Viaţa şi epoca lui Hegel

G. W. F. Hegel s-a născut în anul 1770 la Stuttgart, capitala Wütenbergului,

important centru cultural în viaţa Germaniei din acea epocă.

Viaţa lui Hegel nu a fost marcantă penrtu opera sa. Studiile superioare le-a

urmat la seminarul din Tübingen, unde a studiat filozofia şi teologia. Aici l-a cunoscut

pe Friedrich Schelling, un tânăr foarte talentat. După terminarea studiilor, Hegel a

acceptat un post de preceptor la o familie din Elveţia. A urmat o slujbă similară la

Frankfurt. La moartea tatălui său, în 1799, Hegel a moştenit o avere modestă. A

renunţat la postul de preceptor şi i s-a alăturat mai vechiului său prieten, Schelling, la

Universitatea din Jena, unde acesta din urmă era deja bine cunoscut prin lucrările

publicate. În 1803, Shelling a părăsit Jena, iar Hegel a început să lucreze la prima

mare operă, Fenomenologia Spiritului; lucrarea a apărut abia în 1807. După

închiderea Universităţii, odată cu ocupaţia franceză, Hegel a lucrat o perioadă ca

editor de ziar, apoi a preluat o funcţie de director de liceu în Nürnberg. În anii care au

urmat, a publicat lunga sa Ştiinţa logicii, în trei volume consecutive (1812, 1813,

1816). În 1816, datorită impactului lucrărilor sale, a fost invitat să ocupe postul de

profesor de filozofie la Universitatea din Heidelberg. Aici a scris Enciclopedia

ştiinţelor filozofice. După publicarea lucrării, reputaţia sa a crescut atât de mult încât

i-a fost oferit prestigiosul post de profesor la Universitatea din Berlin. Hegel a

acceptat şi a predat la Berlin din 1818 până la moartea sa, în 1831. Aceasta

perioadă a reprezentat apogeul scrierilor sale: la Berlin a scris şi publicat Principiile

filozofiei dreptului. În 1830, ca o recunoaştere a valorii sale, Hegel a fost numit rector

al Universitaţii. Însă, paradoxal, în anul imediat următor s-a îmbolnăvit subit şi a

murit.1

Ceea ce a avut însă un impact colosal asupra gândirii şi operei hegeliene, a

fost epoca în care filozoful german a trăit. Revoluţia Franceză şi-a găsit ecou în toată

Europa; Hegel va ajunge să descrie acest moment, de maximă importanţă istorică,

ca un “minunat răsărit de soare”. Zona de azi a Germaniei era alcătuită, în epoca lui

Hegel, în peste 300 de state, ducate şi oraşe libere, toate reunite în Sfântul Imperiu

Roman de Naţiune Germană, sub conducerea lui Francisc I de Austria. Napoleon a

pus capăt acestui imperiu vechi de 1000 de ani atunci când i-a zdrobit pe austrieci la

1 Peter SINGER, Hegel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 19-24

Ulm şi Austerlitz, iar apoi, în 1806, a înfrânt armatele următorului stat german, Prusia,

în bătălia de la Jena. Paradoxal, Hegel a nutrit întotdeauna o mare admiraţie pentru

Napoleon, regretând sincer înfrângerea acestuia din 1814. Perioada puterii franceze

(1806-1814) a fost o perioadă de reforme: şerbia a fost abolită, sistemul de

guvernare a fost reorganizat. Speranţele unui continuu progres au fost năruite însă

odată cu înfrângerea lui Napoleon. Regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea şi-a

pierdut interesul pentru reforme, ajungând chiar ca în 1819 să fie impusă cenzura

asupra ziarelor şi să se adopte măsuri represive împotriva raspandirii ideilor

revolutionare. 2

Din punct de vedere cultural, unul din cele mai importante lucruri pentru

dezvoltarea gândirii şi filozofiei lui Hegel a fost starea filozofiei germane

contemporane lui. Filozofia sa a fost profund marcată de scrierile lui Kant, Schiller si

Fichte. Critica raţiunii practice (Kant) şi Scrieri asupra educaţiei estetice (Schiller)

sunt cărţi de căpătâi ale tânărului Hegel. De asemenea, fundamentale pentru

dezvoltarea gândirii hegeliene au fost şi iluminismul, iacobismul, preocupările etice

ale filozofului, teologia şi primele manifestări ale dialecticii.3

Hegel şi sensul istoriei

În elaborarea ideilor sale filozofice, Hegel a acordat o mare importanţă

studiului istoriei. Spre deosebire de Kant, ce considera că se poate stabili pe căi pur

filozofice ce este şi ce trebuie să fie natura umană, Hegel a acceptat ideea lui

Schiller potrivit căreia însuşi temeiul condiţiei umane s-ar putea schimba de la o

epocă la alta. Această noţiune de schimbare, de dezvoltare istorică, este

fundamentală pentru concepţia sa asupra lumii.

În lucrarea Prelegeri de filozofie a istoriei găsim o abundenţă de informaţii

istorice, o schiţă a istoriei universale, pornind de la vechile civilizaţii din China, India, 2 ibidem, pp. 13-15

3 C. I. GULIAN, Hegel, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 43

1

Persia, trecând prin Grecia antică la epoca romană şi apoi, de-a lungul istoriei

europene, de la feudalism la Reformă şi până la iluminism şi Revoluţia Franceză. Cu

toate acestea, lucrarea sa rămâne una pur de filozofie, Hegel luând în considerare

faptele istorice doar ca material brut, el trecând mereu, în elaborarea ideilor, peste

aceste fapte. Una din convingerile lui Hegel ce reiese din Prelegeri de filozofie a

istoriei este aceea ca istoria are un sens şi o semnificaţie, fapt ce reiese cu claritate

încă din partea introductivă a operei. Pentru Hegel “istoria universală este progresul

în conştiinţa libertăţii”. Gândirea ştiinţifică modernă evident refuză o astfel de

interpretare a istoriei, ca având un scop final. În epoca lui Hegel o astfel de abordare

nu era condamnată datorită implicaţiilor religioase; chiar şi în prezent religia afirmă

că succesiunea de evenimente numită “istorie” are un scop final predefinit.4

Relatarea din Prelegeri de filozofie a istoriei începe cu o descriere a lumii

orientale vechi: China, India şi Imperiul persan. India şi China sunt văzute ca fiind

“civilizaţii staţionare”, adică odată ajunse la un anumit punct de dezvoltare încep un

proces rapid de involuţie. În schimb, Persia, este văzută ca marcând începutul

adevăratei istorii. În viziunea hegeliană, toate cele trei civilizaţii au în comun ideea că

în societăţile lor doar o singură persoană este liberă – conducătorul. Toţi ceilalţi sunt

dependenţi de el. Hegel afirmă că aceştia nu au voinţă proprie în sensul modern al

termenului. În Imperiul persan exista potenţial pentru progres în conştiinţa libertăţii,

însă acest potenţial nu putea fi actualizat în cadrul Imperiului. Înfrângerea armatelor

persane de către greci la Salamina a însemnat, în viziunea lui Hegel, o trecere a

valului istoriei universale din lumea orientală în cea elenă. 5

Relatarea continuă cu o analiză a lumii greceşti şi romane. Hegel subliniază

superioritatea statelor greceşti faţă de lumea persană prin existenţa cetăţenilor liberi,

ce acţionau după bunul plac şi nu conform unei constrângeri exetrioare. Cu toate

acestea, afirma Hegel, cetăţenii greci ţineau cont, fără a fi însă forţaţi, de norme şi

forţe externe (de exemplu, oracolul) ceea ce le submina din libertate. În opoziţie cu

unitatea tradiţională a oraşelor-state greceşti, Imperiul Roman este văzut de Hegel

ca o colecţie de popoare diverse, lipsite de orice legături naturale sau tradiţionale a

căror unitate era menţinută doar de o disciplina severă, o guvernare coercitivă.

Dominaţia Romei este văzută astfel ca o întoarcere la sistemul despotic oriental.

Pentru a justifica în continuare apartenenţa istoriei rome la cea universală, Hegel

4 Peter SINGER, Hegel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 26-285 ibidem, pp. 29-32

2

face o altă afirmaţie: cursul istoriei nu este o progresie constantă şi lineară. Diferenţa

reală între Imperiile persan şi roman, în acest caz, este că în vreme ce în primul caz

despotismul nu cunoaşte limite, în celălalt există un permanent conflict între puterea

absolută a statului şi idealul de individualitate. 6

În final, Hegel vorbeşte despre lumea germanică, de la căderea Imperiului

Roman şi până în prezent. Hegel considera că toate elementele din trecut au dus la

desăvârşirea libertăţii. Prusia şi celelalte state germare sunt privite ca rezultatul

glorios a trei mii de ani de istorie mondială. Paradoxal, în perioada în care Hegel

ţinea prelegeri pe această temă, perioada de reformă a Prusie se încheiase; putera

aparţinea doar regelui şi câtorva familii puternice. Dreptul majorităţii cetăţenilor de a

se implica în viaţa statului era interzisă, nu exista un parlament care să joace un rol

important în politică şi se impunea o cenzură strictă asupra publicaţiilor.7

Filozofia politică a lui Hegel

Libertate şi societate în filozofia hegeliană Hegel admitea în Prelegeri de filozofie a istoriei faptul că societăţile statelor

germane contemporane lui înglobau apogeul libertăţii individuale. Pentru a înţelege

sensul afirmaţiei sale este nevoie de o definiţie a conceptului său legat de libertate.

Pentru liberali, libertatea, în general, reprezenta lipsa restricţiilor şi

constrângerilor.

În definirea libertăţii, Hegel urmează ideile elaborate de Kant, însă numai până la

un anumit punct. Kant afirma faptul că nu suntem liberi atât timp cât acţionăm din

dorinţă, aceasta din urmă nefiind un produs al propriei raţiuni, ci o combinaţie între

moştenirea biologică, educaţională, socială a fiecăruia. Acţiunea trebuie bazată doar

pe raţiune. Mergând în continuare pe firul ideilor kantiene, se afirmă faptul că

libertatea se reduce la a-ţi face datoria. Hegel preia baza teoriilor kantiene, dar de

asemenea se numără şi printre cei mai înverşunaţi critici ai lui Kant. El reproşează

teoriilor kantiene în primnul rând faptul că niciodată nu indică ceea ce ar fi bine,

corect etc. de făcut, astfel încât să se atingă libertatea. În al doilea rând, Hegel

afirmă că în viziunea kantiană omul ar trebui să se afle într-un permanent conflict cu

raţiunea şi dorinţele sale de orice fel. 8

6 ibidem, pp. 32-367 ibidem, pp. 39-478 ibidem, pp. 54-62

3

Hegel susţine în continuare că individul găseşte satisfacţia libertăţii sale în

conformitate cu starea socială a unei “comunităţi organice”. Comunitatea organică

hegeliană este asemănătoare cetăţilor greceşti, în care membrii săi au sentimentul

că propria lor identitate constă în aceea că sunt o parte a comunităţii. Acest model,

considera Hegel, ar pune capăt vechilor conflicte între interesele individului şi cele

ale societăţii. Diferenţa dintre cetăţile greceşti şi comunitatea organică propusă de

Hegel este aceea că aceasta din urmă este bazată pe principiile raţiunii. Cetăţenii

acestei comunităţi sunt liberi deoarece înţeleg principiile raţionale pe care se

bazează comunitatea lor şi aleg să o servească.9

Comunitatea raţională este, pentru gânditorul german, o monarhie constituţională.

Este nevoie de o monarhie pentru că trebuie să existe undeva o putere de decizie

finală, iar într-o comunitate liberă această putere ar trebui să fie exprimată prin

decizia liberă a unei persoane. În acelaşi timp, Hegel afirma că personalitatea

monarhului este puţin importantă şi lipsită de capricii despotice în momentul în care

există o constituţie stabilă. Celelalte elemente ale monarhie sunt executivul şi

legislativul. Executivul este numit direct de monarh şi este alcătuit din slujbaşi publici.

Legislativul este divizat în două camere: cea superioară alcătuită din clasa marilor

proprietari de pământ, iar cea inferioară din clasa burgheză. 10

În privinţa organizării sociale, Hegel susţine diviziunea claselor (clasa

agricultorilor, clasa burgheză şi clasa birocraţilor). În Principiile filozofiei dreptului

Hegel observă originea diviziunii sociale la nivelul diziviunii muncilor. Argumentul

pentru prin care îşi susţine ideea este acela că apartenenţa la o clasă socială leagă

individul de universalitate, apartenenţa fiind un mediator între existenţa omului ca

individ şi contextul existenţial, mult mai larg. De asemenea, Hegel se împotriveşte

apartenenţei ereditare la o anumită clasă socială; vede societatea ca fiind mobilă,

mobilitatea fiind dată de capacităţi şi talente care propulsează individul pe scara

socială.11

Teoria hegeliană a StatuluiDin întreaga operă a lui Hegel, nicio idee nu i-a marcat la fel de tare pe

contemporani ca ideea pe care filozoful german o formula despre Stat. Definiţia este

cristalizată în lucrarea Principiile filozofiei dreptului, terminată în 1820 şi publicată în 9 ibidem, pp. 63-6910G. W. F. HEGEL, Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996, pp. 273-29311 Shlomo AVINERI, Hegel’s theory of the modern State, Cambridge University Press, London, 1972, p. 97

4

anul imediat următor. Considerată pe drept cuvant ca apogeul operei hegeliene,

Principiile filozofiei dreptului este o operă de maturitate.

Hegel dă o definiţie completă a statului:

“Statul este realitatea Ideii etice – spiritul etic, ca voinţă substanţială revelata,

lamurită sie însăşi, care se gândeşte şi se cunoaşte pe sine şi care duce la

îndeplinirea a ceea ce ea ştie şi în măsura în care o ştie. Îşi are în datină existenţa

nemijlocită, iar în conştiinţa-de-sine a individului, în ştiinţa şi activitatea acestuia,

existenţa sa mijlocită, - aşa cum individul, prin simţământul său etic, are în stat, ca

fiind esenţa sa, scopul şi produsul activităţii sale, libertatea sa substanţială.”12

Filozoful vede statul ca fiind realizarea deplină a Spiritului în realitatea istorică

şi numai datorită Statului individul se poate bucura de libertate, în accepţia propriu-

zisa; nu de o libertate sinonimă cu bunul plac, libertatea subiectivă, ci de aceea care

constă în a avea deplina conştiinţă de sine, libertatea obiectivă. 13

Pentru Hegel, Statul este superior individului, iar acest fapt are o justificare

metafizică. Statul nu este expresia unui acord între voinţele individuale, opera unui

contract, cum şi-a imaginat Rousseau; statul este o întruchipare a Spiritului absolut;

individul nu se bucură de adevar şi moralitate decât în calitate de membru al Statului.

În acest caz, nu poate fi admisă teoria suveranităţii poporului, deoarece adevăratul

suveran este monarhul ereditar care personifică însuşi Statul. Hegel îşi afirmă astfel

afinitatea faţă de o guvernare fermă, centralizată, binecunoscută fiind admiraţia sa

faţă de Napoleon. În acest context, filozofia hegeliană vrea să ofere o explicaţie

dialectică insuficienţei individului, atunci când acesta este conceput în afara legilor

vieţii sociale; individul care aspiră să se realizeze pe un plan de autonomie este

condamnat la eşec. Hegel demonstrează astfel necesitatea individului de a se

autodepăşi, integrându-se familiei şi Statului, trecând prin societatea economică. 14

Influenţe hegeliene

După moartea lui Hegel, Schelling, a cărui reputaţie fusese eclipsată în timp

de cea a lui Hegel, a fost invitat să preia funcţia predecesorului său la Berlin,

deoarece guvernarea dorea o scădere a influenţei hegelianismului asupra tinerilor

12 G. W. F. HEGEL, Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 24013 Ernest STERE, Din istoria doctrinelor morale, vol. 3, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 6614 ibidem, pp. 67-68

5

studenţi. Faţă de începuturile carierei sale, Schelling devenise mai religios în filozofia

sa şi critica ‘’raţionalismul’’ lui Hegel.

În perioada imediat următoare şederii lui Schelling la Berlin, s-au dezvoltat

numeroase idei critice la adresa filozofiei hegeliene. Hegel însuşi fusese un

susţinător al politicilor progresive, dar non-revoluţionare, dar cei care i-au urmat s-au

împărţit în ‘’hegelieni de stânga’’ şi ‘’hegelieni de dreapta’’ ; din rândul primilor adepţi

a făcut parte şi Karl Marx, ale cărui idei materialiste de mai târziu au fost profund

influenţate de filozofia hegeliană.

6