DOMNUL ESTE APROAPE – GBV

1 IUNIEŞi sângele vă va fi semn pe casele în care sunteţi; şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi.              Exod 12.13

Dă-mi o dovadă că sunt mântuit! Ah! O mărturie că sunt din poporul lui Dumnezeu! „Sângele vă va fi semn“. Nu există niciun alt semn dat. Nu căuta un semn în inima ta, ci priveşte-l în sângele lui Hristos; nu privi la simţămintele tale, ci la suferinţele Sale; nu la bucuria ta, ci la durerea Sa. Nu ar fi fost credinţă, ci neascultare, dacă Israel şi-ar fi petrecut noaptea întrebându-se şi cercetând dacă semnele sângelui erau deasupra uşilor caselor lor. „Şi nimeni dintre voi să nu iasă la intrarea casei lui până dimineaţa“, a spus Dumnezeu. Şi ei au stat înăuntru şi au aşteptat zorile.

Cei ale căror uşi sunt închise şi care sunt adunaţi cu teamă şi tremur în jurul mielului lor pascal sunt oare mai puţin în siguranţă decât vecinii lor care aşteaptă în linişte dimineaţa apropiată a libertăţii în timp ce ţin sărbătoarea? În sângele de pe uşă, şi nu în sentimentele celor din casă, stă siguranţa. Credinţa Îl ascultă pe Dumnezeu, ia sângele şi îl stropeşte; în sângele răscumpărător era siguranţa.

Dar vreau o dovadă că Dumnezeu nu mă condamnă pentru păcatele mele!Să privim cuvintele Sale: „Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“.

Sabia dreptăţii a fost împlântată în Înlocuitorul nostru cel vrednic de adorare. Dreptatea Lui nu mai cere o a doua judecată, nici o altă moarte pentru păcat. Sabia care a înjunghiat mielul îi acoperă acum pe aceia pentru care sângele a fost vărsat. M-am aplecat cândva asupra unui sărman muribund şi i-am spus: «Prietene, eşti pe cale să părăseşti această lume. Curând vei apărea înaintea lui Dumnezeu. Cum este sufletul tău? Unde sunt păcatele tale?». Era mult prea slab ca să ridice un deget măcar, însă a privit liniştit în sus şi a şoptit: «Păcatele mele sunt sub sânge». El s-a încrezut în acest fapt – că Dumnezeu priveşte la jertfa Fiului Său, şi nu la păcatele celor care îşi pun nădejdea în El.H. F. Witherby

 2 IunieIsus i-a zis: „Deci fiii sunt scutiţi. Dar, ca să nu-i facem să se poticnească, mergi la mare şi aruncă o undiţă şi ia primul peşte care vine; şi, deschizându-i gura, vei găsi un stater; ia-l şi dă-li-l lor, pentru Mine şi pentru tine“.            Matei 17.26,27

Tributul despre care se vorbeşte aici nu este unul pentru autoritatea civilă, ci este vorba de didrahma (un stater era echivalentul a două didrahme) pe care fiecare evreu adult o plătea pentru slujba templului şi pe care ei şi l-au impus de bunăvoie în timpul lui Ezra – un tribut pentru Domnul. Întrebarea pe care colectorii de taxe i-au pus-o de fapt lui Petru era dacă Stăpânul său era un iudeu credincios. Petru, cu zelul său caracteristic, dar totuşi în ignoranţă, a răspuns imediat: „Da!“.Domnul dă dovadă de cunoştinţă divină cu privire la ce s-a întâmplat, luându-i-o înainte lui Petru, pentru a îi vorbi, într-o dovadă de har impresionantă, de poziţia cea nouă pe care El i-o dădea lui Petru şi celorlalţi împreună cu el. Domnul îi spune: „Împăraţii pământului de la cine primesc vamă sau taxă? De la fiii lor, sau de la străini?“. Petru răspunde: „De la străini“. „Deci“, spune Domnul, „fiii sunt scutiţi“. Noi suntem copiii, tu şi cu Mine, împăratului măreţ al templului şi, ca atare, suntem scutiţi de a plăti tribut. „Dar ca să nu-i facem să se poticnească …“, spune Domnul introducându-l şi pe Petru alături de El. Următoarele Lui cuvinte dezvăluie puterea Sa divină asupra creaţiei, făcând ca peştele să aducă doar ceea ce era necesar. Apoi din nou îl pune pe Petru alături de El în poziţia de fiu, prin cuvinte de un har copleşitor: „Dă-li-l lor, pentru Mine şi pentru tine“.Tresar şi inimile noastre la aceste cuvinte, mişcate până în străfund? Dacă Hristos ne-ar spune: „Pentru Mine şi pentru tine“, oare cum ar trebui noi să ne simţim în legătură cu aceasta? Şi o spune El. Fiul lui Dumnezeu să spună unuia ca mine „tu şi cu Mine“! Ştiu că este rezultatul răscumpărării pe care El a împlinit-o; o binecuvântare pe care doar inima Sa – care răspunde planurilor Tatălui – ar fi putut-o gândi pentru noi.J.N.Darby

3 Iunie

Veniţi şi să ne întoarcem la Domnul! Pentru că El a sfâşiat şi El ne va vindeca; El a lovit şi El ne va lega rana. În două zile ne va reda viaţa; a treia zi ne va ridica şi vom trăi înaintea feţei Lui.     Osea 6.1,2

Văzând Adunarea în aceeaşi glorie cu Domnul Isus, Israelul şi naţiunile din timpul Mileniului vor cunoaşte că ea este obiectul aceleiaşi iubiri cu care Domnul Isus Însuşi este iubit de către Tatăl. Israel şi naţiunile vor fi fericite, într-un mod deosebit Israel, sub domnia Împăratului şi a sfinţilor Săi glorificaţi: însă nu va putea fi o deosebire mai clară decât aceea care există între Mireasa Mielului şi naţiunile asupra cărora ea va domni alături de Domnul şi Mirele ei.

Chemarea distinctă a lui Israel este pentru binecuvântări pământeşti. Dacă ar fi fost ascultători, bogăţia, puterea, faima şi prosperitatea ar fi fost semnele faptului că Dumnezeu le aprobă căile. Prin neascultarea lor, idolatria lor şi mai ales respingerea Mântuitorului, ei au intrat sub

administrarea pedepsei lui Dumnezeu şi acea pedeapsă a fost manifestată împotriva lor în toate judecăţile pământeşti care i-au ajuns. Ne referim acum la modul de lucru al lui Dumnezeu cu ei ca naţiune în guvernarea Sa pe pământ. Din punct de vedere individual, ei sunt, bineînţeles, asemenea tuturor oamenilor, expuşi judecăţii veşnice; iar dacă nu sunt salvaţi prin har, prin credinţă, acea judecată va avea ca rezultat nefericirea veşnică.

Scriptura nu lasă loc de îndoială pentru faptul că, în această lume, mânia lui Dumnezeu împotriva lui Israel a fost, este şi încă va fi manifestată prin intermediul unor calamităţi pământeşti.

Pe de altă parte, profeţia dovedeşte că aprobarea lui Israel de către Dumnezeu, ca naţiune restabilită şi mântuită, va fi manifestată prin belşugul prosperităţii şi al binecuvântării pământeşti. Chemarea lui Israel este una pământească; prin urmare, cu privire la Israel, necazul pe pământ este un semn al nemulţumirii lui Dumnezeu, iar prosperitatea, un semn al aprobării şi al favorii Sale. W. Trotter

 4   IunieŞi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peştelui.         Iona 2.1

Rugăciunea scurtă şi pătrunzătoare a lui Iona din pântecele peştelui înfăţişează spaimele fizice şi psihice pe care el le-a îndurat acolo:

„Am strigat din pântecele Locuinţei morţilor … apele mi-au cuprins sufletul; adâncul m-a învăluit; papura s-a împletit în jurul capului meu … zăvoarele pământului se închiseseră după mine pentru totdeauna.“ De ce o astfel de experienţă? Care a fost scopul ei? Ea l-a făcut pe Iona să se pocăiască şi să se întoarcă spre Dumnezeu în încercarea sa. El s-a rugat cu stăruinţă. Şi-a adus aminte de Domnul. A adus chiar mulţumiri şi, prin credinţă, a strigat: „Salvarea este de la Domnul“. În acel loc îngrozitor, Iona a fost reabilitat pentru Domnul şi a fost făcut potrivit pentru lucrarea măreaţă la care El îl chemase.

Pentru noi, care sperăm să nu fim vreodată înghiţiţi de vreun peşte mare, această experienţă oferă o lecţie deosebit de reală cu privire la dezavantajele neascultării. Uneori Domnul foloseşte măsuri extreme pentru a atrage atenţia slujitorilor Săi rătăciţi. În calitatea Sa de Suveran, El nu este limitat doar la acele mijloace care pot face apel la logica şi la simţămintele umane.

Cu mult mai semnificativ este faptul că această experienţă prefigurează moartea pe care Domnul nostru Isus Hristos urma să o îndure la sute de ani după Iona. Chiar El a vorbit despre aceasta cu puţin înainte de moartea Sa: „Aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui celui mare trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12.40).

Aşa cum Iona a fost aruncat din gura peştelui celui mare, tot aşa Domnul nostru a înviat victorios din mormânt. Dar, în timp ce eliberarea lui Iona era

doar pentru el însuşi, învierea Mântuitorului nostru victorios este pentru noi. Isus Domnul nostru „a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4.25). G. W. Steidl

 5 IunieVeţi primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi veţi fi martorii Mei atât în Ierusalim, cât şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului.    Fapte 1.8

Faptul că cei credincioşi trebuie să fie martori ai Domnului Isus Hristos este foarte clar exprimat în Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că cei credincioşi au eşuat în a fi martori pentru Domnul nostru este de asemenea o realitate, şi încă una foarte tristă. Dacă cineva se mulţumeşte doar să ştie că este mântuit şi nu simte nicio responsabilitate în continuare, aceasta este o situaţie tristă şi poate genera îndoială cu privire la realitatea credinţei acelui om. Acest fapt ar trebui să conducă la cercetare de sine pentru a fi sigur despre credinţa sa că nu este ca aceea descrisă în Iacov 2.26: „Pentru că, după cum trupul fără duh este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă“. Nu înseamnă că fiecare credincios trebuie să fie un evanghelist, ci că fiecare credincios trebuie să caute să facă lucrarea unui evanghelist, chiar dacă, poate, la o scară foarte mică. Un credincios nu poate fi cu totul mut în ceea ce priveşte credinţa sa, mai ales acolo unde este libertate religioasă. «Nu doar că noi am fost scăpaţi de iad», scria odată C. H. Mackintosh, «acest fapt este adevărat; nu doar că am fost iertaţi, îndreptăţiţi şi acceptaţi; toate acestea sunt adevărate, însă noi suntem chemaţi la lucrarea înaltă şi sfântă de a purta prin această lume numele, mărturia şi gloria Domnului nostru Isus Hristos». În 2 Corinteni 4.13, apostolul Pavel citează din Psalmul 116, spunând: „Şi, având acelaşi duh de credinţă, după cum este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem, de aceea şi vorbim“. Apostolii Petru şi Ioan nu stăteau înaintea unor interogatori prietenoşi atunci când spuneau: „Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Pentru că noi nu putem să nu spunem ceea ce am văzut şi am auzit“ (Fapte 4.19,20). A. M. Behnam

 6  IunieAşer n-a alungat pe locuitorii din Aco, nici pe locuitorii Sidonului … Şi aşeriţii au locuit în mijlocul canaaniţilor, locuitoriiţării,pentru că nu i-au alungat. Judecători 1.31,32Şi acestea sunt naţiunile pe care le-a lăsat Domnul ca să încerce prin ele pe Israel … toţi canaaniţii şi sidonienii. 

  Judecători 3.1,3Şi Isus, ieşind de acolo, a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie canaanită, ieşind din acele ţinuturi, a strigat.   Matei 15.21,22Femeia canaanită (1)

Episodul întâlnirii femeii canaanite cu Domnul Isus i-a pus adesea în încurcătură pe cei care au încercat să-l explice sau pur şi simplu doar să-l citească; în realitate însă, el este plin de învăţături preţioase pentru inima noastră. Înainte de a ne întoarce la istoria din Evanghelie, ar fi bine să privim la uimitorul context al strămoşilor şi al istoriei acestei femei.

Ea era o canaanită din regiunea cetăţilor Tir şi Sidon, regiune care astăzi corespunde ţării Libanului şi care în vechime era o parte a Feniciei. Citim în cartea Iosua că această regiune făcea parte din teritoriul alocat lui Israel şi, în particular, repartizat seminţiei lui Aşer pentru a-l stăpâni (Iosua 13.1-6). Seminţia lui Aşer nu i-a alungat însă pe canaaniţi din Sidon (Judecători 3.1-3). Din punct de vedere omenesc, Israel a eşuat în alungarea multor canaaniţi, şi totuşi, din punct de vedere divin, canaaniţii au fost lăsaţi în ţară cu un scop. Dumnezeu i-a folosit pentru a-l încerca şi pedepsi pe Israel (Judecători 2.3; 3.1-3).

Canaaniţii erau urmaşii lui Ham şi astfel ei se aflau sub blestemul lui Dumnezeu (Geneza 9.25). Ei s-au lăsat în seama idolatriei şi a rezultatelor sale demonice în modul cel mai josnic. Din acest motiv, Domnul le-a hotărât distrugerea (Geneza 15.15; Levitic 18.24). Totuşi, acolo urma să fie o fiică a Canaanului, a cărei credinţă nu putea fi contestată şi care urma să primească o binecuvântare printr-o întâlnire cu Fiul Dumnezeului celui viu.

B. Reynolds

 7 IunieŞi Isus, ieşind de acolo, a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie canaanită a strigat: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită rău de un demon“. Dar El nu i-a răspuns niciun cuvânt … Dar ea a venit şi I s-a închinat, spunând: „Doamne, ajută-mă!“. Iar El, răspunzând, a spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei“.       Matei 15.21-23,25,26Femeia canaanită (2)

V-aţi întrebat vreodată de ce Domnul Isus i-a răspuns acestei femei cu aparentă indiferenţă? Privind mai îndeaproape la acest pasaj, vom descoperi că nu era vorba de indiferenţă de partea Domnului. Mai degrabă istoria

femeii canaanite reprezintă un exemplu uimitor al felului cum apreciază El credinţa sinceră şi cum răsplăteşte această credinţă care nu se dă bătută, ci care perseverează.

Ea L-a numit „Fiul lui David“, însă ea nu se putea apropia de El în acest mod, pentru că era o canaanită. Domnul afirmă că El fusese trimis să salveze oile pierdute ale lui Israel (Matei 15.24). Ca Fiu al lui David, misiunea Sa era doar pentru Israel şi nu pentru naţiuni (Matei 10.5,6). În contrast cu aceasta, atitudinea ucenicilor era una de respingere: „Dă-i drumul, pentru că strigă după noi“ (Matei 15.23). Atitudinea lor faţă de ea era cu mult diferită de cea a Domnului Isus – pentru ei, ea era doar o pacoste! Dar Domnul îi cunoştea inima, iar scopul Lui era să o binecuvânteze!

Ea renunţă atunci la titlul de „Fiul lui David“ şi strigă pur şi simplu: „Doamne, ajută-mă!“. Domnul îi explică acum tăcerea Lui iniţială faţă de ea: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei“. Copiii (poporul lui Israel) erau moştenitorii promisiunilor, însă câinii (naţiunile) erau „străini“ şi „departe“ de „legămintele promisiunii“ (Efeseni 2.11-13). Răspunsul credinţei ei a fost: „Dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor“. Credinţa ei cea mare a primit răspuns şi fiica ei a fost vindecată din ceasul acela! (Matei 15.28). B. Reynolds

8 IunieMaria deci, luând o măsură de mir de nard curat, de mare preţ, I-a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.   Ioan 12.3

Betania poate însemna atât „casa durerii“, cât şi „casa răspunsului“; amândouă sunt adevărate despre casa care a fost ca un cămin pentru Domnul Isus. Moartea a adus în ea durerea, dar acum, după intervenţia plină de har şi de putere manifestată în învierea lui Lazăr, există răspunsuri: slujirea Martei izvorâtă dintr-o inimă sinceră; comuniune cu Lazăr cel înviat; şi închinare – probabil cel mai frumos exemplu de acest gen din Scriptură – din partea Mariei.

Ceea ce I-a adus ea Domnului Isus avea un conţinut remarcabil: o măsură de mir. Era curat, aşa cum se cuvenea Domnului, şi exprima un sacrificiu, din cauza preţului mare cu care îl plătise. Ea Îl onorează prin faptul că Îl unge cu acest mir, însă nu o face într-un mod formal sau ca pe o rutină. Era cu totul absorbită de ceea ce făcea. Ea a turnat tot mirul pe El şi a şters picioarele Lui cu părul ei. Era o cheltuială foarte mare pentru El şi o renunţare totală la ea. Era ceva intim şi în acelaşi timp plin de respect. Ea nu a rostit niciun cuvânt – potrivit poziţiei unei femei în cultura timpului – dar toată casa s-a umplut de mirosul mirului, rezultatul minunat a ceea ce ea a oferit.

Aceasta este probabil maximul de informaţie despre închinare pe care pot minţile noastre să-l primească sub forma unei imagini, însă fără îndoială că Duhul Sfânt o descrie pentru a ne ajuta în închinarea noastră, fie ea rostită,

fie tăcută. Faptul că ei sunt în casă înseamnă că momentul are o aplicaţie specială la Adunare, însă, dacă închinarea noastră este ca a Mariei – potrivită Scripturii, autentică, adunată încetul cu încetul ca o comoară, pornită din adâncul inimii şi însoţită de supunere – atunci ea va avea un rezultat spiritual oriunde am fi, pentru că Domnul va găsi plăcere în ea. Să ne amintim însă că ea nu va fi altceva decât rodul a ceea ce El a împlinit la cruce: totul pentru Dumnezeu şi pentru noi; nimic pentru El Însuşi. „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă“ (Efeseni 5.2). S. Attwood

 9 Iunie„Porunceşte fiilor lui Israel să scoată afară din tabără pe orice lepros şi pe oricine are o scurgere şi pe oricine este necurat printr-un mort. Fie parte bărbătească, fie parte femeiască, să-i scoateţi afară; să-i scoateţi afară din tabără, ca să nu întineze tabăra lor, în mijlocul căreia locuiesc Eu“. Şi fiii lui Israel au făcut aşa şi i-au scos afară din tabără.                     Numeri 5.2-4Jertfele în cartea Numeri (1)

Poporul lui Dumnezeu călătorea prin pustie. Scăpat din robia lui faraon, Israel era pe drumul spre Ţara Promisă. Era singura naţiune din lume care Îi aparţinea cu adevărat lui Dumnezeu; era condusă de El şi avea nevoie să fie în acord cu sfinţenia Lui. Aşadar, Dumnezeu le-a dat reguli pentru ca întreaga naţiune să fie organizată ca o tabără frumoasă, grupată în jurul cortului întâlnirii sau călătorind însoţită de prezenţa lui Dumnezeu. O imagine impresionantă, o mărturie minunată a gândurilor lui Dumnezeu arătată lumii! Totuşi, într-o oarecare măsură, totul era temporar, deoarece ei erau în călătorie. Fie stând pe loc şi aşteptând, fie călătorind, Dumnezeu Însuşi era în mijlocul lor şi sfinţenia Lui trebuia respectată. Nu era loc acolo pentru păcat, pentru voie proprie sau pentru întinăciune: orice formă a răului trebuia înlăturată din tabăra şi mărturia Sa.

1. Lepra înfăţişează voia proprie neţinută în frâu, puterea păcatului în cineva din poporul lui Dumnezeu, atunci când acesta refuză să se judece pe sine însuşi.

2. Scurgerea sau hemoragia unei persoane ilustrează insuficienţa sau chiar absenţa stăpânirii de sine.

3. Orice contact sau „atingere“ de un mort implica contaminare cu ceva marcat de moarte. Astfel, un sistem religios sau făcut de om, chiar dacă iniţial a fost dat de Dumnezeu, este „mort“ şi fără viaţă adevărată. Chiar şi Nicodim, un rabin şi învăţător de frunte, trebuia să se nască din nou.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să se separe şi să stea departe de orice astfel de influenţă. Aceste forme ale răului – dacă nu sunt judecate – au

capacitatea de a-i afecta pe alţii: întreaga tabără ar fi devenit întinată, iar mărturia lui Dumnezeu, stricată! A. E. Bouter

 10 IunieCine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.    1 Ioan 4.15,16

Nu apare aici nicio îndoială, ci o cunoştinţă vie a dragostei lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul creştinism. „Noi am cunoscut şi am crezut“. Să observăm de asemenea că aceasta nu înseamnă doar o simplă preocupare subiectivă cu dragostea, ceva ce a devenit o cursă pentru prea mulţi. Pentru a cunoaşte şi a savura dragostea aşa cum trebuie, este nevoie să fim obiectivi. Sentimentele nu sunt nicidecum un temei pentru gândire. Nu este vorba de faptul că mă simt iubit sau nu, ci de faptul că ştiu şi cred acest lucru pe baza faptului că este adevărat. Este cu totul separat de sentimentele mele: de aceea trebuie să caut cu hotărâre că cred aceasta din toată inima. Este un lucru cât se poate de drept şi de neîndoielnic. Dovezile acelei dragoste, arătate în întruparea Domnului Isus şi în jertfa Sa desăvârşită pentru binele nostru, sunt atât de puternice şi de netăgăduit, încât doar împotrivirea şi încăpăţânarea ar îndrăzni să le pună la îndoială. Dumnezeu este dragoste. Aceasta este însăşi natura Sa: de aceea El iubeşte.

Nu înflăcărarea răspunsului meu determină dacă El mă iubeşte sau nu. El mă iubeşte pentru că aceasta este natura Lui, separat de orice ar fi în mine şi ar determina o astfel de dragoste. Aşadar, cred acest lucru, pentru că este adevărat. Şi, crezându-l, trăiesc în dragoste, trăiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu în mine. Este o locuire permanentă, deoarece dragostea Dumnezeului veşnic este permanentă. Aceasta este singura bază stabilă pentru revărsarea dragostei din inimile noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii. Dragostea noastră faţă de alţii este de asemenea preţioasă, însă doar atunci când dragostea pentru Dumnezeu este sursa ei.L. M. Grant

 11 IuniePreoţii sunau din trâmbiţe înaintea chivotului lui Dumnezeu. Şi Obed-Edom şi Iehia erau uşieri pentru chivot. Şi David şi bătrânii lui Israel … au mers ca să suie chivotul legământului Domnului …cu bucurie.    1 Cronici 15.24,25Carul cel nou al lui David (5)

Să vedem acum fericitul efect al lucrului făcut „după rânduială“, căruia David i-a rămas credincios. Dacă vreţi să ştiţi unde găsiţi rânduiala, citiţi Exod 25.13-15. Chivotul trebuia transportat doar în acel mod. Dumnezeu îl descrisese destul de clar, însă David citise superficial cele scrise. Când a fost folosit carul cel nou al lui David vedem încăpăţânare, moarte, nemulţumire şi dezamăgire, în timp ce bucuria, încântarea şi închinarea lipseau în mod evident. Situaţia se schimbă atunci când se respectă „rânduiala“: „Ridicându-şi glasul cu bucurie“ (1 Cronici 15.16).

Doar preoţii puteau suna din trâmbiţe. Era partea unui preot aceea de a da semnalul de strângere a adunării (Numeri 10). Iar uşierii? Ei au avut cea mai mare grijă de chivot.

Bineînţeles că, în privinţa ordinii în adunare, atunci când suntem strânşi pentru închinare, mărturia evangheliei, lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi primirea în adunarea Sa astăzi, este de o deosebită importanţă să avem duhul uşierilor. Trebuie să avem mare grijă privitor la tot ceea ce este legat de Hristos şi de interesele Sale.

Acesta este cu siguranţă rezultatul ascultării. „Dumnezeu i-a ajutat pe leviţi să poarte chivotul legământului Domnului“ (1 Cronici 15.26). Să observăm atenţia lui Dumnezeu faţă de leviţi atunci când lucrurile sunt potrivite cu gândul Său – ei sunt ajutaţi, iar apoi, tipic jertfelor, vedem închinarea revărsându-se spre Dumnezeu. Dacă tu şi cu mine ne propunem să ascultăm cu adevărat de Cuvântul Domnului, indiferent de preţ, vom vedea că Dumnezeu ne va ajuta şi că va fi bucurie în sufletele noastre şi închinare şi o slujire plină de roadă faţă de Dumnezeu. W. T. P. Wolston

 12  IuniePentru că Irod … îl legase [pe Ioan] în închisoare, din cauza Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său, pentru că se căsătorise cu ea. Pentru că Ioan îi spunea lui Irod: „Nu-ţi este permis s-o ai pe soţia fratelui tău“. Iar Irodiada îl ura şi voia să îl omoare şi nu putea, pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi-l ocrotea; şi, auzindu-l, stătea pe gânduri şi-l asculta cu plăcere.    Marcu 6.17-20Profeţi şi profeţiile lor – Ioan Botezătorul (5)

Predica lui Ioan Botezătorul nu era restrânsă doar la oamenii de rând care veneau la el în pustie şi pe malul Iordanului. El a condamnat fără ezitare păcatul tetrarhului Irod de a se căsători cu soţia fratelui său, Irodiada. Dacă citim cele câteva pasaje unde este menţionat acest fapt, este evident că Ioan nu predica despre răutatea lui Irod în faţa poporului, ci îl înfrunta direct, cu îndrăzneală.

A spune conducătorului ţării „Nu-ţi este permis“ arată clar că mai important era Cuvântul lui Dumnezeu decât orice alt împărat omenesc. Cuvântul lui

Dumnezeu este autoritatea supremă pentru toţi oamenii, de la cel mai mare până la cel mai mic. În mod repetat vedem în Scriptură cum profeţii lui Dumnezeu îi condamnă pe împăraţi atunci când comportamentul lor este clar împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei care L-au slujit astfel pe Dumnezeu au trebuit să îndure suferinţă şi chiar moarte, la fel cum a îndurat şi Ioan Botezătorul în cele din urmă, ca o consecinţă a poziţiei pe care ei au luat-o. Şi slujitorii lui Dumnezeu astăzi pot înfrunta martiriul ca pe un posibil rezultat al credincioşiei lor.

Curăţia morală pare să fi devenit din ce în ce mai rară în lumea de azi, mai ales între cei aflaţi în poziţii înalte. Oamenii răi fac ce ştiu ei să facă. Lucruri pe care Dumnezeu le numeşte condamnabile, omul le legalizează şi le consideră drepturile sale! Este totuşi de remarcat că Ioan se temea de Ioan Botezătorul şi că îl asculta cu plăcere. Fie ca şi mărturia noastră să fie respectată de toţi aceia cu care intrăm în contact! E. P. Vedder, Jr.

 13 IunieCel care mărturiseşte acestea spune: „Da, Eu vin curând!“. Amin! Vino, Doamne Isuse!         Apocalipsa 22.20

Deoarece chemarea lui Israel este atât de diferită de cea a Bisericii, rezultă în mod inevitabil că şi speranţele lor sunt diferite. Domnul Isus este speranţă pentru ambele părţi. El este speranţa Bisericii ca Acela care va coborî în văzduh şi o va primi la El pentru o încununare deplină a bucuriei ei alături de El în ceruri. El este „speranţa lui Israel“ ca Acela care va mai coborî pe pământ, izbăvindu-i de sub jugul naţiunilor. El va îndeplini judecata asupra tuturor celor care s-au luptat împotriva lor şi va întemeia pe pământ împărăţia Sa glorioasă, al cărei centru va fi Ierusalimul şi în care Israelul, iertat şi curăţit, se va bucura de locul cel mai înălţat şi mai de cinste.

Acestea sunt speranţele păstrate pentru Israel prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Ziua răzbunării“ pentru duşmanii lui Dumnezeu va fi ziua eliberării lui Israel şi introducerea imediată în preamărirea şi binecuvântarea deplină a Israelului sub domnia lui Mesia. Aşadar, este imposibil ca un israelit, în calitatea lui de israelit, să dorească sau să ceară intervenţia Domnului sau venirea lui Mesia pentru împlinirea speranţelor naţionale ale lui Israel, fără să ceară sau să dorească judecarea celor răi.

Speranţele Bisericii, dimpotrivă, nu au aproape nicio legătură cu gândul judecării celor răi. Ea este conştientă că nelegiuirea va veni după răpirea ei de pe pământ şi totuşi, ea nu aşteaptă starea de fericire pământească care va urma judecării celor răi, ci aşteaptă luarea ei din mijlocul răului, pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh şi pentru a fi „pentru totdeauna cu Domnul“. Aceasta este speranţa pe care Biserica, sau credinciosul ca individ, o poate preţui şi exprima fără să se gândească la cei răi sau la judecăţile ce vor fi executate asupra lor. Speranţa binecuvântată a Bisericii este venirea Domnului Isus în văzduh. W. Trotter

 14 IunieŞi Samson le-a zis: „Să vă pun înainte o ghicitoare“ … Şi i-au zis: „Pune-ne înainte ghicitoarea ta, ca s-o auzim“. Şi el le-a zis: „Din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă“. Şi în trei zile ei n-au putut să explice ghicitoarea.               Judecători 14.12-14

Mâna care a doborât leul ţinea acum mierea şi Samson a împărţit rodul minunat al victoriei sale cu părinţii săi, care mergeau alături de el. Măreaţa imagine prefigurată în aceasta ar trebui să ne producă o bucurie deplină. Întreaga binecuvântare este ţinută în mâna puternică ce a zdrobit puterea morţii şi este bucuria Domnului nostru Isus Hristos să împartă cu noi ceea ce ţine cu mână atât de sigură.

Unii ar vrea să ne facă să credem că mântuirea, precum şi fiecare binecuvântare, au fost aşezate în Biserică pentru noi şi că nu putem să cunoaştem sau să trăim aceste lucruri separat de ea. Vai de noi dacă ar fi aşa, deoarece Biserica a eşuat complet în responsabilitatea sa, dându-şi mâna cu lumea! Dar Hristos nu poate eşua niciodată: El S-a înălţat victorios deasupra ruinei şi a eşecului total pe care păcatul şi moartea le-au făcut şi, în El, toate promisiunile lui Dumnezeu sunt Da şi Amin. Alipindu-ne de El, vom avea inimile hrănite şi înveselite de roadele dulci ale morţii Sale.

Filistenii, care veniseră la ospăţul de nuntă şi care erau alături de Samson doar de formă, nu au gustat mierea ieşită din trupul leului. Ei îi reprezintă pe mărturisitorii care nu au substanţa celor mărturisite, care au acceptat forma creştinismului, dar o formă fără putere. Pentru astfel de oameni, adevărul lui Dumnezeu nu este decât o sumă de doctrine ce trebuie discutate şi ghicitori ce trebuie rezolvate. Nu este nimic în moartea lui Hristos care să îi atragă pe unii ca aceştia; ei nu pot să înţeleagă binecuvântarea venită prin moarte; nu pot să înţeleagă cum carnea poate să vină din cel care mănâncă sau dulceaţa din cel tare. J. T. Mawson

 15 IuniePentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.           1 Corinteni 11.26

Instituirea Cinei Domnului trebuie privită de către orice om spiritual drept o dovadă deosebit de impresionantă a grijii pline de bunătate şi de iubire a Domnului faţă de Biserica Sa. Din momentul instituirii ei şi până în prezent, ea a fost un martor constant, deşi tăcut, al adevărului pe care duşmanul a căutat să îl distrugă şi să-l înlăture: anume că mântuirea este un fapt împlinit de care se poate bucura chiar şi cel mai slab credincios în Isus. Au trecut secole de când Domnul Isus a instituit „pâinea şi paharul“. În ciuda tuturor

ereziilor, a schismelor, a controverselor şi a luptelor, această rânduială încărcată de semnificaţie a fost păstrată de către sfinţii lui Dumnezeu de-a lungul vremii.

Este adevărat că duşmanul a reuşit, în ce priveşte o mare parte a Bisericii mărturisitoare, să o înfăşoare cu un văl întunecat de superstiţie. Totuşi, ea vorbeşte încă fiecărei minţi spirituale despre acelaşi adevăr profund şi preţios, că ea „vesteşte moartea Domnului până vine El“. Trupul a fost frânt, sângele a fost vărsat o dată şi acest lucru nu se va mai repeta: frângerea pâinii nu este decât comemorarea acestui adevăr eliberator.

Cu ce interes şi mulţumire profundă ar trebui fiecare credincios să privească „pâinea şi paharul“! Acolo este o exprimare a celor mai preţioase şi mai glorioase adevăruri: domnia harului; mântuirea împlinită; păcatul îndepărtat; îndreptăţire veşnică; boldul morţii îndepărtat; gloria veşnică asigurată; „har şi glorie“ descoperite ca darul fără plată al lui Dumnezeu; şi unitatea „unicului Trup“. Ce sărbătoare! Ea poartă sufletul înapoi şi ni-L arată pe Stăpânul Însuşi, „în noaptea în care a fost vândut“, şezând la masa cinei şi acolo instituind o sărbătoare care, din acea noapte memorabilă şi până în zorii zilei, ar trebui să îndrepte inima fiecărui credincios înapoi spre cruce şi totodată înainte, spre glorie.C. H. Mackintosh

16  Iunie

Şi Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la calea lor cea rea; şi Dumnezeu S-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a făcut. Şi aceasta nu i-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat.                            Iona 3.10–4.1

Istoria lui Iona nu are un final fericit – cel puţin atât cât îl priveşte pe Iona. Acest om remarcabil avusese parte de atâtea privilegii: experienţe extraordinare ale puterii şi credincioşiei lui Dumnezeu; descoperire directă din partea lui Dumnezeu; un mare succes în calitate de predicator. Bucuria ar fi trebuit să îi umple inima atunci când Ninive s-a pocăit la predica sa şi a fost scăpat de judecata lui Dumnezeu. Dar nu a fost aşa! În loc de aceasta, el s-a umplut de mânie şi de autocompătimire şi a căzut în depresie adâncă. De ce?

Mai întâi, deoarece Dumnezeu a acţionat invers faţă de cum se gândea Iona că ar fi trebuit să facă. Iertarea acordată cetăţii Ninive a fost ideea lui Dumnezeu, nu a lui Iona. El dorea să vadă cetatea arsă. La urma urmei, era un vechi duşman şi asupritor al lui Israel şi merita să fie judecată.

În al doilea rând, deoarece Iona simţea că urmările acestei chestiuni pătaseră reputaţia sa de profet. Ninive nu fusese dărâmată în patruzeci de zile, după cum spusese el. Ce se va întâmpla cu credibilitatea sa? Înainte însă de a-l desconsidera pe Iona, să privim acţiunile şi atitudinile lui raportate la ale noastre: oare ne închidem în noi înşine atunci când Domnul nu face aşa cum gândim noi că ar trebui să facă? Suntem preocupaţi să nu

ne facem de ruşine – păstrându-ne mândria în detrimentul dragostei şi al iertării faţă de alţii şi al pocăinţei faţă de Dumnezeu?

Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu faţă de Iona (şi faţă de noi) este uimitoare. El a discutat cu Iona, i-a dat exemple concrete şi i-a descoperit inima Sa plină de compasiune. „Şi Eu nu trebuia să mă îndur de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta lor de stânga lor, şi multe vite?“ (Iona 4.11). G. W. Steidl

 17  IunieÎn aceasta s-a împlinit dragostea cu noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că, aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta. În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită alungă frica; pentru că frica poartă cu ea chinul şi cine se teme nu este împlinit în dragoste.   1 Ioan 4.17,18

Cu siguranţă că Dumnezeu doreşte ca noi să fim făcuţi desăvârşiţi în dragoste. Dar cum se face aceasta? Cunoscând şi crezând dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de noi, adică recunoscând pur şi simplu faptul că dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este desăvârşită.

Cunoştinţa acestei dragoste fără limită şi de neschimbat dă tărie chiar şi pentru ziua judecăţii. Din dragoste curată, El L-a dat pe Fiul Său ca să poarte judecata mea, într-un mod deplin şi absolut. Astfel, ziua judecăţii nu mai reprezintă un motiv de teamă: dragostea lui Dumnezeu este mult prea mare pentru a-mi permite să am măcar pentru un moment gândul că judecata m-ar putea ajunge din urmă. Dragostea Lui a lucrat astfel încât să fie aceeaşi faţă de noi şi faţă de Fiul Său: „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“. Minunată afirmaţie, făcută într-un mod atât de simplu şi de natural!

Este Hristos scutit cu totul de judecată acum? În harul Său, El a purtat la Golgota pedeapsa pentru păcat, întreagă, nediminuată; ea a fost aşezată asupra Lui, Jertfa de bunăvoie. Lucrarea fiind împlinită acum, El este încununat cu glorie şi onoare, veşnic înălţat, zdrobind moartea şi triumfând asupra ei. Iar în ce priveşte judecata, cel credincios, chiar de acum, când se află „în lumea aceasta“, este „aşa cum este El“, dincolo de orice posibilitate de judecată, acceptat în dreptate şi bucurie înaintea Tatălui – o poziţie permanentă şi prezentă de binecuvântare.

Siguranţa pe care o are un copil faţă de dragostea neprefăcută şi neschimbată a părinţilor săi îi dă încredere. Nu există nicio groază în acea relaţie filială. Cu cât mai mult dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu alungă teama! Această cunoştinţă este făcută desăvârşită în dragoste.L. M. Grant

 18  Iunie

Mă duce la ape liniştite.  Psalmul 23.2

Apele liniştite vorbesc despre liniştea inimii, nu neapărat pentru că împrejurările sunt liniştite, ci despre pacea şi liniştea inimii indiferent care ar fi împrejurările. Vă aduceţi aminte de acel pasaj minunat: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine“? Nu spune: «Tu o vei aşeza într-un mediu plin de pace». Înseamnă că noi putem avea o pace desăvârşită în mijlocul împrejurărilor care par a ne fi cu totul împotrivă.

Avem un exemplu în Însuşi Domnul Isus. Să ne amintim de acea întâmplare de la Marea Galileii când s-a stârnit o furtună mare. Vânturile băteau şi valurile se izbeau cu furie de mica barcă în care călătorea El; părea că barca urma să fie sfărâmată şi nimicită de furtună. Toţi cei din barcă, deşi marinari experimentaţi, erau cuprinşi de teamă, cu excepţia Unuia.

De ce nu s-au strâns ucenicii lângă El, ca să primească şi ei din pacea care umplea inima Lui binecuvântată? Ei L-au trezit din somn, iar El, cu un cuvânt, a redus la tăcere toate acele talazuri vijelioase, la picioarele Lui, aşa cum un om îşi poate aduce câinele la picioarele lui. Însă acei ucenici au fost tot atât de mult la adăpost în timpul furtunii pe cât au fost atunci când o linişte mare a coborât deasupra mării; şi nu exista niciun motiv care i-ar fi putut împiedica să împărtăşească pacea Lui. Domnul dă pacea Sa inimilor noastre, dar noi vom avea nevoie de „un căpătâi“, de o pernă pe care să ne punem capul, altfel nu ne vom bucura de pace. Ce fel de pernă a fost aceea pe care Isus Şi-a pus capul? Perna cunoştinţei dragostei de neschimbat a Tatălui! El ştia că mâna Sa ţinea frâiele şi Se putea odihni în cunoştinţa dragostei de neschimbat a Tatălui Său. El ne dă şi nouă aceeaşi dragoste în care să ne odinim. „Toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu“. Dar noi ne putem bucura de acest fapt doar atunci când El ne conduce. Dacă ne depărtăm de la faţa Sa, atunci suntem măcinaţi de griji şi lipsiţi de odihnă. J. T. Mawson

 19  IunieIar Ioan, auzind în închisoare despre lucrările lui Hristos, a trimis prin ucenicii săi şi I-a spus: „Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe altul?“. Şi Isus, răspunzând, le-a spus: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: orbii văd … şi fericit este oricine nu se va poticni de Mine“. Iar pe când plecau, Isus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? … un profet? Da, vă spun, şi mai mult decât un profet“.    Matei 11.2-9Profeţi şi profeţiile lor – Ioan Botezătorul (6)

Pentru Ioan Botezătorul, ca unul care era obişnuit să fie căutat de mulţimile de israeliţi dornici de pocăinţă, închisoarea a fost un loc cu care să se acomodeze uşor. Irod îl închisese pentru că Ioan îl acuza cu privire la Irodiada, soţia fratelui său, însă totodată îl ţinea în închisoare pentru a-l proteja de ura ei; în tot acest timp îl asculta bucuros (Marcu 6.19,20). Timpul trecea şi nimic nu se schimba pentru Ioan. Gândurile l-au năpădit: Isus făcea minuni. De ce nu făcea El nimic pentru a-l ajuta? Greşise oare el atunci când L-a arătat ca pe Mielul lui Dumnezeu care urma să ridice păcatul lumii?

Astfel că el trimite pe doi dintre ucenicii săi pentru a-I adresa această întrebare direct lui Isus: „Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe altul?“ (Luca 7.20). „În ceasul acela, El i-a vindecat pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea“ (Luca 7.21). Apoi El i-a trimis pe cei doi mesageri să îi spună lui Ioan ce au văzut şi au auzit. Puterea Lui era desăvârşită. „Fericit este oricine nu se va poticni de Mine“. În mod obişnuit, noi nu înţelegem căile Lui. Căile şi gândurile Lui sunt cu mult mai înalte decât ale noastre, aşa cum sunt cerurile faţă de pământ. Însă partea noastră este să umblăm prin credinţă, nu prin vedere!

Cu câtă hotărâre Îşi apără Domnul profetul înaintea mulţimii care auzise îndoiala pe care o exprimase acesta! Ioan nu era o trestie clătinată de vânt. El era în închisoarea împăratului, nu în palatul său! El era un profet despre care se profeţise mai dinainte, iar dacă ei voiau să primească acea profeţie, el era Ilie care trebuia să vină. Minunat Domn!

E. P. Vedder, Jr.

 20  IunieŞi Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin … Şi împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ia bunurile pentru tine!“.   Geneza 14.18,21

Suntem martorii unei scene deosebit de interesante. Avram urmează să înfrunte o ispită, respinsă într-adevăr prin puterea lui Dumnezeu care era în el, dar totuşi o ispită. Împăratul Sodomei urma să vină pentru a-şi prezenta bogăţiile înaintea ochilor lui Avram. Duşmanul urma să îşi prezinte momelile strălucitoare înaintea ochilor omului lui Dumnezeu şi, din acest motiv, Melhisedec se apropie pentru a-i pune înainte realităţile divine ale împărăţiei. El era gata să îi hrănească şi să îi întărească sufletul cu „pâinea şi vinul“ împărăţiei, pentru ca Avram să se poată ridica deasupra tuturor ademenirilor lumii.

Cu ce te hrăneşti tu acum? Care este hrana ta obişnuită? Este ea compusă din „pâinea şi vinul“ pe care le dă Domnul, sau din „bunurile“ Sodomei? Sunt urechile tale deschise la propunerile dăunătoare ale Împăratului Sodomei, sau la înştiinţările cereşti aleÎmpăratului Salemului? Facă Domnul ca inimile noastre să poată alege întotdeauna acele lucruri în care El Îşi găseşte plăcerea!

Dar, pentru a înainta, Melhisedec îi conduce sufletul lui Avram într-o părtăşie prezentă cu Dumnezeul Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului (Geneza 14.19,22). Astfel el realizează minunatul contrast dintre Împăratul Sodomei şi Dumnezeul Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului; dintre bunurile Sodomei şi posesiunile vaste ale cerurilor şi ale pământului. Minunat contrast, pe care credinţa îl realizează de fiecare dată! Este de prisos să spunem că Avram a refuzat imediat oferta Împăratului Sodomei. Pâinea şi vinul, precum şi binecuvântarea preotului Dumnezeului Preaînalt, l-au ridicat pe Avram la o aşa înălţime, încât el a putut, dintr-o singură privire, să înţeleagă toate posesiunile vaste ale cerurilor şi ale pământului şi, mai mult, să privească de acolo în jos la propunerea vrednică de dispreţuit a Împăratului Sodomei şi să o respingă. C. H. Mackintosh

 21  IunieVai, vai, cetatea ca mare, … pentru că într-un singur ceas a fost pustiită!                   Apocalipsa 18.19

Dezastru şi pustiire într-un singur ceas! Este oare posibil ca măreţele sisteme religioase şi financiare ale lumii, pe care omul şi le-a construit prin forţa şi inteligenţa sa, să cadă efectiv într-o oră? Mulţi oameni neagă faptul că aceasta s-ar putea întâmpla chiar „într-un singur ceas“. Ei spun că Apocalipsa este în mare măsură simbolică, aşadar nu trebuie înţeleasă ad-litteram. Cu toate acestea, imaginile profetice descriu evenimente precise şi care se vor întâmpla în realitate. Multe evenimente legate de timp prezentate în cartea Apocalipsa trebuie înţelese ad-litteram, ca de exemplu: jumătatea de oră de tăcere în ceruri (Apocalipsa 8.1), cele 42 de luni ale domniei „fiarei“ (Apocalipsa 13.5) şi împărăţia de 1.000 de ani a lui Hristos (Apocalipsa 20.4-6) – toate acestea sunt perioade precise de timp.

Evenimentele recente ale vremurilor noastre pot servi ca semne pline de învăţăminte pentru ceea ce este posibil şi pentru ceea ce va veni cu adevărat. Pe 11 septembrie 2001, oraşele New York şi Washington au fost atacate de 19 terorişti. Au fost atât de aproape de a-şi atinge toţi ţintele, şi cât de repede s-a întâmplat totul! Mai recent, criza financiară din perioada 2008-2009 este un alt exemplu. Guvernele occidentale, în special Statele Unite, au fost foarte aproape de o prăbuşire financiară totală. Şi, din nou, cât de repede s-a desfăşurat totul! Doar intervenţia intensă a guvernelor a dus la evitarea unui dezastru total. Evenimente catastrofale pot apărea dintr-o dată.

Pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, putem spune cu tărie că cel mai mare sistem religios şi comercial pe care lumea l-a văzut vreodată, Marele Babilon, se va prăbuşi în decurs de „un ceas“. Citim că „un înger puternic a ridicat o piatră, ca o piatră mare de moară, şi a aruncat-o în mare, spunând: «Cu o astfel de violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare»“ (Apocalipsa 18.21). Ştiind că toate aceste lucruri vor veni asupra

creştinătăţii, ar trebui să umblăm în separare de tot ceea ce Îl dezonorează pe Hristos, în timp ce Îl aşteptăm.B. Reynolds

 22 IuniePentru că mie nu-mi este ruşine de evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec.     Romani 1.16

Dr. Berry, un predicator renumit în întreaga lume vorbitoare de engleză, a fost un teolog liberal, însă până în momentul în care a avut loc următoarea întâmplare:

«Într-o noapte a venit la mine», povesteşte el, «o fată din comitatul Lancashire, având o basma pe cap şi saboţi în picioare.

„Vreau să vii s-o ajuţi pe mama mea să intre în cer, a spus ea. Ea este pe moarte şi vreau să o aduci la mântuire.“

Am făcut tot posibilul să mă eschivez, însă fără niciun folos. Am găsit casa şi, la etaj, am găsit-o pe sărmana femeie ce se afla pe moarte. M-am aşezat şi i-am vorbit despre Isus ca Modelul minunat şi I-am lăudat calităţile de Conducător şi de Învăţător. Ea a privit spre mine cu nişte ochi ce întrezăreau deja apropierea morţii şi a spus: Domnule, aceasta nu este de niciun folos pentru una ca mine. Eu nu am nevoie de un model. Eu sunt o păcătoasă.

Stăteam acolo, faţă în faţă cu un suflet sărman, aflat pe moarte, şi nu aveam nimic să-i spun. Nu aveam nicio Evanghelie. M-am gândit însă la ceea ce mama îmi istorisea şi i-am spus povestea dragostei lui Dumnezeu arătată în moartea lui Hristos pentru omul păcătos, fie că o credeam, fie că nu.

„Aşa, aşa, a spus femeia. Asta e ce-mi trebuie.“„Astfel am prins-o pe ea şi am intrat şi eu. Din acea noapte“, a adăugat Dr.

Berry, „am avut întotdeauna o evanghelie completă a mântuirii pentru păcătoşii pierduţi“.»

Ce mărturie despre evanghelia „demodată“ predicată de Pavel, de Wycliffe, de Luther, de Wesley, de Whitefiel, de Spurgeon şi de mulţi alţi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu – povestea atât de veche pentru care Huss, Ridley, Latimer, Cranmer şi mii mai degrabă au murit, decât să piardă binecuvântarea ei!

Şi ea îşi face încă fericita lucrare, în ciuda şuvoiului de rău revărsat din gura fiarei. Nimic nu o poate opri. A. J. Pollock

 23 IunieAtunci bărbatul să-şi aducă soţia la preot şi să aducă darul ei peste ea, a zecea parte dintr-o efă de făină de orz; să nu toarne untdelemn deasupra, nici să nu pună tămâie peste el, pentru că este un dar de gelozie, un dar de mâncare de amintire, care aminteşte nelegiuirea … Şi dacă

femeia nu s-a întinat şi ea este curată, atunci va fi nevinovată şi va zămisli sămânţă … Când soţia se abate la altul, … bărbatul va fi liber de nelegiuire, iar femeia să-şi poarte nelegiuirea.    Numeri 5.15,28,31Jertfele în cartea Numeri (2)

În timp ce jertfele din Levitic sunt puse în legătură cu sfântul lăcaş al lui Dumnezeu, jertfele din Numeri sunt legate în mod special de călătoria prin pustie a lui Israel, de provocările ei şi de eşecurile lor. Acea călătorie descrisă în Numeri evidenţiază atât necredincioşia poporului, cât şi credincioşia lui Dumnezeu.

O soţie suspectată de infidelitate ilustrează situaţia lui Israel. Soţul este o imagine a Domnului cu care Israel era căsătorit din momentul când a fost dată Legea. Jertfa de mâncare era din orz; de obicei s-ar fi adăugat untdelemn şi tămâie, însă aici acest lucru era interzis. În Levitic, jertfa de mâncare Îl reprezintă pe Hristos în umanitatea, viaţa şi credincioşia Lui perfecte, pe când aici jertfa este pusă în legătură cu necredincioşia (presupusă). Nici untdelemnul (lucrarea Duhului Sfânt) sau tămâia (perfecţiunea personală a lui Hristos) nu puteau fi adăugate. Totuşi, această jertfă era necesară ca o jertfă pentru păcat.

Aceste lucruri pot fi aplicate Bisericii declarate, cu multele ei eşecuri, dar de asemenea şi credincioşilor în mod individual. Aici, soţul gelos Îl reprezintă pe Hristos înălţat care doreşte consacrarea noastră adevărată. El Însuşi Se exprimă prin apostolul Pavel: „Pentru că sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos“ (2 Corinteni 11.2).A. E. Bouter

 24  IuniePentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.  

Filipeni 3.20Toată lumea spune că un locuitor al unei ţări, un creştin, ar trebui să fie

interesat de guvernarea ţării căreia îi aparţine şi că ar trebui să voteze, astfel încât să ajute în a pune oameni buni la conducere. Dumnezeu spune altceva; în multe locuri şi moduri El îmi spune că, în calitate de copil al Său, nu sunt cetăţeanul niciunei ţări, nici membrul vreunei societăţi; cetăţenia mea este în ceruri şi de aceea am de-a face cu lucruri cereşti; crucea lui Hristos m-a răstignit faţă de lume şi a răstignit lumea faţă de mine; dacă îmi dăruiesc mintea şi inima acestor lucruri pământeşti, voi fi duşmanul crucii lui Hristos.

Aşadar, ce avem noi de-a face cu autorităţile? Bineînţeles, trebuie să ne supunem lor, de vreme ce Dumnezeu le rânduieşte; iar când acestea ne impun taxe, să le plătim; şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru împăraţi şi

pentru toţi cei care sunt în poziţii de conducere. Tot ceea ce trebuie să facă un creştin în ceea ce priveşte politica este să fie supus autorităţilor care sunt deasupra lui. Este adevărat că, în Hristos, creştinul este moştenitorul tuturor lucrurilor, incluzând pământul în care sistemul lumii de acum are felul lui de a conduce; totuşi (la fel ca Avraam în Canaan), Dumnezeu nu-i dă acestuia ca moştenire prezentă nici cât să-şi pună piciorul.

Aşadar, dacă copilul credincios al lui Dumnezeu refuză să voteze, aceasta nu se datorează faptului că acesta gândeşte că a vota este un lucru rău în sine, ci pentru că el şi-a dat votul şi interesul Omului din ceruri, pe care Dumnezeu L-a înălţat ca Rege al regilor şi ca Domn al domnilor. El şi-a pierdut interesul pentru aceste lucruri, deoarece a găsit ceva care este cu mult mai atractiv. El vede că lumea în esenţă este lipsită de evlavie, că lăudatele ei reforme şi îmbunătăţiri tind toate să-L excludă pe Dumnezeu din inima omului. Credinciosul doreşte să fie un martor pentru adevăr şi pentru Dumnezeu şi pentru judecata viitoare, la venirea lui Hristos, când oamenii se vor bucura de pace şi siguranţă. El doreşte ca alţii să poată scăpa din capcana în care Satan prinde omenirea. J. N. Darby

 25 IunieŞi a fost aşa: când a venit chivotul legământului Domnului în cetatea lui David, Mical, fiica lui Saul, s-a uitat pe fereastră şi a văzut pe împăratul David sărind şi jucând; şi l-a dispreţuit în inima ei.                    1 Cronici 15.29Carul cel nou al lui David (6)

Poate că vei vedea că cineva te dispreţuieşte, aşa cum vedem aici că Mical îl dispreţuieşte pe David. Prea puţin contează! Aş vrea mai degrabă să fiu un David ascultător, decât o Mical plină de dispreţ. Dumnezeu ne-a dat mie şi ţie şansa ca, în absenţa Domnului Isus Hristos, să fim credincioşi adevărului Său. Cunoaştem că Duhul Sfânt este încă în Adunare pe pământ, iar câţiva dintre noi, prin harul lui Dumnezeu, au aflat adevărul cu privire la Adunarea Sa şi ce înseamnă a fi adunat în Numele Domnului Isus Hristos. Ei bine, dacă avem acest adevăr, să fim credincioşi acestui adevăr şi să umblăm în libertatea pe care acesta o aduce.

Au existat oameni care nu au acceptat calea cerească a lucrurilor, pe care o avea Pavel, şi l-au părăsit. Consider că este un mare privilegiu, o mare favoare din partea lui Dumnezeu, dacă El ne-a dat să vedem adevărul şi lumina recâştigate de cei dinaintea noastră. Cred că le avem, prin harul lui Dumnezeu. Să căutăm să acţionăm în lumina lor! Ar trebui aceasta să ne facă să ne mândrim? Să ne ferească Dumnezeu! Harul este cel care ne-a chemat pe când eram păcătoşi, iar dacă Dumnezeu ne-a dat lumina şi

adevărul cu privire la Adunare şi la ce înseamnă cu adevărat slujirea şi la ce înseamnă să fii adunat pentru Numele Domnului, este o favoare de nespus.

Dumnezeu ne dă harul să fim credincioşi faţă de ceea ce Domnul ne-a învăţat. Şi depindem de aceasta, „pentru că oricui are i se va da; şi oricui nu are, i se va lua şi ceea ce i se pare că are“ (Luca 8.18). Dacă oamenii nu preţuiesc adevărul pe care Dumnezeu li l-a dăruit, încetul cu încetul vederea lor devine întunecată şi, cu timpul, ei devin cei mai hotărâţi duşmani ai adevărului pe care odată l-au preţuit. Acesta este un lucru îngrozitor. Să ne ajute Domnul să-I fim credincioşi Lui Însuşi, de dragul Numelui Său!

W. T. P. Wolston

 26  IunieFraţilor, să-mi fie îngăduit să vă spun deschis despre patriarhul David că a murit şi a fost înmormântat, şi mormântul lui este între noi până în ziua aceasta. Fiind deci profet şi ştiind că Dumnezeu i-a jurat cu jurământ ca din rodul coapselor lui să stea pe tronul său, văzând mai dinainte, el a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Locuinţa morţilor, nici carnea Lui n-a văzut putrezirea.            Fapte 2.29-31Profeţi şi profeţiile lor – David

Dacă suntem întrebaţi cine a fost David, am putea răspunde că a fost tânărul păstor care l-a omorât pe Goliat, sau un împărat sau autorul multor psalmi. Nu ne gândim în general la el ca la un profet, însă apostolul Petru, predicând în puterea Duhului Sfânt, aşa îl numeşte aici, ca fiind profet. El face referire la una dintre profeţiile lui, citând Psalmul 16.8-11 şi aplicând pasajul la moartea Domnului Isus.

Când lui Petru şi lui Ioan le-a fost interzis de către înaltul sinedriu al iudeilor să vorbească şi să înveţe în numele lui Isus, fraţii lor creştini şi-au înălţat glasurile în rugăciune. În rugăciunea lor au citat primele două versete ale Psalmului 2, atribuindu-i acest psalm lui David, lucru care nu este menţionat în Vechiul Testament. Ei subliniază semnificaţia profetică a acestui psalm, aplicându-l la ura lui Irod, a lui Pilat, a naţiunilor şi a poporului Israel împotriva sfântului Slujitor al lui Dumnezeu, Isus, lucru care a condus la crucificarea Lui.

David a scris aproape jumătate dintre psalmi. Nu au fost numai cartea de cântări a Israelului, ci şi o carte profetică. Noi clasificăm mulţi psalmi ca fiind mesianici, deoarece ei descriu în mod literal suferinţele lui Hristos şi fac referire la gloriile care vor urma. În aceşti psalmi găsim trăirile intense ale Domnului nostru, în special ce a simţit în timp ce suferea pe cruce. Psalmii prezintă de asemenea o imagine profetică a sentimentelor rămăşiţei viitoare

a iudeilor în timpul necazului celui mare, după ce Biserica va fi înălţată sus în glorie. Şi cine dintre noi nu s-a bucurat deseori de psalmi în timpul personal de citire a Bibliei? E. P. Vedder, Jr.

 27 IuniePopoarelor, naţiunilor şi limbilor, vi se porunceşte: Când veţi auzi sunetul cornului, al cavalului, al lăutei, al lirei … şi al tuturor instrumentelor muzicale, să cădeţi la pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a ridicat împăratul Nebucadneţar.           Daniel 3.4,5

Locul special oferit orchestrei în Daniel 3 este demn de observat, cu atât mai mult în marile adunări religioase lumeşti din timpurile noastre. Aceasta încântă simţurile şi, acţionând asupra sentimentelor, oferă oamenilor sentimentul unei dedicări, care la urma urmei ar putea fi foarte ireală. În Vechiul Testament, instrumentele muzicale erau folosite în slujbele pompoase ale templului; dar în mod sigur nu există nicio justificare pentru aceasta în Noul Testament. Oamenii ar putea numi închinare faptul de a asculta un cor şi o orchestră bine instruită, interpretând melodii plăcute; însă muzica acţionează doar asupra părţii noastre senzoriale şi nu are nimic de-a face cu adorarea Tatălui şi a Fiului, care trebuie să fie în duh şi adevăr. Cei care pledează pentru folosirea ei, datorită locului ei în Vechiul Testament, ar trebui să-şi amintească faptul că aceea a fost o perioadă a „imaginilor simbolice“. Instrumentele folosite atunci simbolizează melodia creată acum în inima celor răscumpăraţi ai lui Dumnezeu.

Un pastor mi-a spus odată că mulţi oameni participau în biserica sa pentru a se închina lui Dumnezeu prin muzică; aşa că el a trebuit să aibă cei mai buni cântăreţi şi cea mai aleasă muzică pe care o putea avea, altfel oamenii nu ar mai fi participat la programul bisericii. În realitate, ei îşi satisfăceau propriul simţ pentru muzică şi armonie, un simţ dăruit de Dumnezeu şi suficient de potrivit la locul lui, însă care nu trebuie confundat cu adevărata închinare. O inimă plină de Hristos răspândeşte cea mai plăcută muzică ce ar putea vreodată ajunge la urechea lui Dumnezeu.

Să ne amintim aşadar că, în perioada Noului Testament, „lăudând şi cântând Domnului în inima voastră“ (Efeseni 5.19) este lucrul la care este îndemnat cel credincios. Acolo este locul unde trebuie să fie muzica – o inimă plină de laudă pentru Dumnezeul oricărui har. Fie ca noi să cunoaştem mai mult aceasta! H. A. Ironside

 28 IunieNiciun cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca

să dea har celor care-l aud.  Efeseni 4.29Cuvântul vostru să fie întotdeauna în har, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.      Coloseni 4.6

Cuvântul lui Dumnezeu are multe de spus despre vorbirea noastră. În cartea Proverbe avem câteva instrucţiuni şi atenţionări privitoare la întrebuinţarea corectă sau greşită a limbii. Iată câteva exemple:1. Atenţionare împotriva vorbirii excesive: „În mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul, dar cine îşi stăpâneşte buzele lucrează înţelept“ (Proverbe 10.19). 2. Despre cuvintele aspre: „Un răspuns blând abate furia, dar un cuvânt aspru stârneşte mânia“ (Proverbe 15.1). 3. Despre puterea cuvintelor noastre: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii“ (Proverbe 18.21).

Seriozitatea acestui subiect ne este prezentată de către Duhul Sfânt în Iacov 3, un capitol care conţine atenţionări necesare pentru noi toţi. Multe cămine au fost ruinate din cauza întrebuinţării greşite a limbii şi multe adunări locale de credincioşi şi-au pierdut mărturia din cauza lipsei de veghere în vorbire. Nu este de mirare că David, care a compus mulţi psalmi minunaţi, îi cere Domnului ajutorul: „Fie cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta“ (Psalmul 19.14). Observaţi relaţia dintre gură şi inimă: „Pentru că din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Matei 12.34).

Cu cât stăm mai mult în prezenţa Sa şi ascultăm cuvintele Sale, cu atât mai rar ni se va întâmpla să vorbim ce nu trebuie. Despre El este scris că harul era turnat pe buzele Sale (Psalmul 45.2) şi, din acest motiv, „toţi mărturiseau pentru El şi se minunau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui“ (Luca 4.22). Conştientizând seriozitatea acestui subiect, fiecare dintre noi să aducem acest lucru înaintea Domnului şi să spunem ca David: „Pune, Doamne, o strajă gurii mele, păzeşte uşa buzelor mele“ (Psalmul 141.3).

A. M. Behnam

 29 IunieBărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer.    Fapte 1.11

Fără o venire personală a lui Isus în glorie ca Persoană glorioasă, în special în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, totul ar fi pierdut, cu toate că, desigur, acest lucru nu este posibil. Fără o venire a lui Isus în glorie, Persoana Sa încetează a mai fi marele subiect al gloriei, Cel care Se află cu Tatăl.

Prima Sa venire a fost văzută; a doua Sa venire este în Persoană glorioasă, când orice ochi Îl va vedea şi când gloria Lui, care a fost ascunsă, va fi cunoscută. Cunoaşterea Fiului depinde în întregime de glorioasa Lui venire.

Până la acea venire, Biserica este numai o mărturie a adevărului Aceluia care va fi arătat atunci; iar ei, crezând în adevăr, vor fi arătaţi cu El în glorie.

Dacă Biserica tăgăduieşte aceasta, încetează a mai fi Biserică. Este ruinată şi redusă la o formă. Dumnezeu ar putea îngădui neştiinţa şi încetineala inimii, aşa cum face zilnic cu noi toţi; dar, dacă Biserica tăgăduieşte venirea Sa în glorie, fundamentul existenţei ei încetează. Duhul de asemenea nu mai are nicio funcţie, pentru că rolul Lui este de a mărturisi despre Isus, despre gloria lui Isus ca având toate lucrurile pe care le are Tatăl. Dacă Biserica tăgăduieşte faptul că El trebuie să vină, atunci pentru ce mai suferă? Pentru nimic! Ea este alipită de lume. Încetează să mai existe.

Înţelegerea noastră cu privire la venirea Sa în glorie poate fi foarte neclară. Necredinţa noastră ar putea înăbuşi acest lucru. Cei care nu sunt bine familiarizaţi cu Scriptura ar putea de asemenea să confunde venirea Lui în glorie cu alte lucruri; dar, dacă venirea Domnului este tăgăduită, Biserica încetează – nu mai are niciun scop. Venirea Sa personală în glorie nu a încetat să existe în Biserică. Dumnezeu nu S-a lăsat fără o mărturie. Indiferent ce altceva ar putea fi criticat, Dumnezeu nu poate fi tăgăduit.

J. N. Darby

 30 IunieŞi L-au mâniat la apele Meriba şi a fost rău pentru Moise din cauza lor, pentru că i-au întărâtat duhul; şi el a vorbit nechibzuit cu buzele lui.     Psalmul 106.32,33

Poate că nu există o piedică mai mare pentru ca Duhul Sfânt să fie turnat din abundenţă, decât o atitudine sau un duh nepotrivit cu privire la lucrurile greşite.

Aceste versete rezumă pasajul din Numeri 20.1-13. Poporul era însetat şi rostea cuvinte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Dumnezeu a intervenit şi a lucrat eliberarea, însă duhul lui Moise şi al lui Aaron fuseseră întărâtate. Scriptura spune: „A fost rău pentru Moise“. Cine a fost Moise? Doar puţini oameni au avut cinstea pe care a avut-o el. Să privim la acest slujitor al lui Dumnezeu înaintat în vârstă şi care fusese credincios în toată casa lui Dumnezeu; totuşi, în cel de-al patruzecilea an al călătoriei prin pustie, o cădere tristă marchează viaţa acestui om.

Oare nu suntem şi noi expuşi căderii din aceeaşi cauză? A fost rău pentru Moise, iar răsplata finală care ar fi trebuit să încununeze slujirea lui i-a fost refuzată. Însă poporul nu se găsea oare într-o stare greşită? Ba da, evident greşită: ei „i-au întărâtat duhul“. Dar şi Moise a greşit; şi cine poate să estimeze pierderea pe care a adus-o această greşeală?

Copiii lui Dumnezeu vorbesc adesea despre „mânie îndreptăţită“; lucrurile greşite îi dor profund şi diavolul profită de aceasta pentru a le întărâta duhul,

iar copilul lui Dumnezeu nu mai vede că acesta este un lucru urât înaintea lui Dumnezeu: este cea mai mare piedică în calea părtăşiei şi a slujirii.

Întorcându-ne la istorisirea stâncii lovite din Exod 17, găsim relatarea unei întâmplări care avusese loc cu patruzeci de ani înainte. Poporul era însetat şi voia apă; se contaminaseră toţi de un duh cârtitor şi răuvoitor; erau de-a dreptul exasperanţi şi nerecunoscători în cel mai înalt grad. Răul însă nu a pătruns şi în duhul lui Moise. El a lăsat situaţia în mâinile lui Dumnezeu şi Dumnezeu a intervenit şi a adus eliberarea. Un duh liniştit Îl cheamă întotdeauna pe Dumnezeu să intervină. Duhul întărâtat Îl exclude pe Dumnezeu. De aceea diavolul lucrează pentru a ne întărâta.

„Meat in Due Season“ [„Hrană la timpul potrivit“]