VIKINGII

Teritoriile pe care se afla astazi Danemarca, Norvegia si Suedia formau, in evul mediu, patria vikingilor. Lumea antica a cunoscut tarziu aceste tinuturi nord-europene, pe care le socotea mai intai, in legendele sale, ca ultima limita a uscatului, inchipuita sub forma insulei Ultima Thule, dincolo de care salasluiau fiintele ciudate ale unei alte lumi, populata cu figuri mitologice.

Conditiile naturale au imprimat, fara indoiala, civilizatiei vikinge anumite caracteristici, fara insa a constitui, cum s-a afirmat uneori, factorul absolut determinant. Asa cum relativa izolare a Peninsulei Scandinave nu a putut constitui o piedica de netrecut pentru curajosii vikingi, nici asprimea climei nu a putut frana dezvoltarea societatii omenesti pe aceste meleaguri. Conditii mai putin prielnice de viata au facut doar ca, in primele secole de existenta, ea sa cunoasca un ritm ceva mai lent al evolutiei istorice. Aceste piedici au fost insa curand depasite de oamenii nordului, care au dezvoltat o civilizatie creator adaptata la mediu, folosind o serie de avantaje daruite de pamanturile scandinave.

De pilda, padurile nesfarsite au oferit cu darnicie lemn de corabii, iar fiordurile salbatice au fost transformate in adevarate porturi naturale. Chiar furtunile nordului nu au mai putut abate drumul corabiilor vikinge, ci, prin iscusinta marinarilor lor, le-au purtat mereu mai departe.

Produsul cel mai original al civilizatiei vikingilor, simbol al puterii si curajului lor, corabia constituie in egala masura realizarea perfectă, capodopera prin excelenţă. S-a putut sustine ca reprezinta pentru lumea scandinava ceea ce templul grec este pentru lumea mediteraneana. Mai mult decat armele, corabia este obiectul legitim al mandriei vikingilor.

VIKINGUL, DESCRIEREA PERFECTA

La prima vedere ni se pare destul de greu de alaturat vikingului-luptator, jefuitor si cotropitor, vikingul-explorator, temerar si intreprinzator, in stare de orice sacrificiu, atunci cand este vorba sa dobandeasca pentru ai sai un pamant mai primitor sau sa-l si paraseasca pentru fagaduinta altor taramuri.

Astfel, expeditiile oamenilor nordului, avand cauze si resurse din cele mai complexe, au daruit posterioritatii o pilda de indrazneala, harnicie si talent, cu semnificatii de asemenea multiple, constituind unui din domeniile cele mai apropiate de interesul si sensibilitatea omului contemporan in existenta vikingilor.

Daca vikingii au fost in primul rand o populatie de descoperitori, asa cum s-a afirmat adesea, ramane inca de discutat. Este insa sigur ca oamenii nordului s-au dovedit nu numai buni corabieni, ci si intreprinzatori colonizatori, intemeietori de asezari si chiar muncitori ai pamantului.

POZITIA FEMEII IN SOCIETATE

„Pozitia femeii este in orice societate masura exacta a stadiului de dezvoltare a acesteia”, afirma cu indreptatire marele istoric romantic suedez Geijer. In epoca noastra parem sa nu fim deloc constienti ca o societate in sanul careia femeia era nu numai respectata, adesea rasfatata, dar chiar capabila de initiative economice, de responsabilitati politice si de activitati literare, era in chip necesar bazata pe o civilizatie remarcabil de dezvoltata. Acest adevar esential merita sa fie amintit mai ales in tara noastra unde copii sunt inca invatati in scoli ca „vikingii erau salbatici veniti din nord care cantau in timpul luptelor”.

NUME SI RENUME

Stramosii francezilor i-au numit, potrivit locului de origine, normani, iar cei ai englezilor dani, dat fiind ca au avut de-a face mai mult cu locuitorii pamanturilor daneze. Cronicile germane folosesc denumirea de ascomani, adica oameni ai frasinului, deoarece acest lemn era folosit pe scara larga de oamenii nordului la constructia corabiilor. Irlandezii i-au numit gall (straini) sau lochlannach (nordici). In Spania, oamenii nordului erau desemnati cu denumirea de origine araba madjus (vrajitori pagani), menita sa sugereze groaza pe care expeditiile lor de jaf si de cucerire au semnat-o pe meleagurile bazinului mediteranean.

Dar denumirea cea mai semnificativa, datorita faptului ca si-o atribuiau insisi oamenii nordului, fiind mult raspandita chiar in propriile lor izvoare (legende, cronici), este acela de vikingi. Ea a ramas larg folosita pana in zilele noastre. Desi originea cuvantului nu a fost inca pe deplin lamurita, ea se leaga, in mod evident, de specificul modului de viata al oamenilor nordului, asa cum o dovedesc o serie de ipoteze mai vechi si mai noi.

Una din cele mai larg acceptate dintre ele considera ca denumirea deriva de la cuvantul wik, care inseamna „golf, fiord”. Ar fi vorba despre oamenii care locuiau in preajma unor golfuri sau fiorduri, forme ale tarmului specifice peisajului scandinav. Aceasta denumire ne mai poate sugera faptul ca , initial, oamenii nordului au locuit in special pe tarmuri, care le ofereau conditii mai propice de viata si legaturi mai lesnicioase cu teritoriile vecine.

Pentru cei care accepta originea anglo-saxona a denumirii, ea ar deriva de la termenul wik. Acesta isi are, la randul sau, originea in cuvantul latin vicus, care poate fi tradus prin „tabara”, ceea ce sugereaza preocuparile militare ale oamenilor nordului, dar si prin genericul „oras”, termen care s-ar putea referi la o forma de viata ce a cunoscut in Scandinavia, cum vom vedea, o dezvoltare apreciabila si timpurie pe scara istoriei.

Mai citam o ipoteza care, desi nu are deocamdata prea multi adepti, ni se pare destul de interesanta:viking ar deriva de la substantivul care desemneaza in vechea limba a populatiei scandinave pe „cineva care face un inconjur” sau „care e departe de casa”, situatie ce se potriveste destinului oamenilor nordului, care si-au petrecut o buna parte a existentei lor pe corabii sau pe pamanturi aflate la mari distante de meleagurile natale.

Pe masura ce s-au raspandit pe meleaguri din afara Scandinaviei, vikingii au primit si alte denumiri. Astfel, in Rusia veche, vikingii suedezi au fost numiti varegi.

In afara de aceste denumiri, in lucrarile stiintifice sau in operele literare mai pot fi intalnite si altele, avand, de asemenea, un caracter general. Este vorba de termenul de oameni ai nordului, referitor la zona europeana de origine a lor, sau de denumirea, cu rezonante metaforice, oameni ai marii, sugerandu-se cea de-a doua „patrie” a vikingilor.

EXPLOZIA DIN NORD

Iesirea furtunoasa a vikingilor din tarile lor la sfarsitul secolului al VIII-lea si inceputul secolului al IX-lea ramane un fenomen istoric neexplicat inca. Fara a exagera numarul de oameni implicati in aceste fenomen, trebuie sa spunem ca a fost in mod sigur mai mult decat un accident al istoriei faptul ca in jurul anilor 790 norvegienii atacau coastele rasaritene si chiar apusene ale Britaniei, insulele din nord, din vest si Irlanda.

Incepand de pe la sfarsitul secolului al XIX-lea multi istorici impartasesc punctul de vedere ca in expansiunea exploziva a vikingilor a existat un factor populatie. Societatea scandinava era o societate dominata de barbati; ideea pe care o avea despre virilitate includea procrearea unui numar mare de copii, in special de sex mascului si un nemasurat simt al aventurii legat de mari si de descoperirea a noi teritorii peste mari. Daca putem sa dam crezare relatarii oarecum ostile a lui Adam din Bremen, poligamia era larg raspandita in Suedia, fiind limitata doar de avere. Alte relatari sugereaza ca unii conducatori puteau sa aiba pana la 40 de sotii. Nu este nevoie de multa imaginatie pentru a intelege efectul pe care il putea avea acest fapt asupra cresterii populatiei. Un barbat putea sa procreeze 20 de fii, din care 10 ajungeau la maturitate, iar fiecare, la randul sau, putea sa procreeze 20 de fii din care 10 sa traiasca etc. Spre exemplu, Harald Par Frumos a avut cel putin 9 fii (potrivit unor relatari, 20) care au ajuns la maturitate. Fiul sau Eric Secure Insangerata a avut cel putin 8 fii care au trait. Si asa mia departe si cu celelalte generatii. Sau cel putin asa s-ar fi putut intampla pana cand s-a ajuns la punctul critic, care poate surveni repede si aproape pe neasteptate, daca populatia creste in acest ritm. Totusi, chiar daca se ia in consideratie acest lucru, intr-o societatte precum cea a vikingilor, care era dominata de barbati si in care un barbat putea sa aiba mai multe sotii in celasi timp si in serie, poligamia trebuie sa fie considerata un factor pozitiv, desi nu predominant in tabloul populatiei.

ALTELE (CURIOZITATI)

Obstacolul cel mare, ca un paravan de fum, pentru istoricul interesat de istoria vikingilor este in mod cert problema violentei vikingilor. Se pare ca fiecare generatie de istorici este hotarata sa rediscute mereu aceasta problema. Vikingul amenintator, cel care ataca si jefuia manastirile si rapea femeile a existat cu certitudine si in acelasi timp, a vedea in el un fermier pasnic inseamna sa nu te stradui prea mult sa-i reconstitui imaginea.

Ar fi naiv sa vrei sa-i reabilitezi pe vikingi: a trecut un secol de cand istoricii, argeologii, filologii si runologii scandinavi se dedica acestui scop. Chipul vikingilor ne apare astazi intr-o lumina suficient de nuantata pentru a-i distinge cu obiectivitatea umbrelor. Vikingii au fost luptatori de temut si dintre ei multi soldati brutali trebuie sa fi comis fapte ingrozitoare. Siretenia nu le-a fost straina si, daca loialitatea era considerata drept una dintre calitatile esentiale ale individului, par sa fi acceptat foarte bine că stratageme mai degraba subtile decat onorabile servesc interesele popoarelor lor. Negustori, nu au facut intotdeauna o diferenta foarte scrupuloasa intre jaf si comert; la est s-au dedat chiar fara scrupule la comert cu sclavi. Paganismul, ca si crestinismul lor, nu a fost mereu foarte pur ci au avut printre ei si lasi, tradatori si desfranati. Si totusi, din textele, din runele si chiar din ruinele edificiilor lor se degaja o asemenea impresie de maretie, forta virila, curaj in fata pericolelor si eroica seninatate in fata mortii, incat esti tentat sa folosesti superlative.

Nici unul dintre calugarii manastirii de pe mica insula Lindisfarne, din arhipelagul Hebridelor, nu putea banui ca in acea zi obisnuita, in care se pregateau sa inceapa cositul fanului, vor deveni, fara voia lor, personaje ale unei cronici scrise de cele mai multe ori cu litere de foc si sange. Nici atunci cand cateva corabii s-au apropiat de coastele insulei, ei nu s-au nelinistit prea mult. Se pregatira doar sa-i intampine pe oaspeti potrivit cinului ce-l purtau, oferindu-le merinde si apa. Probabil ca nici nu au mai avut vreme sa se dezmeticeasca, caci, cu o repeziciune si hotarare care avea sa ii faca temuti pana dincolo de hotarele Europei, straini cu statura de urias si fetele acoperite cu barba deasa, blonda, isi incepusera, la randul lor, „secerisul de vara”, asa cum ei insisi isi numeau expeditiile de jaf. Daca este sa dam crezare cronicilor anglo-saxone, aceasta a fost prima expeditie de jaf a vikingilor in afara granitelor tarilor lor. Dupa cum se vede, la acest inceput al secolului al VIII-lea, viitorii cuceritori de mari si pamanturi isi incercau puterile atacand asezarile izolate, mai cu seama manastirile bogate.

In 1957 au fost descoperite, pe Dealul Tibişirului de la Basarabi-Mulfatlar, o biserica, avand alaturi o serie de alte incaperi, si cateva paraclise, precum si galerii subterane, datand de la sfarsitul secolului al X-lea si inceputul celui urmator. In mod surprinzator, cercetarile au dovedit ca in decoratia acestor monumente, alaturi de o serie de simboluri crestine, de unele inscriptii cu caracter chirilic si glagolitic, se mai afla litere runice, adica apartinand alfabetului folosit de vikingi, precum si unele reprezentari pentru care se poate stabili influenta unor motive si stiluri scandinave. Este vorba de animale fantastice, dragoni, ca si de reprezentari ale labirintului. Mai atrage, de asemenea, atentia si desenul foarte stilizat al unei corabii:el ne infatiseaza o ambarcatiune, avand extremitatile rasucite spre interior si un catarg cu panza umflata. Ea este condusa la pupa de un navigator cu o vasla in mana.

Multa vreme expeditiile vikingilor au fost considerate un adevarat miracol, caci se stie ca ei nu au cunoscut nici busola, si, multa vreme, nici harta. Nu trebuie insa uitat ca in momentul in care s-au incumetat sa se avante peste ocean, vikingii aveau deja in spate o experienta de secole in arta navigatiei, ceea ce-i ajutase sa-si perfectioneze continuu tehnica in acest domeniu. Imaginea vikingului, care si-a strabatut intreaga istorie la bordul aceleiasi corabii traditionale, a trecut in amintire, dupa ce cercetarile moderne au demonstrat ca atat mijloacele, deci corabiile, cat si tehnica navigatiei vikinge au cunoscut o continua evolutie. Astfel, nu pe corabia folosita in expeditiile lor europene au strabatut vikingii oceanul, ci pe nave mai mici, dar mai largi, deci mai stabile si mai solide, au putut ei sa invinga furtunile intinderilor nesfarsite de apa.

Este ciudat, dar vikingii nu au avut un zeu al marii, ci doar o reprezentare cu caracter destul de vag, Aegir. Sa nu fi vrut stapanii marilor sa-si imparta puterea nici chiar cu zeii? De astfel, nici Njordr, stapan in Noatun („Adapostul corabiilor”), nu era o zeita de prim rang.

In afara de zei, mitologia vikinga mai cuprindea o intreaga galerie de figuri pitoresti: uriasi, pitici, demoni si spirite ale mortilor, fiecare din ele aducand o culoare si o semnificatie noua acestei lumi fantastice, dar atat de asemanatoare celei reale.

Exista informatii despre jertfele omenesti care se savarseau la templul de la Uppsala, in caz de foamete sau razboi, in prezenta unor adunari uriase. Ni se spune ca procedeul era deosebit de sangeros, victimele fiind, pur si simplu, spintecate in bucati. Este de remarcat insa ca asemenea practici nu au fost documentate arheologic, astfel incat avem destule motive sa credem, asa cum s-a stabilit in ultima vreme, ca este vorba de o exagerare a scriitorului crestin Adam din Bremen, care incerca sa prezinte vechile credinte vikinge in culori cat mai sumbre.

Oricine priveste cu atentie o harta a drumurilor strabatute de vikingi capata impresia unui arbore urias, ale carui ramuri s-au intins miraculos de mult in spatiu si timp. Dar oricat de mult s-au indepartat ele de stravechiul trunchi, nu trebuie sa uitam ca si-au tras intr-un inceput seva din aceleasi radacini, adanc infipte in istoria, felul do viata si traditiile pamanturilor scandinave.

Elementele naturii scandinave, de care vikingii erau atat de intim legati, cum a fost, de pilda, arborele, jucau un rol pe masura in credintele lor. De aceea, pe langa fiecare casa exista un arbore, considerat sacru, caci se credea ca acesta apara de tot felul de rele pe cei care locuiau acolo.

Oamenii nordului, neobisnuiti a se teme de dusman se apropiau adesea insa cu teama de elementele naturii, pe unele considerandu-le stapanite de spiritele rele. Lumea misuna, in inchipuirea lor, de o sumedenie de spirite malefice si demoni, care trebuiau indepartati sau imbunati.

In schimb, unele plante, ca inul, erau considerate ca aducatoare de noroc. Se faceau procesiuni pe ogoare, pentru a invoca protectia spiritelor fecunditatii sau ale stramosilor.

Si corpul omenesc isi avea anumite parti unde se adunau energiile vitale, mai ales unghiile si parul (deci cele care cresteau in mod mai vizibil). In trup se puteau cuibari si tot felulde spirite ce se cereau cunoscute. O Saga ne spune, de pilda, ca ,,inainte de lupta, femeile isi plimbau mainile peste corpul razboinicilor pentru a afla care le va fi norocul". Dar elementul cel mai important al corpului era considerat sangele, cu care se pecetluiau si legaturile ce nu se mai puteau rupe ,,fratiile".

Fiecare lucru sau fenomen din natura isi avea spiritul său, care era integrat unei mitologii panteiste, ce ne surprinde pana azi prin rezonantele sale poetice.

Ca si alte popoare, principalele obiceiuri ale vikingilor se integrau ciclului natural al vietii, dar si celui social si de munca. Ceea ce impresioneaza insa este stransa intrepatrundere dintre toate aceste categorii de obiceiuri, materializare, pe plan spiritual, a unei intime si continue osmoze dintre om si mediul inconjurator. Aceasta a avut drept rezultat constituirea unui neintrerupt calendar traditional, marcat nu numai de principalele momente ale existentei, nasterea si moartea, ci si ale vietii sociale sau ale activitatilor productive.

Nasterea constituia un adevarat moment solemn pe care insasi natura trebuia sa-l augureze. De aceea, viitoarele mame cereau ajutorul elementului sau cel mai reprezentativ, arborelui sacru, de care am pomenit: in preajma mult asteptatului eveniment nu uitau sa-i atinga tulpina, pentru ca viitorul nascut sa fie voinic si sanatos.

Dar cele mai importante si complexe sarbatori ale calendarului traditional viking erau cele prilejuite de solstitiul de vara sau de iarna. Ele erau considerate, in egala masura, sarbatori ale fertilitatii si ale stramosilor si se desfasurau in decurs de 12 zile. Se asterneau mese anume pentru spiritele celor plecati din viata, dar care continuau sa faca parte din comunitate. Nu erau uitate nici cele mai pretioase ajutoare ale taranului viking, vitele, carora li se dadea ultimul snop al recoltei precedente, caci se considera ca el concretizeaza puterea regeneratoare a naturii. Toate ceremoniile erau insotite de dansuri pantomimice, executate de purtatori de masti animaliere. Cele mai importante erau mastile de cal , ca o recunoastere a rolului deosebit pe care acest animal in juca in viata oamenilor nordului, sau de tap, probabil ca simbol al virilitatii.

Este interesant de remarcat ca vikingii continuau sa pastreze obiceiurile chiar atunci cand se aflau departe de locurile lor de bastina. Astfel, din descrierea imparatului Constantin

Porphirogenetul, aflam despre Saturnaliile celebrate de membrii garzii sale de varegi. Imbracati in mantii de blana si purtand masti din cele pe care le-am pomenit, ei patrundeau intr-o sala festiva unde executau un dans razboinic, lovind cu sulitele in pavezele de lemn, si inconjurau de trei ori o ,,tabla sfanta". Ca mai toate serbarile vikingilor , se aceasta se incheia in jurul unui urias butoi de bere. Patronul ceremoniei nu putea fi altul decat zeul-razboinic, Odin.

Dar cel mai impresionant era ritualul de inmormantare al marilor capetenii sau al regilor: cadavrele lor, impreuna cu multe din obiectele de pret care le apartinusera, si chiar cu trupurile unor sclavi jertfiti erau depuse pe corabii, apoi incendiate sau, pur si simplu, lasate sa pluteasca spre necunoscut...

LEGENDE

1. Legenda spune ca, in vreme ce incerca sa faca uitate grijile uriasului său imperiu, privind de la fereastra unuia din castelele sale, Carol cel Mare a fost adanc tulburat si mahnit asistand la incursiunea unei cete de pirati care jefuisera locurile din preajma resedintei imperiale, facandu-se apoi nevazuti. Erau vikingii.

Putini din preajma imparatului au putut pricepe atunci proocirile sale intunecate. Puteau oare aceste incursiuni razlete sa primejduiasca pacea unui Imperiu, a carui intindere, de la romani incoace, intrecea tot ce cunoscuse istoria? Poate ca insisi acei indrazneti si sireti oameni ai nordului, care pareau interesati doar sa jefuiasca mici asezari lipsite de aparare, nu vor fi banuit ca aproape in rastimpul unei generatii vor deveni una din fortele istoriei, care va transforma uriasul Imperiu franc intr-o amintire.

De fapt, Imperiul lui Carol cel Mare era, pe cat de puternic la prima vedere, pe atat de vulnerabil in realitate. Pasind in etapa dezvoltarii feudalismului, el devenise un nod de contradictii care se ascuteau continuu si-l subminau astfel din interior. Marii seniori deveneau tot mai mult promotorii unei faramitari care ducea la agravarea anarhiei feudale. Interesati doar in exploatarea taranimii, ei s-au temut sa ridice masele, singura forta care ar fi putut sa se opuna pericolului din Nord. Si din punct de vedere etnic, Imperiul franc reprezenta un vast conglomerat de populatii, care nu putea sa reziste unui puternic soc din exterior.

2. In ciuda aparentelor, regele Carol cel Gros a dat dovada de lipsa de curaj atunci cand, speriat de multimea vikingilor (autorul unei povestiri versificate vorbeste de 40 000 de razboinici), le-a oferit, ca pret al ridicarii asediului, o suma mare de bani si dreptul...de a jefui Burgundia. Vitejia locuitorilor Parisului a ramas sa fie laudata doar de legendele eroice, care au circulat pana tarziu.

Mitul invincibilitatii vikingilor, pomenit atat de des nu numai de cronicarii vremii, ci chiar de istoricii de mai tarziu, gata sa accepte explicatiile lor „miraculoase”, a fost zdruncinat seris de infrangerea pe care razboinicii nordici au suferit-o la Dyle (in Brabantul de astazi), sase ani dupa asediul Parisului.

Indarjiti de orice rezistenta, vikingii devin din ce in ce mai cruzi, asa cum s-a intamplat la asediul orasului Nantes, a carui populatie, ce vusese indrazneala sa se impotriveasca, a fost macelarita pana la batrani si copii. Incurajati de asemenea „reusite”, conducatorul cetelor de jefuitori vikingi a pustiit tinuturi intregi ale Galiei si orase bogate, intorcandu-se inapoi pe mare, pentru a lua drumul Spaniei. Dar tot mai rar cetele de pirati din Nord paraseau locurile pe care le pradasera. Pamantul tarii, sau, ,ai bine zis, posibilitatea unui jaf permanent, sprijinit de legile feudale ale vremii, incepuse sa-i atraga.

ZEII VIKINGILOR

Vikingii le atribuiau zeilor nu numai o infatisare foarte apropiata de aceea a oamenilor, ci chiar un fel de viata destul de pamanteana. Asemenea unor capetenii, care dobandisera prin diferite calitati, dar si prin alte „mijloace”, puterea, zeii trebuiau respectati si temuti. In acelasi timp insa, pentru ca si ei isi aveau slabiciunile lor, se puteau obtine de la divinitati, prin magulire sau ofrande, protectie si alte avantaje. In spiritul acestei conceptii, am spune, „contractualiste”, cultul zeilor la vikingi nu s-a caracterizat printr-un fast deosebit (multime de preoti sau de temple), ci prin specificul sau concret.

Vikingii cinstreau nu numai reprezentarile grandioase ale zeilor din temple, ci mai ales acelea mai modeste care se aflau, dupa cum ne arată diferite izvoare, in special cele arheologice, in fiecare casa, caci, in felul acesta, se putea asigura o legatura mai directa cu divinitatea.

Soarta corabiilor lor o incredintau insa vikingii unei zeitati mai apropiate, deci lui Thor, care era zugravit uneori la bordul unei ambarcatiuni. Pe Thor, a carui figura si indeletniciri se apropiau atat de mult de ale omului, vikingii si-l inchipuiau purtand si un ciucan, ba chiar cu spice, cum se intampla la amuletele gasite in morminte.

Vikingii isi celebrau diferitele reprezentari ale credintelor lor in temple care, fara a se distinge prin numar, se impun prin dimensiuni si bogatie, ca si prin rolul lor unificator intr-o lume in care dezbinarea a domnit atata vreme. Cel mai important templu (se pare ca si centru cultural) a fost cel de la Uppsala, nu departe de Birka, punct comercial de tranzactie pentru toate tinuturile locuite de vikingi.

Adam din Bremen ne spune ca acest templu era in intregime din aur. Bogatia sa era de fapt rezultatul atator expeditii de jaf, ceea ce insa nu-i putea supara pe zeii care aveau adesea indeletniciri asemanatoare. In apropiere de templu se gasea un copac intotdeauna verde, un soi cu totul necunoscut. Alaturi izvora o apa in care erau aruncati oamenii: daca acestia dispareau sub unde, insemna ca rugamintea fusese primita de zei.

CEA MAI GREA LUPTA

Este uimitor cat de mare a fost rolul pe tare l-au jucat legendele in istoria vikinga! Ele nu numai ca au consemnat sau au laudat faptele oamenilor nordului, ci uneori chiar le-au si inspirat.

Astfel, se pare ca ceea ce l-a facut pe Erik cel Rosu, conducatorul cetelor de vikingi care au colonizat Groenlanda, sa se avante spre noile pamanturi au fost si povestirile despre un anume Gunnbjom Ulvssonn, care ar fi sarit departe, spre apus, un tarm stralucitor, sau depre alt personaj, Ingolf, denumit si din Fiorduri, care chiar ar fi atins acest tarm.

Noi insa vom incerca iarasi sa vedem, dincolo de legenda, care au fost conditiile si motivele ce au dus la aceasta noua incercare a istoriei vikinge, fara indoiala impresionanta prin indrazneala sa, dar in nici un caz rupta de tendintele generale de evolutie ale socielatii vikinge.

Sa nu uitam ca, mai mult decat dorul de aventura sau indemnul legendei, ceea ce l-a facut pe Erik sa se avante in ,,necunoscut", cum s-a spus, a fost osanda careia trebuia, cu pretul vietii, sa i se supuna: implicat in unele tulburari si chiar omoruri, el a fost obligat sa se exileze.

Si pe aceste pamanturi vikingii au fost precedati de alti descoperitori, eschimosii si apoi irlandezii (in jurul anului 895).

Aceasta nu dimnueaza cu nimic meritele vikingilor, caci, desi ei se indreptau spre tarmuri deja atinse de altii, nu puteau sti, asa cum spune o balada nordica, „nici intinderea pamantului, nici daca pamantul este bun”. Asadar, meritul vikingilor si de aceasta data nu este de a fi venit cel dintai, ci de a fi ramas! Si nu se putea ca aceste fapte mai vitejesti chiar decat cuceririle de regate ale vikingilor sa nu fi inspirat, la randul lor, o noua epopee. Asa s-a nascut Saga (poemul epic) despre faptele lui Erik si ale oamenilor sai pe pamantul Groenlandei, ale carei relatari au fost competate si, in mare parte, intarite de cercetarile de mai tarziu.

VIKINGII AU DESCOPERIT AMERICA?In jurul intrebarii s-au dus dispute a caror amploare o depaseste chiar pe aceea a cantitatii

de date concrete legate de evenimentele respective de care dispunem in momentul de fata.In realitate, insasi intrebarea este formulata gresit pentru simplul motiv ca, asa cum par sa

o dovedeasca cercetarile mai noi, nu vikingii au fost prima populatie extraamericana, care a debarcat pe Noul Continent.

Astfel, s-au facut o serie de ipoteze dupa care khmerii, chinezii si cartaginezii strabatusera, cu multe sute de ani inainte, drumul pe apa spre noile pamanturi. Chiar tarmurile Americii de Nord fusesera atinse de navigatorii fenicieni si irlandezi inantea vikingilor.

Descoperirile, mai ales arheologice, din ultima vreme, atat din America, cat si din Europa, dovedesc cu certitudine ca si vikingii au poposit pe pamanturile care se vor numi America.

VIKINGII LA EI ACASA

Istoria vikinga nu a implicit, asa cum s-a crezut atata vreme, doar distrugcri, ci ea a avut la baza si un filon constructiv, concretizat atat in domeniul creatiei materiale, cat si spirituale. Familiarizandu-se lesne cu indepartatele zari, vikingii isi afirima, totusi, cel mai pregnant personalitatea la ei acasa.

Diferite izvoare, dar mai ales sapaturile arheologice, au aratat ca populatiile de aici nu erau atat de inapoiate pe cat s-a afirmat uneori, ca vikingii in propriile lor tari au dezvoltat o civilizatie si cultura remarcabile pentru acel timp.

MESTESUGURI PLACUTE SI ZEILOR

Importanta mestesugurilor in lumea scandinava in care, in infruntarea cu o natura aspra, omul a trebuit sa-si faca din unealta un prieten de nadejde, este un lucru de la sine inteles. Nu este deloc intamplator ca unul dintre cei mai de seama zei vikingi, Thor, este adesea infatisat purtand un ciocan...

In epoca vikinga un mestesug caracteristic, poate cel mai important, era prelucrarea metalelor. Arta fierului era de importanta vitala. Fara uneltele de fier, aratul, construirea caselor, corabiilor, confectionarea armelor ar fi fost imposibile. In cele trei tari scandinave se stia de mult cum sa se extraga fierul din minereu. Fierarul era un foarte respectat membru al comunitatii. Uneltele sale trebuiau ingropate o data cu el, pentru a le putea folosi in cealalta lume. Saga lui Egil ne spune cum Egil la moartea tatalui sau, Skallagrim, a ridicat o movila funerara pentru el la capatul unui promontoriu si l-a asezat inauntru cu calul, armele si uneltele sale de fierar.

Chiar si capeteniile se ocupa cu fieraritul. Oricum, se pare ca fiecare sat avea propriul sau fierar profesionist.

Descoperirile din mormintele norvegiene arata uneltele fierarului viking: ciocane usoare si grele, clesti cu capete drepte sau curbe, pile, dalti, foarfeci, nicovale si un numar de alte unelte specializate.

Obiectele produse de fierari erau foarte variate: unelte agricole, echipament de vanatoare, ustensile casnice si de bucatarie, pensete si lanturi, unelte pentru alte meserii, arme…

CASELE IN FORMA DE BARCA

Natura scandinava i-a obligat pe vikingi sa-si construiasca adaposturi solide, dar le-a oferit, in acelasi timp, din plin materie prima de cea mai buna calitate. In perioada de dupa intemeierea statelor nordice, resedintele regale, curtile nobililor si casele taranesti formeaza cele trei categorii ale arhitecturii laice, care nu se deosebesc prea mult prin stil, tehnica de constructie sau materiale, ci doar prin proportii si bogatia interiorului.

Curtile regale sau cele ale marilor capetenii cuprindeau odai de dormit, mari sali de ospete, incaperi pentru ostasi si garzi personale. Alaturi de cladirea principala, care putea fi si cu unu-doua etaje, se aflau bucataria, cuptoarete de paine, soproanele pentru barci, grajdurile, camarile. Cladirea principala era adesea inconjurata de un larg pridvor cu stilpi mestesugit ciopliti. In centrul camerelor de locuit se aflau vetre largi.

Cele mai multe case ale vikingilor de rand din sate si orase erau relativ mici, rectangulare cu o lungime pana la 7 m. Uneori casa era construita pe un fundament de piatra. Peretii se compuneau din cununi de bârne orizontale, din nuiele impletite intre pari verticali, tencuite cu lut, sau din scanduri groase, asezate vertical una langa alta.

Unele tipuri de case derivau din vechi traditii de constructie si constituiau raspunsuri la conditiile climatice si materialul oferit de mediul inconjurator. Zonele bine impadurile au incurajat arhitectura lemnului, in timp ce regiunile lipsite de copaci au necesitat folosirea lutului, a pietrei si a brazdelor de iarba.

Astfel, in Suedia tara cu paduri dese, existau, pe langa case cu pereti din nuiele si chirpici, numeroase constructii de lemn. Inca din perioada Vendel, vikingi suedezi cunosteau casa lunga numita skali, specifica inca din epoca fierului, constructie cu doua siruri de stalpi verticali in interior (care sustineau acoperisul si imparteau spatiul locuintei in lungime), cu peretii grosi din pamant. Aceasta cladire adapostea deopotriva oameni si animale.

Exista marturii si pentru arhitectura danezilor. Astfel, casele de la Fyrkat si Aggersborg aveau peretii din impletitura de nuiele si lut pe laturile lungi, si scanduri orizontale la frontoane. Sub tabara militara de la Aggersborg s-a descoperit un sat (secolul al VIII-lea) cu case mai mici, in forma de barca, dar construite dupa acelasi model cu cele din fortareata.

Dupa cat s-ar parea, casa taraneasca s-a dezvoltat in epoca vikinga tarzie din casa lung unica, folosita pentru oameni si animale. Ferma a devenit treptat un complex format din mai multe cladiri individuale, cu o curte interioara.

Este impresionant atasamentul vikingilor pentru casa, gospodaria lor, grija cu care-si construiau locuintele. Interiorul, in care mobile masive de lemn, multe dintre ele sculptate, se alaturau unor tesaturi in culori calde, era menit sa creeze o atmosfera de intimitate si tihna. Fiecare viking tinea sa aiba alaturi de casa un copac batran, socotit sacru, care reprezenta spiritul ocrotitor al familiei si sugera, prin varsta sa, stabilitatea, trainicia.

Din pacate, foarte putine obiecte de interior nu au putut fi descoperite in sapaturile arheologice, cele mai multe fiind din materiale perisabile. Datorita obiceiului de a pune in morminte diverse obiecte, cunoastem totusi piese de mobilier din casele vikinge scaune mici fara spatar si scaune inalte cu spatar, lazi pentru pastrat diverse lucruri, mai multe feluri de paturi, unele dintre ele cu frumoase capete de animate sculptate, menite sa indeparteze spiritele malefice.

NU NUMAI REGII PURTAU PELERINA

Ar fi interesant sa putem reconstitui felul in care se imbracau vikingi, sa putem cunoaste cat mai amanuntit „moda scandinava” a vremii. Nu este complet imposibil! Pentru aceasta avem la dispozitie mai multe feluri de izvoare: descoperirile arheologice de fragmente din hainele lor, de podoabe, reprezentari de vikingi facute chiar de ei pe pietrele memoriale sau pe covoare, ca si acelea din miniaturile de pe cartile tiparite in vestul Europei, descrieri de costume nordice din literatura vremii.

Descoperirea arheologica scandinava, care furnizeaza cea mai buna imagine asupra costumului viking din secolul al IX-lea, este tapiseria din corabia de pe Oseberg. Costumele de pe aceasta tapiserie sunt foarte interesante. Uni barbati poarta coif si haine de zale deci sunt in echipament militar. Altii par sa fie in haine obisnuite, dei sunt inarmati. Imbracamintea lor se compune dintr-o haina groasa, ajungand pina la jumatatea coapselor sau putin mai sus. Manecile sunt lungi si haina atarna lejer, fiind foarte rar prinsa cu cordon. Aceasta haina ne este familiara si din alte descoperiri din Nord, spre exemplu din reprezentari de pe pietrele sculptate din insula Gotland. Pe tapiseria de la Oseberg sunt infatisate doua feluri de pantaloni: unii lungi si ingusti, stransi pe picior (ca si pe pietrele sculptate din Gotland si Lindisfarne), ca si altii mai largi, bufanti, care, dupa izvoarele literare, au provocat mirarea calatorilor arabi. Ibn Rustah, in secolul al X-lea, spune despre negustorii varegi ca ei purtau „pantaloni foarte largi, pe care-i strangeau sub genunchi”. Si pe o tapiserie descoperita in localitatea Skog, barbatii, muritori si zei, sunt imbracati in pantaloni largi, similari celor de la Oseberg. Aceasta moda pare sa fi durat in toata epoca vikinga. Astfel de pantaloni foarte largi, confectionati din mult material, erau proprii persoanelor bogate si nobile, carora le placea sa-si arate bogatia si prin tinuta vestimentara.

A treia piesa a costumului barbatesc, infatisata pe tapiseria de la Oseberg, este pelerina lunga, terminata in doua coltur, care ating solul. Pelerina este bine reprezentata si pe pietrele gotlandeze. Ibn Fadlan spune ca negustorii varegi purtau pelerine aruncate pe un umar, celalalt brat fiind descoperit. Sculpturile din Gotland ne confirma acest port. Se pare ,ca pelerina lunga, atarnand liber si bogat de pe umeri, este o imbracaminte solemna. Infatisarea sa are o sobrietate care se potriveste bine cu alte haine ale vikingilor. Atunci cand capeteniile vikinge sunt infatisate in imagini provenite din alte tari, ei poarta o pelerina impresionanta peste jacheta cu maneci lungi. Asa apare Knut cel Mare pe un manuscris englez al vremii.

Vikingilor le placea eleganta. In mormintele lor, mai ales in cele de la Birka, s-au gasit resturi ale unor tesaturi frumos decorate: matase chinezeasca, broderie in fir de aur foarte fina din Bizant si Orient, dantele, brocaturi de aur si cordoane mestesugit impletite. Matasea si multe dintre aceste materiale fine erau importate, dar uneori brocatul are un autentic stil nordic.

CORABIILE LUNGI

Navele vikingilor au constituit principala realizare a indemanarii lor tehnice, o adevarata incununare a talentului lor creator. Reprezentand valorificarea unor descoperiri si perfectionari din cele mai variate domenii ale economiei traditionale pe care au dezvoltat-o popoarele nordice, constructia de nave a contribuit la afirmarea puterii creatoare a vikingilor pana departe, in spatiu si timp.

Importanta navigatiei pentru oamenii nordului reiese si din faptul ca unele morminte erau facute in forma de nava. Etape importante ale dezvoltarii ulterioare a tehnicii de constructie a navelor sunt puse in lumina de descoperirile de la Hjortspring (insula Alsen) si Nydam (in nordul Schleswigului). Barca de la Hjortspring apartine epocii fierului. ea are, la prora si pupa, etrave duble. Bordajul si coastele sunt legate una de alta. In anul 1862, in mlastina de la Nydam, a fost gasita a ambarcatiune a carei constructie poate fi datata pe la anul 400. Faurita din lemn de stejar, nu avea nici panze, nici punte, fiind actionata cu vasle. Lungimea sa era de 24 m, iar latimea de 3,5 m; bancile de vaslit erau mobile, ceea ce reducea efortul vaslasilor. Furcile pentru vasle sporeau viteza vasului, permitand totodata ca ambarcatiunile sa fie intoarse cu usurinta in orice directie.

Folosirea panzelor este dovedita sigur la vikingi abia in perioada Vendel. Pentru expansiunea vikingilor, folosirea panzelor trebuie privita ca o conditie de baza. Si alte descoperiri, cum ar fi o piatra sculptata din Gotland, arata evolutia velei, din secolul al VI-lea in secolul al VIII-lea, de la o mica bucata de panza patrata in magnificele panze ale corabiilor vikinge. Cu dezvoltarea chilei si a velelor, ambarcatiunile de mai mici dimensiuni se transforma in corbii.

Corabiile erau din lemn de stejar, avand o lungime medie de 20 m si o latime de 3,5 m. Erau inzestrate atat cu rame, cat si cu panze, avand o capacitate de 70-80 de oameni. Textele vechi vorbesc si de corabii lungi de 43 m, actionate de 30-35 perechi de rame. Navele vikingilor aveau o constructie speciala: coastele erau montate in interiorul bordajului gata confectionat, prezentand un fund adecvat navigatiei in larg si o osatură longitudinala deosebit de viguroasa. Filele bordajului sunt fixate de coastele navei cu nituri si scoabe de otel. Se intrebuinteaza file suprapuse, vasul fiind etansat si prin introducerea intre file a parului de vaca.

Existau mai multe categorii de nave cea de razboi (numita „corabia lunga” - drakkar), cea comerciala, de dimensiuni mai mici (snekkar), al carei nume vine de la sarpele sculptat in lemn in proră, si salupa mica (holkkar). Velele erau multicolore, pictate cu diverse scene de lupta ori colorate viu in albastru, rosu, verde, alb. Unele corabii sunt ornamentate, avand bordajul sculptat. Balaurul sculptat in prora, desenele de pe velatura dadeau un aspect deosebit de pitoresc vaselor vikinge.

Aparitia chilei la ambarcatiunile vikinge a fost o inovatie deosebit de importanta in tehnica navala. Acest element de constructie dadea mai multa stabilitate navei. Chila era facuta, dintr-un lemn solid si flexibil, care-i marea rezistenta impotriva presiunii valurilor. Specialistii au calculat ca navele puteau parcurge, fara greutate, zece noduri pe ora. Pescajul era aproximativ de 1 m, ceea ce le permitea sa patrunda prin estuare si pe cursul fluviilor.

MENTALITATEA OAMENILOR NORDULUI

Este vorba de un monument al literaturii populare, poemul Havamal, denumit si Spusele celui Mare, adica ale zeului suprem, Odin. Desigur, preceptele consemnate de acest izvor in sclipitoarea forma metaforica a proverbului sunt mai mult pamantene, ele constituind, de fapt, cristalizari ale intelepciunii populare, ceea ce ne da dreptul sa-l consideram drept un cod traditional de morala. Aprope nu exista domeniu care sa nu fie ilustrat in aceasta „carte a intelepciunii vikinge”, ce materializeaza o experienta de viata multiseculara. Pentru ca preceptele cu semnificatie de proverb, continute de poemul Havamal, isi pastreaza elocventa lor intrinseca, ne vor margini sa reproducem cateva dintre ele:

Viata: „Fiecare se lacomeste la viata”.Om: „Nici un om nu este atat de bun, incat sa fie ferit de tot raul si nici unul atat de rau,

incat sa nu aiba vreo valoare”.Destin: „CeI care nu-si munceste cugetul, nu-si poate cunoaste dinainte destinul”.Prudentă: „Adesea limba loveste capul”.Harnicie: „Cel ce dimineata doarme prea mult este pagubit de cate ceva”.Fidelitate: „Niciodata nu trebuie sa te imprietenesti cu dusmanul prietenului tau”.Cumpatare: ,,Berea nu este atat de buna pe cat se spune. Cu cat cineva bea mai mult, cu

atat isi poate stapanii mai putin gandurile”.Prietenie: „Daca ai un prieten caruia i te poti increde, cauta-l cat mai adesea. Maracini si

iarba deasa cresc pe drumul nestrabatut de nimeni”.„Candva am fost tanar. Am ratacit de unul singur si am pierdut drumul, dar am gasit

bogatia in prietenie. Omul este bucuria omului.”

AVENTURA ARTEI VIKINGE

Multa vreme s-a crezut ca ravna vikingilor de a-si impodobi obiectele care-i inconjurau a reprezentat un fenomen absolut spontan, fara o traditie unitara, bine cristalizata. In ultima vreme insa, cercetari sistematice au demonstrat ca aria vikinga a avut o dezvoltare proprie si caracteristici specifice, care au stat in stransa legatura atat cu imprejurarile istorice, cat si cu fondul cultural nordic. Astfel, in ultima instanta, succesiunile sau convietuirea de stiluri destul de distincte constituie o marturie a dezvoltarii si diversificarii continue a artei vikinge, modificarile si innoirile survenite in diferite perioade fiind adesea tot atat de surprinzatoare ca si schimbarile cursului istoriei oamenilor nordului.

...Si totusi care este aportul istoric al vikingilor? A ramas drumul, pe care tumultosii fii ai Nordului l-au strabatut in istorie, insemnat doar cu urme de foc si sange sau s-a indreptat el, in ciuda nenumaratelor meandre, in sensul unanim al progresului uman?

Raspunsul la aceasta intrebare, desigur cea mai importanta a „problemei vikinge”, nu poate reiesi decat din cuprinderea tuturor componentelor istoriei oamenilor nordului.

In perspectiva vremii, putem urmari modul in care aspectele pozitive si negative ale activitatii vikingilor se Infrunta si se completeaza. Iata numai cateva exemple:

Prin incursiunite si invaziile lor, dupa care, cum se spunea Ia acea vreme, „nici latrat de caine nu se mai aude", oamenii nordului au produs pagube materiale cu adevarat incalculabile, franand, pentru o vreme, viata economica a anumitor zone ale Europei (de pilda. pe coastele Mediteranei). In acelasi timp, datorita unor contributii originale ale civilizatiei lor, mai ales in ceea ce priveste constuctia de nave, oamenii nordului au inlesnit efortul creator chiar al generatiilor urmatoare.

Datorita soldatilor vikingi, drumurile Europei au devenit primejdioase, dar, in acelasi timp, negustorii scandinavi au contribuit la intensificarea traficului comercial, iar marinarii nordici au unit cu noi cai pe ape doua continente.

Sub sabiile vikingilor s-au prabusit regate, dar altele le-au luat locul, reconstructia politica a Europei, realizata catre sfarsitul evului mediu timpuriu, datorandu-se si influentei indirecte a expansiunii nordice, care a grabit procesul de unificare a unor state (de exemplu al Frantei), sau aportului direct al catorva iscusiti conducatori de origine scandinava (in Normandia sau chiar in Anglia).

De cele mai multe ori politica vikingilor, in special dincolo de hotarele tarilor lor, a avut un caracter despotic, dar sa nu uitam ca in Islanda ei au dat nastere uneia din putinele republici ale vremii.

Vikingii au fost, in acelasi timp, distrugatorii unor vestigii culturale de mare valoare, dar si creatorii unor opere artistice (este deajuns sa ne amintim doar de epopeile nordice), a caror pilda va ramane pentru secolele urmatoare...

Deci, contributia proprie pe care civilizatia si cultura vikingilor au adus-o cauzei unanime a progresului uman este, de fapt, rezultanta infruntarii, de cele mai multe ori dramatice, atat pentru insisi oamenii nordului, cat si pentru contemporanii lor, dintre cele mai deosebite forte ale istoriei pe care ei le-au declansat sau carora au trebuit sa le faca fata. Iar ceea ce credem ca trebuie sa ramana drept cea dintai pilda, cu semnificatie de metafora, a existentei si activitatii oamenilor nordului, in cele mai variate domenii, sunt poate nu faptele lor extraordinare, oricum nu intotdeauna victorii glorioase sau expeditii ce au atins un tarm nou, ci secularul efort, de mare intensitate si tenacitate, nu de a supravietui unei aventuri, ci de a purta cat mai departe si cu folos o neintrerupta calatorie in spatiu si timp, ale carei teluri apartin si generatiilor urmatoare.

Asadar, calatoria continua!

Their weapons, their clothes and many other aspects of their material culture, however, had nothing to do with the Roman world. The drinking-horns were not the sort of thing one would expect to see on any self-respecting Roman's table. The weapons - shield, spear and sword - were quite unlike those carried by the regular Roman armies, although the sword, a long-bladed weapon of hard steel, carried in a scabbard which was slung from the belt, was similar in form to that used by the Germanic auxiliaries of the Roman army. The shield was made of thin wooden board with a central iron boss to protect the hand: it was light and was normally circular, although rectangular shields are also known. The spear, with a leaf-shaped blade, and the bow and arrow completed the warrior's armament.

We know little of the dress of the Scandinavians in this period, although a series of finds from the bogs of South Jutland and North Germany give some indication of fashion. The men wore trousers, one pair of which has attached foot-pieces. The trousers were held in place by leather belts, some of which may have been decorated. The upper part of the body was covered by a jerkin and most men also wore a cloak. Women's clothes of this period have not survived to any great extent; what few clues we have would suggest that they wore a long trailing gown, perhaps made of a single rectangle of cloth fastened at the shoulders by a pair of brooches. To these basic garments would be added hats, shoes and cloaks. Hair was probably elaborately dressed and the men were usually clean-shaven. Most of the surviving dress is of wool, but one must presume that skins and furs were used and traces of linen are also found. The wool appears to have been woven on an upright loom which had a horizontal beam from which the warps were hung and weighted by stones or baked clay rings. The hems of some garments were probably braided in complicated patterns by tablet-weaving.

The runic alphabet or furthark (the third character has the value ’th’) is here shown in one of its earliest forms. It was to be used in the north for more than a thousand years. Originally designed for carving on wood or stone, the angular form of the charactes was conditioned by the nature of the material on which they werw incised.

It is unfortunate that most of the inscriptions that are to be dated within the period covered by this book are on sepulchral or memorial monuments, or on weapons - the wooden evidence has almost completely disappeared.

Runes are widely considered to be endowed with magical significance. That there undoubtedly was a magical or religious element in the character of the runes is illustrated by the fact that the Kylver inscription occurs on a stone buried in a grave as well as by a passage from the early Scandinavian poem Havamal:

I know that I hung on the windswept tree for nine whole nights pierced by the spear, given to Odin, myself given to myself on that tree whose roots no man knows. They refreshed me neither with bread nor with drink from the horn. I peered down, I learnt runes, howling I learnt them, and then fell back.

There seems, however, no reason to suppose that runes were necessarily magical or religious in origin; it would seem probable that they were primarily and originally used for purposes of normal communication and that they were adapted for religious and magical purposes in an incidental fashion.

THE ERA OF THE GREAT MIGRATIONS

Throughout the first millennium, Europe had some of the qualities of a maelstrom: the tribes of Europe were on the move, searching for richer land, fleeing from tyranny, seeking booty or Lebensraum. Although Scandinavia was on the edge of this disturbance, it was responsible for some of it. It was from Denmark that the Angles and Jutes moved to conquer and settle in the British Isles; legend would have it that the Goths and Burgundians also had their origin in Scandinavia, but of this there is no evidence. With the collapse of the Roman Empire the movements became almost phrenetic; Huns, Goths, Vandals, wave upon wave of tribes, moved across Europe, giving momentum to the peoples of the Continent. This restless epoch - the Migration period - lasted until the rise of Charlemagne, the crystallization of the main European states, and the coming of the Vikings in the late eighth century.

There are few historical sources for Scandinavia in the Migration period, all that survive art incidental references in Mediterranean, Frankish and Anglo-Saxon sources, often little more than a reference to a tribe or its chief. Certain episodes in Scandinavian history are hinted at, but no consecutive story is revealed; only a rather shadowy impression of an area racked by internecine war - as the Sviar of Uppland, for instance, attempted to gain control of Sweden, as the Danes fought the Norwegians, as Frisia was raided by Swedes. Once again archaeology is the key to an understanding of the period where historical sources are slender, contradictory and almost legend.

THE VIKINGS AT HOME

In considering the great adventures of the Vikings overseas it is easy to forget their presence in their homeland, where they enjoyed the fruits of their external contact, whether mercantile or piratical. In general it is true to say that the Scandinavians of the Viking Age were not fundamentally different from their ancestors who have been described earlier in this book. The Viking who had travelled outside his homeland was different only in outlook from the home-bound Scandinavian of the Migration or Vendel period. The tenor of life at home was very much the same, the economy was basically agrarian, the sea and the lakes provided food, houses were built, cloth woven, children born; people prospered or failed to prosper, as did their forebears. There seems to have been no dramatic economic change in Scandinavian life inside the homeland around 800. For one reason or another the Viking adventure overseas began about then, but people's lives were little afected by these developments.

The social structure of Viking society conformed to a norm well known in contemporary Europe, a norm which can be explained with misleading simplicity. At the bottom of the social scale was the slave, a term which covered a wide class of men from a bankrupt to a captive in war; the son of a slave was also a slave. At home he was employed on the farm; he represented capital to his owner and could be sold abroad without difficulty in the markets of Europe and the East. The life of a slave was of no account, and it is by no means unknown to find a sacrificed slave in a Scandinavian grave.