VIII, NUMĂRUL 1 (83), IANUARIE 1997 LEI 1500...

ANUL VIII, NUMĂRUL 1 (83), IANUARIE 1997 - LEI 1500Revi3':i de cuiturăeditata cu sprijinul

Editurii "Cogito1

şi aiASOCIAŢIEI SCRIITORILOR

PROFESIONIŞTIDIN ROMÂNIA

Apare la Oradea

PUBLICAŢIE INDEPENDENTĂ, DE OPINIE Şl INFORMARE CULTURALĂ;siS=!s:5isS!:Mi3™^^

Director onorific: GEORGE ASTALOŞ

„Din c a u z a ar F.nescu, cred ei . i ! am Lia • -a n I an rînd• •'•<1! :.• ' iele. Mu e &" o . eu, aici, în st teribil exii al •? i, ţ in s u s un s teag(Îs - . - . nsetn :iit, occide ita îupţîri i ti ii i foyin-a •• juveţiloi--•• : :{>.'ţiloi care ^ .r- • ajs iiun.s •]..- . r». ,-_.: • . . E liticil să fii r o m â n :

îă f1 a r d e l e a n Ia • ra icva, - n d '•• • ' •• , patafî.zii |i rrfe'te -l i t e r a r . . . " . . • ' . ' ' ' ; : : : " • v-;':" ,-:

: ' ••••••

UNU Anul VIII, nr. 1 (83), ianuarie 1997

Ion D. Sîrbu

„Scrisoricătre bunul Dumnezeu"

Dragă Vetuţa,

am primit fotografiile, sunt splendide, mersi, nu amştiut de ce, la întoarcere, am fost salutat de diferiţi „limbi-reper": aceştia nu te salută decît dacă ai devenit „cineva"peste noapte. Am aflat apoi că la „Semnal" TV, duminică, s-aanunţat frumos premierea mea din Oradea; oltenii o consi-deră un act oltenesc de cucerire oltenească a Olteniei dinnordul Transilvaniei (ungurii, se spune pe aici, sunt niştebieţi olteni care, din cauza cailor, şi-au pierdut limba...paternă).

Am vrut să-i trimit Maestrului Miske o telegramă defelicitare (o anexez); Poşta noastră - nu rîde - era în inven-tar. Ţi-o trimit. Spune-i că îl admir şi mai mult. Fac - posibil- cu Casa 3, un film cu mineri, regizor N. Mărgineanu, dupăpiesa mea Frunzele care ard; are ceea ce eu numesc „visproletaria", faţă de miner necăjit, o voi folosi neapărat. (Dacă,dacă...)

Aştept ca Szombathi să-mi trimită două exemplare aletextului maghiar.

Am trimis 5 programe în Franţa, Suedia, Danemarca,Germania, Ungaria.

Plec la Soră-mea (ad patres) de Ziua Morţilor; luminăriîn cimitirul din Petrila.

P.S. în revista Viaţa Românească, în nr. patru, în nr. 8,Regman scrie inteligent despre prozele mele. Salută-1 pe di-rectorul tău, a fost deosebit de drăguţ cu mine... Dar nu dinprima zi. Am citit Cartea lui lovită - e teribil - aveţi douămituri biblice în repertoriu. Dar eu sunt biet creştin cu frica

lui D-zeu. Lui Everac i-e frică de Popescu (Dumnezeu); e odeosebire, nu?

Foarte importantDragă Vetuţa, la plecare, în Cluj, Soră-mea (care te

iubeşte, are ochi; are şi o casă-vilă în Petroşani) are în cus-todie ultimele mele trei mătuşi: babe, între 75-90 ani. Ul-timele.

Caută chiloţi groşi, lungi, din aceia care pe vremea mease chemau „Moartea pasiunii". Pentru aceste babe. Eu ţinfoarte mult la tînăra d-nă Enescu - ea este singura care,ştiind despre ce este vorba, cînd îi va pica ceva sub mînă,mă va servi.

Deci spune-i Marioarei că 3-5 buc. Chiloţi pentru babede 80 ani, groşi şi lungi - să mi-i cumpere ea, să mi-i expe-dieze contra ramburs, pe adresa următoare:

Irina SîrbuStr. Constructorul, Bloc I,se. II, ap. 62675 - Petroşani, Jud. Hunedoara

Va primi de la mine, gratuit, un flacon de parfum francezveritabil (refuzat de soţia mea care zice: „dacă mă miroaseşefii mei, vor crede că fur din gestiune".)

Te sărută viziru' tău, Gary

Din nr. 12/1996 al revistei Apostrof -Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu,

un fragment din capitolul Scrisori către Elisabeta Pop

NOUTĂŢI EDITORIALE • NOUTĂŢI EDITORIALE • NOUTĂŢI EDITORIALE

lihcorghe «il..«l

eseuri

pa

îni

1

U8MJJZ

Bl ZARE

i i

COJOCARI: U

HUMELt CARE Ml S£ CUVINE

, .,

A douanavigaţie

Anul VIII, nr, 1 (83), ianuarie 1997 UNU

Gânduri la două aniversări

Aflu aici, la Timişoara, unde am venit pentru comemo-rarea eroilor revoluţiei, că doi vechi prieteni şi oameni decondei împlinesc un număr de ani, respectiv 80, EmilRoşescu, şi 75, Nae Antonescu. Fiind prins în hora eveni-mentelor pe linia cărora m-am angajat din tinereţe, nu voiputea fi prezent la Oradea joi şi, în consecinţă, sper că măvor considera de faţă prin aceste rânduri.

Să încep în ordinea „tinereţii". Pe E. Roşescu îl cunoscde la liceul „Gojdu", unde cu statura lui mică şi sufletul câtun munte era întotdeauna implicat în problemele şcolare,culturale. Ca director al liceului „Gojdu" a realizat un „muzeu"exemplar, în fond un remember cu valoare de simbol nudoar pentru elevii şi absolvenţii liceului, ci şi pentru şcoalaromânească. De câte ori am avut ocazia l-am dat ca exemplupentru toate şcolile din ţară. El rămâne o prezenţă vie înamintirile foştilor colegi, dar şi a numeroaselor generaţii deelevi. Monografia liceului poate serv[ drept model de dra-goste şi preţuire pentru toate şcolile. II îmbrăţişez şi-1 felicitcu porecla pe care mi-o dădeau atunci gojdiştii „La Fleche".

Pe celălalt sărbătorit, Nae Antonescu, îl cunosc dinperioada când, refugiaţi fiind scriam la ziarul „Ardealul".Semna I. A. Terebeşti, probabil pentru a scăpa de apăsareaunui nume celebru în epocă, Antonescu. Mi-au atras atenţiaarticolele sale despre suferinţele românilor expulzaţi, dar şipreocupările de istorie şi critică literară. Cu bucurie pot spune

•

Lt..'-*

"1?-tică azi, fostul colabora-

tor al „Ardealului" e unnume de prestigiu alistoriei literare şi cul-turale. Cu acribie reu-şeşte să proiecteze lu-mină asupra unor oa-meni şi momente careau fost lăsate în uitaresau să le reproporţio-nalizeze mărimea.

I-am preţuit şistrădania de a edita pu-blicaţii, pe plan local, direcţionate spre adevăratele aspiraţiiale poporului nostru. Ecourile despre prezenţa sa la Terebeştisunt benefice pentru generaţiile de azi şi de mâine.

La mulţi ani I. A. Terebeşti, alias Nae Antonescu, dis-tins consilier şi om de ţinută.

Timişoara, 17 decembrie 1996.

Gabriel ŢepeleaMembru de onoare al Academiei Române

Preşedinte al Comisiei de Cultură

Viorel Mureşan

/ ,

Ramele Nordului

Haiku

Poem

vântul fuma într-un cartier galbende pe dealuri doi oameni îl priveau prin lunetefemeile oraşului plângeau răvăşite de fumalfabetul de pe acoperise cădeal

literă

pocnete de topor între brazizoreşteîmpletitul ciorapilor

TOP UNU1. Pauvrete essentielle, de Yves Broussard, dans la collec-

tion l'arbre â paroles, Maison de la Poesie D'Amay.2. ETHIQUE ET ESTHETIQUE. Anthologie de poesie rou-

maine contemporaine, de George Astaloş, Maison de laPoesie Nord/Pas-de-Calais.

3. En Amont de l'Oubli, de Pierrette Micheloud, Col. „Poetesdes cinq continents", Editions L'Harmattan.

4. Esquisse de Gisabel, suite lyrique,. de Jean-Pierre Val-lotton, L'Age d'Homme, le de bleu, Le Noroît.

5. // faut lutter, de Jean Poncent, Maison rhodanienne depoesie.

Topul din acest număr are în vedere numai cărţi de poezie oferite departicipanţi la Bienalele Internaţionale de poezie de la Liege (Belgia)şi Beuvry (Franţa), desfăşurate anul trecut între 5-9 septembrie şi,respectiv, 19-21 septembrie.


Ioan Ţepelea

Monada ce închidesi deschide

Pentru George Astaloş poezia nu este doar o simplă saucomplicată ecuaţie pe care şi-o asumă, am spune şi că la moduloarecum ostentativ-mesianic, ci îndeosebi un demers creativ alcărui fond îl constituie punerea în ecuaţie, demonstrativ, a pro-priei existenţe din punct de vedere al resurgenţelor de ordin este-tic şi etic. Dintr-o asemenea perspectivă, poetul se auto-personi-fică într-un Alter Ego situat la etaje net superioare Eului existenţialpropriu, cel generator de mişcare creativă şi care delimitează doarcantitativ demersul în sine.

Literat de anvergură, poet, dramaturg, romancuer, eseist etc.,George Astaloş este la această dată unul dintre cei mai cunoscuţişi prolifici scriitori români care trăiesc înafara graniţelor ţării. Prietensincer al tuturor, cu un suflet ales, de o generozitate fără margini,el este printre cei care-şi doresc să fie mereu aproape de intereselepromovării literaturii şi culturii române în lume. Trăind la Paris decâteva decenii, având deci şansa unei manifestări directe, totale şilipsite de orice fel de aprehensiune, G.A. a găsit probabil şi multmai uşor calea autenticităţii în manifestările sale creative, fie că afost vorba de poezie, de teatru, de eseistică etc. sau pur şi simplude o hermeneutică proprie cu debordante percepţii artistice dar şidemersuri organizaţionale.

Spiritul profetic autoimpus dar şi recunoscut în relaţiile salecu mediile spirituale franceze şi nu numai, au condus ineluctabilspre statutul (de invidiat, desigur!) al „celui'chemat" sau a „celuibine-venit" pentru orice întreprindere comunitară menită a servi,de pildă, literatura şi arta. Plasarea sa în realitatea existenţialăconcretă, pe linia propriilor accepţii vizavi de funcţiunile poezieiîntr-o eră tehnologică, conciliată cu participarea posibilă efectivă apoetului în lăuntrul mecanismelor sociale, ca primordial generatorde utopii necesare („Numai utopiile se realizează" - scrie G.A.),este, credem, nu doar dificilă de realizat, ci îndeobşte greu chiarde imaginat.

Lumea acvatică ce substituie lumea reală fără a-i anula poe-tica trăirilor umane, devine cadrul, tărâmul predilect al lui GeorgeAstaloş din recentul volum* apărut la prestigioasa editură „Vitru-viu", fondată de un alt mare poet, Mircea Ciobanu. Este apoi uşorde dedus şi o anume influienţă în versurile sale, influienţă ce stăsub semnul şcolii Rene 'Char. Numai că personalitatea poetului,sesizabilă ideatic dar şi stilistic-constructiv, impune subtil şi deci-siv valul unui discurs liric a cărui principală forţă este dată deautenticitate.

Filosofia poeziei lui George Astaloş nu poate fi decât una înesenţă existenţialistă, indiferent de recursul său la tradiţia începu-turilor omenirii sau la desolemnizarea istoriei. Monada ce închideşi deschide lumea în tridimensionalitatea ei temporală-trecut,

prezent şi viitor -, devine cu adevărat o ecuaţie primordială, ceaa tăcerii, pentru că, spune poetul „a fost / ca şi cum am fi vrut /să-i punem tăcerii cuvinte / / ca şi cum am fi vrut / să i-o luămtimpului înainte / / a fost / / ca şi cum am fi vrut / să scăpăm defatalitate / / ca şi cum am fi vrut / să schimbăm destinele toate // a fost / / ca şi cum am fi vrut / să refacem întregul / în doi / /ca şi cum / am fi vrut să se spună / / că noi" (a fost).

Paradisul monadic în care pare afundat poetul şi în care-şizămisleşte sclipirile ecuaţiei sale poetice, nu poate ocoli bucuriaîmplinirii şi a răsfăţului, a autorăsfăţului cu care simte nevoia săse înfăşoare asemeni unei mantii de ape, încât (eu, tu cititorule)„dacă vreodată / / vei abandona / apa / / dacă vreodată / vei părăsiînotul / / un râu cu apă vie / mereu împrospătată / te va lăsa / lapoarta marelui meu / / deşert"

Neîndoielnic, tenta cosmogonică a unei astfel de poezii nuestompează suflul senzorial, camal-spectacular, starea preferenţialăde vis cu care este achipată, dar în mod paradoxal, ea prefigurează„baletul" nostru ubicuu şi nostalgic prin tunelul de iluzii: „cântec/ / nostalgic / /flux şi reflux de trupuri / torent lasciv / coapsele tale,ancestralul meu / / leagăn" (cântec).

* Ecuaţia tăcerii, de George Astaloş, Edit. Vitroviu, 1996.

GEORGE ASTALOŞ

ECUAŢIA TĂCERII

Dana Măduţa

Ion lanojî.

ISTORII

FILOSOFI»ROMANIŞTI

FAPTE SI IDEI

ÎRâSî

• O ISTORIE A FILOSOFIEIROMANEŞTI - în relaţia ei cu litera-tura ne-a oferit recent Profesorul IonIanoşi de la Universitatea din Bu-cureşti, prin intermediul BiblioteciiApostrof. Rezultat al refacerii sub-stanţiale a unui studiu anterior (Lite-ratură şi filosofie - Interacţiuni încultura română, Bucureşti, EdituraMinerva, 1986), cartea la care ne refe-rim accentuează asupra unităţii contra-dictorii a celor două domenii, punândîn eviddenţă, adesea, cazurile de „dedu-blare" ale unor personalităţi aparţinând

atât filosofiei cât şi literaturii. Trebuie sărecunoaştem că o astfel de abordare nupoate fi decât interesantă şi că ea probează,totodată, şi o foarte eficientă metodă delucru mai ales pentru nevoile învăţă-mântului românesc. Profesorul Ianoşi esteaşteptat - fireşte, prin bunăvoinţa editoru-lui, doamna Marta Petreu - pentru prezen-tarea şi lansarea cărţii sale şi la Oradea.

• La prestigioasa de acum BibliotecăApostrof din Cluj Napoca a apărut şi lu-crarea filosofului francez Emmanuel Lev-inas, Moartea şi timpul, în traducereadoamnei Anca Măniuţiu. Opera filosofu-

Anul VIII, nr. 1 (83), ianuarie 1997 UNU

DAN DAMASCHIN

„Pulvuset umbra sumus

în secvenţa intitulată O scrisoare din Sibiu, inclusă în volu-mul Vitrina cu amintiri (Cartea românească, 1973), Ieronim Şerburememorează, într-o frază impregnată de solemnitatea îndoilată amomentului evocat, o scenă ce îşi prelungeşte până la noi undeleemoţiei împărtăşite, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, demartorul a cărui mărturisire o transcriem: „în vasta rotondă acrematoriului unde zăcea în sicriu E. Lovinescu, cu mâinile adu-nate pe piept, creştineşte, înainte de a se coborî sicriul printr-otrapă în cuptorul subteran, se puteau auzi suspinele unui tânărfrumos, angelic, care plângea cu fruntea rezemată de una dincoloanele rotondei; era tânărul I. Negoiţescu, autorul scrisorii„Cercului literar din Sibiu" şi despre care Maestrul scrisese, cupuţin timp înainte, O planetă de tânăr scriitor, fără să fi pututprevedea suferinţa pe care i-o va pricinui." Suferinţa la care sereferă autorul Vitrinei cu amintiri (Ieronim Şerbu avea să reco-mande, alături de Perpessicius, primirea lui I. Negoiţescu în Uniu-nea Scriitorilor, în 1956), sfâşierea sufletească pricinuită de pier-derea Maestrului irumpe în fiecare din rândurile scrisorii din19 iulie 1943, pe care tânărul student sibian i-o adresează proza-torului Dinu Nicodin. Abia întors din Bucureşti, unde asistase laepisodul funebru la care se referă memorialistul citat, I. Negoiţescusimte nevoia acută de a se confesa celui pe care-1 consideră, întextul epistolar, poate „prietenul cel mai desăvârşit al lui E. Lovi-nescu", de a-i încredinţa una din cele mai profunde şi pateticemărturisiri, exemplară şi unică, în felul ei, pentru ataşamentul şidevoţiunea pe care reprezentantul „celei de-a patra generaţii maio-resciene" le exprimă faţă de cea mai autorizată voce critică a epo-cii: „Cât m-a lovit această moarte crudă! Era îngrozitor când măgândeam că totul s-a sfârşit, că niciodată nu va putea şti câtăiubire e în mine , câtă recunoştinţă şi ce arzătoare dorinţă de a-imulţumi îmi înflăcărau inima. Vai, la ce bun să mai scriu de-acumcând el nu va putea să mai vadă, să se bucure de darul pe care euaş fi vrut să i-1 fac? A rămas în mine parcă o aripă ruptă, caremereu mă sângerează şi simt că orice aş lucra de azi înainte va finumai cu gândul la neîmplinita mea dorinţă- şi ştiu că de-a lungulvieţii, pe care o încep mai singur acum, amintirea Maestrului îmiva fi cea mai luminoasă călăuză."

Nu pot să nu leg episodul relatat de I. Şerbu, evocarea fune-raliilor de incinerare ale lui E. Lovinescu, de împrejurarea că, laplecarea sa din viaţă (Munchen, 6 februarie 1993), 1. Negoiţescuînsuşi avea să fie, conform propriei vreri, incinerat. în afara inter-pretării acestei alegeri că o dorinţă ultimă de a împărtăşi până şi

la trecerea pragului întru veşnicie pilda celui pe care autorul „Mani-festului" cerchist îl adorase în cel mai înalt grad, ţin să semnalezviitorilor biografi şi exegeţi negoitescieni prezenţa unui poem in-titulat Când eu voi fi cenuşă... într-un manuscris aparţinândadolescentului de numai cincisprezece ani, elev pe atunci, la Aiud.Inclus în caietul având pe copertă înscrisul IOAN I. NEGOIŢESCU/ FURTUNI ŞI TĂCERI / POEZII /1936, textul citat de noi trimiteprin chiar titlul său la posibila existenţă, în acest caz, a unui„complex Empedocle", cum a fost denumit de un psihanalist alfocului (G. Bachelard). Poate că nici motivaţia predilecţiei, de maitărziu, a lui I. Negoiţescu pentru Holderlin (pe care 1-a considerat,nu o dată, cel mai de seamă poet din toate timpurile) nu a foststrăină, dincolo de unicitatea şi valoarea în sine, proprii opereipoetului german, de fascinaţia ideii reintegrării în cosmos prinelementul Foc. (Diotima, eroina din Hyperion, „preferă să sedespartă de lumea aceasta prin foc, decât să fie înmormântată...")

Revenind la poemul de precoce juvenţă al lui Negoiţescu,versurile aparent izvodite dintr-un impuls adolescentin de a „co-cheta" cu ideea extincţiei şi macabrul îşi vădesc abia acum straniişi tulburătoare valenţe premonitorii: „Când eu voi fi cenuşă fărăde culoare / şi corpul meuva fi pământ, / cândmoartele mele urechi nuvor mai auzi / nici cânt şinici descânt, / să nu măcoborâţi ca pe oameni, /să-mi mucezească faţa, învecinicul mormânt, / cisă-mi lăsaţi încremenitulleş la aer, / să-1 bată recevânt; să fie lângă minedor şi vrajă / tainică deviaţă, / ca Soare-Răsaresă-mi mângâie ochiipribegi, / şi Soare-Apunesă-mi mângâie ochii deceaţă / şi-o mână de lutde voi fi şi gheaţă, / săm-acopere umbrela nop-ţii, / cu unduirea vântu-lui, creaţă..."

NEGOIŢESCU

contScriiriitoriemporant

Editura Dada

lui francez, „deşi cunoscută şi comentată (Jacques Derrida îiconsacră, încă în 1964, un amplu studiu, intitulat Violence etmetaphysique) nu se va impune definitiv decât în anii 70,înrâurind şi reorientând, în mod decisiv, întreaga fenomenolo-gie franceză". în limba română, aşadar, Emmanuel Levinasapare pentru prima dată cu o carte, deşi fragmente din scrierilesale au fost publicate chiar de periodicele clujene Apostrof şiEchinox.

• Societatea Oamenilor de Ştiinţă şi a Scriitorilor dinBihor a organizat, în preajma zilei de 24 Ianuarie, Ziua UniriiPrincipatelor Române Muntenia şi Moldova (în 1859), un colocviubazat pe lucrări de istorie apărute recent. Prof. univ. dr. FlorinDobrinescu şi-a prezentat cu acest prilej seria de lucrări consa-crate personalităţii mareşalului Ion Antonescu, PLATA ŞI RĂS-PLATA ISTORIEI, cel de-al treilea volum, Ion Antonescu şirelaţiile române-franceze în anii '20, fiind apărut de puţinăvreme la Editura Cultura din Piteşti. Dr. Gheorghe Iancu, cer-cetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie al Academiei,

Filiala Cluj Napoca, şi-a prezentat recenta ediţie în limba en-gleză a lucrării despre Consiliul Dirigent (The Ruling Council),iar Dr. Ioan Ţepelea şi-a prezentat (şi lansat) cea de a treiacarte a sa despre perioada în care s-a realizat şi consolidat MareaUnire de la 1 Decembrie 1918, lucrarea 1919-1920. O com-panie pentru liniştea Europei, Bilan-ţuri paradoxale, Editura Dacia, 1997,despre care directorulediturii, VirgilBulat, preciza că este „expresia unei noietape de cercetare" asupra unui momentistoric cu profunde înrâuriri asupra des-tinului României.

• Tânărul critic literar (redactor larevista „Vatra" din Târgu Mureş) IulianBoldea a adunat şi publicat în volumulMetamorfozele textului (Editura„Ardealul", 1996) o parte din referinţele

(continuare în pag. 6)


Rodica Bogdan

UN NOU „POESIS" (I)1. Guvernat de ochiul postum

Din colecţia recent inaugurată, „Poesis", a editurii Cogito, colecţiede poezie (în ediţii bilingve), primele două volume de poezii editate seaflă, iată, acum, în atenţia lectorului şi ele aparţin unor poeţi apropiaţi caspirit, în ciuda distanţei fizice (Oradea - Iaşi). Este vorba, despre Noapteaesenţială I La nuit essentielle de Ioan Tepelea şi de îngerul cu arca-dele sparte / L'Ange aux arcades brisees de Valeriu Stancu. Ne vomopri mai întâi la primul dintre ele, încercând să-i conturăm liniile de forţă,precum şi să surprindem sensul profund al logosului poetic, modul încare poetul rosteşte şi rostuieşte o gravă semantică existenţială, rostindu-seîn acelaşi timp pe sine, cu năzuinţa împlinirii unei meniri, dictate şiasumate, act potenţial de eternizare.

Cele trei secţiuni ale volumului: Strigătul mierlei în urmă şi-n faţăecoul, Eroare în apă şi Noaptea esenţială sunt astfel construite încâtasigură coerenţă şi continuitate la nivel ideatic, mental, dar şi la nivelemoţional-afectiv, prin conturarea a două principale axe, definitorii pentrusemantica discursului poetic: pe de o parte, refuzul mental al unei lumi„întoarse pe dos", caragialesc dezumanizată, în care non-valoarea a de-venit piatră de temelie şi în care ierarhiile nu mai sunt motivate, de vremece fiinţele umane se confundă cu făpturile regnului animal, s-au bestia-lizat, au devenit „pitpalaci", „mitici", „găinari", îndepărtându-se voit deorice valoare sacră, (fără a duce mai departe reconvertirea în plan axiologic,în sensul acelei noi „religiozităţi" despre care ne vorbea Mircea Eliade), olume în care continuă „Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă",şi nimeni nu îşi asumă vina tragică, aşa cum o făceau eroii tragediilorantice, această vină planând în egală măsură asupra tuturor, univers închis,infernal, în care nici moartea nu mai pare a fi o reală ieşire; pe de altăparte, ca orice poet, acestui refuz mental al lumii, eul poetic îi opunenăzuinţa unei mântuiri de lume şi de nimicnicia ei, chiar dacă imaginară,printr-o posibilă recuperare a vârstei inocente - „în zadar mă voi ruga iar:Facă-se voia Ta! / dacă lumina tâmplelor înroşită de gând / nici nu-micere întruna / măcar încă o copilărie" (Portret de cuvinte) -, prin rein-vestirea fiinţei cu un anume elan adolescentin, deschis peregrinării prinspaţiul real sau oniric (Vis), prin încercarea de esenţializare, (cu)prindereacentrului, „ora zero" (Seară cu prieteni), sau prin acea aproape imposibilăîmpăcare cu lumea transcedentă - „Dealul Crucii" (Relicve-candori), to-pos al candorii şi copilăriei, dar şi al unei cosmicităţi, marcat de prezenţapoate ruga, şi nu în van: „Doamne / cred şi sper numai o dată cu mugurulzilei / Şi-o dată cu firul de iarbă abia răsărit / Doamne, mai lasă-mi o zide copilărie" (Rugă).

Inclusiv titlul primei secţiuni: „Strigătul mierlei în urmă şi-n faţăecoul" sugerează a-normalitatea acestei lumi în care fiinţa poetului îşidesfăşoară sau îşi „pe-trece", ca să vorbim în termenii lui Noica, existenţa,resimţită ca o povară, dar nu în spirit romantic, pentru că el nu se mairevoltă împotriva absurdităţii lumii, ci şi-o asumă lucid şi o deconstruieşterevelându-i infernalitatea, pândit fiind de zădărnicia însăşi a actului său:„Baletul continuă ireversibil în ochiul postum". Eul experimentează odetaşare de ceilalţi, se singularizează şi devine index altorum, condam-nând fiinţa umană decăzută, lipsită de cele mai elementare valori umaneale naturii sale: „Mii de draci mii de discursuri /.../ vrem fiecare câte opatrie personală / glorie multă multă multă" (Toaletă), definind imposibi-litatea comunicării („Au murit relaţiile" - Semnal), atât pe orizontală, cusemenii - „să răguşesc într-o limbă străină", cât şi pe verticală, cu divi-

nitatea - „în zadar mă voi ruga: Facă-se voia Ta!", ruga devine limbajstrăin, prin neparticipare la mister, iar gesturile prin care lumea de din-colo caută să restabilească comunicarea cu fiinţa umană nu sunt luate înseamă de nimeni, răsfrângându-se în sine, înapoi, tragic: „toaca din curteaBisericii bate ca pentru sine / semne înţelese şi neînţelese ale MareluiVânt" (Semnal). Deconstruind lumea cea rău întocmită, revelându-iimpotenţa de a mai fi semnificantă, dând chip vidului existenţial al fiinţeicare nu se mai poate alinia valorilor sacre, destrămându-se de la sine,poetul arată, într-o frângere dureroasă, cancerul cuvintelor care s-au des-prins de Logosul dătător de viaţă, transformându-se în ireversibil zgomot:„latră cuvintele în dicţionar" (Elegie într-un lan de grâu), devenind lipsitede sens: „împotriva golului din cuvinte" (Catalog).

Prezenţa cuvântului^de-sacralizat, demonetizat devine obsesivă de-alungul întregului volum. în secţiunea a doua (Eroare în apă), „stârvulcuvintelor" devine pentru şinele poetic „pat de odihnă", iar în loc de a firostite, cuvintele sună generând pentru fiinţa pământeană o stare asemănă-toare cu cea din anticamera infernului: „îmi sună cuvintele / îmi chinuiesomnul" (Cuvântul), pentru ca în secţiunea a treia (Noaptea esenţială) săasistăm la o re-convertire a limbajului, probabil într-un aşteptat sens salu-tar: „Cu masca aceasta am oprit horoscopul / am surpat flacăra crinului/ am alungat destinaţia şi felul limbajului" (Text 3), ieşire înspre un „din-colo" nedefinit, ca refuz al prezentului - Istoria ce nu mai poate fi rescrisă- un prezent a-normal şi a-normat, încercare de prindere a esenţei, poateîntr-o „noapte esenţială" (Text 4), în care strigătul fiinţei să se uneascăcu strigătul lumii, asigurând un minim echilibru existenţial, în măsuraîn care deplasarea „punctelor fixe ale zilei" (Text 4) nu a devenit atâtde evidentă încât să rătăcească la modul absolut orice posibilitate deorientare.

Apare mai cu seamă în cea de-a treia secţiune a volumului obsesiaunei ars poetica esenţială şi purificatoare, catharsis-ul fiind plasat subsemn livresc. Obsesia cuvântului scris, al operei care se desăvârşeşte într-oanumită vârstă a fiinţei îl determină pe poet să implore divinitatea, de dataaceasta nu pentru a i se acorda graţia revenirii la copilărie, ci pentru aputea, matur fiind, să-şi zămislească opera: „Domne! Mai lasă-mi salivăpentru o carte / dă-mi pace pentru încă o măsură de timp / Doamne!Corpul meu pare neîngrijit / şi prea sătul de Eul ce-1 poartă! / Doamne!Ajută-mă să ajung înainte / şi-n urmă să mă strige o mierlă!" Mai multdecât un simbol, mierla devine creatură semnificantă pentru trecereapoetului într-o altă stare de fiinţare, mai aproape de centrul universului,într-o perpetuă şi căutată stare de esenţializare. în Fragment poetuldefineşte în termeni filosofici lumea nedefinibilă ca totalitate, ci doar ca„fragment", în care omul nu are un loc al lui pentru că spaţio-timpul săuguvernat de ochiul postum se schimbă perpetuu, lăsând sentimentul târ-ziului, al naşterii prea târzii într-o zodie a descompunerii şi zădărniciei încare se resimte „prevestirea cea mută a golului" (împotriva mea vântul).Refuzând mental această lume în care „instinctul de turmă" (Cioran) s-alegiferat, universul poetic al lui Ioan Ţepelea ne pune în faţă câteva soluţiicare ar putea mântui fiinţa de trecere şi de nefericirea ei: izbăvire prinactul creator (cosmicizat), prin recuperarea vârstei inocente, paradisiace,sau prin desăvârşirea efortului de esenţializare.

(continuare în pag. 16)

(continuare din pag. 5)

sale referitoare la „valori recente, unele consacrate, altele con-troversate", printre cei vizaţi numărându-se, astfel, Ştefan Au-gustin Doinaş, Ion Horea, Ion Mureşan, Aurel Pantea, LiviuIoan Stoiciu, Gheorghe Izbăşescu, Andrei Bodiu, Traian Ştef,Dora Pavel ş.a., dintre poeţi, şi Gheorghe Crăciun, DumitruŢepeneag, Mihai Sin, Marius Tupan, Viorel Marineasa, RăsvanPopescu ş.a., dintre prozatori. Dintre critici, în „vizorul" autoru-lui au intrat Mircea Zaciu, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Nico-lae Manolescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Pavel Chihaia,Gheorghe Grigurcu, V. Fanache, Laurenţiu Ulici, Mircea Martin,Ion Pop, Mircea Muthu, Cornel Moraru, Ion Vartic şi Radu G.Ţeposu. Despre „Metamorfozele textului", Mircea Zaciu scrie (textreprodus pe coperta 4) că „marchează încă un punct (de certăpromisiune) pe harta tot mai diversă a ceea ce va să fie litera-tura română a secolului viitor".

• Am primit şi numărul 14 al excelentei şi ineditei ARGOdin Bonn, graţie amabilităţii celor ce-o realizează atât de frumosşi inteligent, soţii Micaela şi Alexandru Lungu. Cu bucurie

semnalăm prezenţa în cuprinsul aces-teia şi a unor măgulitoare cuvinte de- A O ("* ('")spre UNU şi mai ales despre fenome- t\i\\JX\Jnul cultural orădean...

• Prima carte editată la Cogito în1997 este un volum postum de versuriaparţinând poetului francez Leo Ferre,având titlul CHANTS DE REVOLTE /CÂNTURI DE REVOLTĂ, volum carea făcut obiectul prezentării şi lansăriicu ocazia unui spectacol al TeatruluiTourski din Marsilia la Bucureşti, peuna din scenele Teatrului Bulandra 14(9.01.1997, sala de la Grădina Icoanei.Volumul editat de Cogito este bilingv(franceză şi română) şi apare în colecţia „Poesis", format nor-mal, traducerea din franceză şi, de fapt, pregătirea pentru tipara acestuia aparţinând compatriotului nostru George Astaloş. Deremarcat că spectacolul teatrului din Marsilia, un specatcolmagnific, de poezie şi muzică, a cuprins inclusiv textul poeme-


Poeţi francofoni ai universalităţii

Pierrette Micheloud între ispita oniricăa visului şi chemarea tulburătoare a luminii.

.«t^HIH

Era în 1984 când am cititpentru întâia oară un volumsemnat de Pierrette Micheloud.îmi trecuse atunci prin mânacartea Les Mots. La Pierre,apărută cu un an înainte la Edi-tions de la Baconniere - Neucha-tel din Elveţia şi-mi fusese tri-misă de un prieten, pentru cătocmai i se decernase pţestigio-sul Premiu Apollinaire. încă depe atunci m-am minunat con-statând că autoarea, elveţiancă deexpresie franceză, publicase zecide volume, primise cele mai maripremii acordate în spaţiul cultu-ral francofon (ba, mai mult, esteşi fondatoarea - împreună cuEdith Mora - a premiului Louise

Labbe) şi îşi vânduse, până la unul, toate exemplarele ediţiilor ces-au succeedat într-un ritm ameţitor (prin anii aceia, scriitoriiromâni aveau „dreptul" de a publica o carte pe an, în cel maifericit an!).

Acum, o parte din lucrările ei îmi îmbogăţeşte modesta biblio-tecă ( mai ales prin faptul că mi le-a dăruit autoarea însăşi, cudedicaţii la fel de lirice, ca şi poemele pe care le scrie), dar uimireamea s-a mai atenuat puţin (chiar dacă admiraţia pentru o scrii-toare de excepţie a rămas intactă!): în fond, avea timp să publicecâteva zeci de volume, născută fiind îrî 1920 (a văzut lumina zileila Vex, fabuloasa regiune Valais, canton elveţian de pe valea Ronu-lui). An al naşterii pe care l-am aflat din faimosul dicţionar Schrift-stellerinnen und Schriftsteller der Gegenwart, apărut în 1988la Verlag Sauerlănder, care mi-a oferit, de altfel, şi alte date despreo scriitoare pe care până nu de mult o cunoşteam doar din cărţilesale: a făcut studii de Teologie şi Filosofie la Universităţile dinLausanne, Zurich şi Paris. Intre premiile primite figurează PrixSchiller în 1964 şi în 1980; Grand Prix de la Literature de l'Academierhodanienne, 1964; Prix Edgar Poe, 1973; Prix Arcon de l'AcadernieFrangaise, 1975, Prix Guillaume Apollinaire, 1984; unul din premiilescăpate din vedere de dicţionarul pe care tocmai l-am .invocat, darcare mie mi se pare foarte important, este Grand Prix des -Pha-raons, 1979; lista volumelor inventariate în coloanele dicţionaruluieste de-a dreptul impresionantă, iar eu citez în mod aleatoriu,pentru că nu am avut privilegiul de a le citi pe toate: Saisons(Held, Lausanne, 1945), Pluies d'ombre et de soleil (idem, 1947),Sortileges (ed. des Rivieres, Lausanne, 1950), Le feu de ombres

(idem, 1950), Simouns (idem, 1952), Points suspendus (P. Se-ghers, Paris, 1953), Dictionnaire Pychanalitique des reves(N. E. Debresse, Paris 1957), Ce double visage ( e du C. E. L. R,Malines, 1959), Passionnement (La Baconniere, Neuchâtel, 1961),L'Enfant de Salmaics (N. E. Debresse, Paris, 1963), Valais decoeur (La Baconniere, Neuchâtel, 1964), Tant qu'ire le vent(P. Seghers, Paris, 1966), Tout unjour toute une tiuit, (La Ba-conniere, Neuchâtel, 1975), Entre ta morte et la vie (ed. Pour-quoi pas, Geneve, 1984). Dicţionarul Larousse al PoezieiFranceze Contemporane găseşte, pentru a o prezenta, cuvintecalde, învăluitoare, aşa cum este şi poezia ei „directă, simplă, liberă,profund inspirată de ţara-i de stânci şi de năvalnice ape".

Lăsându-te furat de muzicalitatea şi suavitatea versurilor sale,parcă te simţi pătruns şi de acordurile discrete, subtile şi îndelungcizelate din Eine kleine Nachtmusik. Poezia ei e un zbor simbo-lic şi sugestiv între ispita onirică a visului şi chemarea tulbură-toare a luminii răsfrânte de cele mai multe ori în apă, ca elementprimordial al existenţei. Matrice asociată canonic cu imaginea fe-meii şi a fertilităţii, apa constituie unul din motivele fundamentaleale poeziei lui Pierrette Micheloud: izvoare şi fântâni, râuri şi flu-vii, heleşteie şi lacuri, mări şi oceane, oglinzi şi cristale, gheţuri şininsori se rostuiesc în veşnicia luminii care le acordă noi anti-nomii existenţiale. între tânguitoare şi crepusculare non - identităţiale naşterii şi morţii, iubirea se zbate să reconcilieze panteismulrafinat cu asceza creştină, toate reprezentările voluptos lirice aleautoarei, regăsindu-se în infinitatea de chipuri ale dumriezeirii.Cuvintele încheagă de foarte multe ori un luxuriant univers vege-tal, cristalizează o viziune agrestă, care mereu va fi înnobilată deprezenţa tulburătoare a elementului feminin, a simbolurilor uneifeminităţi tăinuite şi miraculoase.

Suzanne Prou nota în finalul unui interesant studiu pe carei 1-a dedicat, Pierrot-Pierrette: „Printre poeţii contemporani careatât de frecvent se pierd în versuri alambicate, care vor să arate căsunt înlănţuiţi de o absconsă obscuritate, Pierrette Micheloud e opată, o pată colorată, vie. Se va supăra ca oare, dacă-i voi compara,nu versurile, ci impresia pe care aceastea mi-o produc, cu cea pecare o încercam în adolescenţă, când citeam în pod poemele scrisede Anna de Noailles, poeme care celebrau în acelaşi timp iubirea,perele şi trandafirii?"

Poemele traduse fac parte din volumul En Amont de l'Oubli,pe care editura PHarmatţan din Elveţia 1-a publicat în prestigioasacolecţie „Poeţi din cinci continente", colecţie în care, de altfel,autoarea a mai tipărit şi culegerea Elle vetue de rien.

prezentare şi traducere deValeriu Stancu

lor din cartea editată la Oradea, regizor şi interpret fiind chiarmarele prieten al lui Leo Ferre, actorul (şi fondatorul TeatruluiTourski) Richard Martin, cel în compania căruia însuşi poetula realizat mii de spectacole şi milioane de înregistrări de maresucces pe marile scene franceze şi ale lumii, încât-cum scrieGeorge Astaloş - „în spiritul vocaţiei scenice a difuzării poeziei(declamarea) numele lui Leo Ferre este indisociabil de cel al luiRichard Martin."

• Ne-au scris, recent, numeroşi şi importanţi poeţi din alteţări (Arthur Haulot - Belgia, Jean-Pierre Vallotton - Elveţia,Helene Dorion - Canada, Denis Emorine - Franţa, ş.a.), făcândşi onorante aprecieri la adresa revistei UNU, felicitându-i pe rea-lizatori pentru calitatea grafică şi de conţinut a numerelor înposesia cărora au reuşit să intre.

• Cel mai recent Echinox primit, 4-5-6, ne provoacă cu opertinentă întrebare: Există un ev mediu românesc? Discuţiile(studiile) propuse (Ovidiu Pecican, Ioan Aurel Pop ş.a.) reuşescîntr-o bună măsură să susţină nevoia de clarificare asupra unorchestiuni de real interes. Aflăm şi că a luat fiinţă Fundaţia Cul-turală Echinox, din statutul căreia notăm „Preambulul":

„Fundaţia culturală Echinox s-a constituit din nevoia de a asi-gura o mai coerentă coordonare şi sprijinire patrimonială a re-vistei Echinox, precum şi din năzuinţa de a încuraja şi susţineşi pe viitor cultura română, producţia originală, de a face maibine cunoscute publicului adevăratele valori ale culturii naţionale;valori ce prin sine au puterea de a contribui la crearea unuiclimat de toleranţă şi propăşire intelectuală." Cum printre mem-brii fondatori îi găsim pe Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic,Mircea Muthu, Ştefan Borbely, Corin Braga, Gheorghe Periam şiSanda Cardoş, credem că este vorba de o intreprindere culturalăcu un promiţător viitor.

• Orădeanul Ion F. Pop, actualmente membru în suitaculturală de la cea mai mare instituţie muzeală bihoreana,a publicat la finele anului trecut o nouă carte de poeme:POEMEŞINIMIC. Cu toate că ne-a pus la dispoziţie şi nouă unexemplar, deocamdată, graţie „neglijenţelor" cu care ne con-fruntăm, nu reuşim să dăm de el. Prin urmare, îi solicităm, cutitlu de împrumut, un exemplar în ideea de a scrie şi despreaceastă a doua carte de poeme scoasă tot la Editura Dacia. îimulţumim anticipat!


Pierrette Micheloud

Nouă tanka pentru o vară

Stradă a Universului -Cetate, străbat cerulPe mâna mea urmaNeprevăzut a buzelor taleNu mai simt nici o apăsare

IILa izbucnirea veriiNinsoare se vrea umbra taCu braţele încărcate

Trăiască jderii lunariŞi ochişorii lor auriţi

UIBlâdeţe, asprimeAcest gust cu care m-ai obişnuitAl frăguţelor ascunseColina lor umbrind laculPeste dâra de spumă a unei pânze

IVIubire, pe pajişteaUnde ţi-ai lăsat umbraNimeni nu trece, nici măcarIepurele pe furiş. Eu veghezPe tărâmul corpului tău absent.

Neprihănitele sărutăriAle adolescenţei mele, amintiriAtât de mult viateSpre a le retrăi cu adevăratPalide petale ale florii de măceş.

Oul agorei. Model de agoramodernă cu vocaţie de Landmark

EphemereJe veux des mots qui ne durentPas plus que la neigeQu'ils restent vierges comme elleNeige en leur passion

L 'enigme est sauvageD'une foret sans racinesA meme l'ivresseDe l'ephemere.

(Inedit)

Pour DemainJe suiş l'ombre solitaireDe Vunicite du DEUX;Ma calebasse debordeDe semences pour demain,Quand le temps seraLumineuse effervescenceDe la vie rendueA elle-meme, quand l'aubeQuittera sans peurSa maison belle-de nuit.

(Inedit)

Riveraine...Riveraine du silenceJe te legue ma memoireD'avânt la Terre, d'avântNotre galaxieEst-il lieu plus surQue le nid de ta colombeOu puissent ecloreLes instants de fugitiveEt moqueuse etemiteQue je n'ai pu, fauteDe temps et sans doute aussiDe perseveranceArracher â leur geode...

(Inedit)

Poeţi francofoni ai universalităţii

Jean-Pierre Vallotton - înger fragial unei condamnate împărăţii

Poet, prozator, eseist, dramaturg şi traducător care lanumai 40 de ani a subjugat lumea literelor francofone prinîndrăzneţele valenţe acordate unor canonizate imagini, temeşi subiecte, Jean-Pierre Vallotton impresionează mai ales prindisponibilitatea de a aborda fără complexe orice posibilitatede a exprima într-un limbaj specific şi nonconformist unneatâmpăr creator ardent, rostuit între luciditate şi sensibi-litate, între deriziunea onirică şi o realitate inventată, întredetaşarea ironiei şi perfecţiunea stilului. Aşa cum observa şiJean Tardieu, pentru acesta „limbajul nu e o unealtă bună latoate, ci o cheie care nu poate deschide decât o singură uşă,cea a propriei creaţii".

Amintind disponibilitatea creatorului elveţian de aaborda fără comple orice domeniu al scriiturii, aveam învedere şi faptul că poetul Jean-Pierre Vallotton a publicatcâteva culegeri remarcabile (Espere, poemes ăjeter, PAP,1987; Tout cela Brulera suivi de Cendre sur cendre, LaBartavelle, 1992; Brefs Blasons pour Polymnie, Editions1/2 Vaca, Madrid, 1992; Reîiefs d'un automne, triptyqueprofane, (l'arbre â paroles, 1995; Esquisse de Gisabel, suite

8

lyrique, L'Age d'Homme / le de bleu / Le Norît, 1995), proza-torul Jean-Pierre Vallotton a tipărit la editura L'Age d'Hommedin Lausanne două volume de nuvele (Face aux ruinesblanches de Venfance, 1992 şi Hauteur du vertige, car-nets d'un reveur, 1994 - volum care în 1995 a primit pres-tigiosul premiu Hermann Ganz), dramaturgul Jean-Pierre Val-lotton şi-a văzut jucate piesele mai ales la cunoscutul Theâtrede Vidy (unde, încă din 1977 i se punea în scenă piesa Metro-nome la lumiere), criticul şi eseistul Jean-Pierre Vallotton ascos în 1988 Causeries devant la fenetre avec Jean Tar-dieu (PAP), iar traducătorul Jean-Pierre Vallotton a oferitcititorilor din Ţara Cantoanelor posibilitatea de a citi volumede Wolfgang Borchert {Lettre de Russie et autres poemes,Arfuzen, 1990, şi Ghere nuit grisbleu, Jacqueline Chambon,1995), de Robert Louis Stevenson (iardin de poemes pourun enfant, volum publicat în Franţa, la editura Hachette în1992) şi de Sylvia Plath (Croix de poemes, Le Noroît, 1995).

Din punctul meu de vedere, însă, traducătorul are unmerit şi mai mare, chiar dacă acesta e legat de subiectivi-tatea mea de român: el a introdus în universul poeziei fran-

Anul VIII, nr. 1 (83), ianuarie 1997 UNUcofone adevărata dimensiune a numelui lui Ion Caraion,traducându-i şi publicându-i două volume: La neige qui

jamais ne neige et autres poemes (L'Age d'Homme, 1993)şi Le livre des poemes perdus (prose) suivi de Peu d'oiseauxautres poemes (Libraire Bleue, 1995).

Născut la Geneva în 1955, Jean-Pierre Vallotton a ştiutsă-şi facă din scris singurul ţel al vieţii, prodigioasa-i activi-tate ilustrându-se şi prin colaborarea la numeroase revisteliterare din spaţiul francofon - amintesc doar: „La NouvelleRevue Franşaise", „Poesie", „Sud", NRF", „Europe", „LeJournal des Poetes", „Poesie/Seghers", „La Revue de Belle-Lettres", „Ecriture", „Repcres" - şi din cel anglofon: „TheMississipi Review", „Cimarron", „Two Plus Two", „Dialog",ca şi prin faptul că în calitate de coautor a scos peste 20 deistorii literare, dicţionare, antologii etc.

Tradus în engleză, maghiară, neerlandeză, germană,spaniolă şi cehă, iată că a sosit clipa ca acest inconfundabil„poet francofon al universalităţii" să cunoască şi o tălmăcireîn limba lui Eminescu. Din cărţile pe care le-a publicat prinElveţia, Canada, Belgia şi Franţa am ales spre a traduceEsquisse de Gisabel pentru că ea reprezintă, după cum neavertizează autorul însuşi, o „suită lirică" şi pentru că, idolfragil al unei condamnate împărăţii, Gisabel pare să se în-scrie în tradiţia acelor figuri feminine emblematice careîmbogăţesc poezia francofonă (Delie a lui Maurice Sceve,

Scriitorul Jean-Pierre Vallotton, în ianuarie 1996,la masa sa de lucru

Douve, a lui Yves Bonnefoy sau Leone a lui Jean Cocteau),fulgurantul crochiul al enigmaticei prezenţe feminine năs-cute la hotarul dintre vis şi realitate, conferind, de fapt, oconsistentă şi fabuloasă identitate poemelor.

Prezentare şi traducereValeriu Stancu

Cânt Stella Maris

în acest loc înstrăinat chiar şi de sineNestatornicia e ritualul pe care ea şi-l acordă

Printre frunzele risipite(pădurea din jurul caseiliniştea sinelui)când ea cântăhârtia ardecu vuiet înspăimântător

Surorală

învinsului, reflux de lacrimişi cucerirea florii insulareîn tămăduitoare evadaredrum accesibil printre inconstante alcooluriprin măruntaiele neatinsului orologiucălătoria şi timpul

Iubire mereu fugarăbuze desfăcute la marginicu numele-i de stea de mareea acoperă necuprinsul

Prin căpăturile tăcerii,chemarea nisipului fin

Dâră de cântec

se apleacă şi se miră,acolo unde nimeni n-a respirat,nefiind decât suflarea trecătoare,între zi şi noapte,desenul pe plajăa ceea ce deja s-a şters

Cu mâna ei

frumoasă, mâna ei dezgolită rece şi catifelată ca o floareapă moartă, apă domoală, apă adormităcurs al zilelor fără de maluriseînstăpâneşte o dată cu noaptea peste neputinţa marmuriiluntre de umbră purtând înfricoşătoare taine de sângeşi reţine cu palma-i căderea timpului.

9


Viorel Mureşan

Petru Ilieşu: „ Român ia"(O Pastişă după Ginsberg)

S-a observat la poeţii optzecişti o mai acută conştiinţă politicădecât la cei anteriori, care - ca să fim bine înţeleşi - şi-au strânsîn timp energiile, spre a le converti la un moment dat în mariclopote de-alarmă prin vocile unor Dorin Tudoran ori Mircea Di-nescu. Cei mai tineri însă, neavând nici statutul unor personalităţiafirmate, au fost mai lesne surdinizaţi, constrânşi la iniţiative poeto-politice subterane. Pe acest fond evolutiv se profilează, cu dis-ponibilităţi de expresie multiple, personalitatea lirică a lui PetruIlieşu. Născut în 1951 la Timişoara, poetul debutează printre primiidin generaţia sa, în 1978, cu placheta Pastel handicapat, un titlu- trebuie să recunoaştem - brav, pentru vremea aceea. Vocaţia sapentru poemul de respiraţie cuprinzătoare se accentuează în Au-toportret cu foxterrier, publicat în 1980. Percepţia caleidoscopicăa mediilor sondate de poet este caracteristică şi următoarelor vo-lume, până la cel de faţă: România (O Pastişă după Ginsberg),publicat de Casele de editură Marineasa et Plan'etarium, Timişoara,1996, ediţie în două limbi, română şi engleză, însoţită de o prefaţăa profesorului american de origine română Marcel Cornis-Pope şide un profil - la finele cărţii - semnat Johanna Welzenbach-Marcu, antropolog, născută în America şi domiciliată la Timişoara.

în prelungirea gesturilor de opozant notoriu al anilor '80 aleautorului, cartea aceasta, cu o sugestivă copertă, în care o geo-metrie aproximativă, mutilată, a ţării, e decupată pe un fondaiîntunecat, reprezintă pentru el un corolar. Nici nu cred posibilă ocaracterizare mai potrivită a poemului de faţă decât cea desprinsădin textul prefaţatorului: „«România», o invocaţie-diatribă publi-cată în prezentul volum se formulează (se extrage) din experimen-tele cele mai recente ale lui Ilieşu ca spifit al Timişoarei răsculateîmpotriva lui Ceauşescu, din frustrările sale trezite de pasul încetal restaurării post-comuniste, din trezirea la realitate accelerată desistematizările politice, din eforturile sale de a recupera demni-tatea umană, integritatea intelectuală şi imaginaţia socială în ţarasa natală." (pp. 10-12).

De ce poemul lui Ilieşu poartă subtitlul „o pastişă"? în niciun caz, ca rezultat al unui act mimetic, din care ar putea decurge- doamne fereşte! - impostura. E vorba mai degrabă de preferinţecompoziţionale şi stilistice spre opera unui autor-pretext, pentrua da subiectului propriu atributele unei scrieri postmoderne. La olectură îndeaproape, poemul acesta are latente afinităţi cu celebraCântarea României atribuită blândului Alecu Russo. Afirmaţia n-artrebui să surprindă, căci amândouă poemele sunt de un patrio-tism vibrant, venit să îmbărbăteze spiritele în urma unor revoluţiiînfrânte sau furate. Ca şi poema paşiptistă, România de-acumdesfăşoară sub ochiul cititorului - pe un ton afectat - patetic -evenimentele istoriei noastre mai recente, însoţindu-le de fulgeraţii

profetic-apocaliptice. Cu siguranţă, poemul se adresează unui ci-titor avizat, fie el dinăuntrul sau dinafară ţării, din care cauză credcă s-a optat pentru publicarea paralelă în traducere, „ab initio".Dintre poeţii optzecişti, două cred că sunt repelele la care trebuiesă ne raportăm. Mai întâi unul apropiat biografic autorului: IonMonoran, timişorean şi opozant şi el, până în ultima fibră, alaceluiaşi regim, şi autor, încă din 1981 al unui insurgent poem(pe lângă numeroase altele) Republica Socialistă România. Celde al doilea, caz la fel de dramatic, la fel de radical în gestul săudisperat, este Emil Hurezeanu, care scrie, la părăsirea „ţării pus-tiite", în 1983, Declaraţia de absenţă, confesiune tulburătoare cuaccente tragice a unui suflet care se întoarce acasă pe furiş ori-de-câte-ori purtătorul său exilat se preface a nu-1 supraveghea preaatent.

Poemul lui Petru Ilieşu, de o structură liberă, mai potrivităpoate unui subiect incomod decât organizarea pe strofe ori versete,debutează cu o inflexiune aparent mişcătoare, de o posibilă extracţieromantică, pentru ca imediat poetul să devină incisiv-muşcător,aproape ireverenţios: „România ţi-am dat totul şi acum nu maiam nimic / România am în buzunar patru mii şi două sute de lei- / Ianuarie 17, 1995. / Cam atât valorează trecutul şi prezentulmeu metafizic / ... / România când vom înceta înţeleptul nostrucanibalism? / Poţi să te speli pe cap cu victoria-ţi postrevoluţionară./ Revoluţia a fost una. iar postrevoluţia / este alta. / Postrevoluţiaeste o cutie de conserve care zăngăne. / O cacialma cu lumpenirevoluţionari şi / lichele parvenite. / Un vax. / Un pârţ istoric al unorpârţâiţi istorici." (p. 16). Timbrul tandru, vis-â-vis de un „perso-naj" adorat şi în acelaşi timp proscris, nu lipseşte: „Când vei fi tudemnă de milionul tău de poeţi? / România de ce sunt biblioteciletale pline de lacrimi?" (p.18). De altfel, tonalitatea adresării directeface comunicare mai permisivă. Uneori, versul cadenţat al poemeiîmprumută psihoza derizoriului cotidian, care se transmite citi-torului, măcinat de altfel de cam aceleaşi obsesii: „De luni întregin-am citit ziarele, în fiecare zi / cineva e judecat pentru tot soiulde crime / care se clasează. / România începi să devii un cazclasat." (p. 20). Apelul la parabole ancestrale este aluziv şi totodatăvizionar: „România oare cum aş putea să scriu un sfânt psalm /în neghioabele tale de lemn acorduri? / O să continui ca şi «îmbogă-ţiţii de revoluţie». / Strofele mele sunt la fel de aparte precumfirmele lor. / şi în plus sunt toate de sânge albastru." (p. 26). înîncheiere vom apela iar la cuvântul autorizat al prefaţatorului acesteicărţi: „Este evident, Petru Ilieşu înţelege mai bine decât mareaparte a concetăţenilor săi, că politica de vindecare a Românieitrebuie să combine preocuparea umanistă faţă de trupul ţării cugeneroasa cultivare a spiritului, propriei imaginaţii." (p. 12).

NOUTĂŢI EDITORIALE • NOUTĂŢI EDITORIALE • NOUTĂŢI EDITORIALE ^

Vâttftiu Florin

ROMÂNIA UNGARIAaEUTRUHOMUPMtfS

1920-1947

iMĂ

10


Robert Serhan

n Singur" cu Adrian SuciuPuţine lucruri sunt compatibile cu bucuria datorată unei

cărţi primite de la un prieten! Iar când cartea este scrisă decel care ţi-o oferă, comparaţiile încep să-şi piardă termenii.

Nu demult, dar, totuşi, anul trecut, o mare bucurie mi-aprovocat prietenul meu Adrian Suciu care mi-a trimis, toc-mai de la Cluj, cea de-a doua sa carte de VOZ7A<Z - „Singur"- editată în colecţia „Bibliotecii Euphorion", carte care mi-aplăcut atât de mult, cât am simţit nevoia de a citi şi altorprieteni din ea.

Despre Adrian nu aş putea „emite" fraze... critice. PeSuciu nu l-aş putea discuta. Nu pentru că îmi este prieten -în astfel de prilejuri se trag clopote şi începe să miroase atămâie - ci pentru că în amalgamul folosit de el la îmbinareapropriilor versuri nu a pus apă, ci picături de vin vâscos, dinacela care se păstrează încă pe pahar şi pe dinţi, deşi autrecut zile bune de când a fost băut: „Fratele meu, când vommai râde / când vom da drumul cailor să te sfâşie! / Pentruvârtej: mă-mbăt! / Pentru drumul drept: mă-mbăt! / Pentrunevasta tatălui meu:mă-mbăt! Poate că / măsura adevărată afrigului o dă lumina din ochii femeii.' Poate că măsuranepăsării o dau scrisorile / din anii trecuţi. Ianuarie înalţă /zmee viu colorate şi ne îmbie la un ospăţ / cu aripi înger, laun ospăţ unde toate se / vor arăta în măsurile lor adevărate,vinul / sângele, oasele copiilor şi oasele peştilor. Pentru /marile zmee de hiacint şi de rubin: mă-mbăt!"

Mai demult, când noi doi eram mai tineri decât suntemastăzi, necunoscut între-o tabără literară, la Crivaia (o zonăsuperbă, undeva lângă Reşiţa, mai jos de Semenic). Acolo,Adrian s-a îndrăgostit (instantaneu?) de o fată/femeie carei-a promis toate cele lumeşti şi încă ceva pe deasupra. Şi,ca în orice poveste adevărată, femeia-fată a minţit iniţial,Adrian a optat pentru lacul din zonă, dar nu într-un gestteatral, ci, probabil, pentru a se stampară. Dar iacul - apăstătută - a stârnit poetul ce a plecat apoi, în căutarea îi-gioanei roşii sau galbene, rubinii sau albe, dar sigur cu un

gât cât mai (pre)lung. „Vinul şi omul îmi apar precum doiluptători care sunt prieteni şi a căror eternă înfruntare îiduce mereu la împăcare: învinsul îl îmbrăţişează întotdeaunape învingător" (Baudelaire). Adrian a căzut în noaptea aceearăpus în iarbă, chiar la câţiva metri de tabără, nemaiputândel ajunge până la foc.

„Singur" mă apropie de Suciu mai mult decât toatesticlele rămase nedesfăcute, decât toate femeile lăsatedeoparte. Orice brodare de cuvinte vizavi de poeziile lui mis-ar părea acum or barocă, or simplistă. Inutilă. Orice doam-nă/domnişoară care are norocul de a citi „Noaptea în oraş"- una dintre extraordinarele poezii din „Singur" - îşi poatelua viaţa de la capăt: „N-am povestit o noapte întreagă. Amiubit-o în patul rece. Am aprins focul, / ochiul roşu mărunt,i-am făcut ceai. Numai / dorul de ducă din când în când /ţipa în piept şi făcea o larmă cumplită. / Du-te, s-a rugat,du-te! Noaptea întreagă / pe stradă, printre bărbaţi înalţipurtându-şi / câinii. Iată ce-am găsit când m-am întors: / Eaa plâns în odaie, «stau / în singurătatea mea ca melcul însingurătatea lui», / a spus; a tot scris şi-a şters pe-o hârtie;a răsturnat ceaiul pe masa neagră. In / viaţa oricărei femei,m-a gândit, se intră pe uşa din faţă."

Prietenia, ca şi poezia, nu are nici uşi, nici ferestre. înprietenie, ca şi în poezie, poţi să intri cântând, râzând,fluierând, strănutând. Nimeni nu-ţi spune nici „dă-te maiîncolo". Tocmai pentru că nu eşti singur.

NOTĂ: în textul subsemnatului din numărul trecut al re-vistei „UNU", s-au strecurat câteva greşeli de corectură, dintrecare numai una mai poate fi îndreptată: autoarea volumului „Verbcarnal" este Liana Sabău, nu Diana Sabău, cum a apărut de câ-teva ori în articol. Cum până la Paşti nu mai este mult, atât Liana,cât şi subsemnatul îi putem furniza corectorului reţeta de îngrăşarea unui miel. (R.Ş.)

• EDITURA PORTO. FRANCO • EDITURA PORTO FRANCO •

#3 .. « ' . ' JiitiiimiHiim iMHl>i»wifftrHiiiMiHiiniiliiili»ii'iH"»»iiiM ' -j

JSBB [

11


Măria Vulişici Alexandrescu

Abateri de la folosirea corectăa prepoziţiilor

Există în limba română (ca, de altfel, şi în alte limbi) o seriede cuvinte (verbe, în primul rând, dar şi adjective, adverbe,interjecţii, substantive) care selectează o anumită prepoziţie: aapela la, a decurge din, a se erija în, a rezida în ş.a.m.d.

Ocurenţa prepoziţiei este obligatorie fie din necesităţi sintac-tice, suprimarea grupului prepoziţional nefiind posibilă. Propoziţiaeste univoc determinată, în sensul că verbul cere în mod necesaro anumită prepoziţie şi nu alta): a abuza de, a apela la, a atentala, a se repercuta asupra, a rezida în, a rezulta din etc, fie dinnecesităţi semantice, grupul prepoziţional realizând distingerea maimultor verbe cu aceeaşi reprezentare fonologică: a junge la (faţăde a ajunge ceva - verb copulativ - sau a ajunge undeva), adecurge din (faţă de a decurge bine), a conveni Ia (a-i conveniceva), a reflecta la (a reflecta ceva) etc.

Unele dintre cuvintele cu regim prepoziţional pot să reclamedouă prepoziţii, sensul cuvintelor fiind, însă, diferit. (Prepoziţiaare rolul dezambiguizator): a se acomoda cu (a se obişnui cu, ase deprinde cu) şi a se acomoda la (a se adapta, a se învoi la) aconverti în (a transforma în) şi a converti în (a transforma în) şia converti la (a atrage la).

Se înţelege de la sine că folosirea unei alte prepoziţii în loculprepoziţiei reclamate cu necesitate constituie o greşeală şi, ca atare,trebuie evitată.

Verbul a rezida selectează, exclusiv, prepoziţia în, datorităsensului său de „a-şi găsi locul". Foarte frecvent, în locul prepoziţieiîn apare prepoziţia din verbul a rezida fiind considerat, probabil,sinonim cu a rezulta, verb care reclamă prepoziţia din: „Ce rezidădin normă deschide poarta subiectivismului". „Existenţa unui artistrezidă numai din activitatea sa". în exemplul ce urmează prepoziţiaîn este corect folosită în prima parte a enunţului, dar ea lipseştedin partea a doua a sa, cuplul de adverbe atât... câtAimpunândaceeaşi construcţie, deci repetarea prepoziţiei regim: „ importanţa

culegerii rezidă atât în patriotismul plin de speranţe..., cât şipentru că (sic!) probează vitalitatea societăţii de lectură...".

Verbul a opta cere prepoziţia pentru şi nu spre, ca în ex.:Cititorul va avea posibilitatea să opteze spre o soluţie sau alta".

Verbele a provoca, a renunţa, a se rezuma selecteazăprepoziţia la şi nu de sau în: „Artistul prin operele realizate pro-voacă indirect privitorii de a intui şi pricepe noile orientări înarte"; „Şi toate se rezumă în ceea ce am putea numi metaforiclungimea de undă". „O secundă se gândi chiar să renunţe de a semai muta".

Prin analogie cu verbele a vorbi, a povesti, a întreba care sepot construi atât cu prepoziţia de, cât şi cu prepoziţia despre, s-aajuns ca unele verbe compatibile doar cu prepoziţia de să aibădeterminanţi introduşi prin despre (formulări supărătoare): a seocupa despre, a se interesa despre, a-şi aminti aminti despre,a-şi aduce aminte despre. De ex. „Nimeni nu se mai intereseazădespre acest loc de agrement".

Verbul a se ghida (a se călăuzi) cere prepoziţia după. Apariţiaprepoziţiei de este, evident, greşită: „Noi ne ghidăm de nişterealităţi pe care le putem măsura cu măsura omului". Prepoziţiade apare, probabil, datorită faptului că verbul a fost simţit ca pasivdeterminat de un complement de agent.

Exemplele în care regenţii se construiesc cu alte prepoziţiidecât cu cele care constituie regimul lor pot continua. Credem căar fi bine ca în dicţionare sau în diferite îndreptare cuvintele careselectează o anumită prepoziţie să apară în prezenţa acesteia,prepoziţia fiind, în aceste cazuri, o trăsătură de dicţionar: a apelala, a rezida în. în lucrările actuale observaţia de construcţia (şinici aceasta nu există la toate cuvintele cu regim prepoziţional) seface abia la sfârşitul articolului de dicţionar.

Notă: Exemplele au fost excerptate din presă.

• • • • _ * •

vi*

" • * " « ! >»•••

— ! '

Marsilia,oraşul în careapare revista SUD,sau oraşul

, v, prietenilor noştri,^B Yves Broussard4lă şi /COM Poncet!

12

Anul VIH, nr. 1 (83), ianuarie 1997 UNU

Nae Antonescu

UN DEBUT SEMNIFICATIVAdevăratul debut al lui Cornel Munteanu este această carte

despre Marin Preda. Textul e mai vechi şi îi cunosc bine originileşi antecedentele. împreună cu autorul lui am luat parte la odiseeatipăririi umblând prin Bucureşti, mai ceva decât Şincai cu cronicalui în desagă. îmi amintesc de faimoasele tergiversări de la editura„Cartea Românească": secretarea ne trimitea la etaj, unde am put'.aafla soarta volumului iar acolo redactorul nu ştia dacă s-au alcă-tuit referatele iar la noua stăpână a editurii nu se putea intra, chiardacă ai venit din provincie. A fost şi la „Cartea românească" omafie, după cum s-a întâmplat şi la alte edituri bucureştene, înîncrengătura cărora nu puteau pătrunde decât cei versaţi.

După câţiva ani buni cartea apare la principala editură didac-tică din acelaşi Bucureşti. Este vorba de colecţia Akademos, încare s-au imprimat până acum multe cărţi de valoare, îndeosebi deliteratură şi filosofie, într-un tiraj corespunzător şi în condiţii teh-nice ireproşabile.

Volumul lui Cornel Munteanu înfăţişează un anume aspectal creaţiei lui Marin Preda, legat îndeosebi de structura tempera-mentală a autorului Moromeţilor şi anume ceea ce criticul a numitfascinaţia iubirii, subtitlul cărţii, o sintagmă neocolită de recen-ziile de întâmpinare, cu prilejul apariţiilor editoriale, neacordindtotuşi importanţa pe care o subliniază Cornel Munteanu. Douăsunt ideile care au justificat această alegere: preocuparea obse-dantă a lui Marin Preda cu privire la devălmăşia sentimtului eroticşi procesul misterios de apropiere dintre semnificaţia operei şiînţelegerea cititorului.

Comentatorul întâlneşte iubirea la tot pasul în creaţia luiMarin Preda, atât în nuvelistica lui cât şi în romanele cele maistufoase: „Dragostea ca înţelegere, prietenie, căldură umană,gingăşie, tandreţe, curăţenia sufletului, morala sănătoasă, condiţiea menţinerii fiinţei, libertatea sentimentului, singurătatea şi as-ceza, pasiunea şi senzualismul, violenţa şi purificarea, iată deschi-derea erosului la Marin Preda" (pag. 7). Aceasta este întreaga cla-viatură erotică pe care Cornel Munteanu o identifică în creaţia luiMarin Preda, pe care a abordat-o în dublu registru. Cel dintâi esteanalitic, în sensul că urmăreşte relaţiile ce se stabilesc între indi-vizi, cu depistarea cauzelor," eşecurilor sentimentale" şi eseistic,adică extragerea semnificaţiilor existenţiale a problematicii iubirii,văzută din perspectiva creaţiei.

CORNEL MUNTEANU

miiifuirr.EimFASCINAŢIA IUBIRII

ESEURI

Cercetătorul CornelMunteanu este un meti-culos al principiilor, aredarul clasificărilor şi apoial sistematizării rezultate-lor, un constructor al edi-ficiului critic, înălţat rigu-ros, cu o bază temeinicăîn textele alese pentruexemplificare. Astfel fie-care dintre cele trei capi-tole şi un epilog au în faţătexte selectate, care prininterpretarea lor susţinconcluzia finală a studiu-lui. Aceste texte, potrivitopiniei lui Cornel Mun-teanu „pot constitui o re-torică a iubirii, pretextulunui teren fertil al dia-logului în care iubireacapătă valoarea unei axiome. Pe calea lor, cititorul poate intra înposesia unei deontologii a iubirii, descoperindu-şi vocaţia uman-ului, îndemându-1 la o mereu proaspătă re-lectură a operei mare-lui prozator" (pag. 8).

Citatul acesta justifică Interpretarea inedită cu privire lasemnificaţia iubirii în creaţia lui Marin Preda. Cornel Munteanu îşimotivează investigaţia lui în speranţa că va deschide noi pârtii ale„exegezei prediste". Cercetarea tematică e condusă cu răbdareaunui călugăr benedictin până la epuizarea tuturor posibilităţilor deinterpretare. Cornel Munteanu este un critic de formaţie univer-sitară, aplecat minuţios asupra textului literar, travaliu ce-i pro-duce plăcere şi nu-1 obosesc nici argumentările repetate, uneoridespică firul în patru realizând o cazuistică fertilă adaptării scopu-lui propus în cercetare. Seriozitatea şi profunzimea acestui studiune îndreptăţeşte speranţa în viitorul acestui subtil critic desprecare vom auzi încă.

• EDITURA POUROM • COLECŢIA PLURAL • EDITURA POLIROM

• . • in i a m

Balulmascat

Vasîle Gogea ff

Fragmentesalvate09754989}

g(j fc.- »

Virgil Nemoianu

Micro-ArmoniaGabfiel Andteesair—--—————Naţionalişti,anîina|ionalişti,..; » < !< \, r > < : i . < U i < t

I

13


Laurentiu Cernet

Sisif si alţii(Dintr-un fel de jurnal)

Duminică, 15: Tare mi-e teamă că grămada de cititoripe care i-am avut cândva s-a spart. Unii au îmbătrânit şim-au uitat, alţii or dori să nu-şi aducă aminte că-n acelevremuri odioase şi sinistre au putut râde iresponsabil citin-du-mă, o parte o fi emigrat, sperând să mă întâlnească întraduceri excelente măcar în swahili, dacă nu în universalaanglo-americană, iar cei mai mulţi s-or fi înţelepţit şi nu le-omai arde de râs. Aşa că n-aş face rău de m-aş inspira dintr-opoveste personală scrisă acum un sfert de veac şi s-o recom-pun, ca nouă, pentru uzul noii generaţii, căreia şi-aşa numaila mine îi stă gândul. Fiindcă alte treburi nu-s în stare săcred c-ar avea.

Era vorba de Sisif. Ideea am împrumutat-o dintr-unpoem al unui coleg. De asta mi-am dat seama foarte târziu,când era gata-gata să fiu convins că eu singurel am gîndit-o.Falsa memorie este al naibii de primejdioasă... Ia-ui-te ocugetare absolut inedită!

O s-o repovestesc, deoarece nu-mi amintesc să fi vrutcineva să mi-o publice şi nici nu mai ştiu dacă manuscrisulo mai exista pe undeva. (Mă prefac uituc. Mint. Este într-ocarte, dar îmi face plăcere s-o spun încă o dată. O mareplăcere!)

Sisif, condamnat fără drept de apel la munca aia silnicăa lui, cu bolovanul, tot îl împingea pe munte în sus. Ajunsaproape de vârf, bolovanul se rostogolea înapoi, Sisif dupăel, până la poale, şi iar o lua de la capăt. Veneau vizitatori dintoate părţile, să-1 vadă, că-i mersese buhul. Societăţi de tu-rism prospere din cele patru colţuri ale globului organizauexcursii pe capete, construiseră autostrăzi, aeroporturi, ho-teluri, restaurante, campinguri, moteluri şi magazine. Ba chiarşi ateliere meşteşugăreşti pentru confecţionarea de insigne şide alte mici obiecte artizanale. Era moarte de om acolo, nualta. Turiştii, ca turiştii. Făceau poze, se fotografiau cu Sisif,schimbau cu el câteva cuvinte înregistrate pe bandă, îl şi

filmau, având grijă să apară şi ei în cadru, să poată dovedi,când vor reveni pe la casele lor şi vor povesti pe unde auumblat, că l-au făcut şi pe Sisif, adică nu l-au scăpat.

Pe Sisif turiştii ăştia îl scoteau din pepeni, îl enervau,mai ales copiii, care-1 trăgeau de haine şi se strâmbau ca toţidracii la el, iar femeile, indiferent de vârstă şi de cont bancar,căutau să-1 atingă, să-i pipăie muşchii. Unele voiau să-i taieo şuviţă din păr, s-o păstreze ca suvenir. Nu era de colo săai aşa ceva de la un personaj mitic.

Până-ntr-o zi. Sătul de tămbălăul cotidian, Sisif a luato hotărâre epocală: s-a concentrat cu înverşunare, şi-a pusla încercare toate fibrele musculare, başca milioanele de celulenervoase nefolosite de obicei, a calculat cu disperare calmătraseul şi, când a ajuns sus, cu un ultim efort a izbutit săaşeze bolovanul într-un echilibru stabil drept în vârf. A statun moment nemişcat, nevenindu-i să creadă, apoi, într-ofurie a bucuriei, a strigat cu un nebun fericit: „Gata! Amterminat! Am reuşit!" Se aştepta ca Zeus, supărat, să-1 trăs-nească pe loc, dar nu-i păsa de nimic. Mai bine mort, decâts-o ia de la capăt în chinul veşnic. Zeus însă ori dormea, orio fi fost în vreo deplasare în scop de amanterisme extracon-jugale. Atunci Sisif a coborât în vale, cu intenţia de a se duceacasă, jurând să se lase de nelegiuri şi să se apuce deA uncomerţ cinstit sau să deschidă o bancă de investiţii. însăajuns jos, s-a pomenit înconjurat de miile de turişti, carel-au luat la rost. Ei plătiseră bani buni ca să-1 vadă împ-ingând bolovanul. Cine o să-i despăgubească? Imediat ausosit managerii generali ai firmelor de turism şi mai mariiregiunii respective, însoţiţi de comandouri antiteroriste. M-aiîntâi l-au luat cu binişorul: „Mă Sisif dragă, fii om de înţeles.Tu eşti cineva în lumea asta ftsţi un mit, nu un terchea-berchea, dar numai în situaţia că-ţi respecţi pedeapsa de atot împinge în sus bolovanul ăla. Milioane de oameni trăiesccu imaginea ta pe retină şi sute de mii îşi câştigă pâinea pe

GLOBAL THEATRE

îO3

THEATRE GLOBAL

GLOBAL THEATRE

O3

+•<O3i_

THEATRE GLOBAL

Desene puse la dispoziţie de George Astaloş

14

Anul VIII, nr. 1 (83), ianuarie 1997 UNUlângă tine. îţi dai seama? Ai tu inima aia, să ne dai peste capeconomia naţională?" Dar Sisif, cuprins de o lehamite victo-rioasă, nu şi nu! Ei bine, după ce tratativele s-au soldat cuun eşec total şi nici n-a mai fost vorba de negocieri, cupromisiuni şi angajamente ferme privind eventualeîmbunătăţiri ale regimului de trai, conform standardelorinternaţionale, cei mari şi tari au decis să se aplice ultimasoluţie. Antiteroriştii l-au luat pe sus, l-au suit pe munte şil-au aruncat într-o prăpastie: accident de muncă. Mai precis:accident în urma unui cataclism natural.

începând cu a doua zi, un tânăr vânjos împingea unbolovan special (butaforie curată, mai verosimil decât unulveritabil, dar mult mai uşor), fluierând un şlagăr la modă.Era mulţumit. Avea un salariu satisfăcător, spor de înălţime,spor de periclitate, tarif dublu pentru orele suplimentare,concediu de odihnă plătit, cazare şi hrană gratuite. în con-tractul de muncă era stipulată obligaţia ca în timpul servi-ciului să răspundă la numele de Sisif.

Asta a fost povestea.Acum văd altfel problema. La urma urmei, gândindu-mă

la pasiunea asta devoratoare a scrisului, constat că încă suntîn viaţă datorită numai şi numai unei şmecherii: am reuşitsă-mi transform chinul în plăcere. Epuizantă, e drept, darplăcere totuşi. Autentică. Astfel că nu mă mai intereseazătimpul (veşnic) şi nici staţionarea temeinică în vârf. Mai alescă, ajuns pe pisc, n-ar mai fi posibil maibinele. M-aş plafona.Pe pisc, orice pas înainte, progresul adică, mi-ar fi fatal. Mămulţumesc/resemnez să tot urc la nesfârşit, vesel, fericit şifără griji. Plus că, de-ar reuşi toţi scriitorii să atingă cota ceamai înaltă, ce înghesuială ar fi acolo! Şi ce plictiseală! Şi cevrajbă şi invidii! Imaginaţi-vă o platformă deasupra norilorplină ochi de laureaţi ai Premiului Nobel (deşi despre Pre-miul Nobel am o părere pe care nu doresc s-o dau publicităţii)!Ar însemna că toţi au atins perfecţiunea. Or, cu perfecţiuneae o altă poveste. Măcar că Dali scrie undeva: „Ne craignezpas la perfection. Vous n'y perviendrez jamais!" (Journalde'un genie, Gallimard, 1964, p. 62) (N.B. Nu-mi plac ci-tatele, dar aici acesta pică tocmai la tanc.)

în definitiv, de ce nu l-aş ajuta pe Sisif? Ia să-1 învăţ eusă-şi privească altfel chinul: cu umor, făcând haz de necaz.Să se uite în jur şi, în loc să se enerveze şi să se simtăstresat, să-1 amuze vânzoleala netoţilor de turişti, amatori desenzaţii tari (ca explozia unei bombe artizanale sau deturnarea

unui avion). Să-ncerce să le ghicească profesiunile, stareacivilă, să-i împerecheze după cele mai năstruşnice criterii şisă-şi imagineze ce există dincolo de aparenţe. Ba chiar să-iprovoace la discuţii scurte, preţ de-o ţigară - răgaz deodihnă garantat, orişicâtuşi, de Zeus -, să le pună întrebăridelicate, chiar neruşinate, asta le place turiştilor, li se pare cămăcar pentru un minut sunt egali cu un mit, se şi confundăcu el, crezând că o glumă deşucheată îi ridică la nivelul luide celebritate, şi astfel să le dea de gol găunoşenia fardată înculori inteligente, virile, puternice, culte etc. Dacă îi prinzişpilul, ocupaţia aceasta poate deveni teribil de distractivă.

în nici un caz să nu-şi pritocească în el porcăriile pen-tru care trage ponoasele. Câteodată, amintirile neplăcutegenerează regrete inutile şi agasante. Mai degrabă să retrăiascăceva urât pricinuit cuiva care merita cu prisosinţă necazulrespectiv. Să aibă cumva o satisfacţie retroactivă. Dar şi pecelelalte le-ar putea reface, găsindu-le o motivaţie straşnică,beton armat, în concepţia lui desfilozofică despre viaţă, prac-ticată în tinereţe, când totul ţi se pare posibil şi crezinebuneşte într-o idee, fie ea şi aberantă. în fond, e dreptuloricărui om de a crede în ceva şi de a se manifesta conformcredinţei sale. Chiar şi o crimă devine scuzabilă, dacă o ex-plici printr-un ţel sincer şi nobil. De altfel, însuşi faptul căomul îşi are karma lui îi justifică orice acţiune care, la urmaurmei, este dictată de forţe paranormale şi peste putinţă deocolit. Deci tu nu eşti decât un instrument inconştient,nevinovat. Păi, nu? Câte nu mai inventează biata trestiegânditoare pentru a se absolvi de păcate!

Atenţie însă: nu cumva să nu cumva să te încerceComplexul lui Trophonius! Că nu se face şi devii ridicol. A-ţireface biografia, modificându-ţi trecutul, faptele, atribuindu-ţimerite inexistente şi ştergându-ţi petele urât mirositoare, oînşela o lume, dar va exista veşnic un martor imposibil deignorat: tu însuţi.

Ia mai dă-1 încolo şi pe Sisif ăsta! M-am cam săturat şide el. Din câte ştiu, până acum, cei ce l-au luat în seamă şil-au comentat în fel şi chip, s-au oprit doar la chinul luiinfinit şi nu şi-au mai amintit şi de cauza cauzelor. Pentrucă totuşi, dacă vrem să fim drepţi, Sisif şi-a meritat pe-deapsa. Ce, ar fi fost mai umană o condamnare la scaunulelectric sau la o detenţie într-un lagăr siberian? Pe muntele„lui", măcar era cald.

i

Imagine de la o lansarede >:arte, la Bruxelles,

în 1996.Etic şi estetic. Antologie de

poezie românăcontemporană,

de GEORGE ASTALOŞ.

BkCl

15


(continuare din pag. 6)

2. Valeriu Stancu - îngerul cu arcadele spartesau despre „poetica limitei"

Impulsionat de stridenta realitate a limitei - întruchipată subforma frâului, element cu valoare revelatoare în poetica sa, ori subforma umbrei, „simbol hotamic", poetul Vajeriu Stancu contu-rează prin creaţiile sale poetice din volumul îngerul cu arcadelesparte un univers lanirintic în care pândeşte ameninţătoare ideeade, suspendare, de „tâtonnement", un univers a cărui incandescenţă(„în oglinzi, sângele verii...", „paravanul arsurii", „ispita dă focperdelelor") atinge fiinţa atât benefic (prin lumină), cât şi malefic,sugerând rana (sângeriul), neputând smulge clipei conştientizarea(tragică) a limitei, a hotarului dintre materialitate şi i-materialitateuneori (umbra sau reflecţia din Oglinda imprecisă, „hotarulînţelepciunii", „virtutea vidului"), un univers populat alternativ cusine (într-o stare de „însingurare" ce nu mai ţine de registrulromantic), cu sine şi cu ceilalţi (contutrând limitele contingentu-lui care îl absoarbe mereu de la starea de poezie), cu sine şi cufiinţa transcendentă, în speţă îngerul.

La nivel formal, o trăsătură constantă a discursului său poe-tic - atât în prima secţiune a volumului Colindul iederei oarbe,cât şi în cea de-a doua Faleze în somn în care cultivă o poezie cuformă fixă, haiku - este constituită de acea „replică finală", careasigură pentru lector o virtuală „coborâre" din tărâmul abstract alidealului în tărâmul concret al existenţei empirice. Trecerea de lao realitate la alta, uneori bruscă, nu este altceva decât un elementrevelator pentru condiţia umană. Obsesia trecerii este permanentă(„îngerul rătăceşte", „fantomele mărşăluiesc" - îngerul cu arcadelesparte),* paravanul şi fereastra discretă" reprezintă simptome aleaceleiaşi treceri, ca frontiere ce separă două realităţi. Când îngerulîi cere poetului să facă „marea alegere": „într-o zi - mi-a spusîngerul - / va trebui să alegi / frâul sau umbra" (în oglinzi, sângeleverii...), această alegere pecetluieşte de fapt fiinţa în starea detrecere, sau o suspendează, potrivit simbolisticii limitei, sauameninţării cu i-materializarea ei.

Faţă în faţă cu sine, poetul se autorevelează prin intermediul„oglinzii imprecise" ca „un arbore de tisa", posibil alter ego, saupur şi simplu travesti, deşi ceva mai încolo se opreşte asupra ideiide limită şi, din nou de trecere, spre nefiinţă acum, profeţind:„apocalipsul / arborelui de tisa / în vama oglinzii / se înfrăţesc / şifrâul / şi umbra" (In vama oglinzii). Virtuţile oglinzii sunt multi-ple: „pendul şi făclie / cuib al luminii / oglinda / are nevoie deîntuneric / pentru a-mi rostui / arhitectura labirintului" (Oglindaare nevoie de întuneric), ea nu apare numai ca sursă de luminăşi ca simbol al frontierei, al limitei dintre realitate şi pretenţia de

„...Revenirea în Europa trebuie înţeleasă,exclusiv, în sensul reafirmării energice - şi une-ori polemice - a adeziunii şi a integrării ţării şiculturii noastre în sistemul instituţiilor şi al val-orilor europene. Pe toate planurile. O asumaredeschisă a ideii europene, după decenii de izolaretotalitară şi de virulentă propagandă antiocci-dentală. Căci, în rest, România, ţară europeană,în sensul plin, geografic şi cultural al cuvântu-lui, n-a „ieşit" şi n-a „plecat" niciodată din Eu-ropa. După 1989, ea reînnoadă doar un fir şi îşiregăseşte, în mod salutar, tradiţia istorică."

A. Marino

Texte de: Al. Paleologu, Mihai Sora, AndreiMarga, Al. Zub, Victor Neumann, Andrei Pleşu,Ştefan Borbely, Alina Mungiu, VladimirTismăneanu, Adrian Marino, Gabriel Andreescu,Petre Roman, Octavian Paler, Alex. Ştefănescu,Radu Enescu, Constantin Noica, Varujan Vosga-nian ş.a.

realitate, ci şi, paradoxal, ca simbol al i-limitării, al reflecţiei imagi-nare, necenzurate şi dorite a finţei umane, dând chip fiinţei tran-scendente, îngerului („din oglindă / pecetluindu-mi chipul / cuceara minciunii / mă privea îngerul" - Amurg pontifical) sau coş-micizând percepţia (umbra stelelor / reflex în opace oglinzi" - înfrâul luminii). Şinele poetic recunoaşte chemarea labirintului înacest timp de crepuscul al universului, însă labirintul a fost demiti-zat: „anotimp înspăimântat / revelaţia frâului / suveran în regatulmorţii // demitizarea labirintului / miraj / mit" (Revelaţia frăului),incandescenţa şi crepusculul prefigurând apocalipsul „spre seară",„apocalipsul / arborelui de tisa", de fapt stingerea fiinţei (Moartea,moartea mereu...).

încercând să schiţăm comunicarea poetului cu ceilalţi, sauraportul pe care îl stabileşte cu semenii săi, trebuie de la bunînceput să precizăm mişcarea esenţială înspre singularizare, mişcarepe care şinele poetic nu se străduieşte să o ascundă. însingurăriiproprii în „frâul luminii", într-un univers eterizat, el îi opuneprezenţa celorlalţi în obsedantul univers al realităţii contingente,a cărui stridenţă o revelează fără scrupule: „sătul de abstractelezodii / ascult cu nesaţ / cum vecinul / îşi ucide nevasta" (Potirulîngerului), cerşetori insistenţi îmi siluiesc uşa / şi versul îmi zboarădin minte" (Oglinda imprecisă), „hoţii de antene / adună noapteasub paşi" (Colindul iederei oarbe).

Cea mai interesantă apare raportarea sinelui poetic la lumeade dincolo, precum şi la fiinţa transcendentă. întrupată ca „înger",sau ca „„Dumnezeu", fiinţa transcendentă îl însoţeşte înpermanenţă pe poet, în „marea sa trecere" (Blaga), obligându-1 lao conştientizare perpetuă a distanţei dintre cele două ordini: ceaumană şi cea divină. Când prezenţa îngerului nu devine obsesivăprin privire (ca în Amurg pontifical sau ca în Colindul iedereioarbe, unde ni se revelează o stare de contaminare între fiinţaumană şi cea divină, de metamorfoză, benifică, sub semnul lunii),ea se manifestă drept „călăuză": „îngerul mi-a arătat / potirulneantului" (Potirul îngerului). îngerul este fiinţa inefabilă, ce nupoate fi prinsă („îngere, / eşti neînchipuit de frumos / atât defrumos / încât / nu te voi afla mdodată" - Din coasta nopţiipicură venin), fiinţa angelică este paradoxul fiinţei fără trup, i-ma-terială, „virtutea vidului" care exercită o putere magică asupraomului care continuă să caute, cu înverşunare, să închidă în cuvinteinexprimabilul, această revelaţie a transcendenţei: „îngerul / cântecinterior / iluzia spinilor / zbor, inexistenţă a legilor / nemurireconcretă / izvor al magiei / virtute a vidului / sabat imaginar / frâu

de lumină" (Virtutea vidului). Faţă în faţăcu Dumnezeu, în încătuşatele manu-scrise, omul adoptă o atitudine de banalărevoltă, pentru „încătuşarea manuscrise-lor" prin Cuvântul divin, omul, cel atâtde încătuşat de fapt de propriu-i trup: „eu,însă, eram în curte / supraveghind afumă-toarea" (încătuşatele manuscrise).

Poezia lui Valeriu Stancu aduce deciînaintea lectorului un univers în care sim-bolistica limitei şi reprezentarea ideii detrecere sunt deosebit de complexe şi plas-tice (frâul, umbra, paravanul, fereastra,vidul etc), şi în care premoniţia vârsteiapocaliptice, pe care timpul crepuscular(„sângeriul verii") o prefigurează, este afi-şată fără rezerve, chiar când e vorba demoartea fiinţei umane. Divinul ocupă înacest univers un loc privilegiat, dar nicimăcar conştientizarea perpetuă a pre-zenţei fiinţei transcendente nu poateîmpiedica privirea în urmă sau în jur apoetului, acea privire întoarsă spre lumeşi care îi revelează acestuia toate imper-fecţiunile ei.

16


Elisabeta Pop

Despre volume HAIGAHaigaPaula Romanescu - versuriAdina Elena Romanescu - Ilustraţii

Cititorii ştiu ce este haiku - Haiga este o poezie tradiţionalăjaponeză de numai trei versuri cu 5-7-5 silabe, al cărei conţinutexprimă, lapidar de obicei o stare sufletească legată în principal .'.?.un element din natură. Motiv pentru care este însoţită de o ima-gine sugestivă.

Imaginile colorate viu ale acestui volum minuscul, pe care-ipoţi ascunde în palmă, sunt nu doar superbe în sine, ci şi perfectlegate de vers, cumva ca o continuare în imagine a cuvântuluiscris, concentrând astfel comunicarea într-o expresie poetică per-fectă.

Scrise iniţial în limba franceză (pe care autoarea o stăpâneşteşi o predă!) unele din poemele din „cărticica de poezie" au fostprezentate la concursul internaţional de francofonie - secţia haikudin 1995 (Franţa) şi au obţinut premiul I.

Frumuseţea, fineţea, aş zice parfumul acestor versuri atât dedelicate te urmăresc multă vreme după lectură:

„Clar era totul,apoi veni - nceputul,

gerul, Cuvântul"

Cum este oare sufletul autoarei unor mici bijuterii caacestea?

„Un mac ivitpe câmpul de onoare,

vremilor semn."

Gând şi simţire deopotrivă, în întrebări bulversante ce soli-cită neîntrerupt alte întrebări:

„De-atâtea întrebărişi cerul mi se pare

semn de-ntrebare."

Micropoemele nu pot fi povestite, întocmai ca iluzile, eletrebuie purtate în tine însuţi.

Ştefan Theodoru - de două ori.„Traista cu stele" (ed. Tempus - Bucureşti) şi „întâlnirea

din amurg" (ed. Haiku Bucureşti)Ambele cărţi sunt traduse în trei limbi (română, franceză,

engleză - reproduceri fidele, nelipsite de fantezie şi fior poetic:Ana Luana Stoicea, Virginia Cucu, Constantin Frosin)

Autorul:Un inginer - literat român, trăitor de mai bine de 30 de ani

în S.U.A., membru al Academiei de Ştiinţe din New York (1981) şial Societăţii Inventatorilor Americani (1981)

O voce luminoasă, optimistă, meditaţii profunde - în spaţiireduse, parcimonioase, în cuvinte puţine, esenţiale, fără patetismeşi entuziasme facile, „oferind crâmpeie de sărbătoare ale cugetu-lui" (Florin Vasiliu)

Puritate, limpezimea gândului, dorinţa de împăcare a omuluicu lumea, dar, mai ales, cu sine însuşi, bucuria descoperii gestuluisimplu, omenesc. Iată două exemple:

Sau:

„Un porumbel albvine zilnic în balconne privim tăcuţi."

„Scutur zăpadaE ultima ninsoarepâră la anul?

Semnaliim faptul că preşedintele Asociaţiei Internaţionale deHaiku, Sono Uchida, a selectat un haiku din acest volum. Consi-derându-1 nu doar frumos, ci şi reprezentativ pentru genul acestadificil şi 1-a comentat în rubrica sa săptămânală din „The DailyYomiuri" din Japonia (în februarie 1995).

Mai elaborată, un pas înainte faţă de primul volum haiku,deci stăpânind mai sigur regulile şi rigorile genului „Traista custele" (însoţită şi de gingaşe desene semnate de Nina Theodoru,soţia poetului) conţine numeroase micropoeme legate afectiv derealitatea românească, de spaţiul mioritic pe care cei doi le iubesccu ardoare (şi l-au şi slujit, se ştie, cu nestrămutată speranţă înschimbare, de-acolo din depărtări):

„...şi am să sărutamintindu-mi de tinetoate florile"

- „Tei, deal, Badila,vă plimb mereu cu mineîn parc a New York"

- „Grădina doarmeîn cântecul de leagănal greierilor."

- „Batista albăumezită de lacrimila o fereastră."

Despre haiku, neştiutorii cred că este un gen facil, „ceva cepoţi face tu însuţi cu uşurinţă" - cum scria Roland Barthes -.Ceea ce poţi face cu uşurinţă e mult mai simplu: să le citeşti şisă-ţi desfeţi spiritul...

- 1 7


Cărţi primite la redacţie:

Pereche singurătăţii, de Daciela Rotaru, EdituraPrier, 199(1

Ambasadorul Atlantidei, de Ion Hadârcă, Edi-tura Junimea. 1996.

Metamorfozele textului, de Iulian Boldea. Edi-tura „Ardealul", 1996

Şi axa mai departe, de Nicolae Băuţii, EdituraA r h i p e l a g , 1 9 9 6 . ... • . • :;-:' • •.;•;..

îmsemnările unui om fără cancelarie, de ŞtefanBaciu, Editura Albatros, 1996.

Scrii/urii de fa miezul nopţii, <l Mihai Un-gheanu, Editura Porto-Franco, 1996.

Paznicul gerului, de Sorin Roşea. Editura Tim-pul, 1996. * • '

Majestatea Sa Muzica, de losif Sava, Edilion;..Holding-Reporter, § ' # " :

11.

12.

13.

14.

15.

16.

Dactilografa de noapte, de Nora Iuga, EdituraAsociaţiei Scriitorilor din Bucureşti - CarteaRomâneasca, col. ...Poeţii oraşului Bucureşti", 1996.

In dimineaţa de după moarte, de Ana Blan-diana. Editura DU Style, 1996.

CHANTS DE REVOLTE/ Cânturi de revoltă, deLeo Ferre, Editura Cogito, col. .„Poesis", volumbilingv (franceză română; traducerea din francezăaparţinând lui George Astalos), 1997.

1919-1920. O campanie pentru liniştea Eu-ropei. Bilanţuri paradoxale, de Ioan Ţepelea,Editura Dacia, 1997.

Moartea şi timpul, de Emmanuel Levinas, cu otraducere di» franceză realizată de Anca Măniuţiu,Biblioteca Apostrof, 1996. • •: •' . :1C : '::'i{^...:/

O istoric a filosofici româneşti în relaţia ei culiteratura, de Ion Ianoşi, Biblioteca Apostrof,1997, ^ 0 : ; ' :\iv..'

Limite şi alte eseuri, de Dan Botla, ediţie îngrijită de Dolores BoLla, .'vt un Cuvâni înainte de

l ' & i ! , Editura Crater, 1996;** ,^:..:...../

Le livre des poemes perdus suivi de f'ettd'oiseaux, de Ion Caraion, cu o prelată şi tradu-e"i re de leân Plerre Vafibtton- Editions Cahierş B].|lis/ Librairie Bleue, 1995.

Cartea de poezie

18


Prozăp. Andrei: Hendre cel bucuros

(fragment de roman)

A fost un an tare ciudat. Iarnă mai că n-a fost. Un vânt uscatşi rece s-a lamentat săptămâni de-a rândul peste grauri. Pline deseminţe, scăfârliile mătrăgunei crescută lângă drumuri sunaumărunţel sub o fluturare de aer despre care pe-acolo, în octom-brie, se spune că iese din găurile miriştei nearate. Şi mai târziu,sărbătorile de iarnă intrară în localitate pe calul negru al noroiului.Firească era doar lumina palidă de anotimp târziu şi cârâitul cio-rilor. Se părea că n-o să mai fie iarnă. Până şi munţii dinspremiazăzi încolo erau lipsiţi de obişnuita perucă de zăpadă ce alteorirămânea pe creştetul lor îndelung, dăinuind uneori până cătremijlocul verii. Ciori rare treceau pe cerul ca o tobă livadă. Apoinumărul ciorilor se înmulţi, începu să sufle colinda unui vânttăios, dar tot n-a nins. Doar după Anul Nou, colo prin februarie,când zăpezile se duc pentru a face loc vieţii celei noi, a început săfulguiască des şi cu încăpăţinare. Parcă mustrată pentru că nu şi-afăcut datoria la timp, iarna îşi îndreptă greşala năruind pestePunctul Mobil de agregate agricole un strat de nea gros, de aproapeo jumătate de metru. Frigul scrâşnea.

Ninsoarea ţinu patru zile. Iar când furia iernii părea de-abinelea dezlănţuită, dintre nori se iţi un soare timid dar insistent,care în alte câteva zile preschimbă albul nămeţilor în feşcăraie. Afost un an tare ciudat... Horăbleagă susţine că ar fi auzit chiar sătune, undeva departe. Bălţile se umpuseră ochi. Râul, apreciatpână atunci drept un şanţ inofensiv, s-a umflat periculos, ieşindu-şila cotituri din matcă şi destulă vreme după ce viitura s-a retras,urmele ei puteau fi văzute trândăvind prin lăsaturi.

La începutul lui martie, pământul aburea, sălciile şi plopii au datmugure, ca apoi, asemenea beţivanului care dorind să facă pe gro-zavul intră cu ciomagul într-un bazar cu ulcele, timpul juca oamenilorun nou renghi, expediind peste toate un îngheţ pârjolitor.

Aprilie, lună zărpălatică, a permis însămânţarea porumburilor.Dar în luna mai, pe la începuturi, cerul se schimonosi din nou,zdrenţuindu-se într-o zăpadă măruntă şi îngheţată, moft atmos-feric ce nu mai reuşi să dăuneze considerabil pomilor din livezi.In luncile peste care se crăcănase râul, scoicăria adusă de viituralui Făurar străluceau ciudat, maladiv parcă, sub lumina primăverii.

Apoi, deodată, vremea s-a statornicit. Plin de voioşie cântacucul în huceag şi totul părea să se îndrepte spre bine. Poşerba seapucase de turnatul fundamentului.

Ciudată o vreme, parcă anunţând totul...Acum plouă.Cade mult şi insistent, parcă-n duşmănie. Apa fojgăie printre

crengile salcâmilor şi la fiecare răbufnire de vânt, faldurii arbore-tului se zbuciumă ca pline cu nişte jivine lungi şi verzi ce sedescolăcesc.

Hendre nu se poate împăca nicicum cu situsţia găsită acasă.E agitat şi toată bogăţia de gânduri cu care intrase în noul an i separe ca şi cum n-ar h fost niciodată a lui, amar venit acum să-inecăjească şi mai tare zilele înşelate de soarta-i nărăvaşă.

- De ce nu mi-ai scris cum stau lucrurile? întreabă el, pro-babil a zecea oară. Boala 1-a făcut îndărătnic şi bănuitor. E convinscă un bărbat care a trăit atâţia ani cu o femeie s-ar cuveni să-iacorde acesteia ceva mai multă înţelegere, cu deosebire că amân-doi, cot la cot, au de înfruntat o treabă atât de complicată. Să seemoţioneze că a ajuns din nou acasă şi să le mai lase-n pustii dedespicări de fir în patru care nu aparţin imediat de isprăvirea lu-crului. Şi Hendre se luptă cu el însuşi, ar dori să fie cu totul altfel,dar orbetenia ce şi-o propuse înainte de-a pleca spre domiciliu îiapare acum tot mai nesigură, ca şi cum s-ar uita la frumoasamhghebare printr-o ferăstruică îndepărtată, dinapoia căreia toateapar micuţe şi sluţite.

- Ţi-am scris; ţi-am scris, dar nu ai primit tu vestea. S-o firătăcit pe undeva scrisoarea mea..., se apără Cristina. Are poştaunghere destule!...

- Eu am văzut când a vârât scrisoarea în cutia poştală. Cuochii ăştia am văzut-o pe nevastă-ta, se amestecă în vorbă ghebo-sul de Fărcuţa.

- Ai văzut tu pe naiba, zice moale Hendre. Dac-o punea,apoi şi ajungea vestea la destinatar. Ma-ţi păcălit, asta ar fi!...?

Zilele la rând mai devreme de-a se învoi de la clinică, i sePărea că aude sunându-i în timpane malaxorul de făcut mortar. îl

vedea apoi parcă aievea pe meşterul Poşerba, alergând pe scheletăriaîncă scundă a zidirii cu canciocul într-o mână, teşind din ciocancu cealaltă cărămizile care nu se potriveau la colţuri.

- Păi nu aşa am vorbit?...Nu-i răspunde nimeni.Hendre se uită la cei prezenţi cu uitătura aceea rea şi lăcră-

moasă de care numai cei îmbolnăviţi pe neaşteptate sunt în stare.Nu cu mult înainte totul i se părea la îndemână, iar acum i-arămas doar sufletul, care urlă-n el ca un lup singuratic. Prin preamulte încercări trecuse încă de la începutul acela de an. De cândcu venirea primăverii, încă mai devreme de-a porni meşterulPoşerba lucrul, s-a dus la felcerul Stanică. Avea o plângere: căzusejos deodată, cuprins de o ameţeală care nu i-a dat răgaz nici măcarsă înţeleagă ce se petrece. Stanică a început cu teoria. Dar nu 1-acrezut. Nu se întâmpla nimic. Toate erau nişte înşelăciuni aletrupului său mincinos, slăbit poate şi de munca de peste iarnă laatelierele Punctului Mobil. Horăbleagă 1-a învoit pe loc pentru osăptămână. Atunci au purces la lucrul propriu-zis. Numai că nupeste mult, de vină să fi fost lucetul aspru al soarelui?, era din noula Stanică felcerul, care 1-a primit cu un aer de triumf trist. Aşa aajuns mai apoi la doctoriţa Timiş Scabiola, care i-a făcut primeleanalize. Boieroasă, plină de ifose, doctoriţa nici n-a vrut să-i as-culte comentariile, făcându-i bilet de trimitere la doctorul Tănă-sescu. Cam asta ar fi povestirea lui Hendre, măcar în părţile ei careinteresează.

Există lucruri care intervin în viaţa omului ca o lovitură deciomag. Iar dacă loviturile-s puternice şi continui, după o vremebietul om refuză parcă să se facă sănătos. Poate că şi din pricinacă bolitul îndelung 1-a făcut să se obişnuiască zi de zi cu ce-i mairău, iar dacă totul iese pe dos, iluzia ce-a cărat-o cu sine pe tottimpul spitalizării să-i apară mai puţin dureroasă. Vorba şme-cherului de Şuştac ăsta, nu degeaba urma să fie externat nupeste mult.

Aşa s-au petrecut lucrurile cu Hendre în anul acesta pornitca o feerie buimacă.

Şi nici nu s-a scurs atât de multă vreme de când Hendre nuera încă prizonierul situaţiei ăsteia atât de ticăloase.

- Cum eşti, Hendre?- Până în prezent bine. Cum altfel?O singură dată a fost cumva mai puţin în apele lui. S-a

nimerit că şi-a fracturat un braţ. Viaţa-i un adevărat balamuc. S-aîntâmplat astfel: Mergea cu bicicleta şi în dreptul troiţei din faţabisericii, a luat-o mâna de pe ghidon, să se poată închina. Părin-tele Gagiu tocmai lucra ceva cu hârleţul în curticica bisericii. Undesă treci pe lângă biserica doar aşa, pedalând la bicicletă? Mai alescă părintele Gagiu se şi ginea spre el. Roata din faţa vehicululuidând peste un hârtop, Hendre căzu undeva în faţă, proiectat parcăde o catapultă. Aşa a ajuns în ghips. Voinţa divină, a spus Cristina.Mă rog. Dar asta ce mai e? Ce?... Şi astfel, neîntrerupt, s-a gânditla ce se petrece acasă, unde bizuise mersul înainte al construcţieipe Cristina, poate cam pripit, dar cum e omul când îl izbeştenecazul?, lăsându-i toate prescripţiile care i-ar putea fi utile. Une-ori, cu mintea la ce se petrece acasă, se mai liniştea.

- Să nu mă minţi, asta ţi-am cerut...- Dar cine minte, măi?- I-auzi la el, becisnicii! se indispune Fărcuţa. Nu suntem

noi proştii tăi. De ce-o sâcâi? Auzi acolo vorbe!...!Casă cu aspecte tehnice speciale; nu degeaba dorea să renunţe

la căsuţa cea veche, locuinţă bună până la urmă, fără otrăviri depiază-rea, cum se prezenta cea nouă, măcar pentru început. Urmasă-i rămână lui Guta după ce băiatul se va căsători, ori s-ar fimutat el cu Cristina acolo, doar sănătate să aibă. Boala înseamnă,însă, mai întâi de toate lăsarea baltă a tot ceea ce ţi-ai propus pecând erai încă valid şi suficient de visător, încrezător în forţeleproprii. Anumite lucruri nu se pot bizui pe o femeie, fie ea şivrednică din cale-afară, cu oameni de nădejde în jurul ei ca Fărcuţa,ca Mihai Dunca, ca Dejenaru ori chiar ca Horăbleagă.

Alteori, cu mintea la lucruri despre care bănuia că sedesfăşoară doar în mintea lui, se lăsa înveselit de Şuştac:

- Hai să facem o plimbare.- Unde?

19


- Vedem noi...- Totuşi...? Păi nu în curtea spitalului. Plină-i seara incinta

de muieruşti. Ne mai legăm de viaţa lor, vere.- Bolnave şi ele. Cui îi arde de bâzdâc?- Dorinţa moare ultima în stârvul ăsta' de om, zicea Şuştac.

Tot muieri -s, mă!Ce figură mai era şi Şuştac ăsta. Cu toate că în sinea lui,

adeseori îi da dreptate: de când aflase de la doctorul Tănăsescu căritmul recuperării sale nu-i prea grabnic, se trezise adeseori pri-vind după fundul femeilor care treceau pe stradă. Să fie mania astade-a zăbovi în fereastra pavilonului ca să se uite după trecătoarecramponarea lui stăruitoare de viaţă? Alegea până la urmă fan-tasma ridicării pereţilor casei sale, gândinduse că, oricum, doarnu-i încă pe moarte. Altminteri era frumos în curtea spitalului.Tocmai înflorise o specie de copac ciudat şi întreaga coroană luceaîn soarele asfinţitului ca într-o lungă crinolină liliachie.

Cei veniţi să-1 vadă se uită la el cu figuri de înlemiţi. A uitatde ei, copleşit de gândurile lui cu care se răsfaţă de minute-n şir.

- Nu trebuia să vii cu trenul, zice Cristina. Te-ai prea oste-nit, ăsta-i necazul tău.

- Ce să fac dacă n-am avut altă posibilitate?- N-ai avut...? Te-am aşteptat cu Colompar în cabină aproape

două ceasuri. Eram pe strada aia de-i colţ cu spitalul...!Cristina stase cu Colompar şoferul multă vreme. Hendre i-a

pândit ce fac, apoi când nu erau destul de atenţi (parcă mâncausau ce) a zbughit-o de-a latul străzii. Avea de gând să dea o raităpe la depozitul de materiale. Să vadă care-i treaba cu tocurile deuşi. Căci aşa-i spusese mereu Cristina: pereţii sunt gata ridicaţi,mai e nevoie de uşi, de geamuri şi acoperişul pe care-1 va dulgherichiar Poşerba. Şi uite că acum Cristina i-a spus adevărul: pereţiisunt înălţaţi abia de un metru de la fundaţie.

Străzile erau ticsite de oameni. Avea impresia corosivă căochii oamenilor îl privesc numai pe el. Câţi ochi, atâtea tăiuşuri depumnal. Se strecurase printre trecători cu sentimentul că aveaasupra lui ceva care nu-i aparţine pe drept, cu toate că dulce deîmbătătoare i se părea libertatea dinafară claustrului clinicii şi aveaîn buzunar, mai pipăind-o uneori să se convingă că mai era acolo,învoirea doctorului Tănăsescu.

- Transportul îl asiguraţi, domnu' gestionar?- Ce să zic eu, dom' client? Veniţi şi le luaţi când doriţi.

Aduceţi paralele şi mai vedem.După mirosurile din salon, cel de brad îl lovise puternic, ca

şi jetul unei ape proaspete ţâşnit dintr-o tulumbă. Se bucura căn-a dat nas cu nimeni cunoscut. Pe tren a discutat destul de multcu conductorul. I-a spus că el e internat la un spital, dar că vinepână acasă, având acolo o chestie de rezolvat.

Cumpărase loc de casă în partea cealaltă a localităţii, situatîn diagonală de staţia legată de aşezare print-un drumeag mărginitde copaci. Soarele era încă sus când a intrat trenul fluierând înhaltă. S-a gândit s-o taie prin porumburi, scurtându-şi astfeldrumul. Doar fiind la faţa locului se putea convinge despre cumstau lucrurile cu adevărat. A şi pornit prin iarba sălbăticită dinmarginea tarlalelor, înaltă de parcă ar fi crescut undeva în junglă,cu vântul prevestitor de ploaie suflându-i din spate. Când se văzu

!#% A

Lansarea antologiei de poezie română contemporană ETHIQUE ETESTHETIQUE, de George Astaloş, la Bruxelles, septembrie 1996.

însă între porumburile cu spicul izbucnit, l-au trecut fiorii: şi dacăi se făcea deodată rău? Ar fi căzut şi poate nu l-ar fi găsit nimenipână la recoltări, un schelet mâncat de furnici şi vipia soarelui.Porni îndărăt, cât putu de iute. Răsuflă uşurat când se văzu lamarginea porumbului şi fără să vrea simţi că parcă invidiază hu-lubăria veselă a Iu Şuştac, iscată printre boscheţii spitalului. I seîntâmplase să leşineze odată. Nu ieşise afară din salon aproape osăptămână. Când să plece şi el până în curte, căci tare mai aveao culoare pământie, s-a sprijinit de primul perete, apoi nu mai ţineminte decât că a strigat:

- Doamnă Cîrciobaru!...Asistenta şi fugi către el.S-a trezit în patul său de lângă fereastră.- Mi-aş fi revenit ori o mierleam dacă nu eraţi prin preajmă,

doamnă asistentă?- Vă reveneaţi, vă reveneaţi, domnu Hendre.La vizita de seară figura doctorului Tănăsescu nu trăda nimic

suspect. încă de atunci i-a căşunat ideea că de cum se va simţimai împuterit, are să ceară permisiunea pentru a face o călătoriepână acasă. Şi acum era aici, aproape.

Părăsind în mare grabă holda de porumb, porni în direcţiacasei celei vechi.

Maşina lui Colompar tocmai se urnea din fata porţii cândsosi. Şoferul nu-1 văzu. Autocamionul porni huruind din eşapament.Soareje se ascunsese brusc după un nor mare, aducător de ploaie,

încă nu picura, dar se simţea deja puternic mirosul de bu-ruiană umezită. Vântul se apucase să îndoaie salcâmii. Sosi aproapenumaidecât Fărcuţa. Veniră apoi şi alţii. Stau toţi unul lângă altulpe o laviţă şi-1 privesc cu aceleaşi mutre ca din lemn. Vorbesc şicuvintele li se amestecă într-un vârtej aiuritor. Cel mai des nicinu-i aude, legat încă strâns de amintirile din spital. Nici măcarcând a început ropotul ploii nu ştie. A tunat o dată puternic şi deatunci cade aşa, ca vărsat din găleată? Dacă nu i-ar fi fost teamăde moarte, s-ar fi dus şi-n patru labe, zdrelindu-şi genunchii debulgări, numai să vadă în ce stadiu e casa, isprava lui Poşerba,arvunit încă din ianuarie.

Acum ştie tot. Ştie şi-i urăşte.Ploaia bate-n geam cu furie.- Sunt mult semnele trecerii unui om prin viaţă, se pomeni

zicând.- Ţi-am scris şi gata! face Cristina cam răsărit, simţind că-i

ajunde din sâcâială. Doar că boşorogul ăsta de poştaş îşi ia liber-tatea când vrea.

- Mare lucru dacă goleşte cutia odată la două săptămâni,zice Fărcuţa. Şi de la mine a cerut anticipat banii pentru prelun-girea abonamentului...

- Sigur că da. Ai vrea să te uimeşti cu rubrica morţilor, zicerăutăcios Hendre.

- Stă culcat pe pat cum a sosit de la tren, încălţat, îmbrăcat.- Dă-ţi peste gură! face Mihai.Hendre tace iar. Ca din linii strâmbe erau făcute toate visele

lui, ţinut de penumbre din care ieşea însă înviorat şi plin de viaţă,într-p noapte a avut chiar un vis erotic. De fapt a avut mai multe.Se făcea că e o vieţuitoare acvatică, şi femeile care făceau dragoste

cu el erau şi ele fiinţe care-şi duceau viaţa sub apă, oundă tulbure, cu cursul iute, plin de hâlboane ce-1suceau şi învârteau ca pe un vreasc. Viaţa lui i se păreadeodată un cadran de ceas întunecat: ceasul func-ţionează ireproşabil, dar cifrele indicând ora nu se vădcâtuşi de puţin. Era, într-un fel, moartea ce se apropiade el încet şi ferm, ori se va însănătoşi şi nu pestemult va râde de toate ca de o glumă bună? Şi nesigu-ranţa gândului acesta îl presa ca între două pietroacede moară.

Aude glasul lui Fărcuţa:- Mă, cel puţin te-ai odihnit. Acum o să fii bun

de lucru. Să nu-ţi pară rău deloc pentru timpul care azburat. în folosul tău a fost ăla, măi, Hendre. Ţi s-auodihnit ciolanele. Sau ce, crezi că şi-a prisosit tih-neala?

Hendre se lăsa cu greutate lămurit. El venise acumacasă în primul rând să nu fie vorbe că nu s-a achitatonorabil de treburile ce-i mai reveneau pe lumea aceastaplină de decepţii. Se uită la ei cu obidă: din lemn să fieei cu adevărat şi tot l-ar înţelege.

El ştie că-i doar învoit din spital.Ce va fi mai târziu, va vedea.Undeva departe tună şi fulgeră parcă pe furiş.

Fără să vrea, se uită la Cristina.

20


Ioan Moldovan

Gavril Ciuban & Tineriiîn cea de-a doua sa carte de poeme, maramureşeanul Gavril Ciuban

(din Vişeu de Sus) nu se prezintă singur în faţa cititorilor. Dintr-un sen-timent de afecţiune părintească, pe de o parte, dintr-altul de frăţietateîntristată, pe de altă parte, între coperţile volumului Fântâna cu ghinturi(Editura „Jurnalul de Sighet", 1996) încap şi „Tinerii": Gabriel Ciuban(fiul autorului) şi Alexandru Deiac (un prieten trecut prematur în nefiinţă)- primul cu poeme care denotă real talent, al doilea cu o scurtă proză.

Poemele lui Gavril Ciuban confirmă ceea ce Laurenţiu Ulici spuneadespre autor la apariţia primei sale cărţi de poezie: „Puternic interiorizat,cu o remarcabilă disponibilitate pentru trăirea în imaginar, Gavril Ciubanîşi caută nota personală în materie de exprimare poetică în chiar propria-ifire, metaforele lui, abundente şi deseori miezoase, dezvăluind o viziunedramatic-lirică asupra existenţei. Fără a fi propriu-zis oniric, cultivă stareade vis ca pe o cale de acces spre sine însuşi." Eu însumi observam atunciîn textele iui Ciuban propun un straniu mariaj între frusteţea unei experienţede viaţă circumscrisă naturii şi singurătăţilor montane, pe de o parte, şi

iscusinţa procedurală în elaborarea poemelor, cu o originală utilizare asugestiei culturale sau a trimiteriilivreşti. Observaţia rămâne valabilă şi azi.

în Fântâna cu ghinturi Ciuban continuă explorările şi exploatărilezăcămintelor sale semnul unei afirmaţii pe care o putem citi în primultext al cărţii: „Nu mai e nici o linişte înlăuntrul căreia/ să poţi hălădui".Astfel încât hălăduirea poetică a autorului urmează căi riscate de bunăvoie,discursul lăsând să se audă la suprafaţă imploziile despre care Ion Mureşanspunea că definesc statutul acestei poezii. Rugozitatea poemelor, fumega-rea lor expresionistă sunt consecinţa iscodirii unui suflet hărţuit de untimp agresiv în care „S-au înveghit zeii" şi care lasă fiinţei doar sentimen-tul unei ireparabile văduvii. Până şi actul natural al trăirii este transferatelementelor: „Fără nădejde pietrei mă rog: vieţuieşte-mă tu!". „Fuga dinpeisaj", spaima întoarcerii Ia cuvânt, copleşitoare înstrăinare a „vremurilorbarbare de afară" prevelează asupra evocatului „Ochi rustic dătător demiracole". Densitatea poemelor, stratificarea lor convulsivă şi o anumeprivire de sus, ironică şi dezabuzată, a autorului îmi dau certitudinea căscrisul liric al lui Gavril Ciuban are autenticitatea vocaţiei lirice.

Ioan Derşidan

Ondina eminescianăDatând din octombrie 1866, Ondina a suferit prelucrări ulterioare.

Astfel, textul porneşte de la compoziţia Serata (vezi ediţia Perpessicius,voi. I, pp. 458, 461, 471, 478, voi. III, pp. 289, 297, 299 şi ediţia Măruraşu,voi. I, pp. 24, 311-313, unde sunt prezentate aceste prefaceri; asemeni luiOdin - vezi Odin şi poetul - motivul Ondinei este prezent în creaţiaeminesciană încă din tinereţe; amândouă creaţiile ne trimit la mitologiagermană şi scandinavă). Alături de poezia Sora pe deal, strofele 3-7 dinOndina au fost cuprinse în compoziţia Eco. Un titlu ulterior a fost Ecouldin fereastră. George Călinescu crede că ideea platoniciană visate dinOndina datează din epoca studenţească.

Motivul Ondinei a avut o circulaţie larga în literatura romantică.H. Heine (1797-1856), E.T.A. Hoffmann'(1776-1822), A.S. Puşkin (1799-1837), Th. Gautier (1811-1872), Victor Hugo (1802-1875), A.B. Mickie-wicz (1798-1855) l-au cuprins în unele din creaţiile lor. Sugestia mituluiexistă şi în Ondine de Jean Giraudoux (1882-1994). D. Murăraşu arată căacest motiv este prezent şi la prozatorul şi dramaturgul german Fr. Fou-que, baron de la Motte (1777-1843), care a scris, în 1811, Undine (On-dina); din ea, într-o manieră romantică, răzbate o autentică vibraţie li-rico-filozofică.

La noi. Sirena lacului de Gh. Asachi este influenţată de AdamMickiewicz, iar D. Dăscăleanu publică, în 1851, Ondina, o barcarolă, ceeace ne trimite la sonetul de mai târziu al lui Mihai Eminescu privitor la„viaţa„falnicei Veneţii" (Veneţia).

In 1866 Lucreţia Silvianu traduce în „Familia" nuvela Undine deFernando Fenneberg, iar C. Negruzzi, în 1863, între alte Balade deV. Hugo, una legată de Zburător.

Arătăm totodată că în fragmentul în proză Umbra mea, proiect şiexerciţiu pregătitor pentru Sărmanul Dionis, apare Onde. Identitatea şidedublarea personalităţii („eu şi cu mine", cum apare în textul emines-cian), androginul, arheul, îngerul, erosul, luna, călătoria, luntrea, oceanul,lumea, grădina edenică (Cezara apărea în 1876 în „Curierul de Iaşi"),jocul, stelele, somnul apar deja în acest text şi sunt asociate Ondinei.Mihai Eminescu va transforma unele dintre aceste particularităţi în nuvelaSărmanul Dionis, în episoadele Dionis - Măria. Mitul Ondinei apare şi înpoemul Mureşanu.

„Ondinele din mitologiile germanice şi scandinave se înrudesc cunimfele din mitologiile greco-latine. Zâne ale apelor, în genere răufăcă-toare, ele se oferă să-i călăuzească pe călători prin ceţuri, mlaştini şiPăduri, dar îi fac să rătăcească şi-i îneacă. Poeţii, romancierii şi drama-turgii s-au in ;pirat din aceste legende; Ondinele au un păr verde-albăstruipe care şi-1 piaptănă cu cochetărie, ieşind la suprafaţa apei. Sunt fru-moase, viclene şi uneori crude. Le place să atragă vreun pescar sau vreuncavaler chipeş care se află prin preajma locului, îl răpesc şi-1 duc în adân-cul palatului lor de cleştar unde zilele trec iute ca minutele (...) Legendelescandinave sunt mai sumbre şi mai pasionale: tânărul chipeş pe care îlm o m e s c şi-1 duc în adâncul lacului nu mai revede lumina zilei şi moareistovit în braţele lor. Ondinele simbolizează şi vrăjile apei şi ale dragostei,legate de moarte; din punct de vedere analitic şi etic, primejdiile seducţiei

căreia i se lasă pradă fără nici un control" (Jean chevalier, Alain Gheer-brant, Dicţionar de simboluri).

Eroină a mitologiei germane şi scandinave, Ondina atrage muritoriiîn tărâmul său, adesea în palate de cristal. O Onde eminesciană, cu părulde aur, apare într-o evocare erotică în fragmentul în proză Umbra mea,iar o lostriţă arhaică, sirenă, între vis şi realitate, în Lostriţa de VasileVoiculescu. Lostriţa lui Vasile Voiculescu este o ondină, aşa cum zbură-torul heliadesc este varianta lor masculină.

Fantazia Ondina a lui Mihai Eminescu, datând din 1886, este opoezie a speranţei şi a magiei erotice. Lin-împărat îşi află în vis „o albăvergină", o Ondină, ca o „dulce cântare". Dar ea trece-n infinit, dincolo:„Liră spartă-n stânca lume, / Suflet stins muiat în nor, / Plâns amar luatde glume, / adevărul vrăjitor". Un eco uşor străbate tărâmurile. Cânteculregelui Lin se adresează cu durere Ondinei, „cea cu achi de dulce lumină".După deşertăciune, chemarea este în tonalitatea poeziilor de tinereţe: „Daram o câmpie ce undoie-n flori, / Câmpia speranţelor mele. / Acolo te-aş-teaptă râzândele zori, / pletindu-ţi coroană de stele. / S-aduci prin amor/ De viaţă fior, / în câmpul speranţelor vină, / Ondină!"

George Călinescu (în Opera lui Mihai Eminescu) arată că epociitinereţii îi aparţin unele poeme metafizice, a căror intenţie e de a definiesenţa universului şi de a descrie destinele omului. Citează poemulMureşan, unde apare episodul didactic în braţe pe Ondina (scandinavă),în cântecul Sirenei. Ne amintim, în alt plan, că în Memento mori (epi-sodul Miazănoaptea şi prăbuşirea Imperiului Roman) suliţa lui Odin se„preface-n d-aur cruce" şi că Tibrul e, aici, sicriul Credinţei lui Odin.Textul Ondinei cuprinde şi părţi mai puţin izbutite, „îndeosebi descriereaconvenţională a castelei şi a dansului tinerelor fete" (Alain Guillermou,Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu). Motivul femeii în codruşi pe margini de apă apare în mai multe creaţii eminesciene. în Diana,de exemplu, cu un ton galant şi cu multe imagini preţioase, el este asociataşteptării şi fericirii.

Spaţiul originar există încă în aceste creaţii ale începutului, aparţinânduniversului poetic platonician, după clasificarea Ioanei Em. Petrescu. înOndina, „substanţa lumii e lumina, iar legea ei este culoarea şi cântecul"(Eminescu - Modele cosmologice şi viziune poetică). Lumina, cân-tecul, muzica sferelor^ dansul, zborul, plutirea apar în această etapă acreaţiei eminesciene. în Ondina sunt prezente gândirea divină şi ceaangelică şi motivul luminii, tratate într-o manieră romantică. Aici femeiaface parte din „divina armonie a lumii".

în cosmosul platonician, semidivinităţile Ondina şi Valhaida reprezen-tau întrupări directe ale „gândirii demiurgice sau a celei angelice", erauidee divină. Asociindu-şi mitul lui Orfeu, „eternul feminin întâlneşte eter-nitatea poeziei". După acest univers paradisiac, locul Ondinei va fi luat înuniversul cosmologic kantinian, adoptat, compensativ, de Diana celebrând,asemeni Cezarei, prezenţa iubirii. Diana este aici „lumină, mişcare şi vis".Lumina, izvorul, ochiul şi jocul sunt motivele acestei creaţii, ce prezintăeternul feminin şi „cunoaşterea afectivă" (Edgar Papu, Poezia lui Emi-nescu).

21


Liviu Borcea

Câteva însemnăripe marginea unei cărţi

de istoria artei

S-a scris şi spus foarte mult despre legăturile inter-româneşti de o parte şi alta a Carpaţilor în Evul Mediu. Fărăîndoială, ele reflectă mai mult decât ne putem da seama azi,predispoziţia pentru comunicare, pentru păstrarea identităţii,chiar dacă la început aceste ţeluri nu erau formulate într-oconcepţie clară, chiar dacă ele s-au manifestat într-o formămai voalată, nu întotdeauna vizibilă. Legăturile s-au con-cretizat în forme multiple: legături economice (schimbul dematerii prime, de produse finite), legături culturale (schimbde valori esenţiale pentru viaţa spirituală, pentru păstrareafiinţei naţionale), legături religioase (în primul rând hiro-tonirile de preoţi ortodocşi ardeleni în Ţara Românească şiMoldova, ocazie cu care aceştia se întorceau cu cărţi, cumanuscrise, cu obiecte de cult, necesare bisericilor din satelenoastre).

Se aduce mereu, pe bună dreptate, exemplul elocvent alcărţilor care au circulat între cele trei ţări pe cărările ştiutesau neştiute ale munţilor. Există astăzi cartografiată foartebine această mişcare a cuvântului scris, a ideii româneşti.Până în pragul veacului al XTX-lea această carte a avut aproapeîn întregime un caracter religios, carte necesară slujbei înbiserică, păstrării cu sfinţenie a tipicului, a dogmei ortodoxe,ameninţată în permanenţă de prozelitismul unora sau al-tora. Preoţii, satele lor, erau în cunoştinţă de cauză că păstra-rea legii strămoşeşti se face prin ceea ce se petrece în altar,prin respectarea Sfintelor Taine. De aceea aceste cărţi au fostîn primul rând liturghiere, octoihuri, evangheliare dar şicazanii (cărţi de învăţătură), ceasloave. Prefeţele acestoraatrăgeau atenţia asupra importanţei de a se acorda respectulcuvenit credinţei şi limbii, aceleaşi în întregul spaţiu ro-mânesc.

Secolul al XVIII-lea a însemnat o preocupare în pluspentru păstrarea credinţei: divizarea românilor în două culte.Pentru ortodocşi a fost un semnal de alarmă, pentru uniţi oîncercare de a rezolva sub oblăduirea „crăeştii împărăţii"necesarul de carte internă. 0 componentă esenţială a legă-turilor interromâneşti a fost şi activitatea unor meşteri copiştide cărţi bisericeşti sau a unor pictori de lăcaşuri sfinte. înprima categorie se încadrează numeroşii caligrafi, dieci sauchiar preoţi veniţi în Bihor din Moldova în a doua jumătatea veacului al XVII-lea şi rămaşi aici. Cei ce i-au plătit, oame-nii satelor, mai ales la iniţiativa preoţilor, voiau ca în biserică -să nu existe abatere de la litera Sfintei Scripturi. Din cea dea doua categorie, cea a meşterilor pictori sau zugravi, faceparte şi David de la Curtea de Argeş, căruia Aurel Chiriac i-adedicat o frumoasă carte. Sperăm să reprezinte un începutîn şirul valorificărilor căci cartea la care ne referim este unadin puţinele de acest gen. Importanţa cărţii o relevă atâtprefaţatorul, reputatul specialist în arta medievală româ-nească, profesorul Răzvan Theodorescu, cât şi oricare dintrecei care o parcurg.

Personal, nu pot să remarc decât că, iarăşi, avem de-aface cu aceeaşi stăruitoare grijă pentru credinţa nealterată caşi în cazul interesului faţă de cărţi. Prezenţa în Ardeal îngeneral şi în Bihor în special a unui pictor de biserică dinCurtea de Argeş, reprezenta o garanţie în respectarea custricteţe a erminiei picturii bizantine ca păstrătoare a tradiţieiortodoxe, aşa cum a fost ea imortalizată de cele şapte si-noade ecumenice. Desigur, nu putem nega nici dragosteafaţă de frumos, nici dorinţa de a avea o biserică pe măsuragusturilor celor ce o frecventau. Dar, pe primul loc trebuiesă fi fost grija faţă de respectarea canoanelor în reprezentare.Iar în acest sens provenienţa pictorului reprezenta o garanţie.Ţara Românească era o păstrătoare şi o stimulatoare a pro-movorii artei bisericeşti autentice poate chiar mai impor-tantă decât Moldova unde influenţele poloneze au estompatîn oarecare măsură tradiţia autentică bizantină.

Aici, în Ţara Românească, dar mai ales la Curtea deArgeş, influenţa venită de la Sf. Munte Athos se remarcă înpicturile interioare ale bisericilor, chiar dacă ea a venit prinintermediar sârbesc uneori. Aici a existat şi o şcoală de pic-tură al cărei cel mai vechi reprezentant se pare că este acelDobromir care a pictat între 1517-1526, biserica episcopalăde aici.

Subscriu, de aceea, la ideea enunţată de Aurel Chiriaccă ceea ce face David Zugravul este în primul rând o încadrarecât se putea de riguroasă în tradiţiile, care să respecte înimagine ceea ce cuvântul respecta în textul sfânt al Scrip-turii. Nu poate fi vorba aici de o tendinţă generală, de o„ortodoxie populară" decât, eventual, ca formă de exprimareartistică. A accepta ideea unei „ortodoxii populare", promo-vată de credincioşi la nivelul satelor în veacul al XVIII-lea, fiechiar şi sub oblăduirea unor şcoli cum ar fi cea de la Argeşsau Hurez, ar însemna acceptarea existenţei unei tendinţe de

22

Anul VIII, nr. 1 (83), ianuarie 1997

diluare, de laicizare a spiritului ortodox, de vulgarizare, înultimă instanţă, a unor percepte. Să ne fie îngăduit să apre-ciem că invitarea unor meşteri de dincolo de munţi, nu-meroasele comenzi de care au avut parte (mai ales în pic-tarea unor icoane), reprezintă dorinţa preoţilor şi credin-cioşilor din Ardeal de a avea în sfânta biserică reprezentăriautentice, oficiale, general acceptate de lumea credincioasăortodoxă.

A existat în Ardeal o adevărată înverşunare în respecta-rea canoanelor picturii căci, arhitectonic, cu excepţia bise-ricilor din lemn, ele, mai ales la oraşe, n-au putut reda stilulautentic bizantin. In exterior a trebuit să se ţină cont desuspiciunea autorităţilor, de cea a credincioşilor de religieoficial recunoscută, de lipsa meşterilor zidari care să sepriceapă la astfel de construcţii, de posibilităţile materialemodeste ale credincioşilor unei parohii. Dacă s-a mai făcutrabat la forma exterioară, nu acelaşi lucru se poate spune cuprivire la aspectul interior. Aici au prevalat întotdeaunacanoanele impuse de preoţi.

— UNUCartea lui Aurel Chiriac, care ne-a prilejuit aceste gân-

duri şi care ne-a îndemnat să le scriem (cartea, nu autorul!),este, în egală măsură o analiză ştiinţifico-istorică şi una deartă. Subscriem la bine fundamentata idee a evoluţiei societăţiitransilvane în veacul al XVIII-lea, la fortificarea economică asatelor româneşti, deoarece altfel ele nu şi-ar fi putut per-mite sacrificii materiale. Aşa a ajuns David de la Curtea deArgeş, la Sititelec.

Ne bucură această carte, o răsfoim şi o citim cu plăcerepentru că este realizată de un specialist care face şi aici dovadaunui profesionalism cu care ne-a obişnuit din alte lucrări.Bogat ilustrată, excelent realizată din punct de vedere grafic,ea nu trebuie să lipsească din casa nici unui iubitor de artăromânească autentică.

* Aurel Chiriac, David Zugravii, prefaţă de Răzvan Theodorescu,Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996 91 n +27 pi. + 1 h. '

CITTA DEL VATICANI- capela Sistiana, LaCreazione dell'uomo.

LJfe.

T Redacţia:wan lepelea - director; Viorel Mureşan - redactor şef; Ioan Moldovan - consilier arte, idei; RedactoriZhTJ- v ! c , ^ T a : M a g d a D a n d u ' D a n D a m aschin, Ioan Groze, Gheorghe Izbăsescu (Oneşti),aeoastian Koga (SUA), Rodica Lungu, Elisabeta Pop, Viorel Tăutan, Mircea Popa, Lia Pop,' George Rocawigore Scarlat (Satu Mare), Robert Şerban (Timişoara), Mircea Velicu, Măria Vulişici-Alexandrescu__ Sorin Cosma, Teodor Pantea, Nicolae Olenici - fotoreporteri

Editura Cogito, str. Independenţei nr. 13, Oradea, 3700, tel.: 059/13.33.39, 41.26.73tel./fax: 059/41.45.79,

ISSN 121 - 4264

Tehnoredactat la Imprimeria de Vest R.A., OradeaTiparul executat sub comanda nr. 711/1996, la Imprimeria de Vest R.A., Oradea

UNURevistă de culturăeditată cu sprijinulEDITURII COGITOşi al ASOCIAŢIEISCRIITORILOR

PROFESIONIŞTIDIN ROMÂNIA

23

CRONICA ILUSTRATA • CRONICA ILUSTRATA

1 ••••-•:"• •5S- V ." .! « • • 1 5 3 ' . . . ' S

De la dreapta la stânga:Eftim Kletnikov şiIakov Drenkovski din Macedonia,George Astaloş, Ioan Ţepeleaşi Mariana Stancu, la Beuvry,în septembrie 1996.Foto: Valeriu Stancu

Nae Antonescu,laureat cu Premiul revistei UNUşi al editurii COGITO pe 1996,

prezentat de Ion Simuţşi admirat de Ioan Ţepelea.

Ioan Moldovan,vorbind despre Ion Davideanuşi recenta sa carte de versuriReprezentările,Editura „Brevis", 1996.

VIII, NUMĂRUL 1 (83), IANUARIE 1997 LEI 1500...

Documents

Transcript of VIII, NUMĂRUL 1 (83), IANUARIE 1997 LEI 1500...