membrii unei întregi pleiade de psihologi care au intrat în uitare o dată cu sfârşitul carierei. B. F. Skinner, al cărui prestigiu era enorm acum doar 20 de ani, reprezintă un exemplu elocvent în acest sens. Printre aparatele experimentale ale lui Wilhelm Wundt se numără şi un „măsurător de gânduri", cu care a încercat să testeze percepţia trecerii timpului. Wundt se simţea tulburat în faţa a ceea ce considera înrobirea tot mai puternică a omului de către ceas. Ceasul, scria el, este „primul poliţist" care „a atras după sine îngrădirea libertăţii personale". În continuare, el a adăugat: „Un instinct natural îi face pe oameni să se răzvrătească împotriva puterilor care au tendinţa să le reprime independenţa. Putem iubi orice, oameni, animale, flori, pietre, dar nimeni nu iubeşte poliţia! De asemenea, ne-am angajat cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin, într-un conflict permanent cu ceasul... Uneori zbor, alteori mă târăsc ca melcul, iar când mă gândesc că stau şi omor timpul, mă sinucid de-a binelea".

Wundt a dovedit o largă deschidere conmceptuală şi metodologică, capabilă să cuprindă sub aripa sa cele mai diverse încercări şi inişiative experimentale ale acelor vremuri. A avut o deosebitp calitate de organizator, de care ştiinţa în faşă a psihologiei tocmai avea nevoie, şi a reuşit să ofere în cadrul laboratoturui său loc pentru cele mai diverse metode şi tehnici. A dovedit disponibilitatea de a primi şi dezvolta acolo tehnologii de laborator adecvate investigaţiilor de experimentale psihologice aduse din cele mai diverse părţi de lume, de cercetători veniţi la Leipzig să se instruiască. Însuşirile caracteriale şi organizatorice ale lui Wundt au fost decisive pentru reuşita întemeierii psihologiei ca ştiinâă de sinme stătătoare.

Mulţi gânditori mari din istorie credeau că viaţa este alcătuită din material şi imaterial şi că mintea nu este aceeaşi cu materia. Această idee se numeşte „dualism”. Alţi oameni din istorie cunoscuţi ca „materialişti”, credeau că totul este alcătuit din materie. În Europa secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a adus multe schimbări în cultura vestică şi astfel teoriile materialiste au devenit dominante în gândirea umană. Din acest punct de vedere aceasta este sursa, care creează probleme omului, aruncând cea mai mare umbră asupra fericirii precum şi asupra supravieţuirii sale. Una dintre aceste prime teorii materialiste ale erei moderne provine de la naturalistul britanic Charles Darwin, în 185. el a scris Originea speciilor, o carte care explica o teorie a evoluţiei, pentru a demonstra cum s-au dezvoltat treptat formele de viaţă din strămoşi comuni. Ideile sale au fost contestate vehement de cărturarii religioşi, pentru că se părea că asigură probe celor care doreau să nege existenţa unui Creator sau a unei forţe creatoare în univers. Bineînţeles că aceasta neliniştea şi multe alte persoane care susţineau că omul nu este numai o maimuţă rămasă fără păr. Totuşi ideile lui Darwin au

fost acceptate într-o sferă largă şi au creat fundamentul din care a prins rădăcini o altă teorie. Aceasta provenea de la profesorul german Wilhelm Wundt, de la Universitatea din Leipzig. În 1879 Wundt a formulat teoria conform căreia omul poate fi total înţeles doar prin studierea lucrurilor materiale. Wundt era instruit în fiziologie, studiul structurii şi funcţionării fizice a formelor de viaţă. De-a lungul efectuării studiilor a ajuns la ideea că cercetarea sufletului sau a spiritului este o pierdere de timp, pentru că omul poate fi studiat la fel ca şi o broască sau un şobolan. Conform teoriei lui Wundt nu există nici o parte nematerială în om, nici o minte, nici un suflet. în ciuda faptului că Wundt niciodată nu a dovedit nici una din ideile sale, şcoala psihologiei experimentale a luat fiinţă.