ECKHART TOLLELINIŞTEA CARE VORBEŞTEINTRODUCERE

Un adevărat maestru spiritual nu are nimic de învăţat pe alţii în sensul cunoscut al cuvântului, nu are nimic de dat sau de adăugat ţie, cum ar fi o informaţie nouă, credinţe sau reguli de comportament.

Singura funcţie a unui maestru este de a te ajuta, să dai deoparte ceea ce te separă de adevărata fiinţă care eşti deja şi de ceea ce ştii deja în adâncul sufletului tău.

Maestrul spiritual este aici pentru a descoperi şi revela ţie acea dimensiune din adâncul fiinţei tale care, de asemenea, este o stare de pace, de linişte.

Dacă vei căuta la maestrul spiritual sau în această carte idei stimulatoare, teorii, credinţe, discuţii intelectuale, atunci vei fi dezamăgit. Cu alte cuvinte, daca vei căuta hrană pentru minte, nu vei găsi aşa ceva. Şi vei pierde chiar esenţa învăţăturii, esenţa acestei cărţi care nu constă din cuvinte, ci din interiorul tău. E bine să-ţi aminteşti aceasta, să o simţi, în timp ce citeşti.

***

Cuvintele nu sunt altceva decât indicii. Ceea ce arată ele nu se găseşte în domeniul gândurilor, ci este o dimensiune din interiorul tău, care este mai adâncă şi infinit mai profundă decât gândul. O pace vibrant de vie, este una dintre caracteristicile acestei dimensiuni. Aşa că ori de câte ori simţi că te cuprinde o pace adâncă în timp ce citeşti, cartea îşi face efectul şi îşi îndeplineşte funcţia ei de profesor al tău. Îţi aminteşte de cine eşti şi îţi arată drumul spre casă.

***

Nu este genul de carte pe care să o citeşti din scoarţă în scoarţă şi apoi să o dai deoparte. Trăieşte cu ea. Deschide-o frecvent. Şi mai ales, pune-o jos cât mai des. Sau petrece-ţi mai mult timp ţinând-o în mână, decât citind-o. Mulţi cititori vor simţi nevoia să se opreasă din lectură după fiecare paragraf, să facă o pauză, să reflecteze, să fie liniştiţi. Este întotdeauna mai de ajutor şi mai important să te opreşti din citit decât să continui lectura.

Permite cărţii să-şi îndeplinească misiunea, să te trezească din vechile obiceiuri ale minţii tale, care se repetă şi te condiţionează ca mod de a gândi.

*** Forma sub care s-a tipărit această carte poate fi privită ca o revenire în prezent a celor

mai vechi forme de a înregistra lecţiile despre spiritualitate, sutrele Indiei antice. Sutrele sunt indicatoare puternice ale adevărului sub forma aforismelor sau zicerilor scurte cu puţin conţinut conceptual. Vedele şi Upanişadele sunt învăţături sacre vechi înregistrate sub forma sutrelor, cum sunt cuvintele lui Buddha. La fel sunt zicalele şi parabolele lui Isus, scoase din contextul lor narativ sunt asemenea sutrelor, la fel sunt şi învăţămintele conţinute în Tao Te Ching, cartea înţelepciunii antice chineze.

*** Avantajul sutrelor constă în forma lor concisă. Nu solicită „mintea gânditoare” mai

mult decât este necesar. Ceea ce nu spun, doar sugerează, indică, este mult mai important decât ce spun.

Modalitatea de scriere din această carte, sub forma sutrelor, este mai ales marcată în capitolul 1, Linişte şi nemişcare, care conţine cele mai scurte menţiuni. Acest capitol conţine esenţa întregii cărţi şi poate tot de ceea ce au nevoie unii cititori. Celelalte capitole sunt pentru aceia care au nevoie de indicaţii suplimentare.

*** Asemenea sutrelor antice, ceea ce este scris în această carte este sacru şi provin dintr-o

stare de conştiinţă pe care o putem numi linişte. Spre deosebire de sutre, nu aparţin nici unei religii sau tradiţii spirituale, ci sunt imediat accesibile întregii umanităţi.

***

Există o grabă în acest fel de scriere. *** Transformarea conştiinţei omeneşti nu mai este un lux, la îndemâna numai câtorva puţini, indivizi izolaţi, ci o necesitate, dacă natura umană nu doreşte propria-i distrugere.

În prezent, disfuncţia vechii conştiinţe şi apariţia uneia noi sunt ambele accelerate. Paradoxal, lucrurile se înrăutăţesc şi se îmbunătăţesc în acelaşi timp, deşi ce e mai rău este mai aparent pentru că fac mult zgomot.

*** Acestă carte foloseşte cuvinte care citite sau ascultate, devin gînduri în mintea voastră.

Dar acestea nu sunt gânduri obişnuite: repetitive, zgomotoase, care se auto- hrănesc, cerând atenţie.

Ca nişte adevăraţi maeştri spirituali, întocmai sutrelor antice, gândurile din acestă carte nu spun „ priviţi-ne”, ci „priviţi dincolo de noi”. Deoarece gândurile au venit din linişte, ele au putere, puterea de a te purta înapoi în liniştea din care au ieşit.

Acea linişte este pacea interioară. Şi această li-nişte şi pace este esenţa fiinţei tale. Este liniştea şi pacea care va salva şi transforma lumea.

CAPITOLUL 1 LINIŞTE ŞI NEMIŞCARE

Când pierzi contactul cu li-niştea interioară, pierzi contactul cu tine însuţi. Când pierzi contactul cu tine, te pierzi în lume.

*** Simţământul cel mai adânc al sinelui, a ceea ce eşti, este de neseparat de linişte. Acesta

este „eu sunt” care este mai adânc decât numele şi forma. ***

Liniştea este natura ta esenţială. Ce este liniştea? Spaţiul interior sau conştiinţa în care cuvintele de pe acestă pagină sunt percepute şi devin gânduri. Fără această conştiinţă nu ar fi nici o percepţie, nici un gând, nici lumea!

*** Tu eşti acea conştiinţă, deghizată în persoană.

Echivalentul zgomotului exterior este zgomotul interior al gândirii. Echivalentul liniştii exterioare este liniştea interioară.

Ori de câte ori este linişte în jurul tău – ascult-o. Asta înseamnă să o observi. Acordă-i atenţie. Ascultarea liniştii trezeşte în tine dimensiunea tăcerii din tine însuţi, pentru că numai în nemişcare poţi fi conştient de linişte.

*** Observă că, atunci când iei aminte de liniştea din jurul tău, tu nu gândeşti. Eşti

conştient, dar nu gândeşti!

*** Când devii conştient de linişte, imediat apare acea stare de linişte interioară alertă. Eşti

prezent. Ai păşit în afara miilor de ani de condiţionare umană colectivă.***

Priveşte un copac, o floare, o plantă. Lasă conştiinţa ta să se odihnească pe ele. Cât de liniştite sunt, cât de adânc înrădăcinate în Fiinţă.

Permite naturii să te înveţe ce înseamnă liniştea! ***

Când priveşti un copac şi îi percepi liniştea, eşti şi tu liniştit. Te conectezi cu el pe un nivel foarte profund. Simţi că eşti una cu tot ce percepi tu în şi prin această stare de linişte. Să simţi că eşti una cu toate lucrurile înseamnă iubire.

***

Tăcerea te ajută, dar nu ai nevoie de ea ca să găseşti liniştea. Chiar atunci când este gălăgie, poţi fi conştient de li-niştea dedesubtul zgomotului, de spaţiul în care apare zgomotul. Acesta este spaţiul interior de pură conştiinţă, conştiinţa însuşi!

*** Poţi deveni conştient şi de conştiinţă ca un fundal al tuturor percepţiilor tale

senzoriale, al gândirii tale. Să devii conştiient de conştiinţă înseamnă creşterea liniştii interioare!

*** Orice zgomot deranjant poate fi la fel de folositor ca şi li-niştea. Cum? Coborându-ţi rezistenţa ta interioară la zgomot, dându-i posibilitatea să existe

aşa cum e şi această acceptare te poartă pe tărâmul păcii interioare, care este liniştea.***

Ori de câte ori accepţi în profun-zime acest moment aşa cum este – fără a da importanţă ce formă are – tu eşti li-niştit, eşti în pace. ***

Fii atent la spaţiul gol – golul dintre două gânduri, spaţiul scurt, tăcut dintre cuvintele unei conversaţii, dintre notele unui pian sau flaut sau spa-ţiul dintre inspir şi expir.

Atunci când acorzi atenţie acestor goluri, conştiinţa că există „ceva” – devine conştiinţă pur şi simplu. Dimensiunea fără formă a conştiinţei pure creşte din tine şi înlocuieşte identificarea ta cu forma ta! *** Adevărata inteligenţă funcţionează în linişte. Creativitatea şi soluţiile la pro-bleme se află în linişte. ***

Este liniştea, doar absenţa zgomotului şi a conţinutului? Nu, este inteligenţa însăşi – conştiinţa care se află la baza oricărei forme care ia naştere. Şi cum ar putea fi ea separată de ceea ce eşti tu? Forma despre care tu crezi că eşti a provenit din ea şi este susţinută de ea.

*** Este esenţa tuturor galaxiilor şi a firelor de iarbă, florilor, copacilor, păsărilor şi a

tuturor celorlalte forme. ***

Liniştea sau tăcerea este singurul lucru în această lume care nu are nici o formă! Dar nu este de fapt un obiect şi nu aparţine acestei lumi.

*** Când priviţi un copac sau o fiinţă umană în linişte, cine priveşte? Ceva mai profund decât o persoană. Conştiinţa îşi priveşte creaţia.

*** În Biblie se spune că Dumnezeu a creat lumea şi a văzut că este bine. Adică, aşa se vede când o priveşti în linişte fără gânduri.

*** Ai nevoie de mai multă cunoaştere? Va fi lumea salvată de mai multe informaţii sau de computere mai rapide, de o analizare intelectuală şi ştiinţifică?

Nu cumva omenirea are acum nevoie, mai ales de înţelepciune? ***

Dar ce este înţelepciunea şi unde poate fi găsită? Înţelepciunea vine odată cu capacitatea de a fi liniştit, tăcut. Priveşte doar şi ascultă. Nu este nevoie să faci mai mult. Dacă eşti tăcut, liniştit, priveşti şi asculţi se activează inteligenţa non-conceptuală în interiorul tău.

Şi lasă tăcerea să ordoneze cuvintele şi acţiunile tale.

CAPITOLUL 2 DINCOLO DE MINTEA GÂNDITOARE

Condiţia umană : pierdut în gânduri...

Majoritatea oamenilor îşi petrec întreaga viaţă prizonieri ai propriilor gânduri. Nu trec dincolo de un sine personalizat, îngust, confecţionat de minte şi condiţionat de trecut. ***

În voi, ca şi în fiecare fiinţă umană, există o dimensiune a conştiinţei cu mult mai profundă decât gândul.

Este esenţa a cine sunteţi. Putem să o numim prezenţă, conştiinţă, conştiinţă necondiţionată. În învăţăturile vechi, este Cristos din interiorul vostru sau natura de Buddha.

*** Găsirea acestei dimensiuni vă eliberează pe voi şi lumea de toate suferinţele pe care vi

le produceţi vouă înşivă şi celor din jur când micul-sine, creat de minte este tot ce ştiţi şi el vă conduce viaţa.

Iubire, bucurie, expansiune creatoare ca şi pacea interioară permanentă nu pot intra în viaţa voastră decât prin acea dimensiune necondiţionată a conştiinţei.

Dacă puteţi realiza, chiar dacă numai uneori, că tot ce vă trece prin minte sunt doar nişte gânduri, dacă puteţi privi ca un martor la reacţiile voastre tip, mental-emoţionale, atunci când au loc, atunci puteţi spune că acea dimensiune creşte în voi ca o conştiinţă în care se petrec toate gândurile şi emoţiile – spaţiul interior atemporal în care se desfăşoară conţinutul vieţii voastre.

*** Fluxul gândurilor are un impact enorm care poate uşor să vă tragă după el. Fiecare

gând are pretenţia că este foarte important. Vrea să vă atragă atenţia cu totul.

Iată o nouă practică spirituală pentru voi : nu vă luaţi gândurile prea în serios.***

Este foarte uşor ca oamenii să cadă în capcana închisorii conceptuale.

Mintea omenească, în dorinţa ei de a şti, înţelege şi controla, ia drept adevăruri părerile ei şi punctele ei de vedere.

Ea spune : aceasta este aşa cum este. Trebuie să fii dincolo de gânduri ca să-ţi dai seama că oricum ai interpreta „viaţa ta” sau viaţa şi comportarea altcuiva, oricum ai judeca orice situaţie, nu este altceva decât un punct de vedere, una dintre multele perspective posibile. Nu este decât o grămadă de gânduri.

Realitatea este un tot unit, în care toate gândurile sunt interdependente, unde nimic nu există singur şi de sine stătător. Gândirea fragmentează realitatea – o taie în bucăţi conceptuale.

*** Mintea gânditoare este o uneltă folositoare şi puternică, dar este şi foarte limitatoare

când îţi preia viaţa complet, când nu-ţi dai seama că ea este doar o mică parte, faţetă, a conştiinţei care de fapt eşti.

*** Înţelepciunea nu este un produs al gândului. Cunoaşterea profundă care este

înţelepciunea apare prin simplul act de a acorda atenţia voastră completă cuiva sau asupra ceva.

Atenţia este inteligenţa primară, conştiinţa însăşi. Dizolvă barierele create de gândirea conceptuală şi odată cu aceasta vine şi recunoaşterea că nimic nu există în sine şi pentru sine.

Cel care percepe şi obiectul de perceput devin un câmp unitar de conştiinţă. Atenţia este vindecătorul se-parării.

*** Ori de câte ori sunteţi cufundaţi în gândirea compulsivă, evitaţi realitatea. Nu doriţi să fiţi unde sunteţi.

Aici. Acum. ***

Dogmele – religioase, politice, ştiinţifice – apar din credinţa eronată că gândul poate encapsula realitatea sau adevărul. Dogmele sunt închisori conceptuale colective. Şi lucru ciudat este că oamenii îşi iubesc celulele închisorii pentru că le dau senzaţia de siguranţă şi un sentiment fals că „eu ştiu”.

*** Nimic nu a produs atât de multă suferinţă umanităţii ca dogmele ei. Este adevărat că

orice dogmă se prăbuşeşte mai devreme sau mai târziu, pentru că realitatea va dezvălui falsitatea ei; totuşi, dacă nu este percepută exact, corect, iluzia care stă la baza dogmei, ea va fi înlocuită cu alte dogme. ***

Care este iluzia? Identificarea cu gândirea. ***

Deştepterea spirituală este trezirea din visul gândirii.***

Domeniul conştiinţei este cu mult mai vast decât poate gândul percepe. Când nu mai credeţi tot ce gândiţi, păşiţi dincolo de gândire şi vedeţi clar că cel care gândeşte nu sunteţi voi cei adevăraţi. ***

Mintea trăieşte o permanentă stare de „nu e deajuns” şi întotdeauna este flămândă de mai mult. Când vă identificaţi cu mintea, vă plictidsiţi şi deveniţi neliniştiţi foarte repede. Plictiseala înseamnă că mintea este flămândă de mai mulţi stimuli, mai multă hrană pentru gânduri, şi foamea nu-i este satisfăcută.

***

Când vă plictisiţi, puteţi să vă sa-tisfaceţi foamea minţii răsfoind o revistă, chemând pe cineva la telefon, deschizând televizorul, navigând pe internet, mergând la cumpărături sau – şi aceasta este ceva obişnuit – transferând senzaţia de lipsă a minţii şi nevoia ei de tot mai mult corpului şi mulţumind-o ingerând mai multă mâncare.

***Sau puteţi rămâne plictisiţi şi neliniştiţi şi să simţiţi cum e să fi plictisit şi neliniştit. Pe

măsură ce aduceţi în conştiinţă senzaţia, deodată apare unspaţiu şi o linişte în jurul ei, fără să o modifice.

Mai puţin la început, dar pe măsură ce simţământul interior de spaţiu creşte, sentimentul de plictiseală va începe să descrească în intensitate şi semnificaţie. Aşa că plictiseala vă poate învăţa şi ea ceva din cine sunteţi şi cine nu sunteţi.

***Veţi descoperi că nu sunteţi „o persoană plictisită” ceea ce sunteţi de fapt. Plictiseala

este pur şi simplu o mişcare de energie condiţionată din interiorul vostru. Şi nici o persoană furioasă, tristă, sau fricoasă nu sunteţi. Plictiseala, furia, tristeţea sau frica nu sunt „ale voastre”, nu sunt ceva personal. Ele sunt condiţii ale minţii omeneşti. Ele vin şi pleacă. ***

Nimic din ceea ce vine şi pleacă nu este al vostru. ***

„ Sunt plictisit.” Cine ştie acest lucru? „ Sunt furios, trist, mi-e frică.” Cine ştie aceasta? Voi sunteţi cunoscătorul, şi nu condiţia care este experimentată.

*** Orice fel de lipsă simţită înseamnă că vă identificaţi cu mintea gânditoare. Înseamnă

că nu vedeţi cealaltă fiinţă umană ci numai conceptul vostru despre acea fiinţă umană. Reducerea unei fiinţe vii la un concept este deja o formă de violenţă.

*** Gândirea care nu-şi are rădăcinile în conştiinţă se auto alimentează şi funcţionează

prost. Deşteptăciunea lipsită de înţelepciune este extrem de periculoasă şi distructivă. Şi aceasta este starea curentă a umanităţii.

Amplificarea gândirii sub forma ştiinţei şi tehnologiei, deşi în sine nu este nici bună nici rea, a devenit şi ea distructivă pentru că deseori gândirea din care provine nu-şi are rădăcinile în conştiinţă.

*** Următorul pas în evoluţia omului este transcenderea gândurii. Aceasta este acum

sarcina noastră urgentă. Nu înseamnă să nu mai gândim de loc, ci să nu fim complet identificaţi cu gândirea, posedaţi de gânduri.

*** Simţiţi energia corpului vostru interior. Şi imediat zgomotul mental se diminuează sau

încetează. Simţiţi acesta în mâinile voastre, picioare, abdomen, piept. Simţiţi viaţa însăşi care sunteţi, viaţa care animează corpul.

*** Corpul astfel devine o uşă, aşa zisă, către o senzaţie mai adâncă de viaţă sub emoţiile

fluctuante şi sub gândire.*** Există o viaţă în voi pe care puteţi să o simţiţi cu întreaga voastră Fiinţă, nu numai cu

capul. Fiecare celulă este vie în acel moment de prezenţă în care nu aveţi nevoie să gândiţi. Şi de fapt, în acea stare, dacă chiar este nevoie de gândire pentru scopuri practice, ea este acolo.

Mintea poate funcţiona, şi funcţionează minunat atunci când inteligenţa superioară care sunteţi o foloseşte şi se exprimă pe sine cu ajutorul ei.

*** Se poate să fi trecut cu vederea acele scurte perioade în care sunteţi „conştient fără să

gândiţi” şi care apar deja în mod natural şi spontan în viaţa voastră. Poate sunteţi ocupat de vreo activitate manuală, sau păşiţi prin cameră, sau aşteptaţi în aeroport, şi sunteţi atât de complet de prezent încât mentalul obişnuit cu gânduri se supune şi este înlocuit de acea prezenţă conştientă.

Sau poate vă surprinde privind cerul sau ascultând pe cineva fără să faceţi nici un comentariu interior. Percepţiile voastre devin limpezi precum cristalul, neântunecate de gânduri.

***Toate acestea nu sunt semnificative pentru minte, pentru că are lucruri „mai

importante” la care să se gândească. Şi pentru că nu se poate memora, iată de ce poate că s-a trecut cu vederea chiar dacă s-a întâmplat deja.

Adevărul este că acesta este cel mai important lucru care vi se poate întâmpla. Este începutul trecerii dele gândire la prezenţă conştientă.

*** Simţiţi-vă nestingheriţi de faptul că „nu ştiţi”. Astfel vă trece dincolo de minte pentru

că mintea întotdeauna încearcă să extragă concluzii şi să interpreteze. Îi este frică să nu ştie. Deci, când veţi fi nestingherit de faptul că nu ştiţi, aţi trecut deja dincolo de minte.

O cunoaştere mai profundă care nu este conceptuală apare atunci din această stare.***

Creaţia artistică, sporturile, dansul, predatul la şcoală, activitatea de a sfătui – măiestria în orice domeniu implică faptul că mintea gânditoare nu mai este implicată de loc sau este pe locul doi. O forţă şi inteligenţă mai mare decât voi şi totuşi una în care vă manifestaţi ca esenţă preia conducerea.

Nu mai are loc un proces de luare de decizii; acţiunea corectă se petrece spontan, şi nu „voi” o faceţi. Să ştii să-ţi stăpâneşti viaţa este opusul controlului. Vă aliniaţi cu conştiinţa cea mare. Ea acţionează, vorbeşte, face toată munca. ***

Un moment în care vă paşte un pericol poate produce o încetare temporară a fluxului gândirii şi astfel puteşi avea gustul a ceea ce înseamnă să fii prezent, alert, conştient.

*** Adevărul este cu mult mai cuprinzător decât poate mintea să înţeleagă vreodată. Nici

un gând nu poate cuprinde Adevărul ca într-o capsulă. Cel mult poate să-l indice. De exemplu, poate spune : „ toate lucrurile sunt unul singur, intrinsec.” Acesta este doar o indicare, nu o explicaţie. Înţelegerea acestor cuvinte înseamnă că se simte adânc în voi adevărul către care ele arată (cu degetul). CAPITOLUL 3

SINELE EGOTIC

Mintea caută fără încetare nu numai hrană pentru gânduri; caută să se hrănească pentru propria-i identitate, sentimentul ei de sine. Astfel se naşte ego-ul care se re-creează pe sine continuu.

*** Când gândeşti sau vorbeşti despre tine, când spui, „Eu”, la ce te referi de obicei este

„ la mine şi la povestea mea”. Acesta este „eu-ul” cu tot ceea ce îi place şi nu-i place, cu fricile şi dorinţele lui, „eu-l”

care nu este niciodată satisfăcut pentru multă vreme. El este un sentiment al cine eşti tu confecţionat de minte, condiţionat de trecut şi care îşi caută realizarea în viitor.

Nu vedeţi că acest”Eu” se modifică, este o formaţiune temporară, ca un val pe suprafaţa apei?

*** Cine este acesta care vede aceste lucruri? Cine este conştient de fluctuaţiile formei

voastre fizice şi psihice? Eu sunt. Acesta este Eu-l cel adânc, profund, care nu are nici o legătură cu trecutul şi viitorul.

***

Ce va rămâne din toate fricile şi nevoile asociate cu situaţiile problema-tice de viaţă care vă acaparează atenţia în fiecare zi? O linie – cam de doi, trei centrimetri lungime, între ziua naşterii şi cea a morţii pe piatra de mormânt.Pentru Eu-l egotic, acest lucru este un gând depresiv.

Pentru tine, este eliberator!***

Când fiecare gând îţi absoarbe atenţia complet, înseamnă că vă identificaţi cu vocea

din capul vostru. Gândul este investit astfel cu un sentiment de sine. Acesta este ego-ul, „eu-l” confecţionat de minte. Eu-l confecţionat de minte se simte incomplet şi nesigur.

De aceea temerile şi dorinţele sunt emoţiile sale predominante şi forţele motivatoare. Când veţi recunoaşte că este o voce în cap care pretinde că este voi înşivă şi nu se

opreşte din vorbit, voi tocmai vă treziţi din identificarea inconştientă cu fluxul gândirii. Când veţi observa această voce, vă veţi da seama că acea voce nu este cine sunteţi voi

– gânditorul – ci o persoană care este conştientă de acest fenomen. *** Dacă recunoaşteţi că voi sunteţi conştiinţa din spatele vocii aceasta este libertatea. ***

Sinele egotic este mereu în căutare. Caută mai mult din asta sau alta ca să-şi adauge la

sine, ca să se simtă cât mai complet. De aceea el se preocupă aşa de mult de viitor.

***Ori de câte ori deveniţi conştient că „trăiţi în viitor”, aţi păşit deja în afara acelui tipar

al minţii egotice, şi simultan apare posibilitatea de a alege să acordaţi toată atenţia momentului prezent.

*** Şi acodând toată atenţia voastră acestui moment, în viaţa voastră pătrunde o inteligenţă

cu mult mai mare decât mintea egotică.***

Când trăiţi prin intermediul ego-ului, totdeauna reduceţi momentul prezent la un mijloc de a atinge un scop. Trăiţi pentru viitor, şi când vă atingeţi scopurile, nu vă satisfac, sau nu pentru mult timp.

*** Dar când acordaţi mai multă atenţie la ceea ce faceţi decât la rezultatele viitoare pe

care doriţi să le obţineţi, întrerupeţi condiţionarea veche egotică. Ceea ce faceţi devine nu numai mai eficient dar infinit mai satisfăcătoare şi mai

plină de bucurie.***

Aproape fiecare egou conţine cel puţin un element din ceea ce am numi „identitate de victimă”. Unii oameni se imaginează pe sine atât de puternic ca victime încât această imagine de victimă este în centrul egoului lor. Resentimentele şi tristeţile fac parte din sentimentul lor de sine.

***Chiar dacă tristeţile voastre sunt complet „justificate” v-aţi construit o identitate care

seamănă mai mult cu o închisoare ale cărei gratii sunt formate din forme gând. Vedeţi ce vă faceţi singuri. Sau mai degrabă, ce vă face mintea voastră. Simţiţi

ataşamentul emoţional pe care îl aveţi cu povestea voastră de victimă şi deveniţi conştient de pornirea de a gândi sau vcorbi despre aceasta.

Fiţi acolo ca prezenţa unui martor a stării voastre interioare. Nu trebuie să faceţi numic. Odată cu această conştiinţă vine şi transformarea şi libertatea. ***

Faptul că ne plângem şi că reacţionăm sunt tipare mentale predilecte prin care egoul capătă forţă. Pentru mulţi oameni, o mare parte a activităţii lor mental-emoţionale constă în a se plânge şi a reacţiona înpotriva unui lucru sau altul.

Făcând acest lucru, voi hotărâţi că alţii sau o altă situaţie este „incorectă” şi ceea ce faceţi voi este „corect”. Considerându-vă „corect” vă simţiţi superior, şi pentru că vă simţiţi superiori , vă întăriţi simţământul de sine.

În realitate, desigur, vă întăriţi numai iluzia egou-lui.***

Puteţi observa aceste tipare în voi şi recunoaşteţi vocea care este nemulţumită/care se plânge ce sunt ele cu adevărat?

***Simţul egotic de sine are nevoie de conflict pentru că sentimentul său de identitate

separată se întăreşte în lupta împotriva unuia sau altuia, şi demonstrând că acesta sunt „eu” iar acesta nu sunt „eu”.

*** Nu rareori, triburi, naţiuni, şi religii au un sentiment de identitate colectiva întărit doar

având duşmani. Cine ar fi „credinciosul” dacă nu ar exista „necredinciosul” ?***

În felul vostru de a vă purta cu oamenii, puteţi detecta sentimente subtile fie de superioritate fie de inferioritate faţă de ei? Atunci înseamnă că vă priviţi ego-ul, care trăieşte prin comparaţie. ***

Învidia este un produs al ego-ului, care se simte diminuat dacă altcuiva i se întâmplă ceva bun, sau cineva are mai mult, ştie mai mult sau poate face ceva mai mult ca voi.

Identitatea ego-ului depinde de comparaţii şi se hrăneşte cu mai mult. Se va agăţa de orice. Dacă toate cad, poţi să-ţi întăreşti sensul de sine fictiv prin faptul că te vezi mai nedreptăţit de viaţă sau mai prost tratat de viaţă decât altcineva. Care sunt poveştile, ficţiunile din care vou vă extrageţi simţământul vostru de sine.

*** Bine înrădăcinat în chiar structura sinelui egotic este nevoia de a se opune, reziste, şi

exclude pentru a menţine sentimentul separării de care depinde continuarea supravieţuirii sale. Aşa că este „eu” împotriva „altora”, „noi” împotriva „lor”.

***Ego-ul trebuie să fie în conflict cu ceva sau cineva. Aceasta explică de ce căutaţi pacea

şi bucuria şi dragostea dar nu le puteţi suporta pentru multă vreme! Voi spuneţi că doriţi fericirea dar sunteţi dependenţi de nefericirea voastră.

*** Nefericirea voastră apare în cele din urmă nu din situaţiile de viaţă ci din condiţionările minţii voastre.

***

Purtaţi sentimente de vinovăţie în legătură cu ceva făcut – sau pe care nu aţi reuşit să-l faceţi – în trecut? Atât este sigur : voi aţi acţionat conform nivelului de conştiinţă sau mai bine spus de inconştienţă de atunci.

Dacă a-ţi fi fost mai conştienţi aţi fi acţionat diferit.***

Vinovăţia este o altă încercare a ego-ului de a-şi crea o identitate, un sentiment de sine. Pentru ego nu are importanţă dacă acel sine este pozitiv sau negativ. Ce ai făcut sau nu ai reuşit să faci a fost o manifestare a inconştientului – inconştientului uman.

Ego-ul personalizează şi spune, „Eu am făcut asta” şi astfel duceţi cu voi o imagine mentală despre voi ca „răi”.

*** De-a lungul istoriei oamenii au făcut unii asupra altora nenumărate acte de violenţă,

cruzime, şi acte care au rănit pe cei din jur şi continuă să facă la fel. Sunt toate de condamnat; sunt toţi vinovaţi?

Sau actele sunt expresii de inconştienţă, un stadiu în evoluţie din care ieşim ?***

Cuvintele lui Isus, „ Iartă-i că nu ştiu ce fac.” Se aplică şi vouă. ***

Dacă vă fixaţi ţeluri egotice cu scopul de vă elibera, exacerbând pe sine sau

sentimentul vostru de importanţă, chiar dacă le realizaţi, ele nu vă vor satisface.***

Fixaţi-vă ţeluri, dar să ştiţi că sosirea nu este atât de importantă. Când ceva apare din prezenţă, înseamnă că acest moment nu este un mijloc către un ţel: îndeplinirea lui este satisfăcătoare în sine în fiecare moment.

Voi nu mai reduceţi pe Acum la a fi un mijloc spre un ţel, care este conştiinţa egotică.***

„ Nu există sinele egotic, nu există nici o problemă”, a spus un maestru bu-ddist, când a fost rugat să explice sensul mai adânc al Buddismului. CAPITOLUL 4 ACUM

Privit superficial se pare că momentul prezent este unul din multele momente. Fiecare zi a vieţii voastre pare a consta din mii de momente în care se petrec lucruri

diverse. Şi totuşi dacă vă uitaţi mai atent nu este oare doar un singur moment, permanent?

Nu este viaţa toată acest moment? Acest unic moment, acum, este singurul lucru din care nu pueţi evada. Factorul constant al vieţii voastre. Orice s-ar întâmpla. Nu are importanţă ce se întâmplă. Nu are importanţă cât de mult se schimbă viaţa voastră. Un lucru este sigur.

Este mereu acum. Şi pentru că nu puteţi scăpa de acum, de ce să nu-l întâmpinaţi, să vă împrieteniţi cu el.

***

Când vă împrieteniţi cu momentul prezent, vă simţiţi acasă oriunde v-aţi afla. Când nu vă simţiţi în largul vostru în acum, oriunde v-aţi deplasa, veţi căra şi neli-niştea cu voi.

*** Momentul prezent este aşa cum este, mereu. Puteţi să-l lăsaţi să fie pur şi simplu?

*** Diviziunea vieţii în trecut, prezent şi viitor este făcută de minte şi deci iluzorie.

*** Trecutul şi viitorul sunt forme gând, abstracţii mentale. Trecutul nu poate fi amintit

decât în Prezent. Ce vă amintiţi este un eveniment care a avut loc în Prezent şi vă amintiţi de el în Prezent. Viitorul, când va veni, este tot Acum.

Aşa că singurul lucru care este real, singurul care vreodată este, este Acum.***

Să aveţi atenţia fixată Acum nu înseamnă să înlăturaţi ce este necesar în viaţa voastră.

Înseamnă să recunoaşteţi ce are prioritate. Apoi să vă ocupaţi de ce este secundar cu mai mare uşurinţă. Nu înseamnă să spuneţi

că : „Nu mă mai ocup de lucruri pentru că doar Acum mă interesează.” Nu. Găsiţi ce este prioritar şi apoi faceţi-l prieten pe Acum, şi nu duşman. Recunoaşteţi-l, cinstiţi-l cu onoare. Atunci când Acum este la baza vieţii voastre şi

scopul primordial, atunci viaţa voastră se desfăşoară cu uşurinţă. *** Strânsul vaselor, trasarea unei strategii în business, planificarea unei călătorii – ce este mai important : ce faceţi sau rezultatul pe care doriţi să-l obţineţi prin ce faceţi?

Acest moment sau un moment în viitor?Vă gândiţi la momentul acesta ca şi cum ar fi un obstacol de depăşit? Simţiţi că aţi

avea un moment viitor la care trebuie să ajungeţi şi care este mai important?***

Aproape toţi trăiesc astfel majoritatea timpului. Deoarece viitorul nu soseşte niciodată, decât ca prezent, este un fel de a trăi greşit, care funcţionează prost. Generează un flux permanent, subteran de nelinişte, tensiuni, şi nemulţumiri.

Nu face cinste vieţii, care există Acum şi niciodată în afara lui Acum!***

Simţiţi trăirea din corpul vostru. Aceasta vă ancorează în Acum.

***

La urma urmei nu puteţi fi stăpân pe viaţa voastră până nu sunteţi stăpâni pe acest

moment – pe Acum. Şi aceasta pentru că Acum este singurul loc unde puteţi găsi viaţă. *** Să fii stăpân pe momentul Acum înseamnă să nu te opui interior la evidenţa/la ceea ce

este Acum, să nu te cerţi cu ceea ce este el.

Înseamnă să fii aliniat cu viaţa.***

Acum este aşa cum este pentru că nu poate fi altfel. Ce au ştiut întotdeauna buddiştii, acum confirmă şi doctorii : nu există lucruri sau evenimente izolate. Sub aparenţele de suprafaţă, toate lucrurile sunt interconectate, sunt parte din tot cosmosul care a produs forma pe care o are acest moment.

Când spui „da” la ceea ce este, devii aliniat cu puterea şi inteligenţa Vieţii însăşi. Numai aşa poţi deveni un agent de schimbare pozitivă în lume.

***

O practică spirituală simplă dar radicală este să accepţi orice se iveşte în Acum – înăuntrul şi în afara ta.

*** Atunci când atenţia voastră se mută în Acum, apare o vioiciune.

Te simţi ca şi cum te-ai sculat dintr-un vis, visul gândurilor, visul trecutului şi viitorului. Câtă limpezime, câtă simplitate.

Nu există loc pentru a-ţi face probleme. Doar acest moment aşa cum este.***

În clipa în care intraţi în Acum cu atenţia voastră, vă daţi seama că viaţa este sacră. Când eşti prezent există ceva sacru în tot ce observi. Cu cât trăieşti mai

mult în Acum, cu atât mai mult simţi bucuria simplă dar profundă de a Fi şi sacrul întregii vieţi.

***

Majoritatea oamenilor confundă pe Acum cu ceea ce se întâmplă acum, dar nu acesta este Acum.

Acum este mai adânc/profund decât ceea ce se întâmplă în el. Este spaţiul în care se întâmplă.

Aşa că nu confundaţi conţinutul acestui moment cu Acum. Acum este mai adânc decât orice conţinut care se iveşte în el. ***

Gândurile, emoţiile, percepţiile simţurilor şi tot ceea ce experimentaţi face conţinutul

vieţii voastre. Din „Viaţa mea” vă formaţi sentimentul de sine, şi „viaţa mea” este mulţumită sau aşa

credeţi.***

În continuu treceţi cu vederea faptul cel mai evident că : sentimentul vostru de Eu Sunt, foarte bine ascuns în interior, nu are nimic de a face cu ce se întâmplă în viaţa voastră, nu are nimic comun cu conţinutul.

Acel sentiment de Eu Sunt este una cu Acum. Şi totdeauna va rămâne la fel. În copilărie şi la bătrâneţe, sănătos sau bolnav, când aveţi succese sau căderi, acel Eu Sunt – spaţiul lui Acum – rămâne neschimbat la nivelul său cel mai adânc.

De obicei se confundă cu conţinutul, şi atunci experimentaţi pe Eu Sunt sau pe Acum numai slab şi indirect, prin conţinutul vieţii voastre.

Cu alte cuvinte : sentimentul vostru de Existenţă/Fiinţă este acoperit de situaţii, de fluxul gândirii, şi de multele lucruri ale acestei lumi. Acum este obturat de timp.

*** Aşa că uitaţi de rădăcinile voastre din Fiinţă, de realitatea voastră divină şi vă pierdeţi

în lume. Confuzia, furia, depresia, violenţa, şi conflicte apar când oamenii uită cine sunt.***

Şi totuşi cât de uşor este să vă amintiţi adevărul şi astfel să veniţi acasă : Eu nu sunt gândurile mele, emoţiile, percepţiile simţurilor şi experienţele. Eu nu sunt conţinutul vieţii mele. Eu sunt viaţa. Eu sunt spaţiul în care se petrec toate lucrurile.

Eu sunt conştiinţa! Eu sunt Acum! Eu Sunt!CAPITOLUL 5 CINE EŞTI CU ADEVĂRAT

Acum este interesant cine sunteţi cu adevărat în profunzime. ***

Multe lucruri în viaţa voastră au importanţă dar numai unul are o importanţă absolută.***

Are importanţă dacă aveţi succes sau nu în ochii lumii. Are importanţă dacă sunteţi sănătos sau nu, dacă sunteţi educat sau nu. Are importanţă dacă sunteţi bogat sau sărac.

Toate au importanţă în viaţa voastră. *** Da, toate aceste lucruri au importanţă, relativ. Dar nu au importanţă absolută. Există ceva care are mai mare importanţă decât oricare din acele lucruri şi aceasta este

să găsiţi esenţa a cine sunteţi dincolo de această entitate cu viaţă scurtă, acel sentiment de sine personalizat şi cu viaţă scurtă.

***Vă găsiţi liniştea nu prin rearanjarea circumstanţelor vieţii voastre, ci prin realizarea

cine sunteţi la cel mai profund nivel!***

Reâncarnarea nu vă ajută dacă în următoarea încarnare tot nu ştiţi cine sunteţi.***

Toată tristeţea de pe planetă există din cauza acestui sentiment personalizat de mie sau

nouă. Aceasta acoperă esenţa lui cine sunteţi voi de fapt. Când nu sunteţi conştienţi de acea

esenţă interioară, până la urmă produceţi tristeţe. Este simplu. Când nu ştiţi cine sunteţi, voi creaţi un sine făcut de mintea voastră ca substitut pentru fiinţa voastră frumoasă, divină, şi vă agăţaţi de el, acel sine înfricoşat şi plin de nevoi. Să-l protejaţi şi să-l dezvoltaţi pe sinele fals devine forţa care vă motivează în primul rând.

***

Multe expresii verbale care sunt în uz şi unele sunt în structura limbii arată că oamenii nu ştiu cine sunt. Voi spuneţi : „ el şi-a pierdut viaţa”. Sau „viaţa mea” ca ţi cum viaţa ar fi ceva care se poate pierde sau poseda.

*** Adevărul este că voi nu aveţi o viaţă, voi sunteţi viaţa, o unică viaţă, o unică conştiinţă

care străbate întreg universul şi ia temporar o formă ca să se experimenteze pe sine ca o piatră, fir de iarbă, un animal, o persoană, o stea sau o galaxie.

Poţi simţi în sinea ta că tu deja ştii acestea. Poţi simţi că tu eşti deja toate acestea?***

Pentru majoritatea lucrurilor din viaţă, aveţi nevoie de timp : ca să învăţaţi un nou

meşteşug, să construieşti o casă, să devii expert, ca să faci o ceaşcă cu ceai.***

Şi cu toate astea, timpul este fără folos, pentru lucrul esenţial din viaţă singurul lucru care are importanţă, realizarea sinelui – care înseamnă să ştiţi cine sunteţi dincolo de sinele de suprafaţă, dincolo de numele vostru, forma voastră fizică, povestea voastră, istoricul vostru.

***Nu vă puteţi găsi în trecut sau în viitor. Singurul loc unde voi vă puteţi găsi pe voi

înşivă este în Acum. Cercetătorii spirituali caută realizarea de sine sau iluminarea în viitor.

Ca să fii un căutător ai nevoie de viitor. Dacă aceasta este ceea ce credeţi, va deveni realitate pentru voi.

***Veţi avea nevoie de timp până să vă daţi seama că nu aveţi nevoie de timp să fiţi cine

sunteţi.***

Când priviţi un copac sunteţi conştienţi de copac. Când aveţi un gând sau un sentiment sunteţi conştienţi de acel gând sau sentiment. Când aveţi o experienţă plăcută sau dureroasă, sunteţi conştienţi de acea experienţă. Acestea par a fi afirmaţii adevărate şi evidente. Şi totuşi, dacă le pri-viţi de aproape, veţi găsi că într-un fel subtil chiar structura lor conţine o iluzie fundamentală, o iluzie care este de neevitat când folosiţi limbajul.

Gândul şi limbajul creează o dualitate aparentă şi o persoană separată acolo unde nu este nici una. *** Adevărul este că nu sunteţi cineva care este conştient de copac, de gând, sentiment sau experienţă. Voi sunteţi conştiinţa în care şi prin care acele obiecte apar.

Pe măsură ce parcurgeţi viaţa voastră, puteţi fi conştient de voi înşivă ca şi conştiinţa în care se desfăşoară întregul conţinut al vieţii voastre?

***

Voi spuneţi: „ Eu vreau să mă cunosc pe mine însumi”. Voi sunteţi acel Eu. Voi sunteţi cel care cunoaşte.

Voi sunteţi conştiinţa prin care totul se cunoaşte şi care nu se poate cunoaşte pe sine. Nu este nimic de cunoscut dincolo de aceasta. Şi totuşi toată cunoaşterea din ea apare.

„Eu” nu se poate transforma el într-un obiect al cunoaşterii, al conştiinţei.***

Aşa că nu puteţi fi un obiect faţă de voi înşivă. Aceasta este chiar raţiunea din care apare iluzia identităţii egotice pentru că mental v-aţi transformat într-un obiect. „ acesta sunt eu,” spuneţi voi, şi atunci începeţi să aveţi o relaţie cu voi înşivă şi spuneţi celorlalţi şi vouă înşivă povestea voastră.

*** Cunoscându-vă ca şi conştiinţa în care se petrece existenţa fenomenelor, deveniţi liberi de dependenţa de fenomene şi liber de a vă căuta sinele în situaţii, locuri, şi condiţii. Cu alte cuvinte, ce se petrece sau nu mai este important. Lucrurile îşi pierd greutatea, seriozitatea.

O joacă apare în viaţa voastră. Veţi recunoaşte că această lume este un dans cosmic, dansul formelor. Nici mai mult nici mai puţin.

***

Când ştii cine eşti tu cu adevărat, acolo există un viu sentiment al păcii. Tu îl poţi numi bucurie pentru ca aceasta este bucuria, o pace vie şi vibrantă.

Este bucuria de a te cunoaşte pe tine însuţi ca esenţă profundă a vieţii de dinainte ca viaţa să fi îmbrăcat o formă. Aceea este bucuria de a fi, de a fi cine eşti tu cu adevărat.

***

Aşa cum apa poate să fie solidă, lichidă sau gazoasă, conştiinţa poate fi văzută ca find îngheţată ca materie fi-zică, lichidă ca minte şi gânduri, sau fără formă ca pură conştiinţă.

Pura conştiinţă este viaţa înainte ca ea să vină în manifestare şi acea viaţă priveşte lumea formei prin ochii tăi, deoarece conştiinţa este ceea ce eşti tu cu adevărat.

Când te cunoşti pe tine ca acesta, atunci te recunoşti pe tine în orice. Este o stare a completei claritati a percepţiei. ***

Tu nu mai eşti o entitate cu un trecut încărcat care a devenit o reţea de concepte prin care fiecare experienţă este interpretată.

Când percepi fără interpretare, poţi simţi ce este ceea ce este perceput. Tot ceea ce putem spune în cuvinte este că acolo este un spaţiu de linişte atentă în care are loc percepţia. Prin tine, conştiinţa fără formă a devenit conştientă de sine însăşi.

***Vieţile multor oameni sunt conduse de dorinţă şi frică. Dorinţa este nevoia de a adăuga

ceva propriei persoane pentru a fi tu însuţi mai complet. ***

Toată frica este frică de a pierde acel ceva şi prin aceasta să fii diminuat şi să fii mai puţin.

Aceste două mişcări ascund faptul că A Fii, nu poate fi dat sau luat!***

A fi în această completitudine care este deja în tine, acum!

Capitolul 6 Acceptare şi capitulare

Oricând eşti capabil de aceasta, priveşte înlăuntrul tău pentru a vedea dacă în mod inconştient tu creezi un comflict intre înăuntru şi afară, între circumstanţele tale exterioare de moment – unde eşti, cu cine eşti sau ceea ce faci – şi gândurile şi sentimentele tale. ***

Simţi cât de dureros este ca în interiorul tău să te opui la ceea ce este? ***

Când recunoşti aceasta, realizezi de asemenea că tu eşti acum liber să renunţi la acest conflict zadarnic, la această stare interioară de război.

***De câte ori în fiecare zi, dacă ar fi fost să verbalizezi realitatea ta interioară la acel

moment, ar fi trebuit să spui, „Nu vreau să fiu unde sunt?”Ce se simte când nu vrei să fi unde eşti – într-un blocaj de trafic, la locul tău de muncă,

în aeroport sau cu oamenii cu care eşti? Este adevărat, desigur, că din anumite locuri este bine să pleci – şi uneori acesta este cel mai potrivit lucru de făcut pentru tine. În multe cazuri, oricum, a pleca de acolo nu este o opţiune.

În toate acele cazuri, acest „Nu vreau să fiu aici” nu este doar nefolositor, dar şi disfuncţional de asemenea. El te face pe tine şi pe alţii nefericit.

S-a spus: oriunde te duci, acolo eşti. Cu alte cuvinte: eşti aici. Întotdeauna. Este atât de greu să accepţi această?

***Chiar ai nevoie să etichetezi mental, fiecare percepţie şi fiecare experienţă? Chiar ai nevoie să ai o relaţie reactiva de tipul „îmi place”/”nu îmi place” cu viaţa, prin

aceasta find în conflict aproape continuu cu situaţiile şi cu oamenii? Sau acesta este doar un obicei mental adânc înrădăcinat care poate fi eliminat? Nu prin a face ceva, ci permiţând acestui moment să fie aşa cum este.

*** Obişnuitul şi reactivul „nu” întăreşte egoul. „Da” îl slăbeşte.

*** Identitatea ta ca formă, egoul, nu poate supravieţui capitulării.

*** „Am atâtea de făcut.” Da, dar care este calitatea a ceea ce faci? Mergând cu maşina la servici, vorbind cu clienţii, lucrând pe computer, calculând comisioane, făcând nunumaratele lucruri care alcătuiesc viaţa ta de zi cu zi – cât de total prezent eşti în ceea ce faci?

***Faci aceasta într-o stare de capitulare sau de necapitulare? Aceasta este ceea ce

determina succesul tău în viaţă, nu cât de mult efort faci. Efortul implică stres şi încordare, având nevoie să atingi un anumit punct din viitor sau

să obţii un anumit rezultat. Poţi detecta în tine chiar şi cel mai neânsemnat aspect de a nu vrea să faci ceea ce faci?

***Aceea este o negare a vieţii şi astfel un succes adevărat nu este posibil. Dacă

poţi detecta aceasta în tine, poţi de asemenea să o elimini şi să fii în mod total în ceea ce faci? ***

“Să faci un singur lucru odată.” Acesta este modul în care un maestru zen a definit esenţa zenului.

A face un singur lucru odată înseamnă a fi total în ceea ce faci, să îi acorzi atenţia ta completă. *** Aceasta este o acţiune realizată într-o stare de capitulare – o acţiune încărcată de putere. ***

Acceptarea a ceea ce este te conduce către un nivel mai profund unde starea ta interioară precum şi simţul de sine nu mai depinde de judecată minţii ca „bine” sau „rău”.

***Când spui „da” la ceea ce e viaţă este, când accepţi acest moment aşa cum este - poţi

simţi atunci un sentiment al spaţialităţii în interiorul tău care este profund liniştitor. ***

La suprafaţă, poţi încă să fi feri-cit când este soare şi nu atât de fericit când plouă; poţi fi fericit câştigând un milion de dolari şi nefericit la pierderea tuturor posesiunilor tale.

Dar nici fericirea şi nici nefericirea, oricum, nu vor atinge acea profunzime. Ele sunt valurile de la suprafaţa Fiinţei tale.

***Fundalul de pace din interiorul tău rămâne netulburat indiferent de natura condiţiilor

exterioare. „Da-ul” la ceea ce este, dezvăluie o dimensiune a profunzimii în interiorul tău care nu

depinde nici de condiţiile exterioare şi nici de condiţiile interioare ale gândurilor şi emoţiilor fluctuante. ***

Capitularea devine cu atât mai uşoară când realizezi natura schimbătoare a tuturor experienţelor şi că lumea nu îţi poate oferi nimic a cărui valoare să dureze.

***Atunci tu vei continua să întâlneşti oameni, să fi implicat în experienţe şi activităţi, dar

fără dorinţele şi fricile eului egotic. Tu nu mai ceri acelei situaţii, persoane, loc, sau eveniment să te satisfacă sau să te facă

fericit. Ele trec, iar naturii imperfecte îi este permis să fie. ***

Şi miracolul este că atunci când tu nu mai plasezi o cerere imposibilă asupra acestora, fiecare situaţie, persoană, loc sau eveniment devine nu numai satisfăcător dar de asemenea mai armonios, mai plin de pace.

*** Când tu accepţi complet acest moment, când tu nu te mai cerţi cu ceea ce este,

compulsiunea de a gândi cedează şi este înlocuită de o linişte vigilentă. Tu eşti pe deplin conştient, chiar dacă mintea nu etichetează acest moment în nici un

fel. ***

Această stare de nonrezistenţă interioară te deschide către conştiinţa necondiţionată, care este infinit mai mare decât mintea umană.

***Această vastă inteligenţă se poate exprima apoi prin tine şi te poate asista, atât

dinăuntru cât şi din afară. De aceea lăsând deoparte rezistenţă interioară, descoperi adesea că circumstanţele se schimbă în bine. ***

Spun eu, „Bucura-te de acest moment. Fii fericit?” Nu!Permite „ceva-ului” acestui moment. Aceasta este suficient.

*** Capitularea este capitularea faţă de acest moment, nu faţă de o poveste prin care tu

interpretezi acest moment şi apoi încerci să te resemnezi în faţa ei. ***

Spre exemplu, ai o dizabilitate şi nu mai poţi merge. Condiţia este aşa cum este. Poate că mintea ta crează o poveste care spune, „Aceasta este ceea ce viaţa mea a devenit. Am sfârşit într-un scaun cu rotile. Viaţa m-a pedepsit dur şi nedrept. Nu merit aceasta.”

Poţi accepta existenţa acestui moment şi să nu o confuzi cu o poveste pe care mintea a creat-o în jurul ei?

*** Capitularea vine când nu mai întrebi, „De ce mi se petrece mie aceasta?” ***

Chiar şi în acele situaţii care par cele mai inaceptabile şi dureroase este ascuns un bine mai profund, şi în fiecare dezastru este conţinută sămânţa graţiei.

***De-a lungul istoriei, au fost femei şi bărbaţi care, în faţa unei mari pierderi, boli,

încarcerări sau a morţii iminente, au acceptat ceea ce părea de neacceptat şi aceştia au găsit „pacea care este dincolo de orice înţelegere”.

***Acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de graţie în această lume.

*** Sunt situaţii în care toate răspunsurile sau explicaţiile eşuează. Viaţa nu mai are sens

deloc. ***

Sau cineva confruntat cu o stare de stres vine la voi pentru a cere ajutor şi nu ştiţi ce să faceţi sau ce să spuneţi.

Când accepţi pe deplin că nu ştii, renunţi la luptă de a găsi răspunsuri cu mintea gânditoare limitată şi acela este momentul în care o inteligenţă mai mare poate opera prin tine.

***Şi chiar gândirea poate beneficia din aceasta, atâta vreme cât acea inteligenţă mai mare

o poate infuza şi inspira. Câteo-dată capitularea înseamnă să renunţi să înţelegi şi să devii confortabil cu faptul că nu ştii.

*** Cunoşti persoane a căror principală funcţie în viaţă pare a fi să se amărască pe ei înşişi

şi pe ceilalţi, să împrăştie nefericirea? Iartă-i, pentru că şi ei fac parte din trezirea umanităţii. Rolul pe care ei îl joacă

reprezintă o intensificare a coşmarului conştiinţei egotice, a stării de necapitulare. Nu este nimic personal în aceasta. Nu aceasta sunt ei.

*** Capitularea, poate spune cineva, este tranziţia interioară de la resistenţă la acceptare,

de la „nu” la „da”. Când capitulezi, simţul tău de sine se schimbă de la a fi identificat cu o reacţie sau cu o judecată mentală la a fi identificat cu spaţiul din jurul reacţiei sau judecăţii.

Este o schimbare de la identificarea cu forma – gândul sau emoţia – la a fi şi a te recunoaşte pe tine, ca ceva ce nu are formă.

*** Indiferent ceeea ce accepţi în mod complet, aceasta te va conduce la pace, inclusiv

acceptarea faptului că nu poţi accepta, că opui rezistenţă! Lasă Viaţa singură. Las-o să fie.

Capitolul 7 Natura

Noi depindem de natură nu doar pentru supravieţuirea noastră fizică. Noi avem nevoie de natură de asemenea pentru a ne arată drumul spre acasă, calea de ieşire din închisoarea propriilor noastre minţi.

***Noi ne-am pierdut făcând, gândind, amintindu-ne, anticipând – ne-am pierdut într-un

labirint al complexităţii şi într-o lume a problemelor. Noi am uitat ceea ce pietrele, plantele şi animalele încă ştiu. Noi am uitat cum să fim – să fim liniştiţi, să fim noi înşine, să fim acolo unde este viaţa: Aici şi Acum.

*** Oricând îţi îndrepţi atenţia către ceva natural, către ceva care există fără intervenţia

omului, ieşi din închisoarea gândirii conceptualizate şi prin extindere, participi la starea de conexiune cu Fiinţa în care orice este natural încă există.

***Să îţi îndrepţi atenţia către o piatră, un copac, sau un animal nu înseamnă să gândeşti

despre el, ci pur şi simplu să îl percepi, să îl îmbrăţişezi în conştientizarea ta. Ceva din esenţa lor se va transmite apoi către tine. Poţi simţii cât de liniştit este şi

făcând aceasta aceeaşi li-nişte se naşte apoi în tine. Simţi cât de profund se odihneşte în Fiinţă – complet unit cu ceea ce este şi unde este. Realizând aceasta, şi tu ajungi într-un loc al odihnei din interiorul tău.

*** Când te plimbi sau te odihneşti în natură, onorează acel tărâm fiind acolo pe deplin. Fii

liniştit. Priveşte. Ascultă. Vezi cum fiecare animal şi fiecare plantă este în mod complet ea însăşi. Spre deosebire de oameni, ele nu s-au împărţit în două. Ele nu trăiesc prin intermediul imaginilor mentale despre ele însele, aşa că nu au nevoie să se îngrijoreze încercând să protejeze sau să îmbunătăţească acele imagini. Cerbul este el însuşi. Narcisa este ea însăşi. Toate lucrurile în natură nu sunt numai una cu ele însele, dar de asemenea sunt una cu totalitatea.

Ele nu s-au desprins din ţesătura întregului revendicând o existenţă separată: „eu” şi restul universului... Contemplarea naturii te poate elibera de acel „eu”, marele aducător de probleme.

Îndreaptă-ţi atenţia către sunetele foarte subtile ale naturii – foşnetul frunzelor în bătaia vântului, stropii de ploaie căzând, zumzetul unei insecte, primul cântec de pasăre în zori. Abandonează-te complet actului ascultării.

În spatele sunetelor este ceva mai mare: o sacralitate care nu poate fi înţeleasă prin gândire. ***

Tu nu ţi-ai creat corpul şi nici nu eşti capabil să controlezi funcţiile corpului. O inteligenţă mai mare decât inteligenţa umană lucrează acolo. Este aceeaşi inteligenţă care susţine întreaga natură. Nu poţi veni mai aproape de aceea inteligenta altfel decât fiind con-ştient de câmpul tău energetic interior – simţind prezenţa vie, animatoare din interiorul corpului tău.

*** Jucăuşenia şi bucuria unui câine, iubirea lui necondiţionată şi faptul de a fi gata să

celebreze viaţa în orice moment, contrastează adesea puternic cu starea interioară a stăpânului câinelui – deprimat, anxios, împovărat de probleme, pierdut în gânduri, care nu este prezent în singurul loc şi timp care există: Aici şi Acum.

Unii se întreabă: trăind cu această persoană, cum reuşeşte câinele să rămână atât de sănătos, atât de bucuros? Când percepi natura doar prin minte, prin gândire, nu poţi simţi cât de plină de viaţă şi de fiinţă este. Tu vezi doar forma şi nu eşti conştient de viaţă dinăuntrul formei – misterul sacru.

***Gândirea a redus natura la o marfă care să fie folosită în vederea obţinerii unui profit

sau a unei cunoaşteri sau în alte scopuri utilitare. Vechea pădure a devenit cherestea, pasărea un proiect de cercetare, muntele ceva care să fie săpat sau cucerit.

Când percepi natura, lasă acolo să existe spaţii fără gândire, fără minte. Când abordezi natura în acest fel, ea va răspunde şi va participa la evoluţia conştiinţei umane şi planetare.

*** Observă cât de prezentă este o floare, cât de abandonată vieţii.

*** Planta pe care o ai în casa ta – te-ai uitat vreodată cu adevărat la ea? Ai permis acelei

existenţe familiare, dar încă misterioase pe care noi o numim planta să te înveţe secretele ei? Ai observat cât de profund li-niştită este? Cum este înconjurată de un câmp de

nemişcare? *** În momentul în care devii conştient de emanaţia de linişte şi pace a unei plante, în acel moment planta devine profesorul tău.

*** Priveşte un animal, o floare, un copac şi vezi cum se odihnesc în Fiinţă. Este

ea însăşi. Are o enormă demnitate, inocentă şi sfinţenie. Oricum, pentru ca tu să vezi aceasta, trebuie să mergi dincolo de obiceiul mental de a

denumi şi eticheta. ***În momentul în care priveşti dincolo de etichetele mentale, simţi acea inefabilă

dimensiune a naturii care nu poate fi înţeleasă prin gândire sau percepută prin simţuri. Este o armonie, o sacralitate care pătrunde nu doar întreaga natură, dar care este şi în

interiorul tău. *** Aerul pe care îl respiri este natură, aşa cum este însuşi procesul respiraţiei. Orienteaza-ţi atenţia către respiraţie şi realizează că nu tu o faci. Este respiraţia naturii. Dacă ar fi să îţi aminteşti să respiri, ai muri în curând, şi dacă vei încerca să te opreşti

să respiri, natura va triumfa. ***

Te reconectezi cu natura în modul cel mai intim şi puternic devenind con-ştient de respiraţia ta şi învăţând să îţi menţii atenţia acolo. Acesta este un lucru vindecător şi care îţi dă o mare putere. ***

El face să apară o schimbare în conştiinţă de la lumea conceptuală a gândurilor către tărâmul interior al conştiinţei necondiţionate. *** Ai nevoie de natură ca profesor pentru a te ajuta să te reconectezi cu Fiinţa.

Dar nu numai tu ai nevoie de natură şi ea are nevoie de tine. Tu nu eşti separat de natură. Noi suntem cu toţii parte a Vieţii Unice care se manifestă

pe sine în forme nenumărate în întregul univers, forme care sunt toate interconectate. ***

Când recunoşti sacralitatea, frumuseţea, incredibila linişte şi demnitate în care o floare sau un copac există, tu adaugi ceva florii sau copacului.

Prin intermediul recunoaşterii tale, prin conştientizarea ta, natura însăşi ajunge să se cunoască pe sine. Ajunge să îşi cunoască propria frumuseţe şi sacralitate prin tine!

*** Un mare spaţiu tăcut ţine toată natura în îmbrăţişarea sa. Şi de asemea te ţine şi pe tine.

*** Doar când eşti tăcut în interior ai acces la tărâmul liniştii pe care pietrele, plantele şi

animalele îl locuiesc. Doar când mintea ta zgomotoasă se domoleşte te poţi conecta la natură, la un nivel

profund şi să mergi dincolo de simţul se-parării creat de excesivă gândire. Gândirea este un stadiu în evoluţia vieţii. Natura există în inocenta tăcere care este

premergătoare apariţiei gândurilor. Copacul, floarea, pasărea, stânca nu sunt conştiente de propria lor frumuseţe şi sacralitate.

***Când fiinţele umane devin li-niştite, ele trec dincolo de gândire. Acolo este o altă dimensiune a cunoaşterii, a conştientizării, în tăcerea care există

dincolo de gândire. ***

Natura te poate conduce către linişte. Acesta este darul ei pentru tine. Când observi şi te uneşti cu natura în acel domeniu al liniştii, acel domeniu devine

pătruns de conştientizarea ta. Acesta este darul tău pentru natură. Prin tine natura devine con-ştientă de ea însăşi.

Natura te-a aşteptat, aşa cum a fost, pentru milioane de ani. Capitolul 8

Relaţiile

Cât de rapizi suntem în a ne forma o opinie despre o persoană, în a ajunge la o concluzie despre ea.

Este satisfăcător pentru mintea egotică să eticheteze o altă fiinţă umană, să le dea lor o identitate conceptuală, să pronunţe judecăţi stricte despre ea.

***Fiecare fiinţă umană a fost condiţionată să gândească şi să se comporte în anumite

moduri – condiţionată genetic precum şi prin experienţele din copilărie şi prin mediul cultural. ***

Aceasta nu este cine sunt ei, ci cine par a fi. ***Când pronunţi o judecată referitoare la cineva, tu confunzi aceste paternuri

condiţionate ale minţii cu cine sunt ei. ***

A face aceasta este în sine un patern profund inconştient şi condiţionat. Tu le dai lor o identitate conceptuală, şi această falsă identitate devine o închisoare nu doar pentru acea persoană, ci şi pentru tine însuţi.

A lăsa deoparte judecăţile nu înseamnă ca tu nu vezi ceea ce ei fac. Înseamnă că tu recunoşti comportamentul lor ca pe o formă de condiţionare, şi îl vezi

şi îl accepţi că atare. Tu nu construieşti o identitate a persoanei pornind de la acest comportament.

***Aceasta te eliberează pe tine şi pe cealaltă persoană de identificarea cu condiţionarea,

cu forma, cu mintea. Atunci egoul tău nu mai conduce relaţiile tale. ***

Atâta timp cât egoul îţi conduce viaţa, cea mai mare parte a gândurilor, a emoţiilor şi a acţiunilor tale se nasc din dorinţă şi frică.

***Atunci în aceste relaţii tu fie vei vrea, fie te vei teme de ceva din partea

celeilalte persoane. Ceea ce vrei de la ei poate fi plăcere sau câştig material, recunoaştere, lăudă sau

atenţie sau o întărire a simţului de sine prin comparaţie şi prin stabilirea faptului că tu eşti, ai sau ştii mai mult decât ei.

Frica ta este că poate fi invers şi ei îţi pot diminua simţul de sine în vreun fel. ***Când tu faci din momentul prezent punctul focar al atenţiei tale - în loc de a-l folosi ca

mijloc pentru a atinge un scop – tu treci dincolo de ego şi dincolo de compulsiunea inconştientă de a folosi oamenii ca mijloace pentru a atinge un scop, scopul fiind înălţarea de sine în detrimentul celorlalţi.

***Atunci când tu acorzi întreaga ta atenţie oricărei persoane cu care interacţionezi, tu

scoţi trecutul şi viitorul în afara relaţiei, exceptând cazul unor chestiuni practice. ***

Atunci când eşti total prezent cu oricine te întâlneşti, tu părăseşti identitatea conceptuala pe care tu ai creat-o pentru ei – interpretarea ta despre cine sunt ei şi ce au făcut ei în trecut – şi eşti capabil să interacţionezi fără mişcările egotice ale dorinţei şi fricii.

*** Atenţia, liniştea vigilentă este cheia! Ce minunat este să mergi dincolo de a vrea şi a te teme în relaţiile tale. Iubirea nu vrea şi nu se teme de nimic!

*** Dacă trecutul ei ar fi fost trecutul tău, durerea ei - durerea ta, nivelul ei de conştiinţă –

nivelul tău de conştiinţă, tu ai fi gândit şi acţionat exact aşa cum ea a făcut-o. ***

Cu această înţelegere vine iertarea, compasiunea, pacea. Egoului nu îi place să audă aceasta, pentru că dacă el nu mai poate fi reactiv şi

justificativ îşi pierde puterea. ***

Când tu primeşti pe oricine vine în spaţiul lui Acum că pe un oaspete nobil, atunci când permiţi fiecărei persoane să fie aşa cum este, ei încep să se schimbe.

*** Ca să cunoşti o altă fiinţă umană în esenţa ei, nu ai nevoie să cunoşti nimic despre ea –

trecutul ei, istoria ei, povestea ei. Noi confundăm „a cunoaşte despre” cu o cunoaştere mai profundă care este nonconceptuală.

„A cunoaşte despre” şi „a cunoaşte” sunt modalităţi total diferite. ***

Una este interesată de formă, cealaltă de ceea ce este fără formă. Una operează prin gândire, cealaltă prin tăcere. „A şti despre” este util pentru scopuri practice. Pe acel nivel, noi nu putem face fără ea. Când este modalitatea predominantă în relaţii, oricum, ea devine foarte li-mitatoare, chiar distructivă.

Gândurile şi conceptele crează o barieră artificială, o separare între fiinţele umane. *** Interacţiunile tale nu mai sunt atunci înrădăcinate în Fiinţă, ci

devin bazate pe minte. Fără barierele conceptuale, iubirea este în mod natural prezentă în toate interacţiunile umane.

*** Cele mai multe interacţiuni umane se limitează la un schimb de cuvinte – tărâmul gândirii. Este esenţial să aducem ceva li-nişte, mai ales în

relaţiile foarte apropiate. Nici o relaţie nu poate reuşi fără simţul spatiozităţii care vine odată cu liniştea. Meditaţi sau petreceţi momente tăcute împreună în natură.

***Când mergeţi să vă plimbaţi sau staţi în maşină sau acasă, deveniţi confortabili cu a fi

în tăcere împreună. Tăcerea nu poate şi nu este nevoie să fie creată. Doar fiţi receptivi la acea tăcere care este deja acolo, dar este de obicei ascunsă de zgomotul mental.

Dacă spaţioasa tăcere lipseşte, relaţia va fi dominată de către minte şi poate fi uşor copleşită de pro-bleme şi conflicte. Dacă tăcerea este acolo, ea poate conţine orice.

*** Adevărata ascultare este o altă cale de a aduce tăcerea în relaţie. Când asculţi pe

cineva cu adevărat, dimensiunea tăcerii creşte şi devine o parte esenţială a relaţiei. Dar adevărata ascultare este o abilitate rară. De obicei cea mai

mare parte a atenţiei unei persoane este acaparată de către propria gândire. Cel mult, ei vă evaluează cuvintele sau pregătesc următorul lucru de spus. Sau ei nu

ascultă deloc, fiind pierduţi în propriile gânduri. ***

Adevărata ascultare merge mult dincolo de percepţia auditoriului. Ea este apariţia unei atenţii alerte, un spaţiu al prezenţei în care cuvintele sunt receptate.

Cuvintele acum devin secundare. Ele pot fi semnificative sau lipsite de sens. Dar mult mai important decât ceea ce ascultaţi este actul ascultării în sine, spaţiul prezenţei conştiente care creşte atunci pe măsură ce ascultaţi.

***Spaţiul este un câmp unificator de conştientă în care voi întâlniţi cealaltă persoană fără

barierele separatoare create de gândirea conceptualizantă. Şi acum cealaltă persoană nu mai este „altul”. În acel spaţiu, voi sunteţi conectaţi împreună ca o singură conştienţă, o singură conştiinţă.

*** Tu experimentezi frecvent o dramă repetitivă în relaţiile tale apropiate. Neânţelegerile

relativ nesemnificative adesea declanşează argumentări violente şi dureri emoţionale. La bază stau paternurile egotice principale: nevoia de a avea dreptate, şi, desigur, ca

altcineva să greşească, aceasta este să spunem identificarea cu poziţiile mentale. ***

Acolo este desigur şi nevoia egoului de a fi periodic în conflict cu ceva sau cineva pentru a-şi întări simţul separării între mine şi celălalt, fără de care el nu poate supravieţui.

Pe lângă aceasta, acolo este durerea emoţională acumulată din trecut pe care tu şi fiecare fiinţă umană o cară, atât din trecutul personal cât şi din du-rerea colectivă a umanităţii care merge mult, mult timp în urmă.

Acest corp durere este un câmp energetic înăuntrul tău care periodic te copleşeşte pentru că are nevoie să experimenteze mai multă durere emoţională pentru a se hrăni şi a se reumple.

***El va încerca să îţi controleze gândirea şi să o facă profund negativă. El

iubeşte gândurile tale negative atâta vreme cât el rezonează cu fiecare frecvenţă şi astfel se poate hrăni din ele. El va provoca de asemenea reacţii emoţionale negative în oamenii apropiaţi, în special în partenerul tău, pentru a se hrăni din drama ce urmează şi din durerea emoţională.

***Cum te poţi elibera de această identificare inconştientă cu durerea care produce atâta

suferinţă în viaţă?

Devin-o con-ştient de ea. Realizează că tu nu eşti aceasta şi recunoaşte-o pentru ceea ce este, durere trecută. Observ-o cum se petrece în partenerul tău şi în tine.

***Când identificarea ta inconştientă cu ea este ruptă, când eşti capabil să o observi în

tine, atunci tu nu o mai hrăneşti şi ea îşi va pierde gradat energia. ***

Interacţiunea umană poate fii un iad. Sau ea poate fi o mare practică spi-rituală! ***

Când te uiţi la o altă fiinţă umană şi simţi o mare iubire pentru ea sau când contemplii frumuseţea în natură şi ceva din tine răspunde profund la ea, închide ochii pentru un moment şi simte esenţa acelei iubiri sau a acelei frumuseţi în interiorul tău, inseparabilă de cine eşti tu, de adevărata ta natură.

Forma exterioară este o reflexie temporară a ceea ce eşti tu în interior, în esenţa ta. *** De aceea iubirea şi frumuseţea nu te pot părăsi niciodată, chiar dacă toate formele

exterioare o vor face. *** Care este relaţia ta cu lumea obiectelor, cu nenumăratele lucruri care te înconjoară şi

pe care le manevrezi zilnic. Scaunul pe care stai, stiloul, maşina, ceaşca. Sunt ele pentru tine pur şi simplu nişte

mijloace pentru a atinge un scop sau ocazional tu le recunoşti existenţa, fiinţarea lor, nu contează cât de fugar, observându-le şi acordându-le atenţia ta.

***Când te ataşezi de obiecte, când le foloseşti pentru aţi spori valoarea în proprii tăi ochi

şi în ochii celorlalţi, grija ta pentru obiecte poate foarte uşor să îţi acapareze întreaga viaţă. ***

Când există o identificare de sine cu lucrurile, tu nu le apreciezi pentru ceea ce sunt pentru că tu te cauţi pe tine în ele. Când apreciezi un obiect pentru ceea ce ele este, când îi recunoşti existenţa fără o proiecţie mentală, nu poţi să nu simţi recunoştinţa pentru existenţa lui.

Tu poţi de asemenea să simţi că nu este chiar neanimat, ci că doar apare aşa simţurilor.

***Fizicienii vor confirma că la nivel molecular, este într-adevăr, un câmp energetic

vibratil. Prin aprecierea impersonală a tărâmului lucrurilor, lumea din jurul tău va începe să prindă viaţă pentru tine în moduri pe care nu le poţi înţelege cu mintea. ***

Oricând întâlneşti orice persoane, nu contează cât de pe scurt, le recunoşti existenţa dăruindu-le întreaga ta atenţie sau îi reduci la nişte mijloace pentru atingerea unor scopuri, o simplă funcţie său rol.

***Care este calitatea relaţiei tale cu casierul de la supermarket, cu cel din parcare, cu

mecanicul, cu clientul? Un moment de atenţie este suficient. Când te uiţi la ei sau când îi asculţi, acolo este o linişte alertă. Poate că doar două sau trei secunde. Poate mai mult.

***Aceasta este suficient pentru că ceva mult mai real decât rolurile pe care noi le jucăm

de obicei şi cu care ne identificăm să iasă la suprafaţă. Toate rolurile sunt parte a conştiinţei condiţionate care este mintea umană. Aceea care

iese la iveală prin actul atenţiei este conştiinţa necondiţionată – cine eşti tu în esenţă dedesuptul numelui şi formei tale?

Tu nu mai pui în scenă un scenariu... Tu devii real! Când acea dimensiune iese la iveală din tine, ea o scoate la iveală şi pe cea din cealaltă persoană.

***La modul fundamental, desigur, nu există un altul şi tu te întâlneşti pe tine însuşi

întotdeauna. Capitolul 9 Moartea şi Eternul

Când mergi printr-o pădure care nu a fost marcată şi în care nu a intervenit omul, vei vedea nu numai viaţa abundenţă în jurul tău, dar vei întâlni de asemenea şi copaci căzuţi şi trunchi putrezi, frunze moarte şi materie în descompunere la fiecare pas. Oriunde te vei uita, vei întâlni moarte la fel ca şi viaţa.

*** La o scrutare mai atentă, oricum, vei descoperi că trunchiurile de copaci aflaţi în descompunere şi frunzele moarte nu numai că dau naştere unei noi vieţi, dar sunt pline de viaţă ele însele. Microorganismele sunt la lucru. Moleculele se rearanjează. Aşa că moartea nu poate fi găsită nicăieri. Este doar o metamorfoză a formelor vieţii. ***

Ce poţi învăţa din această? Moartea nu este opusă vieţii. Viaţa nu are un opus. Opusul morţii este naşterea. Viaţa este eternă.

*** Înţelepţii şi poeţii dea lungul secolelor au recunoscut faptul că existenţa umană este ca

un vis – părând atât de solidă şi de reală şi în acelaşi timp atât de fragilă încât se poate dizolva în orice moment.

În momentul morţii tale, povestea vieţii tale poate, într-adevăr, să îţi apară ca un vis care ajunge la sfârşitul lui. Dar chiar şi într-un vis trebuie să fie o esenţă care să fie reală.

***Acolo trebuie să fie o conştiinţă în care visul se desfăşoară; altfel, el nu ar fi. Acea

conştiinţă – a creat-o corpul său conştiinţa a creat visul corpului, visul de a fi cineva anume? De ce cei mai mulţi dintre aceia care au trecut printr-o experienţă care i-a dus foarte aproape de moarte şi-au pierdut frică de moarte? Reflectează la aceasta.

*** Desigur că tu ştii că o să mori, dar aceasta rămâne doar un simplu concept mental până

când întâlneşti moartea „în persoană” pentru prima dată: prin intermediul unei boli foarte grave sau printr-un accident care ţi se petrece ţie sau cuiva apropiat sau prin dispariţia unei persoane iubite, moartea intră în viaţa ta ca o conştientizare a propriei mortalităţi.

***Cei mai mulţi oameni fug de ea de frică, dar dacă tu nu te clinteşti şi înfrunţi faptul că

corpul tău este fragil şi că se poate dizolva în orice moment, acolo este un anumit grad de dezidentificare, oricât de uşoară, de forma ta fizică şi psihologică, de „mine”.

***Când vezi şi accepţi natura impermanenţa a tuturor formelor de viaţă, un straniu sentiment de pace te cuprinde.

Prin înfruntarea morţii, conştiinţa ta este eliberată într-o oarecare măsură de identificarea cu formă.

***De aceea în anumite tradiţii budiste, călugării vizitează în mod regulat morga pentru a

sta şi a medita printre trupurile moarte.

Există încă o răspândită negare a morţii în culturile occidentale. Chiar şi oamenii în vârstă încearcă să nu vorbească sau să nu se gândească la ea, iar cadavrele sunt ascunse. O cultură care neagă moartea inevitabil devine superficială, preocupată doar de forma exterioară a lucrurilor.

***Când moartea este negată, viaţa îşi pierde profunzimea. Posibilitatea de a şti cine

suntem dincolo de nume şi formă, dimensiunea transcendenţei, acestea dispar din vieţile noastre deoarece moartea este deschiderea către acea dimensiune.

*** Oamenii tind să nu fie confortabili cu sfârşiturile, pentru că fiecare sfârşit este o mică

moarte. De aceea în multe limbi cuvântul pentru „la revedere” înseamnă „să te văd din nou”.

***Oricând o experienţă ajunge la un final –o întâlnire cu prietenii, o vacanţă, copiii tăi

care pleacă de acasă – tu expe-rimentezi o mică moarte. O „formă” care a apărut în conştiinţa ta sub forma acelei experienţe se dizolvă. Adesea aceasta lasă în urma ei o stare de gol pe care cei mai mulţi oameni încearcă din greu să nu o simtă, să nu se confrunte cu ea.

Dacă poţi învăţa să accepţi şi chiar să primeşti cu bucurie finalurile în viaţa ta, poţi descoperi că acel gol care iniţial era inconfortabil se transformă într-un sentiment al spatiozităţii interioare care este profund încărcată de pace. ***

Învăţând să mori în acest mod în fiecare zi, te deschizi pe tine însuţi Vieţii. ***

Mulţi oameni simt că identitatea lor, simţul lor de sine, este ceva incredibil de preţios pe care ei nu vor să îl piardă. De aceea ei au o asemenea frică de moarte.

*** Pare inimaginabil şi înfricoşător ca „eu” pot înceta să exist. Dar tu confuzi acel preţios

„eu” cu numele, forma şi povestea asociata lui. Acel „eu” nu este decât o formaţiune temporară în câmpul conştiinţei. Atât timp cât acea identitate a formei este tot ceea ce ştii, tu nu eşti conştient că preţioasă este propria ta esenţă, acel foarte profund simţ al lui Eu Sunt, care este conştiinţa însăşi.

Aceasta este eternul din tine – şi acesta este singurul lucru pe care nu îl poţi pierde. *** Oricând are loc orice fel de pierdere importantă în viaţa ta – precum pier-ederea

posesiunilor, a casei, a unei relaţii apropiate sau pierderea reputaţiei, a serviciului sau a abilităţilor fizice – ceva în interiorul tău moare.

Te simţi diminuat în simţul a cine eşti tu. Poate apare de asemenea şi o anumită dezorientare.

„Fără aceasta...cine sunt eu?”***

Când o formă pe care tu ai identificat-o inconştient ca parte din tine te părăseşte sau se dizolvă, aceasta poate fi foarte dureros.

Lasă o gaură, ca să zicem aşa, în ţesătura existenţei tale. ***

Când aceasta se petrece, nu nega sau ignora durerea sau tristeţea pe care o simţi. Acceptă că este acolo. Păzeşte-te de tendinţa minţii de a construi o poveste în jurul acelei pierderi în care tu ai rolul de victimă. Frica, mânia, resentimentul sau milă de sine sunt emoţiile care însoţesc acest rol.

***

Devin-o atunci conştient de ceea ce se află în spatele acestor emoţii precum şi în spatele poveştii construite de minte: acea gaură, acel spaţiu gol. Poţi înfrunta şi accepta acel straniu simţ al golului?

Dacă o faci, vei descoperi că nu mai este un loc înspăimântător. Vei fi surprins să simţi pace emanând din el.

*** Oricând survine moartea, oricând o formă de viaţă se dizolvă, Dumnezeu, cel fără de formă şi nemanifestat, străluceşte prin deschizătura lăsată de forma dizolvată. De aceea cel mai sacru lucru în viaţă este moartea.

*** De aceea pacea lui Dumnezeu poate veni la tine prin contemplarea şi acceptarea

morţii. *** Cât de scurtă este orice experienţă umană, cât de fra-gile sunt vieţile noastre. Există

acolo ceva care nu este subiect al naşterii şi morţii, ceva care este etern? Gândiţi-vă la aceasta: dacă ar fi existat o singură culoare, să spunem albastru, şi

întreaga lume şi totul în ea ar fi fost albastru, atunci acolo nu ar fi fost albastru. Acolo este nevoie să fie ceva care nu este albastru pentru că albastrul să poată fi recunoscut; altfel, nu ar fi ieşit în evidenţă, nu ar fi existat. În acelaşi fel, este nevoie de ceva care nu este fragil şi impermanent pentru că aceasta fragilitate a tuturor lucrurilor să fie recunoscută?

Cu alte cuvinte: dacă totul, inclusiv tu însuţi, ar fi fost impermanent, ai fi ştiut vreodată aceasta?

Faptul că tu eşti conştient şi poţi observa natura trecătoare a tuturor formelor, inclusiv a ta, nu înseamnă că există ceva în tine care nu este subiect al decăderii?

***Când ai douăzeci de ani, tu eşti conştient de corpul tău ca fiind puternic şi viguros;

şaizeci de ani mai târziu, tu eşti conştient de corpul tău ca fiind slăbit şi bătrân. Şi gândirea ta s-a schimbat probabil de când aveai douăzeci de ani, dar conştientă,

cea care ştie că trupul tău este tânăr sau bătrân, sau că gândirea ta s-a schimbat, ea nu a suferit nici o schimbare.

***Conştientă este eternă în tine - conştiinţa însăşi. Este Viaţa Unică cea fără de formă.

Poţi să O pierzi? Nu, deoarece tu eşti Ea.. ***

Unii oameni devin profund împăcaţi şi aproape luminoşi chiar înainte să moară, ca şi cum ceva ar străluci prin forma care se dizolvă.

Uneori se petrece ca oameni foarte bolnavi sau bătrâni să devină aproape transparenţi, ca să zicem aşa, în ultimele câteva săptămâni, luni sau chiar ani ai vieţii lor.

*** Când te privesc, poţi vedea o lumină care străluceşte prin ochii lor. Nu mai

există acolo suferinţa psihologică. Ei au capitulat şi astfel persoana, „eul” egotic creat de minte a fost deja dizolvat. Ei „au murit înainte să moară” şi au găsit pacea interioară profundă care este realizarea imortalităţii care există în ei înşişi.

*** În fiecare accident sau dezastru există o dimensiune izbăvitoare potenţială de care de

obicei noi nu suntem conştienţi. Şocul teribil al morţii neaşteptate, iminente, poate forţa conştiinţa voastră să se

dezidentifice total de formă. În ultimele câteva momente înainte de moartea fizică şi în momentul morţii, vă experimentaţi pe voi înşivă ca şi conştiinţă liberă de formă.

***

Dintr-o dată nu mai există frică, ci doar pace şi cunoaştere a faptului că „totul este bine” şi că moartea este doar o formă de dizolvare. ***

Moartea este atunci recunoscută ca iluzorie – la fel de iluzorie ca şi forma pe care aţi identificat-o că voi înşivă.

*** Moartea nu este o anomalie sau cel mai înspăimântător dintre toate evenimentele, aşa

cum v-a făcut să credeţi cultura modernă, ci ea este cel mai natural lucru din lume, inseparabilă şi la fel de naturală ca şi cealaltă polaritate a sa – naşterea. Reamintiţi-vă aceasta când staţi lângă o persoană muribundă. Este un mare privilegiu şi un act sacru să fi prezent la moartea unei persoane ca martor şi companion.

***Când staţi cu un muribund, nu negaţi nici un aspect al acelei experienţe. Nu negaţi

ceea ce se petrece şi nu negaţi propriile voastre sentimente. Recunoaşterea faptului că acolo nu este nimic pe care să puteţi face vă poate face să vă

simţiţi neajutoraţi, trişti sau mânioşi. Acceptaţi ceea ce simţiţi.***

Apoi faceţi un pas mai departe: acceptaţi că acolo nu este nimic ce puteţi face, şi acceptaţi aceasta pe deplin. Nu aveţi controlul. Capitulaţi profund faţă de fiecare aspect al acelei experienţe, faţă de sentimentele voastre şi de asemenea faţă de orice durere sau disconfort pe care persoana muribundă îl poate experimenta.

***Starea voastră de conştiinţă total abandonată şi liniştea care vine odată cu ea vor ajuta

imens persoană muribundă şi îi va uşura trecerea. Dacă cuvintele vor fi necesare, ele vor veni din această linişte dinăuntrul vostru. Dar

ele vor fi secundare. Cu tăcerea vine binecuvântarea: pacea!

Capitolul 10

Suferinţa şi sfârşitul suferinţei

Interconectarea tuturor lucrurilor: budiştii au ştiut-o întotdeauna şi fizicienii o confirmă acum.

***Nimic care se petrece nu este un eveniment izolat, el doar pare a fi. Cu cât îl judecăm

şi îl etichetăm mai mult, cu atât îl izolam mai mult. Întregul vieţii devine fragmentat prin gândirea noastră. Totalitatea vieţii a făcut acest

eveniment.***

El este parte a unei reţele interconectate care este cosmosul. Aceasta înseamnă că orice este nu poate fi altfel. În cele mai multe cazuri, noi nu putem începe să înţelegem ce rol poate avea un eveniment aparent nesemnificativ în totalitatea cosmosului, dar recunoaşterea inevitabilităţii lui în cadrul vastităţii întregului poate fi începutul unei acceptări interioare a ceea ce este şi prin aceasta o realiniere cu totalitatea vieţii.

*** Adevărata libertate şi sfârşitul suferinţei este a trăi ca şi cum voi aţi ales în totalitate

orice simţiţi sau experimentaţi în acest moment. *** Această aliniere interioară cu Prezentul este sfârşitul suferinţei!

***

Este suferinţa într-adevăr necesară? Da şi nu. Dacă nu aţi fi suferit aşa cum aţi suferit, nu ar fi existat profunzime în voi ca

fiinţă umană – nici umilinţa, nici compasiune. Nu aţi fi ascultat aceasta acum. Suferinţa sparge carcasa egoului. Şi apoi vine un punct

până la care ea a fost necesară. Suferinţa este necesară până când înţelegi că ea nu este necesară.

*** Nefericirea are nevoie de un eu creat de minte şi care are o poveste, o identitate

conceptuala. Ea are nevoie de timp, trecut şi viitor. Când îndepărtezi timpul, ce rămâne din nefericirea ta?

*** Rămâne „ceva-ul” acestui moment. Poate fi un sentiment de greutate, agitaţie,

încordare, mânie sau chiar greaţă. Aceasta nu este nefericire şi nu este o problemă personală. ***

Nu este nimic personal în durerea umană. Este o simplă presiune intensă sau o energie intensă pe care tu o simţi undeva în corp. Dându-i atenţie, sentimentul se transformă în gândire şi aceasta activează eul nefericit. Vedeţi ce se petrece când doar permiteţi unui sentiment să fie.

*** Mai multă suferinţă, mai multă nefericire apare atunci când iei fiecare gând

care vine în mintea ta drept adevăr.***

Situaţiile nu te fac nefericit. Ele îţi pot cauza durere fizică, dar ele nu te fac nefericit. Gândurile tale te fac nefericit. Interpretările tale, poveştile pe care tu ţi le spui te fac nefericit „Gândurile pe care le gândesc chiar acum mă fac nefericit.”

Această înţelegere rupe identificarea ta inconştienta cu aceste gânduri. *** „Ce zi mizerabilă.” „El nu a avut decenţa de a mă suna înapoi.” „Ea m-a dezamăgit.”

Mici poveşti pe care ni le spunem nouă înşine şi altora, adesea sub forma plângerilor. ***

Ei sunt desemnaţi inconştient să ne mărească simţul de sine care este întotdeauna deficitar prin a avea dreptate şi făcând ceva sau prin aceea că cineva greşeşte.

A avea dreptate ne plasează într-o poziţie de imaginară superioritate şi astfel ne întăreşte simţul nostru fals de sine, egoul. Aceasta crează de asemenea un anumit fel de duşmănie.

*** Da, egoul are nevoie de duşmani pentru a-şi defini limitele. Şi chiar şi vremea poate

servi această funcţie. Prin judecata mentală obişnuită şi prin contradicţia emoţională aveţi o relaţie personalizată şi reactivă cu oamenii şi cu evenimentele din viaţa voastră.

***Toate acestea sunt forme de suferinţă autocreata dar nu sunt recunoscute ca atare din

cauza egoului pe care îl sa-tisfac. Egoul se măreşte pe sine prin reactivitate şi conflict. Ce simplă ar fi viaţa fără aceste poveşti. „Ploua.” „Nu a sunat.” „Am fost acolo, ea nu

a fost.” ***

Când suferi, când eşti nefericit, stai contopit total cu ceea ce este acum. Nefericirea sau problemele nu pot supravieţui în Prezent!

***

Suferinţa începe când numeşti sau etichetezi mental o situaţie într-un anumit fel ca indezirabilă sau rea. Tu deteşti o situaţie şi acea detestare o personalizează şi o aduce în eul reactiv.

***Numirea şi etichetarea sunt ceva obişnuit, dar acel obicei poate fi rupt! Începeţi să practicaţi nenumirea cu lucruri mici. Dacă pierdeţi avionul, scăpaţi sau

spargeţi o cană, sau alunecaţi sau cădeţi în noroi, vă puteţi abţine de la a numi experienţă bună sau dureroasă?

Puteţi accepta imediat existenţa acelui moment? Numind ceva ca rău cauzează o contracţie emoţională în voi, când îl lăsaţi să fie fără al denumi, o putere enormă este imediat disponibilă pentru voi.

Contracţia vă taie legătura cu acea putere, puterea vieţii însăşi. ***

Ei au mâncat fructul din copacul cunoaşterii binelui şi răului. Mergeţi dincolo de bine şi de rău prin reţinerea de la a numi mental orice ca bun sau rău!

Când mergeţi dincolo de obişnuita denumire, puterea universului circulă prin voi. Când sunteţi într-o relaţie nonreactivă cu experienţele, ceea ce aţi numit rău înainte, adesea se schimbă rapid, dacă nu imediat prin puterea vieţii însăşi! *** Priviţi ce se petrece când nu numiţi o experienţă ca rea şi în schimb aduceţi o acceptare interioară, un „da” interior, şi lăsaţi-o să fie aşa cum este.

*** Oricare este situaţia ta de viaţă, cum te-ai simţi dacă ai accepta-o complet aşa cum este

ea, chiar acum? Sunt multe forme subtile şi mai puţin subtile de suferinţă care sunt atât de normale,

încât ele nu sunt de obicei recunoscute ca suferinţă şi care pot fi simţite chiar că satisfăcătoare de către ego. Iritarea, nerăbdarea, mânia, a avea o problemă cu ceva sau cineva, resentimentul, plângerea.

Poţi învăţa să recunoşti toate aceste forme de suferinţă atunci când se petrec şi să ştii în acest moment că „eu creez suferinţa pentru mine însămi”.

***Dacă ai obiceiul de a crea suferinţa pentru tine însuţi, probabil tu creezi suferinţa şi

pentru alţii de asemenea. Paternurile minţii inconştiente tind să moară făcându-le conştiente, devenind conştient de ele atunci când se petrec. Nu poţi fi conştient şi să creezi suferinţa pentru tine.

*** Acesta este miracolul, în spatele oricărei condiţii, persoane sau situaţii care pare rea,

stă ascuns un bine mai profund. Acel bine mai profund ţi se revelează, atât în ineterior cât şi în exterior prin acceptarea interioară a ceea ce este.

„Nu opune rezistenţă răului” este unul dintre cele mai înalte adevăruri ale omenirii.. ***

Un dialog: „Acceptă ceea ce este." „Nu pot cu adevărat. Sunt agitat şi furios în legătură cu aceasta." „Atunci acceptă ceea ce este." „Să accept că sunt agitat şi furios? Să accept că nu pot să accept?"„Da. Adu acceptarea în neacceptarea ta. Adu capitularea în necapi-tularea ta. Apoi vezi ce se petrece."

*** Durerea fizică cronică este unul dintre cei mai duri profesori pe care îi puteţi avea.

Rezistenţa de prisos este învăţătura sa. Nimic nu poate fi mai normal decât nedorirea suferinţei. Dacă puteţi lăsa să dispară acea nedorire şi în schimb să permiteţi durerii să fie acolo, voi puteţi observa o subtilă separare interioară de durere, un spaţiu între voi şi durere.

*** Aceasta înseamnă a suferii con-ştient, dorind aceasta. Când suferi conştient, durerea fizică poate rapid aprinde egoul în voi, deoarece egoul constă în mare măsură din rezistenţă.

Acelaşi lucru este valabil în cazul dizabilităţii fizice extreme. „Îi oferi suferinţa ta lui Dumnezeu” , este un alt mod de a spune acest lucru.

*** Nu este nevoie să fi creştin ca să înţelegi adevărul universal profund care este conţinut

în imaginea crucii. Crucea este un instrument de tortură. Ea reprezintă cea mai intensă suferinţă, limitare şi neajutorare pe care o fiinţă umană o poate întâlni. Apoi brusc acea fiinţă umană suferă în mod dorit, conştient, fapt exprimat prin cuvintele, „nu voia mea, ci a ta să se facă”. ***

În acel moment, crucea, instrumentul de tortură îşi arată faţa ascunsă. Este de asemenea un simbol sacru, un simbol al divinului.

Ceea ce pare că refuză existenţa oricărei dimensiuni transcendente a vieţii, prin abandonare, devine o deschidere în acea dimensiune.