Virtutea Toleranţei şi Porunca Iubirii

În circumstanţele unui pluralism religios-moral dezvoltat, toleranţa pare să fie parte a

idealului raţiunii publice şi o virtute importantă pentru cetăţeni dar şi pentru instituţii. Promovată

de acest pluralism, toleranţa este înţeleasă în cadrul sistemelor democratice drept virtute civică.

Au existat numeroase încercări de definire a toleranţei, de multe ori fiind raportată la

homosexualitate, la o minoritate religioasă sau etnică. A fost înţeleasă şi ca atitudine prin care

sunt acceptate acte imorale sau alteori ca o problemă a reciprocităţii. Totuşi ea nu este lipsită de

critica faţă de individ, ea însăşi poate deveni intolerantă când nu sunt acceptate preceptele ei.

După numeroase dezbateri asupra conceptului de toleranţă el e înţeles ca o virtute morală,

bazat pe consideraţii morale ceea ce înseamnă că este un concept dependent de astfel de

consideraţii morale. Dar prin el însuşi, conceptul este gol şi incapabil să răspundă problemelor

legate de obiecţii, acceptare şi respingere.

Monoteismul mozaic a fost acuzat de violenţă cu toate că el a interzis uciderea, detestarea

omului, a promovat egalitatea între oameni înaintea lui Dumnezeu. Monoteismul mozaic şi apoi

creştin i-a indicat omului direcţia acţiunii: către Dumnezeu şi apoi către aproapele. Aceasta este

forma de bază pentru toleranţa oferită de monoteism. Acest monoteism a învăţat că Dumnezeu

nu constrânge ceea ce înseamnă că religia trebuie să fie liberă. Mesajul este adresat sufletului şi

inimii şi nu-l obligă pe om să-l primească. Mai târziu, în creştinism, Tertulian sublinia libertatea

de a primi sau nu cuvântul lui Dumnezeu, la fel ca şi Lactanţiu. Aceasta era atitudinea

creştinismului.

Importantă este învăţătura creştină despre conştiinţă. În Noul Testament se vorbeşte despre

conştiinţă, prezentă chiar şi la păgâni, Rom. ( 2, 14 ). Sfântul Apostol Pavel declară că fiecare

este responsabil în primul rând înaintea lui Dumnezeu, însă niciun creştin nu trebuie să-l judece

pe aproapele lui. Intenţia de convertire forţată este respinsă şi în iudaism şi în creştinism, dar şi

în islam. Intrarea în cadrul iudaismului se făcea prin liberă alegere iar coranul menţinea

afirmaţia: nicio impunere în religie. Prin urmare, în monoteism convertirea impusă era refuzată.

S-a ridicat întrebarea care este punctul de plecare în iudaism care a condus la violenţă?

Niciodată aceasta nu a fost îndreptată către cei din exteriorul iudaismului ci mai degrabă către cei

care părăseau iudaismul. A existat un procedeu: cel care se convertea la iudaism avea şi un timp

pentru el în care putea să refuze şi să părăsească credinţa iudaică. După ce era decis să rămână şi

se întâmpla să părăsească credinţa iudaică atunci urma să fie pedepsit cu moartea. Aşa s-a

1

întâmplat cu Arhidiaconul Ștefan ca dizident şi critic al templului iudaic, la fel şi cu Iacob,

fratele Domnului. Aceeaşi poruncă de a ucide pe cei ce părăseau credinţa a urmat-o şi islamul.

Coranul încă aminteşte că ,,nimeni nu trebuie să judece credinţa fratelui său”. Totuşi există

porunca că cine detestă pe Alah să fie considerat necredincios şi să fie omorât.

Creştinismul a fost o excepţie în acest sens. El a fost de la început tolerant şi nu a folosit

eliminarea prin violenţă a celui căzut de la credinţă. A existat o excomunicare din interiorul

comunităţii spirituale dar niciodată legată de existenţa unei pedepse corporale. Pedeapsa era

privită doar spiritual. Baza unei astfel de proceduri era porunca iubirii. Formula unei toleranţe

creştine s-a concretizat astfel: iubeşte pe păcătos dar urăşte păcatul. Prin extensie, aşa s-a

întâmplat şi cu ereticii. Punctul central este acesta: ,,nimeni pe pământ să nu judece pe aproapele

său căci aceasta aparţine numai lui Dumnezeu”. Singura armă a creştinului a rămas cuvântul, nu

impunerea lui prin violenţă, [precum şi fapta exemplară, modul de viaţă demn de urmat].

Din cele trei religii monoteiste doar creştinismul rămâne liber de actul violenţei. Noul

Testament conţine afirmaţii care nu numai pentru Părinţii Bisericii au fost importante în acest

sens, ci şi pentru întregul discurs despre toleranţă. Cu privire la păcătoşi, Dumnezeu aştepta

întotdeauna întoarcerea lor: pilda fiului risipitor - Luca cap. 15; „Soarele răsare şi asupra celor

buni şi asupra celor răi.” - Matei (5, 45). Dacă exista o atitudine faţă de păcătos, cuvântul folosit

era anatema, a cărei semnificaţie se referea la răspunderea respectivului în faţa mâniei lui

Dumnezeu. Din punct de vedere practic, era exclus din comuniunea comunităţii cu speranţa că el

se va reîntoarce şi pentru el trebuia să se facă rugăciuni. Porunca dată de Iisus Hristos nu era să

se blesteme (afurisească) ci să se binecuvinteze. Împăratul Constantin cel Mare care s-a văzut pe

sine primul împărat creştin a păstrat vechea practică - anatema - dar nu a folosit niciodată

violenţa în problemele religioase.

Pentru început, timp de o mie de ani, nu au existat pedepse din partea Bisericii cu o singură

excepţie, în Apus în anul 385 în Trier, cu ocazia unui eretic, Priscilian. În Est nu există dovezi

despre pedepse fizice din partea Bisericii. Dacă au existat în Răsărit cazuri de folosire a forţei

împotriva păgânilor, acestea erau desfăşurate din motive politice. În marile oraşe era câte un

episcop care juca rol cheie şi care nu deţinea nicio putere de impunere a religiei faţă de

necredincioşi. O dată cu lărgirea imperiului s-a trecut la încreştinarea teritoriilor cucerite cu

impunere iar politica religioasă era: botezul sau moartea. Aceasta era politica statului, respectiv a

imperiului.

2

O dată cu Renaşterea din sec. al XII-lea, afirmaţia augustiniană cu privire la convertirea liberă

este adusă în centru şi din punct de vedere politic. Această libertate în a accepta Dumnezeul

creştin este înţeleasă ca şi poruncă. Conştientizarea calităţii de creatură a lui Dumnezeu şi

dezvoltarea conceptului de drept natural a deschis din nou posibilitatea toleranţei. Învăţătura

despre stat aristoteliană este receptată şi dezvoltată şi mai mult. Statul nu a mai fost înţeles ca

întemeiat de harul lui Dumnezeu şi nici domnia explicată în termeni religioşi. Ele erau

condiţionate de natura umană şi nu trebuia să mai fie văzute prin vizorul creştin. Un stat păgân

avea dreptul la viaţă, conducere şi domnie. Dreptul natural deschisese o eră ce aparţinea omului.

Dacă a existat o intoleranţă, aceasta a fost manifestată mai ales de stat la început. Din partea

creştinismului, porunca era clară : să se predice (înveţe) şi apoi să se boteze, nefiind vorba despre

o impunere a credinţei. Impunerea a venit din partea oamenilor. Pedeapsa cu moartea în Apus

(Inchiziţia) avea să strice imaginea creştinismului apusean şi a dus la o atitudine ostilă.

Intoleranţa faţă de eretici în Occident era tratată de către stat cu pedepse fizice iar de către

Biserică prin excluderi. La un moment dat, genul de pedepse s-a amestecat iar Biserica era de

acord şi cu cele fizice. Inchiziţia lovise în conştiinţa oamenilor. Această intoleranţă a condus la

separarea dintre Stat şi Biserică dar şi la teama ca nu cumva Biserica să ajungă din nou la putere.

De aceea, conceptul de toleranţă este foarte complex iar politica pluralismului religios are în

vedere o slăbire a puterii Bisericii.

În ciuda a numeroase atitudini de intoleranţă venite din partea Creştinismului, majoritatea

întâmplându-se în Apus, Creştinismul deţine încă cheia rezolvării problemelor Europei, şi cele

legate de eticile seculare dar şi cele ridicate de politica toleranţei. Egalitatea între oameni fusese

mărturisită chiar de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, înţeleasă ca lege generală şi naturală a

omului: „Nu mai există nici iudeu, nici elin, nici sclav nici liber, nici bărbat nici femeie” –

Galateni ( 3, 28 ). Egalitatea între oameni este însuşirea celor declaraţi creştini. O astfel de

egalitate este întemeiată la rândul ei pe iubire care în creştinism are caracter de poruncă. Porunca

iubirii vine şi vindecă toate diferenţele între oameni, rezolvă problemele ridicate de politicile de

toleranţă. Pe cât de complexe sunt astfel de politici, atât de simplă e porunca iubirii. O teologie a

iubirii, pusă în aplicare de noile politici europene poate vindeca ilegalităţile sociale, poate crea

unitate dar înainte de toate poate să redescopere identitatea creştină a Europei.

Eticile seculare caută tot felul de reguli de viaţă care să i se potrivească omului. Creştinismul

deţine porunca iubirii pe care se întemeiază şi în care cuprind toată Legea şi Proorocii, Matei

3

( 22, 40 ). O astfel de poruncă nu necesită perfecţionare, ci din contră, practicarea ei îl duce pe

om la desăvârşire. Cel ce are iubire a împlinit dintr-o dată toate poruncile, spune Sfântul Maxim

Mărturisitorul, dar nu o iubire doar de sine, individualistă, ci una întreită, orientată către

Dumnezeu, către aproapele şi către sine. Iubirea propusă de Evanghelia creştină nu e un simplu

sentiment, legată de instincte, de poftă sau patimi ci e descrisă ca o stare sfântă în care lucrează

întreaga făptură a omului.

Iubirea de aproapele este un îndemn care dezvoltă comuniunea dintre oameni în ciuda

singularizării occidentale, este o iubire care nu se bazează pe reciprocitate ci merge până la

iubirea de vrăjmaşi, Matei ( 5, 43-44 ). Politicile toleranţei se bazează de cele mai multe ori pe

reciprocitate şi de multe ori calcă libertatea omului, nu reuşesc să atingă limitele iubirii creştine.

Toleranţa separă, stabileşte reguli între oameni, îi diferenţiază, creează judecăţi faţă de aproapele

în timp ce iubirea compătimeşte pe cel în nevoie şi i se oferă ajutorul care merge până la

vindecare, ea se fereşte de judecata neputinciosului. Iubirea creştină nu se prezintă ca un scop în

sine aşa cum s-ar întâmpla în umanism. Ea este o cale de desăvârşire a omului, are la bază un

aspect motivaţional, şi anume asemănarea cu Dumnezeu. De aici decurge puterea iubirii. Sfântul

Apostol Pavel în cap. 13 din Epistola I Corinteni vorbeşte despre funcţiile iubirii. La o privire

atentă, se poate spune că astfel de virtuţi le poate avea omul european: cel ce iubeşte va fi

îndelung răbdător, binevoitor, nu va pizmui, ne se laudă, nu se trufeşte, nu se va purta cu

necuviinţă, nu va fi egoist, nu se va aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de

nedreptate ci se va bucura de adevăr, toate le va crede şi toate le va răbda. Astfel de virtuţi se

potrivesc omului pentru că îi sunt lui naturale. Doar împlinirea iubirii singură poate rezolva

problemele Europei, fie legate de criză economică fie cele referitoare la comportamentul fiinţei

umane, şi de ce nu, un criteriu important poate să reprezinte iubirea în domeniul tehnicii şi al

ştiinţei.

Un plus deosebit poate să aducă această virtute şi în domeniile ştiinţelor umaniste, cum ar fi

antropologia modernă sau sociologia. Omul modern şi-a pierdut orientarea lui sănătoasă, relaţiile

cu aproapele s-au deteriorat şi prin urmare şi raportarea lui faţă de Dumnezeu. Drumul către

Dumnezeu este prin aproapele, în iubirea faţă de aproapele este descoperită şi iubirea faţă de

Dumnezeu, creează comuniunea caracteristică relaţiei cu aproapele şi cu Dumnezeu. Împlinind

porunca iubirii, omul european descoperă şi altora prezenţa lui Hristos din el, descoperă lumii

motivaţia unei existenţe corecte şi sănătoase, descoperă lumii adevărata libertate pe care trebuie

4

omul să o dobândească şi anume libertatea faţă de păcat, care diferă enorm de mult faţă de

Raţional Choise sau faţă de conceptul de autonomie. Dar cel care iubeşte înseamnă că poate duce

o viaţă curată, că a avansat pe scara desăvârşirii. Evagrie scrie că: „Iubirea este prunc al

nepătimirii”, ceea ce înseamnă că modalitatea de viaţă creştină pretinde respectarea legilor

creştine care nu sunt separate de cele sociale şi politice. Acestea din urmă ar trebui să fie o

extensie a celor creştine şi numai acestea pot vindeca viaţa social-politică şi economică a

Europei. Succesul aplicării unor astfel de legi e garantat chiar de legiuitorul lor, Iisus Hristos.

Comunităţile creştine ortodoxe au un gen de comportament care contravine actului de

toleranţă. Este ştiut faptul că cu cât o comunitate este mai religioasă cu atât este mai mare şi

conştiinţa integrităţii şi a unităţii lumii. Conceptul de toleranţă prin regulile sale separă unitatea

de viaţă şi relativizează conştiinţa. În cazul unui păcătos (vinovat de homosexualitate, desfrâu)

acesta se întâmplă să fie judecat de întreaga comunitate religioasă. Aceasta nu pentru că întreaga

comunitate religioasă ar încălca porunca „să nu judeci pe aproapele tău”, ci tocmai datorită

faptului că întreaga comunitate religioasă se presupune că trăieşte conform poruncilor creştine

care contribuie la o oarecare unitate, se presupune un gen de viaţă trăit de comunitate care

exclude excepţiile de la această viaţă. Aici intervine şi ideea şi sentimentul că respectivele păcate

sunt şi ruşinoase şi cu neputinţă de afirmat în susţinerea unei identităţi personale în viziunea

moral religioasă a comunităţii respective. Mai mult, acţiunile unuia pot avea impact asupra

multora aşa cum dobândirea unui duh de pace duce, potrivit Sfântului Serafim de Sarov, la

mântuirea a mii de oameni în jurul lui, iar săvârşirea unui păcat de un singur nelegiuit poate să

atragă moartea altora. A tolera păcatul sau modul de viaţă socotit ruşinos înseamnă cel puţin a

relativiza la nivel teoretic modul acela de viaţă contrar Evangheliei. În acest caz relativizarea este

echivalată cu acceptarea ca valid un anumit mod de viaţă imoral. Critica faţă de atitudinile

păcătoase şi criminale are temeiuri ferme atât în Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie. „Prin

binecuvântarea oamenilor drepţi cetatea merge înainte, iar prin gura celor nelegiuiţi ajunge

ruină” - Pr. (11, 11). Este exact ceea ce spunea Dostoiesvki: într-o societate unde nu există

morală nu există nici progres. Sfântul Vasile cel Mare învăţa pe locuitorii din Cezarea

Capadociei care sufereau de foame şi de sete: „Din pricina câtorva, nenorocirea se abate asupra

unui întreg popor şi datorită răutăţii unuia, mulţi trebuie să guste roadele acesteia. Ahab a

comis un sacrilegiu şi carele sale de luptă au fost înfrânte toate; Zimri a desfrânat cu femeia

madianită, iar Israel a fost pedepsit.” Pentru comunitatea creştină, care-şi alimentează viaţa

5

morală din Evanghelie şi Sfânta Împărtăşanie, conceptul modern de toleranţă pretinde

justificarea şi validarea unei vieţi imorale, contrare Izvorului Vieţii. O astfel de separare între

legea internă a comunităţii creştine şi viaţa din afara ei e trasată de Însuşi Iisus Hristos în

Evanghelia după Matei, cap. 5 versetele 21-47.

Dacă Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat al Vechiului Testament care reinterpretează

Scripturile, le reduce pe acestea la porunca iubirii, atunci porunca iubirii poate să apară drept

limită şi criteriu de interpretare a vieţii. Morala creştină e o etică a non-violenţei fondată pe o

credinţă al cărei temei este noua relaţie stabilită între Dumnezeu şi om.

6