DOMNUL ESTE APROAPE-GBVhttp://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/domnul-este-aproape

Miercuri 1 NoiembrieOg, împãratul Basanului, a ieșit împotriva noastrã la luptã, el și tot poporul sãu, la Edrei. Deuteronom 3.1În timp ce Israel se pregãtea sã intre în țara promisã, Og, împãratul Basanului, i s-a împotrivit. El avea șaizeci de cetãți întãrite, cu ziduri înalte, cu porți și încuietori. Og însuși era un uriaș, judecând dupã dimensiunile patului sãu. Poporul sãu stãpânea acel ținut, în pace și în siguranțã. Dacã cineva le amenința pacea și teritoriul, erau gata sã iasã la luptã. Din aceastã cauzã n-au vrut sã-i lase pe israeliți sã le traverseze țara.

Acest lucru ne amintește cã cei care locuiesc pe pãmânt cautã bunurile și lucrurile acestei lumi, pentru a le acumula și pãstra pentru ei înșiși, așa cum fãcea Og. Ei încearcã sã-și întemeieze un loc confortabil, în care sã trãiascã în pace și în siguranțã. Lucrurile acestui pãmânt sunt piedici serioase pentru progresul nostru spiritual și mulți au fost împiedicați de ele. Dacã înaintãm cu hotãrâre pentru a intra în stãpânirea binecuvântãrilor noastre din locurile cerești (Efeseni 1.3), lucrurile pãmântului se vor interpune imediat în calea noastrã.

Aceste lucruri pãmântești sunt necesare pentru umblarea noastrã pe acest pãmânt. Avem nevoie de hranã, de haine, de o locuințã; trebuie sã muncim pentru a ne întreține. Ele însã devin vrãjmași atunci când ocupã un loc nepotrivit, când suntem preocupați cu ele și când le dorim. Într-un astfel de caz, orice progres este imposibil. Biruința se obține prin renunțarea la orice dorințã de a le avea, având încrederea cã Tatãl nostru știe de ce avem nevoie (Matei 6.32), și prin administrarea cu credincioșie a acelor lucruri care nu sunt decât pentru puțin timp, preocupându-ne astfel doar cu Hristos. Doar atunci ne vor fi încredințate adevãratele bogãții, care sunt ale noastre (Luca 16.10-13). A. LeclercJoi 2 NoiembrieDeparte de mine sã mã laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rãstignitã fațã de mine și eu fațã de lume.                                                                    Galateni 6.14Crucea este des folositã ca un simbol de cãtre creștini, însã ce loc are crucea Domnului Isus Hristos, prezentatã în versetul de mai sus, în inima noastrã? Pe mãsurã ce vedem tot mai puțini credincioși frecventând adunãrile, ne întrebãm dacã nu cumva creștinii au abandonat semnificația crucii Domnului Isus Hristos. Cât de bine este sã privim la cruce și sã meditãm la semnificația ei adâncã!

Vedem la cruce dragostea lui Dumnezeu pentru frații și pentru surorile noastre. Trebuie sã-i privim pe toți cei împreunã-credincioși cu noi în aceastã luminã, iar acest lucru ne va schimba total atitudinea fațã de ei. Vom fi mai rãbdãtori, mai generoși, mai plini de dragoste fațã de ei, știind cã ce este al nostru este și al lor.

La cruce vedem, de asemenea, dragostea lui Dumnezeu pentru cei pierduți. Când îi privim prin prisma crucii, îi vom prețui așa cum Dumnezeu Însuși îi prețuiește și vom dori tot mai mult mântuirea lor.

Dacã ne gândim la cruce atunci când trecem prin încercãri, devenim tot mai siguri cã Domnul ne iubește, cã El a suferit infinit de mult pentru noi și cã planul Sãu pentru noi este perfect. Înțelegem astfel, privind la cruce și la prețul plãtit de El, cât de prețioși suntem în ochii Lui. Acest lucru ne va ajuta sã nu ne mai comparãm cu alții, ci sã înțelegem cã suntem scumpi pentru inima lui Dumnezeu.

Privirea la cruce face deci sã-i apreciem mai bine pe frații și pe surorile noastre, pe semenii noștri și pe vrãjmașii noștri; de asemenea, aceastã privire va face ca viața noastrã sã fie trãitã tot mai mult pentru gloria lui Dumnezeu. A. BlokVineri 3 NoiembrieIonatan a zis tânãrului care-i purta armele: „Hai sã trecem la straja acestor necircumciși; poate cã Domnul va lucra pentru noi; pentru cã pe Domnul nimic nu-L împiedicã sã salveze prin mulți sau prin puțini“.                          1 Samuel 14.6Adesea am admirat aceastã faptã îndrãzneațã de credințã a lui Ionatan. Dacã ea este înțeleasã așa cum trebuie, va fi o sursã de inspirație pentru toți cei care doresc sã facã un pas al credinței pentru interesele lui Hristos, împotriva puterii vrãjmașului.

Starea poporului Israel era foarte joasã. Israeliții erau paralizați de fricã, iar Saul, împãratul lor, nu avea credințã pentru a acționa, el urmând sã fie în scurt timp lepãdat de Dumnezeu, din cauza neascultãrii sale. În plus, vrãjmașii îi lãsaserã pe israeliți fãrã nicio armã. Iatã în ce stare cumplitã zãcea poporul lui Dumnezeu! Acest lucru ni se poate întâmpla și nouã, atât individual, cât și colectiv. O stare de demoralizare ne poate afecta în așa mãsurã, încât sã devenim total inactivi.

Vedem însã cum credința era la lucru în Ionatan. El este încredințat cã Domnul este cu el, cã lupta este a Lui și cã El poate mântui prin mulți sau prin puțini. Credința manifestã întotdeauna aceste trãsãturi. Ea va acționa, cu hotãrâre și independent de oameni, privind doar la Domnul; credința nu are nevoie de aprobarea oamenilor, ci se bazeazã deplin pe Dumnezeul cel viu. Ea recunoaște cã „puterea este a lui Dumnezeu“ (Psalmul 62.11) și

cã puterea vrãjmașului nu reprezintã nimic în comparație cu cea a lui Dumnezeu. Ea este adesea neconformistã, trecând dincolo de ritualurile și de obișnuințele oamenilor; nu se teme de vrãjmași, dar nici de regulile religiei carnale. Ești tu un Ionatan? Dacã nu, dorești sã fii ca el?

B. ReynoldsSâmbãtã 4 NoiembrieDacã țineți poruncile Mele, veți rãmâne în dragostea Mea, așa cum Eu am ținut poruncile Tatãlui Meu și rãmân în dragostea Lui. V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea sã fie în voi și bucuria voastrã sã fie deplinã.                                                                                  Ioan 15.10,11Vã scriem aceste lucruri, ca bucuria voastrã sã fie deplinã.   1 Ioan 1.4Domnul vorbește despre o bucurie deplinã, la fel și apostolii. Aceastã bucurie este minunatã, fiindcã Domnul o numește ca fiind a Sa – „pentru ca bucuria Mea sã fie în voi“. Care a fost bucuria Lui? Rãspunsul îl gãsim în Scripturã: „Este desfãtarea Mea, Dumnezeul Meu, sã fac plãcerea Ta, și legea Ta este înãuntrul inimii Mele“ (Psalmul 40.8). El S-a bucurat sã facã voia Tatãlui, iar aceastã bucurie nu a scãzut niciodatã, ci a fost întotdeauna deplinã.

Cuvântul Sãu ne este dat ca sã avem aceeași bucurie cu a Lui și ca bucuria noastrã sã fie deplinã. Primind Cuvântul Sãu și acționând conform lui în ascultare fațã de Tatãl, vom avea o bucurie deplinã. Este o mult mai mare bucurie sã facem bine cuiva, decât sã strângem bunuri pentru noi înșine! Însã a-L onora pe Dumnezeu în viața zilnicã, prin ascultarea de Cuvântul Sãu prețios, oferã o bucurie mai mare decât cea izvorâtã din ajutorul dat semenilor noștri. Aceasta din urmã aduce o bunã mãsurã de bucurie, însã prima aduce o bucurie deplinã.

Totuși, a-ți gãsi plãcerea în a face voia lui Dumnezeu implicã a-ți gãsi plãcerea în a fi o binecuvântare pentru alții. Prin urmare, Galateni 6.9,10 ne spune: „Sã nu obosim fãcând binele … Așadar, când avem ocazia, sã facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinței“. Sunt mulți oameni în nevoie, iar dacã le facem bine datoritã credinței în Dumnezeul cel viu, acest lucru ne va aduce o bucurie deplinã. Avem o responsabilitate specialã cu privire la credincioși. Dacã le facem bine de dragul Domnului, aceasta le va produce lor bucurie, iar nouã, o bucurie deplinã.

L. M. GrantDuminicã 5 NoiembrieȘi ce va rãmâne din carnea jertfei sã se ardã cu foc a treia zi. Și dacã va mânca cineva din carnea jertfei sale de pace a treia zi, nu va fi primitã, nu se va socoti celui care a adus-o: va fi o urâciune; și sufletul care va mânca din ea își va purta nelegiuirea.       

Levitic 7.17,18Nicio jertfã de pace nu putea fi mâncatã dupã mai mult de douã zile, deoarece, dacã cel ce adusese jertfa și prietenii sãi invitați continuau sã mãnânce din ea timp de mai multe zile, era ca și când cineva ar fi înjunghiat un animal pentru sine, în loc sã-l aducã jertfã Domnului.

Ce imagine minunatã a comuniunii ne este prezentatã aici! Dumnezeu gãsește odihnã în partea oferitã Lui; Aaron, care stropise sângele, imagine a Preotului în cer, împreunã cu fiii sãi, care sunt o imagine a Adunãrii, își aveau și ei partea lor; cel care adusese jertfa și prietenii sãi se hrãneau și ei din aceeași jertfã, iar ce rãmânea era ars în foc. Poate fi vreo altã imagine care sã arate mai bine ce înseamnã comuniunea acum? Ce apropiere de Tatãl, ce bucurie, ce recunoștințã, ce închinare trebuie sã fie asociate cu aceastã participare comunã la acea Persoanã care L-a mulțumit și glorificat pe Dumnezeu într-un mod atât de perfect!

Deși harul divin ne-a chemat, ne-a mântuit și ne-a pus deoparte pentru Dumnezeu prin sângele lui Isus și prin locuirea Duhului Sfânt, totuși Cel la care am fost acum aduși este sfânt. Și El ne spune: „Dupã cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toatã purtarea; pentru cã este scris: «Fiți sfinți, pentru cã Eu sunt sfânt»“ (1 Petru 1.15,16). Astfel, în timp ce ne bucurãm în Hristos Isus, în care suntem deplini în ce privește poziția și apropierea de Dumnezeu, trebuie sã fim conștienți de resursele pe care El ni le-a pus la dispoziție, pentru a fi pãziți de neglijențã cu privire la starea noastrã și pentru a aduce, prin Hristos, „jertfã de laudã lui Dumnezeu, adicã rodul buzelor care mãrturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).

H. H. SnellLuni 6 NoiembrieȘi a fost un strigãt mare în popor și între soțiile lor împotriva iudeilor … Și m-am mâniat foarte mult când am auzit strigãtul lor și cuvintele acestea. Și m-am sfãtuit în inima mea și am mustrat pe mai-mari și pe cãpetenii și le-am zis: „Voi luați camãtã fiecare de la fratele sãu! … Lucrul pe care-l faceți nu este bun. Nu trebuie sã umblați în temere de Dumnezeul nostru, ca sã nu fim de batjocurã națiunilor, vrãjmașii noștri? … Vã rog, sã lãsãm camãta aceasta!“.                                                                     Neemia 5.1,6,7,9,10

Dupã captivitatea babilonianã (31) – Probleme interneCapitolele 3 și 4 din Neemia prezintã o imagine frumoasã a poporului lui Dumnezeu, angajat în lucrarea de reconstruire a zidului și veghind în rugãciune, împotriva atacului vrãjmașilor. Satan însã nu sfârșise mijloacele de împotrivire fațã de lucrarea desfãșuratã acolo. Se ivește acum o gravã

problemã internã, care a tulburat armonia lucrãrii și a împiedicat înaintarea ei.

Contrar legii lui Dumnezeu (Levitic 25.35-42), nobilii și conducãtorii îi împrumutaserã pe cei sãraci din popor cu bani pentru a-și procura hranã și pentru a-și plãti taxele, și le luaserã dobândã, forțându-i astfel sã-și vândã copiii ca robi. Este ușor de înțeles de ce o astfel de purtare produsese o mare nemulțumire în popor. Neemia, de asemenea, s-a mâniat foarte tare când a auzit despre aceasta. A convocat o mare adunare, unde i-a mustrat cu asprime pe conducãtorii care se fãcuserã vinovați de un astfel de pãcat. Ce mãrturie nepotrivitã dãduserã ei înaintea vrãjmașilor lor! Neemia, împreunã cu alții, fãcuserã tot ce putuserã pentru a-i rãscumpãra pe israeliții aflați în robie. Aceastã problemã trebuia rezolvatã imediat.

Neemia era atent ca, prin purtarea sa personalã și în cea oficialã, ca guvernator, sã dea un bun exemplu celorlalți, arãtând ospitalitate și renunțare la drepturile sale, precum și la orice oportunitate de câștig și de îmbogãțire.

Nouã, creștinilor, ni se spune în 1 Ioan 3 sã ne iubim frații cu fapta și cu adevãrul și cã trebuie sã ne dãm viața pentru ei. În 1 Timotei 5, porunca apostolului este ca bãtrânii care pãcãtuiesc sã fie mustrați înaintea tuturor, fãrã pãrtinire. E. P. Vedder, Jr.Marți 7 NoiembrieSã ai un model de cuvinte sãnãtoase.                         2 Timotei 1.13Și cele ce ai auzit de la mine înaintea multor martori încredințeazã la oameni de încredere, care sã fie capabili sã-i învețe și pe alții.                                                                     2 Timotei 2.2David a dat lui Solomon, fiul sãu, modelul …              1 Cronici 28.11Ce nechibzuințã ar fi fost ca Solomon sã fi ignorat modelul primit de la tatãl sãu pentru construirea templului! El ar fi putut spune: «Sunt mult mai înțelept decât tatãl meu, de aceea pot întocmi un model mai bun»; sau, «Acel model era bun pentru generația tatãlui meu, dar avem nevoie de ceva nou pentru generația mea». Solomon însã nu a gândit așa, fiindcã David primise acel model prin inspirația divinã, iar el și împãrații evlavioși care au venit dupã el au cãutat sã urmeze rânduiala pe care Dumnezeu o dãduse. Vedem cã împãratul nelegiuit Ahaz a încercat sã schimbe modelul care fusese primit de la Domnul de cãtre David. De exemplu, Ahaz a înlocuit altarul pentru arderile-de-tot cu un altul. Acest lucru a dus la dezastru, pentru el și pentru poporul sãu (2 Împãrați 16.10-16; 2 Cronici 28.19).

Existã aici o lecție pentru noi. Lui Pavel i s-a încredințat modelul pentru Adunare. De exemplu, modelul dupã care trebuie sã funcționeze o adunare

localã se gãsește în 1 Corinteni. Îndemnul sãu cãtre Timotei a fost de a pãstra aceste instrucțiuni și de a le încredința apoi la oameni de încredere din generația urmãtoare, care, la rândul lor, sã le predea urmãtoarei generații.

Existau deja în timpul lui Pavel oameni ca Ahaz, care se întorseserã de la adevãr (2 Timotei 1.15; 2.17,18), așa cã nu trebuie sã ne surprindã sã-i vedem și astãzi. În ce ne privește însã pe noi, care credem în Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie sã ținem cu tãrie acest Cuvânt și modelul dat nouã de Dumnezeu, pânã la venirea Domnului. K. QuartellMiercuri 8 NoiembrieSe cere administratorilor ca fiecare sã fie gãsit credincios.   1 Corinteni 4.2Fiind slujitor al lui Hristos și administrator al tainelor încredințate lui de cãtre Dumnezeu, Pavel se purta cu credincioșie în lucrarea sa. Pavel se identificã cu Sosten în aceastã lucrare și acesta este motivul pentru care el folosește cuvintele „slujitor“ și „administrator“ la plural. Dupã ce îi atenționase pe corinteni cu privire la starea lor carnalã, Pavel se ocupã acum de tendința lor de a-l judeca pe el, pe însoțitorii lui și lucrarea lui. Totuși, dorința lui Pavel era ca ei sã se poarte ca niște ucenici adevãrați ai lui Hristos. Dorea ca ei sã învețe de la el și de la Apolo, nu sã emitã judecãți cu privire la ei.

În acest capitol vedem de asemenea cum Pavel trecuse prin multe încercãri și necazuri în lucrarea sa pentru corinteni. Ca un pãrinte, el îi îndeamnã sã calce pe urmele lui.

Apoi Pavel face referire la un alt exemplu de credincioșie: Timotei, care slujise împreunã cu Pavel, pãrintele sãu spiritual. Apostolul era ca un pãrinte pentru credincioșii din Corint, iar ei aveau încã de învãțat multe lecții, pe care Pavel le predã pe rând în aceastã epistolã. Pentru a-i ajuta sã învețe și sã aplice aceste lecții, Pavel a hotãrât sã li-l trimitã pe Timotei. Credincioșii din Corint erau și ei copii preaiubiți ai lui Pavel, însã apostolul îl numește pe Timotei „copil credincios“ al sãu, lucru care nu putea fi spus despre cei care încã nu doreau sã punã învãțãturile sale în practicã. În Timotei aveau sã vadã ce însemna credincioșia într-un fel practic. Mândria, voința proprie și alte trãsãturi ale cãrnii trebuiau judecate, pentru ca trãsãturile lui Hristos – manifestate în Timotei – sã se arate în dragoste și în blândețe și printre ei. Facã Domnul ca și noi sã fim vase pregãtite pentru orice lucrare bunã, astfel ca trãsãturile minunate ale Domnului sã se manifeste în cuvintele, în faptele și în purtarea noastrã! E. BouterJoi 9 Noiembrie

Dupã cum într-un trup avem multe mãdulare, iar mãdularele n-au toate aceeași funcție, așa și noi, cei mulți, suntem un singur trup în Hristos, și fiecare, mãdulare unii altora.                               Romani 12.4,5Se spune adesea cã niciun om nu este o insulã, adicã total izolat de ceilalți. Trãim în zile când în lume se pune mare accent pe individualitate, însã, din nefericire, chiar și cei credincioși nu doresc uneori sã se sprijine unii pe alții. În versetele de mai sus, Pavel ne reamintește cã fiecare creștin are un dar, cã darul fiecãruia este distinct și cã Dumnezeu ne-a dat aceste daruri pentru ca Trupul sã poatã crește într-un fel echilibrat. Fiecare mãdular trebuie sã-și exercite darul prin credințã. Poate cã noi nu vedem rezultatul lucrãrii noastre, însã Dumnezeu îl vede și Își dã binecuvântarea.

Dacã stãm deoparte de restul mãdularelor, vom suferi nu numai noi, ci și restul Trupului. Dacã un dar este accentuat în dauna altora sau dacã unele daruri sunt neglijate și socotite neimportante, atunci tot Trupul suferã (1 Corinteni 12). Avem nevoie unii de alții, iar darurile spirituale sunt unelte cu care trebuie sã zidim, nu jucãrii cu care sã ne jucãm, nici arme cu care sã ne luptãm unii împotriva altora. Acest lucru se întâmpla la Corint și se întâmplã adesea și astãzi.

Accentul din versetele de care ne ocupãm este pus pe faptul cã mãdularele formeazã un singur Trup în Hristos și astfel sunt unite unele cu altele. Prin urmare, ca mãdulare ale aceluiași Trup, împãrtãșim aceleași bucurii, aceleași privilegii și aceleași responsabilitãți unii fațã de alții. Avem nevoie unii de alții și suntem cu toții pãzitorii fraților noștri. Sã petrecem un timp sãptãmâna aceasta rugându-ne pentru fiecare credincios din adunarea noastrã și sã-L întrebãm pe Domnul cum putem fi folosiți pentru întãrirea și încurajarea fiecãruia, fiindcã avem nevoie unii de alții!

T. P. HadleyVineri 10 NoiembrieL-am așteptat cu rãbdare pe Domnul; și El S-a plecat spre mine și mi-a auzit strigãtul.         Psalmul 40.1Cu ceva timp în urmã, un iepure sãlbatic a intrat în grãdina casei mele și s-a stabilit acolo. Când mi-am dat seama de lucrul acesta, el deja rosese toatã scoarța unui cireș și mâncase toate florile plantate de soția mea. Am cumpãrat o cușcã pentru prins iepuri și am pus în ea niște salatã și un morcov pentru a-l atrage înãuntru. Așa cum m-am așteptat, a doua zi l-am gãsit prins în cușcã. Se luptase mult ca sã iasã afarã și fața îi era plinã de rãni din cauza aceasta. L-am luat și l-am eliberat într-o pãdure din apropiere.

Aceastã întâmplare ilustreazã ceea ce facem noi câteodatã, atunci când Domnul ne lasã prinși în încercãrile noastre: ne luptãm, ne agitãm și facem

orice efort pentru a scãpa, ceea ce ne produce rãni spirituale și chiar fizice. Domnul îngãduie necazuri în viața noastrã doar cu intenția de a ne binecuvânta și mai mult prin ele, iar dupã ce învãțãm lecțiile necesare, El este credincios ca sã ne scoatã din ele. Sã presupunem cã acel iepure ar fi putut sã înțeleagã cã avea sã fie eliberat în curând; nu ar fi așteptat el în liniște acel moment?

Rãbdarea reprezintã o lecție grea de învãțat, în special pentru noi, care trãim într-o lume ce dorește satisfacție imediatã. Rãbdarea este însã vitalã pentru a nu zãdãrnici scopurile înțelepte ale lui Dumnezeu pentru viața noastrã. David ne încurajeazã sã-L așteptãm cu rãbdare pe Domnul. El însuși a așteptat cu rãbdare ca Domnul sã-și aplece urechea spre el și sã-l asculte. Apoi Domnul l-a scos din acea groapã cumplitã. Necazul lucreazã rãbdare, prin urmare, „rãbdarea trebuie sã-și facã pe deplin lucrarea“ în noi, cãci ceea ce El a lucrat pentru David va lucra și pentru noi.

R. A. BarnettSâmbãtã 11 NoiembrieNu cã am obținut deja premiul sau cã am ajuns deja desãvârșit; însã urmãresc, dacã aș putea sã-l și apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus. … Alerg drept spre țintã, pentru premiul chemãrii de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.                                       Filipeni 3.12,14Apostolul Pavel socotea cã avantajele sale pãmântești nu reprezentau nimic în comparație cu Hristos. Vedem o expresie cheie în afirmația: „Și eu am fost apucat de Hristos Isus“. Expresia „am fost apucat“ este foarte sugestivã. Pentru ilustrație, sã ne gândim la bãiatul demonizat din Marcu 9.18, care era apucat de duhul rãu, fiind astfel complet biruit. Pavel, într-un mod pozitiv, fusese apucat de Domnul Isus.

Este însã mai mult. Pavel spune cã dorea sã apuce acel premiu, pentru care el însuși fusese apucat de Hristos Isus. Hristos avusese un scop divin pentru care îl apucase pe Pavel, iar acest lucru conferea un caracter ceresc întregii perspective a apostolului. El era astfel hotãrât sã apuce acel lucru pe care scopul lui Hristos îl hotãrâse pentru el: demnitatea și gloria chemãrii de sus a lui Dumnezeu. La fel, noi nu suntem ai noștri, iar mãsura în care înțelegem cã Hristos ne-a apucat va fi mãsura în care vom aprecia chemarea de sus.

Vigoarea dorinței lui Pavel pare incredibilã. Atunci când el scrie: „Alerg drept“, folosește același termen folosit mai devreme, pentru persecutarea Adunãrii (Filipeni 3.6). Când îi persecuta pe ucenici, întreaga sa existențã era dedicatã amenințãrilor și mãcelului (Fapte 9.1). Acum însã el era pe deplin angajat în a urmãri cu perseverențã scopul pe care Hristos Isus i-l așezase înainte. Dacã Îl vedem cu claritate pe Cel care ne-a așezat scopul

înainte, vom avea energia spiritualã necesarã pentru a ne urma cu stãruințã chemarea. S. J. CampbellDuminicã 12 NoiembrieSufletul care, având necurãția lui peste el, va mânca din carnea jertfei de pace, care este pentru Domnul, sufletul acela va fi nimicit din poporul sãu.                                                                            Levitic 7.20Un israelit întinat nu avea voie sã mãnânce din jertfa de pace. Dacã totuși mânca, în timp ce întinarea lui nu era judecatã și curãțitã potrivit îndrumãrilor Scripturii, el ajungea sub cea mai asprã judecatã a lui Dumnezeu, fiind „nimicit din poporul sãu“.

Privind la comuniune, așa cum este ea prezentatã în Noul Testament de cãtre apostolul Pavel, vedem cã unii credincioși ajungeau sub disciplina Domnului, fiind loviți cu boalã sau chiar cu moartea, din cauzã cã nu se judecau pe ei înșiși în ce privea umblarea și starea lor, în legãturã cu Cina Domnului. Ei nu deosebeau trupul Domnului. Prin urmare citim: „De aceea sunt mulți între voi slabi și bolnavi și mulți adorm“ (1 Corinteni 11.30). Este imposibil deci sã fim în comuniune cu Tatãl, cu Fiul Sãu, Isus Hristos, și unii cu alții și totuși sã avem o umblare nepotrivitã.

Ei nu trebuiau sã se examineze ca sã vadã dacã erau israeliți, cãci erau așa prin naștere; la fel, în cazul nostru, nu trebuie sã ne examinãm pe noi înșine ca sã vedem dacã suntem copii ai lui Dumnezeu, fiindcã acest lucru a fost pentru totdeauna stabilit atunci când am fost nãscuți din Dumnezeu. Însã, așa cum un israelit întinat trebuia sã se curãțeascã înainte de a mânca din jertfa de pace, tot așa și noi trebuie sã fim curați atunci când venim la masa Domnului. Cât de binecuvântat este sã știm cã, dupã ce am fost pentru totdeauna fãcuți desãvârșiți prin jertfa lui Hristos, dacã se întâmplã sã pãcãtuim, aceasta nu este o chestiune de condamnare veșnicã, ci una de comuniune! Prin avocatura Domnului Isus și prin acțiunea Cuvântului și a Duhului Sãu în sufletele noastre, suntem aduși la mãrturisire înaintea Lui și suntem curãțiți prin Cuvânt, fiind din nou restabiliți în comuniune cu Cel care este Sfânt și Adevãrat. H. H. Snell

Luni 13 NoiembrieNu vã încredeți în cuvinte ale minciunii, zicând: „Templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului sunt acestea!“.          Ieremia 7.4Ieremia a primit de la Dumnezeu o misiune foarte dificilã, însã necesarã. El trebuia sã stea la intrarea templului și sã predice pocãința cãtre poporul Israel (versetele 1-3). Babilonienii se apropiau și judecata stãtea sã cadã asupra cetãții. Ieremia, de asemenea, trebuia sã-i atenționeze pe cei din popor sã nu se încreadã în cuvinte mincinoase cu privire la templu. Conducãtorii spuneau cã Dumnezeu nu avea sã distrugã cetatea în care se

afla templul Sãu; prin urmare, mesajul lor cãtre popor era ca acesta sã se încreadã în templu, nu în Dumnezeul lui Ieremia.

Ieremia a apelat la ceea ce avusese deja loc în istoria lui Israel, pentru a arãta cât de greșitã era ideea cã prezența templului avea sã-i cruțe de judecatã. „Mergeți acum la locul Meu care era în Șilo, unde am fãcut sã locuiascã Numele Meu la început, și vedeți ce i-am fãcut, din cauza rãutãții poporului Meu Israel“ (versetul 12). Dumnezeu distrusese Șilo în zilele lui Samuel, chiar dacã acolo se afla cortul în care Dumnezeu Își așezase Numele (1 Samuel 4.12-22). Israeliții, idolatri și corupți din punct de vedere moral, îndrãzniserã sã foloseascã chivotul legãmântului ca pe un fel de talisman împotriva filistenilor, însã fãrã folos (1 Samuel 4.4,5; Psalmul 78.58-60).

La fel, în zilele lui Ieremia, ei se închinau împãrãtesei cerurilor și își jertfeau demonilor copiii (Ieremia 7.18,31), și totuși pretindeau protecție din partea lui Dumnezeu, fiindcã erau pãzitori ai casei Sale! Chivotul nu-i salvase în trecut, iar templul nu avea sã-i salveze acum. Se spune pe drept cã cei care nu învațã din evenimentele istoriei sunt condamnați sã le repete. Ierusalimul avea sã cadã sub judecatã la fel cum cãzuse Șilo. Cum stau lucrurile cu Adunarea astãzi? Dacã ne încredem în formele și în ritualurile creștine, crezând cã astfel Dumnezeu va ignora starea noastrã lumeascã și pãcatele nejudecate, nu ne încredem oare și noi în cuvinte mincinoase? ReynoldsMarți 14 NoiembrieDavid a luat înapoi tot.                                                1 Samuel 30.18Când Samuel l-a uns pe David, Duhul Domnului a venit asupra acestuia, însã a trebuit ca, mai târziu, David sã se retragã în peștera Adulam. Acolo, el a devenit punctul de atracție al tuturor celor care se aflau în necazuri, în datorii, sau care erau nemulțumiți dintr-un motiv sau altul. David era conducãtorul lor, aceasta fiind o frumoasã imagine a Domnului Isus, ca și Cãpetenie a mântuirii noastre (Evrei 2.10).Însã, spre deosebire de Domnul nostru, David s-a rãtãcit. Fiind urmãrit ca o potârniche în munți, el și-a zis: „Acum voi pieri într-o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât sã scap în grabã în țara filistenilor“ (1 Samuel 27.1). Vedem aici, fãrã îndoialã, o concluzie a egoismului și a descurajãrii, nu a dependenței de Dumnezeu. Ce dezonoare pentru Domnul ca împãratul de drept al lui Israel sã-și ducã tovarãșii pe teritoriul vrãjmașilor poporului (1 Samuel 27.8-12). Falimentul manifestat în inimã conduce la falimentul manifestat în umblare.

Era necesarã deci disciplinarea. Dupã unul dintre raidurile lor, David și oamenii sãi s-au întors la Țiclag și au descoperit cã cetatea fusese arsã de cãtre amaleciți. Mai mult, soțiile, fiii și fiicele lor fuseserã luate captive. David și oamenii sãi și-au ridicat glasul și au plâns. Pãcatul nostru are consecințe amare, care adesea îi afecteazã și pe cei mai dragi ai noștri, nu numai pe noi. David devine acum un țap ispãșitor, fiindcã oamenii lui se gândeau sã-l ucidã cu pietre. Ce era de fãcut? Mai întâi, el este „foarte strâmtorat“, vãzând efectele pãcatului sãu asupra tovarãșilor sãi. „Întristarea potrivit lui Dumnezeu lucreazã pocãințã“ (2 Corinteni 7.10). Nu existã restabilire fãrã pocãințã. Apoi, David „s-a întãrit în Domnul Dumnezeul sãu“ (1 Samuel 30.6). El s-a întors la locul din care cãzuse, atunci când alesese descurajarea în locul încrederii în Dumnezeu. În cele din urmã, David L-a întrebat pe Domnul și, dupã ce a ascultat de îndrumãrile Lui, a descoperit ca adevãratã promisiunea Sa. „Vei lua înapoi toate“ (versetul 8). S.AttwoodMiercuri 15 NoiembrieCine are poruncile Mele și le ține, acela este cel care Mã iubește … Eu îl voi iubi și Mã voi arãta lui … Dacã Mã iubește cineva, va pãzi Cuvântul Meu și Tatãl Meu îl va iubi; și Noi vom veni la el și vom locui la el.                                                                                      Ioan 14.21,23Cel care Îl iubește pe Hristos va pãzi cuvintele Lui. Este o diferențã între a pãzi poruncile Lui și a pãzi cuvintele Lui. Porunca este o îndatorire distinctã. Bineînțeles cã nu vrem sã cãlcãm poruncile Lui, însã dorim noi sã pãzim cuvintele Lui?

Dar ce înseamnã sã pãzim cuvintele Lui? Dați-mi voie sã folosesc un exemplu. O mamã trebuie sã plece de acasã într-o dimineațã, își cheamã fiica și îi spune: «Fiica mea, fã cutare și cutare lucru în timp ce sunt plecatã, iar dupã ce voi veni, voi face eu restul de treburi!». Când se întoarce, ea descoperã cã fiica ei fusese ascultãtoare și se achitase de toate îndatoririle prescrise, dar, când se apucã sã facã restul de treburi, vede cã fiica sa le fãcuse și pe acestea. Ea îi spune fiicei: «Dar eu nu ți-am spus sã le faci și pe acestea». «Nu», rãspunde copila, «însã m-am gândit cã-ți va face plãcere sã le fac și pe acestea». Ea a pãzit cuvintele mamei sale. Dragostea adevãratã îi dãduse imbold, iar aceastã dragoste este ceea ce Domnul prețuiește mai mult decât orice.

Remarcați ceea ce spune Domnul aici: „Dacã Mã iubește cineva, va pãzi Cuvântul Meu și Tatãl Meu îl va iubi; și Noi vom veni la el și vom locui la

el“. Dacã pãzim poruncile Lui, promisiunea Sa este: „Eu îl voi iubi și Mã voi arãta lui“. Dacã pãzim Cuvântul Lui, El Însuși va veni împreunã cu Tatãl sã locuiascã cu noi. Nu va fi doar o manifestare pasagerã, o arãtare a Lui cãtre noi, ci o locuire permanentã. Sunt adâncimi nepãtrunse de binecuvântare pe care Domnul ni le prezintã în aceastã porțiune din Scripturã și fie ca noi toți sã dorim tot mai mult sã le cunoaștem și ca aceastã locuire a Tatãlui și a Fiului sã fie o realitate pentru viețile noastre!

W. T. P. WolstonJoi 16 NoiembrieSanbalat și Gheșem au trimis la mine, spunând: „Vino, sã ne întâlnim împreunã în satele din șesul Ono“. Dar ei gândeau sã-mi facã rãu. Și le-am trimis soli, spunând: „Eu fac o lucrare mare și nu pot sã cobor. De ce sã înceteze lucrarea, lãsând-o și coborând la voi?“. … Zidul a fost terminat în a douãzeci și cincea zi a lunii Elul, în cincizeci și douã de zile.                                                                              Neemia 6.2,3,15

Dupã captivitatea babilonianã (32) – Reconstrucția zidului este încheiatã

Satan nu renunțã niciodatã ușor. N-a fãcut-o nici atunci și n-o face nici acum. Când lucrarea era aproape încheiatã, vrãjmașii au încercat din rãsputeri sã-l atragã pe Neemia departe de ea. De cinci ori i-au propus sã se întâlneascã cu ei în diferite locuri, ultima oarã prin intermediul unei scrisori defãimãtoare. Neemia a refuzat de fiecare datã. Era angajat într-o lucrare importantã și nu voia sã se lase distras de la ea. Vrãjmașii au încercat de asemenea sã-l înspãimânte, pentru a se refugia în templu, iar pentru aceasta au mituit profeți și profetese, pentru a-l determina sã facã ceea ce Dumnezeu interzisese. Neemia și-a dat seama de viclenia vrãjmașilor și a refuzat orice propunere a lor. A încredințat toate aceste lucruri în mâna lui Dumnezeu și a dus la bun sfârșit lucrarea de rezidire. Toți care au auzit despre încheierea ei au recunoscut cã doar Dumnezeu fãcuse ca ea sã fie terminatã într-un timp atât de scurt.

Cum privim noi o misiune pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o? O vedem oare ca pe o lucrare mare fiindcã nu noi suntem cei care o facem, ci pentru cã ne-a fost încredințatã de un Dumnezeu mare? Indiferent de cum pare o lucrare în ochii oamenilor, dacã Dumnezeu ne-a încredințat-o ca o responsabilitate, ea este o lucrare mare și trebuie sã o ducem la bun sfârșit cu credincioșie. Sã nu ne lãsãm distrași de la nimic din ce Dumnezeu ne-a dat în grijã!

De îndatã ce zidul a fost înãlțat și porțile au fost puse la locul lor, Neemia a trecut la responsabilitatea de a administra cetatea așa cum trebuie. El a trasat sarcini bãrbaților pe care îi știa credincioși și le-a dat instrucțiuni cu

privire la timpul când porțile puteau fi deschise și când trebuiau sã stea închise și încuiate. Totul trebuia fãcut în ordine deplinã. Zidul fusese ridicat pentru protecția lor. La fel, separarea de lume oferã protecție creștinilor astãzi. E. P. Vedder, Jr. Vineri 17 NoiembrieÎn ea vã bucurați mult, deși, pentru puțin, acum, dacã trebuie, sunteți întristați prin felurite încercãri.                                             1 Petru 1.6Poate exista întristare în încercãri, din pricina presiunii, însã ea este doar pentru puțin timp și dacã trebuie. Sã nu ne impacientãm: Cel care stabilește dacã trebuie este Dumnezeu. El nu-Și gãsește plãcerea în a ne întrista. Dacã trebuie, vom trece prin încercare, însã doar pentru puțin timp. Secretul este sã avem încredere deplinã în dragostea lui Dumnezeu, având siguranța cã El este la cârma tuturor lucrurilor. Nu trebuie sã privim la împrejurãri sau la cauzele secundare, ci trebuie sã vedem mâna Domnului în încercarea credinței.

Când va veni ziua în care lucrurile vor fi așa cum le dorește Dumnezeu, aceste încercãri vor fi gãsite spre laudã, cinste și glorie, la arãtarea lui Isus Hristos. El face o lucrare acum; ne poate pune în cuptor, pentru a scoate la ivealã valoarea credinței. Nu este vorba de a fi curãțiți, ci El ne trece prin tot ceea ce vede cã este necesar pentru disciplinarea noastrã. El folosește lucrurile care sunt în lume: rãul, pãcatul, rãutatea oamenilor. Toate acestea sunt folosite de El ca instrumente pentru a ne zdrobi și exersa inima, astfel încât ascultarea noastrã sã fie simplã, iar credința noastrã sã fie gãsitã spre laudã, cinste și glorie la arãtarea Domnului Isus.

Nu mã preocup prea mult cu faptul cã hotelul în care stau este unul lipsit de confort, cãci stau acolo doar douã sau trei zile în cãlãtoria mea. Doresc poate ca situația sã fie alta, însã nu mã preocup prea mult cu ea, fiindcã nu locuiesc acolo. Nu locuiesc în aceastã lume. Nu trãiesc în lume, ci doar mor în ea. J. N. DarbySâmbãtã 18 NoiembrieAdu-ți aminte de tot drumul pe care te-a cãlãuzit Domnul Dumnezeul tãu.                          Deuteronom 8.2Patruzeci de ani au rãtãcit israeliții prin pustie și, la sfârșit, tot nu erau supuși, nici dependenți. Am învãțat noi oare lecția aceasta? Unii dintre noi am umblat cu Domnul treizeci, patruzeci, cincizeci sau poate șaizeci de ani și tot nu am învãțat lecția dependenței și a supunerii. Sã observãm însã acest lucru: Hristos Și-a început existența de Om cu o dependențã și o supunere perfectã – aceasta este diferența dintre El și noi! Noi avem nevoie de zeci de ani ca sã le învãțãm și nici atunci nu le învãțãm în mod perfect. El a început în felul în care noi ar trebui sã încheiem. Sã nu lãsãm

ca inimile noastre sã uite Cine a fost Cel care a binevoit sã devinã Om adevãrat, perfect în toate lucrurile în care noi falimentãm!

Diferența dintre El și noi este fãrã îndoialã infinitã, însã este o mare mângâiere pentru inimã sã vadã cã Dumnezeu a gãsit într-un Om toate lucrurile dupã care inima Sa tânjea; și cã, chiar dacã noi am falimentat în a le manifesta înainta Sa, El le are manifestate în mod perfect în Hristos. Dumnezeu Tatãl a gãsit în Cel binecuvântat tot ceea ce inima Sa dorea sã gãseascã în om. Cel binecuvântat, în dependența și în supunerea Lui absolutã, este așezat înaintea noastrã ca model a ceea ce, prin harul și prin Duhul Sãu, Dumnezeu dorește ca noi sã fim.

Domnul sã ne dea harul sã folosim pustia în acest scop: nu numai ca pe locul în care întâmpinãm încercãri și dificultãți, ci ca pe o școalã în care Dumnezeu perfecționeazã ceea ce El Însuși a pus în noi! Este minunat sã înțelegem cã Dumnezeu lucreazã cu privire la ceea ce El a pus în noi și cã folosește împrejurãrile dificile – spinii, durerile, întristãrile și strâmtorãrile – pentru a-Și împlini scopul Sãu binecuvântat cu privire la noi. Când inimile noastre sunt umplute de Duhul Sfânt cu simțãmântul acestei realitãți, este o imensã binecuvântare. W. T. TurpinDuminicã 19 NoiembriePilat a rãspuns: „Ce am scris, am scris“.                               Ioan 19.22Hristos a acceptat sã fie omorât în modul cel mai rușinos. Rãstignirea era o formã de execuție special creatã pentru a fi rușinoasã și deosebit de crudã. Invenție a romanilor, ea exprima disprețul trufaș cu care barbarii cuceriți erau omorâți. La o astfel de moarte a fost dat Isus de cãtre conducãtorii iudeilor. Pilat a scris un titlu, pe care l-a pus deasupra crucii: „Isus din Nazaret, Împãratul iudeilor“. Pentru iudei, acest lucru era provocator, iar Pilat aceasta și intenționase. Ei îi forțaserã mâna pentru a-L condamna pe Isus, iar el s-a rãzbunat prin a face public faptul cã Isus din Nazaret, pe care ei Îl urau, era Împãratul iudeilor. Acesta era ultimul lucru pe care ei l -ar fi admis, de aceea au protestat, însã Pilat a fost de neclintit. N-a vrut sã schimbe nici mãcar o singurã literã, iar rãspunsul sãu scurt: „Ce am scris, am scris“, a devenit proverbial.

În toatã aceastã întâmplare putem vedea mâna lui Dumnezeu. Cuvântul Se fãcuse trup și locuise printre noi. El era cunoscut oamenilor ca fiind Isus din Nazaret – un titlu de dispreț. Când, cu o sãptãmânã în urmã, intrase în Ierusalim, fusese datã mãrturie cu privire la gloria Lui, mãrturie pe care ar fi dat-o pietrele, dacã n-ar fi dat-o oamenii, dupã cum ne spune Luca. Aici însã nu era o mãrturie datã prin gura oamenilor, așa cã o bucatã de lemn, inscripționatã la porunca lui Pilat, a dat mãrturie cã Isus cel disprețuit din Nazaret era cu adevãrat Împãratul iudeilor. Este remarcabil cum Domnul

nostru Însuși a adoptat acest titlu de dispreț în cer, unde este glorificat, în urma morții și învierii Sale. Fapte 22.8 ne descoperã lucrul uimitor cã Isus Nazarineanul este în cer. Titlul de pe cruce a fost scris în cele trei limbi de circulație din acel timp. În felul acesta a fost indicat faptul cã întreaga lume a fost implicatã în rãstignirea Lui. F. B. HoleLuni 20 NoiembrieÎnvãțãtorule, nu-Ți pasã cã pierim?                                 Marcu 4.38Ce întrebare: „Nu-Ți pasã?“! Cât de mult trebuie sã fi rãnit ea inima sensibilã a Domnului! Cum puteau ei sã creadã cã El era indiferent la pericolul în care se aflau? Cât de mult trebuie sã fi pierdut din vedere dragostea Sa, ca sã nu mai vorbim de puterea Sa, dacã au putut sã întrebe: „Nu-Ți pasã?“!

Ne putem însã vedea și pe noi în acești ucenici. Cât de des, în momente de strâmtorare și de încercare, inimile noastre, dacã nu buzele noastre, au pus întrebarea: „Nu-Ți pasã?“! Poate am fost pe un pat de boalã și știam cã un singur cuvânt din partea Dumnezeului Atotputernic ar fi putut alunga într-o clipã suferința; și totuși cuvântul nu a venit. Sau poate suntem în lipsuri materiale și știm cã argintul și aurul și vitele de pe o mie de dealuri sunt ale lui Dumnezeu și, totuși, trec zile dupã zile și nevoile noastre nu sunt împlinite. Într-un cuvânt, poate trecem prin ape adânci și învolburate într-un fel sau altul; furtuna ne lovește și mica noastrã corabie este înecatã de valuri; am ajuns la capãtul puterilor, iar inima este gata sã punã cumplita întrebare: „Nu-Ți pasã?“. Acest gând este foarte smeritor. A întrista inima plinã de dragoste a Domnului Isus prin necredința și prin suspiciunea noastrã ne umple de cea mai adâncã smerire.

Cât de absurdã este necredința! Cum poate Cel care Și-a dat viața pentru noi – care a venit din cer pe acest pãmânt plin de trudã și de pãcat și a murit de o moarte rușinoasã, pentru a ne scãpa de mânia eternã – sã nu aibã grijã de noi în orice moment? Ucenicii credeau cã vor pieri avându-L pe Fiul lui Dumnezeu cu ei în corabie! Ce s-a întâmplat pânã la urmã? Furtuna a fost potolitã și marea a devenit ca sticla la glasul Celui care, în vechime, a chemat lumile la existențã. C. H. MackintoshMarți 21 NoiembrieLuați jugul Meu asupra voastrã și învãțați de la Mine.        Matei 11.29Iatã, Eu sunt cu voi în toate zilele.                                         Matei 28.20În trecut se puteau vedea des animale care trãgeau douã câte douã la același jug. Pentru arat se foloseau de obicei doi boi înjugați. Domnul folosește și El imaginea unui jug la care noi trebuie sã ne înjugãm. Prin aceasta, El face referire la voia Tatãlui, la împlinirea gândurilor lui

Dumnezeu. El ne spune cu alte cuvinte: «Abandonați-vã pe voi și tot ce aveți în mâinile Mele!».

Sã ne amintim de prietenii lui David, care au venit la el când locuia în peșterã. Cei care Îl urmeazã pe Domnul Isus sunt atrași la El și rãspund chemãrii Sale de a veni la El. Apoi El le spune: „Eu voi fi cu voi“. Prezența Domnului Isus alãturi de cei ai Sãi este pentru prima datã sugeratã în Matei 1: „Emanuel, Dumnezeu este cu noi“. Mai târziu, în capitolul 18, El spune: „Acolo Eu sunt în mijlocul lor“.

Putem compara aceasta cu Matei 11.28-30. Când luãm jugul Domnului asupra noastrã, El, în harul Sãu, Își ia locul alãturi de noi și El este Cel care, de fapt, poartã întreaga povarã. A lua jugul împreunã cu El înseamnã sã fim sub influența Lui, învãțând cum sã împlinim voia lui Dumnezeu. El nu ne dã o listã cu porunci, ci vine exact acolo unde ne aflãm noi, ca sã putem astfel învãța de la El. Verbul „a învãța“ folosit aici înseamnã „a învãța ca un ucenic“. Domnul ne încurajeazã, adãugând: „Cãci Eu sunt blând și smerit cu inima“. El nu este un stãpân aspru, așa cum erau fariseii, cu sistemul lor religios copleșitor. Domnul nostru este exact contrariul: blând și smerit cu inima. El ne atrage la Sine prin aceste caracteristici. Luând jugul Sãu, vom deveni și noi smeriți și blânzi. E. BouterMiercuri 22 NoiembrieNoi, cei mulți, suntem un singur trup în Hristos, și fiecare, mãdulare unii altora.                    Romani 12.5Apostolul Pavel folosește câteva metafore pentru a descrie Adunarea. În 1 Corinteni, el folosește o analogie din agriculturã, atunci când scrie: „Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 3.5-9). Pavel folosește de asemenea o metaforã din arhitecturã în 1 Corinteni. El îi descrie pe sfinți ca fiind „clãdirea lui Dumnezeu“ (versetul 9). Ca un arhitect înțelept, Pavel a pus temelia, însã fiecare trebuie sã ia seama ce zidește pe ea. Nimeni nu poate pune o altã temelie în afara celei care a fost pusã și care este Isus Hristos.

Pavel folosește apoi o metaforã de ordin anatomic pentru ilustrarea Adunãrii. Pavel îi descrie pe cei credincioși ca fiind „Trupul lui Hristos“. Aceastã ilustrație o folosește doar în epistolele sale cãtre Romani, Corinteni, Efeseni și Coloseni. El folosește cuvântul grecesc „soma“ (trup) de treizeci de ori, pentru a ilustra modul de funcționare al adunãrii. Pavel folosește acest cuvânt pentru a face referire la trupul omenesc, cu diversele lui mãdulare, și apoi face aplicații la Trupul lui Hristos.

Aceastã metaforã este folositã cel mai mult în Epistola cãtre Corinteni. Ne dãm seama repede cã destinatarii acestei epistole erau carnali și imaturi. Erau divizați și unitatea lipsea din mijlocul lor. Cu siguranțã cã, citind ceea

ce este scris în capitolul 12, era imposibil sã nu distingã mesajul Duhului lui Dumnezeu: creștinii sunt mãdulare unii altora. Când pierdem din vedere acest lucru, începem sã credem cã suntem independenți și cã putem funcționa de unii singuri, neavând nevoie de alții. Începem de asemenea sã credem cã unele mãdulare sunt mai importante decât altele. Acest fel de gândire ne face sã fim nemulțumiți de locul pe care Domnul ni l-a dat în Trup. Pierdem din vedere Persoana Sa și scopul Sãu. Sã reținem aceste cuvinte: suntem mãdulare unii altora! T. P. HadleyJoi 23 NoiembrieHrana lui zilnicã, întreținerea lui permanentã, îi era datã de cãtre împãrat în fiecare zi, în toate zilele vieții sale.              2 Împãrați 25.30Ioiachin nu primea din partea împãratului hranã pentru o lungã perioadã, ci hrana îi era datã în fiecare zi. Avem aici o imagine a poziției în care se aflã cei credincioși ai Domnului. Partea de fiecare zi este tot ceea ce ne trebuie. Nu avem nevoie astãzi de proviziile pentru mâine; ziua de mâine încã nu a venit și nevoile ei nu sunt încã actuale. Setea de care s-ar putea sã suferim în lunile care vor veni nu are nevoie sã fie potolitã acum, fiindcã nu o simțim încã. Dacã avem îndeajuns pentru fiecare zi în parte, nu vom duce niciodatã lipsã de nimic.

Nu putem mânca sau bea mai mult decât provizia de fiecare zi. Orice surplus va avea nevoie sã fie depozitat și va aduce cu el îngrijorarea de a nu fi furat de hoți. Un toiag este de ajutor cãlãtorului, însã o legãturã de toiege va fi o povarã pentru el. „Suficient“ este la fel de îndestulãtor ca un ospãț și este cantitatea de care ne putem bucura cu adevãrat.

Trebuie sã ne mulțumim cu ceea ce Tatãl ne dã zilnic. Experiența lui Ioiachin este și a noastrã: avem o parte sigurã și perpetuã, datã nouã, prin har, de Dumnezeu. Cu siguranțã, acesta este un motiv de recunoștințã din partea noastrã.

În ce privește harul, avem nevoie de o provizie zilnicã. La fel și cu puterea: nu o putem înmagazina, ci trebuie sã cerem în fiecare zi ajutor de sus. Este minunatã siguranța cã o parte zilnicã ne este asiguratã. Din Cuvânt, prin predici, meditație, rugãciune și dependențã de Dumnezeu, vom primi în fiecare zi putere. Avem tot ceea ce ne trebuie în Domnul Isus. Sã ne bucurãm de partea datã nouã în fiecare zi! Sã nu suferim niciodatã de foame, în timp ce pâinea zilnicã a harului se aflã pe masa îndurãrii!

C.H. SpurgeonVineri 24 NoiembrieRobii și slujitorii, dupã ce fãcuserã jãratic (pentru cã era frig), stãteau și se încãlzeau; Petru dar stãtea cu ei și se încãlzea.             Ioan 18.18

Acesta a fost ultimul pas pe drumul descendent care l-a condus pe Petru la lepãdarea de Domnul Isus. El afirmase cu îndrãznealã la început cã niciodatã n-avea sã se lepede de Domnul sãu, chiar și atunci când Domnul Isus i-a spus clar cã așa urma sã facã (Matei 26.34,35). Aceastã atitudine de încredere în sine era semn al unui mare pericol. Apoi, când Domnul Se ruga în grãdinã, Petru n-a gãsit necesar sã vegheze împreunã cu El, ci a dormit. Luca 22.45 ne spune: „Ridicându-Se de la rugãciunea Sa, a venit la ucenicii Sãi și i-a gãsit dormind de întristare“. Petru credea cã era gata sã înfrunte vrãjmașul și cã nu avea nevoie de rugãciune. Când au venit cei care L-au arestat pe Domnul Isus, el a scos sabia și i-a tãiat urechea robului marelui preot (Ioan 18.10). Aceasta a fost o râvnã carnalã, lipsitã de curaj spiritual. Împreunã cu ceilalți ucenici, Petru L-a pãrãsit pe Domnul și a fugit (Matei 26.56).

El a fost totuși curios sã vadã ceea ce avea sã se întâmple cu Domnul, așa cã, fiind ajutat de Ioan, a pãtruns în curtea marelui preot. Acolo, în curte, oamenii fãcuserã un foc, iar Petru a stat împreunã cu ei ca sã se încãlzeascã. Era frig afarã, însã și inima lui se rãcise, într-o anumitã mãsurã, fațã de Domnul și se afla într-o companie nepotrivitã. Dacã vom cãuta focul acestei lumi, nu vom gãsi o cãldurã adevãratã acolo. Petru voia de fapt sã dea impresia celor nelegiuiți cã era unul dintre ei. O astfel de ipocrizie trebuia datã pe fațã, iar Domnul a îngãduit ca cei necredincioși sã i se adreseze lui Petru în aceastã privințã. Cea de-a treia tãgãduire a lui Petru a fãcut ca privirea Domnului sã se intersecteze cu cea a lui Petru, iar acesta a ieșit afarã și a plâns cu amar. Prin aceastã experiențã tristã, Petru a învãțat cã nu se putea încrede în el însuși, ci în Domnul. L. M. GrantSâmbãtã 25 NoiembriePreotul Ezra a adus legea înaintea adunãrii, atât a bãrbaților cât și a femeilor și a tuturor celor care puteau auzi și înțelege, în cea dintâi zi a lunii a șaptea. Și a citit în ea în fața locului deschis care era înaintea Porții Apelor, de dimineațã pânã la amiazã, în prezența bãrbaților și a femeilor și a acelora care puteau înțelege. Și urechile întregului popor erau atente la cartea legii … Și citeau lãmurit din cartea legii lui Dumnezeu și îi dãdeau înțelesul și explicau cele citite.   Neemia 8.2,3,8

Dupã captivitatea babilonianã (33) – Citirea legiiZidul Ierusalimului a fost terminat în a douãzeci și cincea zi a lunii Elul. O sãptãmânã mai târziu, poporul s-a strâns laolaltã cu o mare dorințã de a i se citi Cuvântul lui Dumnezeu. Fuseserã protejați și ajutați de Domnul, iar acum doreau sã-I slujeascã și își dãdeau seama cã aveau nevoie sã cunoascã ce era scris în Cuvântul Sãu. Fie ca și noi sã avem aceeași dorințã în ziua de astãzi!

Fuseserã fãcute pregãtirile necesare. Ezra stãtea pe o platformã de lemn, așa încât sã poatã fi auzit de miile de oameni care se adunaserã pe locul deschis din fața Porții Apelor (apa este un simbol adesea folosit în Scripturã pentru a desemna Cuvântul lui Dumnezeu). Lângã el stãteau leviții, care ajutau poporul sã înțeleagã Legea. Poporul s-a plecat cu respect și s-a închinat Domnului atunci când cartea Legii a fost deschisã. Ezra citea din ea și ceilalți traduceau și explicau, fiindcã Legea fusese scrisã în ebraicã, cu nouã sute de ani în urmã, iar poporul vorbea aramaica. Citirea dura de dimineața pânã la miezul zilei.

La auzul celor scrise, poporul a început sã plângã, fiindcã a devenit conștient de neascultarea sa fațã de Legea lui Dumnezeu. Conducãtorii i-au îndemnat pe cei din popor sã nu mai plângã, amintindu-le cã aceea era o zi sfântã pentru Domnul. Mai degrabã, ei trebuiau sã mãnânce ce este gras și sã bea bãuturi dulci și sã trimitã porții și celor care nu aveau. Bucuria Domnului era tãria lor. Acest lucru este adevãrat și astãzi. Dumnezeu dorește sã ne dea bucurie, pe mãsurã ce citim și înțelegem Cuvântul Sãu – o bucurie adâncã, pe care sã o împãrtãșim și altora. Poporul a urmat instrucțiunile care îi fuseserã date. E. P. Vedder, Jr.Duminicã 26 NoiembrieDar știu cã Rãscumpãrãtorul meu trãiește și la urmã El Se va ridica pe pãmânt. Și dupã ce aceastã piele a mea va fi nimicitã, totuși fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu.                                     Iov 19.25,26Saducheii au fost adesea în conflict cu Domnul Isus. Una din trãsãturile distinctive ale acestei secte era cã respingea ideea învierii trupului. Hristos a scos în evidențã aceastã eroare citând din Vechiul Testament (Marcu 12.18-27). Învãțãtura despre înviere a fost „adusã la luminã“ în plinãtatea ei în Noul Testament (2 Timotei 1.10), însã ea apare și în Vechiul Testament, așa cum putem vedea în cartea Iov.

Aceastã carte a fost probabil scrisã în timpurile patriarhale, fiind astfel una dintre cele mai vechi cãrți ale Bibliei. Cât de remarcabilã este deci afirmația lui Iov despre înviere! El se roagã sã-i fie înscrise cuvintele – „O, de ar fi scrise cuvintele mele! O, de ar fi înscrise într-o carte! De ar fi gravate cu condei de fier și plumb, în stâncã, pentru totdeauna!“ (Iov 19.23,24). Rugãciunea sa a primit rãspuns: mii de ani mai târziu, noi citim cuvintele lui! Iov vorbește despre Rãscumpãrãtor și, sã remarcãm, Îl numește: „Rãscumpãrãtorul meu“. Toate adevãrurile biblice trebuie la un moment dat sã fie personalizate; dacã doctrina lui Hristos este ținutã doar la nivel intelectual, și nu în inimã, prin credințã, ea este inutilã. Iov Îl vede, în mod profetic, pe Rãscumpãrãtorul sãu stând pe pãmânt. El vorbește despre Dumnezeu în aceste versete, însã noi știm cã Rãscumpãrãtorul este

Domnul Isus Hristos, „Dumnezeu manifestat în trup“. El a stat odinioarã pe pãmânt și va sta din nou, la a doua venire a Sa (Zaharia 14.4).

Într-un capitol precedent, Iov întreabã: „Dacã moare un om, va trãi el din nou?“. Acum însã el rãspunde la propria întrebare, spunând: „Dupã ce aceastã piele a mea va fi nimicitã“, o figurã de stil care ilustreazã moartea, „totuși fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu“. Aceasta este o puternicã afirmare a nãdejdii sale în învierea trupului. Cât de minunat este sã vedem atât unitatea Scripturii în ce privește doctrinele ei, cât și nãdejdea tuturor sfinților de-a lungul veacurilor! B. ReynoldsLuni 27 NoiembrieEl va fi mare înaintea Domnului.                                                Luca 1.15Ioan Botezãtorul a întors pe mulți din Israel la Domnul Dumnezeul lor, predicând: „Pocãiți-vã, cãci împãrãția cerurilor s-a apropiat“ (Matei 3.2). El era un om neobișnuit, lucru vãzut și în hainele pe care le purta și în hrana pe care o mânca. Când oamenii au început sã-i acorde atenție, el le-a îndreptat privirile cãtre Domnul Isus: „Iatã Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatul lumii“ (Ioan 1.29). În ochii sãi, el nu era vrednic nici sã dezlege cureaua sandalelor Domnului. Ce bine ar fi sã avem și noi gânduri la fel de înalte cu privire la Hristos și la fel de joase cu privire la noi înșine, dupã cum Ioan a spus: „El trebuie sã creascã, iar eu sã mã micșorez“ (Ioan 3.30)!

Ioan a ajuns în închisoare, deoarece condamnase cu credincioșie purtarea imoralã a lui Irod. Acolo, auzind despre lucrãrile lui Hristos, a început sã se întrebe de ce continua sã se afle în închisoare, dacã adevãratul Împãrat venise. A trimis doi dintre ucenicii sãi sã-L întrebe pe Domnul: „Tu ești Cel care vine, sau trebuie sã așteptãm pe altul?“ (Matei 11.3). Domnul Isus i-a trimis înapoi cu o relatare despre lucrãrile de har pe care aceștia tocmai le vãzuserã, adãugând un îndemn plin de har: „Ferice de cel care nu va gãsi o pricinã de poticnire în Mine“ (versetul 6). Da, Împãratul venise, însã nu în felul în care se așteptase Ioan. Trebuia rezolvatã problema pãcatului înainte de instaurarea Împãrãției în putere.

Dupã aceea, Domnul Isus a stat de partea slujitorului Sãu înaintea mulțimii. El îl numește „mai mult decât un profet“ și spune: „Dintre cei nãscuți din femei nu s-a ridicat niciunul mai mare decât Ioan“ (versetele 9 și 11). Ce mãrturie mãreațã! Unii puteau sã disprețuiascã credința șovãitoare a lui Ioan, însã Domnul simte împreunã cu el și îi apãrã reputația. Ioan era lampa care ardea și care strãlucea; el dãduse o mãrturie credincioasã pentru Domnul (Ioan 5.35). Noi – în Împãrãția cerurilor – suntem mai mari decât Ioan, datoritã a ceea ce avem în virtutea morții, învierii, înãlțãrii și glorificãrii Domnului, având de asemenea Duhul Sfânt; dar cum este

devotamentul nostru personal și practic fațã de Cel care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi? S. AttwoodMarți 28 NoiembrieIa pe leviți din mijlocul fiilor lui Israel și curãțește-i. Și așa sã faci cu ei, ca sã-i curãțești: stropește peste ei apa pentru curãțire de pãcat; și ei sã treacã briciul peste toatã carnea lor și sã-și spele hainele și sã se curãțeascã.                                                       Numeri 8.6,7Aceasta este cu privire la leviți: de la vârsta de douãzeci și cinci de ani în sus sã vinã sã lucreze în lucrarea slujbei cortului întâlnirii. Și, de la vârsta de cincizeci de ani, sã iasã din lucrarea slujbei și sã nu mai slujeascã.                                                    Numeri 8.24,25Consacrarea leviților consta în stropirea cu apã, raderea întregului trup și spãlarea hainelor. Ei trebuiau sã stea înaintea cortului întâlnirii, iar întreaga adunare a fiilor lui Israel își punea mâinile peste ei. Astfel, întreaga adunare era identificatã cu slujirea leviților. Ei îi reprezentau pe toți cei din popor și slujeau în locul lor. Stropirea cu apã este o imagine a curãțirii de pãcate. Nu puteau face pentru ei înșiși aceastã stropire, ci altcineva trebuia s-o facã pentru ei.

Briciul aplicat pe tot trupul vorbește despre judecata asupra a tot ceea ce vine din carne, din vechea naturã. Ei trebuiau, de asemenea, sã-și spele hainele, apa folositã semnificând Cuvântul aplicat tuturor obiceiurilor și cãilor noastre. Lecțiile cuprinse aici sunt numeroase. Cel care vrea sã fie un adevãrat levit în slujbã trebuie sã foloseascã în mod constant briciul judecãții de sine, pentru a îndepãrta tot ceea ce vine din eul lor.

Perioada de slujbã a leviților era fixatã de Lege. Era un har cã, la cincizeci de ani, leviților li se permitea sã se retragã din slujba lor. De la douãzeci și cinci la treizeci de ani, ei puteau face lucrãri mai ușoare la cort, la fel cum leviții de peste cincizeci de ani erau scutiți de muncile grele. Domnul încã fixeazã perioada în care cei ai Sãi Îi slujesc și, de asemenea, perioada în care cautã sã le ofere odihnã și mângâiere (Ioan 21.12,18,19).

A. C. GaebeleinMiercuri 29 NoiembrieDar El, rãspunzând, le-a spus: „Bine a profețit Isaia despre voi, fãțarnicilor, dupã cum este scris: «Poporul acesta Mã onoreazã cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Dar în zadar Mi se închinã ei, învãțând ca învãțãturi porunci ale oamenilor». Pentru cã, pãrãsind porunca lui Dumnezeu, țineți tradiția oamenilor: spãlarea urcioarelor și a paharelor, și faceți multe altele ca acestea“.                Marcu 7.6-8Liderii religioși ai poporului au venit la Isus nu cu un simțãmânt al vreunei nevoi, nici al harului Sãu, ci pentru a I se împotrivi, gãsind vinã ucenicilor

Sãi, fiindcã mâncau cu mâinile nespãlate. Religia acestor oameni consta în onorarea tradițiilor strãmoșești, prin împlinirea anumitor forme și ceremonii, pe care oricine le poate face și care aduc o reputație înaintea oamenilor, însã care lasã inima departe de Dumnezeu.

În rãspunsul dat acestor oameni, Domnul dã pe fațã goliciunea religiei lor, care consta doar în forme exterioare.

În primul rând, o astfel de religie îi face pe oameni fãțarnici, așa cum dovedește Scriptura, fiindcã Isaia a spus: „Poporul acesta Mã onoreazã cu buzele, dar inima lui este departe de Mine“. A fi fãțarnic, sau ipocrit, înseamnã sã pretinzi a fi ceea ce nu ești. Prin formele lor religioase, ei se arãtau foarte evlavioși înaintea oamenilor și vorbeau mult despre respectul lor fațã de Dumnezeu. De fapt, inimile lor erau departe de Dumnezeu. În al doilea rând, Domnul aratã cã o astfel de religie este deșartã. Ea poate aduce o reputație înaintea oamenilor, însã este lipsitã de valoare în ochii lui Dumnezeu. În al treilea rând, o astfel de religie înlãturã Cuvântul clar al lui Dumnezeu, înlocuindu-l cu tradițiile oamenilor.

Acești farisei și cãrturari erau liderii religioși ai rãmãșiței care revenise din captivitatea babilonianã. Exista, într-adevãr, în zilele Domnului, o micã rãmãșițã în cadrul acestei rãmãșițe, care se temea de Domnul și aștepta rãscumpãrarea în Israel, însã, din nefericire, cei mai mulți din popor cãzuserã în starea cumplitã ilustratã de acești lideri. Din punct de vedere exterior, ei pãreau foarte evlavioși înaintea oamenilor și rosteau cuvinte corecte, însã învãțãm de aici cã, deși toate acestea existã, este posibil ca inima sã fie departe de Dumnezeu, iar Cuvântul lui Dumnezeu sã fie înlocuit de tradițiile oamenilor. H. SmithJoi 30 NoiembrieFaraon a chemat pe Moise și pe Aaron și a zis: „Mergeți, jertfiți Dumnezeului vostru în țarã!“. Exod 8.25Mergeți, slujiți Domnului Dumnezeului vostru! Cine și care vor merge?                                      Exod 10.8

Pãrãsirea Egiptului (1)Când Dumnezeu a vrut sã-Și scoatã poporul din Egipt, faraon a propus un compromis, prin care dorea, bineînțeles, sã ținã în continuare poporul în robie. El i-a fãcut trei oferte lui Moise, fiecare dintre ele fiind de naturã sã împiedice rãscumpãrarea deplinã a poporului, așa cum Dumnezeu dorea sã o lucreze.

Primul compromis a fost: „Închinați-vã în țarã“. Lumea ne spune și astãzi: «De ce sã plecați? Aveți dreptul la o opinie proprie, însã de ce sã fiți atât de extremiști? De ce este nevoie de o cãlãtorie de trei zile în pustie? De ce sã vã separați de lucrurile în care ați fost crescuți și de oameni la fel de buni

ca voi?». Lumea nu știe ce implicã cele trei zile de cãlãtorie în pustie și nici cã moartea și învierea lui Hristos ne face sã nu mai fim din aceastã lume, așa cum El Însuși nu mai este din ea. Egiptul – loc al bogãțiilor, al luxului, al civilizației și al idolatriei – și pustia! Ce contrast! Însã doar în pustie Îi putem aduce jertfe lui Dumnezeu.

Apoi faraon a folosit o altã stratagemã: „«Mergeți, slujiți Domnului Dumnezeului vostru! Cine și care vor merge?». Și Moise a zis: «Vom merge cu tinerii noștri și cu bãtrânii noștri, cu fiii noștri și cu fiicele noastre; cu turmele noastre și cu cirezile noastre vom merge, pentru cã avem o sãrbãtoare pentru Domnul». Și el le-a zis: «Așa sã fie Domnul cu voi, cum vã voi lãsa eu sã plecați, pe voi și pe pruncii voștri! Vedeți cã rãul este înaintea voastrã! Nu așa; mergeți deci voi, bãrbații, și slujiți Domnului, pentru cã aceasta doriți»“ (Exod 10.8-11). Oprind copilașii în țarã, faraon era convins cã bãrbații nu aveau sã se depãrteze prea mult de Egipt. La fel stau lucrurile și acum. Cât de mulți credincioși se întorc în lume din cauza copiilor lor, pe care nu i-au luat împreunã cu ei afarã din lume…!

F. W. Grant