Pr. Prof. Radu Mazilu

Vocaţia monastică a

Sfântului Ioan Iacob Hozevitul Românul

Omul în orice stare socială sau culturală se află, sufleteşte se găseşte într-o neîncetată luptă cu sine însuşi. El este continuu solicitatat de dorinţe şi pasiuni, a căror calitate atârnă de originea şi natura lor. Dacă-şi doreşte desăvârşirea morală, pasiunile neconforme cu desăvârşirea morală vor fi abandonate. Trăind în trup, în cadrul lumii materiale şi suspinând totuşi către o altă ordine a vieţii, omul s-a izbit mereu de materialitatea trupului său şi a lumii în care s-a născut şi în care trăieşte. Este deci propriu îndoitei sale naturi de a percepe adevărul înaltului său destin şi de a încerca să urce treaptă cu treaptă spre desăvârşirea la care ne cheamă Însuşi Dumnezeu. Omul, creştinul, are nevoie de icoană pentru a se înălţa prin ele la prototipul spiritual. El are nevoie de o călăuză din aceleaşi condiţii şi experienţe ale naturii omeneşti.

Dumnezeu-Omul a trăit în carnea şi sufletului omului, cu toate durerile şi lucrările omeneşti, afară de păcat. El a unit suprema durere cu suprema bucurie a biruinţei morale şi spirituale pe lemnul crucii. El a arătat astfel că totul este posibil pentru om în drumul desăvârşirii sale.

După Dumnezeu-Omul, monahii, preoţii săi pe pământ, trebuie să fie lumini în sfeşnice, cetăţi pe munte, sare care nu se strică, adică pilde de trăire a unei vieţi spirituale performante. E nevoie în viaţa noastră de o icoană, de exemplul omului de vocaţie, de omul plămădit din acelaşi aluat ca noi toţi, dar care se poate ridica prin viaţa lui deasupra noastră. Acel om e născut din aluatul neamului nostru românesc, dar având puterile latente ale naţiunii din care face parte. Acest om însă, are în plus o taină a sa personală, care poate fi o acumulare a geniului românesc, dar care poate fi şi o excepţională „ungere de sus”. Acest om poate să târască după dânsul, în puternica şi trudnica lui înălţare către Dumnezeu şi pe cei ce privesc cu atenţie viaţa sa şi doresc înălţarea.

Omul care poate să aprindă până la incandeşcenţă năzuinţa semenilor săi spre desăvârşire este omul lui Dumnezeu, omul vocaţiei sfinte. Acest om este sfânt cu viaţa bine plăcută lui Dumnezeu.

Omul acesta, deşi nu este cazul să singularizăm, are o vocaţie precoce şi durabilă. Omul cel mai preţios, cel mai căutat şi cel care într-adevăr sfinţeşte locul unde trăieşte, este omul al cărui interior este dinamizat de această forţă ce se numeşte vocaţie. Seva naţiei noastre produce astfel de exemplare, iar prin ele, ea face paşi de gigant pentru om, nu numai spre cultură, dar şi spre sfinţenie, cum este cazul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul la care ne referim. Sfântul Ioan Iacob Românul a fost omul vocaţiei spirituale, erou al vieţii monahale. De mic copil rămas orfan, ascultându-şi inima şi înclinaţiile spre viaţă contemplativă, a realizat îndată care îi este calea. Nu a dorit decât mănăstirea ca cea mai înaltă formă a vieţii spirituale în lungul veacurilor.

Plecarea lui la mănăstire, după ce îşi asigurase studiile medii şi cele sanitare, care îi puteau asigura existenţa, a fost un act de liberă determinare, nesilit de nici o cauză exterioară voinţei sale. Tânărul avea acea chemare absolut necesară într-o asemenea determinare.

Vocaţia în general este un dar al cerului, este o zestre a harului divin, asemenea talanţilor din Evanghelie. Unii au mai mulţi talanţi, alţii mai puţini, o altă categorie nu au deloc. Unii cultivă talanţi, alţii îi îngroapă.

Vocaţia monastică este acelaşi lucru, cu singura deosebire că ea cere un mai mare efort de voinţă, în păstrarea, cultivarea şi sporirea ei. Călugărul trebuie să fie veşnic treaz pentru a-şi păstra neîntinat crinul chemării pe care o are.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a rămas în această privinţă de la leagăn până a trecut în veşnicie, ferm în chemarea sa, în trăirea anahoretică, în viaţa de sfinţenie şi rugăciune.

Cel care s-ar încumeta să prezinte viaţa, credinţa şi faptele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, exhaustiv ar trebui să trudească multe luni, poate chiar ani. Apoi, viaţa sfântă trăită în pustia Hozevei este încă prea aproape

de a noastră, de anii noştri, şi puţini au fost aceia care să consemneze în detaliu aspecte din trăirea sa.

Aspecte din trăirea Sfântului Ioan Iacob Românul au fost relatate de unii trăitori în lavra Neamţului, mai întâi de la care am reţinut câte ceva, dar care au plecat de asemenea în lumea veşniciei cam de timpuriu.

Părinţii Claudiu Derevlean şi Nifon Cordunean au fost ultimii care l-au cunoscut şi au fost în confidenţă cu el. Cei doi venerabili monahi erau de părere că Sfântul Ioan Iacob a întemeiat aici, la Neamţ, o adevărată şcoală de duhovnicie. Pentru cei doi am înţeles că a fost un titlu de mândrie, faptul că şi-au luminat mintea şi şi-au încălzit sufletul sub îndrumarea sa. „Era acest Sfânt Ioan Iacob Hozevitul, o adevărată rezervaţie de Duh Sfânt, mare plăcere să stai în preajma lui şi mă simt fericit c-am avut şansa să trăiesc alături de el, spunea părintele Claudiu Derevlean, contemporanul şi prietenul său. Mănăstirile româneşti şi chiar poporul român, de asemenea oameni au nevoie”. Părintele Nifon Corduneanu reţinea că Sfântul Ioan Iacob Hozevitul era un ales duhovnic şi îndrumător al tinerilor. Părintele Constantin Necula, caracteriza duhovnicul, incluzându-l şi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul ca fiind „unul dintre coordonatori din turnul de zbor către împărăţia lui Dumnezeu”.

Aceste „banchise luminoase”, aprecia preotul profesor se găsesc în jurul nostru. Nu vei fi lăsat fără puncte cardinale, numai să ştii să-i găseşti. Poporul român naşte astfel de oameni, ce-i drept la intervale de timp mai mari cum am mai spus totuşi, i-am avut şi-i avem. Obligaţia noastră este să-i preţuim şi să-i urmăm exemplul. Ei, aceşti mari trăitori, sunt „Morţii vii ai bisericii” figură de stil foarte sugestivă, exprimată de prof. Constantin Necula.

Vocaţia Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este precoce, dar este totodată şi durabilă, fiindcă drumul spre desăvârşire, odată fixat, nu l-a părăsit niciodată cu toată asprimea vieţii din pustia Hozevei. În scrisorile sale aminteşte că reperul vieţii sale sihăstrieşti, a fost Sfântul Atanasie cel Mare.

Poeziile şi proza sa, epistolele sale, sunt extrem de impresionante prin modestia, liniştea, seninătatea, iertarea tuturor, supunerea faţă de

regulile monastice pe care le transmite în fiecare cuvânt pe care îl aşează pe hârtie. El este omul care veşnic va găsi în sufletul său condus de principiile Evangheliei resursele calmului şi ale seninătăţii „întocmai ca o apă adâncă, căreia, dacă i se tulbură cumva suprafaţa, adâncul rămâne veşnic în stabilitatea liniştii desăvârşite”.

O consecinţă a adevăratei sale vocaţii pentru monahism trebuie văzută şi în dorinţa de a duce o viaţă singuratică şi retrasă în pustiul Hozevei, unde se ruga, scria versuri de mare valoare religioasă şi patriotrică, după cum a mai fost vorba.

Multe din versurile sale patriotrice sunt adevărate rugăciuni către Atotputernicul să aibă grijă de ţara sa şi s-o ocrotească.

Putem spune că în afară de perfecţiunea morală personală cea mai de seamă, permanentul şi ultimul său gând, a fost Moldova şi mănăstirea de metanie, Neamţ. Astăzi, prin grija şi conducerea Seminarului Teologic de la Neamţ, a pr. prof. dir. Ioan Mihoc, personal, s-a ridicat o frumoasă catedrală care va adăposti curând moaştele sale. Viaţa şi trăirea sa sfântă au fost popularizate, încât întreaga suflare creştinească din Moldova a auzit câte ceva din viaţa acestui mare sfânt. Efortul de popularizare nu a fost pe măsura valorii sale. Volumul de faţă caută să aducă înţelegere şi cunoaştere a Sfântului Ioan Iacob din făclia de viaţă duhovnicească din Moldova de sub munte.

Astăzi, mai mult ca oricând, oamenii caută intimitatea vieţii lor, mai ales în spaţiul spiritual. Mulţi dintre cei doritori de linişte, de contemplaţie, doresc să ridice pereţi de despărţire între trupuri, pereţi care mai apoi să le cuprindă şi sufletele. Toate acestea se întâmplă pentru că uităm adesea că o comuniune vine şi cu sacrificii, că o obşte vine şi cu dăruire, iar dragostea nu poate arde dacă va căuta doar ale sale.

Monahii au rezolvat tensiunea dintre comuniune şi izolare aplicând în viaţa de obşte regula de aur a sărăciei. Totul este aici al tuturor, chiar şi dragostea, de aceea monahii sunt cei mai bogaţi oameni din lume. Erau acestea părerile exprimate de Sfântul Ioan Iacob Românul, pe când vieţuia în obştea de la Neamţ. După mai mulţi ani de vieţuire în Mănăstirea Neamţ,

simte la un moment dat că izolarea este mai de preferat, totuşi, pentru desăvârşirea sa spirituală. Plecarea la locurile sfinte în pustie va fi hotărârea lui definitivă. Monahul va spune mai târziu că în lume e ca “peştele pe uscat”. Are neşansa ca tumultul vieţii să-l sufoce. Doar izolarea îi oferă şansa menţinerii vigorii spirituale. Omul, creştinul adevărat fie om din lume sau monah, spunea Sfântul Ioan Iacob, trebuie să se înveţe să se asemene cu Dumnezeu. „Toată silinţa lui trebuie îndreptată spre păzirea poruncilor ca să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, pentru că chipul, îl are deja”. Să ne sârguim spre atingerea acestui ţel, căci aşa cum Dumnezeu S-a făcut om din dragoste pentru noi, aşa trebuie să ne facem şi noi, dumnezei din iubire pentru El, mai glăsuia Sfântul Ioan Iacob. În pustie, ştia Sfântul Ioan Iacob o vorbă înţeleaptă: „de vei cădea trebuie să te ridici singur”. Acest exerciţiu „doresc să-l practic în tot restul vieţii mele”. El ştia că singura fraternitate din singurătate este cea a îngerilor.

Din lupta lor atât de crâncenă şi grea, noi creştinii am învăţat să discernem între bine şi rău. Sfântul Antonie cel Mare, spunea că dacă reuşeşti să ai discernământ, eşti în posesia celei mai de preţ virtuţi. Când pustnicii cad – se întâmplă mai rar –, cad singuri. Însă când noi cei din lume, ne ridicăm, o facem împreună cu sihaştrii, pentru că ei ne-au învăţat cum să deosebim duhurile. Dacă îi simţim alături pe aceşti mari sfinţi, înseamnă că am fost atenţi la viaţa şi faptele lor, însemnă că ne încărcăm de hrana duhovnicească, luând aminte la performanţa vieţii lor duhovniceşti. La viaţa acestor sfinţi trebuie să privim cu răbdare, căci „răbdarea înţeleaptă este mântuire” după cum ne spune însuşi Mântuitorul Hristos.