DOMNUL ESTE APROAPE-GBV

1 Iulie

Dar, în adevăr, şi socotesc că toate sunt pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos.    Filipeni 3.8

Prin aceste câteva cuvinte, apostolul Pavel aruncă întreaga creaţie veche la gunoi, fără niciun regret, fără vreo privire în urmă. În cunoaşterea lui Hristos este o perfecţiune supremă, infinit mai înaltă decât orice ar putea oferi cea mai înaltă experienţă pe pământ. Aşadar, nimic nu îi poate atrage privirea de la Acela pe care el Îl numeşte „Hristos Isus, Domnul meu“. Pentru El a suferit Pavel pierderea tuturor lucrurilor. Nu numai că a renunţat la anumite avantaje din cauza preţuirii a ceea ce Hristos a făcut pentru el; ci Persoana binecuvântată a lui Hristos, glorificat acum la dreapta lui Dumnezeu, îi captivase într-atât inima, încât, cu bună ştiinţă şi pe deplin, ar fi socotit totul ca un „gunoi“, pentru a-L câştiga pe Hristos.Evident, Pavel nu vorbeşte aici despre a-L avea pe Hristos ca Principiul esenţial al vieţii în sufletul său, aşa cum este în capitolul 1 al acestei cărţi; nici a-L avea pe Hristos ca Exemplu, ca în capitolul 2 unde se insistă atât de mult asupra smereniei Domnului; ci mai degrabă a-L avea pe Hristos ca Ţintă şi Răsplată înaintea lui – ţinta finală spre care tinde, plin de dor. Bineînţeles că această dorinţă nu poate fi niciodată împlinită pe pământ, ci doar în glorie, unde Obiectul acestei speranţe este aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Ochii lui privesc spre sfârşitul acestei curse, asemenea unui alergător absorbit de ţintă: nimic altceva nu îi poate mulţumi inima decât să ajungă acolo unde este Hristos.„De aceea şi noi … să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12.1,2).L. M. Grant

                                             2 Iulie

Cel drept va înverzi ca palmierul.                                       Psalmul 92.12

Câteva fapte interesante despre palmierul curmalelor [sau finicul] ne pot încuraja şi îmbărbăta atunci când aplicăm acest verset la viaţa noastră creştină:

1. Nu creşte niciodată sălbatic, ci trebuie plantat şi îngrijit cu multă atenţie atunci când este tânăr. Asemenea buruienilor dăunătoare, omul firesc va creşte sălbatic şi va înflori fără să fie plantat sau îngrijit. Doar Dumnezeu

poate crea „pomi roditori“, răscumpărându-i pe păcătoşi pentru El şi apoi dându-le frumuseţe şi rodnicie.

2. Creşte din interior. Scoarţa lui este doar susţinerea şi protecţia vieţii sale interioare din care vine rodnicia sa. Viaţa lăuntrică a celui credincios se înnoieşte zi de zi când umblă cu Domnul. Lăuntrul omului este cel care produce rod pentru Dumnezeu.

3. Are mai bine de 200 de utilizări, incluzând folosirea lui ca hrană şi la fabricarea covoarelor. Uneori, în lipsa noastră de înţelepciune, protestăm faţă de anumite „utilizări“ pe care Dumnezeu le are pentru noi (de exemplu, a fi ceea ce ni se pare nouă un preş), dar rodul adevărat rezultă din supunerea faţă de El în toate lucrurile.

4. Frunzişul său este mereu verde, deoarece rădăcinile adânci primesc umezeală în ascuns. Creşte viguros chiar şi într-un sol uscat şi secetos. „Creştinii-palmier“ nu necesită un mediu favorabil pentru a supravieţui; de fapt, adesea aduc roada cea mai aleasă în împrejurări ostile.

5. Cele mai plăcute roade le aduce la bătrâneţe. Acei creştini care „se coc“ şi care, odată cu vârsta, devin blânzi şi iubitori sunt o plăcere pentru Dumnezeu şi slujesc, de asemenea, ca un frumos exemplu pentru sfinţii mai tineri. Ei devin o sursă de uimire chiar şi pentru cei necredincioşi. În timp ce Satan îi leapădă fără milă pe slujitorii săi fideli atunci când aceştia ajung bătrâni şi slabi, Dumnezeu alege să le dea alor Săi o strălucire specială la apusul vieţii – o strălucire ce reflectă gloria Sa. G. W. Steidl

 3  Iulie

Dar, când va veni Acela, Duhul adevărului, El vă va călăuzi în tot adevărul; pentru că nu va vorbi de la Sine Însuşi … Acela Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut.                   Ioan 16.13,14

Duhul Sfânt Îl glorifică pe Isus descoperind poporului Său Persoana, caracterul şi lucrarea Domnului Isus. Duhul este marele Intermediar, făcând legătura între Biserica de pe pământ şi Capul ei glorificat din ceruri. Ca Mijlocitor, El poartă mereu nevoile, necazurile, nedumeririle şi păcatele credincioşilor (Romani 8.26,27). Apoi El primeşte din partea lui Hristos comori nesecate de dragoste şi aduce Bisericii mângâiere pentru durerile lor, putere pentru lacrimile lor şi plinătate pentru goliciunea lor.Hristos ne destăinuie una dintre preocupările sublime ale lucrării Duhului: „Să Mă glorifice pe Mine“. Duhul ne spune despre dragostea lui Hristos şi Îşi găseşte plăcerea în a-L face pe El mare în ochii dragostei noastre. Cât de credincios a fost El în marea Sa lucrare de „Glorificator al lui Isus“! În ziua Cincizecimii, predica lui Petru înaintea iudeilor a fost o dovadă a Duhului şi a puterii cu care Isus fusese înălţat „ca Domn şi Mântuitor, ca să dea pocăinţă lui Israel şi iertare de păcate“ (Fapte 5.31). Este încă acelaşi

adevăr fără seamăn pe care Duhul doreşte şi azi să îl descopere păcătosului copleşit: frumuseţile glorioase ale lucrării lui Hristos.Realizezi tu că orice înţelegere pe care ai avut-o despre gloria şi măreţia Mântuitorului a venit prin lucrarea Duhului? Poate că într-un anume ceas de necaz ai fost mângâiat gândindu-te la compasiunea Răscumpărătorului şi la puterea Lui care te susţine. Şi aceasta a fost tot lucrarea Duhului Sfânt, care ia din lucrurile lui Hristos şi ţi le descoperă. Trăindu-ţi viaţa de creştin, caută să ai în vedere faptul că doar Duhul este îndreptăţit să îţi facă cunoscut „valoarea nespus de mare a cunoştinţei lui Hristos“ (Filipeni 3.8).J. R. MacDuff

4 Iulie

Şi pacea lui Hristos, la care aţi şi fost chemaţi într-un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi mulţumitori … Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau în faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin El.             Coloseni 3.15,17

În Hristos, vedem noua ordine a omului arătat în desăvârşire. El S-a coborât din cer şi a putut să vorbească despre El Însuşi ca fiind „Fiul Omului, care este în cer“ (Ioan 3.13). El a umblat în mijlocul neliniştii pământului, însă a trăit în liniştea cerului. Trecem printr-o lume în care nu există pace. Din punct de vedere politic, este o lume a războaielor. Social, comercial şi religios, peste tot vedem nelinişte şi tulburare. Privilegiul creştinului este că trece prin ea, asemenea lui Hristos, având pacea şi calmul cerului în inima sa. Oricare ar fi împrejurările prin care este chemat să treacă, având mintea preocupată cu cele de sus, el va fi păstrat în pacea de care S-a bucurat şi Hristos.Mai mult, pacea trebuie să stăpânească nu doar în inimile noastre, ci şi între fraţi; deoarece pentru aceasta am fost „chemaţi într-un singur Trup“. Pentru păstrarea unităţii trupului este nevoie de pace între mădulare, astfel încât trupul să poată creşte cu creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Apoi, dacă este pace în inimă, va fi şi mulţumire către Dumnezeu. Dacă suntem marcaţi de har, dragoste şi pace, frumuseţea caracterului lui Hristos va fi arătată şi în poporul Său. Suntem chemaţi să aducem mulţumiri în mijlocul tuturor împrejurărilor. Când a fost respins de Israel, Domnul a putut să spună: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului“, iar Pavel putea să cânte în închisoare, având picioarele în butuci (Matei 11.25; Fapte 16.24,25). „Orice facem în cuvânt sau în faptă“ trebuie să fie în Numele Domnului Isus. Ce regulă simplă de viaţă şi totuşi cât de mult ne face să ne cercetăm! Cât de multe întrebări nu ar fi rezolvate imediat prin acest test simplu: „Pot face sau spune aceasta în numele Domnului Isus?“. Învăţăm din aceste îndemnuri cum caracterul lui Hristos în cei sfinţi este legat de viaţa lor practică.H. Smith

5 Iulie

Şi Îngerul Domnului i-a strigat din ceruri şi i-a zis: „Avraame! Avraame!“.           Geneza 22.11

Şapte oameni chemaţi pe nume de două ori (1) – Avraam

În Biblie sunt şapte oameni care au experimentat o neobişnuită „chemare pe nume de două ori“ într-un moment critic din viaţa lor. Acest fapt uimitor are cu siguranţă însemnătate, deoarece Dumnezeul nostru nu face niciodată ceva întâmplător sau nesemnificativ. În viaţa lui Avraam, a lui Iacov, a lui Moise, a lui Samuel, a lui Simon Petru, a Martei şi a lui Saul din Tars pot fi urmărite scopurile suverane ale lui Dumnezeu în preocuparea plină de îndurare cu fiecare dintre ei ca şi cu un „vas ales“ şi scump inimii Lui.La Avraam remarcăm o viaţă de credinţă care Îi face plăcere lui Dumnezeu. El răspunde chemării lui Dumnezeu de a trăi o viaţă separată de orice ajutor firesc, sprijinindu-se cu totul pe promisiunea lui Dumnezeu. El a crezut că Dumnezeu îi va da un moştenitor, „sămânţa promisă“, şi această credinţă „i-a fost socotită ca dreptate“ (Geneza 15.6). Exemplul credinţei lui Avraam a fost folosit de către apostolul Pavel pentru a exemplifica învăţătura „îndreptăţirii prin credinţă“ (Romani 4.9).Credinţa lui Avraam străluceşte cel mai puternic în încercarea disponibilităţii sale de a-l aduce jertfă pe Isaac. Ascultarea de Dumnezeu în dăruirea moştenitorului promis a fost o faptă a credinţei (Iacov 2.21). El credea că Dumnezeu putea să îl învie pe Isaac dintre morţi, deoarece auzim cuvintele lui Avraam către slujitori: „Eu şi băiatul vom merge până acolo … şi vom veni din nou la voi“ (Geneza 22.5; Evrei 11.9). El ştia că Isaac se va întoarce cu el de pe munte! Astfel, adevărul învierii străluceşte într-una dintre cele mai remarcabile imagini întâlnite în Scriptură! Amândoi, Avraam şi Isaac, au urcat pe munte „împreună“ (versetul 6). Fiul iubit al tatălui se supune de bunăvoie pentru a fi jertfit pe altar. Însă are loc o intervenţie divină; o voce „din ceruri“ îi opreşte mâna cu aceste cuvinte: „Avraame! Avraame!“. Este dat un înlocuitor – o imagine binecuvântată a lui Dumnezeu care „nu L-a cruţat pe Fiul Său“ – şi apoi îl vedem pe fiul, ca o imagine, înviat dintre morţi! B. Reynolds

6 Iulie

Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.      Matei 3.17

Tatăl a dorit ca Acela în care Îşi găsea El plăcerea să fie Cel în care şi noi să ne găsim plăcerea. Tatăl nu putea păstra tăcerea când Hristos a fost aici jos. Faptul că El a fost perfect explică de ce înţelegerea noastră despre El este imperfectă, dar chiar şi prin această înţelegere imperfectă Tatăl vrea să aducă iubirea noastră în armonie cu a Sa. La începutul slujirii publice a lui Hristos, Dumnezeu a putut spune: „Acesta este Fiul Meu preaiubit“, datorită perfecţiunii lăuntrice a lui Hristos; iar la sfârşit a putut spune acest lucru datorită perfecţiunii desfăşurate şi arătate înaintea tuturor. Dar ce putem noi să spunem? În ciuda slăbiciunii noastre, cu siguranţă că fiecare dintre noi poate spune fără şovăire: Ştiu că El este

desăvârşit. Nu putem atinge desăvârşirea Lui, dar auzim răspunsul pe care-l dau inimile noastre, aşa slabe şi nevrednice cum sunt. Tatăl ne-a arătat câte ceva din perfecţiunea lui Hristos. Tatăl a împărtăşit plăcerea Sa: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“ – nu „în care voi ar trebui să vă găsiţi plăcerea“ (deşi, desigur, acest lucru este adevărat); dar aşa a vrut Tatăl, să le împărtăşească dragostea Sa pentru Hristos. Este un lucru minunat ca Tatăl să ne împărtăşească dragostea Sa pentru Hristos, şi încă în timp ce Acesta Se afla aici ca Fiu al omului, printre oamenii păcătoşi.În ce o priveşte pe femeia din casa fariseului, lucrul care a făcut-o să-L iubească mult a fost ceea ce i s-a descoperit despre Hristos, şi nu ceea ce a primit de la El. Binecuvântarea care era în Hristos a atras-o atât de mult şi i-a preocupat atât de mult gândurile, încât a intrat în casă, nemaigândindu-se la cină sau la ceilalţi prezenţi acolo. Ea era copleşită de El; plângea, fiindcă de spus nu mai putea spune nimic. Isus era acolo. El stăpânea toate gândurile ei, toate lacrimile ei, tăcerea ei, ungerea pe care ea o făcea picioarelor Lui – totul era observat de El şi totul cu mult mai înainte ca ea să fi ştiut ce făcuse El pentru ea. Atrasă acolo de ceea ce ea văzuse în El, ea a primit de la El Însuşi pace pentru conştiinţa ei.W. C. Reid

7 Iulie

Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecând aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat.   2 Corinteni 5.14,15                                        Pentru că pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri, câştig.                          Filipeni 1.21

Pavel era în închisoare şi totuşi, uitând cu totul de el însuşi, singura lui dorinţă era ca Hristos să fie mărit în trupul său, fie prin viaţă, fie prin moarte. Hristos a fost singurul obiect al vieţii sale; în tot ceea ce a dorit şi a făcut, el a ţinut cont doar de Hristos.El a urmat astfel exemplul Domnului nostru binecuvântat. Deoarece Hristos nu a căutat niciodată să Îşi placă Lui Însuşi, ci întotdeauna a făcut acele lucruri care Îi plăceau Tatălui; hrana Lui era să facă voia Tatălui şi să sfârşească lucrarea Lui (Ioan 4.24; 8.29). „Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă“ (Efeseni 5.1,2). Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea; dar chiar şi aşa, Dumnezeu era obiectul sufletului Său; El a căutat întotdeauna gloria Sa şi acesta a fost motivul principal al morţii Sale.Tot astfel ar trebui ca Hristos singur să fie obiectul vieţilor noastre, al gândurilor, al simţămintelor, al planurilor, al ocupaţiilor şi al activităţilor noastre. Noi suntem ai Lui, pentru că El ne-a răscumpărat cu sângele Său scump. Noi nu trebuie să trăim pentru noi, ci pentru El, Cel care a murit şi a înviat

pentru noi. Cât de profundă şi de practică este această cercetare! Am eu vreo intenţie sau vreo dorinţă? Să mă întreb: „Este ea pentru Hristos?“. Sunt ocupat în lucrare? „Este pentru Hristos?“ Pot să privesc în locuinţa mea şi să spun despre tot ceea ce văd: „Este pentru Hristos“? Astfel, expresia „pentru Hristos“ ne oferă un principiu care poate fi aplicat în tot ce ţine de viaţa noastră zilnică – un principiu care face „nimic“ din sine şi „totul“ din Hristos. Aceasta ne va asigura pace adevărată şi părtăşie fericită cu Dumnezeu.L. M. Grant

8 Iulie

Să ascultăm încheierea tuturor celor spuse: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Pentru că aceasta este datoria oricărui om.                Eclesiastul 12.13

Totul în viaţă se reduce la acest adevăr simplu: temerea de Dumnezeu! Astfel, cea mai importantă întrebare este: ce înseamnă temerea de Dumnezeu? Pentru mulţi, temerea s-ar descrie prin simţământul pe care îl ai atunci când vezi un şarpe, când te duci la doctor sau la dentist sau când treci printr-un mare pericol. Este teama de necunoscut. Cu siguranţă că nu acesta este sentimentul la care se referă Solomon aici.În limbajul nostru modern, cuvântul teamă, în contextul în care este folosit de Solomon, a fost înlocuit cu onoare, evlavie, respect profund. Ceea ce scriitorul acestei cărţi vrea să spună este că trebuie să avem o reverenţă şi un respect profund faţă de Domnul. Cuvântul original implică un sentiment copleşitor de umilinţă în prezenţa Sa. Temerea de Dumnezeu include a-L respecta şi a-L onora pe El, însă nu se limitează doar la aceasta. Teama sfântă Îi dă lui Dumnezeu locul de glorie, onoarea, reverenţa, mulţumirea, lauda şi întâietatea pe care le merită. Spus într-un mod simplu, temerea de Dumnezeu înseamnă a onora sfinţenia Sa, prin faptul că urâm lucrurile pe care El le urăşte şi că le iubim pe cele pe care El le iubeşte, având o teamă sănătoasă de a nu fi pe placul Lui.Când vom avea cu adevărat teamă de Domnul, vom recunoaşte că El este Creatorul şi noi creaturile. El este Stăpânul şi noi suntem slujitorii. El este Tatăl şi noi suntem copiii. Această atitudine se va manifesta prin faptul că vom avea respect faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său şi, de asemenea, vom dori să facem ceea ce El ne spune în Biblie. Putem compara această teamă cu cea pe care o are un copil faţă de părinţii săi. Dacă există teama potrivită, copilul va şti că părinţii îl vor pedepsi dacă este neascultător; dar, mai presus de această teamă, se află conştienţa faptului că neascultarea îi răneşte pe părinţi, iar copilul îşi iubeşte şi îşi respectă părinţii şi nu vrea să îi rănească. Mai simplu spus, teama de Domnul este un respect adânc înrădăcinat faţă de Dumnezeu, respect care îi face pe oameni să vrea să Îi placă Lui cu orice preţ.T. P. Hadley

9  Iulie

Şi fiii lui Israel au făcut rău în ochii Domnului şi Domnul i-a dat în mâna lui Madian şapte ani. Şi mâna lui Madian a fost tare împotriva lui Israel. Din cauza madianiţilor, fiii lui Israel şi-au făcut săpături în munţi şi peşteri şi locuri întărite. Judecători 6.1,2

Pe scurt, ei se ascundeau în pământ. Dumnezeu îi aşezase în acea ţară pentru a fi martori pentru El. Dacă ar fi umblat în căile Sale, lumina lor ar fi continuat să strălucească şi celelalte naţiuni ar fi ştiut cât de bine era să Îl aibă pe Dumnezeul lui Israel. Însă ei nu erau deloc martori pentru Dumnezeu atunci când se ascundeau în săpături şi peşteri; nici astăzi nu este nicio lumină pentru Dumnezeu în acele suflete care se află sub puterea lucrurilor pământului; lumina lor este ascunsă.Dumnezeu L-a adus pe poporul Său în acea ţară pentru a se putea bucura de ea şi pentru a o vedea ca pe o ţară unde curge lapte şi miere, unde grâul creşte din belşug şi unde turmele prosperă pe dealurile verzi. Însă, atunci când madianiţii au năvălit în ţară şi s-au stabilit acolo, totul a fost pierdut pentru Israel, deoarece madianiţii au venit ca nişte lăcuste, distrugând orice verdeaţă. Astfel, copiii lui Israel au fost foarte împovăraţi şi complet jefuiţi de acele binecuvântări pe care Dumnezeu li le dăduse.Te găseşti şi tu într-o astfel de situaţie? Ai permis oare lucrurilor de pe pământ să îţi ocupe gândurile şi inima, astfel încât să le înlăture pe acelea care sunt cele mai bune şi mai luminoase? Lucrurile lui Hristos şi cerul erau bucuria şi plăcerea sufletului tău, însă ţi-ai pierdut dorinţa pentru ele; Duhul Sfânt a fost întristat şi sufletul tău a ajuns foarte împovărat. Nu mai ai acum timp pentru părtăşie în linişte cu Domnul, deoarece madianiţii au pătruns „cu vitele lor şi cu corturile lor şi au venit o mulţime, ca lăcustele; şi au intrat în ţară ca să o distrugă“.J. T. Mawson

10  Iulie

Şi, în aceste zile, au coborât profeţi de la Ierusalim la Antiohia; şi unul dintre ei, … Agab, s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul, că va fi o foamete mare peste tot pământul locuit, ceea ce a şi fost sub Claudiu.                        Fapte 11.27,28

Profeţi şi profeţiile lor – Agab (1)

În timp ce lucrarea lui Ioan Botezătorul este menţionată în mod repetat în Noul Testament, Agab este primul profet pe care Scriptura îl menţionează ca şi creştin, ca făcând parte din Biserică. Biserica era ceva nou în căile lui Dumnezeu. Ea a fost formată la Ierusalim din iudei credincioşi, în ziua Cincizecimii. În Fapte 11, Dumnezeu mântuieşte şi adaugă la Biserică oameni dintre naţiuni. Cartea Efeseni ne învaţă că Biserica este formată din iudei şi naţiuni, uniţi într-un singur trup cu Hristos ca şi Cap în ceruri.La

început, credincioşii din Ierusalim şi-au vândut de bunăvoie casele şi terenurile şi au pus câştigurile lor la picioarele apostolilor, pentru a fi împărţite potrivit cu nevoile comune. Comorile lor erau strânse în ceruri. Oricum, nu ar fi putut să îşi păstreze proprietăţile atunci când s-a stârnit persecuţia şi au fost nevoiţi să fugă. Cât de înţelept călăuzeşte Duhul lui Dumnezeu!În Fapte 11 îi vedem pe profeţii daţi de Dumnezeu lucrând în Biserică. Unii au plecat de la Ierusalim la Antiohia, nu trimişi de om, ci umblând după cum îi călăuzea Duhul Sfânt. Unul dintre ei, Agab, se ridică şi profeţeşte prin Duhul apropierea unei foamete de proporţii. Nu citim despre el că a cerut permisiune sau că a avut nevoie de o autoritate omenească pentru a vorbi. Faptul că era un profet adevărat se vede prin aceea că profeţia lui s-a împlinit la timpul potrivit (Deuteronom 18.21,22).Vedem şi rezultatul profeţiei lui prin faptul că ceea ce a spus prin Duhul a şi fost acceptat. Şi fraţii, în special cei dintre naţiuni, îndemnaţi de dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt, hotărăsc să dea, fiecare după posibilităţi, pentru nevoile fraţilor lor iudei din Ierusalim. Ei toţi decid să facă aceasta şi o fac – un bun exemplu pentru cum ar trebui să dăm şi noi azi! E. P. Vedder, Jr.

11  Iulie

Şi Domnul spusese lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău, în ţara pe care ţi-o voi arăta. Şi te voi face o naţiune mare şi te voi binecuvânta“.                                                     Geneza 12.1,2

Biblia nu ne dă niciun alt indiciu despre cum L-a cunoscut Avram pe Dumnezeul cel viu şi adevărat în acea ţară idolatră numită Ur, în afară de versetul: „Dumnezeul gloriei S-a arătat părintelui nostru, Avraam“ (Fapte 7.2).

Dumnezeu a chemat, pentru a-Şi împlini scopul de binecuvântare a omului, iar Avram a răspuns. Deoarece el a fost credincios faţă de Acela care l-a chemat, noi ne putem bucura azi în binecuvântările pe care le-a adus evanghelia.Să observăm domeniile influenţate de chemarea lui Avram. El a fost chemat să iasă din casa lui. A fost chemat să îşi părăsească rudenia şi ţara natală. Cu alte cuvinte, el a fost chemat să renunţe la afecţiunile cele mai naturale, pentru a împlini un scop divin cu mult mai înalt. Adesea, acest lucru are loc şi astăzi în cazul celor pe care Domnul îi cheamă să fie misionari.Versetele 2 şi 3 din Geneza 12 ne prezintă privilegiul înalt şi sfânt la care Dumnezeu l-a chemat pe Avram, care, cu siguranţă, nu avea cum să-şi închipuie cât de departe vor ajunge consecinţele umblării sale prin credinţă.Să ne gândim că a fost chemat să întemeieze o naţiune mare, să primească o binecuvântare mare, să dobândească un nume mare şi, în plus, să fie o mare binecuvântare pentru fiecare generaţie care va veni. Din locul pe care noi îl avem în istorie, putem vedea într-o măsură mai mare decât cea pe care o avea Avraam scopul vast al planului lui Dumnezeu pentru viaţa sa.Ai auzit şi tu

chemarea lui Dumnezeu? I-ai răspuns? Poate eşti chemat să fii misionar într-o ţară străină sau învăţător de şcoală duminicală sau luptător în rugăciune. Nu contează foarte mult la ce anume suntem chemaţi; răspunsul credinţei este ceea ce Îi face plăcere lui Dumnezeu. Cine poate şti, în afară de Domnul, pe cât de mulţi pot atinge urmările!P. E. Hall

12 Iulie

Şi Ilie i-a zis: „Nu te teme; du-te şi fă după cuvântul tău. Dar fă-mi întâi mie din ea o mică turtă şi adu-mi-o; şi după aceea fă şi pentru tine şi pentru fiul tău“.                                                          1 Împăraţi 17.13

Oare când vom învăţa noi, creştinii, să facem lucrarea lui Dumnezeu în felul lui Dumnezeu? Ilie i-a spus văduvei sărace să se asigure că mai întâi el, omul lui Dumnezeu, este luat în îngrijire, iar după aceea: „Fă şi pentru tine şi pentru fiul tău“. Acesta era planul lui Dumnezeu pentru a purta de grijă atât de nevoile lui Ilie, cât şi de cele ale văduvei şi ale fiului ei. Dumnezeu nu S-a schimbat. Cuvântul pentru noi este: „Daţi“, daţi mai întâi, „şi vi se va da“ (Luca 6.38). „Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor da pe deasupra“ (Matei 6.33).Căutăm noi mai întâi înaintarea lucrării lui Dumnezeu, sau căutăm mai întâi să ne câştigăm traiul şi apoi, dacă mai este un surplus, să dăm o sumă modestă pentru a susţine evanghelia? Ne-am trezi noi oare vreodată la realitatea că suntem răspunzători în mod personal să ne facem partea în menţinerea lucrării evangheliei? Cea dintâi responsabilitate a mea este nu să văd dacă nevoile mele personale sunt împlinite, ci să caut, ca soldat al lui Isus Hristos, să îmi fac partea pentru înaintarea cauzei Lui pe pământ. Hrana şi îmbrăcămintea ni se vor adăuga, dacă noi căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa.Cât de ruşinat vei fi la scaunul de judecată al lui Hristos, dacă nu ai fost niciodată îndeajuns de preocupat de mântuirea şi întărirea altor suflete pentru care a murit Hristos, atunci când vei afla ce a însemnat lucrarea ta în legătură cu aceasta, ca să nu mai vorbim de împlinirea ei cu credincioşie! Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Oh, fie ca Dumnezeu să ne ajute să apucăm drumul binecuvântării Sale şi să facem mai întâi o mică turtă pentru Domnul şi să I-o ducem pentru lucrarea Sa şi, după aceea, să ne facem una pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri! W. C. M.

                                           13 Iulie

V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi necaz, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea. Ioan 16.33

Taina suferinţei este cu adevărat mare. De ce ar permite un Dumnezeu al dragostei suferinţa? Logica umană nu poate să răspundă acestei întrebări; şi, atunci când încearcă, ajunge doar la concluzia falsă că nu există Dumnezeu sau că El nu Îşi iubeşte creaturile.Credinţa însă priveşte la Fiul lui Dumnezeu aflat în suferinţă şi exclamă: „O, cât iubeşte El!“. Priveşte-L în timp ce călătoreşte ca Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa, un Străin în lumea pe care mâinile Lui o făcuseră, iar apoi, pe cruce, suferind infinit mai mult decât ar putea suferi vreodată o creatură – O, cât iubeşte El! Şi priveşte-L acum „făcut desăvârşit prin suferinţe“, încununat cu o glorie câştigată prin suferinţe şi care nu ar fi putut altfel să fie a Lui, deşi El este Creatorul tuturor lucrurilor. El este acolo în calitate de Căpetenie a mântuirii, aducând pe mulţi fii la glorie.În curând, Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Lui eternă, după ce vom fi suferit pentru puţin timp, ne va prezenta în glorie. El va avea vase ale gloriei, formate pe roata suferinţei, umplute cu o glorie spre care nici îngerii, care nu au cunoscut niciodată păcatul sau suferinţa, nu ar îndrăzni să tindă. Totul, totul este rodul suferinţelor Sale. Ce lumină glorioasă, ce mângâiere pentru suflet a adus suferinţa Lui în durerile noastre! Durerile noastre, în loc de a fi prevestirea şi avertismentul suferinţei veşnice, sunt folosite de Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri pentru a lucra în noi o greutate de glorie mai presus de orice măsură şi veşnică. Există o bucurie câştigată în durere şi un cântec învăţat printre lacrimi care depăşesc cu mult ceea ce limbile îngerilor pot rosti sau inimile îngerilor pot cunoaşte. Aceasta este partea noastră în timp ce privim la lucrurile nevăzute şi răbdăm ca văzându-L pe El care este nevăzut.

Zilele noastre sunt în mâna Ta:Pentru ce ne-am îndoi sau ne-am teme?Mâna Tatălui nu va putea lăsa să cadăVreo lacrimă a copilului Său,fără să fie nevoie.W. F. Lloyd

14 Iulie

Având deci un mare preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Evrei 4.14

Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu şi Om în aceeaşi Persoană binecuvântată. Compasiunea Sa ne reaminteşte de natura Sa umană, iar puterea Sa ne reaminteşte de natura Sa divină. Preoţia Sa nu are de-a face cu păcatele noastre, ci cu neputinţele noastre, cum ar fi boala, persecuţia, îngrijorarea, durerea şi slăbiciunea. Toate aceste lucruri sunt o sursă de încercare pentru credinţa noastră, iar în încercare avem nevoie de îndurarea şi de harul Său. Îndurarea este compasiunea Lui, iar harul este puterea pe care El ne-o dă în mijlocul acestor experienţe.Domnul Isus Îşi exercită preoţia în ceruri pentru noi în caracterul lui Aaron şi după rânduiala lui Melhisedec. Caracterul aaronic înseamnă că El este

„îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi“ (Evrei 5.2). Dar, în timp ce Aaron nu îşi mai putea continua preoţia din cauza morţii, în rânduiala lui Melhisedec se distinge o preoţie veşnică, deoarece Hristos trăieşte în puterea unei vieţi nesfârşite. Preoţia Lui nu poate fi întreruptă prin moarte, după cum citim: „Dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se transmite“ (Evrei 7.24).Îmbrăcând fire omenească, Domnul Isus a experimentat toate încercările şi ispitele (dar fără păcat) pe care noi le întâmpinăm acum. „De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un mare preot milos şi credincios, … pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să îi ajute pe cei ispitiţi“ (Evrei 2.17,18). Având un astfel de Mare Preot, noi suntem încurajaţi nu doar „să ţinem cu tărie mărturisirea noastră“, ci şi „să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit“ (Evrei 4.16).R. A. Barnett

15 Iulie

Şi Dumnezeu a vorbit lui Israel în viziuni de noapte şi a zis: „Iacove! Iacove!“.      Geneza 46.2

Şapte oameni chemaţi pe nume de două ori (2) – Iacov

Iacov tocmai auzise emoţionanta veste că fiul său, Iosif, era încă în viaţă în Egipt. Aşa că a pornit în călătorie spre Egipt împreună cu întreaga sa familie, spunând că dorea să îl mai vadă pe fiul său înainte de a muri. Când a ajuns la Beer-Şeba, ultimul oraş din sudul Canaanului înainte de a trece graniţa, el I-a adus jertfe Dumnezeului tatălui său (Geneza 45.25-28; 46.1).În acest moment însă, Dumnezeu i-a apărut în „viziuni de noapte“ şi i-a spus: „Iacove! Iacove!, … nu te teme să cobori în Egipt“. Această intervenţie divină este semnificativă, pentru că vedem din aceasta că Iacov fusese temător şi ezitant în legătură cu plecarea în Egipt. Avea un motiv întemeiat pentru şovăiala sa, câtă vreme bunicul său Avraam avusese necazuri pentru că se dusese acolo, iar tatăl său Isaac fusese strict atenţionat de Domnul să nu meargă în Egipt (Geneza 12.9,10; 26.1,2). Totuşi, Dumnezeu i-a spus lui Iacov să meargă, aşa că el s-a dus.Dar cum se schimbase Iacov faţă de anii trecuţi! Înainte el ar fi negociat cu Dumnezeu sau ar fi pus la cale să-l vadă pe Iosif într-un alt mod. Aici vedem rezultatul disciplinării lui Dumnezeu în viaţa lui – o viaţă care fusese un lanţ de încercări dureroase. Totuşi, în aşa fel este efectul corectării lui Dumnezeu, încât „după aceea dă rodul dătător de pace al dreptăţii“ (Evrei 12.11). El se supune tăcut planului lui Dumnezeu, fără a-I răspunde înapoi lui Dumnezeu ca în zilele trecute, şi demonstrează preţiosul duh al închinării şi al ascultării! Iacov învăţase că nu conta cât de dureroasă era situaţia pe care Dumnezeu o adusese în viaţa sa, căci totul era spre „bine“ (Romani 8.28). William Cowper a surprins bine lecţia de viaţă a lui Iacov când a scris:

Nu-L judeca pe Domnul după simţurile slabe,Ci crede-L pentru harul Său:

În spatele unei călăuziri aspreEl ascunde o faţă zâmbitoare.Ce minunat că „Dumnezeul lui Iacov“ este şi Dumnezeul nostru!B. Reynolds

16 Iulie

Şi Domnul i-a zis lui Satan: „De unde vii?“. Şi Satan a răspuns Domnului şi a zis: „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea acolo pe el“. Şi Domnul i-a zis lui Satan: „Ai privit tu la robul meu Iov, că nu este nimeni ca el pe pământ, bărbat integru şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău?“.                                           Iov 1.7,8

Iov a fost un om remarcabil – a fost superior unui împărat ca Ahab, ca Nebucadneţar sau chiar ca Solomon. Dumnezeu a dat mărturie că, în comparaţie cu toţi ceilalţi, Iov era fără egal în ceea ce priveşte dreptatea, un credincios pe care nimeni nu l-ar fi putut acuza pe drept de vreo faptă rea.Totuşi, Iov a fost şi umilit – el a suferit pe pământ, în anumite privinţe, mult mai cumplit decât ceilalţi. Dar Dumnezeu a fost Cel care i-a dat permisiunea lui Satan să-l chinuie. Cei trei prieteni ai lui l-au acuzat pe nedrept de câteva păcate ascunse, pentru că ei nu-şi puteau imagina alt motiv pentru această nenorocire. Iar Iov a fost extrem de consternat. Ce lecţie este aceasta pentru cei cu un caracter integru şi care au mare încredere în propria lor dreptate!La sfârşit, după multele plângeri amare ale lui Iov, Dumnezeu i-a vorbit, declarând multe minuni ale creaţiei Sale, minuni pe care omul nu şi le poate explica pe deplin. Apoi Iov a răspuns: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (Iov 42.5,6). Acum el nu mai vedea comportamentul lui în comparaţie cu ceilalţi, ci gloria lui Dumnezeu în comparaţie cu natura sa păcătoasă. Rezultatul a fost o binecuvântare mai mare decât cunoscuse el vreodată. Să învăţăm să nu ne încredem în propria noastră dreptate, ci să ne bucurăm în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi dreptate de la Dumnezeu, pentru ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1.29,30).L. M. Grant

17  Iulie

Şi, rămânând noi acolo multe zile, a coborât unul din Iudeea, un profet cu numele Agab; şi, venind la noi şi luând brâul lui Pavel, şi legându-şi mâinile şi picioarele, a zis: „Aşa spune Duhul Sfânt: astfel vor lega iudeii în Ierusalim pe omul al cărui brâu este acesta şi-l vor da în mâinile naţiunilor“.                          Fapte 21.10,11

Profeţi şi profeţiile lor – Agab (2)

Pavel era în drum spre Ierusalim. El împreună cu alţi fraţi duceau daruri de la adunările din Macedonia şi Ahaia către sfinţii aflaţi în nevoie din Ierusalim. Călătoria lor era aproape încheiată; ei se aflau în Cezareea, capitala romană a provinciei Iudeea. Au stat câteva zile în casa lui Filip evanghelistul, pe care Domnul l-a folosit atât de minunat în Samaria, pentru convertirea famenului etiopian din Fapte 8.Despre Filip ni se spune că avea patru fiice fecioare care profeţeau. Totuşi Duhul Sfânt nu le-a folosit pe aceste patru profetese cu această ocazie, ci l-a coborât pe Agab din Iudeea, ca să-i transmită un ultim mesaj serios lui Pavel. De-a lungul călătoriei sale, Duhul îi mărturisise lui Pavel că îl aşteaptă lanţuri şi necazuri la Ierusalim, aşa că el nu ar fi trebuit să meargă la Ierusalim (Fapte 20.23; 21.4). Cu toate acestea, Pavel s-a grăbit să meargă. Dragostea arzătoare pentru cei dintre rudele sale după carne (Romani 9.1-5) l-a determinat să continue. Nimeni nu-l putea îndupleca, aşa că ei i-au spus: „Facă-se voia Domnului!“.În Fapte 11, Agab a slujit prin profeţie în adunarea din Antiohia. Aici vedem că Duhul Sfânt îl foloseşte ca să-i vorbească lui Pavel personal, avertizându-l încă o dată în mod serios pe apostol să nu meargă la Ierusalim. Unii dintre profeţii din Vechiul Testament de asemenea au fost folosiţi să transmită mesaje de la Dumnezeu, prin activităţile lor, precum şi prin cuvintele lor. Indiferent dacă vorbeşte în mod individual cu oamenii, sau mulţimilor, sau în adunare şi indiferent dacă ei vor să-l asculte sau nu, esenţial pentru un profet este să vestească cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu.E. P. Vedder, Jr.

18  Iulie

Temerea de Domnul este începutul înţelepciunii şi cunoştinţa Celui Sfânt este inteligenţă.    Proverbe 9.10

Expresia „temerea de Domnul“ apare de paisprezece ori în cartea Proverbe. Potrivit acestei cărţi, temerea de Domnul va aduce anumite beneficii în viaţa ta şi a mea. Când ne temem de Domnul, vom constata noi înşine adevărul câtorva afirmaţii.În primul rând, temerea de Domnul este începutul înţelepciunii. Se spune că înţelepciunea înseamnă a vedea lucrurile prin ochii lui Dumnezeu şi a răspunde în modul în care şi Dumnezeu ar răspunde. Proverbe 1.7 ne spune că „Temerea de Domnul este începutul cunoştinţei; nebunii dispreţuiesc înţelepciunea şi îndrumarea“. Proverbe 15.33 ne spune că „Temerea de Domnul este îndrumarea înţelepciunii; şi înaintea onoarei merge smerenia“. Cel mai bun loc unde putem să începem căutarea adevăratei înţelepciuni este în temerea de Domnul. Adevărata temere de Domnul se naşte din cunoaşterea a cât de puternic, de măreţ şi de plin de bunătate este Dumnezeu. Înainte ca cineva să crească în Domnul, trebuie ca mai întâi să înveţe să se teamă de El.În al doilea rând, temerea de Domnul ne conduce la sfinţenie. Proverbe 3.7 spune: „Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Domnul şi depărtează-te de rău“. Iar Proverbe 16.6 ne spune că „prin

bunătate şi adevăr este ispăşită nelegiuirea şi prin temerea de Domnul oamenii se abat de la rău“.Aceste versete ne spun că temerea de Domnul duce la o viaţă sfântă. Persoana care Îl adoră pe Domnul cu adevărat şi Îl respectă aşa cum ar trebui nu va face nimic care să aducă dizgraţie, dezonoare sau durere inimii Domnului. Oamenii care se tem de Domnul în mod sincer se vor feri de rău, chiar şi de lucruri care unora li se par a fi undeva la mijloc. Când cineva trăieşte şi umblă în temerea de Domnul, nu există „zone gri“. Fiecare domeniu al vieţii mele va fi influenţat şi afectat! Gândul de a-I cauza Domnului tristeţe sau de a mâhni inima Sa sfântă este prea dureros pentru a-l suporta!T. P. Hadley

19 Iulie

Şi Israel era foarte sărăcit din cauza lui Madian; şi fiii lui Israel au strigat către Domnul.     Judecători 6.6

Madianiţii sunt o imagine izbitoare a lucrurilor lumeşti. Ei i-au lipsit pe israeliţi de savurarea moştenirii dăruite lor de Dumnezeu şi le-au făcut vieţile o povară şi o nenorocire. Acesta este efectul lucrurilor lumeşti asupra creştinului dominat de ele.Lucrurile lumeşti nu sunt neapărat rele şi păcătoase într-un mod evident. Ele pot fi bune şi potrivite, când sunt la locul lor, pot fi binecuvântări temporare ale lui Dumnezeu pentru noi. Dar, dacă ele devin scopul nostru în viaţă, înlocuind lucrurile lui Hristos şi ale cerului, lumina soarelui se stinge în viaţa noastră şi cântarea dispare de pe buzele noastre, iar sufletul începe să ducă lipsă.Pe scurt, lucrurile lumeşti reprezintă grijile, bogăţiile, plăcerile şi necesităţile acestei vieţi. Acestea includ plăcerea şi amărăciunea, bucuria şi întristarea, prosperitatea şi adversitatea existenţei pe pământ. Ele cuprind cercurile familiale, sociale şi de afaceri. Dacă mintea devine absorbită de ele, sămânţa Cuvântului este înăbuşită în inimă şi nu aduce roadă (Luca 8.14). Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi a căror perspectivă este limitată de prezent aleargă după aceste lucruri lumeşti (Luca 12.30).Dar, la fel cum vulturul îşi întinde aripile lui mari şi se înalţă deasupra pământului şi se scaldă în lumina clară a soarelui, tot aşa şi creştinul a primit dreptul şi puterea să se înalţe deasupra lucrurilor lumeşti şi să savureze minunatele bogăţii ale acelui loc unde Hristos este preamărit. Dacă, în loc de a împlini această chemare a lui Dumnezeu, creştinul este găsit ascunzându-se în pământ, el nu aduce rod pentru Dumnezeu şi nici nu este o lumină pentru ceilalţi, deoarece aceste două lucruri sunt strâns legate împreună de către Domnul (Luca 8.15,16).J. T. Mawson

20 Iulie

Eşti o grădină închisă, sora mea, mireaso! Un izvor închis, o fântână pecetluită, … o fântână în grădini, un izvor de apevii, care curg din Liban.

Cântarea Cântărilor 4.12,15

Atât fântâna, cât şi izvorul cu apele curgătoare aveau menirea de a uda grădina, asigurând astfel creşterea florilor şi a pomilor. Fântâna este locul unde se găseşte apa vie, iar din fântână ţâşnesc izvoare. În Ioan 4.11 ni se spune că „fântâna este adâncă“, ceea ce indică o capacitate de a depozita revărsarea izvoarelor ascunse, pe când izvorul are o revărsare continuă. Fântâna vorbeşte despre adâncime, iar izvorul, despre o revărsare permanentă.Grădina împăratului avea atât un izvor, cât şi o fântână care asigurau tuturor plantelor apa dătătoare de viaţă. Grădina Edenului avea un râu care uda toată grădina. În Noul Ierusalim vedem de asemenea un râu al vieţii – „un râu de apă al vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului“ (Apocalipsa 22.1). Râul vieţii, cu înviorarea continuă pe care o aduce, descrie lucrarea şi activitatea Duhului Sfânt în vieţile sfinţilor. Această curgere de ape vii a fost cea care a făcut ca grădina lui Solomon să aducă roadele cele mai alese şi de cea mai mare frumuseţe. Apele nu îşi aveau originea în grădină, ci curgeau din înălţimile Libanului.Dacă Domnul Isus nu S-ar fi înălţat la cer, nu ar fi putut avea loc coborârea Duhului Sfânt. Astfel, El a spus: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi“ (Ioan 16.7). Toată înviorarea spirituală care curge în vieţile credincioşilor astăzi este revărsarea Duhului de viaţă din prezenţa Domnului, pentru că El ne reprezintă înaintea Tatălui în ceruri.

21 Iulie

Şi să ia un viţel tânăr din cireadă şi darul său de mâncare, de floare a făinii frământată cu untdelemn … Şi să apropii pe leviţi înaintea Domnului. Şi fiii lui Israel să-şi pună mâinile peste leviţi. Şi Aaron să-i înfăţişeze ca dar legănat înaintea Domnului, … ca să facă slujba Domnului. Numeri 8.8,10,11Jertfele în cartea Numeri (3)

O jertfă vie! Leviţii erau slujitori aleşi de Dumnezeu să-i ajute pe preoţii leviţi în slujba lor, să aducă animalele de jertfă şi multe alte îndatoriri. Ei îi ajutau pe preoţi în obligaţiile lor, transportau cortul prin pustie şi aveau grijă de multe alte lucruri. Preoţii şi slujitorii leviţi erau caracterizaţi de o consacrare specială pentru Dumnezeu (Deuteronom 33.8-10). Celelalte sarcini ale lor erau să înveţe pe Israel, să aducă tămâie înaintea Domnului şi să înfăţişeze arderile-de-tot ale poporului lui Dumnezeu.Israeliţii se identificau cu aceşti slujitori prin faptul că îşi puneau mâinile peste leviţi în timp ce stăteau înaintea lui Dumnezeu. Pentru consacrarea lor, leviţii aduceau un viţel tânăr, o jertfă de mâncare frământată cu untdelemn şi un alt viţel tânăr ca jertfă pentru păcat. Nici ei, nici noi nu am putea lucra fără aceste aspecte ale lucrării împlinite a lui Hristos. Apoi Aaron îi înfăţişa pe leviţi ca jertfă înaintea lui Dumnezeu. Atunci începea slujirea lor.Exista o distincţie clară între responsabilităţile preoţilor şi cele ale leviţilor. Această distincţie făcută de Dumnezeu trebuia respectată. Dar un levit, Core, s-a răzvrătit, respingând autoritatea lui Moise, deoarece dorea să fie preot la fel ca Aaron (Numeri 16). De asemenea, acest fel de răzvrătire a afectat şi Biserica de-a lungul istoriei sale. Pentru slujire este necesară curăţirea, reprezentată de briciul judecăţii de sine din Numeri 8.7.Cât de

binecuvântaţi suntem noi astăzi: toţi adevăraţii credincioşi sunt preoţi şi pot lucra astfel spre plăcerea lui Dumnezeu! Să aducem trupurile noastre ca jertfe vii şi astfel să exercităm această slujbă preoţească spre plăcerea Sa!A. E. Bouter

22 Iulie

Şi, văzând mulţimile, El S-a suit pe munte şi, aşezându-Se, ucenicii Săi au venit la El; şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa.               Matei 5.1,2

În aşa-numita predică de pe munte, Domnul nostru nu predica evanghelia, ci prezenta principiile Împărăţiei Sale, care ar trebui să ghideze vieţile tuturor celor care declară că sunt ucenicii Lui. Cu alte cuvinte, aceasta este legea împărăţiei; respectarea acesteia trebuie să-i caracterizeze pe supuşii ei loiali în timp ce ei aşteaptă ziua când Împăratul Însuşi va fi descoperit. Peste tot se recunoaşte existenţa unei opoziţii clare cu privire la domnia Sa, dar cei care Îi recunosc autoritatea sunt chemaţi să dovedească acelaşi duh blând şi smerit care a fost văzut în El în zilele umilirii Sale aici, pe pământ.Pentru omul firesc, această predică nu este calea către viaţă, ci mai degrabă o sursă de condamnare: pentru că fixează un standard atât de înalt, încât nicio persoană nemântuită nu poate să-l atingă în vreun fel. Cel care încearcă aceasta va realiza curând neajutorarea sa totală, dacă este sincer şi conştiincios. Cele mai strălucite minţi de pe pământ au recunoscut în predica de pe munte cea mai înaltă învăţătură morală pentru oameni şi au lăudat sfintele ei principii, chiar dacă erau conştienţi de faptul că nu se pot ridica la înălţimea standardelor ei. În ceea ce îi priveşte pe cei nemântuiţi, învăţătura dată aici devine, aşa cum bine a spus C. I. Scofield, «lege ridicată la puterea n».La fel cum cerinţele drepte al legii sunt împlinite în noi, în cei care umblăm potrivit Duhului (Romani 8.4), tot astfel şi principiile enunţate în această predică îşi vor găsi expresia practică în vieţile tuturor celor care caută să umble aşa cum a umblat Hristos. Nu ţine de noi să atribuim aceasta rămăşiţei iudaice sau ucenicilor de dinaintea Crucii, deşi se aplică şi acestora. Trebuie să ne amintim că, deşi suntem un popor ceresc, avem responsabilităţi pământeşti, iar acestea sunt definite pentru noi în cea mai măreaţă predică din toate câte s-au rostit vreodată despre comportamentul uman.H. A. Ironside

23 Iulie

[Samson] s-a abătut ca să vadă trupul mort al leului; şi, iată, în trupul mort al leului era un roi de albine şi miere.          Judecători 14.8

Cât de interesant este un roi de albine! Ele pot trăi într-un arbore găunos, într-o cutie de lemn sau chiar în trupul mort al unui leu. Oraşul lor nu are nici primar sau gestionar, nici consilier sau conducător politic. Deşi există

o regină, ea nu dirijează politica sau destinele poporului ei.Cu toate acestea, cu greu ne-am putea gândi la o comunitate mai productivă în toată natura. Aceste vieţuitoare sunt toate pentru una şi una pentru toate. Există o cooperare perfectă şi o unitate de acţiune. Albinele nu cunosc gelozia sau concurenţa şi nu se luptă între ele. Ele se vor lupta totuşi cu inamicii, astfel că şi omul trebuie să se ferească de mânia lor. Sistemul lor de împărţire a îndatoririlor este cel mai bun din lume. Fiecare lucrătoare îşi cunoaşte slujba exactă şi o îndeplineşte fără a i se spune sau a i se arăta de către un superior, pentru că nu există un superior. În oraşul albinelor nu există problema şomajului.Poate că Dumnezeu vrea ca noi să învăţăm de la aceste mici creaturi fascinante cum trebuie să funcţioneze adunările sfinţilor. Cât de strălucitoare şi de vie va fi mărturia Domnului acolo unde este o strânsă cooperare şi unitate între sfinţi; unde recunoaştem că „duşmanul este diavolul“ şi nu ceilalţi credincioşi; şi unde fiecare membru al corpului lucrează potrivit cu aptitudinile dăruite de Dumnezeu!Spre deosebire de albine, care lucrează instinctiv, noi avem un Superior cât se poate de real şi nespus de preţios care este în noi şi printre noi spre a-L glorifica pe Hristos şi pentru a ne călăuzi în tot adevărul. Câtă „miere“ hrănitoare este produsă între sfinţi spre gloria lui Dumnezeu şi pentru creşterea iubirii fiecăruia atunci când ne aflăm într-o supunere adevărată faţă de Superiorul nostru Divin!G. W. Steidl

24 Iulie

Atunci li s-a părut potrivit apostolilor şi bătrânilor, împreună cu întreaga adunare, să trimită bărbaţi aleşi dintre ei la Antiohia împreună cu Pavel şi Barnaba: pe Iuda, numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi conducători între fraţi, scriind prin mâna lor astfel … Şi Iuda şi Sila, fiind şi ei profeţi, prin multe cuvinte au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit. Şi, rămânând acolo un timp, li s-a dat drumul în pacede la fraţi la cei care i-au trimis.        Fapte 15.22,23,32,33

Profeţi şi profeţiile lor – Iuda şi Sila

Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva fraţi fuseseră trimişi la Ierusalim de către adunarea din Antiohia. Ei trebuia să hotărască împreună cu apostolii şi cu bătrânii de acolo dacă pentru mântuire era necesar să-i circumcidă pe cei dintre naţiuni care crezuseră în Domnul Isus şi să le poruncească să ţină legea lui Moise. Duhul Sfânt le făcuse cunoscut în mod clar tuturor la această întâlnire importantă faptul că acest lucru nu era necesar. Acum delegaţia din Antiohia trebuia să se întoarcă acasă. Ei purtau cu ei o scrisoare care indica rezultatul acestei întâlniri, iar doi fraţi respectaţi din Ierusalim, Iuda şi Sila, au mers cu ei să le confirme aceste lucruri în persoană.Amândoi fraţii erau profeţi. Când misiunea lor a fost îndeplinită, au mai rămas un timp, încurajându-i şi întărindu-i pe fraţi prin multe cuvinte. Un profet vorbeşte în numele lui Dumnezeu, transmiţând

oamenilor mesajul Său. Oamenii presupun adesea că slujba unui profet este aceea de a prezice evenimente viitoare. Mesajul lui se poate referi la viitor, însă, potrivit cu 1 Corinteni 14.3, „cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere“.După ce Iuda şi Sila îşi vor fi îndeplinit misiunea, erau liberi să se întoarcă la fraţii care i-au trimis. Iuda pare să se fi întors în Ierusalim, în timp ce Sila a rămas la Antiohia şi apoi l-a însoţit pe Pavel în a doua călătorie misionară a sa.E. P. Vedder, Jr.

25  Iulie

Fraţilor, eu însumi nu consider că l-am apucat; dar una fac: uitându-le pe cele din urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.     Filipeni 3.13,14

Bărbatul orb din naştere din Ioan 9 ştia un lucru: că îşi căpătase vederea. Pentru Maria din Betania din Luca 10, un singur lucru era necesar: să stea la picioarele aceleiaşi Persoane şi să asculte cuvântul Său. Un lucru ne conduce la celălalt, iar amândouă ne conduc la năzuinţa pe care o exprima Pavel aici: alergând drept spre ţintă pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu în Hristos Isus.Dorinţa lui Pavel în această scrisoare a experienţei şi a bucuriei era să aţintească inimile şi gândurile cititorilor săi spre Hristos. Exista o anumită lipsă de unitate între ei, iar antidotul pe care el l-a prescris pentru aceasta era preocuparea cu Hristos. Tratamentul este acelaşi şi astăzi: cu cât Îl contemplăm, cu atât devenim tot mai asemănători cu El şi suntem atraşi unii spre alţii, indiferent de micile noastre slăbiciuni. Aşa trebuie să stea lucrurile: cu ce ne-am putea mândri sau ce ne-ar putea înălţa deasupra celorlalţi când ne gândim la Hristos? Ioan Botezătorul a spus: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3.30).Pavel avea acelaşi duh, dar mult mai multă lumină. Cu siguranţă, noi toţi ne putem bucura de dreptatea care este prin credinţa în Hristos (Filipeni 3.9). Dar cum rămâne cu restul: să-L cunosc pe Hristos aşa cum este în cer şi puterea învierii care L-a pus acolo, comuniunea suferinţelor Lui ca Om dependent şi ascultător în această lume, chiar până la moarte? Ce înseamnă să trec în prezenţa Domnului potrivit cu voia Sa perfectă, indiferent ce ar presupune aceasta? Pavel a renunţat la tot ceea ce îl trăgea înapoi şi s-a aruncat cu toată puterea lui spirituală spre un singur lucru. Hristos l-a câştigat, şi voia să-L câştige şi el pe Hristos. Aceasta înseamnă că a trăi este Hristos şi a muri este câştig (Filipeni 1.21). Suntem noi imitatori ai lui Pavel? S. Attwood

26 Iulie

Şi Domnul a văzut că s-a abătut să vadă şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului şi a zis: „Moise! Moise!“. Exod 3.4

Şapte oameni chemaţi pe nume de două ori (3) – Moise

Când Moise avea în jur de patruzeci de ani, i-a venit în inimă dorinţa să elibereze pe poporul lui Dumnezeu din sclavie (Fapte 7.23). Dar Dumnezeu nu-l chemase încă pe Moise în această slujbă. Şi nici nu i-ar fi binecuvântat poziţia lui ca „fiu al fiicei lui faraon“ în lucrarea de a-l elibera pe Israel. Această lucrare a lui Moise era voinţa cărnii şi nicio carne nu are vreun merit în prezenţa lui Dumnezeu.După ce a părăsit Egiptul, Moise a petrecut următorii patruzeci de ani păscând turmele socrului său „dincolo de pustie“ (Exod 3.1). Orice gând de a-L sluji pe Dumnezeu îl părăsise deja, dar Dumnezeu nu îl părăsise. Chiar dacă Moise nu o ştia, „şcoala lui Dumnezeu“ îl pregătea pentru lucrare, făcându-l să înţeleagă propria sa nimicnicie şi nevoia sa de dependenţă smerită de Dumnezeu. Fiecare slujitor adevărat al lui Dumnezeu îşi are propriii săi „ani ascunşi“ în care învaţă, conştient sau nu, că Dumnezeu este totul şi că El nu-Şi poate împărţi gloria; slujitorul este doar un vas. „Chemarea“ lui Moise în lucrare venea din rugul aprins; pentru că, atunci când el s-a abătut să vadă această privelişte neobişnuită, vocea lui Dumnezeu l-a chemat „din mijlocul“ rugului: „Moise! Moise!“. Dumnezeu remarcase, cu ani înainte, dorinţa lui Moise de a-I sluji Lui şi poporului Lui. Iar acum, într-un mod neaşteptat pentru Moise, sosise timpul! Cât de minunat este acum pentru Moise să aibă parte de o viziune divină! El trebuie să-şi scoată sandalele, pentru că „EU SUNT“ este Cel care vorbeşte, Domnul, Cel Veşnic (Exod 3.14; Ioan 8.58). Moise obiectează, spunând că nu este competent pentru această misiune (Exod 3.11), dar aceasta este însăşi dovada că acum el era de folos lui Dumnezeu. Se spune despre Moise că a petrecut patruzeci de ani în Egipt învăţând să fie cineva, patruzeci de ani în obscuritate învăţând să fie nimeni, şi patruzeci de ani în pustie învăţând că Dumnezeu este totul.B. Reynolds

27 Iulie

Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe feluri părinţilor prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul – pe care L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi lumile.                              Evrei 1.1,2

Ce mult înseamnă aceasta! Cum ar trebui să ne scoatem încălţămintea când călcăm în acest loc! Ce plinătate divină! Dumnezeu a vorbit în Fiul Său! Fiul lui Dumnezeu, aşadar, este ideea centrală. Fiul lui Dumnezeu este Cel pe care Dumnezeu ni L-a făcut cunoscut; cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu este ceea ce El ne-a dăruit fiecăruia dintre noi, în harul Său nemărginit.V-aţi oprit vreodată să-I mulţumiţi lui Dumnezeu, să-L binecuvântaţi din adâncul sufletului vostru că trăiţi în aceste zile din urmă? Aţi schimba locul cu un Moise, care a văzut acel grad al gloriei lui Dumnezeu care putea fi descoperit în contextul Legii? Aţi schimba locul cu un Isaia, care în templul lui Dumnezeu L-a văzut pe Domnul înalt şi ridicat, şi toată gloria manifestată într-o casă făcută de mâini? Sau cu un David, care L-a văzut mai dinainte pe Acela care avea să stea pe tronul său,

având putere peste toate lucrurile? Ah, cel mai neînsemnat copil al lui Dumnezeu care trăieşte în aceste zile din urmă are infinit mai mari privilegii. După cum a spus binecuvântatul nostru Domn, „Mulţi profeţi şi împăraţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; şi să audă ceea ce auziţi voi şi n-au auzit“.Nu este nimic mai mare, nimic mai minunat decât faptul că noi toţi, tot poporul lui Dumnezeu în această perioadă creştină, suntem binecuvântaţi cu deplina descoperire a Fiului lui Dumnezeu, cu tot ce are Dumnezeu de spus. În Coloseni, Pavel vorbeşte despre faptul că lucrarea sa împlineşte (sau completează) Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că L-a dezvăluit pe Hristos în mod deplin.S. Ridout

28 Iulie

Şi Balaam şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Israel locuind în corturi, după seminţiile sale. Şi Duhul lui Dumnezeu a fost peste el. Şi şi-a rostit profeţia.     Numeri 24.2,3

Cine era Balaam? Cele trei referiri care se fac la el în Noul Testament nu ne pregătesc deloc pentru minunatele profeţii păstrate în Numeri, pentru că Petru ne avertizează să ne păzim de „calea“ lui (2 Petru 2.15), Iuda de „greşeala“ lui (Iuda 11), iar Ioan de „învăţătura“ lui (Apocalipsa 2.14).Cât de uimitor este faptul că Duhul lui Dumnezeu Se foloseşte de acest profet lacom din Petor pentru a face să fie rostite unele dintre cele mai sublime cuvinte ale Scripturii! Acesta este Dumnezeul nostru suveran, ale Cărui căi şi gânduri sunt la fel de îndepărtate de noi pe cât sunt cerurile de sus faţă de pământ. Dar ce a spus Balaam? În prima profeţie (Numeri 23.7-10), el descrie planul suveran al lui Dumnezeu, care este mai puternic decât toate planurile răuvoitoare ale omului; plan care va pune deoparte poporul Israel pentru propria Sa slavă şi cinste, în ciuda duşmanilor lor.A doua profeţie (Numeri 23.18-24) vorbeşte despre harul minunat al lui Dumnezeu care nu priveşte aşa cum priveşte omul. Acest har rosteşte în favoarea lui Israel o binecuvântare pe care nimeni n-o poate schimba şi nu vede nicio nedreptate în Iacov. Cum este posibil aşa ceva? Deoarece Dumnezeu priveşte întotdeauna lucrarea săvârşită a lui Hristos, care îndepărtează orice nelegiuire din poporul Său.A treia profeţie (Numeri 24.3-9) descrie puterea măreaţă a lui Dumnezeu, care va da binecuvântare şi rodnicie în poporul Său şi le va asigura victoria asupra tuturor vrăjmaşilor lor.A patra profeţie (Numeri 24.15-19) Îl descrie pe Unsul lui Dumnezeu, pe acel Om binecuvântat pe care Balaam Îl numeşte „o Stea din Iacov“ şi „un Sceptru din Israel“. El este Cel care, în final, îi va distruge pe toţi vrăjmaşii lui Israel şi Îşi va stabili stăpânirea universală. Profeţiile lui Balaam ne arată că nu mesagerul, ci mesajul este cel ce conţine adevărul lui Dumnezeu care schimbă vieţi.G. W. Steidl

29 Iulie

Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui.                             Ioan 3.35

Pentru că Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi Îi arată toate câte face El.     Ioan 5.20

Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Fiul dragostei Sale; dar nu copilul lui Dumnezeu, pentru că un copil presupune o naştere. În ceea ce priveşte natura Sa umană, El era copilul Mariei, dar, ca divinitate, El era şi este Fiul Dumnezeului veşnic. Calitatea de fiu implică demnitatea şi libertatea unei legături, iar această preţioasă legătură dintre Tatăl şi Fiul a fost savurată desăvârşit din eternitate.Acum Fiul, Cel care a fost descoperit şi care L-a descoperit pe Tatăl, poate asigura întreaga omenire că El este Cel pe care Îl iubeşte Tatăl, pentru că Tatăl a dat toate în mâna Lui şi Îi arată toate câte face El. Aceasta ne dovedeşte că putem avea încredere în El în întregime că ne spune absolut tot ceea ce este în inima Tatălui!Nu poate fi nimeni mai presus de aceasta, sau să fie câtuşi de puţin comparat cu El. Dumnezeu a confirmat că El este deplina reprezentare a tot ceea ce este Dumnezeu. Numai El este vrednic să ştie toate câte face Tatăl şi ca în mâna Lui să fie încredinţate toate lucrurile.L. M. Grant

Pe data de 29 iulie 2011 a fost voia Domnului să-l cheme la El, după care tânjea, pe preaiubitul nostru frate Leslie M. Grant. De mulţi ani el era un colaborator credincios al calendarului „Domnul este aproape“. Multele sale contribuţii dau o mărturie bogată a dragostei sale pentru Domnul Isus Hristos şi pentru Sfintele Scripturi. [Editorii]

 30 Iulie

O! Dacă ai fi ascultat de poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta ca valurile mării.   Isaia 48.18

Căsătoria creştină (1) – Angajamentul

Aceste cuvinte adresate de către Duhul Sfânt poporului Israel se aplică de asemenea şi familiei creştine. De ce sunt atâtea familii de creştini cărora le lipsesc aceste două binecuvântări: pacea şi dreptatea? Acestea două merg împreună; nu există pace în absenţa dreptăţii şi nici dreptate acolo unde este o continuă ceartă şi neînţelegere. De ce auzim că multe familii de credincioşi sunt ruinate? Răspunsul este dat în versetul citat mai sus.

Dumnezeu a dat porunci clare privitoare la familia creştină, şi oameni ai lui Dumnezeu au scris multe cărţi minunate bazate pe aceste porunci. În ultimele decenii au fost ţinute multe cursuri şi seminarii elocvente care tratează acest subiect, şi totuşi rata familiilor ruinate creşte repede între cei care se declară a fi creştini adevăraţi. De ce? Răspunsul este pur şi simplu acesta: ignorarea poruncilor lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. Multe cupluri acordă prioritate lucrurilor lumeşti şi mulţi alţii neglijează Cuvântul lui Dumnezeu. Este de mirare atunci că aceştia descoperă că îşi construiesc casele pe nisip? Fiecare familie creştină trebuie să fie construită pe aceşti patru piloni: angajamentul, dragostea reciprocă,

respectul reciproc, domnia lui Hristos.Angajamentul înseamnă un respect ferm pentru legământul căsătoriei. Este un angajament făcut în prezenţa lui Dumnezeu; nu este doar o bucată de hârtie. Să spună necredincioşii ce vor; la urma urmei, mulţi dintre ei neagă până şi faptul că Dumnezeu există. Însă un credincios care cunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu trebuie să-şi păstreze cu fermitate un angajament făcut înaintea lui Dumnezeu. Căsătoria a fost rânduită de Dumnezeu, iar Domnul Isus a spus: „Cei doi vor fi un singur trup, … deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Matei 19.5,6).A. M. Behnam

31 Iulie

Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru

ea.   Efeseni 5.25

Căsătoria creştină (2) – Dragostea reciprocă

Versetul de mai sus se adresează soţilor. Este vreun creştin care trage de aici concluzia că soţiile nu trebuie să-şi iubească soţii? Dumnezeu este dragoste şi noi suntem îndemnaţi să ne iubim unii pe alţii. Ni s-a spus chiar să-i iubim pe vrăjmaşii noştri. Dragostea este principala caracteristică creştină şi prin ea vor cunoaşte oamenii că noi suntem ai Domnului Isus. Atunci de ce este îndemnul dat ca soţii să-şi iubească soţiile? Există cel puţin două motive.

În primul rând, pentru că o soţie are nevoie să se simtă iubită de soţul ei. Aceasta este parte a naturii sale de femeie. Ea poate fi fericită în absenţa bogăţiei, dar niciodată în absenţa dragostei în căminul ei. În cazul ei este în mod special adevărat că, „deşi cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit“ (Cântarea Cântărilor 8.7). Aceste cuvinte, „te iubesc“, sunt muzică pentru urechile ei şi sănătate pentru inima ei. Ea nu se va supăra dacă le-ar auzi de zece ori pe zi, iar un soţ nu ar trebui să ezite să i le spună des, cu condiţia ca faptele lui să le confirme. Este un lucru bun şi pentru ea şi pentru el. „Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi“ (Efeseni 5.28).

În al doilea rând, acest îndemn este dat în special soţilor din cauza tendinţei lor de a se afunda în muncă până acolo că uită să se îngrijească de nevoile emoţionale ale soţiilor lor. Astăzi lucrează şi multe soţii, de aceea este nevoie de acelaşi îndemn. În mod regretabil, mulţi au crezut minciuna că, adunând mai mulţi bani, vor fi mai fericiţi. Dragostea este o comoară mai mare decât aurul. Dragostea poate rezista încercărilor vieţii, pe când bogăţia sau faima nu pot. Există mulţi oameni săraci care au o căsătorie fericită pentru că se iubesc unul pe altul. De asemenea, copiii lor sunt mai fericiţi şi se simt mult mai în siguranţă când văd şi simt dragostea părinţilor lor unul pentru celălalt. A. M. Behnam