Limitările aduse dreptului de proprietate şi liberului acces la justiţie

în contextul măsurii sechestrului judiciar -Decizia Curţii Constituţionale nr. 76/2009-

Vinaşi Reea-Silvia

La data de 15 ianuarie 2009, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la excepţia de

neconstituţionalitate ridicată de către Societatea Comercială „Cargo Steel” S.R.L. din Deva, în

Dosarul nr. 3501/105/2008 al Tribunalului Prahova, Secţia comercială şi de contencios

administrativ. Mai exact, excepţia de neconstituţionalitate priveşte articolele 598-601 cuprinse în

Codul de procedură civilă, secţiunea a III-a, capitolul IV din cartea VI. Articolele arătate

reglementează procedura sechestrului judiciar, cazurile în care aceasta se poate încuviinţa, precum

şi caracterul procedurii.

În fapt, reclamantul invocă neconstituţionalitatea prevederilor mai sus menţionate raportat la

prevederile art. 21 şi art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, articole ce privesc liberul acces la

justiţie, respectiv, dreptul de proprietate privată, susţinând că măsura sechestrului judiciar ar

însemna o privare a proprietarului de dreptul său. Curtea respinge excepţia de neconstituţionalitate,

motivând că atât timp cât măsura sechestrului judiciar se realizează printr-o procedura contencioasă,

în prezenţa părţilor, acestea beneficiază de garanţii procedurale, prin urmare, nu este încălcat art. 21,

iar în ceea ce priveşte art. 44 alin (1) şi (2), Curtea a arătat că, atât timp cât limitarea dreptului de

proprietate nu contravine interesului general al societăţii sau intereselor particulare ale altor subiecţi

de drept, ea poate fi stabilită prin lege, aşa cum se precizează expres şi în Constituţie. De asemenea,

se subliniază faptul că art. 601 din Codul de procedură civilă reprezintă o excepţie procedurală -

măsura sechestrului dispunându-se fără citarea părţilor şi fiind irevocabilă - însă articolul în cauză

este aplicabil doar în împrejurări de o gravitate sporită, care necesită de urgenţă adoptarea unei

astfel de măsuri. În orice caz, se precizează că măsura este una temporară, până la soluţionarea

cererii sechestrului judiciar.

În fond, problema pe care o ridică articolele Codului de procedură civilă este aceea de a

stabili dacă măsura sechestrului judiciar este o limitare a dreptului de proprietate sau măsura în

cauză duce la o imposibilitate de exercitare a acestui drept prin golirea sa de conţinut. De asemenea,

ar mai fi de discutat pe tema procedurii instituirii acestei măsuri, mai exact, dacă aceasta nu duce la

o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie, în condiţiile în care măsura instituirii sechestrului

judiciar se dispune anterior soluţionării fondului, prin urmare, anterior stabilirii existenţei unei

creanţe.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, Codul Civil de la 1866, în vigoare la data ridicării

excepţiei de neconstituţionalitate, îl defineşte în felul următor: “Proprietatea este dreptul ce are

cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate

de lege.”1 Utilizarea sintagmei “în mod absolut” este de natură a duce la o interpretare greşită a

voinţei legiuitorului, în condiţiile în care prin absolut se inţelege, de regulă, nelimitat, astfel încât, s-

ar putea deduce că dreptul de proprietate nu poate fi supus nici unei restrângeri, nici din partea

persoanelor fizice, nici din partea statului.2 De altfel, aceasta ar fi regula, însă, ca orice regulă,

comportă anumite excepţii, impuse de interesul general al societăţii. Aşadar, conform opiniei

exprimate în doctrină3, absolutismul dreptului de proprietate are două coordonate: faţă de orice

drept real sau personal, se comportă ca un drept opozabil erga omnes, un drept discreţionar,

1 De altfel, în mod similar, Noul Cod Civil prevede în art. 555: „Proprietatea privată este dreptul titularului de a

poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele arătate de lege.”

2 O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2008, p.

160-162

3 L. Pop, L.M.Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul juridic. 2006, pag 193 si urm.

beneficiind de totalitatea prerogativelor şi a atributelor sale, dar faţa de el însuşi, dreptul de

proprietate nu este un drept absolut, tocmai prin limitările impuse de lege. De altfel, chiar şi în

Constituţie se prevede expres posibilitatea legiuitorului de a aduce restrângeri dreptului de

proprietate, în art. 44, art. 53 sau art. 136 alin.(5), însă, conform acestora, limitarea acestui drept

trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe criterii, astfel încât ingerinţa să nu poata fi

dispusă în mod arbitrar. Mai mult, criteriile impuse de Constituţie sunt în conformitate cu

prevederile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-a pronunţat deseori asupra acestei

probleme, în condiţiile art.1, Protocolul 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, Curtea nu împărtaşeşte viziunea absolutistă a dreptului de proprietate, arătând că se acceptă

ingerinţa, atât timp cât se menţine un echilibru între interesul general al societăţii şi necesitatea

apărării drepturilor fundamentale ale persoanei, fapt ce se deduce tocmai din reglementarea

cuprinsă în art. 1 Protocolul 1 din Convenţie. Astfel, se arată că ingerinţa în dreptul de proprietate

comprtă trei forme: privarea de proprietate (spre pildă, exproprierea), reglementarea folosinţei

bunurilor (plata de impozite) sau atingerea adusă substanţei dreptului de proprietate (exproprierea

de fapt).1 Conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg

2, măsura sechestrului judiciar(sau

asigurator, după caz) reprezintă o reglementare a folosinţei bunurilor, mai exact, un control privind

utilizarea bunului, astfel că titularului îi este limitat atributul de folosinţă din componenţa dreptului

de proprietate. Cu toate acestea, limitările nu pot fi atât de grave încât să indice o privare de însuşi

dreptul de proprietate.

Pentru a fi în prezenţa unei reglementări a folosinţei bunurilor, este necesară îndeplinirea

urmatoarelor condiţii, care vor fi analizate raportat la speţa în cauză. În primul rând, este necesar ca

limitarea să fie prevăzută într-o normă juridică, care, mai mult decât atât, trebuie să fie accesibilă şi

previzibilă. Având în vedere prevederile art. 598-601 C. proc. civ., măsura dispusă de instanţă

corespunde acestei cerinţe, fiind reglementată de lege, condiţie necesară îndeosebi pentru

prevenirea arbitrariului. În ceea ce priveşte previzibilitatea şi aceesibilitatea normei, cerinţa

publicării în Monitorul Oficial pentru a intra în vigoare, precum şi modul de redactare a normei,

face ca orice persoană interesată să poată să prevadă care sunt situaţiile concrete în care se aplică

norma respectivă şi care sunt consecinţele aplicării sale. Apoi, o a doua condiţie ar fi ca măsura

pevazută de lege să fie impusă de interesul public general, care, în speţă, ar fi cel al prevenirii unor

eventuale manopere dolosive ale debitorului de rea-credinţă, manopere de natură să ducă la crearea

sau amplificarea stării de insolvabilitate. În aceste condiţii, apare ca evidentă necesitatea impunerii

unei astfel de măsuri, în scopul conservării unui bun determinat , protejându-se astfel interesele

altor subiecţi de drept. Mai mult decât atât, poate una dintre cele mai importante condiţii cerute

pentru ca ingerinţa să fie una legitimă este ca aceasta să fie proporţională cu scopul urmărit, însă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în diverse ocazii faptul că, în cazul reglementării

folosinţei bunurilor, şi, în speţă, în cazul sechestrului, limitarea dreptului de proprietate este redusă,

îndeosebi datorită caracterului temporar al măsurii, astfel încât marja de aprieciere a statelor în ceea

ce priveşte respectarea acestei condiţii este una destul de mare. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte

condiţia proporţionalităţii, este de menţionat faptul că, după cum a arătat şi Curtea de la Strasbourg

în cauza Air Canada c. Marea Britanie, ingerinţa trebuie să fie echilibrată între cerinţele impuse de

interesul general al societăţii şi necesitatea protecţiei drepturilor fundamentale ale individului,

pentru ca proprietarul să se poata baza pe garanţiile oferite de leguitor în ceea ce priveşte

exercitarea dreptului său de proprietate. Se cere, prin urmare, păstrarea unui just echilibru între

protecţia drepturilor individuale şi asigurarea interesului general al societăţii, şi, în acest fel, o

limitare a însăşi limitării dreptului de proprietate la ceea ce este necesar pentru atingerea scopului

urmărit. De asemenea, se cere ca măsura să nu fie aplicată în mod discriminatoriu, însă din

prevederile articolelor Codului de procedură civilă menţionate, se poate deduce faptul că orice

persoană aflată la un moment dat în situaţia unui litigiu privind o creanţă se poate afla sub incidenţa

acestor norme. În acest context, s-ar pune problema garanţiilor oferite de lege împotriva

arbitrariului, pentru ca măsura în cauză să fie aplicată în mod corect, raportat la fiecare speţă

1 R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H.Beck, Ediţia 2, 2008, pg. 778-794

2 CEDO, hot. Air Canada c. Marea Britanie

concretă. Mai exact, se cere ca judecătorul să fie cel care dispune aplicarea măsurii, în acest sens,

Curtea Constituţională arătând că măsura sechestrului judiciar nu este una obligatorie, ci rămâne la

latitudinea instanţei, care decide dispunerea sa în funcţie de probele administrate pe baza

principiului contradictorialităţii.3

De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în diverse rânduri asupra articolelor Codului

de procedură civilă menţionate4, arătând faptul că legiuitorul este competent, conform Constituţiei,

să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate. În susţinerea tezei

conform căreia dreptul de proprietate nu este golit de conţinut, ci doar limitat, se arată faptul că în

urma dispunerii acestei măsuri, debitorul rămâne în continuare proprietarul bunului în cauză,

interzicându-i-se doar înstrăinarea lui, administratorul-judiciar numit având doar posibilitatea de a

face acte de administrare şi de conservare. O problemă interesantă, ridicată de către reclamant în

Decizia 59/2004 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of nr. 203/2004, ar fi aceea a numirii în

funcţia de administrator-judiciar tocmai a reclamantului, care ar putea face acte de natură să ducă la

devalorizarea bunului. Cu toate că, după cum am arătat, actele care pot fi încheiate de acesta sunt

limitate la cele de administrare şi de conservare, legea mai instituie o garanţie în favoarea

debitorului, şi anume cauţiunea. Dispunerea ei nu este obligatorie, instanţa având posibilitatea de a

decide în funcţie de împrejurările concrete din speţă, astfel încât, în situaţia în care creditorul va

cădea în pretenţii, să poată fi acoperit eventualul prejudciu suferit de debitor ca urmare a

sechestrului judiciar. Aşadar, după cum a dispus Curtea în diverse ocazii, dreptul de proprietate

poate suferi anumite limitări, cât timp ele sunt rezonabile în contextul valorificării dreptului de

proprietate ca drept subiectiv garantat.

În acelaşi timp, în excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către Societatea Comercială

„Cargo Steel” S.R.L, după cum am arătat anterior, se invocă şi faptul că procedura instituirii

sechestrului judiciar ar încălca dreptul de liber acces la justiţie, drept protejat prin Constituţie în art.

21, dar şi prin art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (accesul liber la justiţie fiind o

componentă importantă a dreptului la un proces echitabil). În fond, acest drept presupune instituirea

unei sume de garanţii de natură procedurală, care să permită oricarei persoane să poată recurge la

justiţie în mod efectiv, în scopul apărării drepturilor sale. Susţinându-se încălcarea acestui drept, în

Decizia 621/2005 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of nr. 1125/2005, reclamantul invocă

faptul că instituirea măsurii sechestrului judiciar, anterior stabilirii existenţei unei creanţe, este de

natură a forma o convingere preconcepută a instanţei, prin dispunerea acestei măsuri instituindu-se

o prezumţie de culpă, contrară prezumţiei de nevinovăţie (prevazută în acelaşi art 6. al Convenţiei).

În aceeaşi decizie, ar fi de menţionat părerea Tribunalului Bucureşti, care arată că instanţa care

judecă fondul litigiului este liberă să aprecieze probele, fără a fi ţinută de dispunerea măsurii de

instituire a sechestrului judiciar. Apoi, se mai arată faptul că înfiinţarea unui atare sechestru nu

poate fi condiţionată de dovedirea existenţei unei creanţe, deoarece, presupunând că respectiva

creanţă nu a ajuns încă la scadenţă sau există un litigiu tocmai privind existenţa respectivei creanţe,

până la soluţionarea litigiului în cauză, conduita debitorului ar putea fi de natură să pună în pericol

valorificarea ulterioară a acesteia, astfel încât, măsura sechestrului judiciar este o măsura temporară

şi cu caracter conservator. Cu toate acestea, se poate susţine, într-un anume fel, că această masură ar

putea duce la o percepţie denaturată a instanţei în condiţiile în care cererea de sechestru judiciar este

judecată de către aceeaşi instanţă care urmează a judeca fondul litigiului1, însă, instanţa va decide

examinând probele aduse la dosar, cu citarea părtilor, respectându-se principiul contradictorialităţii,

astfel încât, în funcţie de starea de fapt, să se poata evita, într-o oarecare măsură, chiar pieirea

bunului. De asemenea, este necesar a se arăta că măsura sechestrului judiciar este una facultativă,

instanţa având deplina libertate în aprecierea probelor, raportându-se la conduita debitorului. Mai

3 CC, nov. 621/2005, publicată în M.Of nr. 1125/2005

4 CC, mar. 328/2008, publicată în M.Of nr. 335/2008; CC, febr. 59/2004, publicată în M.Of nr. 203/2004; CC, nov.

621/2005, publicată în M. Of nr. 1125/2005; CC, mar. 315/2007, publicată în M.Of nr.305/2007.

1 Art. 598 C.proc.Civ:”...instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea

celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea

dreptului respectiv.”

mult, în soluţionarea cererii principale, instanţa de fond nu se va raporta la măsura asiguratorie

instituită, ci va aprecia, în funcţie de circumstanţe, dacă există într-adevăr o creanţă existentă, certă,

lichidă şi exigibilă.

Având în vedere argumentele aduse anterior, jurisprudenţa constantă a Curţii

Constituţionale, dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, cred că articolele 598-601

C.proc.civ nu sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale cetăţenilor, în condiţiile în care,

tocmai în legea fundamentală, precum şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se arată că

aceste drepturi pot fi restrânse în anumite situaţii, respectându-se condiţiile analizate anterior, astfel

încat imixtiunile particularului sau ale statului în drepturile legitime ale unui subiect de drept să fie

realizate în condiţiile expres aratate prin lege. De lege ferenda, ar fi de analizat dacă nu ar fi

binevenită o prevedere care să reglementeze o interdicţie generală cu privire la ingerinţele

nelegitime din partea statului în exerciţiul legal al dreptului de proprietate (eventual aplicabil şi

imixtiunilor nelegitime în exerciţiul altor drepturi fundamentale), preluându-se în mod expres

condiţiile şi restricţiile desprinse din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în această privinţă, astfel

încât, în ciuda aplicabilităţii directe a articolelor Convenţiei în dreptul intern, cred că s-ar diminua

reticenţa subiecţilor de drept, în general, în privinţa unor reglementări cu caracter supranaţional.