Benedict Ciubotaru

Împotriva curentuluiBotezul unui intelectual în Rusia sovietică

1

© pentru ediţia de faţă, Editura Egumeniţa

Coperta: Alecsandra Corbu

2

Benedict Ciubotaru

Împotriva curentului

Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

- interviuri realizate de Danion Vasile -

Ediţie îngrijită de Sanda Dincă

Editura Egumeniţa2010

3

4

În loc de introducere

De obicei, în lumea duhovnicească sunt luate în considerare patru tipuri de repere în viaţă: părinţii îmbunătăţiţi, clericii (ierarhi, preoţi sau diaconi), oamenii simpli dar „săraci cu duhul” şi teologii – fie ei mireni sau nu.

Cartea de faţă propune încă un reper – şi anume cel al cărturarului creştin. Cărturar care, deşi nu este teolog prin formare, este teolog prin faptul că este un mădular viu al Bisericii.

Este impresionant să auzi un ieromonah vorbindu-ţi despre vindecări sau demonizări. Dar poate fi la fel de impresionant să auzi vorbind despre acelaşi gen de subiecte pe un cărturar cu o aleasă pregătire intelectuală. Şi prin aceasta mărturia de faţă are o savoare aparte…

Interviurile care urmează nu sunt nişte interviuri standard. Sunt nişte taifasuri, nişte momente în care doi prieteni stau de vorbă – şi unul îşi deapănă amintirile. Am avut ideea de a purta aceste discuţii în faţa unui reportofon mai ales pentru că Benedict Ciubotaru este unul dintre intelectualii cei mai valoroşi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. În ziua de astăzi, un intelectual este considerat valoros dacă intră în graţiile elitei, dacă este politically correct. Or, Benedict refuză o astfel de recunoaştere.

Am fost impresionat văzându-l vorbind în diferite ipostaze – prima dată, în 2007, la un Simpozion despre globalizare organizat la Chişinău de Mitropolia Moldovei.

5

Am fost impresionat mai apoi văzându-l cum se ocupă de tinerii din Chişinău, dornici să afle mai multe despre Biserică şi despre istoria neamului românesc. Am fost impresionat auzindu-l vorbind pe diferite teme – părându-mi-se că ascult emisiuni de specialitate la radio sau la TV. Nu ştiu dacă se poate spune despre Benedict că este o enciclopedie - dar o mică enciclopedie este cu siguranţă. Valoarea sa constă, însă, nu în suma cunoştinţelor acumulate, ci mai ales în faptul că este un cărturar care a reuşit să treacă toate cunoştinţele sale prin filtrul credinţei în Hristos.

I-am luat aceste „interviuri” cu mare emoţie, încercând să îl conving să îşi deschidă sufletul pentru a ne povesti viaţa sa. Cred că este foarte important să ne dăm seama că fiecare drum spre Biserică e o minune. Iar botezul lui Viorel Ciubotaru, care a devenit Benedict, e o mărturie binecuvântată…

Danion Vasile

6

După botez…

7

Un haiduc neconvenţional

Benedict, aş vrea să îţi deschizi sufletul şi să îmi povesteşti drumul tău spre Hristos. Dar nu aş vrea să fie o relatare standard, de genul „până în anul cutare am trăit în păcat, ca un ticălos, iar din anul cutare m-am apropiat de Biserică şi iată ce erou sunt…” Aş vrea să fie o relatare în care să faci abstracţie de faptul că vorbele tale se înregistrează, şi să vorbeşti ca şi cum te-ai adresa doar unui prieten apropiat. Fără triumfalisme, fără figuri de stil gratuite, cât mai simplu. Cred că e foarte important să vorbeşti mai pe larg şi despre perioada de dinaintea botezului tău. Să începem…

Am crescut într-o familie de intelectuali de primă generaţie. Tatăl meu se trage dintr-un sat relativ nou, din 1823, satul Baraboi, descins dintr-un vechi sat, Scăieni, de peste câteva dealuri, care a fost înfiinţat pe moşiile domnitorului Sturdza Mihail, şi a crescut într-o atmosferă, să zic aşa… Partidul Naţional Ţărănesc şi Legiunea Arhanghelul Mihail – acestea erau două forţe în sat. Şi rudele mele, aproape toate, făceau parte ori din unul, ori din altul, din aceste două formaţiuni interbelice. Şi tatăl meu s-a format în această atmosferă.

Toţi au fost deportaţi şi aproape toţi au murit (dacă nu toţi au murit!) în Siberia.

Pentru noi, cei care nu am gustat din această pâine a deportării, a exilului în Siberia, e la fel de greu să înţelegem prin ce au trecut ei cum ne este greu să înţelegem stările duhovniceşti ale marilor rugători. Putem

8

vorbi despre ele, dar nici măcar cu mintea nu putem să cunoaştem prin ce au trecut ei…

Bunelul meu, tatăl tatălui meu, a dat ascultare într-o noapte; în sat se povesteşte că în ajunul deportării a venit un călăreţ şi a spus: „La noapte o să vină să vă «ridice» (aşa se spunea: ridicarea era cuvântul pentru deportare); o să vă ridice, aşa că fugiţi! Pentru că ridicarea o să dureze o săptămână, două!” De fapt, a durat trei zile. Şi lumea care a crezut, inclusiv bunelul meu, bunica mea, a plecat în stufăriile din bălţile Răutului.

Era un călăreţ real sau...?Călăreţ real, nu vedenie; un om călare a venit. Dar

ceilalţi bunei ai mei n-au crezut, fraţii n-au crezut, deoarece primii au intrat în colhoz, fiind cei mai bogaţi oameni din sat, primii au intrat în colhoz, deoarece au fost preveniţi: „Dacă nu intraţi în colhoz, vă deportăm sau vă împuşcăm!” Şi au intrat. Şi asta nu i-a ajutat! Au fost deportaţi cu toţii şi nu s-a mai întors nimeni; fiind, deci, o parte naţional-ţărănişti, o parte – cu Legiunea Arhanghelului Mihail. Şi au rămas numai copiii acasă, adică sora lui taică-meu şi fratele lui taică-meu, dar erau mici: sora avea zece ani şi fratele avea vreo cinci ani. Cu toate acestea, i-au pus pe ei în camion, la deportare. Şi rudele strigau că-s fără părinţi, şi cineva s-a apropiat, din ăştia care deportau, şi a spus: „Fără părinţi nu îi luăm! Îi debarcăm, că n-avem, pe urmă, cum să-i înregistrăm pe ei. Capul familiei îl înregistrăm!” Şi în felul acesta, i-au lăsat, dar erau gata să îi ia... Din camion au coborât. Ceilalţi au fost duşi şi puţini s-au întors. Mama mea era dintr-o familie puţin diferită, bunelul meu a fost, în perioada interbelică, primar din partea Partidului Naţional Liberal. Era cel mai bun crescător de cai din regiune şi era prieten cu şeful de post, cu preotul, cu directorul şcolii. Era printre

9

cei mai buni gospodari din sat, din judeţul Hotin, iar tata din judeţul Bălţi.

Tatăl tău era din Baraboi... Da, iar mama era din satul Mihălăşeni, judeţul

Hotin. Bunelul meu era, deci, om văzut în sat – de pe linia mamei, Vasile, Vasile Ciobanu. Bunelul pe linia tatei era Simion Ciubotaru; Sânică, cum îi spuneau în sat, naş’ Sânică. Bunelul pe linia mamei, Vasile Ciobanu, fiind unul din cei mai buni gospodari din sat, s-a întâmplat aşa, că în perioada războiului, el nu era primar.

Când a venit armata sovietică, la el a fost cazat un căpitan din N.K.V.D. Iar bunelul meu avea pe perete foto-grafia primarilor participanţi la Consfătuirea judeţeană a primarilor naţional-liberali de la Hotin, cu toţi primarii naţional-liberali. Şi era şi bunelul meu în fotografie. Şi căpitanul N.K.V.D., într-o seară, spune: „Bine că am reuşit să te cunosc pe tine, stând în gazdă la tine. Că dacă aş fi văzut fotografia aceasta de când am intrat în casă, de mult erai împuşcat ori deportat! Acum, ascunde fotografia aceasta sau mai bine arde-o! Şi eu n-am văzut-o!” Acela era şeful pe raion al N.K.V.D.-ului. Deci a avut aşa, un acces de bunătate, o criză de bunătate şi l-a lăsat viu pe bunelul meu după mamă.

Şi părinţii mei au învăţat... Facultatea au făcut-o la Chişinău. Taică-meu, matematica, şi maică-mea, geografia la pedagogie. L-am întrebat pe taică-meu: „De ce ai ales matematica?” Îmi spune: „Pentru că era unicul obiect care nu avea conotaţie politică. Pentru că, în caz contrar, trebuia să spun lucrurile pe şleau!” Părinţii mei erau profund antisovietici, anticomunişti, erau foarte ataşaţi ideii de România Mare. Am învăţat la început să citesc cu litere ruseşti, de la patru ani, dar, până a pleca la şcoală, de-acuma ştiam să citesc cu litere latine, româneşte

10

citeam, ceea ce era, în acea perioadă, anii ’60, prima jumătate a anilor ’60, ceva neobişnuit pentru copii.

În general, familia mea ţinea legătura numai cu intelectualitatea de orientare patriotică. Ţin minte că aveam opt ani, era vara anului ’66, şi eram la mare, în Casa de odihnă a Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Şi dimineţile, uneori, cu taică-meu, în doi, plecam pe ţărm, bălăcindu-ne prin apă, plecam la mulţi kilometri – la 8-10 km pe jos, plecam, şi ajungeam la amiază în vreo localitate. Atunci, în acea dimineaţă, am plecat spre vest, pe malul mării, malul basarabean. Şi am ajuns într-un sat, şi acuma ţin minte cum se cheamă – Lebediovka –, pe la amiază, când se întorceau pescarii din larg şi deşertau bărcile de plasele lor, de mrejele lor.

Şi taică-meu s-a oprit şi-mi arăta mie care e munca pescarului. Şi pescarii au început să facă – era şi o femeie acolo –, zeamă de peşte şi ne-au invitat şi pe noi la masă. Şi am stat la masă cu ei, taică-meu a mai luat şi o ţuică cu ei, zeama foarte bună, şi, după ce am plecat de acolo, întorcându-ne pe alt drum spre tabără, îl întreb pe taică-meu: „Dar de ce toţi pescarii ăştia vorbeau moldoveneşte? Că suntem în Ucraina, nu în Moldova?!” – că era sat formal ucrainean. Dar toţi pescarii vorbeau limba noastră acolo. Şi m-am mirat, că noi eram pe teritoriul Ucrainei, că eu ştiam că Republica Moldova nu are ieşire la mare, deci suntem în Ucraina. Şi-mi spune: „Eu am să-ţi spun, dar tu-mi promiţi să nu spui la nimeni, nici mămicăi!” – ca să mă verifice, dacă am să spun ceva mămicăi.

Şi mă-ntreabă: „Viorel, care e patria ta?” Zic: „Uniunea Sovietică”. „Nu! Patria noastră este România”. Zic: „De ce?” „Fiindcă noi, acuma, suntem pe teritoriul României. Asta nu e Uniunea Sovietică, noi suntem sub ocupaţie sovietică şi patria noastră este România Mare. Nu

11

România actuală, România Mare este patria noastră! Şi să ţii minte tot timpul. Eu am să mor, mama o să moară, dar tu să ţii minte şi să spui copiilor tăi! Să ai grijă! Noi nu ştim cât o să fie Uniunea Sovietică! O să fie 100 de ani sau 700 de ani o să fie Uniunea Sovietică, nu ştiu! Dar tu trebuie să te asiguri ca din neam în neam să se ştie că suntem români şi a venit timpul să ne întoarcem acasă, să fie România Mare şi aici! Ăsta e scopul tău!” Şi aşa am fost educat şi în continuare.

Normal că, în vremea aceea, în prima cameră din casă se aflau cărţile în limba rusă sau cu alfabet chirilic. Cărţile în limba română, după anul ’68, le-am trecut prin dormitoare, prin debarale, pentru că era periculos să ai carte în limba română. În ’68, după cazul cu Cehoslovacia, când Ceauşescu a avut o poziţie în răspăr cu pactul de la Varşovia, s-au interzis toate abonările la publicaţiile româneşti; s-au interzis cărţile în limba română pe teritoriul Moldovei, Republicii Moldova. Şi, dacă te prindea citind pe stradă sau în troleu carte în limba română, puteai să fii arestat. Şi dacă te prindea cu acest document compromiţător, text cu litere latine, sigur pierdeai locul de muncă şi puteai să pleci la muncă forţată în afara Moldovei. Nu în Siberia, de acuma deportările nu mai erau...

Ţin minte, într-o seară, a venit mama foarte speriată şi ne-a spus, mie şi bineînţeles că şi lui taică-meu, despre un nou document care a ieşit. Maică-mea lucra la Editura Cartea Moldovenească, era şefa redacţiei de literatură de partid. Şi mi-a spus că i s-a arătat un document, ea trebuia să semneze că a luat act, n-avea voie să-l păstreze. Era un document emis de Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei, în frunte cu Ivan Ivanovici Bodiul, în care se spunea care sunt semnele naţionalismului pentru care omul poate să fie concediat şi dat în judecată. Eu ţin

12

minte doar câteva. Bunăoară, a vorbi public, mai mult decât o singură dată, în limba moldovenească. Trebuia ruseşte să vorbeşti. Dacă-ţi face observaţie şi tu treci la limba rusă, nu este naţionalism. Dacă tu insişti să vorbeşti moldoveneşte sau altă dată ai început să vorbeşti moldoveneşte în acelaşi mediu, atunci eşti calificat ca naţionalist.

Alt criteriu: vorbeşti fără rusisme. Trebuie să vorbeşti moldoveneşte cu rusisme. Dacă vorbeşti fără rusisme în discuţie particulară, înseamnă că eşti naţionalist. N-ai voie să foloseşti cuvinte... era o listă de cuvinte interzise, ţin minte numai două, trei cuvinte de acolo: cuvântul neam, cuvântul rug – nu se ştie de ce – şi cuvintele patria-mumă; patria-mamă, da, dar patria-mumă nu se putea!

Ar fi fost interesant să se fi tipărit documentul care i-a fost arătat mamei tale. Fiecare imperiu vrea să manipuleze şi limbajul celor pe care i-a subjugat. Aşa s-a întâmplat în trecut, aşa se va întâmpla şi în viitor, aşa se întâmplă şi în prezent, numai că nu luăm aminte…

Şi era o listă de 70 de cuvinte pe care nu aveai voie să le foloseşti în discuţii. Dacă le foloseşti, înseamnă că e semn că eşti naţionalist. N-aveai voie să ai obiecte sau piese la îmbrăcăminte în care să fie simultan prezente cele trei culori – albastru, galben, roşu. Nici să scrii cu litere latine. Era foarte periculos! Numai cu litere ruseşti trebuia să scrii, indiferent ce scrisoare, particulară sau nu! De altfel, toată corespondenţa de familie, la cei ai casei cărora le scria taică-meu, din alt oraş, nu din Moldova, erau toate cu litere latine, scrisorile de familie. Deşi documentele oficiale le făcea cu litere ruseşti, în limba rusă.

Aceasta este atmosfera în care am crescut, taică-meu fiind matematician, era hiper-raţionalistă şi moderat, ferm, patriotică – unii spun naţionalistă. Şi tot ce făceam,

13

făceam sub semnul acesta. Făceam şi eu matematica, deşi mi s-a propus să trec la filologie – erau patru examene de admitere: trei de profil şi unul la limba maternă, cum se numea. Şi am făcut la limbă maternă, limba română, limba moldovenească, cum se numea atunci, o compunere. Şi îndată a venit prodecanul de la Filologie şi mi-a propus să trec la Filologie. Şi eu am spus: „Nu!” Altul spune, alt prodecan, de la altă facultate: „Vino la jurnalism! De ce să pierzi timpul cu matematica?”

Înseamnă că lucrările tale i-au impresionat în mod deosebit, că altfel nu veneau să te convingă să îţi schimbi opţiunea…

Şi eu am spus: „Dar, după ce termin Jurnalismul sau Filologia, ce va trebui să scriu?” „Păi, ce-ai să vrei!” Zic: „Nu, va trebui să scriu ceea ce o să-mi spuneţi. Eu nu vreau asta. Mai bine fac matematica, acolo nimeni nu se bagă cu politică!” Şi în felul ăsta m-au lăsat, că aveam deja experienţa lui taică-meu cu matematica.

Cu toate acestea, taică-meu făcea multă activitate obştească, socială, fiind directorul Centrului de calcul al Ministerului Învăţământului. Şi a reuşit să obţină, în ’77, practică de învăţământ pentru matematicieni la Iaşi, şi matematicienii de la Iaşi la Chişinău. Şi am plecat acolo, prima dată în viaţa mea în România!

Ce impresie v-a lăsat România?Era ceva nebănuit pentru noi! România era... se

deosebea foarte mult de orice ţară de pe glob. Eu am făcut şcoală franţuzească la Chişinău, şi pentru că noi eram educaţi într-o adulaţie faţă de cultura franceză, şi râdeam de cei de la şcoala englezească, că sunt nişte analfabeţi, că n-au cultură, că ce e cultura americană, britanică, în comparaţie cu cea franceză? Dar România era mai presus cu o mie de capete decât orice Franţă, Marea Britanie şi orice altceva. Nouă ni se părea că şi câinii latră în

14

România româneşte, latră altfel decât aici. Lucrasem ca ghid interpret cu grupurile de turişti români, prin BTT – Biroul de Turism pentru Tineret –, cu aceste grupuri am lucrat şi, oricum, ştiam, vorbeam româneşte puţin mai bine decât ceilalţi.

După aflarea cu colegii la Iaşi, cu excursie la Cetatea Neamţului, la mănăstirile din nord, şi colegii mei au început să se trezească - sub aspect patriotic. Sub aspect religios, eram absolut neutru. Simpatizam Biserica doar ca fenomen folcloric. Dat fiind că Biserica era persecutată de puterea sovietică, era un coleg de suferinţă, în sensul ăsta. Şi simpatizam Biserica strict ca folclor – ouă roşii, pască, nimic mai mult.

În ziua de astăzi, mare parte dintre cei care merg la biserică au rămas la o astfel de raportare, deşi sunt botezaţi, ba chiar se spovedesc şi se împărtăşesc…

Deşi deseori o vedeam pe Nana mea plângând că părinţii nu mă botează, şi se vede că s-a rugat mult pentru mine.

Pentru ea era o suferinţă reală că nu eşti botezat, dar astăzi puţini suferă că rudele lor stau departe de Dumnezeu…

Dar părinţii spuneau: „Nu putem! În primul rând, pentru că nu credem, în al doilea rând, e şi riscul mare”.

Care era riscul? Riscul să fie daţi afară de la locul de muncă. S-au întâmplat multe cazuri de acest fel?Da, au fost cazuri când s-a aflat că părinţii au

participat la botezul copiilor şi erau daţi afară. Dar părinţii mei erau şi principiali: „Dacă nu credem, de ce să facem paradă, să facem teatru aici? Nu putem noi să luăm în râs credinţa poporului nostru. Nu, nu! Nu credem, nu credem, asta e situaţia!”

15

Aşa am fost educat şi eu: „Cum crezi, aşa faci”. Îmi amintesc că la mănăstirea Putna era un ghid dintre călugări, ieromonahul Ştefan Guşă, şi mi-a scris atunci – se vede că aveam întrebări mai deosebite decât ceilalţi! –mi-a scris pe o ilustrată: „Patriotismul nu se grăieşte cu gura, ci se simte cu inima” – pe ilustrata mănăstirii Putna. Am şi acum, undeva, această ilustrată.

La întoarcerea din România am observat că băieţii, colegii mei de facultate, s-au schimbat, cei care au fost acolo, şi au hotărât să facă un cerc discret de studiu al istoriei noastre. Şi l-am numit aşa, în glumă, „divanul ţării”. Ca peste un an, doi, să fim deconspiraţi de către alţi colegi că am făcut cică o organizaţie antisovietică naţionalistă, Divanul ţării. Şi iată-ne purtaţi pe la securităţuri... la securitate, la KGB eram chemaţi. Noi, de fapt, mult timp am reuşit să scăpăm de această intrare în vizorul securităţii, deoarece era interzis la cămin să bei vin. Dar noi, în mod demonstrativ, puneam un borcan de 3 litri de vin pe masă, în centrul mesei, la cămin, şi închideam uşa. Arătam că ne închidem să bem, cică, închideam uşa, dar făceam acolo istoria românilor. Cu vinul neatins pe masă şi plăcinte. Pretextul era că noi ne ascundem că facem beţii, dar de fapt învăţam istorie.

Când eram prin anul IV, era un băiat cu câţiva ani mai mare, tot de la matematică, el deja absolvise, Ion Graur, care ne aducea nouă cărţi interzise: Opera politică a lui Eminescu, Giurescu, în două volume sau într-o carte groasă. Giurescu, Istoria românilor, m-a impresionat colosal, că nu semăna deloc ca stil, ca profunzime, cu acele istorii care apăreau la noi.

Şi deci, în ’80, am început să fim purtaţi pe la securitate, ca să recunoaştem că suntem dintr-o organizaţie antisovietică. Unchiul meu – cel care a fost coborât din camion când avea vreo patru ani, ca să nu fie deportat, a

16

devenit prim-secretar de partid, într-un raion, raionul Glodeni. Dumitru Ciubotaru, nenea Dumitrică, cum îi spuneam eu. Şi, el fiind în nomenclatură, nu prea avea legătură cu părinţii mei, că părinţii mei erau prea români, şi el se compromitea în legătură cu părinţii mei, deci nu prea era în legătură cu familia, dar în situaţia aceasta, când eram la interogatoriu la securitate, am înţeles că se lovea într-însul, în unchiul meu. Că ţin minte cum colonelul de securitate, când am fost adus după ce-am fost interogat de un maior timp de câteva ore, am fost adus în cabinet la colonel; acela m-a văzut, s-a uitat mult timp în tăcere la mine şi apoi a început, în limba rusă: „A, iată cum sunteţi voi, ciubotărenii! Păi noi vă zătrim pe voi, pe toţi!”

Vă ce?Vă zătrim! Ce înseamnă asta?A zătri? A extermina! „Păi vă zătrim pe voi, pe toţi!”

– asta a spus-o româneşte. Verbul a zătri îl ţin minte de la dânsul, că el a spus: „Vă zătrim pe voi, ciubotărenii, pe toţi! Voi ce v-aţi închipuit? Că puteţi să vă opuneţi puterii sovietice? Voi vreţi să zătriţi ruşii de aici?” - şi tot aşa. Eu habar n-aveam: ce are unchiul meu cu zătrirea ruşilor? Pe urmă am aflat că bunelul lui, adică bunelul tatălui meu şi al lui de pe linia mamei lor, era Grigore Cojocaru, un inginer autodidact din zona de nord a Moldovei, din Baraboi, care în ’44 a fost arestat ca fiind chiabur şi împuşcat în închisoarea din Bălţi. Iar în dosarul personal al unchiului meu nu s-a scris asta, el n-a scris că bunelul lui a fost împuşcat de puterea sovietică. Şi în felul ăsta a putut să facă carieră pe linie de partid. Şi lucrul ăsta s-a descoperit şi de-acuma el trebuia să fie închis – fostul prim-secretar de partid... Ulterior, în ’83, a fost dat afară din serviciu, dar atunci, în ’80, încă era în funcţie. Şi l-am contactat prin şoferul său şi spuneam: „Nenea Dumitrică,

17

ce fac, că m-a umflat securitatea. Eu cum mă comport acolo?” El spune: „Să nu semnezi nimic! Chiar dacă vor fi fapte evidente”. Unchiul meu deja e mort, în ’98 a murit, Dumnezeu să-l ierte, a murit creştineşte. Şi a spus: „Să nu semnezi nimic, chiar dacă vor fi fapte evidente, chiar dacă toţi martorii au să spună: «El aşa a făcut, el aşa a spus», tu să spui: «Nu şi nu şi nu! Nu recunosc!» – aceasta o să-ţi fie un fel de pavăză. Asta e tot ce pot să-ţi spun. Să spui la toţi ceilalţi colegi ai tăi să nu semneze nimic”. Din păcate, colegii mei au cedat şi au semnat următoarea frază: „Mulţumesc ofiţerului X de la securitate că m-a ajutat să evit anumite greşeli” – şi aceasta deja era auto-condamnare. Chiar fraza aceasta.

Ce era periculos în această frază? Pentru că totuşi înseamnă că era pornit pe greşeală,

dacă l-au ajutat s-o evite. Eu nici asta n-am semnat. Toată epopeea asta a durat un an de zile – cu chemări, interogatorii, cu scris depoziţii; depoziţii rupte, că nu recunoşti – „Ia uite ce desluşit a scris prietenul tău!” şi iarăşi: „Nu-i adevărat!”, negam! A fost şi un caz nostim. Aveam în lume mulţi prieteni. Unul dintre ei – Dumnezeu să-l ierte! –, Ion Zaiaţ, foarte bun băiat, patriot, cântăreţ, actor. În lipsa mea, vine la fata cu care eu prieteneam, la actuala mea soţie, şi i-a spus ceva ei şi a plecat mai departe, într-un sat, şi eu mă întâlnesc cu ea, şi ea-mi spune: „A fost Ion şi a spus că a fost la securitate şi a turnat totul despre tine”.

În glumă? Nu, la modul serios. Şi-l întreb pe Ion peste un timp:

„De ce-ai făcut lucrul ăsta?” El spune: „Eu nu mai puteam, că aşa m-au răsucit cu întrebările lor, că nu mai ştiam ce să spun, şi m-am gândit: „Spun eu cum este, Viorel e deştept şi se va descurca!” Şi i-a spus Iuliei: „Iulia, spune-i lui Viorel, să-l previi că securitatea ştie cazurile cutare,

18

cutare, cutare şi cutare. Îl las pe el să găsească explicaţiile care vrea, să se descurce el, că eu n-am minte să mă descurc... Treaba lui, el se descurcă!”

Bine că m-a prevenit din timp, că am reuşit într-adevăr să mă descurc. Nu mai povestesc toate cazurile acestea, vreau să redau doar atmosfera în care mă formam. O atitudine foarte înverşunată împotriva a tot ce este legat de Rusia. Rusia – comunism, bolşevism, Uniunea Sovietică.

O atitudine de haiduc…Am plecat la doctorantură1, la aspirantură la

Moscova, în 1983. În ’82 am picat examenul şi nu ştiam din ce cauză. Dar eram sub supravegherea securităţii, trebuia o dată pe lună să vin să raportez că n-am făcut nimic rău, că n-am fugit, că sunt prezent ş.a.m.d. Şi într-o zi vin şi spun: „Am de gând să plec la doctorantură la Moscova”. Dar ei spun: „Păi, parcă ai mai fost”. „A, ştiţi că am fost! Poate de aceea am şi picat! Vreau să plec, dar la altă specialitate, la economie”, nu ca prima dată.

Unde ai dat prima dată?La construcţii de avioane militare. Poate de aceea

am şi picat: nu eram o persoană de încredere pentru regim. Zic: „Vreau la economia socialistă să plec. Modelarea matematică în procesele economice. Dacă-mi permiteţi, să nu mă duc eu degeaba acolo”. Şi a spus: „Eu am să-ţi spun peste o lună răspunsul”. Şi a spus: „Poţi pleca, că nu prezintă interes pentru noi”.

Şi am făcut aspirantura la Moscova, trei ani şi jumătate. La Moscova m-am simţit mult mai liber şi mai român ca la Chişinău, pentru că acolo nu era atmosfera aceasta. La Moscova, toţi ruşii ştiau că toţi moldovenii sunt români. Şi nu era problemă. Acolo spuneam că vorbesc româneşte, po-rumânski, nu po-moldavski. Şefii

1 Adică la studii de doctorat.

19

mei, conducătorii ştiinţifici, erau foarte loiali. Veneau în vizită în Moldova, iubeau Moldova, iubeau România, erau foarte deschişi şi prietenoşi... La Moscova, atmosfera era cu totul altfel decât la Chişinău (la Chişinău era foarte apăsătoare); acolo puteai liber să spui: „Sunt român”; puteai să citeşti româneşte liber, oriunde: nimeni – că-i poliţist, că-i securist – nu te afecta deloc. În general, centrele ştiinţifice erau mult mai liberale – liberale în sensul de dicţionar, nu în sensul politic al cuvântului.

Şi iată, în anul ’85, se pregătea şi a avut loc ultimul festival internaţional al tineretului democratic: Festivalul Mondial al Tineretului Democratic. Şi eu m-am înscris la lista de ghizi de limba română, ca să lucrez cu delegaţiile din România. În acea delegaţie, am făcut cunoştinţă cu formaţia Savoy, cu Mirabela Dauer, cu Hruşcă, cu Şeicaru, şi făceam seri de cântece cu studenţii basarabeni, acolo; am avut şi o întâlnire extraordinară cu Tudor Gheorghe. Era în anul ’84, ţin minte, eram la Moscova, şi îmi telefonează o fată, Lorina Bălteanu, de la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”, şi-mi spune: „Ştii ce mi-au spus mie nişte oameni de artă ruşi? Că vine teatrul românesc”.

Şi am fost la întâlnirea de lucru dintre actorii ruşi şi teatrul românesc – nu ţin minte care! Nu Nottara, altul! Şi am văzut că Tudor Gheorghe era acolo. Am aflat la ce hotel se află, hai să mergem la hotel, să-l chemăm la cămin, să avem întâlnire cu Tudor Gheorghe. Că noi îl ştiam de pe discuri, Tudor Gheorghe era un om-legendă pentru noi, basarabenii, transnistrenii. Am plecat la hotel, unde securitatea era peste tot, că erau cazaţi străini. Străinii erau cazaţi în alte hoteluri decât sovieticii. M-am făcut că şi eu sunt străin, că sunt român, că nu ştiu limba rusă, şi am intrat. L-am găsit pe Tudor Gheorghe, i-am povestit ce şi cum, şi ne-am înţeles cum să vină. Şi seara,

20

pe la 11, a părăsit hotelul cu fata aceasta, a urcat în metrou, a venit la marginea Moscovei, unde erau căminele noastre. Noi eram gata pregătiţi, studenţii moldoveni de la Universitate, de la diferite institute de cercetări, de la Academie, de la Academia Agricolă „Timereazev”, mulţi, eram vreo 20-30 de oameni într-o cămăruţă unde dorm trei oameni. Am pus o mămăligă şi Tudor Gheorghe ne-a cântat de la 12 noaptea până la 6 dimineaţa, într-o noapte de vară. În cămin sunt două mii de oameni, 16 etaje avea căminul. Noi eram pe la etajul 8. Se auzea în tot căminul! N-a fost o singură dată cineva să ne bată la uşă, să spună: „Băieţi, mai încet!” Şi pe urmă am aflat că toţi cei din cămin – şi în cămin erau estonieni, lituanieni, cazahi, azerbaidjeni, armeni, ruşi, ucraineni, din toată Uniunea Sovietică erau acolo. Şi apoi am aflat că toţi au aflat că: „Moldovenii au un vizitator foarte important, au ceva, un eveniment, să nu-i deranjăm!” Şi ne-au lăsat pe noi cu Tudor Gheorghe, am imprimat. Şi acum avem pe casetă această noapte extraordinară cu Tudor Gheorghe la Moscova, cu studenţii şi doctoranzii români.

Cred că a fost un moment tulburător, parcă scos din filme…

După aceea, după câţiva ani, în ’90, ne-am întâlnit cu Tudor Gheorghe la Chişinău şi am făcut un interviu mare cu el, pe care l-am publicat în săptămânalul „Vocea poporului”.

Şi, iată, ne pregăteam pentru Festivalul Tineretului. Am trecut examenul, m-am înscris în listă, şi o fată, pe care o cunoşteam din alte lucrări de interpret – lucram cu actorii români, cu delegaţiile UTC-ului român – îmi spune: „Ştii, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu un băiat care este rus-român, român-rus”. Zic: „Adică?” „Tata român, mama rusoaică, tata mort, mama moartă, el cu bunica la Moscova trăieşte. Un băiat foarte interesant!” Şi iată, l-am cunoscut

21

pe acest Dan Petrică, rus-român. Îl întreb pe dânsul: „Dan, tu ce te simţi: rus? Român?” Zice: „Şi rus, şi român. Când vorbesc româneşte, mă simt român. Când vorbesc ruseşte, mă simt rus”. Dar vorbea ruseşte ca moscoviţii – au un specific de a vorbi, ca şi bucureştenii, în raport cu ceilalţi români. Am aflat că-i din Târgovişte şi, de la vârsta de 16 ani, locuieşte la Moscova.

M-am mirat că n-a fost niciodată în Moldova noastră sovietică. Şi-i zic: „Hai, Dane, după festival, vrei? Vino în vizită la noi, să vezi Moldova”. „Bine!” Şi cu acest „Bine” ne-am despărţit, am cam şi uitat, ca, peste un timp, să mă trezesc cu o telegramă de la el – telefoane mobile pe atunci nu erau; era anul, ţin minte, ’85, şi spune: „Luni întâmpină-mă la aeroport, sosesc cu cursa cutare”. Şi am fost cu el, vreo trei-patru săptămâni, prin toată Moldova; la toţi prietenii care învăţau la Moscova, care vara erau în Moldova, în vizită treceam.

Şi, iată, eram în satul Mihălăşeni, din partea lui maică-mea, acasă la Nana – Nana noastră! – ţin minte, eram pe prag, frumos se vedea apusul soarelui şi stăteam în doi, pe nişte fotolii, ca boierii, şi eu scriam planul pe săptămâna care vine. Şi-i spun: „Luni suntem la Orhei, la cutare”. Şi el spune: „Cum a da Domnul!” El era absolvent eminent al Universităţii Tehnice din Moscova „Bauman”, renumita Universitate Tehnică, şi era funcţionar destul de sus-pus din cadrul primăriei Moscovei, în secţia de inves-tiţii. Deci, era o secţie care avea legătură cu străinătatea. Şi pe urmă am aflat că el o dată pe lună pleca la Paris. Vorbea franceza ca francezu’ şi pleca o dată pe lună la Paris, ca să achiziţioneze tot soiul de chestii de tehnică pentru canalizare, pentru apeducte, pentru Moscova.

Şi iată, stăm pe pragul casei, pe această terasă, şi zic: „Marţi la Chişinău, la cutare suntem”. Iar spune: „Cum o da Domnul!”

22

Din păcate, mulţi folosesc astfel de expresii, în care e folosit numele lui Dumnezeu, fără să fie conştienţi de seriozitatea lor, le folosesc din reflex, decolorându-le practic de nuanţa religioasă…

„Miercuri suntem la Cimişlia, la Iurie Leancă – acum e ministru de externe pe la P.L.D.M.2 – şi el iarăşi: „Cum o da Domnul!” Zic: „Lasă, Dane, nu mă enerva, noi facem plan! Lucrăm acuma serios, fără bancuri!” Răspunde: „Dar eu nu glumesc!” Şi eu m-am enervat: „Cum adică, nu glumeşti? Mie mi-e greu să fac planul... Telefon nu-i aici, trebuie să fug la primărie ca să dau telefon, să coordonez toate acestea. E lucru serios ce facem noi, să facem un plan pentru tine, să treci prin ţara asta, să cunoşti ţara! Dar tu vii aici cu bancurile tale, «Cum a da Domnul!» Nu cum dă Domnul, ci cum scriu eu!” La care el spune: „Nu! Cum o da Domnul!” Şi eu îl întreb: „Dan, tu serios vorbeşti? Sau aşa, vrei numai să mă enervezi?” Răspunde: „Nu vreau să te enervez, dar vorbesc serios”. Eu m-am înfuriat, am pus la o parte hârtia, şi îmi zic: „Cum, tehnicianul ăsta care stă în faţa mea, care habar nu are de filosofie, de istorie... iar eu, care sunt polemistul numărul 1 în căminul meu de două mii de oameni, de studenţi, şi doctoranzi în filosofie, filologie, istorie! Şi ăsta, care e şi cu un an mai mic decât mine, ăsta are de gând acuma să polemizeze cu mine? Îl dezbrac, îl desfac acuma, şi-l îmbrobodesc cu de toate!” Şi spun: „Dan, discutăm!” şi am început discuţia.

Pe loc, sau...? Pe loc! Îndată am început discuţia, că nu puteam să...

că mă supărase! Eu făceam lucru serios, iar el venea cu bancurile lui: „Cum o da Domnul!” Şi văd că el scoate din buzunar o sfoară legată noduri – pe urmă am aflat că-s mătănii. O însăilează pe deget şi spune: „Hai, discutăm!”

2 P.L.D.M. – Partidul Liberal Democrat din Moldova.

23

Şi eu încep, intru în discuţie, nu mai ţin minte exact ce discutam. Dar m-a impresionat, ţin minte, că el răspundea cu pauze foarte mari. Eu puneam întrebarea şi urma tăcere. Tăcere 15 secunde, 30 de secunde, apoi urma răspunsul. Pe urmă am aflat că el se ruga în timpul ăsta.

Nu doar călugării trebuie să se roage când vorbesc cu alţii, ar trebui să facem asta şi noi, mirenii, şi dialogurile noastre ar fi cu totul altfel, binecuvântate de Dumnezeu şi folositoare pentru ceilalţi.

Şi m-a impresionat că el mă bătea pe mine cu propria mea logică. Şi mi-am spus: „Este imposibil ca acest om, care ştie numai inginerie, iar eu, care ştiu atâta filosofie, am învăţat atâta din cultura universală, cunosc, fiind polemistul numărul 1, să mă bată pe mine? Imposibil! Cred că am băut prea mult vin, nu pot să mă concentrez!” Zic: „Bun, Dan, discutăm pe urmă!” Peste vreo zece zile, o polemică asemănătoare a avut loc la mine acasă, la Chişinău – iarăşi am pierdut discuţia. Zic: „Ceva nu e în regulă aici!” – că deja eram treaz. Zic: „Ceva nu e în regulă, ceva îmi scapă mie!”

E mare lucru că totuşi ai avut curajul de a fi sincer cu tine, că puteai să treci cu vederea faptul că ai fost biruit în cuvinte.

Şi el a plecat la Moscova, eu am rămas aici, şi hai să caut cărţi despre ateismul ştiinţific – că acolo mai puteai să ai acces la ştiri despre ce e Dumnezeu, biserică, credinţă – că în altă parte nu era. Am avut la facultate cursul special de ateism ştiinţific, la care eu n-am umblat, am venit numai la examen. Şi profesorul m-a văzut pe mine la examen prima dată şi mă întreabă: „Ciubotaru, tu de ce n-ai fost la cursul ăsta?” Zic: „Pentru că nu recunosc obiectul acesta!” Şi el spune: „Cum adică, nu-l recunoşti? Tu ştii ce spui? Tu înţelegi ce vorbeşti?” Zic: „Da, pentru că nu există ateism ştiinţific. Pentru că Dumnezeu nu

24

există, cum poate să fie o ştiinţă despre ceea ce nu există, despre nimic? Ştiinţa despre nimic nu e ştiinţă! N-aveţi obiectul asupra căruia să vă exersaţi inteligenţa!” Şi el spune: „Tu aşa crezi?” Zic: „Da, aşa cred!” „Bine, nota 4”. Nota 4 din 5 puncte, asta era o notă bună! 5 nu mi-a pus, nota maximă, mi-a pus cum ar fi 8 sau 9, pentru că mi-a pus pentru credinţa mea în inexistenţa lui Dumnezeu.

Dar eu, într-adevăr, aveam o atitudine foarte dispreţuitoare, ca matematician care ştiam ce înseamnă ştiinţa, aveam o atitudine de mare dispreţ faţă de comunismul ştiinţific, faţă de ateismul ştiinţific, faţă de economia politică a socialismului, în schimb, istoria partidului o învăţam, pentru că era interesantă, era totuşi istorie, era factologie.

Şi am luat cărţile astea de ateism ştiinţific, şi tot soiul de discuţii inventate dintre atei şi credincioşi, şi măcar ceva să aflu – dar nu puteam găsi nimic! Nu se însăila nicio logică, nu prindea, nu se închega nimic. Şi m-am dus la un profesor de-al meu tânăr, care ştiam că are o Biblie, şi spun: „Ioachim, dă-mi, te rog, Biblia ta!” „Ţi-o dau, numai să mi-o întorci. Să n-o pierzi! Să nu spui că ai luat-o de la mine, dacă cineva te va găsi cu ea!” Am început să răsfoiesc Biblia, era scrisă foarte frumos, îmi plăcea ca literatură, dar nimic mai mult. Da, mă atingea la inimă, că erau gânduri foarte profunde şi... da, într-adevăr, aşa cum spune acolo, aşa simt şi eu, dar pentru mine era doar ca o lucrare artistică. Până când, era deja toamna lui ’85, ajung iarăşi la Moscova, să-mi continui studiile, şi găsesc într-o publicaţie românească, ceva, Magazin, îmi pare, un extras dintr-o carte a unui oarecare doctor Moody.

Raymond Moody, Viaţa după viaţă... Cartea e celebră, de altfel a şi fost combătută de părintele Serafim Rose pentru ideile greşite pe care le conţine. Dar pe unii

25

i-a ajutat să facă primii paşi pe calea lepădării de ateism şi a credinţei în viaţa de dincolo.

Da, asta era cartea, Viaţa după viaţă. Şi se făcea în Magazin un fel de recenzie a acestei cărţi, dar destul de amănunţită. În orice caz, era destul de convingător că există experienţe reale, realiste, despre existenţa în afara corpului. Ceea ce m-a făcut să cad pe gânduri, cum poate un medic să aibă 500 de cazuri examinate de moarte clinică, şi cazuri verificabile… Erau descrise câteva cazuri din acea carte; şi acuma ţin minte un caz care m-a impresionat: în ’44, un soldat american a fost rănit grav într-o luptă în Ardene, şi a fost internat. Şi în timpul operaţiei s-a văzut pe sine însuşi în afara sa. Pe sine s-a văzut pe masa de operaţie. Şi s-a simţit foarte liber, şi simţea cum poate trece prin perete şi s-a gândit: „Ce face mama mea acum?” Şi a văzut-o pe mama sa la bucătărie, făcându-şi cafeaua de dimineaţă, în momentul când lua ibricul de cafea de pe foc. Şi i-a spus: „Mamă!”, ca şi cum i-ar fi alăturea. Şi lui i s-a părut că mama lui a auzit ce a spus el, că tocmai s-a cutremurat şi a vărsat cafeaua, a scăpat ibricul. El a mai văzut încă pe cineva, un unchi de-al său. Apoi a simţit o putere, descrie el, care-l trage înapoi spre trupul lui, şi nu voia să se întoarcă în trupul lui, ca într-o haină murdară – după ce ai făcut duş, să te întorci într-o haină murdară, ai o anumită jenă, să-i spun aşa. Aşa s-a simţit şi el, întorcându-se în trupul său. A rămas invalid, s-a întors acasă şi pe mama o întreabă: „În data cutare, tu ai vărsat ibricul cutare?” – era cam la două luni de la momentul acela. La care ea răspunde: „Da, că am auzit că m-ai strigat pe mine: «Mamă!»” Şi atunci, el şi-a dat seama că există această... şi atunci mi-am dat şi eu seama că există… o altă existenţă.

Fiind educat în spiritul materialismului dialectic, acolo am găsit, în ultimele ediţii care se făceau, era o

26

ediţie specială, foarte profundă, în nouă volume, Filosofia marxist-leninistă, dar filosofie materialist-dialectică, nouă volume de materialism dialectic. Şi acolo se vorbea despre existenţa unor lumi alo-materiale, despre altfel de materialitate decât aceasta. Cuvântul materialitate era sinonimul realităţii. Şi se vede că anumiţi savanţi din filosofia aceasta oficială a Uniunii Sovietice introduceau aceste idei de existenţă în afara materialităţii primare, să spun: fizica cuantică, teoria corpusculară-ondulatorie a materiei – dincolo de aceasta treceau ei şi le numeau alte lumi, alo-materiale, de alt fel de materialitate decât aceasta perceptibilă prin simţuri şi prin aparatele noastre de măsurare.

Poate că acest concept de alo-materialitate a fost creat tocmai pentru a nu pierde un segment din masa de intelectuali care îşi puneau întrebări religioase…

Aceasta a fost o mică breşă în mintea mea, că, pe de o parte, nu puteam depăşi handicapul ăsta că materialitatea este realitate şi realitatea este materială şi în afara realităţii nu există nimic; pe când aici se găsea această portiţă, această breşă: un alt fel de materialitate, care este dincolo de simţuri şi de aparatele noastre. Altă materialitate, deci altă realitate. Plus cartea aceasta a lui Moody, recenzia cărţii, din Magazin. Plus, am mai văzut încă un moment: într-o carte de critică a creştinismului, un autor ateu dădea un citat din Noul Testament, nu ţin minte care, şi critica acest citat. Şi eu ţin minte, citatul acesta îl citisem şi eu în Biblia de la profesorul Ioachim Druguş, dar era altfel. Şi vin acasă, şi deschid: într-adevăr, era invers citatul.

Asta este una dintre strategiile clasice folosite de prigonitorii credinţei, fie că este vorba de atei sau de către eretici, atacă informaţii pe care le pun în seama Bisericii, dar fără ca acestea să fie autentice.

27

Şi atunci îmi pun întrebarea: „Dacă ateii au dreptate, de ce trebuie să inventeze minciuni despre cei pe care ei îi critică?” Înseamnă că sunt slabi în critica lor.

O observaţie de bun-simţ.Fiind astfel înarmat, vin deja la Moscova. Toate

acestea s-au produs după ce a plecat Dan Petrică la Moscova. Deci, aveam situaţia cu Moody, aveam situaţia cu alo-materialitatea, aveam situaţia cu minciuna din ateism. Şi încep de-acuma să discut mai cu luare-aminte la ceea ce spune Dan. Şi am avut iarăşi câteva discuţii, şi vedeam că tot ceea ce spune el este absolut logic, încape în logica mea matematică, multidimensională, şi cu încorporarea infinitului. Ceea ce spune el încape şi e perfect logic ceea ce spune el. El ştia că sunt antisovietic, că sunt naţionalist, şi mă lua pe mine – avea încredere sub acest aspect, că nu voi turna – mă lua pe mine la întâlniri secrete ale creştinilor intelectuali. Ţin minte aceste apartamente de nomenclatură, cu tavane înalte de 3-3,5 m, de pe timpul lui Stalin, construcţiile acestea vechi ale Moscovei; apartamente cu şase-opt camere; săli mari unde luam masa cu toţii: 40 de oameni ne adunam la o masă şi nu era înghesuială – iată ce săli mari! Era apartamentul unui academician, nu ştim cum îl chema. Altul, doctor – cum ar fi acuma, în România, doctor docent în biologie. Altul era renumitul Averinţev, critic de artă.

Era şi el creştin? Da, ortodox. Era grupul ăsta. Ei se numeau pe dânşii

Cercul Radonej. Apoi, după Perestroika, deja apăruse oficial Asociaţia Radonej, dar ei deja sunt pe altă linie, nu mai sunt pe linia aceea pe care erau; în grupul acesta erau poate o sută, o sută şi ceva de oameni, dar se adunau câte 40-50, veneau de la diferite parohii. Ei ştiau în fiecare duminică la cine se adună acasă. Uneori şi în afara oraşului plecau, în natură. Dar în fiecare duminică se

28

schimba locul unde se adunau, se schimbau şi parohiile pe care le vizitau. Că nu mergeau tot timpul în aceeaşi biserică. Şi erau discuţii extraordinare acolo. Puţină politică, foarte puţină politică, mai multă istorie şi cel mai mult teologie, viaţă duhovnicească. Cam 70%, 60% se discuta despre viaţă duhovnicească şi teologie. Cazuri din viaţa lor, ce s-a întâmplat pe parcursul săptămânii, cine ce idei a strecurat într-un document sau într-o conferinţă legată de alo-materialitate.

Astfel de întâlniri conspirative par a continua Biserica din primele veacuri, din prigoană…

Şi eram impresionat, eu fiind aspirant – cât aveam eu? 27 de ani – eram impresionat de aceste somităţi ştiinţifice, pe care eu, pe mulţi îi ştiam din cărţi, din manuale, îi vedeam acolo discutând atât de liber, făceau rugăciunea Tatăl Nostru, înainte de masă, după masă făceau rugăciune, pentru mine era... Parcă eram ori într-o casă de nebuni, ori într-o altă lume. Să văd oameni serioşi rugându-se, pentru mine era şoc! Cum poţi să te rogi la ceva ce nu există? Eu recunoşteam alo-materialitatea, dar încă nu ajunsesem să recunosc existenţa lui Dumnezeu. Vedeam tineri îmbrăcaţi în blugi – atunci blugii erau la modă – toţi erau îmbrăcaţi şic şi erau creştini! Şi pe mine aceasta mă şoca. Pentru mine, creştinismul însemna o băbuţă incultă la biserică, cu batic pe cap şi care în afară de „Doamne, miluieşte!” nu ştie nimic. Şi eu vedeam aici oameni dotaţi – că erau cu zeci de capete mai sus decât mine în toate domeniile - şi care credeau, vorbeau serios pe tema lui Dumnezeu.

Şi în sinea mea mi-am spus: „Dacă Dumnezeu există? Dacă este vorba de Ortodoxie, eu trebuie să verific lucrul ăsta, nu pot să-l las aşa. Da, m-am născut într-un popor de tradiţie creştină, român. Acesta este un accident,

29

că m-am născut român – puteam să mă nasc şi chinez! Puteam să mă nasc orice, şi pigmeu!”

Într-un fel, era justificată atitudinea ta, pentru că unii primesc ortodoxia doar pentru că s-au născut în ea, nu pentru că aici este Adevărul, aici este adevărata Biserică. Dacă s-ar fi născut mormoni, ar fi rămas cu acelaşi reflex mormoni. Noi trebuie să iubim Ortodoxia pentru că este Adevărul, nu doar pentru că ne-am născut în ea. Pe de altă parte, trebuie să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a făcut acest dar.

Ziceam: „De aceea, eu refuz categoric să accept Ortodoxia! Pentru că este o chestie aleatorie. Eu singur trebuie să aleg alo-materialitatea”. Şi am început să mă interesez de daoism. Cărţile erau în limba engleză şi limba rusă. Pe atunci, cunoşteam engleza foarte slab, şi citeam mai ales în rusă. Am încercat şi tantra yoga, dar era numai în limba engleză, şi mă plictiseam să traduc şi am abandonat, n-am mai făcut tantra yoga, am făcut numai dao. Şi am observat că funcţionează. Într-adevăr, exerciţiile acelea dau efect la anumite lucruri, nu vreau să le spun, că-mi este incomod, că ţin de sexualitate, dar funcţionau exact. Adică, orgasmul fără ejaculare şi orgasmul prelungit la infinit, fără ejaculare, şi asta funcţiona printr-un fel de...

Autostăpânire. Da. Şi eram încântat că există această alo-

materialitate, m-am convins că ea este şi în trupul meu funcţionează şi se supune minţii mele – credeam eu! Dar simţeam o răceală, o răceală în tot acest dao. Erau mulţi prieteni pe care-i iubeam, îmi iubeam părinţii, îmi iubeam fratele, îmi iubeam rudele, iubeam fata pe care o doream de soţie; eram prea ataşat de oamenii pe care-i iubeam – pe când dao este foarte singuratic, eşti tu şi neantul. Şi mă simţeam tot timpul, în acest dao, mă simţeam singur şi

30

această răceală nu te încânta, nu te entuziasma. Mă entuziasmau numai efectele tehnice, că: da, este! Faci aşa, rezultatul este ăsta, ca-n ştiinţă.

Mulţi se apucă de tantra sau de alte forme de yoga tocmai pentru această eficacitate practică: nu trebuie să crezi, faci şi simţi efectele. Tocmai din acest motiv sunt fascinaţi de practicile orientale atât de mulţi oameni…

Până când, într-o zi, îmi nimereşte în mână o broşurică în limba rusă: Cugetări spirituale, de la biserica adventistă. Şi acolo am aflat de Hristos, în sensul de Persoană, nu în sensul de simbol, cum Îl percepeam până atunci pe Hristos. Şi acolo era ideea că nu poţi să te mântuieşti singur, ci prin dragostea faţă de aproapele tău. Aceasta era pe vremea aceea o descoperire, că fericirea poţi s-o capeţi în dragoste cu aproapele. În dao, tu şi neantul, atâta. Ceilalţi nu există. Pe când aici, tu eşti cu semenii tăi, împreună. Poţi să iubeşti. A iubi nu este o piedică, ca în dao. A iubi pe cineva din această lume nu e piedică, ci invers, este o condiţie a fericirii. Şi m-a bucurat foarte mult această descoperire pentru mine că există totuşi alo-materialitatea care nu că implică, dar condiţio-nează iubirea faţă de aproapele. Dar, oricum, nici nu mă gândeam la Ortodoxie, pentru că eram adeptul naşterii mele aleatorii în sânul poporului român, cu tot patriotis-mul meu. N-am fost deci la secta adventistă niciodată, deoarece consideram orice adunări sectante ca ceva demn de dispreţ, oameni psihic handicapaţi.

Asta a fost înainte să mergi la întâlnirile ortodoxe?Nu, în timpul acestor întâlniri. Practicai daoismul în timp ce mergeai la întâlnirile

ortodoxe? Da, da, da! Pentru că mă duceam acolo din interes

intelectual şi psihologic. Nu mă duceam pentru că credeam.

31

Atunci de ce zici că ai aflat de Hristos din cartea adventistă? Nu aflai de Hristos la întâlnirile respective?

Aflam, dar eu consideram că e un simbol, un cuvânt simbol, o persoană simbol. Aceste întâlniri au fost multe, au fost poate 20-30 de întâlniri. Eu nu mă duceam în fieca-re duminică, mă duceam poate o dată pe lună acolo. Aces-te întâlniri au durat toată aflarea mea la Moscova, adică doi ani de zile. Acest adventism a fost poate în decursul a una sau două întâlniri. Convertirea mea de la zero până la Ortodoxie a durat 14 luni de zile. Şi deci în primele luni a fost acest adventism. Dao a fost tot în primele luni.

Da, încă un efect, l-am scăpat, pe lângă alo-materia-litate, de la profesorul maicii mele – maică-mea fiind eleva lui preferată – profesorul de la sat, un rus românizat, Leo-nid Ceaikovski, a lăsat toată biblioteca sa de literatură stră-ină, mie. Şi acolo era o carte în limba franceză, de Ernest Renan, La vie de Jésus, şi am citit-o, La vie de Jésus, şi m-a bucurat că a fost scrisă în stilul – era o colecţie în per-ioada sovietică, Viaţa oamenilor iluştri, aduna biografiile, cartea-biografie a fiecărui om: Aristotel, Constantin cel Mare, Curie ş.a.m.d. Şi La vie de Jésus era scrisă în acelaşi stil: despre omul Iisus. Şi atunci, pentru prima dată în min-tea mea a încolţit ideea că Iisus Hristos, într-adevăr, este o persoană istorică. Că noi am fost educaţi că Iisus Hristos este o invenţie, că nu există, n-a existat aşa ceva în istorie. Şi atunci, pentru prima dată, am văzut că Iisus Hristos a existat ca persoană fizică, ca unul dintre noi, concret, geo-grafic, în timp este localizat, e unul dintre noi. Deci, Iisus Hristos, într-adevăr, a existat! Pentru mine era o descope-rire, prin Ernest Renan făcută. Deci, după aceasta, urmea-ză daoismul, după aceasta urmează broşura cu adventiştii.

Acest Dan Petrică... vedeam des la el lucruri de producţie străină. Şi în felul ăsta am aflat că el pleacă de-seori la Paris. Şi într-o zi, îmi spune: „Când o să vin de la

32

Paris, să mă întâmpini la Şeremetievo, la aeroport, pe data cutare, la ora cutare, cursa cutare”. Îl întâmpin. Mi-a spus: „Să vii cu taxiul, că o să avem de încărcat ceva”. Într-ade-văr, iese cu trei televizoare. Atunci, televizoarele erau de-ficitare la noi. Şi ăsta vine-n plus cu televizoare străine, de calitate mai bună. L-am ajutat să încarce aceste televizoa-re, am venit la el acasă. El locuia pe strada centrală a Mos-covei, Arbat, într-un apartament nu de acesta mare, dar era cu două camere apartamentul lui, dar tot de acesta cu tava-ne înalte. Am descărcat şi întreb: „Dane, dar ce faci, co-merţ? Faci bişniţă cu televizoare?” A spus: „Ai să vezi”. Şi descărcăm. El, fără multe menajamente, rupe ambalajul acestora. Zic: „Măi, tu nu vrei să le vinzi? Că strici din preţ!” Zice: „Nu, n-am de gând să le vând, că am să le dau”. „Cui?” „Am promis cuiva să le dau”. „Atunci de ce te comporţi aşa?” „Ai să vezi!” Fuge la bucătărie, aduce o şurubelniţă şi începe să deşurubeze partea din spate a televizorului. Zic: „Măi, strici! Acolo trebuie să fie sigiliu, tot!” Zice: „Nu importă!” Şi, într-adevăr, desface şi toată partea aceasta care era goală era umplută cu cărţi antisovietice, cărţi religioase, cărţi politice, de toate, era umplută. Şi el desface şi... o grămadă de cărţi. Ediţii monarhiste, alb-gardiste, ortodoxe…

Un curaj nebun…Şi de atunci îl ajutam pe el să distribuie această

literatură pe la locuinţe secrete. Adică el îmi dădea adresa, pe care s-o ţin minte pe de rost. Luam o pungă din cele mai simple, învelită în ziar, mă duceam, urcam la apartamentul respectiv, sunam la uşă, plecam ochii în jos ca să nu văd cine-mi deschide şi spuneam parola; auzeam parola de acolo. Fără să mă uit la persoana respectivă, întindeam pachetul; fără nicio vorbă, pachetul se lua, uşa se închidea şi eu plecam. Persoana respectivă se vede că proceda la fel, că nimeni nu s-a uitat în faţa mea şi eu nu

33

m-am uitat în faţa nimănui, nu ţin minte pe nimeni. Era ca, în cazul în care o să fiu prins, să n-am ce spune. Şi dat fiind că adresele erau în cap şi se schimbau destul de des, eu le uitam. Şi normal că nu puteai – Moscova e foarte mare – să ţii minte exact unde ai fost o singură dată în viaţa ta. Apoi, aceste locuri se schimbă, se perindă, că o dată pe săptămână plecam să duc pachetele în timpul ăsta şi normal că nu ţineai minte.

Iată cum se putea face misiune în Rusia sovietică…Şi, într-o seară, am zăbovit mai mult la el acasă,

până pe la miezul nopţii, şi el îmi dă un pachet să-l duc. Era, ţin minte, vara anului viitor deja, peste un an şi ceva de la cunoştinţa noastră. Şi, din centrul Moscovei, urc în ultimul tren de metrou, să plec la marginea oraşului, unde erau căminele noastre. Ţin minte acea seară, era târziu, aproape de unu noaptea, ultimul tren; vagoanele pustii. În alt capăt de vagon, stau doi tineri, el şi ea, îmbrăţişaţi. Eu m-am aşezat în capătul opus al vagonului. Ştiu că nimeni n-are cine să mă privească şi desfac pachetul. Când colo, văd o carte, nu xeroxată, dar tehnologia, aceeaşi ca la xerox. Mă uit, e scris în limba rusă, ortografia de până la revoluţie, Ofrandă monahismului contemporan.

Cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov… A făcut multă lucrare această carte, a fost tipărită şi în America şi pe mulţi i-a rănit cu dragostea lui Hristos…

Şi deschid unde se nimereşte. Era început de capitol şi încep să citesc. Am citit patru pagini, dar totul s-a răsturnat în mine. În primul rând, am simţit că s-a deschis ceva, o nouă dimensiune. Am simţit... mi s-a făcut îndată milă faţă de mine, în sensul că toată viaţa mea până atunci era irosită în zadar. Senzaţia aceasta era totală, că toate cărţile mele citite – de filosofie, de cultură, de artă – erau ca un gunoi; era ca o bâiguială de copil care abia învaţă să vorbească în comparaţie cu cele patru pagini. Acele patru

34

pagini, cum le vedeam eu atunci, erau de milioane de ori mai importante, mai profunde decât toată vastitatea cărţilor mele citite până atunci, toată filosofia – nu numai marxistă, ci şi cea occidentală – era un gunoi în comparaţie cu aceste patru pagini.

Ce bine ar fi dacă toţi intelectualii ar înţelege asta…Şi am ajuns copleşit la cămin, n-am putut să dorm

noaptea aceea. A doua zi, ţin minte, era duminică şi am stat acasă şi am citit din cartea aceea. Luni, îi telefonez la serviciu şi-i spun că n-am mai fost să duc nimic, ceea ce mi-a dat mie am deschis eu şi am citit. „Poate să rămână la mine?” A spus: „Da, bineînţeles, păstrează ţie, nu mai du! Poate să rămână la tine, că eu prin altcineva trimit alt exemplar”. Şi aşa a rămas, eu şi acuma am această carte – e aici, în secretaire, dacă deschid, răscolesc, o scot de acolo.

Atunci am simţit o totală răsturnare, absolut o naştere din nou, o... e greu să explici în cuvinte! Cuvântul răsturnare este cel mai exact. Şi tot ce până atunci era o presimţire, o dibuială, un aşa fel de înţelegere a anumitor logici, aici nu mai era aşa. Totul a devenit foarte clar, totul a devenit firesc, totul a devenit... cum să spun?... la locul său şi eu mă simţeam acasă, parcă aici am sosit, mai departe nu mai este nevoie să cauţi nimic.

Cu toate acestea, erau mari probleme, ulterior. Eu nu puteam să-mi fac cruce. Nu puteam, nu se ridica mâna, eu cu voinţă intram în biserică – deja intram în biserică altfel decât înainte; înainte intram în biserică, la început, ca într-un obiectiv turistic, ca turiştii intram la biserică. Apoi intram ca ceva folcloric. Şi apoi am început să intru cu totul altfel în biserică, ca în ceva care într-adevăr comportă sensuri dincolo de înţelegerea mea, sensuri foarte profun-de. Şi ceea ce eu văd acolo nu este ceea ce văd eu; într-adevăr, este ceva mult mai important şi mult mai pro-

35

fund decât pot să cuprind eu cu mintea. Şi ceea ce spune preotul acolo şi gesturile care se fac – dacă eu nu le înţe-leg, nu înseamnă că ele sunt proaste, înseamnă că eu, într-adevăr, nu înţeleg ceva foarte important. Deja eram cu o senzaţie de evlavie, când intram în biserică, simţeam că ceva deja e altfel decât vedeam până acuma. Dar, oricum, nu puteam să-mi fac cruce, nu puteam sta în genunchi. Toată lumea, bunăoară, la Evanghelie era în genunchi, eu eram în picioare, nu puteam fizic, era o împietrire totală. Spuneau: „Tu, nefiind botezat, poţi să-ţi faci cruce!” Eu nu puteam!

Dar de ce, nefiind botezat, nu puteai să-ţi faci cruce?

Dar tu crezi? Îţi faci cruce? Da.Dar mie nu mi se ridica mâna. Era ca o paralizie, ca

o stare de asta de stupoare. Diavolul mă ţinea. Nu puteam să-mi fac cruce, nu puteam sta în genunchi.

Nu voiai? Sau nu puteai? Voiam, dar nu mi se ridica mâna. Cu forţa, trebuia

cu efort fizic să-mi întorc mâna. Mâna dreaptă era aşa, de-a lungul corpului... Şi eu îmi spuneam mie: „Fă-ţi cru-ce! Împreunează degetele, du mâna la frunte!” Mâna stă jos, nimic, nimic! Nicio reacţie! Sau: „Uite cum toţi s-au pus în genunchi, pune-te şi tu în genunchi!” Deloc, deloc!

Era o lucrare diavolească asta, mare lucru că ai scăpat de ea.

Eu nu puteam să-mi închipui să pup mâna preotului: „Cum, un bărbat pupă mâna unui bărbat?” Eu, înţeleg când la femeie unii şi picioarele le pupă, dar la bărbat mi-era groază să mă uit: cum adică, îi pupă mâna unui băr-bat? Era shocking pentru mine lucrul ăsta! Şi pentru mine asta era un fel de zid care mă despărţea: să fac cruce, să stau în genunchi, să pup mâna preotului – era... Zic: cum?

36

Eu sunt... dacă mă recunosc rob, păi numai în faţa lui Dumnezeu mă recunosc... dar aici cum poate să fie? Impo-sibil! Şi starea aceasta a durat nu o singură lună. Ţin min-te, am fost într-un pelerinaj la Serghiev Posad, la Lavra Sfintei Treimi. Am dormit pe coridoare, acolo, că erau mulţi pelerini.

Erau mai mulţi pelerini sau mai mulţi turişti pe vremea aceea?

Pelerini. Turişti erau ziua, dar pelerinii veneau noaptea. Şi apoi ziua se plimbau ca turiştii, dar noaptea rămâneau prin chilii, pe coridoare, care nu încăpeau. Noi dormeam pe coridoare, pe saltele. Tineri erau foarte mulţi. Majoritatea erau tineri. 18, 20, 30 de ani. Şi aproape toţi intelectuali. Toţi erau intelectuali: studenţi, aspiranţi, pro-fesori. Oameni de aceştia care nu erau cu studii superioare n-am văzut pe acolo. Dar erau mulţi! Sute, sute, din toate colţurile Rusiei. Şi nu uit că m-a impresionat că erau inte-lectuali! Cu studii foarte vaste, cu cultură foarte vastă şi puteai discuta cu ei interminabil pe orice temă. Şi iată, am intrat noi în chilia părintelui Benedict: aşa, o namilă de vreo doi metri şi ceva, roşcat – după ’90 a plecat la Mun-tele Athos, îmi pare că şi acuma e acolo. Intrăm – îmi pare că e evreu el; am văzut în biblioteca lui cărţi în greacă, în ebraică, în engleză, în slavonă, în rusă; în chilia lui erau toate cărţile acestea. Şi prietenii îi spun: „Părinte Benedict, iată, avem cu noi pe Viorel din Moldova. E nebotezat. Este chemat – nu ştiam ce înseamnă chemat; catehumen3, dacă-l mai întrebaţi ceva, e matematician”. Şi el spune: „E adevărat că la voi, în matematică, o parte este egală cu întregul?” Zic: „Dacă-i vorba de o mulţime infinită de o anumită putere, o submulţime a ei are aceeaşi putere ca şi ea. Adică ele sunt, practic, echivalente, aceste mulţimi. Cuvântul egal, la infinit, nu se spune, se spune echivalent,

3 În limba rusă: oглашенный.

37

termenul acesta e”. Şi-mi spune: „Păi, tu înseamnă că înţelegi într-un fel ce înseamnă de o fiinţă cu Tatăl, de aici rezultă”. Zic: „Da, înţeleg”. „Şi tu primeşti aceasta?” Zic: „Da, primesc”.

Dar fără să fie Fiul submulţime... Da, e echivalenţă, echivalenţă totală. Zic: „Da,

primesc lucrul ăsta”.Părintele încerca să vorbească pe limba ta…Şi el mă întreabă: „Dar cum înţelegi tu neprihănita

zămislire a lui Iisus Hristos?” Zic: „Alegorie”. El se uită aşa la cei din jur şi spune: „El nu poate fi botezat. Încă e devreme pentru dânsul”. Şi-mi spune mie: „Să ţii minte: în Biblie, alegorii nu există. Cum e scris, aşa este. Mintea noastră omenească este prea scundă ca să încapă în ea ceea ce e scris în Biblie, cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ceva nu înţelegi, înseamnă că tu eşti prost, nu Biblia. Dacă ceva nu ţi-e clar, nu în Biblie e neclar, în capul tău e neclar. Să ţii minte lucrul ăsta”. Şi spune: „El trebuie să mai înveţe”.

În vechime, catehumenatul dura foarte mult, tocmai pentru că era foarte important. Astăzi, când un eretic vrea să se boteze pentru a se căsători cu o fată ortodoxă, se botează formal, fără să fie conştient de importanţa botezului. Şi lipsa catehumenatului se vede mai apoi, după botez, în timp…

Şi iată aşa au mai trecut câteva luni, în discuţii. De acuma citeam. Am citit cartea Sfântului Siluan Athonitul, despre rugăciune, tot în samizdat. Acuma şi pe aceasta o am, o păstrez până astăzi. Şi eram într-o zi în vizită la ieromonahul Ambrozie Iurasov. Era exilat într-un sat cu vreo 20 de case, cătunul Krasnoe, din regiunea Ivanovo. Am plecat o noapte cu trenul, apoi cu autobuzul. Am ajuns într-o sâmbătă acolo. Era, ţin minte, noiembrie, şi un râu curgea în preajmă, şi era o pojghiţă deja de gheaţă pe acest râu. Era multă lume, din toată Uniunea Sovietică veniseră

38

la el, la spovedanie. La urmă, pe la orele 10 seara, am intrat şi eu, la discuţie, nu la spovedanie. Şi, după discuţie, cu mine aşa, profund, a vorbit: cine sunt eu, tot, tot, ce cred, multe, multe am vorbit, şi-mi spune mie: „Mâine, după Liturghie, te vom boteza. Eşti de acord?” Eu m-am mirat, că acum câteva luni am fost trecut la rebut, şi acum părintele Ambrozie mă primeşte.

Nu se poate pune problema aşa, de rebut… Doar că înainte nu erai pregătit pentru acest mare pas…

Deci, au fost aceste schimbări produse în mine, şi eu, pe de o parte, m-am mirat, pe de altă parte, m-am bu-curat, pe de a treia parte am simţit, aşa, o frică, o răspun-dere, că era o rupere de viaţa mea de până atunci; că eu simţeam că e altceva. Eram, oricum, om din lume. Eram, oricum, prins în aceste activităţi lumeşti – cu examene, cu aspirantură, cu activitatea antisovietică. Era... fierbeam, în această lume. Plus – normal! – că aveam frica securităţii: pe lângă naţionalismul meu, se adaugă şi creştinismul meu. Şi, iată, am consimţit. Şi el a spus: „Când eşti născut?” Am spus data şi spune: „Am să mă rog, să văd ce nume să ai. Ieşi din chilie!” Am ieşit şi, peste vreo jumătate de oră, spune: „Ai să fii Benedict!”

Un nume rar în Ortodoxie… De la Sfântul Benedict de Nursia, sfântul care a trăit în Apus, trecând la Domnul în anul 547, nu?

Da.El este considerat ocrotitorul celor care studiază…A doua zi, după Liturghie, am fost botezat într-un

butoi de 200 de litri, pentru benzină, curăţat, bineînţeles. Eu, până atunci, umblam la Liturghie, doar că atunci când se spunea: „Cei chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână!”, eu ieşeam.

Ieşeai din biserică pentru că aşa voiai tu, sau pentru că aşa ţi se cerea?

39

Aşa era regula! Aşa era regula, şi mie mi-au spus colegii mei, prietenii care erau botezaţi, când mergeam la Liturghie, mi-au spus: „Când ai să auzi cuvintele acestea, să ieşi! Că nu eşti botezat, nu poţi participa mai departe!” Şi eu ieşeam. Şi aşteptam pe pragul bisericii, sau mă plimbam prin curte, până se termina Liturghia şi ieşeau prietenii, colegii. Aşa am făcut şi în ziua aceea. Dar m-a întrebat, până a spune în ce am să fiu botezat, m-a întrebat părintele: „În ce vrei să te botezăm?”

De ce te-a întrebat? Aveau mai multe posibilităţi sau cum?

Era râul alăturea. Şi eu am spus: „În râu, ca Dan!” Că Dan se botezase de Bobotează, la miezul nopţii, într-un râu îngheţat, de 20 cm gheaţa! Şi prietenul lui, prin care a venit la credinţă, Serghei – Dumnezeu să-l ierte! – şi încă un ieromonah, care l-a botezat, au făcut în ziua aceea, cu o rangă, o copcă în acea gheaţă, au pregătit-o pentru noapte. Noaptea a venit şi s-a botezat acolo, în râul acesta îngheţat; –20º erau afară, şi a mers 40 de minute în deal, la drum, la chilia acestui ieromonah, ca să doarmă. Şi zice că atunci când a ajuns acolo (el avea părul lung) era totul îngheţat, părul era gheaţă total. Dar n-a avut nimic! Sănătos, normal. Spun şi eu părintelui Ambrozie: „Ca şi Dan, în râu!” El spune: „Nu, tu n-ai credinţă suficientă! Ai să mai răceşti, încă!” Şi a dat ordin ca nişte femei să care apă din fântână, cu găleata, ca să umple acest butoi de 200 de litri. Şi era apa rece, era cu pojghiţă de gheaţă, pentru că în biserică nu se încălzea. O biserică enormă, de prin secolul XIII, din piatră, făcută în stil bizantin. Era aşa de mare, că toate căsuţele din acel cătun încăpeau în interiorul bisericii, puse claie peste grămadă. Încăpeau în interiorul bisericii, aşa de mare era biserica din cătunul cela. Pragul stâlcit, rupt, ca pe timpul sovietic... doar în interior era făcut frumos. Un pridvor enorm şi-n pridvorul

40

cela, îngheţat, era acest butoi cu apă. Şi a spus – chiar o ţin minte pe fata aceea, cum o chema, Natalia Zlobina: „Găseşte cea mai mare cămaşă de botez. Ad-o!” Şi o cru-ciuliţă, purtată de cineva, veche, de aramă – am pierdut-o, din păcate. Şi după Liturghie, făcea nişte ierurgii, pe aco-lo, şi trecând aşa, repede, pe lângă butoi, băgând degetul în apă, spunea: „Încă e prea rece pentru credinţa ta!”

Ce ierurgii făcea? Trebuinţe! Adică vreo pomenire la morţi, ceva. Şi

trecând prin pridvor, băga degetul şi spunea: „Apa e prea rece pentru credinţa ta!” „Încă-i prea rece!...” „A, acuma e bună pentru credinţa ta!”

Dar se încălzea apa în timpul ăsta, sau cum? Era în interiorul bisericii, nu era afară. Deci, cât era

în interior. Dar tot era gheaţă în jur. Cineva avea un termometru acolo şi a spus: „Ia bagă, să vedem cât e!” Era de 4º apa. Şi a început procedura. Erau prezenţi doi prie-teni ai mei, acest Dan Petrică şi încă un băiat, care acum e preot. Atunci era şi absolvent la această Universitate Teh-nică din Moscova, Bauman, şi două femei, această Natalia Zlobina şi încă o femeie. Femeile s-au întors cu spatele, că el m-a dezbrăcat gol puşcă, toată procedura a fost cu mine gol puşcă. Am intrat în butoi, de trei ori m-a afundat sub apă, m-a scos, a pus cămaşa aceasta – era puţin mai sus de genunchi cămaşa aceasta. Eram desculţ pe ciment – dar mi-era aşa de cald! –, m-a luat de mână, m-a dus în altar, am înconjurat altarul, m-a adus înapoi, vorbea... Eu nu ţin minte nimic ce spunea. Dar în ajun, în discuţia noastră, mi-a spus să spun Crezul. Am spus Crezul şi mă oprea să lămuresc, tot ce era din Crez să lămuresc. Şi am lămurit totul. După asta a spus: „Mâine te botezăm!” Eu Crezul îl ştiam deja pe de rost, ştiam rugăciunile începătoare pe de rost – în limba slavonă, româneşte nu aveam acolo şi în

41

felul ăsta m-am botezat. Dar, după ce m-am botezat, am început să-mi fac crucea liber, să stau în genunchi liber.

Ţi-ai dat singur seama de diferenţă, că ţi-era mai uşor, sau...

Era firesc! Până atunci nu puteam face niciun gest. Dar ţi-ai dat seama de diferenţă? Da, da, absolut! În aceeaşi zi mi-am făcut cruce!

După ce eşti botezat îţi faci cruce. Mi-am făcut cruce, m-am simţit liber. Liber şi firesc, venea din mine gestul ăsta de a face cruce. Şi problema cu pupatul mâinii la preot a dispărut de îndată, nu era problemă, absolut! Parcă nu eram eu, era altă viaţă.

Ce-ai simţit în timpul botezului? Frică, frică mare. Pe de altă parte, o putere care mă

făcea totuşi să accept. Şi frică nu de apa rece! Dar era, aşa, o senzaţie să mă feresc de răceala ei – dar nu aceea! Era altfel de frică. Era o frică foarte puternică, dar nu groază, nu de gen groază. O frică pentru răspunderea pe care o iei. Eu eram obişnuit să port răspundere pentru cuvintele mele, adică pentru ceea ce fac, să port răspundere deplină pentru faptele mele. Eram aşa educat, cu toată fermitatea. Şi dacă iau această decizie, eu ştiu că înapoi nu mai dau.

E extrem de important ca fiecare creştin să fie conştient de responsabilitatea care apasă asupra lui…

Şi de aceasta era frica: frică pentru viitor, frică pentru că n-am să pot să duc aceasta. Mă îngrozea gândul că poate cândva va trebui să-mi pară rău pentru gestul ăsta. Asta era groaza cea mai mare.

De ce să-ţi pară rău? Pentru că era totuşi o doză de necunoscut. Eu foarte

puţin cunoşteam atunci, foarte puţin! Frică de necunoscut. Pe de o parte simţi această putere, că trebuie să faci pasul acesta, simţi bucuria că eşti acceptat; pe de altă parte, răspunderea aceasta colosală. Asta, până a intra. După ce

42

am ieşit de acolo, o pace... aşa, totală! Totul a rămas în urmă. Nicio problemă! Numai aşa: bucurie, căldură, şi un fel de stare de pace – nu linişte, nu plictiseală, dar un fel de... când dintr-o duhoare ieşi la aer de munte. Poţi respira cu pieptul deschis, cu toţi plămânii poţi respira, fără să te sfieşti de vreun miros care poate să vină. Aşa o senzaţie! Şi pacea legată de această respiraţie liberă şi adâncă şi din toţi plămânii, aşa o senzaţie. Nu pot s-o descriu. Ne-am întors, am luat masa, m-au felicitat cei care erau – necunoscuţi din toată lumea, adunaţi acolo.

Din toată Rusia, adică? Din toată Uniunea Sovietică, da. Că Rusia era Rusia,

şi Uniunea Sovietică e mai mare decât Rusia. Şi la plecare, aceşti doi prieteni ai mei se apropie înaintea mea de preot să ceară binecuvântare la drum, şi eu rămân cu vreo trei paşi în urmă. Şi văd că părintele Ambrozie îi întreabă pe cei doi, cu referire la tustrei: „Voi în ce limbă discutaţi între voi?” Şi Dan spune: „Când e Veaceslav cu noi, discutăm ruseşte. Dar aşa, discutăm româneşte”. El spune: „Vă binecuvântez între voi să discutaţi astăzi franţuzeşte”. Veaceslav spune: „Părinte, eu nu ştiu franţuzeşte nimic!” „Eu v-am binecuvântat!”, spune părintele. „Plecaţi!” Am venit şi eu să iau binecuvântarea şi spune: „Ai auzit ce le-am spus lor?” „Da”. „Plecaţi!” N-am înţeles nimic din binecuvântarea aceasta, de ce să vorbim franţuzeşte între noi, habar n-aveam. Mai ales că Veaceslav englezeşte ştie, dar franţuzeşte o iotă nu ştie! Şi mergem noi de la casa părintelui până la şosea, să luăm autobuzul, în tăcere. Era un apus de soare foarte frumos, soare roşu. Ajungem la şosea, ne întoarcem către răsărit, ne facem cruce. În timpul ăsta vine autobuzul. Nu vorbiserăm nimic până la autobuz. Urcăm în autobuz, când colo, autobuzul era semistricat. Motorul e în spate la autobuz, se vede că era stricat şi toate banchetele din spate erau scoase. Motorul parcă era în

43

salon! Şi aşa o gălăgie! Şi n-am putut să ne aşezăm altfel decât eu cu Dan şi peste trecerea de pasageri s-a aşezat Veaceslav. Nu puteam vorbi, pentru că era gălăgie straşnică. În tăcere am ajuns până la gara din Ivanovo. Era noaptea, târziu – era pe la 11 noaptea. Eu eram încă sub impresia botezului, eu tăceam.

Dan aleargă înainte la casele de bilete, se întoarce şi spune: „Bilete nu-s! Numai la venirea trenului se vând! Eu mâine am şedinţă dimineaţă la primărie, nu pot să-ntârzii! Trebuie să inventăm ceva!” Şi spune: „Eu acuş inventez!” Şi fuga la direcţia gării! Peste un timp se întoarce, ne face semn cu ochiul, cu şeful de schimb de la gară şi spune: „Iată, acesta este invitatul nostru din România (mă arată pe mine), ruseşte el habar nu are. Eu sunt obligat sa-l transport mâine la primărie la Moscova. Este o persoană importantă şi nu pot să-l las aici. Maşina s-a stricat în drum, am lăsat-o la câţiva kilometri de oraş, am venit cu autobuzul încoace. Iată, acesta este şoferul (arată la Veaceslav), care româneşte nu ştie, şi nu pot să-i las pe dânşii, nu pot să-l las pe unul şi pe altul să-l iau. Trebuie tustrei să plecăm. Eu sunt responsabil din partea primăriei. Iată legitimaţia mea de la primărie (şi-i arată, într-adevăr, legitimaţia de la primărie). Aşa că vă rog să depuneţi tot efortul să nu ne facem de râs noi, poporul sovietic, în faţa unui străin, aşa că aveţi grijă să avem biletele!” Şi ne invită acesta pe toţi trei la bufet – bufetul nu era pentru toată lumea, ci pentru angajaţii gării. Ne aşează la masă, ne serveşte cu ceva, şi-i spune lui Dan: „Tu stai cu mine, ca să pice biletele, primele să le iei tu, nu cumva să vină alte comenzi de la alţi şefi”. Şi Dan a lipsit toată noaptea, până la trei şi jumătate, patru dimineaţă, când a venit trenul, pe la trei dimineaţă a venit trenul. Şi eu am fost în doi cu Veaceslav, la masă, în prezenţa lucrătorilor gării, şi nu aveam voie să vorbim între noi ruseşte, pentru că

44

„oficial” eu nu ştiam ruseşte. Şi el, ca înadins, nu-i venea în cap nimic englezeşte. Şi el făcea numai citate... din filme ruseşti, unde erau citate în limba franceză: Mersi bacu – cum spun ruşii „Merçi beaucoup”, Je ne mange pas..., citate din filme ruseşti, din limba franceză, pe care le ştia. Şi numai aceste cuvinte le spunea, vreo patru, trei citate. Pe la trei aleargă Dan, fără să ţină seama la faptul că eu, chipurile, nu ştiu ruseşte, spune: „Băieţi, am trei bilete, fuga la tren!” Am fugit, ne-am urcat în tren, ne-am aranjat în compartiment, trenul s-a pornit, am respirat uşuraţi. Şi-n timpul acela Veaceslav spune: „Băieţi, n-aţi observat? S-a împlinit binecuvântarea părintelui!” Că fără să vrem, am vorbit franţuzeşte între noi şi altă limbă n-am vorbit. Asta era prima minune pe care am văzut-o după botez. După aceea au fost minuni, într-adevăr, mari, nu ca aceasta, mică. Şi foarte multe.

Vorbeşte şi despre ele! E greu aşa, dintr-o dată. Cu care să încep? Uite,

bunăoară, primul nostru copil, Hristofor, a fost dăruit de Dumnezeu. Medicii au spus că noi n-o să avem copii, că nevastă-mea a avut o sarcină extrauterină şi a pierdut o trompă, deci. Cealaltă trompă era total impracticabilă, şi au spus că în plus, noi avem Rhezus factor.

Adică RH diferit? RH diferit. Ea e negativ, eu sunt pozitiv. Ea e grupa

a IV-a, eu sunt grupa a II-a. Şi medicii au spus: „Voi copii nu veţi avea. Gândiţi-vă la fertilizare in vitro sau la înfiere”. Şi noi ne gândeam, dar totodată ne şi rugam. Până când, într-o zi, am aflat că ea e însărcinată. A dus sarcina cu bine şi a născut. Şi, mai mult decât atâta, peste doi ani s-a născut al doilea copil. Medicii au spus că, dacă unul s-a născut cu RH negativ, mai mult decât atât n-o să avem copii. Şi totuşi am avut şi al doilea copil, ca un cadou. Şi asta e minune!

45

Când vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii…Eram, tot în perioada aceea, la cămin, după botez, şi

venise în trecere prin Moscova fostul meu şef de la Chişinău, şef ştiinţific. Eram în relaţii bune cu el şi era în drum spre Novosibirsk, Alma-Ata, avea o noapte de stat la Moscova şi-mi spune mie: „Dacă poţi, să mă iei o noapte la cămin, ca să nu mai cheltuiesc la hotel, mai ales că e şi foarte greu să găseşti cameră la hotel, la Moscova!” Zic: „Bine”. Principalul era să-l trec fără să observe.

Cine, paznicul? Mai sus decât paznicul, femeile acelea care erau

acolo, directoarea, vice-directoarea. Era un cămin deose-bit, era un cămin regim hotel – hotel, în sens de camere foarte bune, WC aparte, baia aparte, erau condiţii foarte bune. Erau două cămine identice alături, în fiecare, două mii de locatari. Intrarea era ca la hotel, ca la recepţie: era hol mare, recepţie, pe lângă recepţie trebuia să treci, să intri la ascensoare. Şi lucrau pe schimburi femeile acolo, erau femei cu studii superioare. Permanent erau cu litera-tură foarte bună. Aspiranţii le dădeau lor cărţi bune. Erau intelectuale şi ele, nu erau paznici. Şi era acolo o femeie, o tânără, Tatiana, care avea o pică pe mine extraordinară! Şi eu tot timpul căutam, când venea soţia mea – eram deja căsătoriţi, dar eu eram la cămin –, să nimerească venirea ei în schimbul directoarei, că aceea mă simpatiza. Tot timpul ne făcea o cameră aparte, mie şi soţiei mele, şi ne simpatiza şi pe soţia mea şi pe mine. Dar Tatiana aceasta ochi n-avea să mă vadă! Spunea: „O să vină, Ciubotaru, o vreme când am să te prind şi atunci o să ai probleme!” Dar era situaţia cea mai gravă. Cel mai grav era să găzduieşti oameni fără înregistrare în cămin. Şi iată, vine acest Alexandru, şeful meu, la mine, şi exact e schimbul ei. Eram înfuriat, fricos, şi dau să trec cu el şi ea spune: „Ciubotaru, cu cine treceţi acolo?” Acela s-a pierdut şi eu

46

spun: „La mine, la mine!” Şi ea spune: „Să lase paşaportul aici! Şi să ştiţi că până la zece seara sunt vizitatorii!” Dar trebuia pe noapte să rămână omul! „Dacă el la orele zece nu pleacă, eu confisc paşaportul şi-l dau la miliţie!” Dar el trebuia să plece cu paşaportul la aeroport. Era deja nouă şi ceva seara. Intrăm şi ce să facem, ce să facem? Ăsta: „Măi, eu am intrat într-o belea! Eu trebuie să plec acuma!” Spun: „Nu ştiu ce să facem, acuşi cobor eu jos!” Cobor şi prind rând să dau telefon la Chişinău, la interurban, că erau în hol telefoane interurban, eram foarte favorizaţi în sensul ăsta la cămin. Şi stau acolo, cică stau la coadă să telefonez. De fapt, mă gândesc: „Ce să fac eu cu paşaportul”. Şi stau şi mi-am amintit: se spune că, dacă te rogi cu toată inima, atunci se rezolvă.

Aşa este, dacă îţi pui nădejdea în Dumnezeu, se rezolvă, dacă lucrul e de folos. Că nu trebuie nici să avem o atitudine magică faţă de rugăciune, „mă rog şi gata, se întâmplă tot ce vreau…”

Şi scot mătăniile din buzunar – erau dăruite, la botez preotul mi-a dăruit mătănii şi Noul Testament. Şi mi-a spus cum să folosesc mătăniile celea, ce să spun la fiecare nod. Şi stau şi încep să spun, dar in the back mind mă gândeam: „Să-mi dea paşaportul, să rezolv problema asta! Să-mi dea paşaportul, să rezolv problema asta”. Şi mă rog: „Doamne, Iisuse Hristoase...” şi mă rog, şi mă rog, aşa, vreun sfert de oră. Se apropie un sudanez de mine, un musulman, spune: „Ce faci?” Zic: „Tu ştii ce fac!” Că el era musulman şi eu eram cu mătăniile. „Bun, nu te deranjez”.

Ba chiar de multe ori musulmanii ştiu mai bine ce să facă cu mătăniile, că noi avem şi le purtăm ca brăţări, iar ei le folosesc rugându-se. Noi avem Adevărul, dar nu avem râvnă, ei au râvnă, dar nu sunt în Adevăr…

47

Şi stau, mă rog, mă rog, stau, dar departe, eram la vreo 30 de metri de recepţie, eram în capătul celălalt al holului. Deodată mă ghionteşte musulmanul ăsta şi-mi spune: „Viorel, Tatiana te cheamă! N-auzi, că a treia oară te strigă!” Şi eu parcă mă trezesc şi aud: „Ciubotaru! Apropiaţi-vă de mine, de câte ori să vă spun? Acuma veniţi la mine!” Şi eu, din capătul celălalt al holului, vin la ea, speriat: nu cumva a chemat şi poliţia? Mă apropii. Ea foarte serioasă, seacă, îmi întinde prin ghişeu paşaportul lui Alexandru: „Ciubotaru, luaţi paşaportul!” Zic: „De ce să-l iau?” „Luaţi-l!” Zic: „Şi ce să fac? Să plece omul?” „Poate să rămână pe noapte. Luaţi paşaportul!” Eu zic: „Nu înţeleg...” „Luaţi-l acum!” Eu îl iau atunci şi zic: „De ce să-l iau?” „Nu ştiu, dar trebuie să vi-l dau!” Foarte sec. Zic: „De ce trebuie să mi-l daţi?” Zice: „Nu ştiu, luaţi-l acum, că altfel mă răzgândesc!” L-am luat şi am plecat şi nu au fost probleme. Femeia care visa să-mi creeze probleme a renunţat la această ocazie…

Da, mâna lui Dumnezeu. E totuşi interesantă şi atitudinea ta, parcă o stârneai să nu ţi-l mai dea…

Au fost şi multe alte minuni. Dar intrarea în viaţa bisericească s-a produs foarte treptat. Ţin minte, după botez, a venit în vizită la mine acel Dan Petrică, cu prietenul lui, prin care el ajunsese la credinţă. Şi era decembrie, postul Crăciunului. Şi eu pregătisem, cu un alt prieten de-al meu, fasole cu carne de porc înăbuşită. Cu murături, toate producţie moldovenească. Şi pun ceaunul în faţa lor, şi acel băiat, Serghei, spune: „Noi nu vom mânca aceasta. Că suntem în post”. Şi eu spun: „Păi, e o formalitate!” El spune: „Nu, postul nu-i formalitate. Trebuie să postim. Cine nu posteşte nu se mântuieşte. Tu trebuie să ştii, că tu eşti creştin şi tu trebuie să posteşti! Este imposibil să nu posteşti. Atunci nu eşti creştin”. „De ce?” „Pe urmă ai să înveţi de ce. Dar tu să începi să

48

posteşti”. Şi eu am spus: „Ei, foaie verde, să mănânci, să nu mănânci...” În seara aceea am mâncat totuşi fasolele cu carnea de porc, băieţii ceia doi n-au mâncat nimic, au mâncat doar ceai şi ce era acolo, pâine cu miere. Dar am hotărât să postesc. A doua zi, deci, am hotărât să fac conform regulii, şi am văzut că nu este aşa de simplu. Că te încearcă! Eu mă credeam foarte tare, dar nu era aşa de simplu. Apoi am aflat secretul, peste câţiva ani; fiind deja la o nouă parohie, vedeam că în ajunul postului, se apropiau şi cereau binecuvântare la post de la preotul duhovnic: „Binecuvântaţi, părinte, să postesc!” Îmi zic: „Ce-i cu prostia asta? Postul e reglementat, se dă, indiferent de ce spune duhovnicul. E dat de Biserică, nu de duhovnic, postul. Ce mai ceri binecuvântare? Ca şi cum aş spune: «Binecuvântaţi, părinte, să mă mântuiesc!» şi te-ai mântuit!” Şi a spus: „Nu, că dacă iei binecuvântarea la post, atunci postul trece uşor, nici nu simţi că posteşti, e firesc postul”. Şi am luat binecuvântare şi eu, pentru post. Şi de atunci, de fiecare dată iau binecuvântare pentru post şi postul trece cu bucurie, cu multă bucurie, fără aceste căderi, fără aceste nevoi de a mânca ceva care nu este de post. Trece numai ca o bucurie şi ai un fel de nostalgie a postului, de fiecare dată. Vrei ca postul să se întoarcă.

Lucru pe care cei care nu postesc nu au cum să îl înţeleagă…

Din ’86, când m-am botezat, până-n ’90, mă spovedeam la părintele Ambrozie. Fie plecam în satul acela, fie plecam – el a fost mutat apoi la Ivanovo – la Ivanovo, el venea relativ des la Moscova, în secret, ca să nu ştie KGB-ul, că era sub supraveghere, ca persoană antisovietică şi el, venea la Moscova şi noi ştiam, fiii lui duhovniceşti, că vine la Moscova, la cine se opreşte şi plecam şi noi acolo, la spovedanie. Venea şi nevastă-mea.

49

Deja şi nevastă-mea se spovedea acolo. Nevastă-mea s-a integrat în biserică uşor.

V-aţi apropiat de biserică în aceeaşi perioadă? Eu, în felul cum am spus. Ea venise – am avut un

specific cu nevastă-mea, că am fost crescuţi în medii diferite. Eu am fost crescut într-un mediu profund antisovietic şi naţionalist, ea a crescut într-un mediu pro-rusesc. Deşi maică-sa e moldoveancă, taică-său era rus, şi ea a făcut şcoala rusă. Într-un mediu rusesc a crescut, într-un mediu unde problema naţională nu exista. Şi părinţii mei mi-au spus categoric: „Nu te căsătoreşti cu nimeni decât cu o româncă! Cu o româncă-româncă, să fie naţionalistă ca şi tine, să vezi din ce neam vine ş.a.m.d, tot, tot, tot!” Pe când eu mă îndrăgostisem de fata aceasta. Şi eu nu puteam să calc peste binecuvântarea părinţilor, chiar şi în sensul laic al cuvântului, nu puteam să trec peste cuvântul părinţilor, că aşa am fost educat, pe de altă parte, nu puteam renunţa la ea, nici nu mă gândeam la altă fată!

Pentru un tânăr din ziua de astăzi, sau pentru tinerii din generaţia de mâine, o astfel de atitudine pare de neînţeles. Şi mie mi se pare ciudată, mai ales că nu era vorba de un tânăr credincios care aştepta binecuvântarea părinţilor săi credincioşi…

Şi aşa a durat starea aceasta de nici încolo, nici încoace, timp de şapte ani. Şi în sfârşit, prin Nana mea, care o cunoscuse pe viitoarea mea soţie, a spus: „E o fată foarte bună şi e bine să fii cu ea! Şi este important să te căsătoreşti din dragoste, că dacă nu e din dragoste, atunci te chinui toată viaţa!” Şi ea i-a convins pe părinţii mei, părinţii mei au spus: „Bine, suntem de acord, în situaţia asta, să te căsătoreşti cu fata asta. Dar ea să intre în familia noastră integral!” Şi a intrat integral!

50

Şi în ’86, iulie, am făcut nuntă. În noiembrie m-am botezat, în ’86, şi în decembrie, ea vine la Moscova în vizită la mine, deja era soţie legală, tot.

Dar nu eraţi cununaţi religios. Nu eram cununaţi religios. Dar era legal după

paşaport. Şi ea vine, o întâmpin la aeroport, în drum spre cămin îi spun că eu m-am botezat. Ea spune; „Bine”. Şi umblu la biserică. Ea spune: „Bine”. „Şi tu trebuie să te hotărăşti să umbli la biserică cu mine”. Ea spune: „Nu! Treaba ta ce faci, eu nu umblu!” Ajungem la cămin şi spun: „Iată, acuma este miercuri, duminică trebuie să mergem la biserică. Ai să te gândeşti. Dacă nu mergi la biserică, divorţăm. Aşa că hotărăşte-te: cu mine la biserică, ori fără mine, divorţăm”. După şapte ani de zbatere, atâta ne-am zbătut ca să fim împreună. Şi primele luni după căsătorie, practic e luna de miere încă, continuă.

Ai pus problema cam dur, dar a dat rezultate. Astfel de discuţii ar trebui să aibă loc înainte de căsătorie, dar pentru că tu nu erai botezat, bine că măcar au avut loc după. În ziua de astăzi multe cupluri se căsătoresc fără să îşi pună astfel de probleme, şi de asta ajung foarte repede la divorţ…

Şi peste vreo două zile, mi-a mai pus câteva întrebări despre credinţă şi a spus: „Hai să încercăm să mergem la biserică”.

Bine că a fost atât de receptivă…Şi i-am spus nevestei mele cum să se comporte la

biserică. Îţi faci cruce la fiecare Doamne, miluieşte!, la Slavă, la mântuire, când auzi cuvântul mântuire, la aceste expresii, cuvinte, îţi faci cruce. Bărbaţii şi femeile nu erau alăturea, chiar erau fizic despărţiţi. În biserica aceea proaspăt deschisă, Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova, de cum intrai, naosul era despărţit în două, prin coloane şi prin sfori aşa frumos făcute. Femeile intrau într-o parte,

51

bărbaţii în altă parte. Şi eram separaţi de o distanţă de 10 metri unii de alţii. Şi nu puteau fi în contact decât dacă ieşeau din biserică, femeia în partea asta nu putea să intre. Pentru că în mijloc era o namilă de om – era portarul, uşierul – care îndrepta femeile în stânga, bărbaţii în dreapta. La femei era înghesuială mare, la bărbaţi era larg, pentru că bărbaţi erau puţini, femei erau multe. Încă un moment interesant am observat atunci. Pe cei îmbrăcaţi indecent îi oprea în pridvor; pe străini, pe cei care nu ştiau Tatăl Nostru sau Crezul îi oprea în pridvor. Bunăoară, procedura era următoarea: el se uita, vedea pe cineva care îi trezea îndoieli, îi punea degetul în piept şi spunea: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum...” – şi trebuia să continui. Sau: „şi iarăşi va să vină cu slavă...” – şi trebuia să continui. Dacă nu continuai, „Rămâi în pridvor!”, „Rămâi în pridvor!” Dacă continuai, intrai. Şi el pe toţi ăştia îi lăsa în pridvor, şi-i ţinea până la „Cei chemaţi ieşiţi!”, cu uşile pridvorului deschise. „Cei chemaţi ieşiţi!” – uşile la pridvor în naos le închidea. Şi ei n-aveau ce să caute atunci în pridvorul închis şi ieşeau, plecau. Erau mulţi străini, cu aparatele foto veneau, şi pe dânşii îndată îi oprea în pridvor. Şi în felul ăsta s-a făcut prima intrare a nevestei mele în biserică. După care am plecat la lavră.

La care lavră? La Pecerska? Nu, aceasta de lângă Moscova, Serghiev Posad, la

-35º. Şi sărmana s-a rătăcit acolo. A stat două ore şi ceva pe ger la lavra aceasta. Dar eu credeam că ea mă aşteaptă în biserică, şi eram în timpul ăsta în chilie la părintele Benedict. Şi, în felul acesta, a avut ea de suferit, după aceea, cu ovarele. Cred că inflamaţia toată care a durat a fost din cauza aceasta. Dar părintele Benedict pe ea a rugat-o, nu pe mine – avea o geantă mare, de piele de porc, de asta fundamentală, era într-un loc o cheutoare ruptă: „Caută tu la Moscova pe cineva care poate să o

52

repare!” Şi ea singură, nemoscovită, a avut această răspundere. Şi a reparat-o şi i-a dus-o lui, i-a înmânat-o la chilie, a mers cu trenul de la Moscova acolo.

Da, a vrut să o obişnuiască cu ideea de ascultare de preot…

Şi aşa, cătinel, intram în biserică…

53

Primii paşi pe calea credinţei

Aşa cum în orice sport este important să ai un antrenor cât mai bun, aşa şi în viaţa duhovnicească este important să ai o călăuză cât mai iscusită…

Aşa este. Iată, în anul ’90, vin iarăşi la spovedanie la părintele Ambrozie, şi părintele spune: „Voi trebuie să vă căutaţi un preot în Moldova, că aveţi preoţi acolo! Că nu puteţi voi doar o dată pe an să veniţi la spovedanie. Voi trebuie să vă spovediţi mai des”. Şi ne-a spus după ce criterii să căutăm noi preotul.

După ce criterii? A spus: să vedeţi dacă el face Liturghia integral,

dacă nu scapă nimic. Nu vă sfiiţi, veniţi cu textul Liturghiei la slujbă şi urmăriţi. Doi: vedeţi dacă pe dânsul îl stimează oamenii, dacă vorbesc cu dânsul cu evlavie. Apoi, dacă vorbeşte el cu evlavie cu oamenii. Şi trei, dacă nu face ceva fiind stimulat de bani. Propuneţi-i ceva – bunăoară, în post să binecuvânteze o masă şi daţi-i bani mulţi, sau propuneţi-i ceva ce nu se face şi daţi-i bani, propuneţi-i bani. Dacă acceptă, înseamnă că nu-i preotul care trebuie. El trebuie să fie strict după reguli, indiferent de bani. Sau propuneţi-i fără bani să facă ceva, spuneţi-i că nu aveţi bani, aşa-i situaţia, dar trebuie să facă. Dacă face, e preotul care trebuie. Dacă nu face, să nu mergeţi la dânsul. Evlavie unul faţă de altul, completitudinea slujbei şi atitudinea faţă de bani.

Criteriile astea sunt foarte importante, dacă preotul este întru toate ortodox…

54

Eu cunoşteam un preot aici, în Moldova. Îl cunoşteam aşa, dintr-o parte, şi aveam o atitudine foarte distantă faţă de el, fiindcă nu-l percepeam pe dânsul ca pe un credincios. Era foarte vesel, foarte laic, foarte plin de viaţă şi foarte lumesc. Prietenul meu cel mai bun, Veaceslav (Slavian), îşi boteza un copil, al doilea copil, şi boteza exact la acest părinte, părintele Pavel, pe care-l cunoşteam. Şi m-a invitat şi pe mine la botez. Şi am rămas profund impresionat cum a făcut el botezul: foarte exact, deplin, cu toată participarea, cu toată dragostea, în care am rămas copleşit când l-am văzut pe acest preot în slujbă, l-am văzut altfel decât îl vedeam la nunţi, la alte petreceri, şi m-a impresionat mult. Şi după slujbă, m-am apropiat de el şi i-am spus: „Părinte, eu mă spovedesc la părintele Ambrozie...” „A, am auzit de el, îl cunosc foarte bine, îl ştiu de mic copil, când încă slujea la lavra Poceaev!” „Şi el mi-a spus să găsesc pe cineva aici, dacă binevoiţi să mă luaţi pe mine pentru spovedanie permanentă, fiu duhovnicesc”. Şi el spune: „Dacă tu crezi că poţi fi cu mine, hai! Eu te iau!” „Cu soţie cu tot vin”. Am fost la părintele Ambrozie, i-am povestit de acest preot şi a spus: „Bine, te binecuvântez”. Şi în felul acesta, am fost şapte ani în parohia părintelui Pavel, unde multe lucruri am văzut, multe m-au impresionat. Şi acuma ţin minte, în cadrul unei predici de-a lui, era perioada postului, şi el spune aşa – e foarte glumeţ, şi de pe amvon de-acuma, la sfârşit: „Iată, acuma plecaţi cu toţii acasă, o să mâncaţi fiecare câte trei străchini de fasole şi o să credeţi că aţi postit. Mai bine să luaţi o bucăţică mică de carne, ca să ştiţi că aţi greşit, să vă pocăiţi, să aveţi ce mărturisi, decât să mâncaţi trei străchini de fasole, crezând că n-aţi greşit”.

Spunea asta ca să alunge suficienţa de la voi, nu ca să vă convingă să călcaţi postul.

55

Da. Şi m-a impresionat şi aceasta. Felul cum făcea slujba, că era exactă, cum se ruga, câtă ordine era în biserică. Şi acuma ţin minte, era o femeie în vârstă, foarte energică, care făcea observaţii tuturor, le spunea pe nume. Şi el, de pe amvon, spune: „Când vine o fată în fustă scurtă sau fără batic în biserică, nimeni să nu îi facă observaţie. Poate fata asta prima dată a intrat în biserică şi voi, cu observaţiile voastre, o alungaţi. N-o să mai intre în biserică. Observaţii în biserică face numai preotul, adică eu. Niciun fel de – şi o numeşte pe femeie – să nu facă observaţie. Nu ea e parohul, eu sunt parohul aici!” Şi atunci am înţeles că în biserică nu este bine să faci observaţie. Şi, într-adevăr, în biserica aceea, ca şi în multe altele, nu se fac observaţii celor care intră neregulamentar mai ales în timpul slujbei. Chiar dacă nu are o îmbrăcăminte decentă sau nu face totul corect, îl laşi în pace, să nu deranjezi omul. După slujbă, poţi să vorbeşti cu el, nu sub formă de observaţie, sub formă de sfat.

Şi în felul ăsta, şapte ani am fost în acea parohie, dar de fapt aş considera că practica mea bisericească a început în cu totul altă parohie, în parohia în care m-a binecuvântat să trec părintele Pavel. M-a binecuvântat să trec în parohia Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Chişinău, la părintele Anatolie Moraru. Iată, acolo am fost martor la mai multe minuni şi am văzut o viaţă foarte diferită. Mult mai simplă decât în parohia Sfântul Dumitru şi totodată mult mai profundă. Preotul acesta, părintele Anatolie, era foarte deosebit. El avea o boală, coreea Huntington, care acum e foarte avansată, şi cam de vreo şase ani nu mai slujeşte. Atunci, prin ’97-’98, el slujea, el încă era energic. Eu remarcasem această parohie încă prin ’94, că odată întârziasem la biserică la Sfântul Dumitru, care era în alt capăt de oraş, şi m-am oprit la biserica aceasta, care era nu departe de noi, şi am văzut cu câtă

56

dăruire şi ca la carte a slujit toată Liturghia; foarte profund, foarte exact, cu participarea întregului popor la Liturghie. Şi când trebuia să plec din parohia Sfântul Dumitru, am cerut binecuvântare să plec la parohia aceasta, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, şi am şi primit această binecuvântare. La această parohie, duhul era deosebit faţă de alte biserici, toţi erau ca o familie, toţi se cunoşteau între ei. Se făceau agape la fiecare sărbătoare de douăsprezece, uneori şi mai des. Agape nu în sens de chefuri, ci agape duhovniceşti.

Cum adică sărbători de douăsprezece. „De douăsprezece” ce?

De marile praznice, la noi se spune sărbători de 12 – cele 12 praznice împărăteşti. Preotul acesta practic nu predica. El predica tot timpul la fel. Predica lui dura de la 5 minute la 20 de minute. Şi avea un singur gând: „Rugaţi-vă! Să fiţi împăcaţi! Pocăiţi-vă! Rugaţi-vă! Pocăiţi-vă! Rugaţi-vă!” – numai asta era! Adică, în diferite cuvinte, numai aceasta. Formal, nicio informaţie! Zero informaţie! El nici nu te învăţa practic. Formal, nu te învăţa. Dar anume acolo am învăţat ce înseamnă Ortodoxia vie. Felul de a se comporta, felul lui de a da canoane, epitimii: des. Una-două, şi epitimii! Una-două, şi epitimii căpătai. Şi nu-ţi lămurea de ce. Spunea: „Tu întâi fă şi, făcând-o cu inimă curată, ai să înţelegi de ce”. Şi, într-adevăr, înţelegeai pentru ce ai luat epitimie. Venea la biserică, spunea: „Tu, tu, treci la slujbă. Tu – cinci sute de mătănii! Stai în curtea bisericii şi faci cinci sute de mătănii!” Dacă spunea cineva: „Pentru ce?” „O mie, atunci, mătănii. Nu vii până nu numeri o mie de mătănii”. Sau, venea cineva, îi spunea: „Cinci sute de mătănii!” Începea să facă, făcea primele zece, şi părintele spunea: „Destul!” Adică, aveai această smerenie, această ascultare. Şi, într-adevăr, deseori, când făceai mătănii, în timpul mătăniilor, deja îţi

57

dădeai seama pentru ce erau mătăniile, canonul respectiv. Şi, indiferent de rang, puteai să fii şi lucrător la minister, puteai să fii oricine, la fel: nu se uita la faţa omului, direct îţi spunea totul. Era şi văzător cu duhul. Un caz: o rusoaică de la părintele Pavel a fost trimisă la părintele Anatolie să se spovedească. Părintele Pavel i-a spus: „Eu nu mai pot să ascult. Tot repeţi întruna şi întruna aceleaşi păcate. Du-te la părintele Anatolie şi te spovedeşte!” Şi ea vine şi, ştiind toată regula, stă la vecernie. Dar, la biserica părintelui Anatolie, spre deosebire de alte biserici, spovedania se făcea când se termina toată slujba. Adică vecernia, utrenia cu canonul şi ceasurile. Se terminau, după asta începea spovedania. La multe biserici, în timpul canonului se face spovedania. Şi ea vine, stă toate cele trei ore, mai ales că părintele Anatolie slujea foarte lent, că avea şi defect de vorbire, era foarte greu să înţelegi ce vorbeşte el. Şi spunea: „Tu stai, cu duhul! Iaca, ruşii nu înţeleg nimica româneşte, şi stau. Dar voi măcar câteva cuvinte de la mine înţelegeţi. Dar ei nici atâta nu înţeleg, dar stau. Voi cu duhul, cu duhul înţelegeţi!”, spunea el. Şi rusoaica asta a stat cele trei ore, şi apoi se pune în rând la spovedanie. Vine rândul ei şi el spune: „Treci ultima!” După ce trec toţi – ea ştie că trebuie să se smerească, a învăţat că trebuie să fii smerit, şi ea execută tehnic: „smerenie”! –, stă la urmă. Vine rândul ei şi el spune: „Vrei să te spovedeşti?” Ea spune: „Da, părinte”. „Tu nu eşti gata de spovedanie. Vino sâmbăta următoare!” Ea înghite în sec, dar spune: „Bine. Trebuie să fac ascultare”. Ea ştie că aşa e, după regulă.

Vine sâmbăta următoare, trece toată slujba, iar se pune în rând, dar de-acuma ea simţea că trebuie să stea la urmă. Vine rândul ei, se uită la ea, fără să spună nimic, ea trece la urmă. Vine rândul ei şi spune: „Tot la spovedanie vrei?” Ea spune: „Da, părinte”. El spune: „Tu nu eşti gata

58

de spovedanie. Sâmbăta următoare!” De-acuma, începe să joace-n ea mândria, obida. Eu din povestirile ei ştiu, era prietenă cu nevastă-mea. Se făcuse ulterior prietenă cu nevastă-mea. A treia sâmbătă, de-acuma, vine ea şi spune: „Păi de fiecare dată mă pregătesc. Fac pravilă înainte de spovedanie, îmi scriu toate păcatele, să le ţin minte. Stau la slujbă, nu cârtesc. Care încă pregătire mai trebuie?” Iarăşi vine, dar ea de-acuma se teme. Se teme, de-acuma. Vine spovedania, ea stă la urmă, nu mai trece înainte. Îi vine rândul. „La spovedanie ai venit?” Ea spune: „Da, părinte!” Se teme. Şi el spune: „Mâine dimineaţă! Mâine dimineaţă, înainte de Liturghie, vino la orele 7 dimineaţa”. Liturghia la 9 începea. Ea vine la şapte fără un sfert, să nu întârzie. El nici n-o observă. Ea stă, se pune în calea lui, o ocoleşte, tot timpul era ocupat, tot timpul bolmojea ceva, rugăciuni. Şi n-o vede, n-o vede, începe Liturghia de-acuma, când e spovedania? După Tatăl Nostru, lumea se pune în rând la împărtăşanie. Ea stă acolo, în faţă, când deschide porţile să o vadă, stă în faţa analogului, s-o vadă pe ea. Iese el, nici n-o vede. Dar stă în faţa lui. Lumea se împărtăşeşte. Ea stă, stă în faţă, aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă, s-a împărtăşit ultimul, el o întreabă: „Dar ce, vrei să te spovedeşti?” Ea spune: „Da, părinte!” „Păi, treci în faţa lumii şi spune cu voce tare!” Ea trece în faţa lumii, roşie-roşie s-a făcut, şi stă, stă... linişte, lumea toată era perplexă. Nici lumea nu ştia... stăteau toţi, înmărmuriţi. Toată lumea se uită la ea. Ea se uită la lume, vede feţele acestea pierdute ale oamenilor, ea stă, toată roşie, şi brusc – asta durează un minut, două, trei, cinci, tăcere mormântală în biserică; ea, roşie toată. Şi brusc, ea începe să plângă în hohote şi, de slăbiciune, se lasă jos. Şi o lasă să plângă, a plâns în hohote vreo cinci, şapte minute. Şi la o pauză de acele hohote, el îi spune: „Fiică, iată că te-ai şi

59

spovedit! Vino încoace!” Ea se apropie, el o trece pe sub epitrahil şi o împărtăşeşte.

Ce înseamnă că o trece pe sub epitrahil, că i-a dat dezlegare de păcate?

Da. Şi fără s-o întrebe nimic, nimic, o dezleagă, o împărtăşeşte şi ea devine fiica lui duhovnicească. Un caz interesant, ştii? Trebuie să ai acea vedere să ştii că femeia nu va ceda, va primi; că totuşi ea va merge până la capăt. Şi el a mers până la capăt.

Alt caz: era o fată bolnavă mintal, la noi, şi a fost violată. Avea vreo douăzeci şi ceva de ani, a fost violată şi a prins sarcina. Şi vine: „Ce să fac, părinte? M-au violat şase băieţi etc. Ce să fac cu pruncul?” Îi spune: „Normal că naşti! Ai să naşti o Mărie!”, îi spune el ei. „Ai să naşti o Mărie...” Era proaspăt după viol, la două săptămâni după viol, şi el îi spune: „Ai să naşti o Mărie!” Şi ea, într-adevăr, naşte în noaptea de Maria Egipteanca. Înainte de termen a născut ea. Ce să spunem la asta? „A ghicit? O coincidenţă?”

În situaţie identică era o familie tânără la noi, şi ei aveau deja vreo trei copii – acum au şase. La al patrulea am fost martor. Şi tatăl spune: „Părinte, iată, Irina iarăşi e gravidă”. „Aaa! O să aveţi un Maxim!” – şi copilul se naşte de praznicul Sfântului Maxim Mărturisitorul. Cum să interpretezi? Ea era... numai soţul ştia că era însărcinată, nimeni nu ştia. Şi el spune: „Voi o să aveţi un Maxim!”

Alt caz: nevastă-mea s-a pregătit de mărturisire, s-a spovedit – ca de obicei, cei care se spovedesc trebuie să vină la 7 dimineaţa, ca să participe la ceasuri, la tot, tot, acolo, până la slujbă, la Te Deum, la acatist, până începe Liturghia propriu-zisă. Noi am întârziat cu un sfert de oră, dar nici nu începuse nimic. De obicei, începe la şapte. În acea zi a început mai târziu. Adică noi formal am întârziat,

60

am venit la şapte şi un sfert. Cu toată familia trebuia să ne împărtăşim. Am întârziat cu toţii, dar nici nu începuseră ceasurile, nimic, aşa că noi am venit practic la timp. Trecem la împărtăşanie, nevastă-mea rămâne la urmă, noi ne împărtăşim. Când vine ea, el nu-i dă împărtăşania, se întoarce în altar şi continuă şi încheie slujba. Nevastă-mea ştia că trebuie să facă ascultare: „Dacă-i aşa, e aşa”.

Fără ascultare, viaţa creştină e apă de ploaie. Când ascultarea e după Evanghelie şi după Sfinţii Părinţi, bineînţeles…

Şi, fără pretenţii, am participat până la sfârşitul Liturghiei, şi de acuma trecem la sfârşit, la sărutatul crucii, nu punem întrebări, nimic. Şi mă cheamă la o parte pe mine şi-mi spune: „Benedict, nu te interesează de ce n-am împărtăşit-o pe nevastă-ta?” Zic: „M-ar interesa, dar dacă aşa aţi binecuvântat, aşa este”. „Eu îţi spun că ea nu trebuie să se împărtăşească astăzi. Zic: „Dar de ce?” Zice: „Nu ştiu de ce, dar ea azi nu trebuie să se împărtăşească. Asta e categoric. Lasă să vină duminica următoare şi o împărtăşesc îndată, dar duminica asta, nu”. Nu, nu. Îi spun soţiei: „Aşa a spus părintele, că azi nu trebuie să te împărtăşeşti”. Spune: „Bine, dacă azi nu, nu!” ne întoarcem acasă şi intră în baie. Apoi iese, spune: „Neprevăzut, la mine a început ciclul. Eu nu ştiu... că nu-i timpul să fie acuma ciclul!” – ea e foarte riguroasă la asta, că poţi să vezi ceasul cu ea – „Exact e în afara ciclului, dar a început acuma! Şi a început nu ştiu când, eu acuma am observat ce este cu mine, înseamnă că era şi dimineaţă, când am fost la Liturghie”. Deci, părintele bine a făcut că n-a împărtăşit-o, că nu-i voie, când femeia e în necurăţie. Adică, de unde să ştie părintele, când nici ea nu ştia?

Şi asemenea situaţii cu părintele Anatolie au fost foarte multe. Practic, în fiecare zi erau trei, patru, cinci

61

situaţii. Şi cu epitimiile, şi cu... El se îmbrăca în acelaşi fel tot timpul. Şi tot timpul era cu rasa.

Aşa ar trebui să fie toţi preoţii, îmbrăcaţi ca preoţi nu doar în biserică…

Da... şi Matuşca, cu ajutorul altora, i-a cumpărat o pereche de pantaloni. Buni, de calitate. Şi prima dată vine el la biserică cu aceşti pantaloni sub rasă, şi a doua zi o vedem pe Matuşca plângând. „Matuşca, ce s-a întâmplat?” „Iată, ieri i-am făcut cadou din partea voastră pantalonii, o seară i-a îmbrăcat şi a venit acasă fără pantaloni”. „De ce?” „Trecea (pe jos venea el acasă, prin tot oraşul venea pe jos) – trecea prin parcul catedralei, seara. A văzut acolo un boschetar şi i-a dat pantalonii lui. Cei mai buni pantaloni! Şi i-a dat lui pantalonii ăştia! «Boschetarul o să-i vândă pe loc şi o să bea banii! De ce i-ai dat lui, părinte?» Şi el spune: «Lasă, lasă! Nu în pantaloni e treaba. Uită!»”

Vă asigur că toţi cei din parohie cunosc multe cazuri cu acest părinte, multe minuni. Noi ştim doar câteva, la care am fost martori noi. Dar, dacă o să încerci să-i întrebi pe toţi, o să apară multe. Şi acum pot să mă gândesc la câteva.

El putea liber să se ducă la preşedintele parlamentului, la Alexandru Moşanu. Intră în audienţă foarte dezinvolt, şi întreabă: „Dar matale de ce fumezi? Ia lasă fumatul, mata!” Acesta rămâne perplex.

S-a întâmplat aşa? Da, caz concret. „Mata de ce fumezi? Lasă fumatul

ăsta! Cu fumatul ăsta, nici minte curată, nici inimă curată!” – îi spunea preşedintelui parlamentului. „Iacă ce-ţi spun matale: voi schimbaţi aici! Ce-i cu sărbătorile astea: 8 martie, 1 mai, 1 ianuarie? Ce-i cu sărbătorile astea? Aţi făcut Paştele sărbătoare, aţi făcut Naşterea Domnului, mai sunt încă zece sărbători ca să le faceţi. Pe

62

acelea faceţi-le sărbători naţionale!” Era foarte dezinvolt. Şi practic ne-am format la el. Din păcate, s-a îmbolnăvit, şi în felul acesta s-a încheiat această activitate în acea parohie. El a introdus şcoală duminicală. El a insistat ca lumea să înveţe. Şi m-a făcut pe mine responsabil pentru şcoala duminicală şi e responsabilitate mare, trebuie să citeşti mult! Şi, spre bucuria şi mirarea mea, tot ce spunea el fără explicaţie, găseam în canoanele Bisericii, cu explicaţie deja. Adică el parcă nu citea niciodată nimic, dar vedeam că tot ce ştie el e din canoane. O groază de alţi preoţi care au făcut studii şi răs-studii nu ştiu aceste lucruri. El le ştia foarte amănunţit. În toate situaţiile găsea răspunsul, pe care apoi îl găseam în canoanele Bisericii. Iarăşi e o ciudăţenie pentru mine. Eu cunoşteam casa lui, cunoşteam biblioteca lui foarte bine; nu avea bibliotecă mare. Erau cărţi foarte bune, cărţi vechi, încă de până la revoluţie, dar n-am văzut canoane niciodată acolo. Pidalionul sau Kormciaia, în rusă, sau Canoanele comentate – aşa cărţi el n-a avut, dar vorbea ca din canoane tot timpul. E foarte interesantă această stare duhovnicească, nu intelectuală. Şi în special când vezi că e un om practic fără studii, un om care cu greu se exprimă chiar şi în limba lui maternă – româna; Matuşca lui e ciuvaşă, din Rusia, din poporul ciuvaş; ăştia-s bulgarii de pe Volga, cândva. A învăţat româneşte şi vorbeşte şi citeşte la strană româneşte Matuşca lui, preoteasa – şi omul acesta... La el veneau oameni de orice stare socială; şi cu funcţii politice, şi de stat, şi savanţi, pentru binecuvântări; că ştiau: „cum binecuvântează părintele Anatolie, aşa se întâmplă”. Şi cu aceste binecuvântări, iarăşi, o mulţime de minuni, care puteau să nu se întâmple. El binecuvânta lucruri care lumea spunea că este imposibil să aibă loc, dar se întâmpla aşa cum binecuvânta el. Acuma nu-mi vin în minte anumite cazuri, dar cu timpul

63

au să-mi vină şi am să le spun. Dar vezi că realitatea se supune duhovniciei, să spun aşa; nu inteligenţei, nu culturii, nu erudiţiei, nu ştiinţei pe care o are unul sau altul, dar acest om simplu, cu o profunzime extraordinară, pe care nu îl înţelegeau mulţi dintre cei care nu sunt îmbisericiţi... Aveam colegi jurnalişti, funcţionari de stat, politicieni care intrau şi ei pe la biserică. Şi mă întrebau: „Dar părintele ăsta nu-i beat cumva?” Zic: „Nu, nu-i”. „Dar de ce se clatină şi vorbeşte aşa?” Zic: „Are boala asta, coreea, care progresează”. „Dar şi vorbeşte aşa, încâlcit, ca unul beat”. Zic: „Tu nu te uita cum pronunţă. Tu uite-te ce spune. Că Sfântul Ioan Maximovici era tot gângav. Tu vezi ce spune!” „Prostii spune!” „Tu nu te uita că e prostie, tu fă ce spune şi ai să vezi că se realizează!” Cei care dădeau crezare se convingeau că aşa este. Cei care nu dădeau crezare plecau din parohia lui. Tocmai că el ştia să înveţe ascultarea, smerenia, această stare de a vedea cu duhul lucrurile, cu mintea. Pentru că Ortodoxie nu înseamnă deşteptăciune. Catolicismul poate înseamnă deşteptăciune, erudiţie... Dar aici, în Ortodoxie, e contactul direct între inimă şi realitate; realitatea cea veşnică, „alo-materială”.

Ce părinţi duhovniceşti te-au mai impresionat? Sau ce figuri deosebite ai cunoscut? Sau creştini deosebiţi…

Să spun anume pe cineva, să numesc – mai ales cei care sunt în viaţă?

Cum vrei... În ’98, am avut odată un conflict în parohia Sfinţii

Împăraţi Constantin şi Elena, a venit un preot mai tânăr, unul de-o seamă cu mine, care nu se împăca cu modul părintelui Anatolie de-a chivernisi parohia. Era unul relativ şcolit şi voia să facă exact totul pe puncte: să fie venitul venit; cheltuiala, cheltuială; tot să fie... nu că să fie hapsânătate, dar să fie regulă. Că părintele nu avea regulă

64

aici. El putea să pună mâna în sertarul cu bani, sa ia cât apucă cu mâna şi să dea la un cerşetor. Putea acolo să fie... o dată a dat şi o mie de lei – cum ar fi, pe vremea aceea, vreo patru sute de dolari – a dat la un cerşetor, aşa, pur şi simplu aşa. Şi era starea aceasta de tensiune în parohie, că o parte se ţineau de părintele nou venit, alţii de părintele Anatolie. El venise cu oamenii săi, părintele acesta nou.

E trist că în multe parohii există dezbinare între preoţi, dezbinare care se prelungeşte şi între credincioşii care se împart în tabere, în aşa-numitele „bisericuţe”.

Era, ţin minte, o zi de vară; era pe parcursul săptămânii, nu era zi de slujbă, şi am venit la biserică să caut pe cineva şi văd o enoriaşă, mătura, Raisa. Ştiu că e o femeie foarte simplă; dacă citeşte, doar nişte broşurele. Dar în ajun, citisem din Filocalie ceva, un gând deosebit, şi eram impresionat de profunzimea acelui gând. Şi întreb: „Părintele nu-i? Matuşca nu-i?” „Nu-i, nu-i. Toţi au plecat”. Şi ea stă, mătură, şi spune o frază: „Ce păcat că, iată, la noi în biserică, e aşa o stare de neîmpăcare între preotul cutare şi părintele Anatolie!” Zic: „Da, iată, păcat că aşa ceva se întâmplă!” Şi apoi spune o frază – din Filocalie! – care m-a impresionat pe mine în noaptea din ajun, când citisem. Exact din Filocalie spune fraza, cu referinţă la cazul din parohie şi la părintele care era nemulţumit. Eu rămân perplex de faptul că femeia aceasta simplă spune acest gând, care pentru mine era o revelaţie, o descoperire în Filocalie, şi o întreb: „Raisa, tu citeşti Filocalia?” Ea mă întreabă: „Dar ce-i aceasta?” Zic: „Iată, colecţie din scrierile Sfinţilor Părinţi, cum să te mântuieşti...” „Nu, nu cunosc aşa ceva!” Zic: „Dar de unde-ai luat tu gândul ăsta?” – şi-i repet gândul. Zice: „Nu ştiu, eu aşa am gândit şi aşa am spus”. Adică femeia aceasta sigur avea o viaţă duhovnicească, o viaţă de rugăciune, şi acest gând era din rugăciuni de la Dumnezeu.

65

Că putea cu aşa profunzime – profunzime filocalică! – să clarifice situaţia care se crease la noi. Şi lucrul ăsta m-a impresionat.

Asta este adevărata sărăcie cu duhul, nu prostia. Aceştia sunt adevăraţii robi ai lui Dumnezeu, pentru care cuvintele duhovniceşti izvorăsc din inimă. Noi citim, citim, dar nu ne ridicăm la înălţimea lor…

Între părinţii mai sporiţi pe care i-am cunoscut a fost şi părintele Iachint Unciuleac, de la Putna. Pe data de 15 august 1989, am ajuns cu soţia mea şi cu prietenul meu Vanea Atudorei, care acum e în Canada, microbiolog cunoscut, am ajuns la mănăstirea Putna. Ajungând la mănăstirea Putna, Vanea Atudorei, care îl cunoştea personal pe părintele Iachint, a spus: „Sunt soţ şi soţie din Basarabia, dacă binevoiţi să-i primiţi!” Şi ne-a primit, am intrat. Pentru noi, era a doua zi de post, după ziua de 14 august, când începe postul Sfintei Marii. Pentru cei de la Putna, era prima zi după post, 15 august.

Era praznicul atunci. La noi, în Moldova, era a doua zi de post. La noi,

Postul Adormirii Maicii Domnului începe pe 14 august. Era a doua zi de post. Şi, intrând acolo, părintele Iachint ne-a salutat, şi a spus: „Aduceţi-le lor mâncare ca la orăşeni”. Nu ştiam ce înseamnă aceasta şi am văzut că ne aduc bucăţi de carne. Şi era un alt colţ de masă, în trapeza aceea era o masă lungă, şi pe un alt colţ de masă, la vreo 7-8 metri de noi, erau nişte oameni de la partid, de la judeţ au venit. Şi lor le-a adus tot carne. Şi noi am spus – erau în jur câţiva monahi, stăteau în picioare, şi părintele Iachint şedea aşa, era peste masă de mine, şi nevasta lângă mine, şi, în altă parte, Vanea Atudorei. Şi şedea numai părintele Iachint, ceilalţi şedeau în picioare, erau încă vreo cinci-şase călugări. Şi ne-au pus în faţă fripturile acestea. Noi, în

66

familie, carne, în general, nu mâncăm nici când nu e post; şi era încă şi post atunci.

Şi am spus: „Părinte, noi nu mâncăm carne. Postul a început”. Când am spus fraza aceasta, parcă a explodat o grenadă! Călugării aceştia s-au dat de la noi vreo doi paşi, aşa, într-o parte. Părintele Iachint a ridicat mâna: „Linişte! Atenţie!” Şi mă întreabă: „Ţineţi calendarul vechi?”

Noi nu ştiam că există calendar vechi. Era un singur calendar – cel bisericesc. La noi nu exista atunci problema... cel puţin, acum ştim că există problema calendar vechi – calendar nou. La noi era calendarul bisericesc şi calendarul din lume. Şi eu m-am priceput că e vorba de calendarul bisericesc, că e vorba de zile. Zic: „Da, ţinem calendarul bisericesc”.

Şi el atunci se adresează către călugări: „Să luaţi aminte că fraţii noştri din Basarabia ţin calendarul vechi”. Asta pentru mine era nerelevant, că nu ştiam problema calendarului. Şi a spus: „Schimbaţi-le mâncarea, aduceţi-le de post!” Călugării aceia erau într-un fel nehotărâţi. Dar el a spus: „Da, da! Cum am spus, aşa faceţi!” Şi ei s-au pornit, şi ne-au hrănit de post, acolo, cu nişte salate, ceva.

Şi atunci, am început discuţia, şi întreb: „Dar de ce e aşa problemă? Ce-i cu calendarul aşa?” „Păi, vedeţi, noi suntem după calendarul nou”. Zic: „Cel civil?” „Da, noi ţinem calendarul civil, spune părintele. Dar voi sunteţi după calendarul vechi şi bine faceţi, aşa să ţineţi. Să nu repetaţi greşeala pe care am făcut-o noi!” Dar eu spun: „Dar care-i problema? Treceţi înapoi, că a trece încolo înseamnă a pierde slujbe, a pierde sfinţi din Sinaxare, pe când atunci când treci înapoi, nu se pierde nimic. Repeţi praznicele sfinţilor vreme de treisprezece zile, dar aici nu-i nimic rău”. Spune: „Vezi? Nu putem noi acum să facem ce am vrea noi, că suntem sub stăpânire străină” – cred că avea în vedere comuniştii –, „dar pe urmă poate vom

67

izbuti să facem lucrul acesta, dar acum nu putem, că nu de voia noastră depinde. Acuma suntem aşa cum suntem”. Şi am repetat.

S-a uitat foarte fix la mine şi la nevastă-mea şi a spus: „Să ţineţi minte: niciodată să nu faceţi greşeala pe care am făcut-o noi, cu trecerea la calendarul nou. Cum sunteţi, pe vechi, aşa să ţineţi până la moarte, să nu mai lăsaţi. Punct!” Mai mult n-am discutat. M-am spovedit seara la el, m-am împărtăşit a doua zi la el.

Mărturia părintelui e cu atât mai importantă cu cât vine de la unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români din a doua jumătate a secolului XX. Părintele Iachint a trecut la Domnul când se afla în scaunul de spovedanie.

Da. Era un duhovnic foarte deosebit, foarte blând, dar şi riguros, deşi e greu să îmbini rigoarea cu blândeţea… Datorită unor astfel de preoţi unii s-au apropiat de Dumnezeu. Iată, aşa, puţin câte puţin, integrarea în biserică, într-o altfel de viaţă, se produce în urma frecventării bisericii, a participării sincere, deschise, la aceasta. Rugăciunea de dimineaţă, de seară, fără de care este imposibil să-ţi închipui ritmul acestei vieţi. Începi să gândeşti altfel. De fiecare dată când citeşti Scriptura, o citeşti ca prima dată. De fiecare dată se deschid noi şi noi înţelesuri, noi şi noi profunzimi. Şi vezi cum percepi această lume din jur. O vezi altfel decât lumea din jur, dar o vezi nu mai puţin logic, dar chiar mult mai logic decât cei din jur care nu sunt în Biserică. Lumea de-acuma îţi este empatică. Nu eşti tu aparte şi lumea aparte, lumea de-acuma face parte din tine. Adică tu o simţi, aşa cum, atunci când ai relaţii cu oamenii pe care tu îi ştii foarte bine, simţi că în această situaţie omul acesta va proceda în felul acesta, sau acuşi urmează el să reacţioneze în felul acesta la spusele mele. Şi aceasta o simţi cu oamenii pe care-i cunoşti foarte bine, de ani de zile. Când eşti în

68

biserică, aşa simţi şi lumea aceasta, cu tot binele şi răul ei. O simţi cum va reacţiona. Adică ai o relaţie, cum se spune în psihologie, empatică cu această lume. Dar eşti altfel decât această lume. Gândeşti altfel. Logica ta e cu totul diferită, dar este foarte riguroasă această logică, logica duhovnicească, să spun aşa.

69

Despre minuni

Benedict, crezi în minuni? Am fost martor la unele. Dacă n-ai fi fost martor, ai fi crezut? Da. Aş fi crezut. Dacă crezi în Dumnezeu, automat

crezi şi în minuni, că legile naturii sunt făcute de Dumnezeu, şi normal că El poate interveni în ele. Ceasornicarul a făcut ceasul să funcţioneze cum funcţionează, şi ceasornicarul poate să intervină să oprească ceva acolo, sau să-l facă să meargă mai repede sau mai încet.

De ce s-au împuţinat minunile în Biserică? Am să spun părerea mea personală: pe de-o parte, nu

este nevoie de ele; pe de altă parte, nu suntem vrednici de ele. Nu suntem vrednici, e foarte clar de ce. Viaţa pe care o ducem este mult prea păcătoasă, nu avem râvna aceasta pentru mântuire, pentru Hristos; nu avem râvna de a înţelege, cel puţin, ce este Biserica, care este rostul Întrupării şi al Învierii, măcar asta nu avem râvna s-o înţelegem, nemaivorbind de acuma de lupta împotriva păcatelor!

Dar esenţialul este că nu e nevoie de minuni. Pentru că minunile vin oricum – cele reale! Nu mă refer la drăcisme, la vrăjitorii. Minunile reale vin să întărească credinţa, să o confirme, să o reconfirme, pentru cei care au anumite îndoieli, pentru cei puţin credincioşi. Şi lucrul

70

acesta era normal să fie în primele secole, după cum şi primele secole sunt pline de minuni.

Acum nu e nevoie de minuni, pentru că adevărul este exprimat deplin, plenar. Cine vrea îl află, fără minuni. E suficient să ai smerita cugetare şi adevărul îţi vine. Dacă nu te interesează adevărul, atunci au să te intereseze minunile, şi atunci dracul te prinde îndată. În schimb, dacă te interesează adevărul, oricum n-ai să ai nevoie de minuni. Ajungi la adevăr şi fără minuni.

Cu toate acestea, din mare milă, Dumnezeu, văzând neputinţa noastră – „Doamne, cred. Ajută necredinţei mele!” –, Dumnezeu ne mai arată puterea lucrării Sale, inclusiv prin oameni care nu sunt conştienţi că fac minuni. Vreau să povestesc câteva cazuri concrete, care seamănă între ele, făcute de un preot credincios, sincer. Era vorba de Nana mea. Este adusă de urgenţă la Chişinău, să fie internată: i s-a spart vezica biliară. Şi era toată galbenă, era vizibil galbenă – culoarea galbenă, galbenă, ca vopsită cu vopsea galbenă! Albul ochilor galben, pielea galbenă, tot galben. Şi ea-mi spune mie: „Am venit la Chişinău vie, tu mă duci înapoi moartă. Tu ai să mă-ngropi pe mine”. – îmi spune mie Nana mea. Zic: „Lasă, Nana, că medicii...” ş.a.m.d.

Am internat-o îndată la cei mai buni medici şi au început investigaţiile, parcă lucrurile mergeau bine. Ea a rugat să se împărtăşească. L-am chemat pe părintele meu duhovnic şi a spovedit-o şi a împărtăşit-o la spital. Următoarele zile umblam cu ea la medic la proceduri, la investigaţii; totul era bine, se simţea bine, deja gălbejeala a început să treacă. Şi am spus: „Vezi, Nana? Totul e bine!” Şi ea spune: „Da, văd şi eu, dar nu-mi vine să cred, că eu ştiu că n-am să mă întorc vie înapoi”. Ea a venit într-o vineri. Următoarea vineri, brusc, i se face rău, este internată la reanimare. Brusc i se face rău. Ea avea un

71

singur rinichi şi i s-a blocat rinichiul acesta. Şi încercau să-i deblocheze rinichiul, se gândeau s-o pună de luni la aparatul ăsta, la dializă, la rinichiul artificial, dar la vârsta ei, de 78 de ani, era complicat. Se mai gândeau ce să facă. Şi situaţia se tot înrăutăţea. Dar părintele acesta slujeşte în afara oraşului. Şi-i telefonez eu sâmbătă şi-i spun: „Părinte, hai să facem Sfântul Maslu, pentru orice eventualitate”. Spune: „Bine, vin duminică, după 2”. Telefon mobil atunci nici eu n-aveam, nici el n-avea, şi sunam acasă. Sun la 2, nu-i, nimeni nu răspunde. La 3, la 4, la 6, nu-i! La 9 seara, nu-i. La 12 şi jumătate noaptea, el mă sună pe mine şi spune: „Viorel, am venit târziu acasă, mergem la nana ta”. Zic: „Părinte, e 12 şi jumătate noaptea. Mergem de-acum mâine dimineaţă”. Că eu ziua trecusem pe la nana mea. Vedeam că situaţia e destul de proastă, dar ei spuneau că luni fac comisia şi de-acum de luni după-masă o conectează la aparatul acesta, deşi nu se ştie încă, poate n-o să fie nevoie. Şi spune: „Nu, mergem acum. Cheamă maşina şi mergem”. Zic: „Părinte, eşti obosit!”, încep să insist. El spune: „Ştii ce? Am hotărât să facem duminica asta, facem duminica asta! Deşi de-acum a început luni, dar să terminăm!”

Bun, pe la 1 şi un sfert suntem deja la spital. Până la 3 şi jumătate, 4, s-a făcut Sfântul Maslu, şi mergem acasă, deja liniştiţi, obosiţi. La 7 şi 3 minute dimineaţă, maică-mea telefonează la spital, să vadă când e mai bine să venim. Şi-i spune: „Acum trei minute a murit. Veniţi şi faceţi formele”. Adică ea s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi i s-a făcut Sfântul Maslu, adică, practic, în curăţie s-a dus; că a avut o viaţă foarte evlavioasă. De unde să ştie părintele să insiste, la 12 şi jumătate noaptea, el obosit, eu obosit, nu-mi ardea de nimic, să mergem la spital să facă Sfântul Maslu. De ce să facă el lucrul ăsta, să insiste?

72

Altă situaţie, peste câţiva ani, în 2001, unchiul meu vine urgent la spital şi-mi spune mie: „Viorel, eu nu mă-ntorc. Mă duci tu înapoi”. Identic! Fratele lui nana, mai tânăr. Avea el 73 de ani. Şi, într-adevăr, constatăm: cancer la plămâni, metastază – ultimul stadiu. Şi-mi spune: „Cheamă preotul, să mă spovedesc”. L-a spovedit. Dar el nu ştia ce are. Mie mi-au spus medicii ce are. Şi i-am întrebat pe medici: „Cât are de dus el?” Zic: „Păi, nu ştim. Două-trei luni, nu mai mult. Luaţi-l acasă, duceţi-l la sat, de unde e el”. Şi el s-a spovedit, şi părintele îmi spune mie: „I-am dat dezlegare la păcate, deşi are păcate foarte grele, foarte multe... (unchiu-meu era curvar) – dar i-am dat dezlegare, pentru că omul e pe moarte”.

Şi mai trece un timp, acesta lasă testament, de-acum, dictează unchiu-meu. Şi mă sună preotul şi spune: „Poate facem şi Sfântul Maslu?” Zic: „Hai”. Ne ducem la spital, iarăşi, facem Sfântul Maslu şi a doua zi el moare. Şi medicii au spus că mai are de trăit...

În 2003, taică-meu se stinge brusc de o boală: scleroză laterală amiotrofică. Cu mare întârziere s-a aflat boala asta. El primele simptome le-a avut în august şi a murit în iunie, anul următor. Dar diagnosticul i s-a pus în iunie, într-o vineri. Era un congres internaţional de neurologie aici, şi au chemat cei mai buni cinci medici din lume ca să poată să facă diagnosticul. Şi i-au făcut acest diagnostic aceşti cinci medici. Până atunci nu puteau face diagnosticul. Şi i-au spus că are de trăit încă jumătate de an, sigur! Dar poate că şi mai mult, după felul cum avansează boala. Eu lucrul ăsta l-am aflat luni. Vineri au fost medicii, în lipsa mea, făcuseră diagnosticul. Luni m-am dus la şeful de secţie, şi medicul curant, Ion Moldovanu, de la noi, mi-a spus: „Viorel, jumătate de an mai are”. Pe mine mă interesa, ca să fie spovedania, împărtăşania, toate rânduielile făcute. Era aceasta luni.

73

Normal, în fiecare zi îl vizitam pe taică-meu, că maică-mea avea probleme cu taică-meu, că nu se putea îngriji de el, că era scleroza aceasta amiotrofică, în sensul de nefuncţionare a muşchilor. Nu e paralizie aceasta. Şi în joia aceleiaşi săptămâni, ca să nu-l scap pe părintele, sâmbătă şi duminică plecând la ţară, îi spun: „Hai, părinte, să trecem seara, să faci Sfântul Maslu.., şi să-l spovedeşti, să-l mărturiseşti pe taică-meu”. Zice: „Bine. După amiază”. Bun! Iarăşi – de-acum telefoane mobile erau – la 2 nu răspunde, la 3 nu răspunde, la 4 nu răspunde, la 6 nu răspunde, la 8 şi jumătate singur mă sună şi spune: „Hai, mergem la spital”. Nu era la reanimare taică-meu, şi accesul era până la 8. „Hai, mergem la spital!” Zic: „Cum să mergem, că-i târziu?!” „Nu, mergem acum”. Zic: „Păi, hai mâine, vineri, că tot eşti în oraş”. „Da, sunt în oraş, dar hai acum”. Bun, dacă zice părintele, mergem. Se adună mai mulţi oameni bolnavi, din diferite saloane, face Sfântul Maslu cu toţi, îi spovedeşte separat pe toţi, dar spune: „Nu vă împărtăşesc, că nu am cu mine Sfintele Taine”. Şi plecăm, pe la orele 11 şi jumătate, 12 de la taică-meu. Am vorbit atunci cu taică-meu. El nu putea vorbi, dar am vorbit prin scris. Eu vorbeam, dar el nu putea. Aveam un tabel cu litere, el arăta literele, şi eu intuiam: „Asta vrei să spui?” Da, şi am vorbit cu dânsul foarte bine. De mai mult timp vorbeam în felul ăsta cu dânsul. A doua zi dimineaţă, pe la 5 fără 20, mă sună maică-mea şi spune: „Taică-tău e în agonie. Veniţi!” Eu şi frate-meu să venim. Eu îl iau şi pe părinte. Pe la 5 şi ceva eram deja la spital. Medicul – o fată tânără – ţinea mâinile tatălui meu la dânsa în mâini, iar el era cu albul ochilor, de-acuma. Nu i se vedeau ochii, deci... şi respira aşa, horcăind. Eu întreb: „Ce e cu taică-meu?” Ea spune: „Este în comă”. Când e în comă, nu poţi împărtăşi omul. Dar văd că părintele începe să facă rugăciunea, tot, tot, tot,

74

pravila începe să o facă, pentru împărtăşanie. Spun: „Părinte, ce faci? El e în comă! Nu poţi strica Sfintele Taine!” El nu spune nimic, face semn cu mâna să nu-l deranjez, şi continuă rugăciunea, tot face. Ia linguriţa. Eu zic: „Părinte, ce faci? Nu te aude!” Şi el spune: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Ioan”, şi tot, toată formula, şi se apropie de taică-meu, care horcăia deja. Şi eu zic: „Ce-o să fie?” Şi atunci spun: „Tăticu, dacă mă auzi, fă ultimul efort şi primeşte Sfintele Taine!” Şi taică-meu ţuguiase buzele. Şi-i dă, şi taică-meu înghite, horcăind, aşa, cu albul ochilor... până atunci se vorbea cu dânsul, nu reacţiona la nimic.

Şi atunci eu întreb pe medic: „Asta e comă? Tu numeşti asta comă?” Şi ea spune: „Păi, am vrut să vă spun aşa, să nu suferiţi pentru dânsul”. Zic: „Tu îţi dai seama ce faci? Ieşi din salon chiar acum!” Şi am dat-o afară din salon şi taică-meu s-a împărtăşit şi în mai puţin de două ore, a murit. Dumnezeu să-l ierte! De unde să fi ştiut preotul că taică-meu e în comă sau nu? De unde? El îşi făcea rânduiala, chiar dacă era în comă, Dumnezeu l-a scos din comă, pentru a primi Sfintele Taine.

Când este de folos, Dumnezeu le dă bolnavilor chiar tămăduire deplină…

Da. La sfârşitul anilor ’90, prin ’98-’99, o colegă de serviciu şi cumătră de-a mea, pe nume Liuba, mă întreabă într-o zi: „Viorel, mama ta a fost operată la sâni, poate îmi faci şi mie o legătură cu un specialist bun, cu un mamolog”. Şi eu zic: „Bine! Ai probleme?” „Da, că m-a sfătuit cineva să fac un control”. Şi iau legătură cu domnul doctor Jovmir, era mamolog-şef al republicii. Mă prezint, el îşi aminteşte de maică-mea, şi propun să ne întâlnim la el ca să facă un control. Şi cu această ocazie am luat-o şi pe nevastă-mea. Şi le-am condus la el, la Spitalul de Oncologie din Chişinău. Şi au intrat soţia mea şi cumătra

75

mea acolo şi peste un timp ies. Intru eu acolo, la el, să-i mulţumesc. Şi el îmi spune: „Cu soţia ta probleme nu sunt, totul e foarte bine, dar femeia astalaltă…” Şi aici îl citez pe dânsul: „Aşa sâni parşivi n-am văzut în viaţa mea! Are mari probleme femeia aceasta. Un sân e sigur că o să i-l amputăm. Celălalt sân e posibil să fie amputat, posibil nu, dar pentru aceasta trebuie să convoc Consiliul Medicilor, peste două săptămâni. Aşa că spune-i femeii să se pregătească pentru operaţie. Tu, oricum, câte puţin pregăteşte-o, că o cunoşti mai bine, e rudă cu tine. Vezi!”

Ies eu de acolo şi îi spun: „Liuba, vezi, urmează operaţia, trebuie să te pregăteşti pentru operaţie, ştii cum se face: spovedania, Sfântul Maslu, împărtăşania...” Spune: „Da, da! Mă pregătesc!” Şi mai spune: „Ştiu că ţi-a spus medicul că o să fie operaţia.” Şi eu întreb: „Ţie ţi-a spus cât de grav?” Dar ea: „Dar ce, e grav?” Zic: „Da, că trebuie să fie şi un Consiliu al Medicilor.” „Da, mi-a spus de Consiliu!” „Păi, pregăteşte-te, acolo se va hotărî ce şi cum”. Eu i-am mai spus că e nevoie de operaţie, dar nu i-am spus că, aşa, degrabă, amândoi sânii o să-i fie tăiaţi.

Şi urmau să fie două săptămâni. Şi două vineri la rând ea merge la Sfântul Maslu. Şi după ultima vineri, într-o zi de luni sau marţi, are loc acest Consiliu Medical. Şi ea spune: „Mie mi-e frică să merg acolo singură. Soţul meu e prins la serviciu şi nu poate merge. Hai tu cu soţia ta să mă însoţiţi la acest Consiliu Medical. Când o să spună acolo ce va fi cu această operaţie, vreau ca cineva să-mi fie în preajmă”.

Şi venim acolo. Erau mai mulţi bolnavi. Ea era ultima în listă, pentru că anume de dragul ei se convocase acest consiliu şi ceilalţi au fost chemaţi numai cu ocazia aceasta. Şi intrau pe rând, Consiliul fiind format din vreo 14 medici, şi fiecare bolnav stătea trei, patru, cinci minute. Ea a intrat ultima, a stat un sfert de oră. După care a ieşit,

76

nedumerită, şi a spus: „N-am înţeles nimic, vorbeau în terminologia lor. Şi au venit şi vreo şase şi m-au palpat pe mine şi, din câte am înţeles eu, ei renunţă la operaţie, dar, oricum, mi-au spus să aştept după uşă rezultatele”. Şi, peste vreo zece minute, se deschide uşa şi ies toţi medicii de acolo. Şi medicul ăsta, mamologul şef al ţării, domnul Jovmir, merge spre mine cu o faţă pierdută, nedumerită. Între timp, din cabinet iese şi şefa Secţiei de Mamologie, a cărei uşă de cabinet era faţă în faţă cu uşa sălii în care a avut loc şedinţa. Şi, descuind uşa cabinetului, îi strigă domnului Jovmir: „Domnul Jovmir, chiar pentru aşa fleacuri să convocaţi Consiliul?! Nu m-am aşteptat de la dumneavoastră!” La care el vine şi-mi spune mie: „Viorel, nu ştiu ce s-a întâmplat, că acuma n-am găsit nimic la femeia aceasta! Şi ceilalţi au văzut că nu are nimic! Dar eu (şi, spunând, punea mâinile în faţa lui), eu cu mâinile acestea am palpat! Am văzut aşa sâni parşivi cum n-am mai văzut în viaţa mea! Nu ştiu ce s-a întâmplat! Nu puteam eu să greşesc aşa! Aşa ruşine n-am mai păţit la Consiliu !” Şi, lăsându-l pe el aşa nedumerit, ne-am despărţit. Am întrebat-o pe ea: „Tu ai fost, ai făcut ceva investigaţii medicale?” Spune: „Nu, nu, n-am făcut decât Sfântul Maslu, m-am spovedit şi m-am împărtăşit. Atât!” Asta-i toată factologia pe care eu o cunosc. Interpretarea o las celorlalţi, în funcţie de credinţa lor…

Uneori nici medicii înşişi, chiar dacă sunt martori la unele minuni, nu le recunosc ca atare…

Alteori, însă, le recunosc… Am văzut şi minuni din acestea tragice, să le spun aşa. În ’94, pe 31 iulie, ziua de naştere a mamei mele, ne-am întors cu familia de la maică-mea, pe atunci locuiam în casa de alături, la etajul 7, şi băiatul mai mare – avea 4 ani – observăm că se poartă bolnăvicios, vedem temperatura, 39º. Zic: „Hai, că a răcit, ceva. Hai să-i dăm tablete, să se culce”. I-am dat tablete,

77

41º. Mai dăm tablete, 41,5º. La 9 ne-am întors, seara, pe la 11 jumătate, 12 chemăm salvarea. Vine salvarea, se uită, îi fac o injecţie: „Uite acuşi o să scadă temperatura!” Şi pleacă. Temperatura nu scade. 41,5º, asta e foarte mult. Şi copilul stă, nici măcar n-are putere să geamă. Tot stă! Trece o oră, trec două, 2 noaptea, iarăşi chemăm salvarea. Vine salvarea şi spune: „Faceţi-i frecţii cu spirt, cu oţet, că, dacă nu-l ajută injecţia, nu ştim ce să-i facem. Faceţi-i! Dacă nu scade, chemaţi-ne iarăşi!” Iarăşi, frecţii cu oţet, frecţii cu spirt, în cearşaf rece, muiat, învelit; cearşaful se usucă pe dată pe el, temperatura nu scade. La 5 dimineaţa chemăm iarăşi salvarea. Temperatura tot nu scade, 41,5º stă! Copilul fierbinte, fierbinte! Iarăşi chemăm salvarea, salvarea spune: „Nu ştim ce să facem! Puneţi gheaţă pe dânsul şi vedeţi! Respiră normal copilul, ca la temperatura aceasta. Noi plecăm, vedeţi!”

Ţin minte, ora 6 şi 20 dimineaţa, copilul era deja în patul nostru, cu nevastă-mea, iar eu în patul copilului eram, o cuşetă micuţă, eram ghemuit acolo. Şi îl trezeşte dimineaţa, îl pune în şezut, ca să-i dea cu linguriţa nişte medicamente de scăzut temperatura. Şi văd că nevastă-mea strigă: „Viorel, Viorel! El se duce, se duce!” Eu sar din pat, mă uit, băiatul meu – de culoarea vinetei, albastru închis pe faţă, numai albul ochilor se vede, şi aşa se lasă moale pe spate. Şi ea spune: „Salvarea cheamă! Cheamă pe Nanu Serghei!”

Pe cine să chemi? Nanu Serghei. E soţul surorii lui taică-meu, care e

medic şi locuieşte în casa de alături. Fuga la bucătărie, la telefon, formez salvarea, chem salvarea a patra oară – ei deja mă ştiau pe mine, şi spun: „Băiatul posibil că moare, eu nu ştiu ce-i!” Şi am trântit receptorul şi fuga de la etajul şapte am sărit pe scări, n-am aşteptat ascensorul, am venit fuga înapoi. Împreună cu salvarea am ajuns înapoi, că au

78

venit şi ei foarte repede, în şapte minute a venit salvarea. Când vin, băiatul meu, roz la faţă, plânge tare, roz la faţă şi foarte energic. Temperatura 38-37. Dar făcuse pe dânsul tot. Medicul de pe Salvare, mirat. Am intrat exact când o întreba pe nevastă-mea, mirată: „Ce-aţi făcut?” Şi ea spune: „Iată, am văzut că era în halul ăsta copilul, nu reacţiona la nimic deja, lingura pe care o aveam în mână, am luat-o şi cu ea i-am descleştat gura, i-am scos cu degetul limba, că limba îi căzuse, înghiţise limba, i-am scos cu degetul limba, l-am ridicat în picioare şi i-am făcut cu mâna frecţie de-a lungul şirei spinării. În acest răstimp, el a defecat dintr-însul totul, pe pernă, după care şi-a revenit. Parcă s-a trezit, a început de-acuma să respire normal, şi a început să plângă tare. Şi aţi venit voi”.

Şi medicul o întreabă în prezenţa mea pe nevastă-mea: „Aveţi studii medicale speciale pentru cazuri de reanimare?” „Nu, eu sunt inginer”, spune nevastă-mea, „inginer electronist. Cu medicina n-am nimic!” „Dar de unde ştiţi toate lucrurile acestea? Că aţi făcut exact cum trebuie. Puţine asistente medicale, în starea asta, pot să facă aşa ceva, sau medici chiar”. La care ea spune: „Eu nu ştiu. Am simţit nevoia să fac aşa”. După ce au plecat medicii, îmi spune: „Viorel, eu când am simţit lucrul ăsta, eu parcă am intrat într-o altă stare, într-o altă dimensiune. Cineva m-a luat pe mine, mi-a pus lingura în mână, parcă simţeam aşa nevoia. Totul făceam automat, nu gândeam deloc ce făceam, în locul meu făcea altcineva. Tot ce-am făcut eu s-a făcut automat. Eu ştiam că aşa trebuie să fac, trebuie să mă supun acestei voinţe, aşa am făcut şi aşa a ieşit”.

Relatarea asta mă duce cu gândul la minunile în care sfinţii i-au ajutat pe medici în diferite operaţii sau în alte situaţii grele. Chiar aşa ajută Dumnezeu, pe măsura

79

credinţei noastre şi, de multe ori, chiar peste măsura credinţei noastre…

Şi-n felul ăsta a salvat copilul, altfel ar fi murit. A fost dus cu Salvarea îndată copilul, a fost internat, a stat vreo trei săptămâni, a avut dizenterie tip Sohne, aşa se cheamă. Cazuri rare în Moldova, dizenterie tip Sohne. Pe vremea aceea era stare gravă, dar copilul şi-a revenit destul de repede.

Acolo am făcut cunoştinţă cu un medic de la reanimare, Victor – nu mai ţin minte numele de familie. Îl pomenesc, că o să mai fie un caz. Şi la externare ni s-a spus: „Băiatul vostru are un specific, cel puţin până la adolescenţă aşa va fi: dacă el va avea mai mult de jumătate de oră temperatură mai mare de 38º, el poate să intre în convulsii, care pot să fie fatale. De aceea, aveţi grijă să nu aibă temperatura mai mult de 38º. Iar ca să evitaţi convulsiile, să aveţi în casă fenobarbital. Îi daţi fenobarbital într-o anumită doză, şi în felul acesta, aceste convulsiile se îndepărtează sau se scot”. Bun. Era vară, am cumpărat fenobarbital, trec lunile, vine noiembrie, acelaşi an. Copilul răceşte, şi are temperatură. Şi temperatura durează mai mult. Aveam un alt medic de copii cunoscut şi i-am spus din ajun: „Băiatul meu are temperatură, dacă o să fie cumva legat de frisoane, ce să fac?” Spune: „Când o să vezi că el tresare aşa, îndată telefonează-mi la serviciu, ai telefonul meu, şi atunci eu am să-ţi spun prin telefon ce să faci”. Bine. Era, ţin minte, zi de joi, unu jumătate ziua, băiatul are 39º de-acuma de vreo trei ore, şi începe să tresalte. Şi nevasta mă cheamă de la bucătărie, unde eu învăţam, şi spune: „Viorel, au început frisoanele!” Eu fuga telefonez, el nu era pe loc, şi-l cheamă pe coridoare. Mult timp am aşteptat să vină de pe coridoare. Telefonul pârâia foarte tare. Îmi spune: „Ia medicamentele!” „Da”. Mă întreabă: „Ce doză e scris

80

acolo?” „Zero unu”. „Cât?” „Zero-unu”. El a auzit 0,01. Eu am spus prima oară zero-unu, după aceea iar zero-unu, în timpul lui unu a fost o pârâială, el n-a auzit-o, şi aşa a auzit zero-zero-unu. Şi spune: „Dă-i patru tablete”. El credea că-i dau patru tablete de 0,01. Dar i-am dat patru tablete de 0,1. Ulterior s-a dovedit că aceasta este o doză mortală şi pentru matur, nemaivorbind de un copil de patru ani. I-am dat patru tablete, a băut şi stăm şi aşteptăm efectul.

Într-adevăr, temperatura scade: 38 – 37 – 36,5 – 36 – 35,5 – 35. Nevasta spune: „Ceva e neclar. Nu poate să fie aşa!” Sub 35 de acuma începe să scadă. Nu ştim ce să facem în situaţia asta. Spune nevastă-mea: „Hai să spunem rugăciunea!” Îl luăm pe dânsul în picioare, îl pune în faţa icoanei şi ea-i spune lui: „Dinu, spune rugăciunea! Spune Tatăl Nostru!” El ştia Tatăl Nostru, la 4 ani, şi începe: „Tatăl nostru...”, nu poate să se concentreze. Spunem noi, părinţii, în cor, Tatăl Nostru, şi îl culcăm. Şi temperatura se ridică: 35; 35,5; 36; 36,5; 37 – s-a stabilizat, punct! Peste vreo două ore se trezeşte, are 36,5, dar comportamentul lui era neadecvat. Adică: râdea în hohote, fără nicio cauză; sau brusc, faţă de frate-său, cu doi ani mai mic, de 2 ani, o agresivitate inexplicabilă: lovea cu pumnul, cu toată puterea, în el. Şi nu ştiam care e situaţia. Telefonez la acest Victor de la reanimare, că-l cunoşteam pe medicul acesta, şi-i spun: „Victor, e ceva ciudat!” Îi povestesc ce a fost, şi i-am spus şi cu tabletele, patru tablete de 0,1. Îmi spune: „Nu, tu ceva greşeşti!” spune el, „dar nu mi-ai spus care este situaţia. Ceva greşeşti cu tabletele. Eu îl cunosc pe medicul neurolog numărul unu din republică, care este medicul neurolog şef pe republică, şi vin cu dânsul mâine dimineaţă la tine. Tu trimite maşina, ia-ne de la spital”. Eu pe atunci eram foarte sărac, n-aveam bani de taxi, era o perioadă când eram şomer, şi

81

iau un taximetrist cunoscut, zic: „Măi, Vasile, pe datorie mă duci?” „Da, da”. Că eu nu mergeam prima dată cu taxiul pe datorie, că taximetriştii mă cunoşteau pe mine. Şi aduc medicii aceştia, iarăşi le povestesc lor în taxi, văd că ei între dânşii schimbă priviri, foarte nedumeriţi. Urcăm la etaj, un medic la copil, alt medic la tablete: „Arată-mi tabletele!” Se uită şi spune: „Victore, 0,1”. Şi se uită la copil, la ochi, la tot, îl măsoară, totul normal. „Ceva e neclar! Tu din aceste tablete i-ai dat lui?” Zic: „Da”. „În două ore trebuia să moară, după ce i-ai dat aceste tablete”. Noi, peste două ore, deja făceam Tatăl Nostru cu dânsul. Şi spune: „În prima jumătate de oră, poţi să salvezi omul dacă-l faci să vomite. Încă peste o oră, dacă-i faci transfuzie de sânge. Dar la două ore, nici transfuzia de sânge nu te mai ajută. El trebuia să moară la ora cutare!” – exact la ora la care noi făceam Tatăl Nostru cu dânsul. „Tu ceva nu-mi spui!” „Nu, Victore, ţi-am spus totul, pe fapte, cum a fost!” „Eu am să studiez literatura de specialitate”.

Peste vreo trei săptămâni, mă sună şi-mi spune: „Viorel, eu am studiat toată literatura de specialitate disponibilă. Cazuri de supravieţuire nu există şi este imposibil să existe! Tu ceva nu-mi spui!” Zic: „Victore, ţi-am spus totul! La ora cutare, când trebuia să moară, am spus Tatăl Nostru”. „Repetă încă o dată!” „La ora cutare, nevastă-mea a spus Tatăl Nostru, l-a sculat pe dânsul în picioare şi am spus tustrei Tatăl nostru!” „Păi, de ce n-ai spus dintr-o dată lucrul ăsta?” „Dar ce semnificaţie are asta pentru voi?” Zice: „Ei, la reanimare atâtea vezi! Unde intră Dumnezeu în joc, noi, medicii, ne dăm la o parte! Atunci totul e clar!” - spune medicul acesta - „totu-i clar, ce s-a întâmplat cu băiatul tău!”

Era un medic credincios, nu? Da, medicul era credincios. El la reanimare la copii

lucrează. Câte morţi a văzut el, câte minuni a văzut. Şi

82

spune: „Unde în joc intră Dumnezeu, noi ne dăm la o parte, acolo de-acuma legile noastre medicale nu mai funcţionează”.

Lucrul acesta merită scris la intrarea în facultăţile de medicină sau în spitale, e un postulat care surprinde esenţa problemei…

83

Despre compromisurile de la locul de muncă

Ai ocupat diferite posturi, destul de importante, ai fost preşedintele Consiliului de experţi al Asociaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Rurală „Oikos”, director general al Departamentului pentru politica agrară, director general-adjunct al Departamentului pentru privatizare, directorul preşedintelui Moldovei, ai lucrat şi la Banca Mondială. Nu e riscant să ocupi astfel de funcţii, într-un univers în care furtişagul, şpaga şi relaţiile par mai importante decât munca propriu-zisă?

În ’94, mi-am dat demisia din funcţia pe care o ocupam – eram directorul cabinetului preşedintelui Moldovei, consilier principal de stat, aşa suna funcţia. Şi, dat fiind că eram în opoziţie cu partidul democrat agrar, care a venit în ’94 la putere, ca să nu împiedic cooperarea dintre preşedinte şi parlament, mi-am dat demisia. Pentru că nu puteam trece peste viziunile mele privind moştenirea regimului comunist, care era reprezentată de partidul agrar democrat.

Deci ai ştiut să te retragi la timp, pentru a nu te păta…

Nu puteam coopera cu ei, pentru că ştiam ce vor să facă, cum vor să privatizeze fraudulos, jefuitor, economia naţională. Abia peste câţiva ani urma să aflu că liberalismul este cu nimic mai omenos decât comunismul. Dar aceasta urma încă să aflu. Pe vremea aceea încă nu sesizam deosebirea între creştinism, ca trăire, şi liberalism.

84

Liberalismul îl percepeam ca pe o libertate, o descătuşare de ororile comunismului.

Din funcţia pe care ai avut-o, cum vedeai viaţa creştină? Nu era o incompatibilitate între a avea o funcţie înaltă în stat şi a fi creştin?

Deloc! Deloc nu simţeam această incompatibilitate. Inclusiv pentru Rothschild-ul britanic am lucrat. Ei erau angajaţi de guvernul Moldovei pentru a evalua posibilitatea privatizării Mold-Telecomului. Şi eu am fost consultantul lor juridic. Şi am demonstrat că nu trebuie vândut Mold-Telecomul. Şi slavă Domnului că nu s-a vândut, nu s-a privatizat atunci.

Nu simţeai tu nicio incompatibilitate între ce făceai şi faptul că eşti creştin sau chiar nu era? În ceea ce făceai nu trebuia să faci anumite compromisuri?

Nu, nu făceam! În privinţa aceasta – slavă Domnului! –, în orice funcţie am fost, am mers pe aceeaşi linie. Aceeaşi linie, să fie pentru neam şi ţară, indiscutabil, fără a face rău nimănui; nici unor pături pe care poate nu le agream. Odată, fiind în funcţia pe care am avut-o, cineva m-a ameninţat că o să-mi omoare copiii. Şi normal că m-am supărat rău de tot pe funcţionarul acela care m-a ameninţat că o să-mi omoare copiii dacă eu am să mai deturnez nişte proiecte de decrete prezidenţiale. Pentru că eu le verificam, ca preşedintele să le semneze, şi cele care constatam că sunt prostii, eu le anulam. Şi anunţam preşedintele că aici, în aceste proiecte, se află anumite matrapazlâcuri, care trebuie anulate. Şi funcţionarul respectiv s-a supărat şi m-a sunat: „Nu interveni în proiectele mele!” Zic: „E datoria mea să intervin!” „Nu uita că tu ai copii, doi băieţi foarte buni!” Şi eu zic: „Du-te... mai departe de cabinetul meu şi nu mai telefona!”

85

Despre iertare

Trăim într-o lume în care creştinii vorbesc mult despre mari valori, despre virtuţi, dar la capitolul fapte suntem restanţi. Aş vrea să povesteşti o situaţie limită din viaţa ta în care ţi-a fost greu să te porţi creştineşte. O situaţie din care alţii se pot folosi…

În ’94 mi-am dat demisia şi am fost un timp şomer, câteva luni de zile. O femeie, cunoştinţă veche de-a mea, mi-a propus să formez cu soţul ei o companie de consultanţă. Era prima companie de consultanţă din Moldova. Şi am început această activitate. La început nu aveam niciun fel de contract, nu ştiam cum se lucrează în acest domeniu. Nişte cunoscuţi de-ai lui ne-au invitat, într-o zi, în Israel, să evaluăm nişte scheme financiare. Le-am evaluat eu şi am verificat că nu funcţionează în Moldova. La întoarcere, într-o zi, ne contactează o persoană foarte dubioasă şi ne înmânează un pachet învelit în ziar, spunând: „Aceasta m-a rugat Cutare din Israel, care e chişinăuian, să vi-l transmit”.

N-am fost eu să iau pachetul, se duce partenerul meu. Desfacem pachetul: douăzeci de mii de dolari!!! Ăsta îndată telefonează în Israel. Zic: „Ce-i cu banii ăştia?” „Păi, văd că nu vă merge vouă cu consultanţa, v-am dat nişte bani, acolo, să vă luaţi nişte calculatoare, să închiriaţi ceva acolo...” Şi acela întreabă: „Dar care-i răspunderea noastră pentru asta? Ce trebuie să-ţi întoarcem, înapoi, când ş.a.m.d.?” Ăsta răspunde: „Nu vă grăbiţi, tot banii ăştia mi-i întoarceţi înapoi, când vă puneţi pe picioare,

86

bine, îmi întoarceţi banii ăştia înapoi”. Bine, bine. Trec lunile, încep contractele – nu în baza acestor bani; contractele n-aveau legătură cu banii aceştia – şi firma începe să crească. Pentru piaţa Moldovei, în vremea aceea, cifra de afaceri în consultanţă de 250.000 de dolari pe an (când euro încă nu exista) era o cifră acceptabilă, mai ales că noi eram vreo cinci-şase oameni.

Şi totul mergea bine-bine, până când eu am nimerit într-un accident şi mi-am frânt şira spinării. Ştiu de ce am avut acest accident: că aveam o viaţă prea axată pe plăceri. Când au început să vină banii, am început de-acuma să iau prânzul la restaurant, sub pretextul că ne întâlnim cu clienţii; dar alegeam restaurantele mai bune. În perioada aceea am început şi să mă îngraş, că eram subţire până a-mi da demisia. Şi deci mă bucuram de viaţa aceasta lumească... fiind mai răcit la rugăciune şi toate acestea. Practic, din ’95 până în ’96, doi ani de zile – când s-a întâmplat accidentul, în noiembrie ’96, am avut, aşa, o viaţă mai... mai ne-ascetică, să spun, că nici acuma nu duc viaţă ascetică. Am avut o viaţă mai mondenă, cu tot soiul de întâlniri, tot soiul de recepţii; am avut mai multe călătorii în Statele Unite, în Europa, mai multe ţări am vizitat, tot cu serviciul, până când am nimerit eu în acest accident şi am fost nevoit să stau la pat. Şi introdusesem eu, când eram încă la serviciu, regula că orice apel telefonic care vine sau care se dă este înregistrat de secretară: data, ora, cine a telefonat, pe cine a căutat, în ce temă, la ce telefon să revină ş.a.m.d. Şi stând la pat luni de zile, am început câte puţin să mă scol, în patru labe, apoi în cârje şi apoi cu un baston. În sfârşit, pe neprins de veste, am hotărât într-o vineri să apar la serviciu. Am nimerit la serviciu într-o după amiază, când lumea pleca deja acasă, şi am cerut în primul rând jurnalul, să văd ce s-a făcut în cinci luni de zile, cât am lipsit eu, din noiembrie până în

87

aprilie. Am răsfoit şi am văzut că mulţime de afaceri se discutau. Firma cutare, problema cutare, un studiu de marketing, un proiect de investiţii, şi totul se discuta cu partenerul meu. Se vedea, din temele care au fost notate, că erau contractele în derulare, pe când eu habar nu aveam de ele, deşi partenerul meu venea la mine în fiecare seară şi-mi relata ce se face la serviciu. Aveam fiecare 50 la 50 din firmă. Am rămas stupefiat, cum se poate în situaţia asta să nu-mi spună tot ce se face. N-am spus nimic, am întors jurnalul la loc, fără să comentez. Vin luni, deja oficial la serviciu. Ne salutăm cu toţi, ne îmbrăţişăm cu partenerul, şi chem secretara să-mi aducă jurnalul. Ea-mi aduce jurnalul. Văd: toate ultimele şase luni smulse din jurnal! Nu sunt! Şi se vedea că au fost smulse. Şi o întreb pe secretară: „Ce e cu acestea? Sunt smulse?” Ea-mi spune: „S-a vărsat cafeaua şi le-am aruncat”. „Păi, ăsta nu-i un motiv să distrugi un jurnal. Puteai să le usuci, să le laşi...” „Nu, că erau foarte tare... cafeaua fierbinte...” „Înseamnă că era ceva notat acolo ce eu nu trebuia să citesc”. Şi mă adresez partenerului. El începe să nege. Eu încep să-i citez din memorie ce-am citit acolo. El vede că situaţia a luat o întorsătură nefavorabilă lui şi a refuzat să discute şi a părăsit cabinetul. Peste un timp, iarăşi, fără să colaboreze cu mine, pleacă la nişte clienţi la Harkov. Am aflat după ce deja a plecat. Văzând situaţia aceasta, dat fiind că consultanţii, băieţii, erau ai mei, invitaţi de mine – nu erau ai lui – eu le spun: „De azi înainte, eu rup relaţiile cu partenerul meu şi mă retrag. Mă retrag, îi las lui spaţiul, îi las lui o maşină, jumătate din calculatoare şi banii îi las lui – tot ce era în cont în bancă. În schimb, jumătate din calculatoare şi mobilierul îl retrag şi mă duc să-mi caut spaţiu”. Şi aşa am şi făcut.

Ca să mă trezesc cu un telefon din Israel, să-mi spună: „Tu de ce ai furat banii de la partenerul tău? De ce

88

ai făcut cutare?” Era persoana care ne dăduse 20.000 de dolari. Zic: „Băiete, n-am făcut nimic. El a făcut. Eu n-am făcut nimic, dar cu el nu vreau să mai colaborez, pentru că cutare şi cutare şi cutare”. Spune: „Nu, nu întreprinde nimic. Eu acuşi vin!” Şi într-adevăr, în două zile a fost la Chişinău, m-am trezit cu el acasă şi spune: „Tu de ce-ai împărţit în felul ăsta averea?” Zic: „Eu mi-am luat mie ce-am putut să iau, pentru că marea avere, totul se află în bani”. Plus că eu mai luasem încă datorii, pe numele meu, de la prieteni care aveau încredere în mine şi mie mi-au dat banii. Dar banii s-au folosit pentru firmă, n-am folosit eu. La care spune: „Ştii că voi nu sunteţi doi, în firmă, voi sunteţi trei. Eu sunt al treilea”. Zic: „Eu în documente nu te-am văzut pe tine. În documente sunt numai doi. 50 la 50”. El spune: „Nu. Eu am 50, şi voi doi câte 25”. Zic: „Nu-i aşa. Eu de la tine aflu prima dată lucrul ăsta!” El zice: „Ei, dacă nu crezi, atunci lasă să confirme tipul”. Zic: „Păi noi doi trebuie să ştim. Eu n-am ştiut lucrul ăsta”. Zice: „Poftim, eu rămân cu 50, voi doi împărţiţi câte 25”. „Nu”. „Nu uita că tu ai familie, ai copii ş.a.m.d. Că vezi, să nu li se strice lor sănătatea... etc.” Zic: „Eu nu mă dau cu asemenea discuţii. Pur şi simplu, te rog să nu mai treci pe la mine pe acasă. Toate discuţiile, prin telefon”.

Şi din acea dimineaţă, aici, în curte, un jeep cu indivizi din lumea interlopă, care mergeau demonstrativ pe lângă ferestrele mele. Nu făceau nimic, nu atacau, nu băteau în ferestre, dar erau prezenţi şi când ieşea cineva din ai casei, spuneau: „Salutări lui Viorel”. Dar mutre de acestea, de killeri. Şi când ieşeam eu, ei se uitau ţintă la mine şi spuneau: „Nu uita că tu ai datorii”. Zic: „N-am datorii. Nu ştiu, nu vă cunosc”. „Ştii prea bine de la cine suntem”. Şi a început de-acuma în fiecare zi să mă cheme, să mă convingă, să mă ameninţe, că am să rămân „şi fără apartament şi fără de toate, şi cu familia lipsă şi tot aşa,

89

până ai să fii ucis şi tu”. În situaţia asta, înfuriat, apelez la prietenii mei din structurile poliţiei şi-mi spun: „Nicio problemă, noi îl cunoaştem pe tip. Organizăm o întâlnire, cineva împuşcă în aer, lumea se sperie şi începe să tragă. Şi o să tragă ai noştri primii. Or să tragă puşcaşii noştri, pregătiţi, cu kalaşnikovul, şi o să fie situaţia rezolvată pe loc”. Zic: „E situaţia foarte gravă în cazul ăsta!” Şi trec pe la părintele Pavel şi spun: „Părinte, iată care e situaţia”. Dar el spune - şi îi sunt foarte recunoscător pentru asta: „Dar eu ştiu”. Zic: „De unde ştiţi?” „Păi, soţia lui mi-a spus”.

Dar interesant că, înainte de a intra în cearta aceasta cu partenerul meu, discutam o dată, şi el mă întreabă: „Iată, la voi, la creştini” – că el era nebotezat – „ce atitudine aveţi faţă de duşmanii personali?” „Zic: „A, trebuie să iertăm...”, şi tot aşa spun. „Şi tu eşti în stare să ierţi?” Zic: „Nu ştiu, că n-am avut încă situaţii, confruntare aşa serioasă, ca să iert. Trebuie să iertăm, că aşa scrie în Evanghelie”. Şi mă întreabă: „Dar tu poţi să ierţi?” Zic: „Nu ştiu, n-am avut aşa situaţii, decât cazul respectiv şi acolo, iertat-neiertat, nu m-am băgat, pur şi simplu. Am curmat relaţiile cu omul”. „Şi dacă s-ar întâmpla să ai o ciudă pe cineva, ai să poţi ierta...?” Zic: „Nu ştiu. Dacă nu-i creştin, cred că am să pot să mă războiesc. Dar dacă-i creştin, cred că am să caut să găsesc o înţelegere cu el”.

Şi am uitat de discuţia aceasta. Şi, iată, vin la părintele Pavel să mă sfătuiesc, că de-acuma spiritele se încinseseră, era de-acuma pe punctul de-a izbucni şi o răfuială armată. Eu nu voiam să cedez, bandiţii nu voiau să cedeze, şi el îmi spune: „Dar de ce să nu-l ierţi pe el?” Zic: „Eu, ca persoană, cred că pot să-l iert, dar trebuie să-mi recuperez bunurile”. Eu întorsesem totul, mobila... Sub pretextul de a negocia, am întors totul înapoi. Şi ei au

90

sigilat şi au închis totul... Şi eu am rămas pe drumuri, numai cu ce avusesem până la lansarea afacerii şi o maşină. Sub pretextul că trebuie să negociem, să împărţim, să punem totul la loc. Şi m-au fraierit şi am pus totul la loc. M-au fraierit! Şi zic: „Eu sunt gata să iert, să las totul, în afară de banii pe care-i datorez altora. Să-mi întoarcă banii aceştia”. Erau vreo 22.000 de dolari, pe care eu nu-i aveam. La care părintele îmi spune: „Ştii, el e bătrân şi el trebuie să-şi facă de pensie (era cu 20 de ani mai mare decât mine), el are o fiică mică... ia şi uită de toate!” „Părinte, parcă ţineţi partea lui!” Zice: „Vezi că el s-a botezat azi dimineaţă!” Zic: „Păi, l-aţi verificat? Ştie Crezul?” „Soţia lui ştie Crezul”.

Şi deci ieşea că trebuie să uit, şi că el s-a botezat, a devenit şi el creştin şi, deci, să nu mă războiesc cu el. Şi eu zic: „Părinte, nu ştiu ce am să fac. Dar am să iau seama la ce mă binecuvântaţi: să uit totul”. Şi n-a mai spus nimic, dar, într-adevăr, am uitat totul. Au venit bandiţii la mine şi au spus: „Noi ştim că echipa este a ta. Noi ştim că compania de consultanţă a funcţionat cu ce ai făcut tu. Respectivul nu avea capacitatea respectivă să ofere asemenea servicii. Noi suntem gata să luptăm cu tine şi să-l deposedăm pe el de tot. Şi o sută de procente îţi dăm ţie”. Am spus: „Băieţi, nu-mi trebuie nimic. Eu nu mai vreau consultanţă. Vreau să lucrez ca traducător, profesor universitar, orice, numai consultanţă nu!” „Păi, n-ai să poţi să câştigi mii şi mii, cum câştigai până acuma, pe lună!” Zic: „Nu mă interesează! Mă interesează un trai decent şi fără griji”. La care au spus: „Vezi, noi nu-ţi dăm nimic, atunci! Totul îi dăm lui. Şi el va lucra pentru noi”. Zic: „Vedeţi, treaba voastră. Eu nu mai lucrez consultanţă. Nu mai fac consultanţă, în principiu”. Şi aşa, ei m-au lăsat în pace, eu le-am dat ce au vrut, şi în felul ăsta ne-am despărţit.

91

Dar problema era că eu habar nu aveam cum să scap de datorii, că era, bunăoară, un om invalid, care-mi dăduse banii lui. Şi el trăia din procentele la aceşti bani. Şi eu nu puteam să-i întorc. Dar nu putea să-şi cumpere medicamentele, că el făcea insulină în fiecare zi, în burtă. Şi el era singur şi cu două fete de măritat. Şi trebuia să întreţină şi casa, încă. Adică era un om la ananghie intrat din cauza mea. Şi mi-am spus în sinea mea: „Uit de toate, uit totul, fac cum mi-a spus părintele. Dacă sunt creştin, trebuie să ascult de binecuvântare. Asta-i regula”.

Citiseşi despre puterea ascultării în scrierile Sfinţilor Părinţi?

Ştiam că trebuie să asculţi de binecuvântare. Îţi place, nu-ţi place, trebuie să asculţi. Că restul, Dumnezeu rânduieşte, nu din cauza duhovnicului, din cauza ascultării. Bine... Era prin luna iulie aceasta. Şi îmi pică un contract de 5000 de dolari. Peste trei luni, un contract de 20.000 de dolari. Şi tot aşa, s-a pornit, nici nu mă aşteptam. Veneau, veneau, veneau. În plus la asta, mai aveam în altă parte o datorie de 15.000 de dolari. Adică erau sume... Şi în felul ăsta, în decurs de un an de zile, am întors toate datoriile. Dar nu-mi dădeam seama, că nu făceam efort să caut comenzi. Mă căuta lumea pe mine şi mă chema să execut anumite lucrări de consultanţă.

Aceasta a fost o cumpănă prin care am trecut şi, datorită ascultării, Dumnezeu a rânduit că am scăpat fără efort – cu grijă, dar fără efort – de toate datoriile. Şi n-am mai comunicat mai mult cu acel partener al meu, nu l-am mai văzut de atunci până astăzi. Câţi ani au trecut? 14 ani.

Dar l-ai iertat? În sinea mea l-am iertat. Nu dintr-o dată, să spun

sincer, nu dintr-o dată. La vreun an după aceea l-am văzut, mergeam în acelaşi microbuz, şi eu coboram la biserică şi el stătea în faţă şi trebuia oricum să trec pe lângă el. Şi am

92

trecut, l-am numit pe nume şi i-am spus „Bună ziua”, şi îndată am spus şoferului: „Opriţi, căci cobor aici!” Şi când am spus lucrul ăsta, am simţit aşa, o uşoară emoţie, dar pe urmă n-am mai simţit nimic rău împotriva lui. Îmi trecuse. A trebuit să treacă cel puţin patru-cinci ani, ca să se aşeze totul în interiorul meu. Şi ce e interesant e că, după ce m-am despărţit de el, au început să vină comenzi mai multe. Şi l-am întrebat pe un director executiv de bancă: „Victor, de ce acuma închei contractul cu mine, dar când eram în compania de consultanţă cea mai cunoscută în ţară nu încheiai contracte cu mine?” Şi el spune: „Viorel, ştii? Eu îl cunoşteam pe partenerul tău şi eu tare m-am mirat că tu eşti împreună cu dânsul. Cu asemenea om nu poţi să faci lucruri bune. Şi eu aşteptam, cândva trebuia să se întâmple ca voi să vă despărţiţi, şi atunci eu voi putea să lucrez cu tine normal, ca şi cu o firmă de consultanţă”. Că eu nu ştiam că partenerul meu avea anumite antecedente în domeniul relaţiilor cu lumea business-ului. Avea antecedente neplăcute.

Deci iată că această despărţire, care mie mi se părea o durere – nu din cauză că mă despart de el, ci din cauză că se dărâmă un proiect de succes la care participasem plenar – , această dărâmare s-a întors în bine.

93

Despre infiltrarea securităţii sovietice în conducerea Bisericii

Ce părere ai despre infiltrarea securităţii în Biserica rusă?

În ianuarie-februarie ’87, eu revin în Moldova, ca să mă aranjez la lucru. Şi, conform legislaţiei, trebuia să mă aranjez la lucru la acel post de la care am plecat eu la aspirantură. Şi mi se spune: „Funcţia ta e închisă”. „Cum e închisă când, conform legislaţiei, ea se păstrează?” „Nu, e închisă. Punct!” Încerc să mă duc la Institutul de Matematică, la Academia de Ştiinţe. Mi se spune: „Nu!” Mă duc la altă instituţie: „Nu!” Într-o zi îmi telefonează fostul adjunct al lui taică-meu, care deja lucra şef la direcţia de ştiinţe a Ministerului Învăţământului – Dumnezeu să-l ierte! –, Ştefan Gagim. Şi-mi spune: „Viorel, vino la mine la serviciu!” Îmi spune unde e cabinetul lui. „Dar să vii între 12 şi 1, când e masa, ca să nu fie nimeni altcineva”. Vin şi-mi spune: „Viorel, noi avem scrisoare de la securitate, în care este indicat foarte clar: în sistemul învăţământului, al ştiinţei, să nu fii primit la lucru. Poţi să lucrezi la uzină, poţi să lucrezi paznic de noapte, dar în Moldova, alt lucru n-ai să ai. Şi eu îţi spun ţie prieteneşte, că-l cunosc pe taică-tău: nu pierde timpul, întoarce-te înapoi la Moscova. Du-te în Rusia, lucrează acolo, acolo îţi găseşti specialitatea, să lucrezi conform specialităţii. Aici, în Chişinău, nu lucrezi. La Bălţi nu lucrezi!” Mi-a arătat scrisoarea de la securitate: „Viorel

94

Ivanovici Ciubotaru să nu fie primit la lucru, pentru că este o persoană de neîncredere pentru regimul sovietic”.

Eram speriat de această situaţie. Anul ’87, februarie, perestroika încă nu funcţiona, habar n-aveam de toate aceste lucruri, ce înseamnă perestroika, încă. Părinţilor mă temeam să le spun, că părinţii mei nu erau la curent cu anchetele mele de la securitate din ’80, când am fost ridicat cu ceilalţi studenţi.

Cu Divanul ţării? Cu Divanul ţării. Că le-am spus că am să scriu doar

dacă părinţii mei nu află. Atunci am să scriu. Şi le scriam depoziţii în care nu găseau nimic criminal, şi se înfuriau. Atunci, în ’80, spuneau: „De ce te temi?” Zic: „Am o singură rugăminte. Eu sunt în anul V (era aprilie, anul V). Vă rog să mă lăsaţi să termin facultatea, să-mi iau diploma”. La care ei au izbucnit în râs, securiştii, atunci, în ’80: „Care facultate? Noi discutăm între noi, cinci sau opt ani de puşcărie să-ţi dăm! Şi de fapt, numai primul an ai să stai acolo, că apoi ai să mori dintr-un accident la puşcărie. Aşa că de diplomă uită. N-are nicio importanţă diploma. Acuma e vorba în ce puşcărie să te punem pe tine şi pe câţi ani. În Moldova sau în Siberia”. Foarte probabil că mă luau aşa la mişto, ca să mă constrângă să recunosc ceea ce-mi incriminau ei mie, ceea ce n-am făcut. Eu urmam sfatul unchiului meu: „Să nu semnezi nimic, să nu recunoşti nimic!”

Şi iată, în ’87, rămân aşa, pe stradă, eram foarte cătrănit. Era frig, ţin minte. Bătea un viscol şi mergeam posomorât pe stradă cu servieta mea. Aveam un palton lung, negru, barbă lungă, neagră şi o cuşmă ţurcănească. Şi mă ciocnesc cu starostiţa de la nuntă, la colţ, aici.

Ce înseamnă starostiţă?Starostiţa de la nuntă e un fel de nănaşă de rang mai

mic. Nună mai mică, cum ar fi, care ţinea nunta. Starostele

95

şi starostiţa nunţii. Şi ea: „A, Viorel, noroc! Te-ai întors de la Moscova! Hai, că de mult aştept. Vreau să-ţi ofer de lucru!” Zic: „Cum poţi să-mi oferi tu mie de lucru? Unde?” „Iată, la A.T.E.M”. A.T.E.M. era echivalentul în România al A.G.E.R.P.R.E.S., care este instituţie de partid! Instituţie ideologică! Acolo numai membrii de partid intră. Şi cu verificări la securitate şi răs-verificări. Pur şi simplu nu poţi intra acolo. Spune: „Vino la A.T.E.M., măi, să lucrezi traducător, tu cunoşti atâtea limbi! Ai să poţi acolo... Noi câştigăm bine...” La care eu spun detalii: „Imposibil, eu sunt trecut la index!” Spune: „Lasă! Principalul e să ţi se facă o recomandare, că acolo ei au nevoie de traducători”. Zic: „Nici membru de partid nu sunt!” „Nu-i nimic, acolo intri în partid în două luni de zile!” Eu în partid n-aveam de gând să intru. Şi zic: „Ei, hai să-ncerc!”, că n-am să le lămuresc la părinţii mei de ce plec înapoi în Rusia să-mi câştig pâinea, sau de ce am să lucrez paznic la uzina militară din Chişinău, dar nu după specialitate.

Vin acasă şi spun maică-mii: „Mămica, nu sunt funcţii bune la matematică, la universitate, la centrul de calcul. Hai, până se clarifică situaţia cu funcţiile mele de specialitate...

Tu pe atunci îţi terminaseşi doctoratul? Erai doctor în matematică?

Nu, nu l-am susţinut. Urma să-l susţin, dar, din cauza a ce urma să se întâmple, n-am mai susţinut. Urma să mă întorc în decurs de un an la Moscova, să susţin, că era gata 80% teza. Cum spunea şi şeful meu: „80% gata, ţi-a rămas doar puţin, să concluzionezi şi susţinerea e garantată”. Şi eu mă îngrozeam să mă întorc la Moscova, că ştiam că e foarte greu să-ţi găseşti de lucru la specialitate şi fără viză de oraş, de reşedinţă. Şi căutam să rămân aici, şi m-am agăţat de oferta aceasta. Şi spun:

96

„Iată, Vitalia Pavlicenco de la A.T.E.M. mă invită să lucrez un timp acolo, până se clarifică cu matematica, să lucrez ca traducător”. Că nu puteam să le spun părinţilor care e situaţia într-adevăr. Şi ea spune: „Bine, vorbesc cu Olguţa” – care era mama unei cunoştinţe, Angela Zgardan. Olguţa era şefa secţiei scrisori la Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Era protejata secretarului doi, care de fapt era secretarul principal. Secretarul celălalt era de obicei la noi un moldovean, în Ucraina – ucrainean, la gruzini – un gruzin; dar secretarul doi tot timpul era de altă naţionalitate, de obicei rus, ca să fie ochiul Moscovei pe loc. Şi, de obicei, el era cel principal, el avea drept de veto în toată Moldova, secretarul doi. Şi această Olguţa Zgardan, tanti Olga, pe care eu o cunoşteam din copilărie, era protejata acestui secretar al doilea. Şi mama vorbeşte cu ea, aceea mă cunoştea pe mine, nu ştia lucrurile mele legate de securitate, că sunt la index, şi telefonează directorului A.T.E.M. Este sunat directorul A.T.E.M. de la Comitetul Central. Şefa de secţie sună, protejata secretarului doi. Îndată directorul A.T.E.M. trebuie să ia aminte. Şi ea spune cum îl chema pe el pe nume, că e şi acum în viaţă acesta, poate să confirme: „Am o surpriză, un cadou pentru dumneavoastră, da! Proaspăt absolvent al aspiranturii la Moscova, şase limbi, excelent, totul, totul, totul... să-l luaţi la lucru!” Ăla spune. „Bine! Nu pot să refuz! Să vină!” Şi îmi dau barba jos, mă rad, numai mustăcioara mi-o las, la costum, la cravată, apar în cabinet la tovarăşu’ şi el îndată mă ia şi mă rânduieşte la traduceri.

Şi am nimerit la A.T.E.M., unde visau toţi să nimerească, dar eu am nimerit aşa, absolut pe neprins de veste! Toată lumea s-a mirat, cei care mă cunoşteau pe mine, că erau mulţi patrioţi care lucrau acolo, la A.T.E.M., făceau traduceri. Menţineau corectitudinea limbii

97

româneşti, pentru că dacă aşa a fost tradus de A.T.E.M., era lege pentru toată ţara. Cei de la A.T.E.M. traduceau exact ca în România. Se menţinea, prin A.T.E.M., limba românească curată, cel puţin la nivel literar. Ei mă cunoşteau şi m-au primit în echipă. Peste un timp, mă întreabă secretarul organizaţiei de partid a A.T.E.M.-ului: „Viorel, dar de ce nu vii la şedinţele de partid?” Zic: „Că nu sunt membru de partid” – am spus aşa, bucuros. Era să leşine: „Cum? Nu eşti membru de partid?” Urgent, la cadre. Mă cheamă la cadre şeful de cadre, care era de la securitate şi spune: „Tovarăşe Ciubotaru, de ce aţi ascuns că sunteţi la index ş.a.m.d.?” Zic: „Nu m-aţi întrebat!” Dar cum puteau să mă întrebe, când eu aveam recomandarea, prin telefon, de la Comitetul Central? Nici prin cap nu le-a dat să întrebe!

„Aţi ascuns! Noi am verificat! Aveţi dosar incompatibil cu lucrul aici! Scrieţi cerere de concediere!” Eu zic: „Nu scriu! Am depus cerere să fiu angajat, mi-aţi semnat cererea, n-aţi avut nimic împotrivă, eu nu scriu! Trebuie să găsiţi un motiv să mă daţi afară. Eu nu scriu!” „Aşa eşti? O să-ţi pară rău!” Zic: „Ce să fac? Trebuia eu să-mi câştig pâinea, nu puteam să plec din Moldova în altă parte”. M-au coborât îndată. Se plătea traducerea pe rânduri traduse. Nu-mi dădeau de lucru. Erau săptămâni când nu-mi dădeau un rând să traduc. Şi primeam salariul, aici, la A.T.E.M., mai mic decât bursa mea de aspirant. Soţia mea avea salariul dublu cât mine, dacă nu triplu. Iar colegii mei aveau de 10, 15, 20 de ori mai mare salariu ca al meu. Colegii mei care traduceau, că lor nu li se scădea din volumul de tradus, dar pe mine mă ţineau la tainul acesta de muribund de foame, ca eu să fiu nevoit să plec de acolo. Şi eu nu plecam de acolo. Aşa a fost lupta aceasta vreo trei, patru luni de zile. Şi peste un timp îmi spun: „Ştii ce? Nu vrei să pleci? Atunci, intră în partid”.

98

Eu spun: „Nu sunt demn de partid, cu dosarul meu, cum să intru în partid?” „Lasă, partidul ştie să fie mărinimos, să ierte, aşa că depune cerere şi intră!” Ce să fac? Îl sun pe duhovnicul meu la Moscova. Spun: „Părinte, aici mă bagă în partid! Ce fac?” Dar pe vremea aceea, să fii intelectual moldovean şi să intri în partid era o raritate. Moldoveni în partid erau numai muncitorii, mulgătoarele, mecanizatorii ş.a.m.d. Intelectuali membri de partid erau foarte puţini. Şi cei care erau, erau strict numerotaţi şi cu evidenţa la securitate de asta, foarte dură. Trebuiau să fie loiali cu securitatea. Şi mie să mi se propună, eu fiind cu studii superioare, fiind moldovean, să mi se propună să intru în partid, era un succes extraordinar, se socotea! Şi spun părintelui duhovnic: „Părinte, mă concediez sau accept?” La care el spune: „Ştii ce? Fă cum vrei! Cu dracul sau cu Dumnezeu – hotărăşti tu. Nu pot eu hotărî în locul tău”. Şi am înţeles că nu. A spus: „Ori cu diavolul, ori cu Dumnezeu, treaba ta! Tu hotărăşti, nu eu!”

Şi ce să fac, cu partidul? Că aceia insistau. Spune: „Joi, la ora cutare, eşti la Comitetul Raional de Partid. Tu numai te prezinţi şi ei îţi dau carnetul! Tu doar trebuie să semnezi că l-ai primit. E deja completat, tot!” Şi eu, ba mă îmbolnăveam în ziua aceea, ba... tot aşa, întindeam, întindeam, şi ei au înţeles că eu nu vreau să intru în partid. Vreo două luni de zile am întins, tot să nu intru. Au spus: „Dacă-i aşa, te dăm afară pentru indisciplină!” Dar n-aveau cum, că se lucra pe schimburi, de la 3 fără un sfert, până seara, când se închide, la nouă şi ceva, după amiaza, sau dimineaţa, de la 8 până la 3 fără un sfert. Şi eu mă prezentam la timp, de lucru nu-mi dădeau, şi eu stăteam zile întregi acolo. Îmi luam de citit ceva pentru mine. Atunci mult am citit din Sfinţii Părinţi, mă prezentam la lucru şi nu lucram. Ei nu mă plăteau, şi eu trăiam pe seama soţiei şi a soacrei. Au emis ordin de

99

concediere. M-am dus la juriştii de la sindicate, unde lucrase maică-mea. Că maică-mea a plecat la pensie de la sindicate. Aceia m-au sprijinit enorm. Îmi spuneau cum să scriu refuzul, tot soiul de cereri, şi războiul ăsta a durat un an, până când s-au lăsat păgubaşi, m-au lăsat în pace, au început de-acuma să-mi dea şi de lucru. Şi-n felul ăsta am rămas la A.T.E.M., şi nemembru de partid, eram un caz unic!

Deja începuse perestroika! Jumătatea anului ’87, începutul lui ’88, deja era perestroika. La toată această prigoană a mea la A.T.E.M., directorul nu a participat. A participat numai şeful sindicatelor şi şeful de partid. Într-o zi, mă cheamă directorul. Era spre sfârşitul lui februarie ’88. Mă cheamă şi-mi spune: „Viorel, tu cunoşti bine Moscova, te descurci foarte bine, trebuie să pleci în delegaţie la Moscova”. Zic: „Bine. Mă bucur!” Mi-era dor de Moscova, că n-am fost de când absolvisem. Aveam încă mulţi prieteni acolo, moldoveni care continuau să înveţe. Erau creştinii de la Moscova, pe care-i ştiam.

Şi spune: „Dar ai să pleci şi la nişte cursuri speciale”. Zic: „Bine”. „La Şcoala Superioară de Partid”. Zic: „Păi, eu nu sunt membru de partid!” „Ştiu! Dacă o să te întrebe acolo, ceea ce e puţin probabil, tu să spui că eşti membru de partid”. Zic: „Dar de ce trebuie să plec eu, atunci?” „Vezi, că de la noi trebuia să plece cutare. Dar acel cutare are acuma o comandă urgentă de la Comitetul Central şi nu poate pleca. Noi nu putem să nu trimitem pe nimeni, că atunci suntem noi pedepsiţi! Dintre toţi care sunt aici, tu eşti cel mai adecvat, după cunoştinţe, şi cunoşti Moscova şi rusa şi te descurci foarte bine. În plus, ai studiile cele necesare – şi economia, şi matematica. Cunoşti limbile, cunoşti jurnalismul. Exact ceea ce trebuie! Du-te acolo!” „Bine!”

100

M-am dus acolo şi, normal, toţi erau membri de partid, la Şcoala Superioară de Partid. Dar eu nu eram membru de partid. Dar nimănui nici nu i-a venit în cap să mă întrebe pe mine dacă sunt membru de partid sau nu. Eram câte unul din fiecare republică. Eram 16 oameni în grupă. Şi acolo – eu nu mi-am dat seama de la bun început! – aveam cursuri speciale cum să manipulăm lumea în favoarea liberalismului. Împotriva comunismului şi pentru liberalism. Cursuri cum să amăgeşti lumea la nivel de stat, prin mass-media. Cum să construieşti frazele, cum să plasezi informaţia ca să deconectezi logica, să mergi pe emoţie şi apoi să închizi. Sunt proceduri acolo. Dezavuarea lui Marx, idolatrizarea sistemului liberal şi capitalist, la Şcoala Superioară de Partid se învăţa aceasta, în anul ’88.

S-au scris studii pe tema asta?Pe ce temă?A propagandei pro-liberale în şcolile de partid

comuniste?Nu ştiu! Nu s-au scris. N-am cunoscut. Dar eu am

fost martor la aceasta. Ni s-au dat şi nouă nişte caiete, care erau cu foile numerotate şi şnuruite. Şi noi conspectam şi le întorceam înapoi, nu puteam să le luăm acasă. Înainte de lecţii, veneam, le răsfoiam, ne aminteam ce era şi conspectam mai departe, iarăşi citeam şi le-ntorceam înapoi. Nu puteai să le iei. O mulţime de lucruri trebuie să fi fost notate, pe care eu acum nu le ţin minte. Am învăţat acolo despre Max Weber, etica protestantă şi originea capitalismului. Toată propaganda aceasta liberală.

Învăţaţi să luptaţi contra ei sau ce? Contra sistemului sovietic învăţam să luptăm, la

Şcoala Superioară de Partid. Să dărâmăm stalinismul, să acceptăm leninismul. Erau pro-Lenin, anti-Stalin. Totodată, erau şi anti-Marx. Dar pro-Lenin – ceea ce e

101

interesant! „Troţki totuşi a avut dreptate: Stalin e monstrul! Cât e de frumoasă America! Cât e de bun capitalismul! Acesta este viitorul nostru, al omenirii, capitalismul!” Şi toate, toate acestea, în anul ’88. Ţin minte numele de familie doar a doi lectori de acolo: Plotnikov şi Terehov. Pe alţii nu-i ţin minte. Mulţi nici nu se prezentau. Veneau aşa şi, cu feţe de piatră – mai ales un bătrân uscăţiv, cu accent străin, poate că era american, ne vorbea nouă despre metodele de manipulare. Cum să deconectezi logica, prin ce construcţii de fraze ş.a.m.d. Toate acestea ne învăţa. Cum să plasezi informaţia în ziar, ce şi unde să fie, ca să sustragă atenţia; cum să atragi atenţia. Cum să faci scenarii pe mai multe numere de ziar, pe mai multe teme, anumite operaţii informaţionale; cum să le faci, în funcţie de segmentele de populaţie. Multe s-au învăţat acolo. Aveam lecţii de dimineaţa până seara târziu. Eram ţinuţi ca-n palmă, ne hrăneau foarte bine. Toţi erau la cămine speciale, hoteluri, numai eu eram la căminul meu de aspirant, că am rugat că vreau să fiu cu prietenii mei şi m-au lăsat în pace.

Şi într-o zi ne anunţă: „Veţi avea o întâlnire secretă cu preşedintele Comitetului pentru Religie pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii Sovietice, cu tovarăşul Harcev”. Normal că eram foarte interesat să nimeresc la o şedinţă secretă, acolo. Dar voiam să urmărească şi prietenii mei, acest Dan Petrică şi prietenul lui şi al meu, Serghei Merkin, prin care Dan venise la credinţă. Amândoi erau înalţi, blonzi, băieţii ăştia... Mă apropii de cei din Ţările Baltice. Era unul, Urmas, altul nu mai ţin minte cum îl chema, un estonian, un leton, şi le spun: „Măi băieţi, voi probleme cu Ortodoxia nu aveţi. Voi aveţi cu luteranismul, cu reformaţii, şi ce zice Harcev despre Ortodoxie nu vă interesează”. „Nu, nu ne interesează”. „Eu vreau să chem nişte prieteni de-ai mei care sunt

102

interesaţi de tema aceasta. Voi nu veniţi, dar ei au să intre cu numele vostru”. „Foarte bine! Noi ne gândeam cum s-o ştergem la curve şi exact n-aveam pe cine să punem pe locul nostru acolo. Foarte bine! Numai să semene cu balticii!” „Da, sunt înalţi şi blonzi”. „Bun, dacă e ceva, e pe seama ta!” „Dar şi pe seama voastră, nu trebuie să vă prezentaţi. Eu îi prezint pe ai mei!” Bun. Aceia au plecat. Şi acolo erau listele numai. Şi spuneau: intrăm noi, lista... şi nici nu ne-au mai numărat, să fim 16 persoane, nici nu s-au mai uitat pe liste, pe nume. Am intrat, şi ni s-a spus: „În mână să nu aveţi nimic. Lăsaţi hainele aici, lăsaţi servietele aici. Intraţi în sală”. În sală veneau şi alţii. Sala avea vreo două sute de locuri. Ni s-a spus: „Ţineţi mâinile pe mese!” Ca nu cumva să înregistrăm ceva. „Nu notaţi nimic. Nu vorbiţi între voi. Vă uitaţi numai înainte. Nu vă uitaţi prin părţi”. Întâlnire era... Ne-au instruit şi în tot timpul, vreo două ore şi ceva, cât a durat întâlnirea, se plimbau prin trecerile dintre bănci oameni de la securitate, care se uitau ca nu cumva cineva să nu fie cu mâinile pe masă, să înregistreze ceva. Cu mare atenţie se uitau. Şi apare acest Harcev. Ne salută. Şi prima lui frază – şi acuma o ţin minte, că am rămas şocat: „După 70 de ani de luptă a puterii sovietice împotriva Bisericii Ortodoxe, noi trebuie să recunoaştem că puterea sovietică a pierdut această luptă. De la an la an sunt tot mai mulţi şi mai mulţi credincioşi. Bisericile se umplu tot mai mult şi mai mult. În pofida deportărilor, în pofida execuţiilor, în pofida persecuţiilor, în pofida Gulagului etc., Biserica continuă nu numai să funcţioneze, dar şi să-şi mărească efectivul. Toate metodele noastre s-au dovedit a fi ineficiente. Instruiam ofiţeri de-ai noştri, îi trimiteam la seminarii, şi ei deveneau ortodocşi şi se lepădau de noi. Racolam episcopi, racolam clerici, ca să ne spună nouă despre spovedanie, şi ei păstrau taina spovedaniei. Noi vedeam că

103

inventează, nu spuneau nimic. Este ineficient să lucrezi cu asemenea oameni. Ne-am hotărât să hirotonim ofiţeri gata pregătiţi. N-o să trimitem tinerei încolo, să înveţe, dar gata pregătit: maior, colonel – episcop. Maior – episcop. Colonel – să fie arhiepiscop. General – mitropolit să fie. Îi hirotonim de-a gata, aşa”.

În ce an se întâmpla asta? ’88, martie. Pentru că nu mai aveau încredere în

racolările pe care le făceau. „Că în biserică este imposibil să racolezi. Ei spun că da, cooperează, dar nu cooperează! Ei semnează documentele că sunt informatorii noştri, dar nu ne dau informaţii! Iar când ne dau, ne dau numai nişte baliverne, nu putem să ieşim cu niciun nume concret, la niciun caz de antisovietism nu putem ieşi prin ei. Şi asta durează de ani de zile. Deci noi trebuie să schimbăm tactica. De aceea, să nu vă miraţi că peste două luni de zile (când se împlineau exact o mie de ani de la creştinarea Rusiei!), veţi vedea o cotitură radicală în politica statului faţă de Biserică. Biserica o să fie lăudată, Biserica o să fie ridicată în slăvi, vor fi deschise o mulţime de biserici. Voi trebuie să lăudaţi acest lucru în scrierile voastre, în reportajele voastre! Totodată, să găsiţi cât mai multe lucruri negative în Biserică. Şi acestea o să le scrieţi. Pe de o parte, lăudaţi politica statului faţă de Biserică; pe de altă parte, arătaţi că Biserica e nedemnă de această atitudine. Şi noi vom infiltra oamenii noştri în ierarhia bisericească”. Deci, o să infiltreze deja ofiţeri gata pregătiţi, dar nu să racoleze.

Noi, normal că ne-am îngrozit de ce auzeam acolo – noi trei, creştinii. Apoi am plecat de acolo şi ne temeam să nu ne depisteze cumva, să nu ne controleze la ieşire. Nu ne-a controlat nimeni, am plecat. Şcoala Superioară de Partid era la cinci minute pe jos de apartamentul lui Dan Petrică, în centrul Moscovei. Am mers pe tăcute, tăcuţi, la

104

apartamentul lui, apoi fiecare în câte o cameră a scris pe o foaie tot, tot, tot ce-a ţinut minte. Apoi ne-am reunit într-o cameră şi unul citea, ceilalţi îşi aduceau aminte şi completau. Şi am făcut, practic, stenograma integrală a tot ceea ce s-a vorbit. Cu întrebări, cu răspunsuri, tot, tot, tot! I-am lăsat aceasta lui Dan şi, peste un timp, s-a produs un eveniment. În aprilie, acest Harcev avea conferinţă de presă la Paris. Dar, între timp, textul a fost transmis în Occident, prin relaţiile lui Dan. Şi această conferinţă de presă era pe tema Noua politică faţă de Biserică a statului sovietic, deschiderea faţă de valorile democraţiei, de libertatea conştiinţei şi toate bla-bla-bla... Şi, la această conferinţă de presă, el a avut un cuvânt introductiv, de vreo 15 minute, şi apoi, fiind conferinţă de presă, un francez ridică mâna, să întrebe ceva. Se ridică: „Pe data cutare, la Şcoala Superioară de Partid, aţi avut o întâlnire, unde aţi afirmat că” – şi el scoate şi citează exact dintr-însul. Ruseşte i-a spus. Normal, omul şi-a recunoscut cuvintele sale. Şi cred că s-a gândit: „Dacă eu neg, cine ştie, poate are el imprimat cumva, şi atunci, mă fac de râs”. Şi atunci a suspendat conferinţa de presă, n-a răspuns, a ieşit de acolo şi s-a dărâmat conferinţa de presă.

S-a făcut vâlvă despre asta în presă? În Occident s-a făcut. La noi n-a ajuns încă, atunci.

Eu abia peste un an am aflat. L-am întrebat pe Dan: „Ce-ai mai făcut tu cu textul acela?” Zice: „L-am transmis în Occident şi iată ce s-a întâmplat la conferinţa de presă”.

105

Despre ispita deznădejdii şi puterea diavolească

De multe ori creştinii au o atitudine de yes-man-i, încercând să prezinte viaţa creştină ca pe o viaţă comodă, lipsită de apăsarea crucii. Tu ai avut momente de deznădejde, te-ai simţit vreodată doborât de deznădejde?

Eu trăiesc din free-lancer, deşi am o echipă de consultanţi, oricum suntem free-lancer. Şi sunt situaţii când stai luni, uneori şi un an jumătate am stat fără niciun contract. Şi te apucă uneori deznădejdea. Ce e interesant e că, de fiecare dată s-a rezolvat totul foarte bine. De fiecare dată! Toate problemele financiare s-au rezolvat! Toate problemele organizatorice, corporative s-au rezolvat. Dar a fost o situaţie – şi nu demult, prin noiembrie, început de decembrie 2009 – am simţit fizic demonul deznădejdii cum atacă. Eram într-un fotoliu şi mă gândeam la anumite... debit-credit, la... şi vedeam că vin anumite scadenţe şi eu nu pot să le fac faţă. Şi nu puneam întrebarea: „Ei, şi ce dacă nu le faci faţă?” Da’ vine scadenţa, da’ se întâmplă ceva, da’ pe urmă Domnul rânduieşte. Dar nu gândeam mai departe. Se bloca dincolo de depăşirea scadenţei. Scadenţa era ca şi... Prin această lipsă de încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pătrunde demonul deznădejdii. I-am simţit influenţa la nivel fizic: cum intră şi te apucă, ţi se ridică tensiunea, nu poţi să stai locului, te sufoci, te sufoci... ca peştele cauţi aerul, şi o paralizie totală, de parcă fiecare mână cântăreşte câte o tonă şi fiecare picior câte trei tone. Nu poţi să te mişti. Stai

106

şi aşa, o negreaţă te apucă... în jur, aşa, un hău negru. Vezi lumina, vezi cabinetul, vezi cărţile în jur, rafturile, dar această senzaţie de năduf negru care te sufocă, paralizia aceasta, greutatea, povara aceasta şi vine acest gând care nu-i al tău, şi simţi că nu-i al tău, că nu-ţi aparţine ţie, şi vine: „Ce bine-ar fi să încetezi să exişti!... Ce bine-ar fi să nu exişti! Vezi să nu exişti! Atunci n-ai să ai probleme, nu suferi aşa...” Şi gândul e înăuntru, nu se aude ca voce, nu se aude ca voce, nu e o voce străină, e gând – şi gând foarte insistent! Şi aşa am avut trei zile la rând, trei seri la rând! Până când, a treia seară, mi-am dat seama că demonul atacă. Îndată m-am sforţat, am deschis analogul, am deschis cartea de rugăciuni şi am început să citesc.

Din ce? Paraclisul Maicii Domnului. Că am câteva semne de

carte, şi am deschis la unul din semnele de carte, Paraclisul Maicii Domnului, de Teofan Monahul. Şi îndată, cum am început să citesc, îndată, chiar până a începe să citesc, când deja era înăuntru intenţia categorică de a citi, îndată ispita a zburat... Şi era aşa o linişte... că mult nu s-a mai întors duhul ăsta. Când mi-am dat seama că ăsta e duh, e duh care atacă, simţi prezenţa diavolului direct. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată, cu aşa putere.

Într-adevăr, când te gândeşti la cei demonizaţi, sau la cei care sunt bântuiţi, sunt atacaţi, într-adevăr, e o presiune extraordinară... aşa presiune – nici atunci când vorbeam de unu la unu cu o bandă de bandiţi care mă ameninţau cu moartea pe mine şi familia mea, n-am simţit asemenea puternică presiune, cum era în cazul acesta cu atacul demonului. Sigur că în pustie, la Sfinţii Părinţi, atacurile erau mult mai grave, dar deja aici se simte. E un prag de calitate, până a simţi acest atac, şi după – adică

107

atunci când nu ai experienţa unui asemenea atac, când nu ai această experienţă.

Şi atunci, pe de-o parte, ar trebui să te îngrozeşti, că-n iad e mult mai straşnic. Pe de altă parte, simţi această bucurie, că a fost numai voinţa, intenţia de a face rugăciune, de a apela la Hristos, la Maica Domnului, ca să te scutească de acest atac şi îndată s-a produs această eliberare, această izbăvire de acea presiune – anume cuvântul presiune poate e cuvântul cel mai apropiat; această presiune, această apăsare de o putere extraordinară, dar neagră putere, sufocantă! Nu ştiu cum să descriu, în ce cuvinte, când tu te vezi pe tine, vezi cum stau mâinile tale, dar vezi că parcă ai înnebuni – dar ştii că nu înnebuneşti, dar această presiune, care şi în exteriorul tău, în raza de jumătate de metru în jurul tău, şi care te apasă, te apasă, tot interiorul tău e prins de această presiune. E o stare pe care nu am mai avut-o niciodată, nici până, nici după, şi nu am văzut-o descrisă la alţii, pentru că eu evit să citesc lucruri despre demoni, demonizaţi, că nu-mi place, nu mă interesează. Dar aici pe pielea mea, pe sufletul meu am simţit această stare, când ţi se bagă în suflet şi-ţi dictează acest gând.

Am avut atacuri, la nivel de gânduri, nu de sufocare; sunt aceste atacuri, nu vrei să le gândeşti, dar ţi le bagă, ţi le bagă în cap; simţi că gândul nu este al tău, nu vine din tine, nu ai de ce să gândeşti în felul acesta, dar îţi bagă ca nişte cuie în cap şi sfredeleşte, sfredeleşte, sfredeleşte gândul acesta – de obicei, gânduri rele, gânduri de urâciune, şi ţi le bagă aşa, insistent, cu o insistenţă de asta – de ce se spune insistenţă diavolească? Şi trebuie să depui efort ca să te concentrezi la rugăciune, ca să fugă. Pentru că nu-ţi dă voie să te rogi. Şi atunci, când faci acest efort – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,

108

miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – că atunci faci rugăciunea deplină a lui Iisus, cu pomenirea Cuvântului şi a Născătoarei lui Dumnezeu; e greu să o faci la început, dar când ai spus-o o dată, maxim de două ori, s-a depărtat diavolul; dar este greutatea mare să o spui; nu neapărat cu voce, cu cuvinte, dar în gând să spui aceasta, să te concentrezi pe ea. În rugăciune, însuşi actul de concentrare este foarte greu să-l faci, dar după ce l-ai făcut, gata, te-ai eliberat.

Unii cred că e vorba aici de autosugestie... Prostie! Eu autosugestie făceam până a mă boteza. Eu ştiu ce înseamnă autosugestie, ce înseamnă... auto-training se mai spune. Bunăoară, să-ţi reglezi bătăile inimii, să-ţi reglezi tensiunea, cu un anumit fel de respiraţie etc., cu anumite gânduri pe care le generezi în tine ca să te linişteşti, ceea ce face orice om care nu este îmbisericit, dar care are grijă de sine. Înaintea unui examen, înaintea unui eveniment deosebit, de cumpănă, te concentrezi. Când am fost arestat la securitate, făceam în felul ăsta până a intra în cabinetul... până a mă duce la următorul interogatoriu, normal că mă concentram foarte mult; nu era vorba de rugăciune. De fapt, era şi atunci vorba de rugăciune. Am găsit într-un caiet vechi de-al meu, încă cu trei ani înainte de botez, în care scriu: „Doamne, ajută!” Scriu că începeam lucrul la doctorantură, pe care voiam să-l isprăvesc cu bine, şi atunci am scris o rugăciune a unui ateu, rugăciunea unui om nebotezat.

Şi am avut două asemenea rugăciuni: una legată de doctorantură, fiind necredincios, şi alta legată de viitoarea mea soţie, ca să fiu cu ea. Două rugăciuni scrise de un ateu, eu acuma îmi dau seama, în discuţia aceasta... Şi aveam acest strigăt interior, către Dumnezeu, fiind ateu, neluând în seamă absolut deloc existenţa lui Dumnezeu; pentru mine, Dumnezeu nu exista. Dar eu mă rugam către

109

Dumnezeu... „Dumnezeule, ajută-mă pe mine!” E foarte ciudat, acuma mă gândesc, cum de ieşea lucrul... eu ştiu că Nana mea se ruga foarte mult pentru mine. Într-o zi – Nana de-acuma murise, în ’99 – eram prin părţile acelea, prin nordul Moldovei, şi un preot, la marginea drumului, îmi face semn să opresc. Opresc, mă bucur tot timpul când am ocazia să duc un preot. Şi intrăm în vorbă: „Părinte, unde slujiţi? Cum vă numiţi? Eu mă numesc Viorel...” El spune: „Din ce an eşti?” „Cutare”. „Ai neamuri în Mihălăşeni?” „Da, am”. „Nu cumva Iulia Ostafciuc?” „Da”. „Păi, tu eşti acel Viorel pe care eu îl pomenesc de-acum de 30 de ani”. „Dar de unde?” „Păi, toţi preoţii din raion ştiu de Viorel”. Şi eu nu eram botezat, şi mă scriam fără numele de botez, că mă pomeneau preoţii, dar nu la proscomidie; după ce m-am botezat, mă pomeneau la proscomidie, dar până atunci mă pomeneau în rugăciunile personale, mi-a spus preotul, mă pomeneau ca Dumnezeu să mă lumineze! Asta era, era o rugăciune aparte, nu de biserică, de chilie, cum se spune. Dar de când m-am botezat, mă pomeneau la proscomidie cu numele Viorel, eu fiind botezat cu Benedict, că Nana mea nu ştia că sunt Benedict botezat, Viorel, Viorel, aşa din copilărie am rămas. Dar m-am mirat şi m-am bucurat că, nefiind botezat, erau preoţi în raion care mă pomeneau ca Dumnezeu să mă lumineze.

Deci vorbeam de acest atac, vorbeam de aceste gânduri care nu-s ale mele. Eu ştiu că nu e autosugestie. Aceste gânduri străine care vin şi-ţi sfredelesc capul – verbul a sfredeli, ăsta este exact. Sfredeleşte foarte insistent şi nu se opreşte şi poţi să opreşti acest gând doar cu rugăciunea. Şi rugăciunea, iarăşi, când vine această eliberare, nu vine de la tine. Eram la o rugăciune obişnuită cu familia, seara, în faţa iconostasului şi de-acuma, la sfârşit, de multe ori îţi faci cruce în timpul rugăciunii; şi

110

era ultima cruce pe care ţi-o faci, la otpust. Şi mi-am făcut în seara aceea cruce, ca de obicei. Şi am simţit aşa o putere venind, aşa o voluptate, să spun aşa – voluptate poate nu e cuvântul exact, nu era ceva trupesc, era ceva duhovnicesc: voluptate duhovnicească de la facerea crucii. De atunci n-am mai simţit nimic aşa, adică îţi venea să faci cruce, să nu se mai termine facerea crucii, aşa o stare era. Anume simţeai, când îţi faci crucea aceasta, plină, cum ne-au învăţat pe noi în Rusia… În Rusia aşa se face cruce, crucea plină, nu să mătăhăieşti în faţa feţei sau a pieptului sau a bărbiei, dar crucea deplină, aşa: fruntea, la buric, umerii; şi când faci aşa, cu mişcările acestea... nu că sigure, dar aşa, de anvergură, mişcările acestea – când îţi faci aşa crucea, am simţit aşa o stare, din clipa în care am început să-mi fac această ultimă cruce, în acea seară… Trebuie să mai verific în dicţionar cuvântul voluptate...

Are altă conotaţie. Are altă conotaţie, trupească. Era aşa o dulceaţă, o

plăcere, o bucurie, o stare de putere, dar simţeai fizic, aşa, şi totodată şi împăcare, pace, de la faptul că-ţi faci această cruce. Nu că poţi să-ţi faci, dar anume... parcă crucea era o sursă de energie, sursă de bucurie, de putere – energie, poate nu-i cuvântul ăsta. O putere era.

Oamenii care stau departe de Biserică nu înţeleg cât de mari sunt bucuriile duhovniceşti. Şi ceea ce e mai grav e că unii dintre cei care totuşi vin la slujbe nu iau în serios viaţa duhovnicească. De exemplu, ascund chiar păcate la spovedanie, fără să fie conştienţi de gravitatea acestui păcat.

Iată o întâmplare legată de ascunderea păcatelor la spovedanie. Era a treia sâmbătă din Postul Mare, eram în acea zi uşier, şi eram într-o stare mai relaxată. Liturghia se terminase, lume multă, deja s-au împărtăşit, preotul iese să

111

spună predica, şi spune prima frază: „Iubiţi fraţi şi surori, astăzi e ziua mică a Crucii...”

Adică Duminica Sfintei Cruci... Duminica Sfintei Cruci, la care aici poporul îi spune

ziua mică a Crucii, că este şi ziua mare a Crucii, în septembrie, pe 27 septembrie – stil nou, 14 septembrie pe stil vechi, la noi aşa se vorbeşte. Şi, în timpul ăsta, aud un schelălăit puternic, cum ar schelălăi bunăoară un câine care e călcat cu piciorul, cu tocul pe labă, aşa schelălăie un câine. Şi eu am tresărit: cum am putut să las un câine să intre în biserică? E grav când intră un animal în biserică. Şi nu puteam să-mi închipui de unde putea să apară, că eu eram la uşă şi n-am văzut nimic! Şi cel mai riguros uşier din parohie eram eu! Şi mă ridic în vârful picioarelor, la înălţimea mea de 1,84 m. Nu vedeam până în faţă, că era multă lume. Eu eram în spate, la uşă. Şi mă ridic în vârful degetelor şi văd că în mâna dreaptă, în naos, mai aproape de altar, e un loc, un spaţiu liber. Îmi fac loc acolo şi văd lumea dată într-o parte la o rază de doi metri de o femeie care şedea în mijloc. Şedea pe poponeaţă, cu fundul pe călcâie, cu mâinile pe genunchi; i se trăsese rochia – aşa, albastră cu flori negre, şi erau genunchii puţin dezgoliţi. Ţinea fiecare palmă pe câte un genunchi, că genunchii erau dezgoliţi, dar palma prindea şi capătul rochiei, ţin minte, că nu era o scenă obscenă, să zic aşa. Doar că genunchii erau dezgoliţi. Nişte genunchi groşi, de vreo 15-16 cm, şi mâinile groase, ca de bărbat, cu degete groase, ca nişte cârnăciori. Şi ceea ce era de la buric în jos şi cu mâinile erau nemişcate, pe genunchi. Iar de la brâu în sus, se mişca înainte şi înapoi, cu capul până la pământ şi înapoi cu capul aproape de pământ, cu o viteză uimitoare; şi din cauza aceasta se auzea acest schelălăit ritmic: „du-du-du-du, du-du-du-du”, dintr-o parte şi-n alta. Viteza era aşa de mare că faţa nu i-o vedeam. Părul era ondulat, până

112

la umeri, relativ mărunt, cârlionţii ăştia, părul negru, şi acopereau faţa. Dar vedeam aceste fălci care zburau – că uneori, când eşti într-o viteză mare, când alergi tare, sau când nu controlezi fălcile, alergi cu viteză mare bunăoară la vale, obrajii îţi sar; aşa şi la ea, se vedea cum fâlfâie obrajii la această viteză încolo şi încoace. O femeie a început să ţipe: „Daţi agheasmă! Daţi agheasmă!” Preotul a luat agheasmă şi, când venea cu agheasma spre ea, până a ajunge la vreo 2-3 metri, ea brusc a încetat. Brusc a încetat! Şi s-a oprit în stare verticală, şezând, cu capul plecat peste piept, sleită, mortal. Preotul s-a apropiat, a stropit-o. Era un cumătru de-al meu, un zdrahon ca mine. Şi zic: „Valeriu, ajută-mă s-o ridicăm, că eu unul n-am să pot!”, că vedeam că-i aşa grasă, s-o punem pe laiţă. Şi când am ridicat-o, era uşoară ca pana! Eu singur, cu o mână, puteam s-o ridic, deşi avea aşa nişte genunchioaie groase! O punem pe laiţă şi eu mă întorc să iau agheasmă, să-i dau să bea. Şi când mă întorc înapoi la ea, văd o femeie subţirică de tot! Subţirică, nu mai erau genunchii ăştia! Plăpândă! Într-adevăr era uşurică, avea poate vreo 45 kg, şi înălţime de vreo 1,60 m maximum. Poate 1,58-1,55 m. M-am mirat enorm: ce-am văzut eu înainte, ce era pe podea, când schelălăia, şi ce era aici! Cumincioară, plăpândă, dar obosită, sleită. Şi chiar se aplecase cu capul pe umărul la o bătrânică de acolo. Văzusem lucrul acesta. I-au adus agheasma, a băut-o, şi şi-a revenit şi spune: „Vai, ce căldură mi se făcuse, rău... cred că am leşinat!” Şi bătrânica se uită la ea: „Tu crezi că ai leşinat?” „Da, că tare rău mi s-a făcut şi am simţit că leşin. Şi eram în picioare, acum văd că stau pe laiţă. M-aţi pus pe laiţă că am leşinat, da?” Dar femeia aceea spune: „Tu de când nu te-ai mărturisit?” „M-am mărturisit... Ieri m-am mărturisit”. „Azi te-ai împărtăşit?” „Nu, că ceva m-a reţinut”. „Dar tu ai păcate nemărturisite”, spune bătrâna.

113

„Păi de ce aşa?” „Păi, cum să-ţi lămuresc eu ţie? Tu trebuie să te mărturiseşti şi să te gândeşti, că tu ai păcate nemărturisite. De aceea ai probleme. De aceea, cum spui tu, leşini, dar tu nu leşini”. „Dar ce e cu mine? Că mie mi-e rău!” „Ţi-e rău că n-ai mărturisit păcatul şi diavolul este cu tine”. „Nu, nu, nu se poate!” „Se poate!”, a spus bătrânica aceea. Era o femeie citită, ca o învăţătoare la pensie, şi-i spunea aşa...

Şi totuşi femeia nu îşi dădea seama, cel puţin nu încă, de consecinţele faptului că minţise la spovedanie, ascunzându-şi păcatele. Că, dacă ar fi fost conştientă de pericol, nu cred că ar mai fi făcut un astfel de păcat..

114

Despre frica morţii

Benedict, cât vrei să trăieşti? Cât vreau eu şi cât o da Domnul sunt lucruri diferite. Dar cât vrei tu să trăieşti? Of! Of! Nu mă-ntreba! Vreau să trăiesc până când o

să fiu gata de rai – adică o veşnicie! Nu ştiu când voi fi gata. Numai mila lui Dumnezeu. Altfel... este imposibil să faci ceva pentru a ajunge în rai. Raiul se cucereşte, dar raiul se află la milioane de kilometri de noi, iar noi putem să înaintăm doar cu milimetrul, cu efortul nostru; restul acoperă mila lui Dumnezeu, doar dacă sunt milimetrii noştri. Dacă nu avem milimetrii noştri, Dumnezeu nu are ce să acopere. Şi tot timpul ai această conştiinţă că tot timpul îţi va lipsi; am frica permanentă că milimetrii mei vor lipsi. Pentru că, de îndată ce îţi pare că ai făcut un lucru bun, l-ai şi pierdut. Că nu l-ai făcut tu, ci l-a făcut Dumnezeu pentru tine. Iar lucrurile rele pe care le faci, groaza este mare, că nici nu-ţi dai seama că le faci. Trec ani până când îmi sau seama: „Băi, dar ce grozăvie am făcut eu atunci!” Ştiu că am făcut un lucru rău, dar chiar aşa de groaznic să fie el oare? Pe an ce trece, pe lună ce trece, tot mai grozave şi mai grozave îmi apar mie faptele păcătoase din viaţa mea. Da, le-am mărturisit, dar nu cred că am putut să fac, într-adevăr, pocăinţă pentru păcatele respective. Plus această amorţeală, lene permanentă, în care trăiesc, lene duhovnicească. Ce folos să zici de zeci sau sute de ori pe zi rugăciunea lui Iisus sau „Doamne, miluieşte”, când nu simţi în tine această râvnă, această

115

luptă contra păcatelor. Aşa o viaţă fadă, sub aspect duhovnicesc – viaţa mea e interesantă, laic vorbind; dar duhovniceşte simt că nu fac niciun procent din ceea ce s-ar cuveni să fac ca să mă mântuiesc. Această contradicţie între ceea ce ar trebui să fac şi ceea ce fac, deznădejdea poate... nu este cuvântul exact, dar această frică de moarte, nu de faptul morţii...

Ai fost în faţa morţii până acuma? Nu ştiu. Când am avut un accident şi mi-am frânt

şira spinării, când maşina s-a răsturnat de două ori şi jumătate şi apoi a înaintat pe acoperiş în arătură şi în vie, maşina fiind praf...

... cum a intrat pe acoperiş în arătură? S-a răsturnat de două ori şi jumătate şi a rămas pe

acoperiş, şi mergea pe acoperiş de-acuma, cu viteză rapidă... şi nu mergea pe acoperiş, că acoperişul de-acuma era sfărâmat, mergea doar pe o rămăşiţă de-acoperiş. Noi eram în maşină, trei. Şi mi-am dat seama prin ce-am trecut doar post factum, nu în clipa când s-a întâmplat, că până atunci n-am fost în accident niciodată, era primul accident din viaţa mea, la vârsta de 38 de ani. Nu-mi amintesc situaţii de a mă afla în faţa morţii, dar atunci când ai criză de tensiune, când inima-ţi bate 110 bătăi pe minut, şi tensiunea îţi scade, şi nu poţi controla situaţia din tine, şi simţi că acuşi ai să mori – şi asemenea situaţii am avut de trei-patru ori în viaţa mea, poate şi mai mult, atunci într-adevăr ştii că: „Doamne, nu sunt gata! Doamne, mai lasă-mă!” Şi apoi iarăşi vine amorţeala aceasta... Primele două-trei zile, eşti râvnitor, nu te desprinzi de cartea de rugăciuni, şi apoi iarăşi vine grija zilei...

Ţin minte, prima dată când am avut criză de tensiune, era într-o dimineaţă, după câteva nopţi nedormite, au început să tremure toţi muşchii pe mine, şi nu puteam controla lucrul acesta. Simţeam că se întâmplă

116

ceva foarte grav cu mine, toţi muşchii tremurau, senzaţia... frisoanele acestea... nu-ţi controlezi... Pe urmă am aflat că aceasta e criză de tensiune. Şi am chemat pe părintele duhovnic, că mi-e vecin, în cartierul nostru locuieşte, părintele Vasile. Mi-a fost duhovnic până în noiembrie, acum; şi nevastă-mea a chemat Salvarea. La început a venit părintele, m-am mărturisit, m-am împărtăşit, şi cât mă mărturiseam, a venit şi Salvarea. Şi au stat pe coridor cei de la Salvare, să aştepte până se termină mărturisirea şi împărtăşania, după care au intrat. Şi, când au intrat, de-acuma eram în stare normală, după ce m-am mărturisit şi împărtăşit. Dar asta a fost situaţia şi sunt convins că, dacă ar fi posibil, l-aş chema la orice oră din noapte. Era dimineaţa, şapte jumătate dimineaţa, când l-am chemat pe părintele. Crizele acestea vin la 1 noaptea, la două, la trei noaptea. Şi să suni de fiecare dată, să vină părintele, să-l scoli din somn să vină să te împărtăşească... Şi de aceea rămâne această groază. Uneori, când te împărtăşeşti, îţi vine să spui: „Iată, acuma, prin vrednicia nu a mea, dar a împărtăşaniei, – că împărtăşania, oricât te-ai învrednici, vrednic nu eşti de ea! – dar, zic, prin vrednicia împărtăşaniei, iaca acuma dacă mor...” Normal, că şi această puţină credinţă: „Dar ce-are să fie cu soţia mea? Ce-are să fie cu copiii mei? Că încă nu-s aranjaţi, că încă nu se dezmeticesc în această viaţă, habar nu au cum să...” Dar, oricum, dacă Dumnezeu a rânduit ca cineva din familie să plece, celălalt se va descurca, are grijă Dumnezeu. Şi e nevoie să ai această încredere, atunci e mai uşor mersul lucrurilor. Mai uşor iei deciziile atunci când ai acest reper: veşnicia, nădejdea în Dumnezeu.

E uşor a spune ceea ce spun eu: nădejdea în Dumnezeu, dar... când eşti în faţa morţii, când ştii că în orice secundă poate surveni stopul cardiac sau să-ţi plesnească un vas în cap, în orice secundă! Şi în fiecare

117

secundă spui rugăciunea lui Iisus sau „Doamne, miluieşte”, dar uneori aşa de tare eşti prins de frica morţii, că nu poţi să te concentrezi la rugăciunea lui Iisus. Spui numai: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!” Numai aceasta poţi spune. Şi într-adevăr, când spui: „Doamne, miluieşte!”, în aceste minute, e o uşurare. O uşurare nu că fizică – şi fizică! –, dar o împăcare, o împăcare chiar cu moartea care trebuie să vină. Şi toată nădejdea. Nici n-ai altă soluţie, că nădejdea e la Domnul.

Atunci când trăieşti cu conştiinţa morţii iminente – nu că iminente; iminenţa morţii, mă rog, e un fapt; atunci când trăieşti cu conştiinţa că poate surveni moartea în orice secundă.

118

Despre creştinismul căldicel al vremii noastre

Cum ţi se par creştinii de astăzi faţă de creştinii din vremurile de demult? Faţă de creştinii despre care citim în Vieţile sfinţilor?

N-am să răspund eu, ci am să citez cuvintele unui preot. În anii ’90 au apărut pentru prima dată la noi emisiuni cu apeluri telefonice de la ascultători. Şi era o emisiune prin anul ’91-’92, printre primele emisiuni de acest fel, şi normal că erau o mulţime de apeluri telefonice, şi era o emisiune cu un preot. Şi preoţii iarăşi erau scoşi de undeva din spatele casei şi puşi în casa mare. Despre Biserică nu se vorbea deschis. Şi iată un preot este invitat la o emisiune cu apeluri telefonice. Şi iată sună cineva şi îndată după întrebare se vedea că este un sectant. Şi întreabă: „Domnul cutare (adresare către preot!), spuneţi-mi, vă rog, cum se deosebesc creştinii de astăzi de creştinii primelor veacuri?” Şi îmi povestea lucrul acesta redactorul emisiunii. Şi m-a mai întrebat şi pe mine: „Tu cum ai fi răspuns?” Zic: „Nu ştiu cum aş fi răspuns. Dar ce-a spus preotul?” Răspunsul era foarte simplu: „Păi, dacă sunt creştini, atunci nu-i nicio deosebire!” Şi pe mine m-a încântat acest răspuns. Acesta ar fi şi acum răspunsul. E altă treabă deja ce constatăm.

Ce constatăm? Ceea ce ne spune Ioan Teologul, sfântul apostol, în

scrisoarea către Biserica din Laodiceea: că sunt unii căldicei pe care Dumnezeu îi va scuipa din gura Sa. În ziua de azi creştinii sunt căldicei. Cum explică aceasta

119

Sfinţii Părinţi? Este vorba de oameni care se identifică nominal a fi ortodocşi, dar de fapt nu sunt, n-au o viaţă de ortodox, n-au valori de ortodox; nu trăiesc cu şi în Biserică. Nu au grija mântuirii, ceea ce-i mai important; nu se gândesc la mântuire, maxim se gândesc la morală şi minim se gândesc la respectarea ritualurilor: cumătria să fie cumătrie, cununia să fie cununie, şi o dată în an, sau câteodată în post, împărtăşania. Dar ce e aceea parohie, ce e acela duhovnic, ce e aceea mărturisirea credinţei, ce e aceea pocăinţă – aceste coordonate ale mântuirii într-adevăr, coordonatele prin care se poziţionează viaţa creştinului, lipsesc. Coordonatele în care trăieşte ortodoxul căldicel de astăzi coincid cu coordonatele oricărui om neortodox.

Prin ce se deosebeşte creştinul căldicel de un necreştin?

Prin nimic. Doar prin faptul că el se numeşte ortodox.

Dar merge totuşi la biserică... Există şi o altă categorie de creştini. Ăştia sunt

majoritatea, de care am vorbit, aşa-numiţii căldicei. Creştinul căldicel se deosebeşte de omul necreştin doar prin faptul că poate are nişte sclipiri de morală pe care celălalt ar putea să nu le aibă, celălalt are din firea omenească bună, din ruşinea moştenită din părinţi, bunei, strămoşi, ruşinea pe care o comportă diferite proverbe din limba noastră, modul de viaţă. Poţi să fii foarte lesne ateu moralicos, şi ortodox moralicos, nu-i nicio deosebire. Ateul sincer nu se duce la biserică, pe când ortodoxul nesincer se duce la biserică – ortodoxul acesta căldicel. Şi el se crede ortodox, el spune: „Eu n-am omorât, eu nu păcătuiesc, eu nu curvesc, eu nu fumez” – dar asta nu înseamnă a fi ortodox. Aşa poate să fie şi baptist, şi iehovist, şi musulman, şi orice. Cel mai grav este că foarte

120

mulţi preoţi cred că a fi om bun e garanţia mântuirii. Şi avem mulţi preoţi de aceştia, cu tentă ecumenistă, sau chiar ecumenişti, care spun: „Am întâlnit atâţia catolici de treabă sau atâţia protestanţi de treabă... Iată, mă ajută protestanţii dezinteresat sau catolicii mă ajută dezinteresat şi e imposibil ca ei să nu se mântuiască!” – pe când noi ştim de la Sfinţii Părinţi cu totul altfel. Ce poate să înveţe un asemenea preot? El e ca orice pastor! Pastorul spune să fim buni, să ne iertăm, să nu curvim, să nu ne îmbătăm,... toate, toate acestea. Care e deosebirea între un asemenea preot care predică morala şi un pastor care predică morala? Hainele fac deosebirea. Limbajul e identic. De mântuire, nici vorbă. De a sta în duh cu Sfinţii Părinţi, nici vorbă! A-ţi mărturisi credinţa pentru dânşii înseamnă intoleranţă. Preoţii cu mentalitate tolerantă sunt preoţi apostaţi. Pentru că noi ştim ce înseamnă toleranţă. Toleranţă înseamnă religia antihristului. Şi ori eşti creştin, ori eşti tolerant. Creştinul îl iubeşte pe păcătos, dar urăşte păcatele lui, pe când tolerantul iubeşte păcatele păcătosului şi-l urăşte pe păcătos.

Acum trebuie să mai vorbesc despre altă categorie de creştini – am cunoscut această categorie de creştini – i-aş numi „creştinii ascultători”, sau creştinii fanatici ai ascultării oarbe. Ei consideră că dacă vorbeşti de rău un preot te duci în iad. Păi nu vorbi de rău un preot! Dar nu înseamnă că trebuie să-l asculţi pe preot dacă acela face ceva împotriva Bisericii. O creştină de acest gen a fost întrebată: „Dacă părintele tău duhovnic, fiind în curtea bisericii, îţi spune ţie: «Fiică dragă, adă-mi, te rog, de pe prestol, Evanghelia! Uşile împărăteşti sunt deschise, intră şi ia!»” Şi este întrebată: „Ai să faci aşa?” „Bineînţeles! Am binecuvântare!” „Păi, ce? Nu ştii că e păcat, femeie, să intri în altar, şi încă să te apropii de prestol, şi încă să pui mâna pe Evanghelie, şi încă să foloseşti uşile

121

împărăteşti?!” Spune: „Ştiu că e păcat, dar fac ascultare, că e mai presus de toate! Şi atunci păcatul nu e al meu, ci e al duhovnicului”. Asta e un fel de barter, troc: „Eu iau ascultarea, în schimb tu iei păcatele mele de la mine. Şi, orice fac, am garanţia raiului, că ascult toate prostiile care mi se spun”.

Alt caz, o altă creştină, care e postitoare, cântă la strană, nu lipseşte de la nicio sărbătoare, la fiecare sâmbătă şi duminică e permanent acolo, în biserică; vine aparte şi citeşte acatiste în biserică. Şi, când a apărut la noi obiectul cu „deprinderi de viaţă” – adică educaţia sexuală –, am comparat preceptele acestui obiect cu biblia satanică. N-am avut multă răbdare să fac o analiză completă, dar dintre cele nouă porunci satanice, şase erau cu text identic ca preceptele de comportament pentru copii, de la clasa I până la clasa a XII-a. „Aşa să faci, aşa este corect!” – şi aceste aşa erau exact formulate, conform bibliei satanice, ceea ce spune satana că trebuie să facă oamenii.

Bunăoară, prima lege din biblia satanică şi primul precept din acest manual: „Fă ce vrei! Aceasta este legea”. Şi, la şcoala duminicală, am avut un cuvânt de spus, cu binecuvântarea preotului, împotriva acestor „deprinderi de viaţă”. Şi această creştină vine acasă, ia manualul de la fiică-sa, şi vine şi-mi spune mie: „Benedict, am răsfoit manualul acesta. Am citit tot ce ai spus tu acolo, dar nu văd nimic rău! E foarte bine! Copiii trebuie să înveţe cum să se protejeze când fac sex, să înveţe cum să se afirme în faţa colegilor sau când li se fac propuneri. E foarte bine! Aşa că acest manual trebuie să fie în şcoală!” Adică, o creştină care vine practic zi cu zi la biserică, citeşte Sfinţii Părinţi, dar nu poate deosebi Decalogul de biblia satanică, de cele nouă porunci ale lui satana. Ce fel de minte e aici? Ea face ascultare. Iată la ce duce ascultarea oarbă. Totală

122

lipsă de discernământ. Unde-i dreapta socoteală? Cu asemenea creştini, cu toată ascultarea, poţi să mergi numai în iad. E un fel de amorţeală, această pandemie a păcii, pandemie a iubirii; dar iubire nu în Hristos.

„Pacea Mea o dau vouă!” Pacea „Mea” – a lui Hristos. Este războiul duhovnicesc. Eşti permanent de strajă pe zidurile cetăţii sufletului. Cum spunea un sfânt părinte: „Numai atunci când straja este în război, pregătită, trează pe zidurile cetăţii, numai atunci cetatea poate să fie în pace. Dar când straja este adormită, cetatea nu poate să fie în pace; ea trebuie să fie în alertă”.

La fel şi aceşti creştini, care o tot dau cu iubirea fără Hristos, cu iubirea omenească, care vor pace: „Lasă-mă în pace! Nu mă tulbura!” Dar Hristos ce-a făcut? A tulburat toată lumea! Unde e mai mare sminteală decât la Hristos? Chiar a fost şi proorocit că va veni Unul pe pământ, din cauza Căruia mulţi vor cădea, dar şi mulţi se vor mântui. Ce înseamnă „mulţi vor cădea”? Se vor sminti! Situaţie identică şi aici: Adevărul îi sminteşte pe cei păcătoşi. Adevărul îi sminteşte pe cei mincinoşi. Adevărul îi sminteşte pe cei care nu caută mântuirea. Şi atunci ei spun: „Nu, nu-mi spune lucrurile acestea, că ele îmi strică pacea sufletului!”

Un caz concret cu monofiziţii, la noi, când mitropolitul Vladimir a primit din mâna unui monofizit moaştele Sfântului Petru, şi apoi, cu tot alaiul, a trecut în biserică, cu monofiziţii, şi apoi i-a şi uns pe frunte cu ulei sfinţit. Şi noi am scris un articol, unde erau doar citate din canoane şi din Sfinţii Părinţi, în privinţa monofiziţilor. Atât! Şi fotografii de la acest contact între mitropolit şi monofiziţi. Fără alte comentarii, decât o mică frază: „Păcatul s-a făcut public, pocăinţa să fie publică a mitropolitului!” Şi am afişat aceasta în parohie, acest articol, cu fotografiile de rigoare. Şi parohul a scos de pe

123

panoul de afişare acest articol. L-am întrebat: „De ce ai făcut, părinte, lucrul ăsta? Crezi că eşti mai puternic decât Sfinţii Părinţi, decât canoanele sinoadelor? Crezi că gestul tău de a scoate arată că ai o autoritate mai mare decât sinoadele noastre şi ce au scris Sfinţii Părinţi?” La care el îmi spune: „Păi acest articol îi sminteşte pe credincioşii care vin la biserică...” „Adică vrei să ascunzi o nelegiuire de creştini? Ca să trăiască creştinii fără să cunoască că sunt cârmuiţi de episcopi care fac asemenea nelegiuiri?”

Adevărat că mitropolitul s-a pocăit de lucrul acesta, a recunoscut că a greşit; nu de pe amvon, dar într-un cerc mai larg. A spus: „Da, bine aţi făcut că aţi scris! Da, am făcut o greşeală! De ce nu mi-aţi spus din timp?” Zic: „Cum din timp? Că noi nu ştiam că ai să faci aşa, Înalt Prea Sfinţite!” Şi preotul ăsta cu ce a rămas? Că a scuipat peste Sfinţii Părinţi, peste canoane. A scuipat, fără să îşi dea seama, peste Duhul Sfânt, Care i-a condus pe cei care au stabilit în felul acesta, au statornicit pentru vecie, în vecii vecilor! Şi acest preot, cu inimă uşoară, smulge acest cuvânt al sfinţilor adresat creştinilor parohiei lui. Oare nu e cădere aceasta?

Din păcate, asemenea creştini tot se înmulţesc, ceea ce este un semn clar al unor vremuri apostate, când creştinul nu mai este preocupat de mântuirea sa; când creştinul nu are mântuirea ca principalul şi aproape unicul măsurariu al activităţii sale, al vieţii sale de fiecare zi, al oricărui gest al său, cuvânt, faptă – atunci nu mai este vorba de mărturisirea credinţei, nu este vorba, în general, de credinţă ortodoxă.

Lumea profană, lumea fără Hristos spune că omul este măsurariul tuturor lucrurilor. Omul este un cheag de păcate. Cum poate să fie un cheag de păcate măsurariul tuturor lucrurilor? Adică păcatul generic să fie măsurariul tuturor lucrurilor?! E absurd! În cel mai rău caz, virtutea

124

poate să fie măsurariu – dar, mă scuzaţi, virtutea este şi ea limitată. Nu poţi cu rigla să măsori rigla. Nu poţi kilogramul să îl măsori cu kilogramul. Trebuie să fie ceva din exterior. Nu poţi lumina să o măsori cu lumina. O măsori cu întunericul, sau invers. Nu poţi căldura să o măsori cu căldura, o măsori cu frigul, şi tot aşa. La fel şi aici: omul se măsoară cu Dumnezeu. Şi care e măsurariul în cazul acesta? Mântuirea. Mântuirea este unicul măsurariu care face din noi creştini.

125

Adevărata legătură dintre oameni

În ziua de astăzi oamenii nu mai ştiu să comunice între ei. Vorbesc tot timpul la telefoane mobile, mulţi – mai ales tinerii – stau pe net şi vorbesc ore întregi, dar, cu cât comunică mai mult ca timp, cu atât parcă legătura dintre ei se diluează…

Din copilărie ţin minte, nu ştiu dacă eram la şcoală, aveam vreo cinci-şase ani, că ţin minte bine, a venit în vizită tatăl tatălui meu, Tuca Sânică – tuca de la Tătuca. Eram în camera mare, era o canapea, şedeau în extremele canapelei, taică-meu şi bunelul meu. Maică-mea era la bucătărie, se pregătea să-l primească pe socru. Şi din când în când trecea de la bucătărie în debara, că era în partea opusă a apartamentului, iar eu mă jucam pe covor, în faţa tatălui şi a bunelului, cu jucăriile. Şi stăteau şi tăceau. Tăceau. Efectiv, tăceau, nu spuneau nimic, numai eu mă jucam. Maică-mea trece o dată, ei tac. Peste vreun sfert de oră, mai trece în fugă, ei tac. Mai trece o dată, de două, de vreo trei, patru ori a trecut maică-mea. Şi maică-mea, aşa, mirată, că ei stau de acum de o oră şi ceva şi tac... şi trecând maică-mea a n-a oară, zice: „Ce faceţi?” Şi, după o pauză, bunelul spune: „Iaca, mai sfătuim...”

„Mai sfătuim” – ce înseamnă? „Mai sfătuim” – expresie moldovenească, care

înseamnă „Iată, mai stăm la taifas”. Şi ei tăceau! Da, tăceau... dar comunicarea era foarte intensă, asta

era. Nu se simţea nevoia de a vorbi. Era tata cu feciorul, şi

126

nepotul care se juca acolo. Era tata şi feciorul, vedeam aceste feţe la amândoi, aşa, o pace nemărginită, o bucurie nespusă că sunt împreună. Ei doar tăceau, nimic, niciun cuvânt n-au scos, doar aşa, din când în când mai oftau, se mai uitau unul la altul, iar oftau, şi era aşa o bucurie pe feţele lor, aşa o pace. Ţin minte imaginea asta din copilărie, comunicarea asta intensă dintre ei, erau într-un duh. Şi toată dragostea era între ei şi orice cuvânt ar fi fost, pur şi simplu, inutil, de prisos.

Iată, uneori stai aşa, cu oameni din biserică – cu unii, nu cu toţi, dar cu unii, cu care eşti într-un duh – poţi să stai, nu există noţiunea de plictiseală, sau jenă că, iată, tăcem şi nu spunem nimic. E aşa de firesc, e o tăcere plină, o tăcere grăitoare, o tăcere care, să spun aşa, te bucură; e o pace. Şi tăcerea este foarte expresivă, este foarte sociabilă această tăcere. Uneori stăm aşa, chiar şi cu părintele Anatolie Moraru sau cu părintele Anatolie Cibric, stăm aşa şi tăcem. Sau cu alţii. Cum ar fi cumătrul meu, Slavian... Tot aşa, uneori stăm cu dânsul şi tăcem. El uneori vine pe la mine, mai discutăm, şi apoi linişte. Dar comunicăm, în continuare…

127

O luminare dumnezeiască

În prima perioadă de după apropierea de Biserică, mulţi oameni au o râvnă deosebită, similară râvnei celui care intră în mănăstire. Dar, după o perioadă, această râvnă se răceşte, uşor-uşor. În această etapă, de început, Dumnezeu trimite anumite mângâieri duhovniceşti, pentru întărirea în credinţă. Ţie ţi s-a întâmplat ceva de genul acesta?Mai ales că la tine a fost vorba chiar de perioada de după botez…

Da, era cam la o lună după botez şi mi-am zis: „Credinţa e mai presus de logică. Asta eu ştiu. Deci eu trebuie să cred în credinţă, dar nu în logică. De aceea, am să iau ceva din Biblie, care este în totală contradicţie cu ceea ce ştie ştiinţa. Şi am să mă rog să am răspunsul”. Răsfoind Biblia, dau de turnul Babel, că s-au amestecat limbile. Zic: limbile sunt foarte diferite. Eu înţeleg că sunt... grupul indoeuropean de limbi, între ele seamănă; grupul turcic, ugrofinic, cele africane în general sunt deosebite, dar grupul din America de Sud, limbile amerindienilor, iarăşi e foarte diferit, niciun cuvânt nu găseşti comun cu noi. De aceea, este imposibil să fi existat turnul Babel. Logica aşa îmi spunea, dar eu trebuie să cred că a fost până la Turnul Babel o singură limbă.. Şi atunci încep să mă rog. Mergeam la lecţii, mergeam la întâlniri, dar tot timpul mă rugam. „Doamne, descoperă-mi. Doamne Iisuse Hristoase, descoperă-mi cum a fost cu turnul Babel, pentru că eu cred ce spui Tu, nu ce spune ştiinţa”. Şi într-o seară, întorcându-mă cu metroul, în tren,

128

cu o creştină, tot o moldoveancă, dar credincioasă, tot la aspirantură era acolo – Angela Zgardan –, şi discutând cu ea, în timpul ăsta simt că vine răspunsul la întrebarea mea, în mine. Şi vine undeva, parcă de sus începe să toarne. Eu discutam pe altă temă cu ea. Ne apropiam deja de ultima staţie, unde să coborâm, şi eu spun: „Angela, te rog, taci, nu mai discutăm. Mergem pe drumuri diferite către cămin – că aveam încă vreun kilometru de la staţie până la cămin – tu du-te la magazin, eu mă duc direct la cămin. Şi alergam la cămin, pentru că venea în mine această informaţie. Dar nu era informaţie, era o stare de a şti, de a şti răspunsul. Fără să vorbesc cu nimeni, răspundeam aşa, foarte vag la saluturi, că circulaţia de aspiranţi era intensă. Urc repede la mine în cameră – locuiam deja singur în cameră. Pe masă tot timpul aveam un teanc de foi albe. Mie îmi plăcea să scriu pe foi albe. Mă aşez, zvârl haina de pe mine. Era decembrie. Mă aşez în faţa mesei de scris, iau foaia şi încep să scriu. Dar nu erau din mine aceste gânduri, nu erau din mine! Şi am scris, ţin minte, două pagini şi jumătate. Apoi m-am oprit, ţin minte că eram sleit, m-am lăsat pe speteaza scaunului, total sleit, o oboseală, o sfârşeală. Am stat vreo cinci minute, şi apoi: „Dar ce-am scris acolo?” Nu ştiam ce-am scris. „Ia hai să citesc ce-am scris acolo”. Şi-ncep să citesc. Era lămurire pentru mine despre cum a fost mecanismul psiho-lingvistic al turnului Babel. Mecanismul a fost minciuna. Când lumea a încercat să mintă, a fost nevoită să schimbe, să spună una, să înţeleagă alta; că până atunci, limbajul era altul, limbajul era situaţional. Era un limbaj foarte cuprinzător. Şi noi avem reminiscenţe din acest limbaj la noi. Bunăoară, desinenţele, cândva, erau cuvinte pline, cuvinte de rădăcină erau – s-au transformat în desinenţe. Tot mecanismul – şi lingvistic, şi psiholingvistic – era derulat în două pagini şi jumătate. Şi acum am aceste

129

pagini, undeva, scrise cu scrisul meu mărunt, aşa, amănunţit. Şi eu încă mă grăbeam să scriu, că gândurile veneau mai repede decât eu puteam să scriu cu mâna.

E important un detaliu, că la tine nu a fost ca la spiritiştii cărora le mişcă mâna duhurile necurate, la tine a fost o luminare dumnezeiască în acea problemă. Dumnezeu te-a luminat, şi tu ai scris, chiar dacă nu analizai critic valoarea gândurilor care îţi veneau. Nu se mişca mâna singură, tu voiai să scrii lucrurile respective.

Eu scriam, eu îmi mişcam mâna ca să notez gândurile care „îmi veneau”. Aveam „o stare de a şti” şi mă grăbeam să notez gândurile până dispare acea stare. Aşa cum seacă un izvor, aşa au secat şi aceste gânduri: încetişor, încetişor, au secat, s-au oprit. Tot mai puţin, mai puţin, picături, apoi s-a oprit. Atunci am pus şi eu tocul. Şi au urmat cinci minute de sfârşeală, după care am citit ce-am scris. Pentru mine era deja foarte clar. Răspunsul este şi e total logic. Era scris în limbaj gramatical, în limbaj lingvistic era scris răspunsul, adică acel limbaj pe care-l cunoşteam eu bine, că eu am învăţat foarte bine filologia.

Dar ulterior ţi-ai putut da seama dacă ce ai scris atunci coincide cu părerile specialiştilor, sau erau doar nişte idei coerente din punct de vedere logic?

Iată, peste o zi, două, aveam un seminar la un centru de calcul, şi, când ieşeam de acolo, treceam pe la o librărie specializată a Editurii Ştiinţa. Intru iarăşi la librăria aceasta, Ştiinţa, şi treceam pe lângă nişte rafturi unde nu mă opream niciodată, dar în acea zi am simţit că trebuie să mă opresc în dreptul raftului cutare. Şi mă opresc, şi nu ştiu de ce. Dar ştiam că trebuie să mă uit la raft. Şi văd din depărtare o carte verde, culcată. Cărţile stăteau vertical, ea era culcată. Nu văd ce-i scris pe ea, dar ştiu că acea carte trebuie s-o iau.

130

Şi vânzătoarea nu-i. Şi o întreb pe cealaltă vânzătoare: „Unde e vânzătoarea din secţia aceasta?” Îmi spune: „Acuşi vine, bea ceaiul şi vine!” Şi a stat 40 de minute. Colegii mei toţi au plecat, că noi plecam cu toţii la cămin. Dar eu ştiam că trebuie să rămân, să iau cartea asta. Vine vânzătoarea, spun: „Cartea aceea daţi-mi-o!” „Care?” „Aceea verde, culcată”. „Dar cum se numeşte?” „Uite că nu ştiu cum se numeşte!” „Dar de ce vă trebuie cartea ceea anume?” Zic: „Îmi trebuie, cartea aceea daţi-mi-o, cea verde!” O iau, deschid cartea, ţin minte şi acuma autorul, o am aici pe raft, Andreev. Autorul, Andreev, titlul „Limba stră-indoeuropeană timpurie”, în care el demonstra că limbile indo-europene, turcice şi fino-ugrice au aceeaşi rădăcină. Şi dă lista de cuvinte rădăcini, şi mecanismul e acela pe care eu îl descrisesem atunci, în cele două pagini şi jumătate. Numai că la el, într-o întreagă carte, era exemplificarea unui singur element din acel mecanism. Şi el 20 de ani a muncit ca să facă această carte. Eu în trei zile am căpătat răspunsul care e mult mai plenar, mai cuprinzător decât acea carte. Acea carte venea să confirme nişte momente din cele ce eu scrisesem. Şi eu mi-am cumpărat cartea aceea, deşi nu era de interesul meu, nu făcea parte din preocupările mele. Şi era un fel de confirmare a logicii celor ce le-am scris eu acolo.

Sunt situaţii limită, în care Dumnezeu te luminează să faci ceva, ştii că trebuie să faci lucrul acela, chiar dacă nu înţelegi motivul. Aşa şi cu cartea din librărie…

Asta e una din acele aşa-zise mici minuni. Au fost multe.

Ţi s-a mai întâmplat ceva similar, cu întrebări care te frământau şi la care nu ştiai răspunsurile?

Nu, mi s-a întâmplat o singură dată.

131

Părinţilor cu viaţă sfântă li se întâmplă de multe ori, fiind plini de Duh Sfânt. Poate că tu, fiind slab în credinţă, aveai nevoie de un astfel de semn după botez…

Am simţit totuşi o anumită luminare de la Dumnezeu, nu cu multă vreme în urmă. La sfârşitul lui aprilie 2010, la o adunare creştinească de preoţi, mireni, când se vorbea despre starea de rătăcire a patriarhilor Bisericilor Ortodoxe oficiale – în particular, a patriarhului Chiril – şi ce trebuie să facă creştinii, preoţii şi mirenii, în situaţia aceasta. Şi dat fiind că eu sunt foarte conservator – conservator nu în sensul general, ci în sensul că greu mă mut dintr-o parohie într-alta; şi acum se mai pune problema şi cu Patriarhia Moscovei, că nu ar fi bună; şi mai ales că am dubii în privinţa serghianismului; în privinţa ecumenismului nu există dubii că ar fi apostazie curată, normal. Şi mi-am pus în gând să fiu calm, să ascult ce vorbesc alţii la adunarea aceasta: ce va spune părintele Pafnutie, ce va spune părintele Anatolie Cibric; eu să ascult şi, din când în când, să vin poate cu vreo replică, care să nu fie tranşantă. Şi zic: „Mai trebuie încă două, trei, patru, cinci, şase luni de documentare, de investigare a canoanelor, a istoriei Bisericii”. Şi la această adunare, parcă era aşa, o putere din spate, care mă împingea să spun ceea ce spuneam. Şi când spuneam, parcă îmi venea: „Taci! Ce vorbeşti? – îmi spuneam eu, mie. Ce te-a apucat? Închide gura! Nu vorbi!” – dar aceasta peste mine ieşea. Şi ceea ce spuneam era în favoarea respectării canoanelor, şi anume respectarea plenară, tranşantă, a canoanelor. Da, cu toate pogorămintele posibile, ţinând seama de toate circumstanţele, tot, tot, tot, dar cu respectarea canoanelor! Nu putem să ne abatem de la ele! Şi la această întrunire am spus ceea ce nici nu bănuiam că am să ajung să gândesc. Dar aici nu doar că am gândit, dar am şi spus! Şi a fost aceasta de vreo trei-patru ori, nu ştiu

132

câte au fost intervenţiile acestea, care mă făceau să intervin aşa, direct, poate chiar fără suficientă evlavie faţă de feţele bisericeşti.

Simţeam zona din spate a capului, gâtul şi treimea de sus a şirei spinării, şi lăţimea de vreo 10-15 cm; zona aceasta, parcă cineva cu o mână împingea ceea ce trebuia să spun, şi ieşea pe gâtlej. Aşa era senzaţia, stai aşa, spui, spui, şi parcă nu spui tu! Dar eşti de acord, pe de o parte, cu ceea ce spui, dar pe de altă parte, te miri cum de spui!

Au fost momente în istoria Bisericii în care oameni simpli, fără multă pregătire teologică, au primit această putere de a mărturisi Adevărul.

133

Intelectualii şi Biserica

Care sunt principalele reţineri ale intelectualilor care vor să se apropie de Biserica Ortodoxă?

Propria lor prostie. Adică prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul. Adică, dacă are mai multă cultură mondenă decât preotul, înseamnă că el este superior preotului! E o prostie fără margini! Pentru intelectual, handicapul lui colosal este lipsa smeritei cugetări. El poate să fie foarte bun, el poate să fie foarte moralicos, cum îi vezi pe ăştia care o fac pe moralii; poate să fie sincer moral – eu cunosc, am prieteni de aceştia. Dar ei nu pot depăşi stereotipurile lor. Ei idolatrizează raţiunea, îşi idolatrizează cunoştinţele pe care le au, îşi idolatrizează erudiţia pe care o au – neştiind că sunt foarte limitaţi. Nu pot depăşi această axiomatică ştirbă a gândirii raţionaliste.

Într-adevăr, numai un intelectual sincer, care caută adevărul, poate să depăşească lucrul acesta. Am şi un prieten care mi-a spus: „Viorel, eu ştiu unde este adevărul: numai în Ortodoxie. Dar eu nu sunt gata să intru, pentru că trebuie atunci să lepăd modul meu de viaţă. Dar mie îmi place şi o ţigară cu o cafea; îmi place şi să mănânc gustos; îmi place şi o întâlnire mai mondenă. Eu ştiu că a fi ortodox înseamnă asceză. Eu nu sunt gata pentru asceză. Eu nu vreau numai să mimez aflarea mea în biserică”. Şi Dumnezeu să-l întărească, ca să ia această decizie de a trăi ortodox. Mă rog pentru dânsul. Este fiul unui cunoscut scriitor de la noi.

134

Una dintre ispitele intelectualilor care se apropie de Biserică este că ei vor să măsoare tot ce ţine de credinţă cu logica lor omenească, fără să fi ajuns să judece lucrurile duhovniceşte. Pun totul pe un pat al lui Procust, în loc să aibă puterea de a se lepăda de omul vechi şi a face loc omului cel nou, luminat de Dumnezeu.

Unul dintre momentele care m-au făcut să mă deschid către Ortodoxie a fost că credinţa, Ortodoxia, este, pe lângă toate câte are ea, este şi logică, şi extrem de logică. Nu are nicio contradicţie. Şi această logică este mult mai vastă şi mult mai puternică, o logică copleşitoare, pe care nu o are nici matematica – matematica fiind regina logicii, regina ştiinţelor.

Crezi că un ortodox poate fi un spirit enciclopedic? Poate! Categoric, poate! Deci, practic, toţi teologii

ortodocşi erau prin excelenţă intelectuali ai vremii lor. Începând cu Sfinţii Părinţi, Iustin Filosoful, martirul, şi în zilele noastre, marii teologi, pe Dumitru Stăniloae, poţi să adaugi acolo, în listă, pe oricare. Este imposibil să fii, în vremurile noastre, sau atunci când ai un mesaj pentru cei din afara Bisericii – adică e imposibil să ai un mesaj apologetic fără o cultură colosală; este imposibil să ai un mesaj exegetic fără o cultură colosală. Poţi să fii teolog fără cultură, dar atunci mesajul tău e gen filocalic, vine din experienţa Duhului Sfânt, din agonisirea Duhului Sfânt. Eu cred că Sfântul Serafim de Sarov era un mare teolog, deşi noi cunoaştem viaţa şi spusele lui din scrierile, însemnările moşierului Motovilov. Dar el nu avea mesaj adresat celor din afara Bisericii. El nu făcea exegeză, nici cateheză, nici apologetică. El trăia în Hristos. El agonisea Duhul Sfânt. În acest sens, el era teolog, ca şi mulţi alţii. Sfântul Spiridon al Trimitundei era mare teolog, dar mesajul lui nu era verbal, mesajul lui era prin trăirea lui. Cel care se adresează, care raţionalizează, pentru mintea

135

profană, mesajul infinitului, mesajul adevărului – că adevărul este dragoste infinită; infinită nu ca timp; şi ca timp, dar ca intensitate – normal că el va vorbi în limbajul celui căruia i se adresează. Cum spunea şi Apostolul Pavel: cu iudeii am fost iudeu, cu cei din neamuri am fost ca şi din neamuri. Şi normal că Hristos S-a răstignit pentru toţi şi cuvântul Lui este valabil pentru toţi. Pentru toţi cei cu inima înfrântă. Dar ca să ajungi la inima înfrântă, trebuie să ai cel puţin smerita cugetare, cel puţin să recunoşti că mintea ta este extrem de limitată. Şi pentru ceea ce noi nu înţelegem sau ni se pare că este greşit sau banal în Ortodoxie, în slujbele noastre, trebuie să dăm vina pe propria micime a minţii, pe propria anchilozare a minţii, pe propria închistare a ei, dar nu pe mesajul pe care nu suntem în stare să-l acceptăm sau îl catalogăm drept banal.

Care crezi că sunt deficienţele principale ale intelectualului ortodox contemporan?

Nu pot răspunde la întrebarea aceasta, pentru că nu ştiu ce înseamnă deficienţele intelectualului ortodox – ci doar ale oricărui ortodox! Nu depinde dacă este intelectual sau nu! Dacă eşti ortodox, de acum nu mai există nici rob, nici slobod; nici bărbat, nici femeie; aş preciza că nici intelectual, nici neintelectual, în Ortodoxie; toţi sunt una în Hristos. Şi deficienţele intelectualului ortodox sunt deficienţele oricărui neintelectual ortodox.

Ce greşeli face intelectualul ortodox când expune învăţătura Bisericii? Ce tipuri de greşeli face?

Dacă el este ortodox, nu face greşeli.Dar cel care se consideră ortodox, dar nu este, ce

fel de greşeli face? Cei care pretind a fi intelectuali ortodocşi?Da!

136

Eu cred că cea mai mare greşeală este ecumenismul. El se crede mai deştept decât Sfinţii Părinţi şi mai iubitor decât Hristos. Şi iubeşte, cu tot cu păcătoşi, iubeşte şi păcatele lor. Este gata să accepte şi erezia! Este foarte condescendent faţă de erezii. El crede că acestea sunt nişte varietăţi ale gândirii, nişte varietăţi ale căii de cunoaştere a lui Dumnezeu, varietăţi ale trăirii aceluiaşi Dumnezeu – ceea ce este o prostie! Dumnezeu nu a dat un mesaj pentru catolici, altul pentru ortodocşi, altele pentru musulmani, altele pentru iudei, iehovişti ş.a.m.d. Dumnezeu este nemincinos, şi mesajul evanghelic este accesibil pentru toţi, pentru toţi sub aspect intelectual, dar nu este accesibil pentru toţi sub aspect duhovnicesc. Pentru cel care are inima zăvorâtă, împietrită, care nu are smerita cugetare, care se crede mai deştept decât mesajul evanghelic – pentru dânsul mesajul evanghelic nu se va deschide, va rămâne închis; va trece pe lângă dânsul. El va vedea literele, maximum cuvintele, dar nici măcar propoziţia sau versetul n-o să-l vadă. Nu mai vorbim deja de epistole sau de capitole şi Evanghelie, texte. Vede literele şi cuvintele, atâta. Şi atunci, legătura dintre ele o face el din capul lui, şi rezultă prostii de aici. Şi aceştia nu sunt ortodocşi. Ei sunt intelectuali, recunosc, dar prostia pe dânşii îi face să nu primească mesajul evanghelic. A fi intelectual nu înseamnă a fi înţelept. Pentru că, dacă eşti intelectual, atunci pentru orice da al tău, spui de ce da şi, pentru orice nu al tău, eşti în stare, cu preţul vieţii, să spui de ce este nu. Şi dacă îţi pui în joc viaţa, atunci devii ortodox. Nu poţi să spui altceva. Cine este în stare, cu preţul vieţii, să apere corectitudinea teoriei cererii şi ofertei, în economics? Sau teoria statului de drept? Sau mai ştiu eu ce alte teorii legate de bunăstarea aceasta omenească? El poate să lupte în simpozioane, pe internet, în tipografii, cu adversarii săi, dar niciodată nu va urca pe cruce sau în alt

137

mod să-şi pună în pericol viaţa! Intelectualul nici măcar cariera nu şi-o pune în joc, sau onorariul nu şi-l pune în joc, pentru a spune de ce da sau de ce nu, cu preţul respectiv. De aceea, intelectualul care este intelectual în sensul deplin al cuvântului poate să fie ortodox. De aceea, nu pot să spun ce deficienţe are un intelectual ortodox. Eu spun ce deficienţe are intelectualul care se pretinde a fi ortodox, nefiind ca atare, ceea ce am şi spus deja. Pentru că intelectualul ortodox niciodată nu vorbeşte de la dânsul, pentru că este conştient de propria limitare, propria mărginire a minţii, a gândirii sale. De aceea, intelectualul ortodox pur şi simplu cunoaşte ce spun Sfinţii Părinţi, şi cunoaşte aceasta mai mult decât alţii, eventual. Intelectualul ortodox niciodată nu va pretinde, nu va îndrăzni să „îmbunătăţească ideile Sfinţilor Părinţi” cu propriile „contribuţii”. Şi de aceea el pur şi simplu are o cultură mai vastă în Sfinţii Părinţi şi poate, cu mai mare uşurinţă, să găsească mai multe spuse ale acestora, mai multe citate, are mai multă experienţă în lecturarea Sfinţilor Părinţi. Intelectualul ortodox poate are mai multă îndemânare de a lămuri pentru alţii, mai pe înţelesul acelora, sensul sfintelor scrieri. Deja trăirea personală nu ţine de gradul de intelectualitate, de intelectualismul lui; ţine deja de frângerea inimii.

Un alt handicap al intelectualului care se consideră ortodox, dar nu este?

Crede că, dacă este intelectual, atunci mai uşor se iartă păcatele lui! Poate să-şi permită să fumeze, să mai curvească, să mai... care se pretinde ortodox, deci. Adică Dumnezeu se uită la mintea lui, dar nu la inima lui.

Alt handicap: că intelectualul se consideră superior preoţilor, superior ierarhiei, că el se vede mai citit, mai erudit decât ei, chiar în cele ale Sfinţilor Părinţi. Pe când dracul ştie toată Biblia şi toţi Sfinţii Părinţi pe de rost, pe

138

din afară – şi nu devine ortodox dracul din cauza aceasta! A cunoaşte nu înseamnă a trăi după cele pe care le cunoşti. Şi eu pot să ştiu, să citesc o mulţime de cărţi de Nietzsche sau Bhagavad-Gita, asta nu înseamnă că eu le urmez.

A fi ortodox este un mod de viaţă, nu cunoştinţe. Modul de viaţă rezultă din trăire, din cugetul lui Hristos pe care îl torni în capul tău... Gândeşti după Hristos, gândeşti după Sfinţii Părinţi şi acţionezi, făptuieşti după Sfinţii Părinţi. Şi simţi, trăieşti după Sfinţii Părinţi, nu numai pur şi simplu îi cunoşti. Faptul că cunoşti mai mult ce au scris Sfinţii Părinţi şi poţi să citeşti din Sfinţii Părinţi mai mult decât tot sinodul Bisericii locale nu înseamnă că tu eşti superior oricărui episcop de acolo sau sinodului.

Poţi critica orice episcop, mai mult decât atâta, ai datoria să critici orice episcop, orice sinod, orice cleric, dacă ei se abat de la Sfinţii Părinţi, de la canoanele Sfinţilor Părinţi. Dar dacă tu taci aici şi cauţi să scormoneşti în canoane ceva, trăgând de păr, ca să justifici anumite abateri, atunci nu că eşti intelectual, eşti trădător de Hristos! A te considera superior harului preoţesc, episcopilor, este aproape de blasfemie.

Şi handicapul ăsta anume se observă la intelectualii care se pretind a fi ortodocşi şi stau în toată splendoarea mândriei de smerenia lor în biserică! Ei sunt mândri de smerenia lor, că iată: somitatea cutare intelectuală, cu atâta smerenie se află în biserică şi poate şi mai stă, cu atâta demnitate, în genunchi la Evanghelie sau la Heruvic sau la canonul euharistic. Şi uneori vezi asemenea intelectuali care sunt atât de plini de smerenia lor, că ţi se face milă de ei – că omul e pe alăturea de Biserică, pe alăturea de Hristos.

În biserică nu poţi deosebi intelectualul de neintelectual. În comportament, intelectualul de neintelectual nu se deosebeşte în biserică, în raport cu

139

preotul, în raport cu episcopul. Nu poţi spune: „Acesta este intelectual! Acesta nu este intelectual!” Toţi au aceleaşi gesturi, toţi au aceeaşi evlavie faţă de preoţi, episcopi – doar să fie aceia şi preoţi şi episcopi corecţi! Nu încurcăm respectul cu evlavia. Respectul e chestie laică, din afara Bisericii. Nu putem spune că avem respect faţă de icoane sau faţă de preot sau... Avem evlavie, avem o iubire şi o frică de Dumnezeu, în raport cu harul sau cu sfinţenia celor care sunt reprezentaţi pe icoane.

140

Convertirea unui copil evreu

Tu însuţi te-ai convertit de la necredinţă la credinţă. Povesteşte o convertire care te-a impresionat…

Au fost mai multe convertiri la părintele Anatolie. La părintele de la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, părintele Anatolie Moraru, de care am mai vorbit. Într-o zi de post, când vine foarte multă lume la biserică, din ăştia care în post vin, eram uşier în acea zi. Adică aveam grijă de ordinea în biserică. Când e multă lume, trebuie să faci cărarea să treacă cei de la împărtăşanie; să dai drumul la copii înainte, la neputincioşi înainte, apoi bărbaţii, apoi femeile, să-i mai instruieşti acolo...

Se mai păstrează aici această funcţie, în Moldova? Numai în unele biserici. În biserica asta era. Nu se

păstrează, dar e reintrodusă. Trebuie să depistezi cine se bagă fără mărturisire. Vezi vreunul care are o faţă aşa, mai neclară, şi-l întrebi: „Te-ai mărturisit?” „Dar ce-i asta?” Zic: „Ieşi din rând!” Sau: „Da”. „Când?” „Iată, acum două săptămâni. Zic: „Ieşi din rând!” Dacă-mi spune că „Da, ieri”, spun: „La cine?” Dacă nu poate spune numele preotului la care s-a mărturisit, iarăşi, scos din rând. Şi trebuie să fie totul aşa, după regulă.

Era un băiat care venea din când în când la biserică, venea cam o dată la o lună şi jumătate. Şi-l ştiam la faţă, că e foarte evlavios. Şi-l văd în acea zi: parcă e acest băiat, parcă nu. Zic: dar adolescenţii se schimbă repede la chip. Seamănă foarte tare, dar parcă nu-i el, dar parcă-i el; era cu încă un băieţel mic, stau la rând la împărtăşanie. Şi îmi

141

spun: „Nu-l mai întreb, că ăsta trebuie să fie dintr-ai noştri”. Şi văd că cel mic s-a împărtăşit, el s-a împărtăşit, şi reacţionează neadecvat: nu merge ca de obicei, cu mâinile cruciş la piept, să ia anafura, şi văd că se uită aşa, prin părţi. Eu mă apropii şi spun: „Ce stai? Ce te-ai oprit?” Şi el spune: „Простите, не понял!” Adică: „Mă scuzaţi, n-am înţeles!” Cel cu care îl confundasem era român, dar ăsta văd că nici nu înţelege româneşte. Zic: „Măi, tu de unde te-ai luat aici?” „Iată, am intrat să văd. Lumea stă la rând, am stat şi eu”. Zic: „Dar tu eşti botezat?” „Nu!” Şoc! Zic: „Stai, nu te mişca! Stai aici!” Fuga la părinte, care urma să împărtăşească pe alţii – că l-am scăpat, că eu răspundeam să nu ajungă la împărtăşanie oameni la întâmplare – şi spun: „Părinte, l-am scăpat pe unul, nici botezat nu este!” S-a făcut verde părintele, s-a schimbat la faţă îndată, şi spune: „Ţine-l până termin slujba, să nu plece!” Şi-i spun: „Va trebui să aştepţi aici, că tu ai încălcat ceva foarte grav. Tu nu eşti de vină, eu sunt de vină, dar părintele o să vorbească cu tine”. „Bun, stau”. A venit părintele, eu am şters-o îndată. Trece o săptămână. La următoarea Liturghie, îl văd pe băiatul ăsta, stă la slujbă. Mă apropii de el şi spun: „Ce ţi-a spus părintele?” „A spus să trec catehizarea. Şi să stau la slujbe, până la «Cei chemaţi să iasă». Şi iată, eu cu frăţiorul meu, am să ies. Să-mi spui când”. Că slujba era româneşte, el nu ştia româneşte... Bun! Când vine „Cei chemaţi să iasă!”, îi fac semn, el iese. Aşteaptă afară, după slujbă. Şi la vreo două săptămâni, îl întreb. „Te botezi?” „Da, urma să mă botez, dar iată, mama e contra, tata e indiferent”. Zic: „Dar de ce mama e contra?” „Ea la sinagogă umblă”. Zic: „Aoleu! Tu eşti evreu?” „Da, sunt evreu!” şi spune: „Mi-a interzis să-l iau pe fratele meu cu mine”.

Câţi ani avea băiatul?

142

Ăsta avea vreo 14 ani, şi fratele lui vreo şapte ani, şase ani poate.

Şi tatăl lui, tot evreu? Da. Şi după un timp, îl văd că nu mai iese. Îi fac

semn: „Ieşi!” El dă din cap că nu iese. Zic: A! Înseamnă că s-a botezat! Şi s-a împărtăşit în aceeaşi zi, de-acum cu frate-său – totuşi l-a luat pe frate-său la botez. Şi aşa, umbla la biserică, apoi, brusc, a dispărut. Nu l-am văzut vreun an de zile, doi ani. Şi într-o duminică după amiază, mă plimbam prin centrul oraşului, un grup de tineri trecea pe lângă noi şi văd că se desprinde acest tânăr şi mă salută: „Benedict, vă salut! Sunt Andrei”. Şi îndată: „Să nu credeţi că eu nu umblu la biserică! Eu cânt în corul bisericii cutare! De aceea nu pot veni dincoace, că eu cânt dincolo!” Bun! Mai trec câţiva ani, şi eram la un hram la biserica universităţii, la părintele Octavian. Când colo, îl văd pe dânsul la reverendă, slujind în altar, paracliser. Şi-l întreb pe părintele Octavian: „Ce-i cu băiatul ăsta?” „Ăsta e băiatul care absolveşte acum Facultatea de Teologie la noi, şi ei trec practica aici”. Nu-i minune? Cum adică, om intrat întâmplător în biserică, vede că se stă la rând undeva şi asta-i schimbă lui viaţa – evreu fiind! Mama umblă la sinagogă, tata nu umblă, era aşa, evreu necoşer. Maică-sa era evreică coşeră.

Tulburătoare această convertire… Dar eu cred că la fel de tulburătoare sunt convertirile celor care, deşi au fost botezaţi în copilărie, au crescut departe de Biserică, fără să se gândească că îşi vor găsi locul acolo…

În august 2009 am început un cenaclu de simţire şi gândire românească. Şi veneau diferiţi băieţi care aveau un sentiment naţional. Şi creştini! Iniţiativa aparţine unui grup de tineri creştini, şapte tineri creştini români, şi i-au chemat şi pe alţii care... oricare! Şi era un băiat care studiază la Bucureşti, la Regie, cu gândire foarte liberală.

143

O gândire extrem de netradiţională şi netradiţionalistă. Ascuţit la minte, căuta să ajungă până în ultimele sensuri, punea întrebări până se clarifica – dar întrebări foarte agere, pentru o minte ageră de om ateu. Şi căutam să răspund în logica lui. Lămuream numai, atâta. Ca pe urmă, spre surprinderea mea, să aflu că a început să umble regulat la biserică, se spovedeşte, se împărtăşeşte, face pravila dimineaţa şi seara, se interesează cum se face rugăciunea, discută cu băiatul meu cel mare, Hristofor, şi pune întrebări foarte serioase, filocalice, să spun aşa, în privinţa rugăciunii. Şi Hristofor e nevoit să citeze din Filocalie, că de la dânsul nu poate răspunde. Şi băiatul deja, într-adevăr, cu toată sinceritatea, se roagă şi se roagă creştineşte. Şi schimbarea aceasta s-a produs în trei luni, poate două luni. Dar pentru mine, eu mi-am spus mie, când vedeam ce întrebări pune, mi-am spus mie în gând: „Ăsta dacă mai vine de vreo două ori la cenaclu - aveam cenaclu săptămânal -, dacă mai vine de vreo două ori, el ori pleacă definitiv, urând Ortodoxia, ori se face ortodox.” Şi a devenit ortodox... Era botezat din copilărie, dar aşa, fără să meargă la biserică.

144

Despre zeul comodităţii

Cum crezi că trebuie să se raporteze un creştin la comoditate?

Comoditatea este, pe de o parte, ceea ce noi ne dorim, sincer, da, să fie la îndemână pâinea noastră cea de toate zilele, să fie ambalată frumos şi să fie servită frumos, în condiţii, să spun aşa, „europene”, în case cu încălzire autonomă, dotate cu toate performanţele tehnice, şi aceasta pe noi ne corupe, dar noi trebuie să fim conştienţi că de fapt comoditatea este inversul nevoinţei, este inversul ascezei, este o anesteziere a simţurilor noastre duhovniceşti, care vine prin gâdilarea, prin această îndulcire a celor cinci simţuri trupeşti ale noastre. Fiecare creştin trebuie să fie conştient că comoditatea căutată ca sens al vieţii, căutată ca o condiţie sine qua non pentru modul nostru de viaţă, este potrivnică mântuirii. Da, noi putem să avem elemente de comoditate, nu înseamnă că trebuie să folosim strujeni de păpuşoi în loc de hârtie igienică, dar să ne dedicăm comodităţii, uitând de nevoinţă, este calea sigură de despărţire de mântuire.

Cam la aceasta îi îndeamnă pe creştini televizorul, mass-media…

Pentru noi, creştinii, lupta împotriva patimilor cuprinde în sine, categoric, şi strunirea trupului nostru. De aceea ni se şi dă nouă postul. Dar nu trebuie să aibă, să implice o varietate mare de produse, mai ales pe bază de soia sau mai ştiu eu ce alte invenţii gastronomice moderne. De aceea ni se şi dă să facem pelerinaje, cu rucsacul în

145

spate şi pe jos, pelerinaje care să nu fie itinerarii turistice, cu hoteluri, sau mai ştiu eu ce acolo. Ci anume pelerinaje care să fie şi un drum al pocăinţei, care implică această strunire a dorinţelor noastre trupeşti. Să fim obişnuiţi cu alt mod de a trăi, nu numai în condiţii de lăfăire a trupului nostru. E nevoie absolută să ne oţelim voinţa în combaterea dorinţelor noastre trupeşti. De aceea şi se fac asemenea pelerinaje, la noi, la care participă diferiţi oameni, de diferite condiţii sociale şi care merg împreună 35-50 km pe zi, pe jos, strict pe jos, în cântări neîncetate de rugăciuni şi imne duhovniceşti; şi cei care participă la aşa ceva trăiesc într-o altă dimensiune. Când ne depărtăm de un asemenea drum de pelerinaje, intrând înapoi în viaţa noastră lumească, cotidiană, parcă ne-am întoarce de pe o altă planetă. E nu numai cu totul altă atmosferă, e cu totul altă dimensiune a existenţei, o dimensiune duhovnicească foarte stufoasă, foarte bogată; aceste dimensiuni duhovniceşti mai multe apar. Şi revenirea la grija lumii acesteia vădeşte nimicnicia acestor griji. Acolo, o viaţă sub aspect de comoditate extrem de simplă, uneori chiar austeră, este echilibrată de o trăire duhovnicească foarte bogată şi foarte intensă; în toată simplitatea ei, această empatie pe care o simţi cu toţi cei care se nevoiesc alături de tine. Şi acolo, în această nevoinţă, oamenii sunt foarte apropiaţi, ca fraţi şi surori; pe când aici, în această comoditate, căutăm să fim cât mai individualişti, să ne păstrăm privacy, să ne păstrăm această individualitate în sensul de opoziţie faţă de societate. Comoditatea de fapt nu este nimic altceva decât moartea duhovnicească a omului comod. Omul comod nu mai poate să mărturisească credinţa sa, nu poate să-L mărturisească pe Hristos. Omul comod devine rob al comodităţii.

146

Visul american

Ai trăit multă vreme în Uniunea Sovietică, spaţiu în care propaganda prezenta America drept principalul inamic. Cum ai perceput tu America?

În perioada sovietică, eu am depăşit graniţele Uniunii Sovietice o singură dată, în 1977, când am fost în România. E drept că am străbătut Uniunea Sovietică în lung şi-n lat. Şi pentru mine a fost o mare stupoare să mă regăsesc pentru prima dată în afara Uniunii Sovietice, în ’91, tocmai în Statele Unite ale Americii, ţara pe care nici măcar nu am visat s-o văd. Nici n-am visat s-o văd!

Cum ai ajuns acolo? E ciudat cum am nimerit eu în America. Ţin minte

ziua de 23 iunie 1990. În 23 iunie ’90, Sovietul Suprem al Republicii Moldova – deja se numea Republica Sovietică Socialistă Moldova, nu Moldovenească – votează declaraţia de suveranitate. Încă nu era de independenţă, care a fost în august 1991, era de suveranitate. Lumea, bucuroasă, iese din sala şedinţelor. Eram şi eu acolo, la acea şedinţă, dar nu ca deputat, ci ca observator. Când ies de acolo văd lume multă, că era lume multă şi-n stradă, care aştepta această votare. Şi văd dintr-o dată o cunoştinţă recentă, o fată care stătea alături de cineva cu trăsături mongoloide. Mă cheamă şi-mi face cunoştinţă cu acea persoană. Aceasta se prezintă: „Rosemarie Forsyte, funcţionar al Ambasadei Americane la Moscova”, şi mă întreabă: „Cum credeţi că vor evolua lucrurile în Moldova, după această declaraţie? Având în vedere problema

147

Transnistriei, a găgăuzilor…” ş.a.m.d. Şi eu spun că, pe la mijlocul lunii august, găgăuzii vor declara primii separarea de Moldova.

Tu îţi dădeai cu părerea în funcţie de datele pe care le cunoşteai, nu?

Îmi dădeam cu părerea pentru că eu cunoşteam bine situaţia găgăuzilor; că am studiat situaţia în interiorul lor, am lucrat acolo o lună întreagă – în aprilie ’89 – şi apoi am lucrat cu liderii lor. Am avut cu ei contacte negative, dar, oricum, am avut. Am vorbit cu intelectualii lor, ştiam foarte bine situaţia de acolo. Şi acum o ştiu destul de bine, că am făcut o cercetare şi în 2007, o lună întreagă am trecut prin toate satele lor, cu interviuri în profunzime şi de grup. Şi, iată, în acea zi de 23 iunie ’90, îi răspund acelei persoane de la ambasada americană: „Iată, în august, cât au nevoie să se organizeze, să declare separarea de Moldova, şi aceasta se va face la instigarea Tiraspolului, să testeze reacţia Moldovei; dacă Moldova o să fie anemică, atunci, în decurs de două-trei săptămâni, declară şi aceştia separarea de Moldova. Apoi or să urmeze supărări din partea Moldovei, supărări, şi vor face şi ei nişte acţiuni agresive faţă de găgăuzi, vor încerca să organizeze un marş na găgăuz, şi aceasta o să fie prin octombrie”. Şi i-am descris situaţia care avea să se întâmple. La care americanca spune: „Dar de ce vorbiţi cu atâta siguranţă? De ce credeţi că aşa se va întâmpla?” Zic: „Eu nu ştiu dacă se va întâmpla sau nu, dar logica evenimentelor, ceea ce ştiu de la oamenii aceştia, despre oamenii aceştia, despre cum lucrează sistemul, care este starea lor de spirit, toate acestea mă fac să cred că aşa se vor desfăşura lucrurile”.

De multe ori desfăşurarea istoriei se aseamănă unei probleme de matematică, dacă ştii datele problemei poţi afla necunoscuta…

148

Spre stupoarea ei, dar şi a mea, pe 19 august, găgăuzii convoacă marea lor adunare şi declară separarea de Moldova. Eu am fost la acea adunare. La 2 septembrie o declară şi tiraspolenii. Cam pe la mijlocul lui octombrie, Mircea Druc (premierul de atunci din partea Frontului Popular al Moldovei) organizează un marş de vreo câteva mii de moldoveni împotriva găgăuzilor, ca să facă adunarea moldovenească în centrul Comratului, oraşul lor de reşedinţă. Şi la toate aceste evenimente, îmi telefona de la Moscova această diplomată americană şi îşi exprima mirarea şi admiraţia faţă de faptul că eu intuisem aceste evenimente. Şi, prin noiembrie, ea îmi spune: „Te-am înscris într-un grup, să pleci într-o călătorie de cunoaştere a Statelor Unite”. Şi atunci am plecat în Statele Unite, în ’91, am fost o lună întreagă, din 9 februarie până pe 10 martie 1991, cu şapte deputaţi din Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice şi al Rusiei; eu eram unicul moldovean. Unicul moldovean şi unicul creştin din acest grup, în America.

De ce crezi că ai fost invitat în America? Voiau să te racoleze pentru serviciile secrete, sau de ce?

Eu cred că voiau să mă racoleze nu atât pentru serviciile secrete, cât pentru ca să fiu un agent de influenţă aici. Când am fost prima dată în America l-am cunoscut pe Dorin Tudoran care mi-a spus: „Vino şi vezi o conferinţă împotriva comunismului!” Şi eu normal că sunt împotriva comunismului! Dar nu ştiam ce înseamnă liberalismul. Am fost la acea conferinţă, în ’91, la Timişoara, am luat cuvântul împotriva comunismului, m-au fotografiat acolo şi apoi, peste un timp, cineva mi-aduce această revistă, unde mă văd pe mine cu alţii trei, că eram patru, pagina A4 împărţită în patru; şi numai fotografiile şi numele dedesubt, al fiecăruia dintre noi, şi deasupra un titlu: „Oameni de care avem nevoie”. O revistă ultraliberală,

149

anticomunistă, şi fără voia mea s-a pus acolo fotografia mea! Nici nu mai ţin minte cine erau oamenii aceia. O femeie de acolo era şi o promotoare a avorturilor...

În ceea ce priveşte planurile celor care m-au invitat în America…, s-a văzut, pe de o parte, că eram anticomunist, s-a văzut că am calculat destul de corect evoluţia situaţiei politice din Moldova şi, deci, cred că au văzut că în acest sens s-ar putea să mă facă pe mine un adept al civilizaţiei euro-americane şi să fiu un fel de agent de influenţă aici, al acestei civilizaţii, în dărâmarea a ceea ce se considera că este comunismul.

Ei aveau nevoie de astfel de persoane care să le facă jocurile…

De fapt, comunismul nu a constituit ţinta reală a democraţiilor occidentale. Se zice că, prin ’90, când un cunoscut politolog a venit din America la Moscova, i s-a pus o întrebare: „Iată, comunismul l-aţi distrus. Care este următoarea ţintă?” La care el face pe miratul şi spune: „Cum, nu ştiţi? Ortodoxia! Până nu cade Ortodoxia, nu poate să fie vorba de democraţie pe pământ!” Şi am văzut la faţa locului punctul lor de vedere. În America a fost pentru mine o întreagă epopee, pot vorbi despre foarte multe lucruri. Acolo am fost şi la moaştele Sfântului Ioan de Shanghai…

La Sfântul Ioan Maximovici... Pe vremea aceea încă nu fusese canonizat.

Acolo am vorbit cu fiii lui duhovniceşti, la San Francisco, în biserica aceea.

În catedrala pentru a cărei construire a fost prigonit sfântul, şi a ajuns chiar în proces civil…

Ce este interesant e că eu eram unicul moldovean, dar toţi ruşii de acolo erau cu mine, pentru că eu eram creştin - ceilalţi nu erau creştini. Şi bătrânii de acolo, refugiaţi din Harbin, din Shanghai, cu Sfântul Ioan de San

150

Francisco şi Shanghai, ştiau că sunt român din Basarabia şi toată atenţia mi-o acordau mie… Şi mi-au povestit puţin şi despre el. Asta era în anul ’91, şi vedeam aceşti bătrâni cu mână tremurândă, cum îmi arătau fotografiile vechi din viaţa lor de altădată, când erau ei tineri, anii ’20-’30, din Harbin şi Shanghai. Dar aceasta este o altă poveste…

E foarte importantă lucrarea ortodoxă în America zilelor noastre…

Am rămas încântat de America, deşi vedeam multe lucruri negative, dar, mă rog, ca-n orice societate… În ’93, am rămas şocat de următorul fapt: făceam parte din delegaţia Moldovei la Banca Mondială. Şi, cu ocazia acestei vizite protocolare, cineva, din partea delegaţiei, trebuia să prezinte o viziune asupra reformelor economice care urmau să aibă loc în Moldova. Şi, din partea delegaţilor, urma să vorbesc eu despre privatizarea în Moldova. Şi, atunci, unul din experţii Băncii Mondiale şi un alt expert, Theodor Stolojan, care fusese prim-ministru al României prin 91’-92, au spus: „Hai, spune-ne acum nouă ce vrei să vorbeşti mâine”. Şi le-am spus. Şi m-am referit acolo la faptul că o economie de piaţă nu poate funcţiona în toate domeniile şi nu poate să fie introdusă peste noapte în societăţi post-socialiste, trebuie să fie introdusă treptat, ca lumea să se obişnuiască cu modul de comportament în economia de piaţă. La care mi-au spus: „Această idee să n-o prezinţi în niciun caz la seminarul de mâine, deoarece critica economiei de piaţă, critica pieţei ca mecanism este interzisă aici. Pentru că, dacă ai să spui aşa, n-ai să mai fii chemat în Statele Unite”.

Scurt şi clar. Cu astfel de şantaje se nimiceşte orice formă de rezistenţă. Vorbeşti ce nu trebuie, ţi se pune căluşul modern în gură, luându-ţi-se posibilitatea de a mai comenta a doua oară…

151

Şi eu m-am mirat: „De ce? Doar e ţară liberă!” Şi au spus: „Da, e liberă, dar critica economiei de piaţă e un subiect tabu. Aceasta n-o poţi critica”. Şi atunci eu zic: „Păi, în America e ca şi în Uniunea Sovietică, cu economia politică a socialismului”. Ei spun: „Nu ştim cum e la voi, în Uniunea Sovietică, dar aici nu se poate lucrul acesta”. Şi atunci, acesta a fost pentru mine primul imbold să încep să mă gândesc mai critic şi mai profund la ceea ce înseamnă Statele Unite ale Americii.

Ai trăit o dovadă a adevăratei feţe a democraţiei americane, o dictatură cu nimic mai periculoasă decât dictatura comunistă, cu care se aseamănă din ce în ce mai mult…

Am văzut apoi şi altă faţă a Americii, în 2000, în septembrie. Când am ajuns la Washington, în cadrul negocierilor şi a unor cursuri legate de O.M.C.4, am trecut pe la Ambasada Moldovei. Mie îmi plăcea Washingtonul, că e destul de compact, seamănă cu Chişinăul, ca mărime, ca străzi, tot aşa, perpendiculare, şi mi-am exprimat atunci bucuria că mă aflu iarăşi la Washington. La care cei de la ambasadă îmi spun: „Dar tu nu cunoşti Washingtonul!” Zic: „Îl ştiu foarte bine, l-am străbătut pe jos în lung şi-n lat”. Şi ei îmi spun: „Este imposibil să-l străbaţi pe jos în lung şi-n lat! Tu ai fost în centru şi-n unele zone, şi-ţi spunem care!” Şi mi le spun. Zic: „Da, într-acestea am fost!” „Acuma te ducem în nord-est!” Că Washingtonul e împărţit în patru zone: nord-vest, nord-est, sud-est, sud-vest. Şi am zis: „Bine, ce puteţi să-mi arătaţi acolo?” Am urcat în maşină mai mulţi, maşina era plină, un autoturism, am trecut vreo două străzi de la ambasadă, şi ce-am văzut… Am rămas şocat! Case cu geamuri sparte, străzi pustii, ca o localitate părăsită, şi aceasta e la cinci-zece minute de mers pe jos de la străzile bune!

4 Organizaţia Mondială a Comerţului.

152

Ce relatezi tu e cam greu de crezut… Parcă ar face parte din propaganda sovietică anti-americană…

Şi atunci mi-am amintit că, în ’91, ghizii americani ne spuneau: când ajungem într-un oraş, şi ne pomenim singuri într-un cartier, să întrebăm: „Is this a safe area?” Şi eu atunci am întrebat: „În ce sens safe area?” Şi au zis că „există şi unsafe area, în orice localitate. Şi ce înseamnă unsafe, mai bine să nu ştiţi. Căutaţi numai să vă aflaţi în safe area, oriunde sunteţi”.

Şi, iată, văzând acolo că practic lume nu era, aceste case păreau a fi părăsite, şi era mult gunoi pe stradă…

Cred că, dacă s-ar face o medie a curăţeniei între zonele de safe şi unsafe area, şi s-ar compara cu situaţia din Moldova sau din România, situaţia ar fi mult mai bună decât în America. E însă preferabil refrenul cu marea curăţenie din civilizata Americă, net superioară tuturor…

Vântul bătea acest gunoi, îl împrăştia. Mergând în lung şi-n lat cu maşina prin acest cartier, la un moment dat vedem grupuri mici de oameni, cu feţe absente, dar care se uitau cu mare mirare la noi, cum treceam noi cu maşina pe străzile acestea. Şi toţi erau de culoare. La un moment dat vedem, la o distanţă de vreo 20-25 de metri de carosabil, cum ar fi un prag de casă fără etaj, şi erau mai mulţi tineri şi bărbaţi în toată legea, negri, cu expresii destul de respingătoare, aşa, ca ale lumii interlope, şi era un negru, un bărbat de vreo 40 de ani, subţire, înalt, în palton lung, ros, şi făcea semne să ne oprim. Dar cum, ce fel de semne? În faţa lui, în genunchi, era pus un bărbat alb, cu barbă, cărunt, şi acesta, negrul, îşi descheia demonstrativ prohabul, şi ne făcea nouă semne că, dacă noi nu ne oprim, el atunci îl va viola pe acest bătrân; şi-l ţinea cu o mână de păr şi cu altă mână ne făcea nouă semn să ne oprim, că dacă nu... Dar în acea situaţie nu puteam să ne oprim. Şoferul spunea: „Principalul este să mergem cu viteză,

153

astfel încât la semafor să ajungem pe verde, să mergem suficient de repede ca aceia să nu ne ajungă din urmă, şi, pe de altă parte, să mergem nu prea repede, ca să ajungem la verde. Pentru că, dacă ne oprim la roşu la semafor, aceştia ne scot pe noi afară şi ne sfarmă maşina”. Aceasta a fost una dintre impresiile straşnice pe care le-am avut eu în America.

Au mai fost deci şi altele… Mai spune câteva situaţii neobişnuite…

Era în anul ’93. Şi aflasem de biserica ortodoxă Sfântul Vladimir a Bisericii Ortodoxe Ruse – că eu atunci încă nu ştiam că există ROCOR-ul. Ştiam că e Biserica Ortodoxă Rusă şi pentru mine aceasta era suficient. Pentru că Biserica Ortodoxă Română era tocmai în Alexandria, Virginia, dincolo de Potomac. Pe când Biserica Ortodoxă Rusă era pe strada 16, puţin spre nord mergând de unde eram cazaţi noi, la DuPont Hotel. Făceam economie de bani şi am mers acolo pe jos. Am făcut cunoştinţă cu preotul de acolo, părintele Victor Popov - îmi pare că aşa îl cheamă. După slujbă, mă întorceam acasă tot pe jos, şi treceam pe lângă un cartier unde era o catedrală enormă, catolică, iar pe cealaltă parte a străzii, mai spre centru, o mulţime de temple masonice.

Cum ai dedus că erau temple masonice? Era scris pe ele că erau masonice. Şi eram în faţa

catedralei, peste drum de ea. Era un scuar acolo, întretăiat cu mai multe stradele mai mici, şi scuarul acesta era plin cu multă iarbă, arbuşti, fără copaci şi multe, multe bănci, pe care stăteau mulţime de latino-americani. Eu spaniolă vorbesc destul de prost, dar vorbesc, şi o înţeleg destul de bine. Semaforul arăta roşu pentru pietoni şi eu aşteptam. Lângă mine, o bătrână americană căruntă întreba în engleză cum să nimerească la o stradă anume, întreba pe mai mulţi, vreo şapte-opt tineri între 18 şi 30 de ani, care

154

şedeau acolo. Aceia îi răspundeau în spaniolă că nu înţeleg şi nu ştiu. Eu ştiam exact despre ce stradă întreba femeia respectivă şi îi spun: „Excuse me, lady”, şi i-am lămurit cum să ajungă unde o interesa pe ea. La ea se aprinde verde, ea trece, şi eu rămân să aştept verdele meu de pieton. Şi mă pomenesc înconjurat de toţi acei tineri. Hărmălaie, gălăgie, strigă la mine – pentru că ei au văzut că eu am vorbit cu accent în limba engleză. Şi mă întreabă: „De ce i-ai spus? De ce i-ai spus?” Şi eu răspund în engleză: „Păi, femeia a întrebat, voi nu ştiaţi, eu ştiam şi i-am răspuns. Care e problema?” Şi ei spun: „Vorbeşte în spaniolă cu noi! Că doar înţelegi!” Zic: „Da, înţeleg, dar nu vorbesc pentru că nu prea cunosc gramatica!” „A, de-acum şi limba ţi-ai trădat-o, nu numai neamul, şi limba ţi-o trădezi!” Zic: „Ce trădez eu?” „Că tu, latino-american, îi ajuţi pe aceşti albi, pe aceşti gringo îi ajuţi! Şi acum nici nu vrei cu noi să vorbeşti în limba ta maternă!” La care eu spun: „Băieţi, eu nu-s latino-american!” „A, te dezici de-acum că eşti latino-american, că eşti latino!” Deveneau foarte agresivi. Şi eu le spun că eu nu sunt latino, eu sunt român. Atunci, pauză. „Dar ce e aceea român?” „Ţara: România! Eu sunt creştin ortodox.” Şi întreabă: „A, eşti creştin?” „Da, sunt creştin!” Cuvântul ortodox nu le atrage atenţia. „Hai, atunci, trecem peste drum, intrăm în biserica aceasta, să văd cum te închini tu acolo!” La care eu spun: „Nu pot să mă închin, că acolo sunt catolici, iar eu sunt ortodox!” Aceia nu înţeleg ce înseamnă ortodox: „Păi, eşti catolic?” Zic: „Nu-s catolic! Sunt ortodox!” „A, te dezici şi de credinţă! Şi de limbă! Şi de neamul tău te dezici! Trădătorule!”

În timpul ăsta se apropie un negru, la costum, la cravată, cu trenci, vine în spatele meu şi îmi şopteşte în engleză: „Iată, eu acuma mă depărtez de tine, şi tu, cum mă depărtez de tine, îndată te smulgi de aici şi alergi la

155

staţia care se află 50 de metri în vale, şi urci în autobuz. Eu o să fiu cu tine”. Am hotărât să dau ascultare la ceea ce mi-a spus el, şi văd că se depărtează la vreo cinci metri de mine, şase, şi îmi face semn: „Acum!” Eu atunci mă întorc stânga împrejur şi o iau la fugă. Aleargă şi el, şi îndată venea autobuzul, l-am prins în staţie şi am urcat în staţie şi amândoi ne-am pornit. Şi l-am întrebat pe dânsul care e problema. Şi el spune: „Eu am înţeles că tu eşti român, ştiu ce înseamnă român, ştiu ce înseamnă ortodox. Cu ăştia n-ai ce discuta. Unul din ei deja pregătea cuţitul, ca să te înjunghie din spate. Şi am văzut că n-are sens să vorbeşti cu dânşii şi am hotărât să te ajut”.

I-am mulţumit şi i-am spus că eu nu am bani, nu am nici un dolar ca să plătesc transportul, costa exact 1,6 dolari. Şi el a zis: „Nu-i nimic, plătesc eu!” A plătit el şi pentru mine, i-am mulţumit şi am coborât la staţia mea.

E mare lucru că mai există totuşi astfel de oameni. E clar că negrul a riscat ajutându-te. Şi totuşi te-a ajutat dezinteresat…

În alt an, în ’94, octombrie, m-au ajutat nişte poliţişti. Eram iarăşi în Statele Unite, la studii de Public Relations & Social Communications, şi eram cazaţi la Georgetown, într-un hotel din Georgetown, un cartier al Washingtonului, şi am hotărât să merg la aceeaşi biserică. Dat fiind că pe hartă era destul de departe, am hotărât să pornesc mai de dimineaţă. Şi pe hartă nu-s indicate safe area şi unsafe area, harta-i hartă! Şi m-am pornit, mi-am făcut un itinerariu, am pornit dimineaţă, m-am îmbrăcat frumos: aveam un costum bej, cămaşă bej, cravată bej, pantofi bej, ciorapi bej, şi m-am pornit aşa împopoţonat la Liturghie, cu o borsetă bej în mână. Proaspăt bărbierit - atunci eram fără barbă. Am mers pe jos frumos, prin zona ambasadelor, am coborât într-o râpă, am urcat pe marginea cealaltă, şi pe marginea cealaltă văd nişte bărbaţi. Treceam

156

exact pe o stradă paralelă cu cea unde se afla biserica mare catolică. Şi văd bărbaţi din ăştia stând grupuri în cerc, unii cu mâinile în şolduri, alţii cu mâinile încrucişate la piept sau cu mâinile în buzunare, stau aşa, ursuzi, şi se uită unul la altul şi schimbă câte o replică. Şi ocupau tot centrul trotuarului, şi eu nu puteam trece prin centrul lor, şi-i ocoleam, îi ocoleam, şi ei se uitau cu multă mirare la mine şi mă petreceau cu privirea. Şi peste 40-50 de metri, alt grup, şi tot aşa, grupuri, grupuri, şi era dimineaţa, opt jumătate, sau opt, şi bărbaţii aceştia, de diferite vârste, erau ursuzi. Şi mă simţeam aşa incomod, şi mergeam cu borseta şi umbrela cu mine… Şi deodată, de după colţ, apare o maşină a poliţiei şi văd că doi poliţişti de acolo se uită la mine cu atâta mirare, şi cotesc în spatele meu şi merg înainte. Şi peste un timp mă întorc şi văd că ei merg la 50 de metri în urma mea, cu viteza cu care mergeam eu. Şi au mers cu mine aşa, vreun kilometru, până am ieşit eu din cartierul respectiv. După ce am ieşit din cartierul acela, ei au făcut semn cu farurile, le-au aprins şi le-au stins, şi au rămas pe loc. Şi eu de-acuma am trecut în alt cartier, unde era de-acuma cu totul altă lume. Adică am ieşit din unsafe area în safe area, unde se află şi biserica.

Dar ai vorbit ceva cu poliţiştii aceia? N-am vorbit nimic, dar mi-au făcut semn cu mâna:

„Gata, noi suntem aici, de-aici poţi pleca!” Mi-am dat seama că ei practic m-au escortat ca să nu se întâmple ceva cu mine, că ei au înţeles, după felul cum eram îmbrăcat, cum mergeam pe acolo şi pe faţa mea era scrisă totală linişte, că nu sunt conştient de ce poate să se întâmple în jur; au hotărât să mă escorteze. Adică a fost un gest de protecţie din partea lor.

Şi-au făcut datoria…Eu abia pe urmă mi-am dat seama, la plecare, când

am trecut prin această zonă, că, practic, coincidea cu acel

157

loc unde avusesem eu conflictul cu acei latino-americani un an şi ceva înainte.

Ar fi interesant să se vorbească mai mult despre zonele unsafe şi despre cealaltă faţă a Americii. Visul american s-ar destrăma încet-încet…

158

Banca Mondială şi sclavia modernă

Uneori, o întâmplare poate să lămurească lucrurile mai bine decât o definiţie. Ce ai putea să ne spui legat de activitatea Băncii Mondiale?

La Washington am cunoscut un român, expert al Băncii Mondiale în privatizare pentru noile economii de piaţă. Am avut multe întâlniri şi apoi convorbiri telefonice până în anul 1994, când ne-am certat tare, pentru că eu refuzasem să ies în presă, la TV, în sprijinul privatizării tâlhăreşti puse la cale de Banca Mondială şi de guvernul de atunci al Moldovei. El m-a ameninţat că voi muri de foame şi nu voi avea nici un contract dacă nu ies la TV cu interviuri si declaraţii pro-tâlhărie. Apoi m-am trezit cu o scrisoare a ambasadoarei SUA la Chişinău, adresată unei firme americane (care mă angajase ca analist al procesului de privatizare), cu propunerea să fiu dat afară pe motiv că prezenţa mea îngreunează contactele SUA cu guvernul Republicii Moldova. Aşa am rămas şomer şi am fost nevoit să-mi înfiinţez o companie de consultanţă cu acel partener al meu mai în vârstă. Aş putea spune mai multe tema privatizării în Moldova, căci am făcut tot posibilul să nu admitem tâlhăria, dar Banca Mondială şi SUA au asigurat tâlhăreala.

Deci, dacă cineva nu joacă după cum cântă sistemul rămâne şomer…

Cam aşa…

159

Ce părere ai despre modul în care în situaţii de criză unii oameni văd salvarea în împrumuturile pe care le fac la bănci?

Ce salvare în bănci? Băncile sunt nişte instituţii care se ocupă de nişte lucruri fictive. Băncile sunt nişte instituţii care, pe seama prostiei oamenilor, fac avuţii din nimic, din aer, din prostia omenească. Eu înţeleg băncile ca depozite de bani, de alte valori, dar băncile ca emanaţii de dobânzi, de supra-bani – acesta este o prostie care nu corespunde cu activitatea economică. Nu degeaba, din toate fluxurile financiare, numai un mic procent deserveşte într-adevăr mişcarea mărfurilor, iar în comerţul internaţional, un procent şi mai mic deserveşte mişcarea mărfurilor. Celelalte sunt operaţii strict la bursa de valori – bursa de valori valutară, bursa valutară – şi diferite tranzacţii interbancare, care nu ţin de mişcarea fizică a mărfurilor, de mişcarea fizică a investiţiilor directe. Nu degeaba băncile sunt instituţiile de bază ale civilizaţiei mamonice, ale civilizaţiei euro-americane. Băncile sunt una din cele mai mari sau chiar cea mai mare cacealma din istorie; sunt fabrica de bani pentru proşti. Mie îmi este greu să vorbesc ceva pozitiv despre bănci.

Cum apreciezi lucrarea Băncii Mondiale? Face o lucrare bună sau rea?

Banca Mondială nu este o bancă, este un fel de minister al economiei. Banca, ca bancă, este Fondul Monetar Internaţional. Banca Mondială nu este instituţie bancară! Banca Mondială este echivalentul ministerului economiei mondiale, sau ministerul mondial al economiilor statelor subjugate. De fapt, cea mai mare parte a lucrării ei e negativă.

Oare nu ai o perspectivă prea sumbră? Eu admit doar anumite efecte pozitive laterale, de

scurtă durată şi doar ca efect lateral. Eu nu consider că

160

Banca Mondială are scopul să însănătoşească, să dezvolte, să amplifice economiile naţionale. Ci invers, scopul Băncii Mondiale este subjugarea economiei naţionale – a tuturor economiilor naţionale! – unor interese corporative, intere-selor corporaţiilor aşa-numite multinaţionale, transnaţiona-le. Banca Mondială nu este nimic altceva decât un instru-ment oficializat al acestei oculte globale, care reprezintă o nouă formă de colonialism.

Altfel spus, sclavie modernă…Preceptele, strategiile de ţară ale Băncii Mondiale nu

sunt nimic altceva decât strategii de distrugere a economii-lor naţionale, aducându-le, reducându-le la sărăcie; şi atunci când deja sunt reduse la sărăcie, oamenii sunt gata să accepte orice fel de aşa-numite instituţii străine care nu sunt nimic altceva decât forme de cucerire, de spoliere a ţărilor respective. Investiţiile străine sunt o altă cacealma. Nu degeaba Japonia interzice investiţiile străine. Nu degeaba ţările musulmane nu permit ca investitorii străini să aibă decât între 20-49%, în funcţie de ţară.

Măcar de am fi avut şi noi astfel de decizii financiare. Aşa, ne lăudăm cu strămoşii care au apărat ţara cu sabia în mână şi noi lăsăm ca pământul apărat de strămoşi să fie vândut încet-încet…

161

Globalizarea - Noul Babel

Ce părere ai despre globalizare?Globalizarea este, în viziunea mea, ultima fază a

existenţei omenirii. Este tentativa – care va eşua, şi aceasta – de construire a turnului Babel, cu aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o şi turnul Babel: o sfidare a lui Dumnezeu; încercarea de a face o lume fericită, dar mincinos fericită, aici, pe pământ, fără Dumnezeu. Ceea ce este imposibil! Este o repetare a ceea ce a făcut Lucifer în încercarea sa de a deveni egal cu Dumnezeu. Noi ştim că satana poate doar să-L maimuţărească pe Dumnezeu, nu poate să inventeze nimic nou. Aşa şi globalizarea: ea nu este o idee nouă, este o încercare de a subjuga întreaga omenire unor tipare de falsă fericire, dar care este o dictatură hiper-totalitară, prin manipulare şi prin înşelăciune. În clipa în care oamenii îşi dau seama că sunt manipulaţi şi încearcă să protesteze, când încearcă să iasă din această manipulare, îndată sunt loviţi cu cea mai făţişă cruzime. Şi avem asemenea cazuri, exemple, în recenta noastră istorie, nu numai a Moldovei, dar şi a întregii lumi.

Ceea ce este trist este că oamenii nu conştientizează amploarea problemei…

Mai ales că globalizarea este o emanaţie a civilizaţiei banilor, a civilizaţiei cultului avuţiei, a bogăţiei pe pământ. Şi Mântuitorul spune că nu poţi să slujeşti lui Mamona şi lui Dumnezeu – Mamona fiind zeul avuţiei, zeul banului – şi aceasta este chintesenţa civilizaţiei euro-americane, a civilizaţiei apusene, occidentale, cum i se

162

mai spune. Globalizarea în acest sens este firească pentru această expansiune pe toate căile a civilizaţiei mamonice, expansiune care a început încă cu cruciadele – care nu erau nimic altceva decât rezolvarea pe seama altora a propriilor probleme.

Chiar dacă totul era mascat sub deviza eliberării Locurilor Sfinte de sub musulmani…

Noi ştim că civilizaţia apuseană are patru surse ale existenţei sale: 1) jaful armat, 2) schimbul neechivalent de mărfuri (adică coloniile, comerţul internaţional, Organiza-ţia mondială a comerţului fiind instituţia principală), 3) munca silnică – oficială, cum era robia în America până la începutul secolului XX – sau neoficială cum este şi astăzi în multe ţări în care activează corporaţiile transnaţionale şi 4) hiper-manipularea opiniei publice a popoarelor – care se face nu doar de un secol încoace, doar că în zilele noas-tre această manipulare a ajuns la apogeu. Se pretinde că această manipulare se face în interesul omului – de unde şi drepturile omului, şi toate celelalte ce derivă de aici, indi-vidualismul îndreptat împotriva societăţii în ansamblu, împotriva popoarelor; împotriva identităţii de neam, împotriva suveranităţii statelor şi popoarelor.

Şi omul are impresia că iese câştigat din acest război, în care de fapt fiecare are de pierdut. Excepţie făcând artizanii acestui conflict…

Este vorba de o instaurare treptată a unei dictaturi hiper-totalitare, bazate pe transformarea întregii omeniri într-un lagăr electronic de concentrare, unde fiecare per-soană, fiecare mişcare, fiecare spusă, faptă, să fie trecută în dosar şi prin care persoana să fie controlată integral, inclusiv prin implantarea cipurilor biometrice. Cipuri puse iniţial în actele de identitate, apoi deja în cartelele integra-te cu toate funcţiile posibile şi apoi acest cip - „ţandără” se

163

traduce din engleză -, să fie deja şi implantat sub piele, pe mâna dreaptă sau pe frunte.

Etapele sunt alese cu multă atenţie, ca să fie anihilată capacitatea oamenilor de reacţie, pentru a nu exista o opoziţie serioasă…

Noi vedem aceste procese şi noi ştim că globalizarea aceasta este procesul care conduce la instaurarea dictaturii lui antihrist aici, pe pământ. Şi generaţia noastră sau generaţia copiilor noştri au toate şansele să se confrunte cu această ultimă zvâcnire diavolească a acestei lumi împotriva lui Dumnezeu. Dar totul va fi zadarnic, noi ştim lucrul acesta. Pentru că va interveni Însuşi Hristos, cu cetele Sale de îngeri şi va pune capăt acestei domnii a lui antihrist, domnie – repet – care este pregătită de toate eforturile acestea ale globaliştilor.

164

Idolul toleranţei

Ce definiţie ai da termenului de „toleranţă”?Toleranţa nu este nimic altceva decât apostazie, este

unul dintre idolii religiei lui antihrist. Dacă vorbesc despre toleranţă, vorbesc despre aceasta nu în sensul limbajului comun, nu în sensul a ceea ce scriu dicţionarele de limbă comune, fie că sunt româneşti, ruseşti, franţuzeşti sau englezeşti; vorbesc despre toleranţă în sensul de standard al democraţiei, toleranţa aşa cum este ea definită în declaraţia UNESCO, cu privire la principiile toleranţei, din 16 decembrie 1995.

Ce spunea această declaraţie?Toleranţa, în acel sens, înseamnă acceptarea, respec-

tarea, aprecierea oricăror diversităţi, oricăror varietăţi de a fi om – şi normal că pentru noi, creştinii, aceasta nu este acceptabil! Nu putem să evaluăm pozitiv felul de a fi om al unui puşcăriaş, al unui curvar, hoţ, homosexual, mai ştiu eu ce forme de patimi se afişează drept normale! Toleranţa ne impune nouă, prin această hotărâre, nu ceea ce credeam noi că este toleranţa, ci ceea ce ni se impune nouă prin normă juridică internaţională, pentru că noi suntem apreci-aţi ca toleranţi sau intoleranţi în sensul acestei decizii juri-dice a UNESCO, nu în sensul toleranţei noastre cotidiene.

Înseamnă că, după aceste norme moderne, Hristos, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Sfinţii Mucenici, toţi au fost intoleranţi, duşmani ai ordinii publice…

De aceea şi spun că a fi tolerant în sensul UNESCO, în sensul normei de drept internaţional, aceasta înseamnă a

165

te lepăda de Hristos; adică apreciezi nelegiuirea ca ceva pozitiv, adică respecţi, accepţi nelegiuirea; accepţi patimi-le, accepţi păcatul ca ceva pozitiv. Mai ales că teoreticienii toleranţei ne învaţă pe noi că adevărul are multe faţete, şi homosexualitatea este o faţetă a adevărului; adevărul este foarte divers şi noi trebuie să ne învăţăm a accepta diferite varietăţi ale aceluiaşi adevăr.

Astfel de învăţături sunt promovate în fel şi chip, chiar şi în desenele animate, în care copiii sunt obişnuiţi să confunde personajele negative cu personaje pozitive. Li se inoculează ideea de relativitate a valorilor, importantă fiind doar perspectiva din care sunt privite acestea.

Eu nu cred că satana este o simplă varietate a îngeri-lor, ci este un înger căzut. Adevărul este adevăr şi minciu-na este minciună. Adevărul, prin faptul că este adevăr, este unic; prin faptul că este unic, deja este exclusivist, exclude orice minciună. Pe când minciunile pot să fie foarte multe şi pot să fie foarte diverse; şi o minciună tolerează orice altă minciună. Numai că minciuna nu tolerează adevărul, după cum şi adevărul exclude minciuna – de aceea nici noi, creştinii, nu suntem şi nu putem să fim toleraţi de către toleranţi!

Şi asta fără a căuta să fim prigoniţi, fără a căuta pătimire cu orice preţ…

Să nu uităm că lozinca toleranţilor este: „Niciun fel de toleranţă faţă de intoleranţi!” Şi cine sunt intoleranţii? Suntem noi, creştinii, că ne ţinem de mântuire, de Sfânta Treime. Dacă noi nu acceptăm să ne îndoim de adevăr, atunci suntem intoleranţi! În acest sens, nu putem accepta toleranţa. Eu o consider idol al religiei antihristului.

166

Societăţile secrete

În ultima vreme apar din ce în ce mai multe cărţi şi materiale filmate despre societăţile secrete. Ce părere ai despre ele? Există în realitate sau sunt simple poveşti de adormit copiii sau de speriat oamenii mari?

Prin anii ’90, la sfârşitul anilor ’80, când am aflat de existenţa unor asemenea societăţi, eram extrem de sceptic în privinţa existenţei lor şi chiar îi luam peste picior pe mulţi care vorbeau despre ele. Ca apoi, cu timpul, să mă conving că lucrurile sunt mult mai profunde, mult mai gra-ve decât ceea ce auzeam eu de la oameni. Şi ceea ce se pu-blică acum despre astfel de subiecte, bineînţeles că se pu-blică cu permisiunea acestor societăţi. Chiar şi multe lu-crări de critică a acestor societăţi eu cred că se publică – nu toate, dar marea lor majoritate! – cu asentimentul aces-tor societăţi secrete.

Cum îţi explici asta? Pentru că aceste societăţi, ca mecanisme instituţiona-

le, deja şi-au jucat rolul şi sunt depăşite de situaţie. Deja o-culta mondială are alte mecanisme instituţionale mult mai performante, bazate pe alte proceduri de control psihic al omenirii, şi aceste noi mecanisme instituţionale şi tehnolo-gice de acest control sunt net superioare vechilor instituţii de tip iudeo-masonic, care deja şi-au trăit traiul şi în ele se bagă deja oameni de cea mai proastă factură. Eu văd ce se întâmplă cu masoneria în Rusia, în România. În Moldova, la noi, sunt chemaţi să intre acolo oameni nici pe departe culţi, nici pe departe erudiţi, cu nişte interese extrem de

167

josorâte, folosim termenul acesta vechi – de nişte interese aterizate, şi cu asemenea oameni este uşor să lupţi, ei înşişi sunt foarte uşor de manipulat. Ne uităm la elita politică din România, din Rusia, din Moldova – e o elită incultă, im-pertinentă, ca să nu spun şi proastă.

Deci consideri că asistăm la o decădere a vechilor societăţi secrete doar pentru că şi-au împlinit rolul…

Şi normal că aceşti indivizi sunt extrem de uşor de manipulat de cei care sunt superiorii lor. Şi pe de o parte faptul că se publică astfel de materiale arată că există o luptă împotriva acestor instituţii secrete sau parasecrete sau discrete, cum se mai spune acum – de fapt, pârghiile reale de conducere sunt trecute la nişte instituţii net superioare, superioare tehnologic şi instituţional. Nu ştim ce fel de instituţii sunt acestea, dar ele există, deoarece no-ile tehnologii informaţionale şi psiho-sociale permit apli-carea unor pârghii, construcţia unor pârghii şi mecanisme care să asigure, din partea unor şi mai puţini oameni, con-trolul a şi mai multor oameni, şi acest control să fie şi mai general, şi mai profund, şi mai fin, într-un cuvânt, un con-trol mai cuprinzător, mai total, din partea unui număr mai mic de oameni, şi acest control se face foarte fin, atât de fin, încât oamenii singuri să dorească să fie controlaţi.

Aceasta este forma cea mai perfidă de dictatură, cea în care sclavia este cerută de bună-voie, nu este impusă.

Nu degeaba se spune că diavolul nu se impune nicio-dată, el pur şi simplu îţi face ofertă, o ofertă foarte ispiti-toare, pe care tu singur, cu voinţa ta, să te apleci spre ea, să o accepţi. Pentru că atât raiul cât şi iadul sunt rezultatul liberei alegeri a celor care sunt în rai şi a celor care sunt în iad. Doar că diferenţa este că pentru a alege iadul nu e ne-voie să lupţi, trebuie să dai frâu liber păcatelor, sentimen-telor tale, patimilor tale. Pe când drumul spre rai este mult prea îngust şi reclamă efort: efort enorm, efort susţinut! De

168

aici şi calea largă spre iad, şi calea îngustă, în munte, pe care trebuie să urci spre rai, târându-te, agăţându-te de ori-ce, cu unghiile, cu coatele, cu genunchii, e nevoie de efort permanent. Pe când dincoace, poftim, totul e la cheremul tău, să-ţi fie mai „comod”. Această comoditate din zilele noastre este cea mai redutabilă armă a diavolului de per-vertire, de corupere a oamenilor, în particular a creştinilor. Creştinul care îşi doreşte comoditatea, adică împăcarea cu această lume, nu mai este creştin.

Cum trebuie privite societăţile secrete din perspecti-vă creştină? Există de altfel o veche pravilă care osândeş-te conspiraţiile împotriva conducerii statului şi Bisericii…

Societăţile secrete reprezintă tocmai instituţionaliza-rea tainei fărădelegii, la care se referă Sfântul Apostol Pavel, care „lucrează acuma în lume”! Deci, de pe vremea lui încă lucrează taina fărădelegii! Şi această taină a fărădelegii va naşte pe fiul pierzării, pe antihrist! Şi noi ştim că aceste instituţii oculte – cele vechi, de tip masonic, sau cele noi pe care noi acuma numai le intuim – ele sunt cele care vor da naştere şi instituţională lui antihrist. Căci deja, practic, totul este pregătit pentru instaurarea lui, pentru primirea lui. Ecumenismul face ultimii paşi ca religie a antihristului; templul de acolo este gata să fie construit, toate materialele de construcţie sunt adunate, fiecare piatră este numerotată, se ştie locul unde o să fie pusă; tot mobilierul templului este gata făcut, vasele necesare – totul, totul este făcut pentru templu! Noi vedem introducerea masivă a controlului electronic al populaţiei; vedem civilizaţia banului, care este unica civilizaţie acceptată de către organismele internaţionale.

169

Semnele vremurilor din urmă

Cum vezi semnele sfârşitului lumii? Ele se împlinesc vizibil, pe parcursul generaţiei

noastre. Le vedem. Cine din lume nu ştie despre Iisus Hristos? Cine din lume nu ştie despre Ortodoxie? Cine din lume nu ştie despre globalizare, sau despre apostazia care cuprinde tot mai mult Biserica ortodoxă? Că celelalte confesiuni demult sunt fie păgâneşti, fie apostate!

Aceste semne, pe care noi le ştim şi din Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi se împlinesc cu o rapiditate extraordinară. Noi vedem aceste drumuri asfaltate care se fac în Muntele Athos, vedem aceste euro-mănăstiri, euro-chilii dotate cu toate performanţele comodităţii, care nu mai sunt lăcaşuri de nevoinţă, ci lăcaşuri de desfătare. Şi Athosul vedem cum se stinge de la an la an. Vedem multe, ce se întâmplă în diferite ţări. Vedem Uniunea Europeană, vedem însăşi toată sceleraţia mamonică ca această fiară răsărită din apă. Multe putem noi să constatăm despre aceste semne. Problema este să nu deznădăjduim. Problema este ca aceste semne să ne arate nouă o dată în plus, să reconfirme adevărul Scripturii, adevărul mărturisirii Sfinţilor Părinţi despre vremurile de pe urmă. Pentru că noi ştim că creştinii nu îl aşteaptă pe antihrist, ci pe Hristos, şi totodată noi luăm aminte la lucrarea tainei fărădelegii. Condiţiile pentru primirea antihristului sunt practic gata.

Ce împiedică atunci venirea antihristului?

170

Doar mărturisirea în public a credinţei noastre mai este o stavilă, o unică stavilă, că Dumnezeu oricând poate risipi sfaturile necredincioşilor. Pe când globalizarea, această civilizaţie a antihristului, va face totul ca noi să vrem să acceptăm, noi să aclamăm venirea antihristului ca izbăvitorul din nevoile în care pe noi ne bagă aceeaşi civilizaţie cu aceste crize artificiale financiare.

De aceea, noi trebuie să stăm ferm, cu bucurie, cu nădejde, cu cunoştinţe, cu cunoaştere, în această credinţă. Să urmăm strict canoanele, să facem rugăciunile de dimi-neaţă şi de seară, toată pravila; să ne mărturisim cât mai des la părinţii noştri duhovniceşti care se tem de Dumne-zeu, au frică de Dumnezeu şi care urmează ei înşişi canoa-nele. Că ce sens are să te mărturiseşti la cei care se leapădă de Hristos? Ce sens are să te mărturiseşti la preoţii, la ie-rarhii ecumenişti? Pentru că în felul acesta, prin faptul că sunt acceptaţi de către creştini, se înmulţeşte sminteala ca-re vine prin ei.

De aceea, trebuie să căutăm şi să-i păzim, să-i ocrotim pe acei ierarhi cu adevărat ortodocşi. Noi trebuie să-i întărim pe dânşii, pentru că şi ierarhii au nevoie de prezenţa mirenilor, au nevoie de o prezenţă vie, au nevoie de ocrotirea noastră; altfel, că sunt oameni şi ei, să nu cadă şi ei în sminteală, să nu cedeze în faţa presiunilor extraor-dinare la care sunt supuşi de către această lume, dar şi de către, din păcate, colegii lor, alţi ierarhi.

171

Biserica şi barometrul înţelepţilor lumii acesteia

În ce măsură se molipsesc creştinii de înţelepciunea lumii acesteia?

Este foarte grav ce se întâmplă… că molipsirea de înţelepciunea lumii acesteia practic înseamnă secularizare, înseamnă pierderea duhului, înseamnă practic pierderea minţii lui Hristos, la care ne cheamă apostolul Pavel. Pen-tru că înţelepciunea lumii acesteia înseamnă nebunie în fa-ţa lui Dumnezeu, după cum şi înţelepciunea dumnezeiască este o nebunie în faţa lumii acesteia. Şi este imposibil ca după criteriile acestei lumi să judeci şi mai ales să dai poveţe pentru Biserică. Că de ce Biserica este aşa de an-chilozată, de ce nu face ceea ce fac sectele protestante şi neo-protestante, de ce nu bate şi ea pe la uşi, de ce nu face prozelitism şi nu face acţiune socială aşa cum fac catolicii şi sectele protestante?

Sunt întrebări des vehiculate de mass-media…Se ajunge chiar şi la nişte absurdităţi... Am fost la o

întrunire, în 2005, la Ministerul Învăţământului, la noi, cu ocazia protestului părinţilor creştini împotriva introducerii în şcoală a educaţiei sexuale ca obiect obligatoriu, cu de-numirea de Deprinderi de viaţă. Şi o directoare de şcoală se scoală şi spune: „Iată, nouă moon-iştii ne-au adus 20 de calculatoare. Dar voi, ortodocşii, ce ne-aţi adus nouă? Câte calculatoare?” Iată care era înţelegerea unor asemenea per-sonaje. Atunci s-a sculat un preot şi a spus: „Biserica nu este întreprindere de comercializare a calculatoarelor, şi nu

172

este nici întreprindere de asistenţă socială. Biserica este corabia mântuirii şi ea se ocupă de mântuirea celor care doresc să se mântuiască - şi de nimic altceva. Slujirea so-cială este o derivată, care ţine de milostenie – care este o faptă bună, o virtute, milostenia. Dar milostenia capătă sens doar dacă se face din dorinţa celui care face milostenia să se mântuiască.”

De multe ori oamenii care nu vin la biserică nu înţeleg astfel de nuanţe…

Este chiar scandalos, sunt scandaloase situaţiile în care oameni din afara Bisericii, chiar dacă au tot felul de zorzoane ştiinţifice sau de fruntaşi ai vieţii publice - sunt scriitori, poeţi, politicieni, înalţi funcţionari de stat, acade-micieni, doctori docenţi, sau mai ştiu eu ce -, vin şi învaţă, povăţuiesc Biserica, ei neavând habar de ce este Biserica! Necunoscând istoria Bisericii, necunoscând învăţătura Bi-sericii, necitind nicio singură dată Noul Testament, nemai-vorbind de Vechiul Testament, vin şi vestesc cu atâta em-fază viziunea lor despre cum trebuie să fie Biserica lui Hristos. Ei, care au experienţă de 10, 15, 20 de ani, vor să înveţe nu numai o instituţie care lucrează printre oameni de două mii de ani, ci şi o instituţie care este divino-uma-nă. Această dimensiune ei nici nu o conştientizează.

Da, dar le place să pozeze în specialişti atoate-ştiutori…

Şi asemenea poveţe se înteţesc în ultimul timp, mai ales la noi. Când s-a venit cu iniţiativa de a introduce prin referendum predarea obiectului Bazele Ortodoxiei în siste-mul de învăţământ pre-universitar la noi, s-a pus întreba-rea: „De ce aveţi nevoie voi de sistemul de învăţământ? Faceţi cum fac protestanţii, catolicii, că ei au şcoli dumini-cale.” „Bine, vom face şi noi şcoli duminicale, dar aceasta nu înseamnă că vom putea preda pentru toţi cei care do-resc, deoarece nu toţi preoţii sunt în stare să asigure

173

funcţionarea unei şcoli duminicale.” Ne întreabă: „De ce nu faceţi ca protestanţii, să adunaţi lumea pe stadioane? De ce nu faceţi concerte? De ce nu umblaţi din casă în casă?” Chiar şi mie mi-au pus asemenea întrebări, la care eu zic: „Dar ce, nu auziţi dangătul clopotelor? Nu ştiţi că sunteţi din poporul acesta, care de două mii de ani este creştin? Ce chemare vă mai trebuie? Că sunteţi ca şi fraţii bogatului din pilda cu săracul Lazăr: «chiar şi morţii de se vor scula, voi tot nu veţi crede, că nu auziţi legea lui Moise, şi voi nu auziţi glasul Bisericii!» Nu vedeţi întreaga istorie a poporului nostru, care musteşte a Ortodoxie! Nu aţi auzit de la Eminescu că «Biserica Ortodoxă este mama poporului român»? Când auziţi seara, la vecernie, dangătul clopotului; când auziţi dimineaţa, la Liturghie, dangătul, nu-i semn suficient de chemare? Şi voi rămâneţi cu grijile lumii acesteia?” Omul care nu-şi face pravila de dimineaţă, nu-şi face pravila de seară, nu se spovedeşte – nu de patru ori pe an, în fiecare post, ci mai des –, omul care nu are duhovnic, omul acesta este în afara Bisericii. El nu poate să judece, în principiu, ce este Biserica. Şi pe lângă faptul că ar fi ridicol ca aceşti oameni să vină cu poveţe, dar trezeşte şi indignare faptul că asemenea personaje se măsoară cu valorile acestei lumi, cu criteriile acestei lumi, şi vin să vorbească pe teme mult mai diferite decât, să zicem, poezia antică chinezească. Şi trezeşte indignare faptul că ei vorbesc cu atâta siguranţă, emfază, şi cu aere de mari docţi în domeniu, deşi sunt mai analfabeţi decât orice bătrânică care trece pragul bisericii în fiecare duminică.

174

Despre canoanele Bisericii

Cum ar trebui să ne raportăm la canoanele Bisericii? În ce măsură ne pot fi de folos astăzi?

Mulţi clerici şi mireni au o atitudine, aşa, se uită de sus la canoanele Bisericii, zicând că, iată, „de ce să urmăm canoanele? Canoanele sunt nişte litere, iar «litera ucide, pe când duhul viază». Tu ai dragoste, trăieşti în duh şi atunci nu ai nevoie de canoane.” Este adevărat că cei care sunt în relaţie directă cu Dumnezeu şi comunică cu Dumnezeu nu au nevoie să studieze canoanele, deoarece ei fac de la sine cele prescrise de canoane, le fac firesc, din prisosul inimii lor, şi ei se comportă exact după canoane, fără să cerceteze aceste canoane. Ei fac aceasta anume pentru că au mintea lui Hristos în ei, au această înţelepciune duhovnicească, care le permite lor să aibă dreapta socoteală, conform canoanelor. De aceea, noi, ăştialalţi, care suntem mult prea păcătoşi, dar vrem, nădăjduim la mântuire, de aceea ne şi conducem după aceste canoane; ele exprimă experienţa duhovnicească a întregii Biserici, experienţă care nu are termen limită; ea este valabilă în toate vremurile, de aceea şi se spune: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” - propoziţia care preceda notarea acestor canoane. Şi această neglijare a lor, când spun unii preoţi: „Dar ce, eşti sfânt, ca să urmezi canoanele?” „Tocmai de aceea, că nu sunt sfânt, de aceea le şi urmez, că sfinţii nu au nevoie de canoane, că fac ale canoanelor de la sine.” Este evident că canoanele sunt scrise pentru cei păcătoşi, pentru cei care nu au capacitatea să comunice direct cu Dumnezeu. Şi această

175

inversare a problemei, a rolului canoanelor, se foloseşte numai de către preoţi şi mulţi mireni ca să-şi justifice comportamentul anti-canonic.

Unde crezi că va duce această atitudine? În timp, ce efecte poate avea?

Nu în timp, deja generează răceală duhovnicească faţă de mântuire, duce la anchilozarea Bisericii, transfor-marea ei într-o instituţie strict ritualică, într-o instituţie moartă, din care au rămas numai cuvintele, numai literele; rămâne erudiţia, duhul piere. În felul acesta, când Biserica se leapădă de canoane vine să confirme cele spuse simbo-lic în Apocalipsă despre femeia desfrânată care L-a părăsit pe Dumnezeu şi s-a lăsat pradă plăcerilor acestei lumi. Adică neglijarea canoanelor duce la secularizarea clerului şi a mirenilor. Transformă bisericile în nişte cluburi. Se transformă ca nişte secte protestante, unde lumea se adună pentru emoţii, pentru sufletisme, nu pentru duh. Şi această problemă a sufletismului versus duhovnicie este foarte gravă, pentru că mulţi preoţi confundă duhovnicia cu morala.

Da, problema e gravă, dar din păcate nu e nici măcar conştientizată ca atare…

Canoanele sunt de diferite ranguri, să le spun aşa, acoperă diferite aspecte ale vieţii Bisericii în această lume, dar fără urmarea lor cu înţelepciune, cu râvnă, duc la anchilozarea Bisericii - care este instituţie divino-umană. Componenta dumnezeiască este înlăturată, este alungată din Biserică, şi rămâne numai mintea omenească stricată a acestei lumi. Şi atunci nu mai este Biserică, ci este doar una dintre instituţiile inventate de nişte oameni. De aceea, cei care doresc mântuirea nu se vor lepăda de canoane. Şi încercarea cu convocarea aşa-numitului al VIII-lea Sinod Ecumenic, în care se pun în discuţie teme de mult, de mult hotărâte prin canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice,

176

este şi o blasfemie. Cum pot oare nişte ierarhi şi mireni şi clerici să se adune să anuleze, să modifice ceea ce au hotărât deja Sfinţii Părinţi?

Teoretic, nu pot. Practic, de-a lungul istoriei au existat mai multe sinoade tâlhăreşti. Chiar după cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, la Constantinopol au avut două sinoade iconoclaste, în care a fost batjocorită învăţătura Sfinţilor Părinţi despre cinstirea icoanelor…

Biserica este sobornicească. Ea îi include şi pe toţi sfinţii din Biserica biruitoare. Adică Biserică soborniceas-că înseamnă Biserică biruitoare plus Biserică luptătoare. Şi cum adică unii din Biserica luptătoare pot să schimbe ceea ce au stabilit cei care acum sunt în Biserica biruitoare? Că noi suntem toţi una, toţi împreună. Să spună cei din aşa-numitul al VIII-lea sinod ecumenic ce au discutat ei cu cei din Biserica biruitoare? Au ajuns la un consens? Au vorbit cu Sfântul Vasile cel Mare? Au vorbit cu Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni? Cu Sfântul Ioan Gură de Aur? Au discutat cu dânşii? Cu Sfântul Atanasie cel Mare au vorbit, ca să schimbe câte ceva? E o înţelegere potrivnică duhului mântuirii convocarea unor sinoade care să modifice, să anuleze sau să introducă ceva potrivnic celor ce s-au statornicit la acele şapte Sinoade Ecumenice.

Oricum, strategia ereziarhilor este din ce în ce mai greu de vădit, pentru că ei pozează în apărători ai Sfintei Tradiţii. Tot aşa cum ierarhii iconoclaşti se dădeau apărători ai predaniilor apostoleşti…

Părăsirea canoanelor vădeşte practic dispariţia Duhului Sfânt de la cei care părăsesc canoanele. Că nu degeaba toţi schismaticii se ridică împotriva canoanelor, toţi ecumeniştii se ridică împotriva canoanelor, că de aceea canoanele stau stavilă, stau pavăză la curăţenia şi la integritatea Bisericii adevărate, cea care este una cu Biserica biruitoare. De aceea şi canoanele asigură

177

sobornicitatea Bisericii, iar fără sobornicitate, noi nu mai suntem Biserică. La fel şi urmarea canoanelor din generaţie în generaţie asigură caracterul apostolesc al Bisericii noastre, că aceste canoane se trag de la sfinţii noştri apostoli, şi neglijarea lor înseamnă neglijarea Bisericii în ansamblu, neglijarea Bisericii biruitoare. De aceea problema canoanelor este extrem de importantă, este o hârtie de turnesol ca să vezi dacă un cleric, un mirean, într-adevăr fac parte din Biserică sau nu.

Exact aşa, ca o hârtie de turnesol, un examen cât se poate de clar…

Dacă el se conduce de canoane sau le neglijează, chiar şi cu asemenea fraze, gen „Litera ucide, iar Duhul viază!” – adică fragmente scoase din context, anumite citate pe care le aplică, ca să justifice călcarea canoanelor.

178

Ecumenismul şi dialogul interreligios

Cum vezi dialogul interreligios? Dar ecumenismul? Sunt subiecte abordate din ce în ce mai des de către intelectuali…

Oare Hristos a dialogat cu satana? Oare Sfântul Atanasie cel Mare a dialogat cu Arie? Nu înţeleg sensul acestui dialog. Este o infamie, o blasfemie, un asemenea dialog! Aici nu trebuie să fie dialog, trebuie să fie doar o mărturisire a noastră în faţa celorlalţi, care nu sunt de credinţa noastră. O mărturisire şi punct! Mărturisirea nu este dialog. Dumnezeu nu ne-a spus nouă: „Cine nu va dialoga despre Mine cu oamenii, despre acela n-am să dialoghez Eu cu Tatăl Meu din ceruri...” A spus: „Cine nu va mărturisi despre Mine în faţa oamenilor, despre acela nu voi mărturisi nici Eu în faţa Tatălui Meu”.

Dialogul cu ereticii este absurd, lipsit de orice rost. Este vorba numai de mărturisire! Pentru că unii ecumenişti care se pretind a fi ortodocşi spun: „Noi, prin acest dialog, prin faptul aflării noastre în Consiliul Mondial al Bisericilor, venim cu mărturia adevărului!” Cine te ascultă pe tine acolo? Oare acest Consiliu Mondial s-a făcut pentru a asculta mărturia ortodocşilor? S-a făcut invers, pentru a constitui biserica lui antihrist. Cine e în Consiliul Mondial al Bisericilor, acela este în biserica lui antihrist. Ea încă nu este declarată ca atare, pentru antihrist, dar este declarată ca o biserică comună.

Oficial, este recunoscut doar ca o frăţie de biserici care Îl mărturisesc împreună pe Dumnezeu pentru a

179

ajunge la „unitate vizibilă şi împreună-împărtăşire”… Teoretic, nu este recunoscut ca o supra-biserică, dar practic este, aşa cum a afirmat cu vreme în urmă şi actualul patriarh al Bisericii Ruse, Chiril Gundiaev…

Ce biserică comună? Ce trup al lui Hristos este în Consiliul Mondial al Bisericilor?

Conceptul de dialog interreligios, dialog ecumenic este nu o capcană, că orice capcană măcar este ascunsă, ci este hăul căscat direct al apostaziei. Care dialog? Eu înţeleg dialog între Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Nicolae; înţeleg un dialog între Sfântul Macarie cel Mare şi Sfântul Antonie cel Mare, înţeleg acest dialog, doar de aceea se adunau sinoadele ecumenice, sinoadele locale – acestea erau dialoguri. Înţeleg schimbul de scrisori între sfinţi. Înţeleg ce scria Sfântul Teodor Studitul, ca răspuns la scrisorile adresate lui de către ucenicii săi. Acesta este dialog. În caz contrar este apostazie - care acuma se numeşte dialog interreligios. Este evidentă această prostie, această trădare… Trebuie să ai o desconsiderare extremă, ca să declari această apostazie un dialog pentru noi, ortodocşii.

180

Mărturisirea credinţei în Hristos

În ce măsură ne putem pune problema mărturisirii jertfelnice a lui Hristos astăzi?

Mărturisirea lui Hristos, mai ales în aceste vremuri de secularizare, de apostazie generală, devine o condiţie necesară a mântuirii. Astăzi nu mai este suficient să stai în chilie, să posteşti, să frecventezi regulat biserica, să te spovedeşti săptămânal, să te împărtăşeşti săptămânal, nu este suficient, dacă nu Îl mărturiseşti pe Hristos în faţa lumii. Şi aceste forme de mărturisire pot să fie foarte diverse – de la o simplă semnătură pe o cerere de respectare a unor norme morale creştineşti, până la ieşirea la protest, cu preţul întemniţării – ceea ce se şi întâmplă în mai multe locuri din lume, în particular în Moldova. Deci noi ştim, din chiar gura Mântuitorului: „Cine nu Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, pe acela nu-l voi mărturisi Eu înaintea Tatălui Meu. Şi cine se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu”. Lipsa mărturisirii se numeşte lepădare de Hristos, apostazie.

Dar cine poate ieşi la o astfel de mărturisire, care cere multă credinţă şi curaj?

Mărturisirea lui Hristos nu ţine de păcatele personale. Cum spunea un preot: „Cum poţi tu să ieşi împotriva baptiştilor, cum poţi tu să ieşi împotriva adventiştilor, când ştii cât de păcătos eşti?!” Este o falsă smerenie aceasta. Noi ne smerim pentru păcatele noastre, dar nu putem să ne smerim în faţa unei erezii. Ca şi

181

binecunoscutul caz din Pateric, când un avvă era învinuit şi i se spunea: „Curvarule!” Şi spunea: „Da, aşa este!” „Hoţule!” „Aşa este!” „Ucigaşule!” „Aşa este!” „Ereticule!” A spus: „Nu! Asta niciodată!” Că nu putem noi să ne smerim în faţa acestei lumi care ne cere nouă toleranţă faţă de păcate, toleranţă faţă de urâciune, toleranţă faţă de apostazie, pentru că credinţa este vie prin fapte. Şi aceste fapte sunt nu numai cele de milostenie, dar sunt şi faptele mărturisirii vii a lui Hristos! Atunci când vedem un fenomen, o acţiune, o hotărâre a autorităţilor îndreptată împotriva Bisericii, trebuie să ieşim toţi ca unul în apărarea maicii noastre, Biserica. Pentru că apărând Biserica apărăm credinţa, apărăm neamul creştinesc, Îl mărturisim pe Hristos.

Teoria este frumoasă, dar, practic, cine iese la mărturisire?

În zilele noastre, mulţi se sfiesc să iasă la mărturisirea lui Hristos. De ce se sfiesc? Pentru că ţin mai mult la cele ale lumii acesteia. Trebuie să depăşim această sfială a noastră: „Ce o să creadă vecinul meu despre mine? Ce o să creadă colegul meu, rudele mele, şeful meu, alegătorii mei – dacă este om politic - şi tot aşa – ce o să creadă despre mine dacă eu am să ies la mărturisire ca un simplu creştin, ca o simplă băbuţă cu batic? Dacă am să ies şi eu, or să râdă de mine.” Las’ să râdă! Las’ să râdă cei care nu înţeleg! Noi de aprecierea cui avem nevoie? A lui Hristos sau a oamenilor? După cum se spune şi în Psalmi: „Nu căutaţi mântuire la oameni! Nădejdea toată e la Dumnezeu.” Dacă ne vom conduce după ceea ce cred oamenii, vom nimeri strict în iad, pentru că ce este omul? Cum ziceam mai înainte, este un cheag de păcate. Şi fiecare om trăieşte din păcătoşenia sa. Numai atunci când omul repetă ceea ce a învăţat de la Sfinţii Părinţi, de la

182

Biserică, numai atunci el nu greşeşte. Iar dacă spune de la sine, tot timpul va greşi.

Din păcate, se insistă mult astăzi pe „punctul tău de vedere”, pe „perspectiva ta”, pe „opinia ta”, pe „părerea ta”, ca şi cum ar fi mai important să avem propriul adevăr în loc să ne asumăm Adevărul mărturisit de Biserică.

În zilele noastre nu trebuie să ne sfiim de mărturisire. N-are importanţă statutul nostru social. Că atunci când vedem că Biserica este atacată, că este atacată credinţa noastră, trebuie să ieşim cu toţii, cu mic, cu mare, indiferent de statutul social, în apărarea acesteia. Şi această mărturisire poate să aibă forme din cele mai simple: de la o discuţie de cartier, dintre vecini, dintre colegi, în care să spui că aşa este Biserica, aşa spune, şi noi credem aşa, şi iată de ce; până la punerea unei semnături pe un document, pe o cerere în apărarea Bisericii, şi până la ieşirea la proteste de stradă, cu riscul întemniţării.

Când se poate pune problema asumării acestui risc?Noi ştim că legislaţia este făcută de necreştini şi

chiar împotriva creştinilor. Şi dacă ne vom uita noi la ceea ce face statul nostru împotriva noastră, atunci vom lua aminte la ceea ce ne învaţă Mântuitorul: „ceea ce este al cezarului dă cezarului şi dă lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”; că noi şi ceea ce este al lui Dumnezeu îi dăm tot cezarului. Pentru că cezarul, în persoana statului democratic, ne cere nouă şi sufletul, ne cere nouă să credem în valorile democraţiei, care ar fi mai presus decât mântuirea noastră şi decât valoarea mântuirii; să credem în toleranţă, în acest idol al apostaziei.

Mărturisirea nu poate să depindă de faptul că sunt păcătos sau nu sunt păcătos – că cine dintre cei muritori nu este păcătos? E o laşitate să spui: „Eu sunt curvar, eu sunt hoţ, eu sunt leneş la rugăciune, din cauza aceasta nu pot să

183

ies să-L mărturisesc pe Hristos!” Este, într-un sens, chiar blasfemie, pentru că ne-mărturisire înseamnă apostazie, lepădare de Hristos.

Căci noi, când vom fi oare noi demni în acest sens, vrednici de mărturisire? Oare atunci când vom scăpa de păcate, adică atunci când vom deveni sfinţi? Adică numai sfinţii ies la mărturisire? Atunci să mărturisim, nu acum – acum să ne lepădăm de Hristos?!

Nu putem noi să luăm aminte la ceea ce spun oamenii, pentru că mântuirea nu vine de la oameni, ci vine de la Dumnezeu! Nu putem noi să aplecăm urechea la ceea ce spun oamenii despre Biserică, dacă aceasta nu este o repetare, o reproducere în condiţii concrete a ceea ce ne învaţă pe noi Sfinţii Părinţi.

Că noi, de la noi, nu putem să mărturisim nimic, pentru că totul, întregul adevăr s-a spus o dată! O dată s-a spus acest adevăr, despre Cel răstignit pe cruce şi înviat. Tot ce s-a spus ulterior de către Sfinţii Părinţi a fost acelaşi adevăr, desfăşurat în funcţie de diferite atacuri împotriva lui. Îndrăzneala nesăbuită a ereticilor, care caută cu mintea lor să-L disece pe Dumnezeu, să-L anatomizeze, ne face pe noi, ortodocşii, să ne ridicăm în apărarea lui Dumnezeu, în apărarea credinţei, a purităţii ei împotriva acestor invenţii ale ereticilor.

Ne este foarte simplu să vedem cum au luptat sfinţii cu ereticii, dar ne este foarte greu să ştim să ne folosim de exemplul lor. Mai ales că aici nu este vorba doar de copierea unor şabloane de comportament.

Noi tăcem, noi zicem că nu mărturisim decât atunci când Biserica este atacată. Mai ales astăzi statul democratic cere să-i dăm cezarului nu numai ce este al lui, dar şi ceea ce este al lui Dumnezeu. Şi este falsă această smerenie care ne spune că orice putere este de la Dumnezeu. Orice putere este îngăduită de Dumnezeu

184

pentru păcatele noastre, dar nu înseamnă că noi trebuie să ascultăm necondiţionat de orice putere de stat.

Atâta timp cât puterea de stat nu se bagă în cele ale mântuirii, noi o acceptăm pentru păcatele noastre. Dar atunci când puterea de stat cere de la noi şi cele pe care noi vrem să I le dăm lui Dumnezeu, atunci noi ne ridicăm, noi ieşim la mărturisire. Şi în acest sens, iarăşi, nu pot fi de acord, chiar sunt categoric împotriva afirmaţiilor unor preoţi că mărturisirea se face doar prin postire, că „să nu ştie stânga ce face dreapta”, „să nu ieşi la mărturisire”, că „voi vă mândriţi că ieşiţi la mărturisire”. Eu nu ştiu, poate că unii se şi mândresc, dar eu văd că majoritatea celor care ies sunt conştienţi de propriile păcate, dar sunt conştienţi şi de faptul că tăcând despre Hristos, tăcând despre credinţa noastră atunci când ea este batjocorită, se fac părtaşi la această batjocorire.

185

Ducând praporul, la o procesiune religioasă…

186

În loc de încheiere:

Curajul de a lupta pentru o cauză nobilă

Cred într-Unul Dumnezeu,Tatăl ziditorul,dar mai cred şi-n neamul meu,înfrăţit cu dorul.

Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,cred în flori şi-n cremeni,căci tăcuţii mucenicicu haiducii-s gemeni…

Radu Gyr - Crez

După ce, în anul 1940, familia Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu a trecut Prutul, refugiindu-se din Sângerei la Iaşi, Valeriu şi tatăl său s-au întors în Basarabia ocupată de ruşi, pentru a rezolva anumite probleme legate de gospodărie. Apoi, tatăl şi fiul au trecut înot Prutul, având grijă să nu fie prinşi de trupele sovietice. Atunci a avut loc o întâmplare care este greu de înţeles de un om formatat de mass-media şi de pseudo-valorile contemporane:

„După ce se văd pe malul drept al Prutului, bătrânul, după o scurtă odihnă, se ridică şi, mulţumind lui

187

Dumnezeu că l-a ajutat să-şi asigure familia, îşi îmbrăţişează fiul şi face ultima mărturisire din viaţa lui:

- Te-am adus până aici ca să ai grijă de mama şi de surorile tale. Te încarc cu această răspundere în faţa lui Dumnezeu. Eu trebuie să mă întorc între ai mei.

Valeriu e tulburat. Bătrânul îi observă emoţia şi continuă:

- Ce ar zice toţi fraţii, fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ, am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă?

Valeriu înţelege poziţia sufletească a tatălui său şi nu încearcă să-l facă să renunţe la hotărârea sa. Îşi dă seama de înălţimea stării lui de conştiinţă şi îşi propune să nu se dezmintă nici el, ca fiu vrednic al aceleiaşi credinţe în Dumnezeu şi în viitorul neamului său.

- Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfe – adaugă bătrânul. Şi, îmbrăţişându-şi încă o dată fiul, făcându-şi cruce, se îndreaptă spre mal şi trece Prutul înot în Basarabia lui dragă. La puţin timp este arestat şi trimis cu un lot de români basarabeni dincolo de Cercul Polar unde, în condiţii groaznice de viaţă, moare după un an de zile, cu gândul la Dumnezeu, Căruia I-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva, scăpat ca prin minune de acolo, i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri”5.

***

Ce legătură are această mărturie cu viaţa lui Benedict Ciubotaru? Are. Aşa cum Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, a purtat în sufletul

5 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p. 88.

188

său curajul tatălui său, tot aşa Benedict a purtat şi poartă în sufletul său pătimirea rudelor sale care au fost deportate şi au murit în Siberia… Această povară a amintirilor l-a făcut să se simtă responsabil, să se străduiască să îşi înmulţească talanţii…

Unii mireni se laudă cu duhovnicii lor, încercând ca prin aceasta să se pună în valoare pe ei înşişi. Benedict nu mi-a vorbit niciodată direct despre amprenta pe care a lăsat-o în sufletul său suferinţa rudelor sale. Dar aceasta e tocmai o dovadă a profunzimii acestei amprente, prea preţioasă pentru a fi transformată într-un ornament de mândrie sau expusă ca un bibelou în vitrină. Şi, totuşi, cred că Benedict a fost şi este într-un fel marcat de rugăciunile însângerate ale înaintaşilor lui. Rugăciuni care au fost bine-primite de Dumnezeu…

***În ziua de astăzi oamenii nu mai vor sau nu mai sunt

interesaţi să cunoască istoria. Întrebat de un reporter: „Care vi se pare cea mai mare problemă cu care se confruntă neamul românesc astăzi?”, părintele Mihai Andrei Aldea a răspuns foarte precis: „Lepădarea de istorie! Neamul românesc nu-şi cunoaşte istoria aproape deloc. Ştie doar date istorice, şi acelea de obicei smulse din contextul lor, dar istoria nu şi-o cunoaşte!”6

Ce să mai spunem despre istoria Basarabiei? Chiar şi termenul de Basarabia este imprecis, Basarabia fiind doar o parte a Moldovei aflată la est de Bucovina. Poate că lucrarea de faţă ar fi fost înţeleasă altfel dacă toţi cititorii ar fi înţeles cât de mare a fost drama familiei Ciubotaru. Deportarea şi moartea unora dintre rudele lui Benedict Ciubotaru este o verigă dintr-un lanţ al istoriei care trebuie

6 www.sfantuldaniilsihastrul.ro/index.php/articole/43-articole/102-lepdarea-de-istorie-interviu-cu-pr-mihai-andrei-aldea.html.

189

cunoscut, care trebuie înţeles. Iată câteva date despre acest fenomen, prea puţin cunoscut cititorilor de dincoace de Prut:

„Deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autorităţile sovietice. Nu se cunoaşte o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953. Au existat trei valuri de deportări ale populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acţiuni de strămutare a basarabenilor şi bucovinenilor au avut loc şi între cele trei valuri. De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării. În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide şi organizaţii burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formaţiuni politice s-au refugiat în România. Rămăşiţele acestor partide şi organizaţii, fiind susţinute activ de serviciile româneşti de spionaj, şi-au intensificat activitatea antisovietică. Acelaşi document includea în categoria «elementelor antisovietice» şi «moşierii, comercianţii, poliţiştii şi jandarmii, albgardiştii, primarii, refugiaţii din URSS» şi alte «elemente sociale străine». În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord şi est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit «Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali», aprobat în mai 1941.

190

La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldoveneşti a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaţilor. Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. «Oamenii noi» ai bolşevicilor erau avansaţi în posturi şi susţinuţi în activitatea profesională. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de delaţiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de averea sa şi de faptul că a colaborat cu administraţia românească.

Operaţiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2:30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate şi 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. «Într-un sfert de oră să fiţi gata!», acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi în spaimă de cele întâmplate, neînţelegând unde merg şi de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi «binevoitorul» sau «binefăcătorul» care a denunţat familia şi, astfel, ajuta.

Deportaţilor le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar - în unele sate - în căruţe, fiind duşi până la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii - aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de

191

marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: «Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!» sau «Emigranţi voluntari».

În Basarabia, 90 de vagoane au pornit din staţia Taraclia; 44 de vagoane - din staţia Basarabeasca; 44 de vagoane - din staţia Căuşeni; 48 de vagoane - din staţia Tighina; 187 de vagoane - din staţia Chişinău; 48 de vagoane - din staţia Ungheni; 83 de vagoane - din staţia Ocniţa; 133 de vagoane - din staţia Bălţi; 73 de vagoane - din staţia Floreşti; 40 de vagoane - din staţia Râbniţa; 38 de vagoane - din staţia Bolgrad; 103 vagoane - din staţia Arţiz; 340 de vagoane - din staţia Cernăuţi.

Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămâni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 de grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nicio asistenţă sau consultaţie medicală. Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiţii sanitare s-au răspândit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în

192

lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

Numărul celor deportaţi se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaţilor ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane”7.

Dacă fiecare dintre noi am fi avut rude care ar fi pătimit în vremea respectivă, trecând prin calvarul deportării, am fi înţeles altfel neamul românesc şi responsabilitatea pe care o avem, făcând parte din el. Şi aceasta fără a cădea în idolatrii naţionaliste, fără a exacerba într-un mod fanatic tot ceea ce ţine de trecut, mistificând realitatea. Da, neamul românesc a avut eroii lui, care au răbdat suferinţe, foamete, bătăi şi chinuri de tot felul, dar toate aceste pătimiri nu i-au îngenuncheat, nu le-au scos din suflete nici iubirea de Dumnezeu, nici iubirea de neam.

Merită pomenite aici ultimele cuvinte pe care le-a rostit în faţa judecătorilor şi prigonitorilor săi Sfântul

7 Material preluat de pe www.basarabia91.net/search/label/deportari.

193

Ambrozie, Patriarhul Bisericii Georgiene, unul dintre noii mărturisitori ai secolului XX, care a luptat împotriva fiarei comuniste: „Sufletul meu este al lui Dumnezeu, inima a ţării, iar trupul vi-l dau vouă”8.

Aşa cum Sfântul Ambrozie a iubit poporul georgian, pentru care s-a jertfit, tot aşa au iubit neamul românesc cei care au trecut prin deportări doar pentru că erau români. Şi tot aşa au iubit neamul românesc eroii închisorilor de la Piteşti, Aiud, Gherla şi din toate părţile României. Trebuie să luăm aminte la curajul lor, la jertfa lor, la lupta lor…

***

L-am auzit pe Benedict povestind tot felul de lucruri, de întâmplări. Ar fi fost bine dacă aş fi putut să înregistrez toate lucrurile interesante pe care le-am auzit. Printre cele care m-au impresionat cel mai mult se află şi relatarea lui despre introducerea limbii române ca limbă de stat în Moldova. E adevărat că victoria nu a fost totală, întrucât nu s-a acceptat şi denumirea de limbă română, ci s-a folosit termenul hibrid de limbă moldovenească.

Unii cititori s-ar putea întreba: ce legătură are botezul sau viaţa creştină a unui om cu apărarea unei limbi? Ba chiar poate că există şi cititori care, influenţaţi de curentul globalist, ar vedea aici o atitudine filetistă. Să nu uităm însă că Benedict Ciubotaru se trage dintr-o familie de români din care mulţi au fost deportaţi şi au murit în Siberia. Lupta lui Benedict pentru limba română a fost o luptă pentru păstrarea unei identităţi pe care regimul sovietic voia s-o anihileze.

8 Citat în articolul Despre sfinţii mucenici georgieni contemporani, scris de părintele Alexie Kjutaşvili-Lenski, apărut în Revista Scara, Treapta a şasea, martie 2001, p. 386.

194

Pentru lupta pe care a dus-o, numele lui nu a fost lăudat şi elogiat în publicaţii de mare tiraj. De altfel, chiar dacă el a fost autorul aşa-numitei Scrisori a celor 66 de intelectuali, nici măcar nu a apărut printre semnatari – întrucât la vremea redactării ei era doar un „ilustru necunoscut”. Dar nu pentru faimă a luptat Benedict, ci pentru o cauză nobilă. Şi, chiar dacă el şi cei care s-au alăturat acestei cauze nu au obţinut decât o victorie parţială, meritul lor este incontestabil. Pentru că, fără lupta lor, „pierderile” ar fi fost mult mai mari…

***

În ’86, cam cu o lună până a mă boteza, prin octombrie, tatăl meu, care era directorul Centrului de Calcul al Ministerului Învăţământului din Moldova, a fost dat afară din lucru, fără dreptul de a lucra în altă parte, din cauză că avea prea mulţi moldoveni la lucru. A fost întrebat: „Câte procente de moldoveni ai în colectiv?” El spune: „64%”. „De ce aşa de mulţi?” „Pentru că 64% moldoveni sunt, conform statisticii, în Republica Moldova”. Dar lui i se spune: „Dar în Chişinău câte procente de moldoveni sunt?” El spune: „32”. Atunci erau 32, în perioada respectivă. Îi spune: „Păi, la tine nu trebuie să fie mai mult de 32%, în colectiv. De ce ai luat dublu moldoveni? Trebuia să iei ruşi şi nemoldoveni”. La care el spune: „Păi, iată, alături, întreprinderea, tot a ministerului, a fizicienilor, are 2% moldoveni, de ce nu vorbiţi cu ei? Şi noi între noi împărţim procentele”. La care ei spun: „Nu. Tu răspunzi pentru procentele tale”. Şi pentru naţionalism etc., taică-meu a fost dat afară din lucru, în octombrie ’86, fără drept de a lucra în altă parte. Maică-mea deja era la pensie şi deci familia mea a rămas fără sursă de existenţă.

195

E greu să faci faţă unor astfel de presiuni… Ce poziţie ai faţă de tensiunile inter-etnice?

Bunăoară, eu consider că nebăştinaşii Moldovei, adică neromânii, au o vină colosală faţă de noi, băştinaşii, pentru că ei au fost aduşi încoace împotriva voinţei noastre şi s-au comportat de cele mai multe ori într-un mod ostil faţă de noi. Ostil, sub aspect moral. Şi a vorbi o altă limbă decât cea română, la noi, înseamnă un afront şi un dispreţ declarat faţă de băştinaşii noştri. Unde mai pui că la noi Biserica a funcţionat numai în limba română, tot timpul. Iar cei veniţi au fost, în cea mai mare parte, necreştini. Nu mă refer la găgăuzi şi bulgari, care au fost aduşi încoace după 1812, care erau – şi sunt! – în marea lor majoritate, creştini activi, care nu cunosc încă limba română...

Creştini ortodocşi? Ortodocşi, da. Ce alt fel de creştini, decât ortodocşi?

În caz contrar, sunt eretici, sectanţi... Doar că ei, împreună, formează 6%, poate 7% din populaţie, bulgarii şi găgăuzii. Pe când grosul celorlalţi, rusofoni aşa-numiţi, sunt atei, iar după ’90 încoace, sunt sectanţi, liberali, globalişti, că nu sunt ruşi categoric, pentru că ruşii cel puţin au o înclinaţie spre Ortodoxie; pe când rusofonii noştri din Moldova sunt total în afara Bisericii. Rar găseşti un nemoldovean în biserică, în afară de satele găgăuzeşti şi bulgăreşti. Pentru că cele nouă sate ruseşti din Moldova sunt de lipoveni, şi iarăşi nu se încadrează, sunt veniţi încoace încă de până la Ecaterina Mare a Rusiei. De aceea, dacă eşti creştin neromân aici, îţi dai seama de ororile pe care le-au făcut înaintaşii tăi – dacă eşti rus, ucrainean, eşti sovietic, de sorginte sovietică –, îţi dai seama de ororile pe care le-au făcut înaintaşii tăi acestui popor creştin. Şi, dacă eşti creştin, prin pocăinţă normal că ai să vrei să te apropii de cel care a fost înjosit, a fost nedreptăţit, şi normal că ai să vorbeşti în limba lui şi n-ai să-ţi impui limba ta. Şi,

196

într-adevăr, aşa se şi întâmplă. Acei puţini ruşi, ucraineni ortodocşi, sunt toţi românofoni. Dacă el nu vorbeşte româneşte, înseamnă că are ceva cu Ortodoxia sau ceva nu înţelege, e ceva în afara Filocaliei, în afara rugăciunii, în afara ecleziologiei şi în afara pocăinţei omul acesta; nu vede cât rău ne-au făcut nouă părinţii lui, bunicii lui. De aceea, la noi, limba română are şi o simbolistică confesională. Româneşte înseamnă ortodox. Neromâneşte înseamnă neortodox.

Ştiu că ai fost implicat în lupta pentru introducerea limbii române ca limbă de stat în Moldova. Cum au mers lucrurile?

Despre legea cu privire la limba de stat... Începând din clasa a opta, din anul 1973, până prin anul ’92, am fost preocupat de cum moare un popor, cum moare o limbă. Şi astfel am început să studiez tot mai profund socio-lingvistica, adică funcţiile sociale ale unei limbi; cum se produc schimbări în limbă, cum apar cuvinte noi, cum dispar cuvintele. Şi am ajuns la concluzia că limba română în Uniunea Sovietică este în dispariţie, deoarece nu are funcţii sociale. Iar funcţiile pe care le are nu au legătură între ele. Una e vorbirea la ţară, vorbirea în bucătărie şi alta e limba oficială care apare în ziare sau în manuale, pe care n-o vorbeşte nimeni. Era o discrepanţă între limba oficială, limba românească curată, cu litere ruseşti scrisă, şi limba vorbită, extrem de rusificată. Şi eram foarte îngrijorat de situaţia limbii. Am studiat şi ştiam pe ce funcţii, cum trebuie să se dezvolte o limbă, să fie repusă în funcţiile ei, ca să fie o necesitate de comunicare în această limbă. Normal că soluţia era limba de stat, să fie limbă oficială. Deja cum se introduce era de-acum tehnologie. Să nu uităm că nici astăzi, în Republica independentă suverană Moldova, limba română nu este limbă de stat! Asta e tragedia noastră! Nu este limbă de stat! Şi ea nu

197

este limbă de stat din cauza moldovenilor noştri! Din cauza tuturor guvernelor care au fost la noi! Din ’90 până astăzi, fără întrerupere, toate guvernele au sabotat introducerea limbii române ca limbă de stat la noi. Şi la noi funcţionează limba doar din anumite inerţii, nu din cauză că ar fi o politică lingvistică de stat.

Ar fi fost bine să fi fost politică lingvistică de stat…Ar fi fost, dar nu este. Asta e tragedia noastră! Dar,

să revenim. În anul ’86, prin luna mai, Biroul politic al Comitetului Central al Uniunii Sovietice adoptă o hotărâre cu referinţă la Moldova, Ucraina, Tadjikistan şi Kazahstan, cu privire la lărgirea funcţiilor sociale ale limbilor populaţiilor băştinaşe. Erau exact limbile care erau în cea mai mare rusificare. Şi populaţiile erau cele mai rusificate. Era un fel de respiro pentru noi când am citit direct aşa formulat, m-am bucurat că ceva se schimbă în această ţară, Uniunea Sovietică. Normal că nu aveam încredere. 99% nu aveam încredere. Dar 1% speram să fie ceva. Într-adevăr, am văzut la nişte emisiuni, profesorul doctor Anatol Ciobanu a vorbit atunci, la televizor - ţin minte foarte bine -, că „trebuie să lărgim funcţiile sociale, iată ce înseamnă funcţii sociale ale limbii, care trebuie să fie, ca limba să funcţioneze”... Dar, la aceste discuţii s-a şi redus totul atunci...

În vara lui ’88, secretarul de partid al Uniunii Scriitorilor, poetul Ion Hadârcă, publică o mică notiţă în ziarul „Literatura şi Arta”, în care spune că este bine să avem o limbă de stat. Dar spune că nu ştie cum. În Elveţia sunt patru limbi de stat. Şi cum să funcţioneze la noi? Care-i principiul acesta? Eu ştiam deja care-s principiile: un teritoriu, o limbă. Două teritorii, două limbi pot să fie sau o limbă. Dar nu pot să fie pe acelaşi teritoriu două limbi, categoric nu pot. Adică principiul teritorial-administrativ. Adică noi eram în cadrul Uniunii Sovietice

198

şi nu puteam să gândim altfel decât în cadrul URSS, şi atunci spun: limba rusă e în Federaţia rusă şi în relaţiile inter-republicane. Dar în cadrul fiecărei republici – limba de stat a republicii respective. În cadrul Republicii Moldova, limba de stat este limba moldovenească, cum se spunea, că era interzis pe vremea aceea să spui limba română.

Şi atunci public eu o altă notiţă, în care scriu principiul ăsta: „Da, limbă de stat, teritorial. Limba moldovenească de stat, unica, în Republica Moldova. Unica, ăsta e principiul! Nu pot să fie două limbi de stat, trei limbi, că asta înseamnă că în cazul nostru limba rusă unica va fi”. Şi a fost notat momentul acesta. Şi după ce-am publicat aceasta pe prima pagină în „Literatura şi Arta”, notiţa asta, că trebuie să fie un teritoriu, o limbă, vine la mine Emil Mîndîcanu, fiul lui Valentin Mîndîcanu, mare luptător pentru puritatea limbii în perioada sovietică, la vremea lui persecutat şi el de către securitate, a fost fără loc de muncă mult timp. Şi vine la mine Emil Mîndîcanu - este cu trei ani mai mare decât mine - şi-mi spune: „Viorel, tu eşti convins de principiul ăsta: un teritoriu, o limbă?” Zic: „Da. Altfel este imposibil să existe limba. Pe acest teritoriu trebuie să aibă toate funcţiile sociale, de la bucătărie până la lege, de la cântec până la înjurătură. Limba trebuie să acopere totul. Atunci poporul acesta există cu această limbă”. Spune: „Bine, să vedem ce facem mai departe”.

Mai trece o lună, şi în timpul ăsta am fost foarte bolnav. Mă intoxicasem şi aveam hepatită, eram în stare destul de gravă. Şi Emil Mîndîcanu îmi spune într-o zi, era cam prin august, spre sfârşit, spune: „Scrie, te rog, o scrisoare care va fi o scrisoare deschisă din partea unor intelectuali, în care să spui ce cerem noi ca limba noastră să fie de stat, tehnic”. Mi-a fost uşor să fac lucrul acesta,

199

pentru că gândisem până atunci 15 ani pe tema aceasta. Şi am scris: 1) limbă de stat; 2) alfabet latin; 3) să se numească limba română, ca să putem folosi tot ce este în România. Şi am scris această scrisoare, şi apoi Emil mi-o arată mie, deja tipărită, unde era un preambul scris de Constantin Tănase, acum redactor-şef la Timpul, şi restul era scrisoarea mea. Preambulul era emotiv: că suntem oprimaţi, să ne emancipăm, dar, în rest, toată tehnica, adică peste trei sferturi din scrisoare era textul tehnic pe care l-am scris eu. Şi Emil a umblat pe la intelectuali ca să semneze, şi au semnat 66 de intelectuali. Eu n-am semnat, că eram un nimeni atunci, în ’88, eram un nimeni; era septembrie ’88. Şi scrisoarea aceasta aşa a şi rămas în istorie, Scrisoarea celor 66 de intelectuali. A apărut în ziarul „Învăţământul public”, după care a fost republicată în „Literatura şi Arta”. Şi atunci au început să vină de la toate colectivele de muncă, din toate satele, instituţiile, scrisori de adeziune, cu semnături, la această scrisoare. S-a făcut o campanie mare. Şi erau aceste două ziare, „Literatura şi Arta” şi „Învăţământul public”, care publicau aceste scrisori de adeziune, care la rândul lor stârneau alte scrisori de adeziune. Era o forfotă în întreaga Moldovă sovietică. Forfotă pentru limba de stat. Lumea de acuma ştia: limbă de stat, alfabet latin, limbă română. Că până atunci, lumea nu putea formula aceste cerinţe. Lumea nu conştientiza problema! Scriitorii nu ştiau, ziariştii nu ştiau. Alfabet latin, limbă de stat – limbă de stat, alfabet latin; ordinea aceasta. Dacă era limbă de stat, rezişti şi fără alfabet, dar e bine să fie şi alfabetul latin. Dacă se numeşte limba română, să fie spus tot, până la capăt. De aici era prioritatea aceasta: limbă de stat, alfabet latin, limbă română. Şi Comitetul Central s-a îngrijorat şi a emis, în noiembrie, aşa-numitele Teze din noiembrie, unde era scris pe vreo trei pagini mari de ziar despre situaţia din ţară, dar

200

o treime din spaţiul acesta era consacrat problemelor limbii: „Nu e nevoie de limbă de stat, ar trebui cheltuieli enorme să schimbi alfabetul, maşini de scris, inscripţii, firme – să le schimbi”, bla-bla-bla, prostii, argumente absolut aiurite, care erau în total răspăr cu ştiinţa socio-lingvistică. Era uşor să-i combaţi.

Da, dar puterea era la ei. Chiar dacă erau diletanţi, ei stabileau regulile jocului.

Între timp, savanţii Academiei de Ştiinţe de la Institutul de Limbă au convocat mai mulţi filologi, lingvişti de frunte din Rusia – Sankt Petersburg, romanişti de la Moscova, care au venit şi au spus: „Limba de stat, limba română şi punct!” Şi au filmat această discuţie la studio, iar în timpul filmării, a asigurat filmarea şi înregistrarea nevastă-mea, care era inginer electronist la televiziune. Ea a asigurat – şi ea bănuia, că doar ea înţelegea ce se întâmplă, că emisiunea o să fie interzisă. Şi ea a făcut, fără ştirea autorităţilor, încă o copie a acestei emisiuni, pe acele bobine mari, şi a ascuns copia sub denumirea unui film, o comedie, ceva, şi l-a dus la arhivă ca film – dar ea ştia, numai ea ştia că în bobina aceea nu e filmul, ci e emisiunea aceasta. Într-adevăr, a fost interzisă emisiunea – dar noi ştiam că o aveam – şi a fost confiscat ruloul oficial cu emisiunea. Acum, cât de greu a fost să scoatem noi ruloul acela secret de la televiziune, ca să fie la noi; a fost la mine în apartament această emisiune. Şi când au apărut tezele, s-a pornit o mişcare în toată ţara contra acestor teze. Şi a fost mai-mai să fie demonstraţie! Ţin minte, la Uniunea Scriitorilor a venit prim-secretarul Moldovei, Semion Grosu, să se întâlnească cu scriitorii şi cu alţii. Şi acolo erau o mulţime de studenţi, tineri intelectuali, şi el a început să vorbească că nu este nevoie să ridicăm problema limbii. Lumea s-a sculat în picioare şi a început să aplaude, ca să nu-i dea voie să vorbească.

201

Eram eu, într-o parte era Mihai Fusu, regizor, şi în cealaltă, Emil Mîndîcanu. Şi Emil Mîndîcanu îmi spune mie: „Hai să strigăm acuma: Limbă de stat! Alfabet latin!” Eu îi spun lui Fusu: „Hai să strigăm!” Şi Fusu spune: „Vă arăt eu cum! Bateţi cu mine în ritm!” Bate ritmul, şi apoi sala, de şase sute de locuri, bate şi ea. Dar erau mai mult de şase sute, că era lume... coridoarele erau pline. Şi începem noi trei să scandăm ritmic: „Limbă de stat! Alfabet latin! Limbă de stat! Alfabet latin!” Şi tot batem, noi trei începem, şi în decurs de 15 secunde, a început toată sala. De-acuma scandau aşa, de se cutremurau pereţii: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Şi ăsta a încercat să spună ceva, primul secretar, dar nu putea, că lumea striga, nu-i dădea voie să vorbească. El a spus că da, şi-a luat rămas bun, aşa, prin semne, şi a părăsit sala. Şi de-atunci, aceasta a devenit lozincă, scandată: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Sau prescurtată: „Limbă! Alfabet!”, în sensul de limbă de stat.

Au fost nevoiţi să formeze o comisie a Comitetului Central pentru studierea situaţiei cu limba. Au fost nevoiţi să permită acea emisiune să meargă – şi au permis să meargă, şi a fost difuzată chiar de două ori, ca lumea să vadă că toţi lingviştii de la Moscova, de la Sankt Petersburg spun că moldovenii vorbesc limba română şi ea trebuie să fie limbă de stat aici.

Şi iată, lumea parcă s-a liniştit, în decembrie s-a format acea comisie, cu oameni oficiali din nomenclatură în ea, şi noi stăm şi aşteptăm ce-o să spună comisia. Trece decembrie, trece ianuarie. Era februarie, o noapte ploioasă de tot. Pe la 11 şi ceva, aproape de 12 noaptea, când de-acuma ne culcam, sună cineva la uşă. La etajul întâi locuiam noi, la Telecentru, un cartier din Chişinău, într-un apartament foarte mic. Cine poate să sune la uşă, la aproape 12 noaptea? Afară ploaie, plouă ca din găleată.

202

Întreb: „Cine e?” O voce de femeie: „Viorel, deschide!” Deschid. Colega mea de clasă, cu trenciul în cap, udă leoarcă, şi ţine ceva greu în braţe. Colega mea de clasă, Victoria Miron. Intră. Zic: „Măi, ce te-a apucat? De unde ai aflat unde locuiesc eu?” „Mi-a fost greu, dar am aflat!” Eu mă mutasem de la părinţi, locuiam la nevastă-mea. Şi-mi spune: „Ştii ce? Eu sunt secretara comisiei cu limba! Sunt secretară tehnică, nu secretară în funcţie. Pentru că şeful meu, rectorul Borşevici Ion, rectorul Institutului Pedagogic, mă ia pe mine la aceste şedinţe, ca eu să conspectez. Şi eu fac, practic, toată partea tehnică. Şi eu nu înţeleg mare treabă, dar eu cred că se întâmplă ceva rău aici cu limba noastră. Ia te rog, citeşte documentele acestea!” Şi mi-a dat să citesc nişte proiecte, avea mapele cu toate conspectele de la acele şedinţe.

Mare curaj a avut, şi-a riscat nu doar locul de muncă…

Am răsfoit, a stat până pe la unu noaptea. Atunci nu erau telefoane mobile. Eu, în casă, telefon nu aveam, nici staţionar. Nu puteam face comandă la taxiuri, era risc mare pentru ea, şi ea locuia în alt capăt de oraş.

Şi am văzut două proiecte. Un proiect de decret în care se spunea că folosirea alfabetului latin este crimă de stat, puşcărie 10 ani cine încearcă să folosească alfabetul latin. Cine numeşte limba română, limbă română – trădare de stat, deportare în Siberia. Era proiect! Şi alt proiect de lege: formal democratic, dar cu două limbi de stat, ceea ce însemna una, de fapt: rusa. Adică se punea la cale ceva foarte şi foarte rău. Şi atunci eu am spus: „Da, într-adevăr, Vica, ceea ce ai adus tu e foarte important şi foarte periculos”. Am ieşit afară, am condus-o, am găsit o maşină de ocazie s-o ducă acasă. Am notat numărul maşinii, că dacă ceva se întâmplă cu ea... Şi ea mi-a spus: „Fă ceva, să ieşi la contact cu Borşevici, că eu nu pot, că eu am funcţie

203

mică, deşi el e şeful meu, şi eu îl ajut, eu nu pot să spun din capul meu, că eu nu ştiu ce fel de om e el sub aspect patriotic. El e membru al Comitetului Central, om din nomenclatură, şi nu pot să vorbesc deschis cu dânsul”. Dar eu ştiam că Borşevici e prieten cu părinţii mei, încă din copilăria mea, că-l vedeam la mine acasă. Dar eu personal contact cu el n-am avut de când aveam şase ani. Fuga la părinţi a doua zi şi spun: „Tăticu’, mămica, vedeţi care e situaţia cu limba. Faceţi-mi legătura cu Borşevici, dacă el e om de treabă!” Ei spun: „Da, e om de treabă, e om de-al nostru, român de-al nostru, e bucovinean”. Şi încă peste o zi, taică-meu a găsit treabă să treacă oficial pe la dânsul pe la lucru – taică-meu, care era şomer în ’89, că în ’86 l-au dat afară de la lucru; şi aceasta deja era în ’89, februarie. Deci, scrisoarea intelectualilor a fost în ’88, septembrie. Era februarie ’89. Şi taică-meu îmi spune să mă întâlnesc cu el, tot aşa, ca-n filme: la 5 dimineaţa să fiu într-un parc lângă casa unde locuieşte Borşevici, să fiu îmbrăcat de sport şi să mimez că fac sport. La 5 şi un sfert dimineaţa, o să iasă la plimbare domnul Borşevici, să respire aer curat. Şi o să ne oprim cu spatele, la distanţă de 4-5 m unul de altul, în două tufişuri anume, şi să mimăm că urinăm, cu spatele unul la altul, şi atunci să schimbăm vorbe între noi. Şi eu, într-adevăr, m-am dus. Trebuia să alerg, nu circula niciun troleibuz, trebuia pe la 4 dimineaţa să ies, să alerg de la Telecentru la Botanica - un alt cartier al Chişinăului, erau vreo 4-5 km până acolo –, să ajung la 5 dimineaţa pe acolo, să încep să fac exerciţii, să... şi era februarie, frig... să mimezi exerciţiile acestea, în costum de sport! Văd, pe la 5, că apare cineva. El e mai obez. Merge, cică, la plimbare. Mă vede. Altcineva n-are cine să facă, la 5 dimineaţa, în februarie, sport în parc. În parcul din Valea Trandafirilor, aşa se numea parcul acela. Într-adevăr, trece

204

pe lângă mine, încoace, încolo, se opreşte şi-mi spune: „Păi, nu te pişi?” Zic: „Da, da! Da, da!”

Foarte conspirativ…Ne întoarcem cu spatele unul la altul, la vreo 3

metri, ... zic: „Îndată, îndată...” Şi am vorbit cu spatele unul la altul, la vreo 3 metri unul de altul. „Păi, ce vrei să-mi spui?” Zic: „Am citit documentele de la comisie”. „Cine ţi le-a dat?” Zic: „Secretara, Vica”. „Îndrăzneaţă fată!”, spune el. „Nu va păţi nimic ea?” „Depinde ce-mi spui tu!”

Cel puţin a fost sincer…Zic: „Am citit proiectul lui Iakovlev, cu decretul;

proiectul lui Rotaru cu legea cu două limbi, şi amândouă sunt foarte proaste. E împotriva noastră, ca popor, şi noi dispărem. Nu rezolvăm problema. Invers agravează, chiar cu două limbi agravează situaţia noastră”. „Eşti sigur de ceea ce spui?” Zic: „Categoric, sigur!” „Tu ai alternativă?” Zic: „Categoric, am!” „Atunci, facem aşa: ţinem legătura prin Vica, tot timpul. Tu-mi scrii care sunt principiile şi eu am să-ncerc să le-mping la comisie. Acuma continuă aici, faci exerciţii, eu am plecat!”

În felul acesta, am stabilit contactul cu el. Încă de la început deja ţineam legătura prin Vica. Eu scriam toate – o limbă, un teritoriu, care sunt funcţiile, tot, tot, tot, cum funcţionează limba şi argumentele. Plus, mi-a cerut să aduc citate din Lenin – că trebuia să facă apel la citate. Şi-n felul ăsta am stabilit colaborarea. Apoi am început să vin şi la el în cabinet, sub felurite pretexte, şi continuam să lucrez cu el. Şi-ntr-o zi, el îmi spune: „Am pierdut!” „Ce?” „Ăştia au făcut limba lor, au respins propunerile mele, ei merg cu două limbi de stat. Pe 31 martie vor publica în presă proiectul legii cu două limbi de stat”. Şi eu spun: „Păi, ce facem? Trebuie să organizăm o publicare din timp a unui proiect alternativ de lege”. „Fă-l tu!” „Sub ce egidă

205

publicăm?” „Sub egida Uniunii Scriitorilor, în săptămâna-lul «Literatura şi Arta». Bun, încercăm să facem. Eu n-am trecere la Uniunea Scriitorilor, vorbesc cu cineva care avea trecere să facă o adunare deschisă, unde să se vorbească pe tema aceasta. Exact fixează adunarea în timpul turei mele la traducere, la A.T.E.M., şi nu puteam să fiu prezent, decât după 3 fără un sfert să mă duc, şi am fugit chiar mai devreme de la serviciu şi am ajuns de-acuma când lumea pleca. Îl întâmpin acolo pe ziaristul Dinu Mihail, şi spun: „Măi, Dinu, ce-i acolo?” „S-a prăpădit totul, a plecat totul, n-a mai vorbit nimic Cimpoi, acolo, cu limba de stat”. „Hai repede la Cimpoi!” Mergem, îl prindem încă pe scenă pe Cimpoi, făcea ceva cu autografe acolo, că el e critic literar, şi spune: „Domnul Cimpoi, acesta e Viorel Ciubotaru, în privinţa legii cu limba de stat”. Şi eu spun: „Domnul Cimpoi, e nevoie urgent să facem limbă de stat! S-o tipărim!” „Cine s-o facă?” „Eu am s-o fac!” Se uită aşa: nimeni n-a făcut-o ... „Păi, trebuie, altfel nu putem, că publică ăştialalţi! Comitetul Central publică şi noi o să rămânem cu două limbi de stat!” Ţin minte, era vineri. „Dacă luni n-o aduci, n-o publicăm! Joi trebuie să iasă „Literatura şi Arta”. Luni trebuie discutată şi luni seara dată la redacţie, şi marţi la amiază se dă la tipografie, ca joi să iasă. Aşa era atunci. Redactor-şef, Nicolae Dabija, ca şi astăzi. Şi iată, vineri după-amiază, mie îmi spune lucrul ăsta, ca luni dimineaţă să aduc legea! Îţi dai seama?

Îl iau pe Emil Mîndîcanu, eu şi nevastă-mea. Acasă. El culegea textul la maşină, Emil. Eu scriam. Nevastă-mea tipărea şi ea. Decupam, legam, trebuia să fie o logică în toate acestea. Nu ştiam care e structura, nimic nu ştiam. În viaţa noastră nu am văzut noi lege cu limbă de stat. Şi am făcut o lege cu privire la limba de stat. Şi am ţinut seama şi de găgăuzi, şi de bulgari, şi de lipoveni, şi de toţi.

206

Numai că pe aici, tot fiind moldoveni, să fie limbă de stat numai, şi limbă de comunicare între localităţile nemoldoveneşti şi moldoveneşti, limba noastră să fie. Şi comunicarea în afara republicii, limba rusă. Plus la aceasta, calea ferată, aeroportul, unităţile militare care erau armata sovietică, în limba rusă să funcţioneze, că altfel nu se putea, că era un singur imperiu, centralizat. Am scris două foi de ziar, era legea limbii. Două foi de ziar! Şi venim dimineaţa la Uniunea Scriitorilor. Nici nu se convocase măcar Prezidiul Uniunii Scriitorilor, care formal este organul permanent de conducere ... A trebuit să pierdem vreo trei ore, până să sune, să vină ei, că nici n-au avut grijă să convoace, deşi era problemă de viaţă şi moarte!

S-a convocat prezidiul. Le-am citit legea, principiile. Nu înţelegeau nimic. Apare Mişa Ghimpu – acuma e preşedinte interimar la noi, în Moldova. Apare Mişa Ghimpu, juristul – aia era porecla lui: „juristul”. Spune: „Aaa... nu e nimic legea asta, nu e nevoie de ea! Noi mergem înainte cu unirea cu România şi nu e nevoie de limbă de stat!” De-acuma Uniunea Scriitorilor spune: „Ei, dacă spune asta Mişa Ghimpu de la Front (Frontul Popular), poate aşa şi este!” Eu zic: „Nu! Nu putem vorbi în termenii aceştia! Până ajungem la unire, ne mănâncă ruşii aici, cu limbă cu tot... Noi oricum trebuie să facem. Dacă ne dau două limbi de stat, o să fie limba rusă de stat, legiferată!” Până acuma, limba rusă nu era, era doar din inerţie limba rusă.

Văd că nu vor să semneze. Eu ies înfuriat şi, într-un alt cabinet, dau de Nicolae Costin, viitorul primar al oraşului. Era profesor de comunism ştiinţific, dar era băiat patriot. Şi spun: „Domnul Costin, iată legea cu limba. Semnaţi-o! Că ăştia nu vor să semneze!” Şi el spune: „O semnez! Eu am încredere în tine, că te cunosc!” Mă

207

cunoştea bine. Şi o semnează. El trebuia cu titlu ştiinţific să fie, că el era candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe, cum se spune acuma. O semnează şi spune; „Mai găsiţi pe cineva care să semneze!” Şi prinde pe cineva, un poet, care era pe acolo, îl prinde, îl trage: „Măi, ia şi semnează aici!” „Dar ce-i aici?” „Am semnat eu, ia şi semnează şi tu!” „Dar ce-i asta?” „Nu-ţi bate capul! Semnează!” A semnat şi acela. „Cu două semnături, du-te la Cimpoi”. Nicolae spune: „Domnul Cimpoi, semnaţi!” „Dar ce e asta?” „E legea pe care tocmai am semnat-o şi eu”. „Trebuie să o semnez şi eu?” „Da, semnaţi-o!” Şi Nicolae Costin a cules toate semnăturile care trebuie şi aşa, în felul ăsta, am dat-o la redacţie. A semnat-o şi Dabija de-acuma, şi-n felul ăsta, a ieşit.

Când a ieşit, a fost un şoc pentru Comitetul Central. Ei de-acum au înţeles că lumea ştie ce înseamnă limbă de stat. Ştiau că n-o să poată să iasă cu o alternativă, şi totuşi, pe 31 martie, ei publică. Dar deja toată lumea era centrată pe această lege a Uniunii Scriitorilor. Toţi de-acuma ştiau că aceasta e legea, aceea – nu! Şi din aprilie, până la sfârşitul lui august, permanent demonstraţii, demonstraţii, cu tricolorul, cu tot: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Numai una, o singură limbă de stat. Asta era principalul, ca lumea să ştie că e o singură limbă de stat şi cum funcţionează ea, să nu fie o lozincă limba de stat. Şi-n felul ăsta am reuşit, şi-n mai autorităţile au cedat şi au fost nevoite să formeze un grup mixt de lucru, în care să-i introducă pe lingviştii patrioţi. Şi ne-au adus pe mine şi pe Emil Mîndîcanu, în acest grup. Şi protecţia politică o făcea Ion Borşevici. Protecţia ştiinţifică şi precizarea finală a formulărilor o făceau Silviu Berejan, directorul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe, – mort de-acuma; doctorul în filologie Nicolae Matcaş, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie; Pavel Barbălat, mort şi el –

208

Dumnezeu să-l ierte! –, precum şi scriitorul Victor Prohin, care ne sprijinea ferm linia. Iar Emil şi eu scriam nopţile, redactam legea oficială, o refăceam de la zero, în baza legii acesteia a Uniunii Scriitorilor. Şi am introdus un preambul: limba moldovenească e echivalentă cu limba română, deşi în textul legii vine limba moldovenească, era condiţie. Ţin minte, venea şeful secţiei juridice, Vladimir Ţurcan – acuma, e la Partidul Moldova Unită, şeful; şi venea al doilea secretar de partid, prin protecţia căruia trecusem la A.T.E.M. (el nu ştia că protejata lui m-a trecut), care devenise între timp preşedintele Sovietului suprem – Veaceslav Pşenicinikov. Mă chemau deoparte şi şeful direcţiei administrative a Comitetului Central, de care ţinea şi securitatea. Mă luau pe mine şi pe Emil deoparte şi spuneau: „Voi scrieţi legea. Voi de ce aţi pus acolo limba română?” „Savanţii aşa au spus, că e limbă română”. „De ce alfabet latin? Nu poate să funcţioneze cu alfabet rusesc, ca până acuma?” „Cum adică? Nu poate!” Le arătam exemple, cum că cu alfabetul rusesc e mult mai complicat să scrii în limba română. „Dar nu puteţi face ca să scrie cu rusesc?” „Nu putem face!” „Luaţi seama, că o să fie revoluţie aici! Nouă nu ne trebuie revoluţie!” Şi căuta pe noi doi să ne preseze, că ştiau că noi scriem aceasta. Dar noi o făceam pe proştii, spuneam că savanţii. Şi în felul acesta am scris legea nouă, care era relativ bună. Nu era aşa de bună ca cea pe care am făcut-o noi, dar nu era aşa de proastă ca cea pe care o făcuse Comitetul Central.

Pe 31 august ’89 a fost votată legea aceasta, cu un singur vot abţinere: 380 deputaţi, 379 voturi pro – inclusiv toată Transnistria, tot Tiraspolul – şi un singur vot abţinere. Datorită muncii lui Borşevici, datorită poziţiei ferme a lui Mircea Snegur, datorită muncii prin coridoare, adică neoficiale, a lui Nicolae Andronic ...

209

Nicolae Andronic era adjunctul şefului de secţie juridică, adjunctul lui Vladimir Ţurcan. El chema deputaţii şi le dădea lor ce să vorbească în favoarea limbii. Deputaţii moldoveni toţi erau de aceştia: muncitori, mulgătoare; iar deputaţii ruşi erau doctori în ştiinţe, jurnalişti, filosofi, redactori-şefi. Ăştia puteau mai uşor să convingă şi să vorbească, de aceea trebuia să-i pregătim pe moldoveni. Şi atunci stătea Institutul de Filologie, de limbă; era scriitorul Andrei Ţurcanu, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru şi alţii, scriau în diferite stiluri, diferite argumente, din punctul de vedere al mulgătoarelor, al muncitorilor, al mecanizatorilor, din punctul de vedere al... scriau argumente pe fiecare articol din lege, de ce anume aşa. Iar Nicolae Andronic împărţea articole la aceştia. „Tu ce eşti? Muncitor? Cutare! Învaţă asta să vorbeşti. La articolul cutare, vorbeşti tu. La cutare, tot tu vorbeşti. Iaca, tu. Tu eşti mulgătoare, iaca textul ăsta învaţă-l. Când o să fie articolul cutare, te ridici şi spui aşa. La articolul cutare, te ridici şi spui aşa!” Şi aşa împărţea la deputaţii moldoveni.

A fost un scenariu şi-n felul ăsta, pe 31 august, argumentele moldovenilor, zdrobitoare, ştiinţifice toate, dar expuse în limbajul mulgătoarei, ţăranului, colhoznicului, mecanizatorului, muncitorului, erau în limbajul acesta expuse, dar ştiinţific zdrobitoare, toate aceste argumente şi toată lupta aceasta a fost dirijată de Borşevici şi asigurată de poziţia fermă a lui Mircea Snegur. În felul ăsta, am câştigat limba de stat.

Dar deja e depăşită. De mult, de zece ani ar trebui să avem altă lege cu privire la limba de stat, altă lege! Că la modul real, la noi limba de stat nu s-a introdus. Ceea ce se face, ceea ce se vorbeşte la noi e doar o inerţie, să zic aşa, o formă de... de la sine merge lucrul ăsta. Lumea vorbeşte rău româneşte, lumea nu ştie să scrie documente în limba

210

română. O mulţime de terminologii nu le cunosc. În stradă nu poţi să te descurci dacă nu ştii limba rusă. Situaţia a rămas la noi aşa: acum în Moldova limba română are acelaşi statut cum avea, să zicem, limba letonă în Letonia, care era cea mai rusificată ţară baltică. În Estonia, în Lituania, în ţările caucaziene, situaţia cu limba în perioada sovietică era mult mai bună decât acum în Moldova, cu româna. Noi abia ne apropiem de nivelul la care era în timpul sovietic, sub ocupaţie sovietică, Letonia, care era cea mai rusificată din toate republicile baltice. Pe când la noi de mult limba română trebuia să fie ca în România sau aproape ca în România – ca funcţionalitate, nu zic cu toate miştocăriile de acolo, din limbă, cu toate manelismele.

Aceasta e, pe scurt, povestea introducerii limbii de stat la noi în Moldova...

O poveste frumoasă. Frumoasă, mai ales pentru că este o poveste adevărată…

211