PREFAŢĂ

Anul 1914 nu va fi uitat niciodată. Atunci a izbucnit un război fără precedent in istorie. În acelaşi an a mai avut loc un eveniment deosebit: premiera filmului FOTO-DRAMA CREAŢIEI. Prezentat în Statele Unite ale Americii, Canada şi Europa de Vest, Foto-drama creaţiei s-a menţinut timp îndelungat în clasamentul succesului la public. Succesul s-a datorat atât mesajului cât şi realizării tehnice a filmului. Noutatea consta în combinaţia sunetului şi culorii cu imaginile statice şi în mişcare. 

Mesajul filmului s-a păstrat în această carte, publicată tot în 1914. Cartea a fost editată şi reeditată în mai multe limbi. Până la acea dată nu mai fusese prezentată o explicaţie biblică atât de cuprinzătoare a istoriei umane. Ea a prezis că zilele noastre vor fi un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1; Matei 24:21, 22). Arnold Toynbee, decanul istoricilor contemporani, a caracterizat timpul nostru ca „un timp de strâmtorare fără precedent”. Timpul acesta de strâmtorare va introduce „Vârsta de Aur” a istoriei omenirii. 

Conţinutul acestei cărţi se regăseşte amplu argumentat şi justificat în cel mai cuprinzător studiu biblic existent astăzi - o serie de şase volume de Studii în Scripturi, scrise de acelaşi autor, celebrul pastor Ch. T. Russell. 

Sperăm că această a treia ediţie românească a FOTO-DRAMEI CREAŢIEI va avea acelaşi efect benefic asupra cititorilor ca şi ediţiile precedente, contribuind la creşterea reverenţei faţă de Tatăl nostru ceresc, care a făcut prin Fiul Său preaiubit pregătiri atât de mărinimoase pentru familia umană. 

Editorii, 2003

CUPRINS

Prefaţă01     GLORIA LUI DUMNEZEU ÎN CERURI 02     PRIMA ZI SAU EPOCĂ 03     A DOUA ZI SAU EPOCĂ 04     A TREIA ZI SAU EPOCĂ 05     A PATRA ZI SAU EPOCĂ 06     A CINCEA ZI SAU EPOCĂ 07     A ŞASEA ZI SAU EPOCĂ 08     A ŞAPTEA ZI SAU EPOCĂ 09     CREAREA MAMEI EVA 10     AMĂGIREA MAMEI EVA 11     IZGONIREA DIN EDEN 12     MÂNDRIE, GELOZIE, MÂNIE, UCIDERE 13     ABEL, PRIMUL MARTIR 14     ÎNCEPE SUSPINUL ŞI PLÂNSUL 15     FIII LUI DUMNEZEU, FIICELE OAMENILOR 16     PE CÂND SE PREGĂTEA CORABIA 17     DISTRUGEREA FIILOR ÎNGERILOR CĂZUŢI 18     SFÂRŞITUL ACELUI VEAC 19     GARANŢIA CURCUBEULUI 20     SEMIZEII GRECIEI ŞI EGIPTULUI 21     ADAM (MENA) A FOST FARAON I 22     TURNUL BABEL 23     AVRAAM PRIETENUL LUI DUMNEZEU 24     DISTRUGEREA SODOMEI 25     MELHISEDEC, PREOT ŞI ÎMPĂRAT 26     NECAZURILE LUI IOV ŞI RESTABILIREA SA 27     ÎN CĂUTAREA UNEI MIRESE PENTRU ISAAC 28     SCARA DIN VISUL LUI IACOV 29     RECUNOAŞTEREA HAINEI LUI IOSIF 30       „PERII MEI ALBI ÎN MORMÂNT” 31     IOSIF ŞI FRAŢII SĂI 32     LA RUGUL APRINS 33     INSTITUIREA PAŞTILOR 34     EXPERIENŢELE ISRAELIŢILOR ÎN PUSTIE 35     LEGĂMÂNTUL DE LA MUNTELE SINAI 36     TABERNACOLUL TIPIC 37       TRECEREA IORDANULUI 38     ZIUA CEA LUNGĂ A LUI IOSUA 39     DAVID UNS DE SAMUEL 40     CRUŢAREA VIEŢII ÎMPĂRATULUI SAUL 41     SOARTA AMALECIŢILOR 42     VRĂJITOAREA DIN ENDOR 43     MUSTRAREA PROFETULUI 44     SOLOMON ÎN TOATĂ SLAVA SA 45     TEMPLUL DOMNULUI 46     ILIE ŞI PROFEŢII LUI BAAL 47     ORBIREA ÎMPĂRATULUI ZEDECHIA

48     70 DE ANI DE PUSTIIRE A IERUSALIMULUI 49     INTERPRETAREA VISULUI LUI NEBUCADNEŢAR 50     VISUL LUI DANIEL - ALTĂ IMAGINE 51     OSPĂŢUL ÎMPĂRATULUI BELŞAŢAR 52     ÎMPĂRAŢII DARIUS ŞI CIRUS 53     VALEA OASELOR USCATE 54     LOGOSUL A DEVENIT TRUP 55     VESTE DE MARE BUCURIE 56     IOAN ÎNAINTE-MERGĂTORUL 57     BOTEZUL LUI ISUS 58     EVANGHELIA ÎMPĂRĂŢIEI 59     PILDELE ÎMPĂRĂŢIEI 60     FIUL RISIPITOR 61     N-A MURIT, CI DOARME 62     CAPERNAUMUL „COBORÂT ÎN IAD” 63     PILDA OILOR ŞI CAPRELOR 64     ILUSTRAREA LUCRĂRII ÎMPĂRĂŢIEI 65     OSANA ÎN LOCURILE PREAÎNALTE 66     PREŢUL ÎMPĂRĂŢIEI 67     CINA DE AMINTIRE 68     „ECCE HOMO” - IATĂ OMUL! 69     SPERANŢA TÂLHARULUI DE PE CRUCE 70     „ÎNVIAT ÎN DUH” 71     SFÂNTUL TOMA S-A ÎNDOIT 72     ODIHNA CINCIZECIMII 73     PREDICA DE LA CINCIZECIME   74     VASUL ALES AL DOMNULUI 75     ŞI NEAMURILE SUNT MOŞTENITOARE 76     BISERICA DIN ANTIOHIA 77     STUDENŢII BIBLIEI BEREENI 78     SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ 79     „SFÂNTUL IMPERIU ROMAN” 80     CRUCIADE ŞI CRUCIAŢI 81     HUSS, WYCLIFFE, TYNDALE etc. 82     LUTHER, ZWINGLI, MELANCHTON 83     TETZEL VINDE INDULGENŢE 84     SFÂNTA (?) INCHIZIŢIE 85     CALVIN ŞI SERVETUS 86     FRAŢII WESLEY ASALTAŢI DE MULŢIME 87     TEMPLELE NOASTRE MODERNE 88     RESPINS ŞI DISPREŢUIT 89     DANIEL ÎN GROAPA CRITICILOR 90     „MULŢI VOR ALERGA ÎNCOACE ŞI ÎNCOLO” 91     „CUNOŞTINŢA VA CREŞTE” 92     „UN TIMP DE STRÂMTORARE” 93     CATOLIC, MILITANT, TRIUMFĂTOR   94     CERURI NOI ŞI PĂMÂNT NOU 95     PĂMÂNTUL RESTABILIT, DESĂVÂRŞIT 96     CORUL ALELUIA ŞI VEACURILE VIITOARE

GLORIA LUI DUMNEZEU ÎN CERURI

„Frica de DOMNUL este începutul înţelepciunii.” Numai nebunul zice în inima lui, „Nu există Dumnezeu”. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu . . O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte îl face cunoscut altei nopţi.” Ps.111:10; 14:1; 19:1, 2. 

Aprecierea puterii infinite a Creatorului şi a propriei noastre micimi ar trebui să ne arate că avem de învăţat. Studierea creaţiei este „cheia cunoaşterii”. Folosind această cheie începem să înţelegem că singura ambiţie lăudabilă este aceea de a coopera cu scopurile binevoitoare ale Creatorului legate de creaţia Sa. 

Planetele sistemului nostru solar sunt neînsemnate în comparaţie cu Soarele. Îmaginaţi-vă diametrul Soarelui ca al unui butoi mare: în comparaţie cu el, Jupiter ar fi cât o portocală, Pământul şi Venus cât boabele de mazăre, iar Mercur şi Marte cât seminţele de zmeură. 

Soarele este de trei sute de mii de ori mai mare decât Pământul. Un tren care ar merge cu viteza de 48 kilometri pe oră ar putea face înconjurul Pământului într-o lună, dar i-ar trebui aproape 340 de ani pentru a parcurge circumferinţa Soarelui. 

Rotaţia Pământului în jurul axei sale dă ziua şi noaptea, iar rotaţia lui în jurul Soarelui dă anul. Planetele mai apropiate de Soare au orbite mai scurte şi ca atare ani mai scurţi, iar cele mai îndepărtate au ani mai lungi. Un an pe Mercur ar fi cât trei luni de-ale noastre. Pe Neptun, cea mai îndepărtată planetă, un an este cât 164 de ani pe Pământ. 

Soarele este numai una dintre stelele fixe, iar asemenea lui se estimează prin metodele astronomice moderne că ar fi 125 de milioane. În jurul fiecărei stele fixe gravitează fără îndoială un sistem planetar ca al nostru. Socotind astfel, există un miliard de lumi. Dar aceasta nu-i totul. Dacă am sta pe cea mai îndepărtată şi mai întunecoasă stea, fără îndoială că de acolo am vedea încă pe atâtea. Suntem uimiţi de imensitatea Universului! 

Semnele zodiacului ilustrează diferitele secţiuni ale cerului, vizibile în diferite anotimpuri.

 

 

PRIMA ZI SAU EPOCĂ

Relatarea din Geneza nu ne spune nimic despre formarea Pământului. Ea spune numai că „la început . pământul era fără formă şi gol”. Nu erau nici munţi, nici văi, nici arbori, nici arbuşti, nici fluvii, nici oceane, dar Pământul era. Cu cât timp înainte fusese creat, nu se spune. Relatarea din Geneza despre Zilele de Creare nu se referă la formarea globului pământesc, ci la aranjarea lui pentru a fi locuit de oameni. 

Există diferite teorii în legătură cu formarea pământului. Noi o acceptăm pe aceea care este mai în armonie cu relatarea Bibliei. Se numeşte teoria lui Vail. Ea susţine că inelele lui Saturn şi centurile lui Jupiter ilustrează dezvoltarea Pământului ca planetă. 

Odată Pământul era în stare lichidă, aşa cum indică rocile vulcanice din Perioada Azoică, numită astfel de către oamenii de ştiinţă dar nemenţionată în Biblie. Când Pământul era în stare lichidă, apa şi mineralele au fost aruncate la mare distanţă sub formă gazoasă. Când acestea s-au răcit şi au prins formă, ele s-au constituit în inele mari departe de Pământ. 

Treptat mişcarea inelelor a început să fie diferită de cea a Pământului, în raport cu distanţa faţă de centrul de gravitaţie. Aceste inele formate din apă şi minerale, apropiindu-se treptat de Pământ, au fost reţinute prin forţa centrifugă, care era puternică mai ales la ecuator. „Mişcarea” Energiei Sfinte a dezvoltat o lumină, probabil asemănătoare cu Aurora Boreală - nu lumina Soarelui. Soarele n-a apărut până în Ziua a patra. 

„Să fie lumină! Şi a fost lumină.” Astfel se rezumă pe scurt rezultatul celor şapte mii de ani, numiţi Ziua întâi. Nu înseamnă că n-ar fi suficient Cuvântul lui Dumnezeu, indiferent pentru ce miracol, dar El preferă să-Şi realizeze glorioasele planuri pe căi naturale. Gen. 1:3. 

Există oameni de ştiinţă care pretind că Pământul mai are în jurul lui un inel electric, inel care prin căderea lui va distruge în câţiva ani fermentaţia, microbii şi paraziţii, ajutând mult viaţa animală şi vegetală.

 

 

A DOUA ZI SAU EPOCĂ

Expresiile „seară şi dimineaţă” şi „zi” nu se pot referi la zile de douăzeci şi patru de ore, pentru că Soarele şi Luna n-au fost vizibile până în Ziua a Patra. Pământul era învăluit în întuneric dens. 

Cuvântul „zi” se aplică la orice perioadă sau epocă, de exemplu „Ziua ispitirii în pustie” - care a fost de patruzeci de ani (Ps. 95:8). La fel citim despre „Ziua lui Hristos”, evident referindu-se la Ziua de o mie de ani în care Mesia va fi împărat peste tot Pământul (Isa. 2:11). în vorbirea curentă folosim cuvântul „zi” în mod similar, când ne referim la ziua lui Cezar, ziua lui Napoleon etc. 

Noi acceptăm teoria că cele şapte zile ale Săptămânii de Creare au fost perioade de câte şapte mii de ani. De şapte ori câte şapte mii de ani fac patruzeci şi nouă de mii de ani (7x7.000=49.000), introducând grandioasa Epocă Jubiliară. 

Când inelele de apă şi minerale din jurul Pământului s-au apropiat de el, acestea s-au întins ca o boltă mare, dar au fost împiedicate să cadă pe Pământ din pricina aerului înconjurător, la care se face referire în Scripturi ca „întindere”. Inelele lui Saturn n-au căzut încă. 

Dumnezeu a făcut întinderea în Ziua a Doua, sau Ziua Paleozoică, şi a despărţit apele de sub întindere de cele de deasupra ei (Gen. 1:7). Apele bogat mineralizate de deasupra Pământului, reţinute de firmament şi de forţa centrifugă care era mai mare la ecuator, s-au concentrat treptat spre poli, de unde mai târziu au căzut pe Pământ, formând straturi suprapuse de pământ mineralizat depus de apa care s-a revărsat de la poli spre ecuator. Gen. 7:11, 18. 

Aceste inele sau centuri de apă şi minerale au urmat unele după altele ca mari potopuri asupra Pământului - probabil la intervale de mii de ani. Potopul din zilele lui Noe a fost ultimul, numai apă pură, mineralele mai grele fiind atrase mai înainte. De aceea mineralele se găsesc în general sub câteva straturi de roci argiloase şi pământ.

 

 

A TREIA ZI SAU EPOCĂ

„Şi Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!» Şi aşa a fost. Şi Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar îngrămădirea de ape a numit-o mări. . Astfel a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” 

Frumoasa simplitate a acestor cuvinte ar putea să ne inducă în eroarea de a gândi că formarea oceanelor şi ridicarea munţilor au fost opere magice. Chiar dacă toate operele divine sunt mari şi minunate, ele sunt de obicei realizate prin metode raţionale, numite „căi naturale”. Căile naturale trebuie însă alese de către Dumnezeul naturii. 

Teoria cosmogonică a inelelor afirmă că în a treia Zi-epocă au căzut pe Pământ mai multe inele. Conform intenţiei divine, ele au exercitat presiune asupra scoarţei Pământului, făcând-o să se încreţească. Depresiunile au devenit oceane, iar ridicăturile au devenit lanţuri muntoase. Astfel s-a făcut lucrarea Zilei a Treia. Apele s-au adunat în mări şi oceane, iar solul s-a ridicat şi s-a uscat, pregătindu-l pentru vegetaţie. Uscarea trebuie să fi necesitat mult timp. Gen. 1:9, 10. 

Să nu se presupună că toate continentele, aşa cum sunt acum, au ieşit la suprafaţă în a treia Zi-epocă. După toate probabilităţile, continentul american a apărut mult mai târziu decât Europa, Asia şi Africa. Chiar şi cutremurele actuale au schimbat suprafaţa uscatului. Aceasta ne dă o idee raţională despre felul în care s-a executat porunca divină în Ziua a Treia, ca pregătire pentru vegetaţie. 

 

 

A PATRA ZI SAU EPOCĂ

„Şi Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic ca să stăpânească noaptea.” 

Nu trebuie să presupunem că Soarele şi Luna au fost create după Pământ. Există o cale mult mai raţională de a privi lucrurile. Soarele, Luna şi stelele fuseseră create cu mult timp înainte, dar nu-şi revărsaseră încă lumina asupra Pământului, din cauza vălului impenetrabil care-l acoperea. Apariţia Soarelui şi a Lunii în Ziua a Patra implică ruperea încă a unui inel şi revărsarea masei mari de apă şi minerale pe Pământ. Prin eroziunea produsă de apă s-au format şanţuri adânci în munţi. 

Atmosfera încărcată de carbon era foarte favorabilă dezvoltării plantelor. Se presupune că Pământul avea căldură considerabilă în scoarţa sa, oceanele erau calde şi bogate în carbon, iar aerul era supraîncărcat cu carbon, aşa încât nici un animal viu n-ar fi putut exista. Dar tocmai aceste condiţii au fost extrem de favorabile creşterii vegetaţiei uriaşe. 

Se presupune că vegetaţia uriaşă a trecut într-o stare asemănătoare cu straturile de turbă actuale. Aceste straturi de cărbune în formare au fost supuse mai apoi unei mari presiuni, pe măsură ce inelele din jurul Pământului au căzut unul după altul ca potopuri, îngropând vegetaţia sub depuneri mâloase. Aceasta este originea zăcămintelor noastre de cărbune. 

Nu trebuie să gândim că atunci Soarele şi Luna luminau Pământul ca acum. Ele însă se puteau discerne chiar şi prin masa densă de ceaţă şi prin atmosfera încărcată de carbon. Influenţa Soarelui şi a Lunii era necesară pregătirii pentru formele superioare de viaţă animală şi vegetală. 

în acest text am putea accentua atât cuvântul a stăpâni cât şi a face. Dumnezeu a făcut Soarele să stăpânească ziua şi Luna să stăpânească noaptea. Pe lângă aceasta, se susţine că Luna simbolizează stăpânirea Legământului Legii, iar Soarele stăpânirea Legământului Nou.

 

A CINCEA ZI SAU EPOCĂ

După ce concentraţia în carbon a apei şi a atmosferei a scăzut, acesta fiind absorbit de organismele marine cretacice şi de vegetaţia luxuriantă din care s-au format straturile de calcar şi respectiv straturile de cărbune actuale, atmosfera a devenit suficient de pură pentru a permite viaţa animalelor care respiră. Acestei perioade îi aparţin amfibiile, cum sunt crocodilul şi alte animale care pot trăi atât pe uscat cât şi în apă. Păsările de asemenea aparţin acestei perioade, iar în ultima parte a ei au apărut marele mamut şi leneşul. 

Conflictul între evoluţie şi Biblie a fost mare. Totuşi au fost generate şi conflicte inutile. 

Biblia declară numai în privinţa omului o creaţie directă, specială, de către Dumnezeu. Relatarea din Geneza în privinţa creaturilor inferioare favorizează mai degrabă ideea unei evoluţii specializate. Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului” (Gen. 1:20, 21). Acestea sunt în exactă armonie cu descoperirile ştiinţifice, că viaţa a început în apă, iar mai târziu s-a extins la păsări şi apoi la animalele de uscat. 

Teoria darwinistă i-a dezamăgit pe cei care au înghiţit-o fără a avea o demonstraţie suficientă referitoare la adevărul ei (1 Tim. 6:20). Demonstraţiile recente pe plante, flori, fructe şi animale arată că orice amestec al speciilor şi soiurilor, chiar dacă în parte are succes, duce la o revenire la forma iniţială după a treia sau a patra generaţie. 

 

 

A ŞASEA ZI SAU EPOCĂ

Pe măsură ce atmosfera bogată în carbon a devenit mai pură, vegetaţia a devenit şi ea mai puţin luxuriantă. Corespunzător s-au schimbat şi animalele. Mamutul şi leneşul cu oase mari au cedat locul varietăţilor de animale cu oase mai mici, obişnuite şi astăzi. 

Specificul în cazul creării omului se vede în marea lui superioritate faţă de animalele inferioare. Primul om, Adam, a fost un chip al Creatorului său, cel mai înalt tip de fiinţă animală sau de carne. Acest chip al Creatorului a constat în asemănarea lui morală şi intelectuală. Din starea umană prezentă, cu greu se poate aprecia tot ce înseamnă chipul lui Dumnezeu, fiindcă n-avem nici un exemplu de om perfect pentru comparaţie. „Căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23) în care a fost creat Adam (Ps. 8:5). Păcatul şi moartea domnind, asemănarea cu Dumnezeu s-a pierdut. Toţi au nevoie de Restabilire. 

Dumnezeu l-a creat pe om la sfârşitul Zilei a Şasea, sau după aproximativ 42.000 de ani de la începutul pregătirii Pământului. 

Din acest punct de vedere, chipul lui Dumnezeu ar însemna o fiinţă omenească în perfectă armonie cu Cel infinit, o fiinţă care n-ar avea în ea nedreptate sau nelegiuire. încălcarea lui Adam n-a fost nici rezultatul ignoranţei, nici al simplei voinţe. A fost rezultatul ispitei pe care cunoştinţa sa limitată a accentuat-o. El a fost răspunzător de cunoştinţa pe care a avut-o. Ştia că nu se supune lui Dumnezeu. 

Când ne gândim la „om după chipul lui Dumnezeu”, ne întoarcem privirile instinctiv către „Omul Hristos Isus”, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”, asemenea primului Adam a cărui vină El a venit în lume s-o ispăşească. 1 Cor. 15:22. 

„După asemănarea Noastră . să stăpânească.” Stăpânirea lui Adam asupra animalelor inferioare a fost asemenea stăpânirii lui Dumnezeu asupra Universului. îngerii, deşi sunt în chipul lui Dumnezeu, nu stăpânesc asemenea lui Dumnezeu peste creaturile de ordin inferior. Stăpânirea pierdută prin păcat îi va fi redată omului prin împărăţia lui Cristos. Fapte 3:19-21.

 

A ŞAPTEA ZI SAU EPOCĂ

În această prezentare noi urmăm o linie de gândire care pare să câştige teren printre cei care studiază Biblia. Acum trăim în a şaptea Zi sau Epocă de Creare - care a început când s-a sfârşit a şasea, după ce Dumnezeu a creat pe Adam în chipul şi asemănarea Sa. Gen. 1:26, 27. 

Atunci Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa - de creare. El cunoştea dinainte permisiunea păcatului şi efectele ei îngrozitoare asupra omenirii. El ştia dinainte ce paşi va face ca în final să dea un Mântuitor pentru rasă, iar Mântuitorul să aleagă o mică turmă de credincioşi, numită figurativ „Mireasa lui Cristos”. Dumnezeu a intenţionat să dea Mântuitorului şi Miresei Sale stăpânirea, controlul asupra Pământului. El a intenţionat ca împărăţia de Dreptate a lui Mesia să ridice în final din starea de păcat şi moarte pe toţi cei care vor vrea şi se vor supune. 

Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare prin aceea că nu Şi-a folosit în mod activ Puterea ca să înlăture păcatul şi să ridice omenirea. Dumnezeu I-a încredinţat această operă Mântuitorului Isus, ca ea să fie realizată prin jertfa Sa pentru păcate şi prin Domnia Sa glorioasă în vederea eliberării oamenilor din păcat şi moarte. Biserica, noua creaţie a lui Dumnezeu din acest timp de odihnă, este cerească, nu pământească. 2 Cor. 5:17; Evr. 3:1; 4:1-4. 

După cronologia Bibliei, se susţine că de la Adam au trecut deja şase mii de ani. Dacă este aşa, atunci Domnia de o mie de ani a lui Cristos, care încheie marea Zi-epocă a şaptea, este acum aproape. 

Conform acestei frumoase teorii, crearea va fi completată prin opera lui Mesia din timpul Domniei Sale de o mie de ani care va începe curând. Nu numai că rasa va fi readusă la perfecţiune umană, dar şi omul va fi obţinut experienţa necesară în privinţa binelui şi răului. între timp şi Pământul va fi adus treptat la starea de perfecţiune - Paradisul restabilit în toată lumea. Atât perfecţiunea omului cât şi cea a Pământului au fost foarte potrivit reprezentate în Eden, când Adam era în chipul Creatorului său - un rege.

CREAREA MAMEI EVA

Deoarece Adam a fost creat la sfârşitul Zilei a Şasea, crearea mamei Eva, după cum se arată, a fost îndeplinită la începutul Zilei a Şaptea. Oricum am privi lucrul acesta, prima pereche a fost creată cam pe la începutul Zilei sau Epocii a Şaptea, care este acum pe sfârşite. Mama Eva a fost doar o parte din Adam, separată din el pentru un scop special - pentru înmulţirea rasei. La început Adam poseda în persoana sa însuşirile masculine şi feminine care mai apoi au fost împărţite între el şi soţia lui, când ea a fost luată din coasta lui. Gen. 2:21-23; 1 Cor. 11:8. 

Pentru un timp Adam a fost singur în Eden, negăsindu-şi tovărăşie potrivită între animale şi păsări. Mama Eva a fost perechea lui, carne din carnea sa şi os din oasele sale. însăşi diferenţa de însuşiri şi dispoziţii i-a făcut cu atât mai potriviţi unul pentru altul, deoarece fiecare a găsit în celălalt completarea dorită. Ei împreună formau unul; nici unul nu era complet fără celălalt. Adam poseda calităţile feminine ale desăvârşirii sale în mama Eva. 

Adam a fost tatăl rasei şi el n-a putut să-i dea viaţă. Isus va deveni al doilea tată al rasei, al doilea Adam, prin care se va putea obţine viaţă veşnică. 1 Cor. 15:21. 

Eva a fost părtaşă cu Adam la păcatul şi nesupunerea care a adus pedeapsa. Astfel, Biserica aleasă, Mireasa lui Cristos, când va fi completă, glorificată, va fi comoştenitoare în împărăţia Lui şi asociata Lui în „regenerarea” lumii în timpul Domniei Sale Mesianice. Rom. 8:17; Mat. 19:28. 

Mai există o sugestie: Isus a spus că acei care vor ajunge la înviere nu se vor însura nici nu se vor mărita. Aşa cum Adam posedase iniţial toate însuşirile masculine şi feminine, la fel omenirea, când va fi deplin restabilită la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, va recăpăta perfecţiunea individuală. Nu vor exista deosebiri între sexe. Pământul va fi populat cu un număr suficient de oameni. Luca 20:35-36

 

AMĂGIREA MAMEI EVA

Noul Testament confirmă istoria din Geneza, că mama Eva a fost înşelată şi că tatăl Adam a cedat la neascultare prin influenţa ei. Sf. Pavel arată că Adam n-a fost înşelat şi de aceea el a avut responsabilitate mai mare. Scripturile arată peste tot că prin neascultarea lui Adam condamnarea a trecut asupra întregii sale rase. Adam a fost capul rasei şi el a fost răspunzător de ea. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.” Rom. 5:12. 

Relatarea biblică ne spune despre setea de cunoaştere a mamei Eva şi despre faptul că Satan a profitat de aceasta, amăgind-o spre neascultare. Nu trebuie să presupunem că şarpele a vorbit cu voce tare, ci mai degrabă, aşa cum obişnuim să spunem, „Faptele vorbesc mai bine decât cuvintele”. Probabil că şarpele a vorbit în felul acesta. 

Dumnezeu a autorizat pe primii noştri părinţi să mănânce în voie din toate roadele din Paradis, cu excepţia celui numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Acesta le-a fost interzis o vreme ca probă a loialităţii. Ei au fost preveniţi că mâncând din rodul lui îşi vor atrage blestemul - condamnarea la moarte. Şarpele a mâncat din diferitele roade şi s-a arătat încântat mai ales de cel oprit. Observaţia a dovedit că fructul nu l-a omorât pe şarpe şi mama Eva a dedus că Dumnezeu le interzisese să guste din cel mai bun fruct din Eden. Concluzia ei a fost că Dumnezeu avea un motiv egoist în interzicerea folosirii fructului, şi anume, El se temea că făpturile Sale vor deveni înţelepte precum este El. 

Mama Eva n-a spus soţului ei aceste suspiciuni. Ea va mânca, va primi cunoştinţa pe care Dumnezeu o reţinea de la ei, apoi îl va ajuta şi pe Adam s-o obţină. Gen. 3:6. 

Adam a înţeles gravitatea nesupunerii Evei. El s-a gândit la lungile zilele de dinainte de a-i avea tovărăşia. Acum iar va fi singur. În disperare Adam a hotărât să se alăture Evei la păcat şi la pedeapsa lui. Moartea lui Adam a fost o sinucidere lentă! Procesul morţii lui a durat 930 de ani.

 

IZGONIREA DIN EDEN

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână, fie că promite viaţă veşnică, fie sentinţa morţii. În El nu este nici schimbare nici umbră de mutare. Blestemul, sentinţa morţii prezisă de Domnul a fost executată, dar nu imediat. Adam n-a fost lovit mortal de un fulger. Dumnezeu ştia totul de la început şi a plănuit răscumpărarea lui Adam, a Evei şi a copiilor lor. În acest scop a venit Isus şi „a murit, Cel Drept, pentru cei nedrepţi”. Ca rezultat, blestemul morţii va fi înlăturat în final. „Şi nu va mai fi nici un blestem” - nu va mai fi nici moarte, nici plâns, nici durere. Apoc. 22:3; 21:4, 5. 

Tuturor ni s-a spus şi mulţi am crezut că pedeapsa pentru neascultarea tatălui Adam a fost chinul veşnic de care trebuie să aibă parte toţi urmaşii săi, afară de puţini - cei evlavioşi, cei Aleşi. Spunându-ni-se că aceasta este învăţătura Bibliei, noi am acceptat-o fără dovezi. 1 Tes. 5:21. 

Acum creştinii examinează Biblia mai atent. Ei află că blestemul, pedeapsa păcatului este diferită. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Moartea este asupra lui Adam şi a familiei sale de şase mii de ani. Ea a adus tristeţe, suspin, durere şi necaz; ne-a ruinat viaţa intelectual, moral şi fizic. Rom. 5:12. 

Conform Genezei şi Noului Testament, blestemul asupra tatălui Adam a fost: „Blestemat este acum pământul din cauza ta . spini şi pălămidă să-ţi dea . . În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Isus Cel drept, murind pentru cei nedrepţi, ne-a răscumpărat de sub blestem. Mesia va salva pe toţi de blestemul morţii prin înviere. „Dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor.” 1 Cor. 15:21.

 

 

 

MÂNDRIE, GELOZIE, MÂNIE, UCIDERE

Cât timp au fost în Eden, Adam şi Eva n-au avut copii. Ei au trudit cu sudoarea feţei până li s-a născut primul copil. Fără îndoială că el a fost marcat din naştere cu o dispoziţie geloasă şi nefericită. Truda le-a produs nelinişte celor care în Eden cunoscuseră o soartă mai fericită. Criticarea reciprocă, resentimentele faţă de Creator, nemulţumirea cu soarta lor, le-a marcat probabil odrasala - pe Cain. De atunci lumea a fost sub „domnia păcatului şi a morţii”. 

Lui Adam şi Evei li s-au născut fiice, apoi încă un fiu, Abel, cu o dispoziţie foarte diferită de cea a întâiului-născut. Poate că experienţa vieţii le-a înmuiat inima. Şi-au amintit că la condamnare s-a făcut aluzie la o speranţă, şi anume, că Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Dispoziţia lui Abel arată că el avea o inimă smerită şi dorea să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Dacă părinţii şi-ar da seama în ce măsură starea psihică îi afectează pe urmaşii lor, toţi s-ar strădui să-i înzestreze cu însuşiri favorabile prin naştere. 

Anii treceau, Cain şi Abel erau inspiraţi de făgăduinţa referitoare la Sămânţa femeii şi de speranţa restabilirii prin favoare divină. Ei s-au apropiat de Domnul cu jertfe pentru a primi o binecuvântare. Sacrificiul vieţii unui animal adus de Abel a fost acceptat de Dumnezeu, fiindcă a simbolizat necesitatea morţii lui Isus ca bază pentru iertarea păcatelor. Respingerea jertfei lui Cain ne învaţă că fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate. Pentru ca jertfa să fie plăcută, Cain trebuia să procure un animal, în ascultare de voinţa divină. În loc de aceasta, el a permis ca mânia,

 

 

răutatea, ura şi cearta să-i ardă în inimă, devenind ucigaş. Gen. 4:5-8. 

Sf. Pavel spune că sângele lui Abel a strigat după dreptate împotriva lui Cain. Dar sângele lui Isus a strigat către Dumnezeu după îndurare pentru cel păcătos. Orice nedreptate strigă către Dumnezeu după dreptate. În baza unui legământ special, Isus şi Biserica aleasă îşi oferă viaţa ca jertfă pentru Adam şi pentru rasa lui (Rom. 12:1). Când „jerfele mai bune” vor fi completate, va urma Restabilirea.

 

 

ABEL, PRIMUL MARTIR

Cuvântul „martir” înseamnă martor şi este folosit îndeosebi pentru cei care mărturisesc cu credincioşie cauza Domnului, plătind preţ de suferinţă sau moarte. Abel are distincţia de a fi primul martir al lui Dumnezeu. Este de remarcat că aproape toţi martirii au suferit din partea „fraţilor”. Isus şi apostolii au fost persecutaţi mai ales de către fraţii evrei, părtaşi aceloraşi speranţe şi făgăduinţe binecuvântate (Ioan 16:2, 3). Ce ciudat că aşa trebuie să fie! 

La fel în Veacul Evanghelic, creştinii au suferit martiriu din partea semenilor creştini. Astfel au prezis Scripturile, zicând: „Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «DOMNUL să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” Fiecare martir, după credincioşia sa, va primi la urmă o coroană a vieţii, în timp ce toţi persecutorii vor rămâne de ruşine. 

Păcatul şi moartea au domnit mai bine de patru mii de ani, înainte ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul în lume ca Răscumpărător şi Eliberator. Răscumpărătorul o va elibera din robia păcatului şi morţii, dar El nu putea face acest lucru decât dacă întâi plătea pedeapsa morţii - murind, Cel drept pentru cei nedrepţi. În cei patru mii de ani s-au dat din când în când făgăduinţe vagi. Dar împlinirea lor a început numai când a apărut Isus. Chiar şi acele făgăduinţe vagi erau limitate numai la poporul evreu. Popoarele din afară, păgânii, n-au avut nici o făgăduinţă de relaţie cu Dumnezeu. Ei erau păcătoşi condamnaţi şi nu li s-a dat nici o speranţă. Cum spune Sf. Pavel, erau fără speranţă - „fără drept de cetăţenie în

 

 

Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”. Efes. 2:12. 

Conform Sfântului Pavel, păcatul şi moartea domnesc de şase mii de ani. Creştinii se mai roagă încă pentru binecuvântata Zi a lui Mesia, ca Satan să fie legat. Atunci binecuvântarea va înlocui păcatul, tristeţea şi moartea. Apoc. 21:4.

 

 

ÎNCEPE SUSPINUL ŞI PLÂNSUL

Prima moarte din familia lui Adam trebuie să fi aruncat asupra ei o umbră grea. Speranţa din făgăduinţa divină, că Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, s-a stins pentru un timp. Apoi s-a născut Set. Numele lui arată speranţa părinţilor că el va fi omul promis de Domnul - nevăzând că Cel făgăduit va fi Mesia, care va veni mult mai târziu şi a cărui lucrare o mai aşteaptă lumea încă. 

Chiar dacă spunem că aceasta este prima moarte, să nu uităm că din punct de vedere divin, Adam şi rasa lui erau deja morţi, aşa încât nimeni nu-şi poate recâştiga viaţa veşnică decât prin opera Mântuitorului, de ispăşire a păcatului. 

Actualmente îîn 1914 - n. e.ş populaţia lumii este de un miliard şase sute de milioane, în fiecare zi murind nouăzeci de mii. 

Este fără îndoială o fericire pentru rasa noastră decăzută că noi nu putem aprecia adânc durerile şi necazurile altora. Fiecare individ, fiecare familie are parte de necazuri, cam cât poate suporta. De fapt, bine a cântat poetul, dându-şi seama că exteriorizarea durerii este o nechibzuinţă: 

„Mergi şi îngroapă-ţi tristeţeaDe care lumea-şi are a ei parte,Mergi şi adânc o îngroapă,Mergi şi cu grijă o ascunde”.

Speranţa, bucuria şi pacea ne vin prin făgăduinţa divină că va veni timpul când nu va mai fi necaz, moarte, păcat, durere. Împărăţia lui Mesia va birui păcatul şi moartea, şi va lucra pentru ca voia lui Dumnezeu să se facă tot atât de deplin pe Pământ cum se face acum în ceruri. Mat. 6:9, 10. 

 

Experienţele noastre cu păcatul şi pedeapsa lui ar trebui să ne facă compătimitori. Noi n-ar trebui să facem nimic spre a le mări altora necazul, ci spre a-l uşura. Cuvintele lui Isus ating această coardă a compătimirii: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Nu există altă odihnă pentru cei cu inima ostenită, decât în unirea cu Cristos.

 

 

PE CÂND SE PREGĂTEA CORABIA

Purtarea neloială a îngerilor se vede că a durat mai multe secole fără ca Dumnezeu să-Şi manifeste capacitatea de a o opri. Astfel toţi sfinţii îngeri au fost încercaţi şi toţi care astfel au ales, au fost „neascultători . în zilele lui Noe”. 1 Pet. 3:20. 

În declaraţia, „Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui”, familia lui Noe este separată, ca o excepţie, implicând că puţini erau, sau că nu mai erau alţii născuţi integri - din rasa adamică pură (Gen. 6:9). Familia lui Noe deci, includea pe toţi cei necontaminaţi - numai opt persoane. Prin poruncă divină ei au construit corabia şi astfel au dat lumii o mărturie privitoare la intenţia divină de a aduce un potop. 

Mesajul lui Noe în privinţa judecăţii divine printr-un potop părea ridicol. Până la potop nu existase ploaie. Ultimul mare „inel” care atunci a inundat Pământul a fost apă pură. Timp de secole acesta fusese întins pe firmament. Tot Pământul era ca o seră enormă. Nu exista practic nici o schimbare de anotimpuri, nici furtuni, fiindcă marea boltă de apă menţinea o vară continuă. Despre acea perioadă citim: „Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ” (Gen. 2:5). Noe, propovăduitorul dreptăţii, a fost batjocorit şi considerat nebun din pricina credinţei lui în Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai cum au fost şi mai sunt încă batjocoriţi şi alţii din poporul Domnului de către cei care n-au credinţă. 

În sfârşit a venit potopul. „S-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare [bolţii].” Ruperea bolţii de apă a precipitat milioane de tone de apă la poli, formând două valuri uriaşe care au acoperit Pământul până la mare adâncime,

 

mărind adâncurile oceanelor şi scoţând la suprafaţă şi alţi munţi. 

 

 

DISTRUGEREA FIILOR ÎNGERILOR CĂZUŢI

Relatarea despre căderea îngerilor de la poziţia de fii ai lui Dumnezeu la cea de demoni ne ajută să înţelegem de ce a hotărât Dumnezeu potopul pentru a desfiinţa orice urmă a rasei umane, cu excepţia lui Noe şi a familiei sale. Observăm că de la început Dumnezeu a vrut să aibă de-a face numai cu Adam şi cu familia sa. Fiii uriaşi ai îngerilor căzuţi (Nefilim) au venit în existenţă contrar voinţei divine; deci, în mod cuvenit, pentru ei nu s-a prevăzut nimic. Ei n-au avut niciodată dreptul la viaţă şi nici nu vor avea parte de înviere. Pe de altă parte, toţi urmaşii lui Adam, răscumpăraţi prin moartea lui Isus, trebuie să fie recuperaţi din moarte, cu deplină posibilitate de a-şi câştiga viaţa veşnică. 

După potop îngerii-demoni s-au dematerializat - şi-au reluat starea spirituală. Sf. Petru şi Sf. Iuda arată pedeapsa care le-a fost aplicată. „El păstrează pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice, în întuneric, pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea [spirituală] de la început, ci şi-au părăsit locuinţa.” Iuda 6; 2 Pet. 2:4. 

Libertăţile îngerilor căzuţi - demonilor - au fost restrânse. Ei nu mai pot înşela la lumina zilei - nu se mai pot materializa ca înainte. Dar să observăm că specificarea „pentru” sugerează că atunci când „ziua cea mare a mâniei” va veni, acestor îngeri li se va permite să se materializeze şi să devină factori puternici în conflict. Alte scripturi arată că aceşti îngeri căzuţi vor avea mult de-a face cu marele „timp de strâmtorare” cu care se va încheia acest veac şi în care se va inaugura Împărăţia lui Mesia. 

Aceşti îngeri căzuţi au fost aruncaţi în tartar - atmosfera Pământului. Satan, un

 

înger-heruvim de rang superior, este numit prinţul demonilor. Ei nu sunt undeva într-un loc îndepărtat, alimentând focul, ci sunt cât se poate de aproape de omenire. Nefiindu-le îngăduit să se materializeze, ei caută să stăpânească, să demonizeze prin sugestii vizuale şi auditive. Oamenii le-ar respinge dacă le-ar cunoaşte adevăratul caracter. De aceea ei întruchipează morţii, comunicând prin medii spiritiste.

 

 

SFÂRŞITUL ACELUI VEAC

Expresia „sfârşitul lumii” este folosită frecvent în Scripturi. Sf. Petru ne spune că lumea s-a sfârşit prin potop. Însă nu Pământul s-a sfârşit atunci, ci a încetat numai ordinea sau starea de lucruri care predomina înainte de potop. Atunci a fost introdusă o lume nouă, o ordine nouă. Aceasta este în strictă conformitate cu traducerea corectă din limba greacă. Din nefericire traducerile obişnuite au înşelat pe mulţi. Ar fi mai bine dacă am citi „sfârşitul veacului” - nu sfârşitul lumii. 

Veacurile se termină şi sunt urmate de altele, dar Biblia spune că „pământul rămâne pentru totdeauna”, spune că Dumnezeu l-a creat nu în zadar, ci pentru a fi locuit. Până acum n-a putut fi complet locuit şi nici n-a fost locuit în sensul cuvenit al cuvântului. Prin opera Împărăţiei lui Mesia aşternutul picioarelor lui Dumnezeu va fi făcut glorios şi potrivit pentru cei restabiliţi în favoarea Sa. Lucrarea Sa următoare va fi să-l ridice pe om şi să-l restabilească la tot ce a fost pierdut în Eden şi a fost răscumpărat la Calvar. Numai cei incorigibili vor fi distruşi. 

În ordinea cea nouă de lucruri începută cu Noe şi cu familia sa, Dumnezeu i-a îngăduit omenirii să meargă pe propria sa cale şi să-şi realizeze propriile sale scopuri, fără amestec divin, afară doar de unele cazuri extreme. I-a îngăduit lumii să înveţe lecţii în timp ce El Îşi ducea la îndeplinire marele Plan, al cărui centru este Răscumpărarea şi a cărei circumferinţă este Împărăţia lui Mesia, pentru recuperarea omenirii din starea ei decăzută. Rom. 5:12-14. 

Din punct de vedere uman, desfăşurarea Planului lui Dumnezeu durează mult, dar din punct de vedere divin nu este mult,

 

 

căci citim: „Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri” şi „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani”. În cele şase Zile de câte o mie de ani în care S-a odihnit sau S-a abţinut să intervină în afacerile lumii, Dumnezeu a permis domnia răului, dar El are aranjamente complete prin care Mesia, Răscumpărătorul, va restabili deplin pe toţi care vor dori şi se vor supune, la tot ce s-a pierdut prin Adam. Fapte 3:19-22.

 

 

GARANŢIA CURCUBEULUI

Când Noe şi familia sa au ieşit din corabie, L-au recunoscut pe Dumnezeu şi I-au oferit o jertfă; şi Dumnezeu a garantat prin curcubeu că nu va mai distruge omenirea prin potop. Înainte nu mai fusese văzut curcubeul, pentru motivul dat în Biblie, că nu existase ploaie. Mai mult, razele Soarelui nu ajunseseră direct pe Pământ, ci numai prin bolta de apă, având un efect foarte asemănător cu cel de seră. 

Multe schimbări au survenit prin îndepărtarea bolţii de apă: ploi, inundaţii, secetă, furtuni, tornade, căldură extremă şi frig extrem. Acestea erau imposibile sub boltă. Faptul că Noe s-a îmbătat are legătură cu aceasta. Mustul nu fermentase înainte. Deci Noe nu-i putuse cunoaşte efectele ameţitoare. 

Odată cu prăbuşirea bolţii de apă au venit căldura extremă de la tropice şi frigul extrem din regiunile polare, înainte de a fi influenţate de curenţii oceanici. 

Schimbarea trebuie să fi fost aproape instantanee. Avem dovezi pentru aceasta. În Siberia nordică a fost găsită o antilopă prinsă în gheaţă. Ea avea iarbă verde în stomac, ceea ce dovedeşte că moartea a survenit brusc în timp ce păştea. La fel, un mastodont a fost găsit prins în gheaţă, având mâncare între dinţi. Astfel se demonstrează că la poli temperatura era egală cu cea din zonele temperate şi că la un moment dat a venit o schimbare care nu putea fi provocată decât prin ruperea bolţii de apă. Gheţarii cei mari şi gheaţa groasă din regiunile arctice, formate astfel brusc, există de multe secole. Apa nu s-a transformat toată în gheaţă, ci, ca un val uriaş, aceasta a luat cu sine gheţari şi stânci mari peste continentul Americii de Nord şi

 

al Europei de Nord-Vest, după cum oamenii de ştiinţă au descoperit clar. Acestea au tăiat în dealuri cu atâta forţă încât şi-au lăsat urmele pentru totdeauna. Curenţii ecuatoriali, Curentul Golfului şi Curentul Japonez, au topit de atunci mare parte din gheaţa polară.

 

SEMIZEII GRECIEI ŞI EGIPTULUI

Învăţaţii s-au întrebat multă vreme ce bază ar putea avea mitologia greacă? Acum însă, luând seama la Cuvântul sigur al lui Dumnezeu, observăm că îngerii care s-au materializat înainte de potop au fost zeii din mitologie, iar progeniturile lor, uriaşii, au fost semizeii. Această sugestie poate da mult de gândit cugetătorilor. 

Egiptologii au fost uimiţi de descoperirile

făcute în mormintele faraonilor. În unele dintre acestea s-au găsit tăbliţe istorice care urmăreau genealogia faraonilor până la creare - până la primul faraon - Adam. Dar aceste tăbliţe arată mai multe generaţii decât menţionează Biblia, aşa că egiptologii şi-au pierdut încrederea în mărturia Genezei. Ei devin critici şi discreditează relatarea Bibliei, punându-şi încrederea în tăbliţele egiptene. Totuşi ei recunosc faptul că aceste tăbliţe diferă şi se contrazic într-o măsură unele cu altele. Se acceptă că cea mai corectă este Tăbliţa de la Abydos, găsită în mormântul lui Seti I - probabil faraonul care l-a făcut pe Iosif prim-ministru şi despre care se crede că a murit cu 120 de ani înainte de naşterea lui Moise. 

Tăbliţa aceasta are lipsa că nu este atât de lungă ca altele. Dar faraonul Seti I a păstrat pentru noi această tăbliţă cu mare grijă. El a săpat un tunel vertical de 60 picioare în stâncă solidă. La acest nivel zidarii lui au tăiat în piatră scara pe care este înfăţişată Tăbliţa de la Abydos. O copie exactă a ei se găseşte la British Museum. Cu greutăţi şi cheltuieli considerabile am obţinut o fotografie pe care o reproducem. Scopul nostru este să arătăm că cea mai bună dintre relatările egiptene corespunde cu cea din Geneza. 

Lista faraonilor este mai scurtă decât celelalte deoarece omite numele zeilor şi semizeilor. Este istoria egipteană completă a conducătorilor de linie pur umană până la Adam. Mai mult, aceste omisiuni survin la locul potrivit - la vremea potopului.

 

 

 

ADAM (MENA) A FOST FARAON I

Tăbliţa de la Abydos corespunde exact cu Geneza şi este bine confirmată de istoricul grec Herodot şi de cel egiptean Manetho. Ea arată că Adam a fost

primul faraon şi Noe al douăzecilea, iar ceilalţi optsprezece corespund cu Geneza remarcabil de corect. Soţia lui Mena a fost Şeş, în ebraică Işa, femeie. Primul ei fiu a fost Faraon II, în greacă Teta-Khent, vinovatul; în ebraică Kanighi; în latină Athos; în engleză Cain. Pe Abel îl reprezintă ca neîmpotrivitorul. 

Tăbliţa de la Abydos dă aceeaşi ordine ca Moise (Gen. 4-6), întâi linia lui Cain până la Iubal, care a fost Kakan. În acest timp zeii şi semizeii au început să umple Pământul de violenţă. Lista lui Seti omite numele acestora. Toţi semizeii au fost distruşi la potop. Următorul cu titlu regal este Noe. Dar fiindcă el n-a fost din familia lui Cain, Tăbliţa se întoarce menţionând pe Abel, pe Set şi genealogia lui Set exact ca în Geneza (neintitulată), până la Noe. Aceştia, ca faraoni, îşi au încadratura lor regală specifică, dar n-au alt titlu. După Noe (Nofru), Faraon XX, filiaţia merge prin fiul său, Ham (Chamu Chufu). În mod cuvenit ceilalţi fii ai lui Noe sunt ignoraţi, căci Sem şi Iafet au mers în Asia şi în Europa, pe când Ham a mers în Egipt. 

Atât de minunat este confirmată Biblia de inscripţiile care altădată păreau s-o contrazică. 

Moise era „învăţat în toată ştiinţa Egiptului”. El a fost şi profetul lui Iehova şi este confirmat în această calitate de către Isus. Deşi el a trăit la două mii de ani după Adam, istoria face legătura până aproape de timpul lui, aşa cum se vede în diagrama următoare: 

 

Linii trase la scară, aratând suprapunerea celor 930 de ani ai lui

 

Adam, 969 ai lui Metusalem, 600 ai lui Sem, 180 ai lui Isaac, 137 ai lui Levi, 137 ai lui Amram şi 120 ai lui Moise. Suprapunerea a fost de, respectiv, 243 ani, 68 ani, 50 ani, 40 ani, 58 ani şi 31 ani.

 

 

TURNUL BABEL

După mulţi ani de la potop, lumea a început să se populeze. Povestirile transmise prin Noe şi prin fiii săi au fost mai mult sau mai puţin uitate, iar curcubeul făgăduinţei şi-a pierdut mult din semnificaţie. Pierzând încrederea în Dumnezeu, poporul a început să construiască Turnul Babel care să-i scape, fără ajutorul lui Dumnezeu, de un potop viitor. Vai, ce miopie, ca şi în cazul altora care au multă înţelepciune lumească! Scripturile condamnă o asemenea lipsă de credinţă printre

 

creştini, care încearcă să se protejeze pe ei şi interesele lor pământeşti, lăsând pe Dumnezeu şi Planul Său afară din calculele lor. Unii ignoră acum pe Dumnezeu în acelaşi fel, zicând: Să nu aveţi încredere în făgăduinţele Domnului. Dacă aşteptaţi ca Dumnezeu să facă pentru voi, niciodată nu se va face nimic. Cu alte cuvinte, trăim într-un timp când credinţa în voinţa divină, în planul divin şi în făgăduinţe pare să fie pe cale de dispariţie. 

Dumnezeu a rezolvat problema prin încurcarea limbii şi prin împrăştierea  

oamenilor aşa încât să nu mai poată coopera în alte întreprinderi nechibzuite. Biblia se referă la aceasta zicând: „El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge, ca să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat timpuri rânduite şi hotare locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi, bâjbâind, să-L găsească”. 

Diversitatea limbilor este unul din cele mai remarcabile lucruri din lume - o barieră eficientă pentru a împiedica combinaţiile oamenilor prin care să-şi împlinească scopurile egoiste sau păcătoase. Aceasta a întârziat Ziua cea mare a Mâniei. 

Acum barierele limbii cad şi găsim tendinţa omenirii de a se reuni. Cei bogaţi şi cei săraci formează uniuni şi trusturi, toate cu scopul autoprotejării. Domnia regilor şi a prinţilor este ameninţată prin răspândirea limbajului comun şi a informaţiei în rândul maselor. Dacă aceste bariere ar fi căzut acum două mii de ani, rezultatele acestea ar fi venit prea devreme, având în vedere scopurile divine care aranjează afacerile Pământului, ca pregătire pentru Împărăţia lui Mesia care va binecuvânta toată familia umană.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DISTRUGEREA SODOMEI

Locuitorii Sodomei posedau o vale foarte bogată şi comparativ cu alţii evitau acel aspect al blestemului care spunea că pâinea trebuie câştigată cu sudoarea feţei. Aceste condiţii au dus la egoism şi păcat, şi Biblia o acuză că - „trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu întărea mâna celui nenorocit şi a celui lipsit. Ele s-au îngâmfat şi au făcut urâciuni înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, când am văzut lucrul acesta”. Ezec. 16:49, 50. 

 

Dumnezeu a considerat potrivit să facă din distrugerea sodomiţilor un exemplu al soartei păcătoşilor - moarte, nu tortură veşnică, ne spune Sf. Iuda. Isus spune: „A plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi”. Luca 17:29. 

Dar Biblia învaţă că sodomiţii nu sunt distruşi fără nici o speranţă, că mila lui Dumnezeu prin Cristos îi include şi pe sodomiţi, aşa păcătoşi cum au fost. Isus Însuşi spune, ca şi profetul Ezechiel, că la a doua venire a Sa, în Împărăţia Sa Mesianică, El va face o încercare sau judecată a lumii în general, a tuturor celor care n-au avut o ocazie în viaţa actuală. Sodomiţii vor avea atunci ocazia să audă despre harul lui Dumnezeu, să-l accepte şi să se bucure de el. 

Isus a declarat că în epoca aceea glorioasă starea sodomiţilor va fi mai tolerabilă decât a poporului căruia i-a propovăduit la prima venire a Sa. După cum arată El, motivul este că, dacă sodomiţilor li s-ar fi acordat ocazia care li s-a acordat celor din Horazin, Betsaida şi Capernaum, ei s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă; de aceea în timpul viitor de încercare „va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei” decât pentru cei care au auzit şi au respins Mesajul. Mat. 10:15; 11:21-24. 

Profeţia lui Ezechiel (16:49-61) este foarte explicită. Ea spune despre restabilirea şi binecuvântarea lui Israel, şi de asemenea menţionează că sodomiţii vor primi în acelaşi timp favoare de la Dumnezeu - sub Noul Legământ, sub Împărăţia lui Mesia. 

 

 

 

MELHISEDEC, PREOT ŞI ÎMPĂRAT

Melhisedec a fost preot al lui Dumnezeu şi împărat al Salemului (păcii). Avraam l-a recunoscut şi i-a plătit zeciuieli. Dumnezeu a spus profetic că Mesia va fi Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec. Ps. 110:4. 

Evreii au trecut cu vederea această profeţie şi au gândit că tot ce avea legătură cu preoţia în Planul lui Dumnezeu va fi împlinit prin preoţia aaronică, o preoţie care era doar tipică.  

Aşteptarea Împărăţiei şi gloriei Mesianice i-a orbit în privinţa lucrării lui Mesia ca Preot ispăşitor al păcatului. 

Ei n-au văzut că Mesia va fi format din mai mulţi membri. Isus este Capul şi Biserica este corpul Preotului Melhisedec. Pe creştini îi interesează adânc Domnia Mesianică şi faptul că pentru a deveni membri ai Preoţimii Împărăteşti este necesară participarea cu Isus la sacrificiul vieţii pământeşti, cum îndeamnă Sf. Pavel în Romani 12:1. 

Declaraţia că Melhisedec a fost fără tată, fără mamă, fără început al zilelor sau sfârşit al anilor, a pus în încurcătură pe studenţii Bibliei până în anii recenţi. Acum interpretarea este satisfăcătoare şi simplă: Melhisedec este fără tată sau mamă în preoţie. N-a moştenit preoţia. El a fost fără început al zilelor şi al anilor în privinţa funcţiei, prin faptul că nu se află nici o înregistrare despre începutul preoţiei sale şi nici nu s-a prevăzut un succesor al lui. În aceste privinţe el a simbolizat pe Mesia. Evr. 7:1-4. 

Se presupune că Melhisedec a fost unul dintre împăraţii păstori care au invadat Egiptul şi au construit Piramida, prin 2170 î. Cr., care acoperă o suprafaţă de 4,8 ha şi care este cunoscută ca una din cele şapte minuni ale lumii. Astronomii spun că măsurătorile ei arată lungimea anului, greutatea Pământului, distanţa până la Soare etc. Pasajele interioare reprezintă istoria umană: cel descendent, drumul păcatului şi al morţii, cele ascendente, Veacul Legii, Veacul Evanghelic, gloria Bisericii în Împărăţie şi restabilirea umană.

 

 

NECAZURILE LUI IOV ŞI RESTABILIREA SA

Istoria lui Iov, profetul din Uz, contemporan cu Avraam şi cu Melhisedec, este interesantă pentru cei care studiază Biblia. Ne interesează nu numai faptele, ci şi semnificaţia lor simbolică, aflând că experienţele lui Iov reprezintă căderea şi ridicarea din nou a omenirii. 

Iov era un om cu stare, onorat şi prosper. Deodată s-a abătut asupra lui nenorocirea. Un fulger i-a lovit casa unde  

fiii şi fiicele sale sărbătoreau o zi de naştere. Toţi au murit. Apoi şi-a pierdut oile, măgarii, caprele, cămilele şi cirezile. Sub această apăsare şi-a pierdut sănătatea şi s-a umplut de bube din creştet până-n tălpi. Apoi şi-a pierdut prietenii, care au zis că acestea însemnau respingerea lui totală din partea lui Dumnezeu. În cele din urmă soţia s-a întors împotriva lui şi a zis: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” Bietul Iov a dorit şi el să moară şi s-a rugat: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [mormânt], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine [la înviere]!” (Iov 14:13). Mesia va împlini această profeţie. 

Această pierdere a sănătăţii, a puterii, a prietenilor şi a bogăţiei l-a învăţat pe Iov lecţii valoroase. La fel sărmana omenire învaţă lecţii importante despre nevoia îngrijirii divine. 

În providenţa divină Iov a fost restabilit la prosperitate, sănătate etc. El a primit tot atâţia copii, de două ori pe atâţia boi, oi, cămile şi măgari. Studenţii Bibliei spun că în final aşa va fi şi cu omenirea, după Biblie; blestemul păcatului şi morţii va fi îndepărtat - binecuvântarea lui Dumnezeu se va revărsa peste familia umană o mie de ani, redându-le viaţa tuturor celor care au murit şi mai mult decât îndoite binecuvântări pe Pământ. Această lecţie este ilustrată şi prin Anul Jubiliar evreiesc, când toate datoriile se anulau şi oamenii se întorceau la proprietăţile lor iniţiale (Lev. 25:13). Anul jubiliar simbolizează perioada numită „Timpurile Restabilirii”. Fapte 3:19-23.

 

 

ÎN CĂUTAREA UNEI MIRESE PENTRU ISAAC

Studenţii Bibliei sunt de acord că Isaac reprezintă pe Cristos. După cum Avraam a dat pe fiul său Isaac, în care se centra făgăduinţa, pentru a fi sacrificat, tot aşa Tatăl ceresc a dat pe Fiul Său Isus ca jertfă pentru păcat, pentru Adam şi rasa lui, şi L-a primit iarăşi din morţi, după cum Avraam l-a primit în mod figurativ din morţi pe Isaac. Evr. 11:17-19. 

Mireasa lui Isaac, Rebeca, simbolizează Biserica lui Cristos, care va deveni  

mireasa Lui la înviere, la a doua venire a Sa. Corespondenţele sunt remarcabile. Dacă Isaac reprezintă pe Isus, atunci Avraam ar reprezenta pe Tatăl ceresc, iar Eliezer, servitorul trimis să aducă mireasa, ar simboliza lucrarea Spiritului sfânt, a Spiritului Adevărului. 

În vechime obiceiul căsătoriei era diferit de cel de acum. Evident că Dumnezeu a aranjat obiceiurile evreieşti aşa încât să ilustreze lucruri spirituale. Astfel lui Isaac, în loc să-şi caute el însuşi mireasă, i-a căutat Avraam mireasă trimiţând pe Eliezer. În acest fel ilustraţia este completă, după cum a spus Isus: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage îinvităş Tatăl, care M-a trimis”. Ioan 6:44. 

După cum Rebeca a fost găsită cu oile, adăpându-le, la fel cei chemaţi să fie mireasa lui Cristos sunt găsiţi de obicei nu în tovărăşia lupilor, ci a oilor Domnului. Mai mult, Rebeca şi oile au fost găsite la fântână, simbolizând dorinţa clasei Turmei Mici după Apa Vieţii - fântâna reprezentând Biblia. 

Rebeca a fost găsită dând apă turmei, reprezentând bine pe acei care vor fi aleşi de Isus în clasa Miresei Sale. El caută nu pe aceia care vreau să stăpânească peste oi, ci pe aceia care le hrănesc, le înviorează şi le servesc. 

Rebeca a fost binecuvântată astfel: „Să ajungi mama a mii de zeci de mii” (Gen. 24:60). Studenţii Bibliei înţeleg din aceasta că Biserica lui Cristos va fi ca o mamă pentru milioanele din rasa lui Adam la regenerare, iar Răscumpărătorul glorificat va fi „Părintele veşniciei”. Isa. 9:6.

 

 

 

SCARA DIN VISUL LUI IACOV

Orice ar spune scriitorii neinspiraţi spre a-l condamna pe Iacov, scriitorii inspiraţi ai Bibliei nu spun nimic condamnabil despre el, ci spun multe spre lauda lui. Credinţa lui a fost în mod special lăudată. 

Iacov a fost moştenitorul recunoscut al marelui Legământ făcut de Dumnezeu cu bunicul său, Avraam. Făgăduinţa a fost atât de importantă şi credinţa în ea atât de necesară, încât Dumnezeu a întărit-o mai târziu prin jurământul Său.  

Înţelepciunea divină arătase mai dinainte că binecuvântarea nu va veni prin Ismael, ci prin Isaac. Gen. 21:12. 

Sf. Pavel spune că decizia divină fusese luată înainte ca Iacov sau Esau să facă ceva legat de alegere. Dumnezeu preorânduise ca binecuvântarea să vină prin Avraam, Isaac, Iacov şi familia lui Iacov, fiii lui Israel. Rom. 9:11, 12. 

Esau iubea plăcerile şi sportul. Iacov, fratele lui geamăn, născut cu o clipă mai târziu, iubea Făgăduinţa Avraamică şi socotea toate bunurile pământeşti fără valoare în comparaţie cu obţinerea acelui premiu. Într-o zi amândoi erau flămânzi; Iacov îşi pregătise o mâncare, dar în loc să-i dea fratelui său jumătate, el i-a oferit-o toată în schimbul moştenirii făgăduinţei făcute lui Avraam. Esau a acceptat bucuros, apreciind că mâncarea era mai preţioasă decât o făgăduinţă care părea că nu se va împlini niciodată. Gen. 25:31-34. 

Mama lui Iacov, cunoscând lipsa de caracter a lui Esau, a tras concluzia că Iacov, cumpărându-şi dreptul de întâi-născut, s-ar putea da drept Esau şi ar putea obţine binecuvântarea. Ea ştia că aceasta însemna pentru el pierderea casei şi primejduirea vieţii. Fugind de acasă, Iacov s-a culcat noaptea lângă drum şi a visat o scară care pornea de la piatra sa de căpătâi şi ajungea până la cer, iar îngerii urcau şi coborau pe ea. Visul reprezenta împlinirea Legământului Avraamic, care-l interesa mult pe Iacov, restabilirea păcii şi legăturii între Cer şi Pământ.

 

 

RECUNOAŞTEREA HAINEI LUI IOSIF

Iacov devenise patriarh, tatăl celor doisprezece fii, cei mai mici fiind Iosif şi Beniamin. Cei zece păzeau turma. Iosif a mers ca mesager al tatălui să vadă ce fac şi să le ducă merinde. Fiind geloşi, aceştia îl urau şi l-au vândut rob în Egipt, iar haina lui cea elegantă au luat-o, au mânjit-o cu sângele unui ied şi cu ţărână şi i-au dus-o tatălui. Iacov a recunoscut haina lui Iosif şi cu inima sfâşiată a plâns cu amar: „Plângând mă voi coborî la fiul meu în şeol” (Gen. 37:35). Şeol este deci  

cuvântul ebraic pentru mormânt. 

Aceasta este prima utilizare a cuvântului şeol în Biblie. Şeol este singurul cuvânt tradus prin iad în Vechiul Testament, în Versiunea Comună. Toţi cercetătorii admit acum că acesta înseamnă de fapt mormânt, starea morţii. Iacov nu s-a gândit că preaiubitul său fiu a mers într-un şeol de tortură veşnică şi nici că el însuşi se va coborî acolo la el. Iacov n-a ştiut despre un loc aşa cum îl descriu Dante şi alţii. 

Explicaţia este simplă. În literatura engleză veche, cuvintele „iad”, „mormânt” şi „groapă” erau folosite alternativ, ca şi în traducerea din Vechiul Testament. În traducerea noastră obişnuită a Bibliei, şeol este tradus mormânt sau groapă de mai multe ori decât iad. Echivalentul lui în Noul Testament în greacă este hades şi de asemenea înseamnă mormânt, groapă, după cum admit toţi cercetătorii. Isus a fost în hades, şeol, dar prin putere divină a fost înviat a treia zi din mormânt, din starea morţii. 

Traducătorii Bibliei Revizuite au refuzat să traducă aceste cuvinte, şeol şi hades, prin cuvântul nostru iad, fiindcă schimbarea treptată a limbii i-a dat acestuia un sens complet diferit de cel avut iniţial - mormânt. Vezi notele de subsol la Psalmii 55:15; 86:13. 

Dar traducătorii instruiţi n-au putut fi de acord să redea aceste cuvinte groapă şi mormânt, şi le-au lăsat netraduse. Compară traducerile şi subsolul la Isaia 14:9, 11.

 

 

 

 

„PERII MEI ALBI ÎN MORMÂNT”

Iosif, vândut ca rob în Egipt, era sub supraveghere divină. Încercările şi necazurile i-au dezvoltat credinţa. În final Dumnezeu l-a onorat în Egipt cu primul rang după faraon. Conform visului său, au fost şapte ani de bogăţie şi şapte ani de secetă şi foamete. Procedând după visul său, în calitate de reprezentant al împăratului, Iosif a făcut în primii şapte ani destule provizii încât să le ajungă oamenilor în timpul foametei. Astfel Iosif a fost salvatorul lor - dătătorul lor de  

viaţă. 

Iosif a fost un tip al lui Isus, care, respins de fraţii Săi, poporul Israel, a fost înălţat de Tatăl la glorie şi putere. Iosif, dându-le pâine, a fost salvatorul vieţii egiptenilor. Isus, în timpul domniei Sale, va fi salvatorul vieţii omenirii, dând celor doritori şi ascultători Pâinea vieţii veşnice. 

Foametea a afectat şi familia lui Iacov. Cei zece fii au mers în Egipt să cumpere grâu, dar nu l-au recunoscut pe Iosif care era prinţul faraonului. Iosif i-a întrebat dacă nu erau spioni, şi despre familia lor. Apoi le-a dat grâu, spunându-le că foametea va continua şi că vor mai avea nevoie de grâu, dar dacă mai veneau în speranţa să primească, trebuia să vină cu ei şi fratele lor mai mic pentru a dovedi că povestea lor era adevărată. Beniamin era fratele bun al lui Iosif. 

Venind timpul să plece iarăşi după grâu în Egipt, Iacov n-a vrut să-l lase pe Beniamin până când fraţii au refuzat să meargă fără el. El a spus atunci: Luaţi băiatul, dar dacă nu mi-l aduceţi înapoi viu, aceasta va însemna moartea mea, cu durere îmi veţi coborî perii mei albi în şeol - mormânt. 

Acesta este al doilea loc în Biblie unde apare cuvântul şeol, care de fapt înseamnă mormânt, dar este tradus greşit iad, de treizeci şi una de ori în Versiunea Comună a Bibiei (engleze - n. e.). Este singurul cuvânt din Biblie redat iad după 4150 de ani de la căderea lui Adam. Echivalentul pentru şeol în Noul Testament este hades. Vezi referinţa Sf. Petru la Psalmul 16:11 în Faptele Apostolilor 2:27.

 

 

IOSIF ŞI FRAŢII SĂI

La timpul cuvenit Iosif li s-a descoperit fraţilor săi. După ce le-a vorbit aspru, le-a oferit un ospăţ, trimiţându-le mâncare de la propria masă. Ei erau uimiţi şi înspăimântaţi, întrebându-se ce însemna această bunăvoinţă. Apoi, scoţând afară pe servitorii egipteni, Iosif li s-a descoperit fraţilor săi, asigurându-i de iertarea lui şi că Dumnezeu făcuse ca toate experienţele grele să lucreze spre binele lui, şi că el era fericit să fie salvatorul vieţii egiptenilor, sub îndrumarea providenţială care-l trimisese în Egipt. Gen. 45:4-8. 

Cercetătorii Bibliei presupun că dacă Iosif este un simbol al lui Cristos şi al Bisericii Sale, înălţată la onorurile Împărăţiei, fraţii lui Iosif ar reprezenta pe evrei, iar egiptenii pe restul omenirii. Dacă acest lucru este adevărat, înseamnă că nici evreii, nici neamurile n-ar trebui să se teamă de glorioasa înălţare a lui Mesia. Dimpotrivă, Preamăritul care a fost răstignit pregăteşte un mare „ospăţ de bucate gustoase” pentru întreaga lume,

 

inclusiv pentru fraţii Săi, care L-au vândut spre a fi răstignit. Isa. 25:6. 

Puterea lui Iosif a constat în cunoaşterea făgăduinţei divine făcute lui Avraam. Cunoaşterea Planului lui Dumnezeu este desigur indispensabilă. Încrederea în Dumnezeu a fost secretul credincioşiei tuturor vrednicilor din trecut. Acelaşi principiu este adevărat şi acum. Pare să fie adevărat, cum se afirmă uneori, că nelegiuirea creşte pe măsură ce Critica Radicală distruge credinţa în Biblie şi în făgăduinţele ei. 

Mai târziu, când israeliţii s-au mutat în Egipt, vedem credinţa lui Iosif manifestându-se în cererea pe care el a făcut-o pe patul de moarte. El a zis: „Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta [Egipt] în ţara pe care a jurat-o lui Avraam [Canaanul]”. El a cerut ca israeliţii să-i ducă oasele în Canaan (Gen. 50:24,25). Pentru studenţii Bibliei diferitele experienţe ale lui Iosif par să simbolizeze experienţele lui Isus şi ale Bisericii Sale - în suferinţă şi în slava şi cinstea care urmează.

 

 

LA RUGUL APRINS

Moise s-a dovedit a fi mare în toate sensurile cuvântului. Abia născut, el a fost pus de părinţii săi credincioşi printre trestiile de pe malul Nilului, unde l-a găsit prinţesa egipteană care l-a înfiat. În siguranţă în mijlocul vrăjmaşilor, el a primit o bună educaţie „în toată înţelepciunea egiptenilor”. Avea onorurile curţii egiptene, dar era prea patriot ca să se bucure de ele în timp ce neamul lui suferea persecuţii amare. Hotărât să-şi ajute fraţii, el a ucis un supraveghetor egiptean. A fost însă dezamăgit că fraţii

 

săi nu i-au apreciat străduinţele de a-i ajuta, ci l-au pârât ca trădător al Egiptului. 

A fugit în Madian unde a stat patruzeci de ani. Când a sosit timpul lui Dumnezeu, el a fost trimis să elibereze pe poporul său Israel, dar acum era timid şi se temea de neputinţa sa. Prin poruncă divină Aaron a devenit purtătorul lui de cuvânt şi i-a spus lui faraon mesajul că Israel trebuia lăsat să plece. Moise a primit această însărcinare la rugul aprins - un arbust cu totul în flăcări dar care nu se consuma. Mesagerul Domnului a folosit acest mijloc pentru a comunica mesajul divin într-o manieră impresionantă şi pentru a-i da lui Moise curaj şi încredere în misiunea sa. 

Adevărul acestei naraţiuni este confirmat de Isus. Anumiţi Saduchei, negând învierea, au căutat să-L prindă în cursă întrebându-L a cărui soţie va fi acea femeie care în decursul vieţii ei avusese şapte soţi. În răspunsul Său, Isus a apărat doctrina învierii. El a declarat că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Moise, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov”, aceasta însemna desigur că Avraam, Isaac şi Iacov trebuiau să învie. Saducheii negau învierea şi viaţa viitoare. Dimpotrivă, Cuvântul lui Dumnezeu prin gura îngerului a dovedit că va fi o înviere a morţilor. Dumnezeu a vorbit astfel despre lucruri care nu erau ca şi cum ar fi deja. „Pentru Dumnezeu toţi sunt vii”, în sensul că prin Cristos El a pregătit trezirea tuturor, „la timpul cuvenit”.

 

 

 

INSTITUIREA PAŞTILOR

Moise şi Aaron i-au dus de mai multe ori lui faraon mesajul lui Dumnezeu, „Lasă pe poporul Meu să plece!” De mai multe ori au fost trimise pedepse pentru că faraon a refuzat să-i lase să plece. De fiecare dată faraon a spus că dacă plăgile ar fi oprite i-ar lăsa să plece şi de fiecare dată şi-a călcat cuvântul. Scripturile spun: „Te-am lăsat să rămâi în picioare îpe faraonş, ca să se vadă în tine puterea Mea”. Se poate interpreta că Dumnezeu ar fi putut ridica un alt prinţ pe tronul Egiptului. El însă a favorizat pe

 

acest faraon anume datorită încăpăţânării sale mari, îndărătniciei şi egoismului. 

Scriptura declară că Dumnezeu a împietrit inima lui faraon. Explicaţia este că bunătatea lui Dumnezeu i-a împietrit inima. Bunătatea şi generozitatea divină s-au arătat prin retragerea plăgilor de îndată ce faraon promitea să facă bine. Aceasta, în loc să-l îndemne la iubire şi ascultare, i-a crescut încăpăţânarea. După ce fiecare plagă trecea, îşi zicea că celelalte nu puteau fi mai rele. A plătit scump pentru sfidarea sa. Exod. 4:21; 7:3; 14:4. 

Plaga a zecea a fost decisivă. Întâii-născuţi egipteni au murit, dar întâii-născuţi israeliţi, fiind sub sângele stropit, au fost în siguranţă. Dumnezeu a ilustrat astfel „Biserica întâilor-născuţi”, care sunt „chemaţi” acum din lume. După glorificarea lor prin Întâia Înviere, ei vor fi „preoţimea împărătească”, leviţi spirituali, care să binecuvânteze întregul Israel, iar prin Israel toate familiile Pământului. 

Studenţii Bibliei cred că noaptea Paştelui de atunci a simbolizat Veacul Evanghelic ce ţine de aproape două mii de ani, când cei concepuţi de spirit, Biserica întâilor-născuţi, sunt cruţaţi sau salvaţi într-un mod special, sunt făcuţi părtaşi firii dumnezeieşti şi participanţi în Împărăţia Mesianică la binecuvântarea celor născuţi mai târziu, în timpul Domniei lui Mesia. Sângele stropit pe pragul şi pe stâlpii uşii simbolizează credinţa în sângele lui Cristos.

 

 

 

EXPERIENŢELE ISRAELIŢILOR ÎN PUSTIE

În pustie Israel a învăţat lecţii de credinţă. Dumnezeu le-a trimis mană. Mana cădea noaptea în grăunţe foarte mici. Era nevoie de timp şi răbdare pentru a o aduna şi a o pregăti. Aceasta era nu numai o necesitate, dar confirma şi sentin ţa divină, „în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ”. Munca este una din lecţiile cele mai valoroase pentru noi. Fără ea rasa noastră ar fi decăzut încă şi mai mult. Ţările în care munca este o necesitate  

atestă aceasta prin inteligenţa lor mai mare. 

Isus spune că El Însuşi este Mana antitipică sau Pâinea din Cer, din care noi trebuie să ne împărtăşim dacă vrem să avem viaţă ve şnică. Ioan 6:48-58. 

Conspiraţia lui Core şi a tovarăşilor săi împotriva conducerii lui Moise a sfârşit prin coborârea lor de vii în adânc (în ebraică, şeol). Astfel toţi împotrivitorii lui Mesia vor pieri în moartea a doua. Fapte 3:23. 

Dumnezeu a trimis israeliţilor o rezervă miraculoasă de prepeliţe. Versiunea Comună permite ipoteza că prepeliţele au căzut în jurul taberei într-un strat gros de câteva picioare. Criticii găsesc că acesta este un lucru absurd. Gândul corect şi raţional este că prepeli ţele, ostenite după zborul peste Marea Roşie, au zburat doar la câteva picioare înălţime, de unde israeliţii au putut prinde în cantitate mare. 

Lecţia din Lovirea Stâncii este demnă de remarcat. Când oamenii au fost însetaţi, Moise a lovit o stâncă în numele Domnului, de unde a ţâşnit apă şi poporul s-a înviorat. Sf.Pavel spune că aceasta ilustra profetic pe Cristos, care prin moartea Sa furnizează Apa Vieţii pentru toţi — care sunt israeliţi adevăraţi. 

Israeliţii au fost atacaţi de o plagă, a „şerpilor veninoşi”. Prin îndrumare divină Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a ridicat pe o prăjină. Israeliţilor li s-a spus să se uite la acel şarpe ca să fie vindecaţi. „Şerpii veninoşi” reprezintă păcatul care a adus moartea. Dumnezeu a făcut prin răstignirea lui Cristos pregătiri de viaţă pentru lumea muşcatăde păcat. El a fost tratat ca păcătos, pentru ca păcătoşii să poată fi eliberaţi din păcat şi

 

moarte.

 

 

LEGĂMÂNTUL DE LA MUNTELE SINAI

Moise a servit ca mijlocitor între Dumnezeu şi Israel la Sinai. Poporul s-a învoit să ţină Legea divină. Dumnezeu le-a promis că ţinând-o perfect vor avea viaţă veşnică. Mai mult, atunci ei vor putea împlini condiţiile de jertfire ale Seminţei lui Avraam, simbolizate prin jertfirea lui Isaac, şi vor moşteni făgăduinţa, „Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta”. Deut. 5:1-6; Gen. 22:18. 

Poporul a acceptat bucuros aranjamentul, zicând: „Vom face tot ce a zis DOMNUL”, fără să-şi dea seama de sensul deplin al Legii. Isus a explicat Legea zicând că ea înseamnă să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Evreii, imperfecţi ca toţi oamenii, n-au putut ţine această Lege perfectă. Fiind nevrednici de viaţă, ei n-au putut să răscumpere pe alţii şi ca atare n-au putut binecuvânta alte popoare. 

Când s-au descurajat, Dumnezeu i-a asigurat că mai târziu va face cu ei un Legământ Nou, mai favorabil, printr-unul mai mare ca Moise, care-i va ajuta să iasă din starea lor decăzută şi-i va pregăti să fie canalul binecuvântării divine pentru oameni. Ier. 31:31; Mal. 3:1-3. 

La timpul cuvenit a venit Isus, Mesia cel făgăduit, dar nu glorios cum Îl aşteptaseră, ci umil, să moară pentru păcat. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” - L-au răstignit (Ioan 1:11). Totuşi Isus a început să aleagă pe israeliţii spirituali, sămânţa spirituală a lui Avraam. El a acceptat întâi pe evreii credincioşi (Rom. 11:7). Dar n-au fost destui pentru a completa numărul prestabilit al Aleşilor.

 

De aceea chemarea pentru sămânţa spirituală a trecut la neamuri. De peste 1800 de ani El adună sămânţa spirituală a lui Avraam, sfinţii din orice popor şi sectă. Când numărul lor se va completa, ei vor fi canalul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor Pământului, după făgăduinţa făcută lui Avraam. Gal. 3:29.

 

 

TABERNACOLUL TIPIC

Dumnezeu a ştiut dinainte că israeliţii vor fi incapabili să împlinească Legământul Legii, şi deşi El a dat instrucţiuni amănunţite în privinţa Tabernacolului şi a jertfelor legate de el, totuşi aceasta a fost numai pentru învăţăturile pe care voia să ni le dea nouă. Tabernacolul, prin Curte, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, prin mobilier, preoţi şi sacrificii, ilustrează aspectele cele mai importante ale planului divin. 

Sf. Pavel ne informează că viţelul de jertfă pentru păcat din Ziua Ispăşirii simboliza pe Isus în trup. Junghierea viţelului reprezenta jertfa lui Isus, începută la botezul Său. Isus în sacrificiul Său a fost şi antitipul Marelui Preot. Oferirea tămâiei pe Altarul de Aur reprezenta străduinţele inimii lui Isus de a face voia Tatălui. 

Ducerea sângelui în Sfânta simboliza consacrarea preotului antitipic, vălul simbolizând astfel moartea voinţei Sale, prin care El a fost acceptat ca Nouă Creaţie. Marele Preot, trecând pe sub văl, simboliza pe Omul Isus vărsându-Şi sufletul la Calvar, dându-Şi în moarte trupul pe care I l-a pregătit Dumnezeu. 

Marele Preot stropind Capacul Ispăşirii simboliza pe Isus, chiar în cer, oferind dreptăţii întâi propria Sa jertfă, apoi jertfa Bisericii Sale. Cu sângele ţapului (al Bisericii) nu se putea face nimic, până când sângele viţelului (al lui Isus Cristos) îl făcea sfânt şi acceptabil. 

Marele Preot, spălându-se şi îmbrăcându-se în Curte, reprezenta Cristosul complet, schimbându-se din „corpul umilinţei” în starea de glorie şi putere. Marele Preot îmbrăcat în hainele sale de slavă reprezenta pe Mesia, împuternicit să binecuvânteze omenirea. Exod. 28:2; Filip. 3:21. 

 

 

Aaron binecuvântând poporul reprezenta pe Mesia la a doua venire a Sa binecuvântând pe toţi cei care vor deveni israeliţi adevăraţi în timpul Domniei Mesianice. Strigătele poporului şi căderea cu faţa la pământ reprezentau recunoaşterea sfârşitului domniei păcatului şi a morţii. Ridicarea lor reprezenta învierea.

 

 

TRECEREA IORDANULUI

După o călătorie de patruzeci de ani prin pustie, israeliţii au ajuns în sfârşit la Iordan şi li s-a arătat pe unde să treacă dincolo, sub conducerea lui Iosua. Între timp Moise a murit pe Muntele Nebo, după ce l-a binecuvântat pe Iosua. Deut. 4:21, 22; 9:1; 32:48-52; 34:5, 9. 

Un miracol extraordinar le-a permis atunci israeliţilor să treacă prin albia Iordanului în Canaan, apele fiind despărţite. Totul a fost atât de bine sincronizat de Domnul, încât atunci când picioarele preoţilor care duceau Chivotul au atins marginea apei, aceasta a început să scadă. Preoţii au înaintat în timp ce apa scădea şi au stat în mijlocul Iordanului până când toată oştirea lui Israel a trecut dincolo. Ios. 3:3-17. 

Necredinţa a privit batjocoritor acest incident, ca o imposibilitate, dar cercetările recente arată că miracolul a avut loc şi arată mijloacele pe care le-a folosit Domnul. Să se ştie că orice miracol este uşor din punct de vedere divin. Totuşi, Dumnezeu chiar şi în miracole lucrează de obicei prin mijloace naturale. Acum s-a constatat că apele au fost blocate la câteva mile mai sus de locul de trecere, în locul numit Adam. Un deal mare a alunecat în râu, umplând albia, reţinând apele şi formând mici lacuri. Apoi treptat apa şi-a croit drum. Atunci israeliţii au trecut Iordanul „pe uscat”. 

În antitip trecerea Iordanului ar însemna faptul că poporul lui Dumnezeu trece acum de la moarte la viaţă, prin credinţă în sângele lui Isus. Noua viaţă fiind începută, ei umblă prin credinţă, şi prin credinţă luptă lupta cea bună, în numele Domnului şi sub îndrumarea Lui. Şi numele Iosua înseamnă Isus, Mântuitor, Eliberator. 

 

 

În legătură cu tipurile şi profeţiile din trecut, apostolii ne spun că Legea a fost o umbră a lucrurilor mai bune care aveau să vină mai târziu şi că acele lucruri au fost scrise pentru instruirea specială a Bisericii. Rom. 15:4; Evr. 10:1.

 

 

ZIUA CEA LUNGĂ A LUI IOSUA

Naraţiunea biblică despre ziua cea lungă a lui Iosua are un oarecare temei. Unii dintre cei care studiază Biblia susţin că după textul ebraic ziua a fost întunecoasă, că Soarele n-a strălucit deloc - un lucru extrem de neobişnuit pentru Palestina. Vrăjmaşii lui Iosua erau adoratori ai Soarelui, iar întunericul din ziua aceea prevestea eclipsarea zeului lor. În naraţiune, grindina extraordinară care a ucis atât de mulţi oameni pare să fie în armonie cu această interpretare - că ziua aceea a fost întunecoasă şi nu luminoasă - că întunecarea Soarelui şi a Lunii a fost într-adevăr un mare fenomen de care Iosua s-a folosit pentru a pune pe vrăjmaşi în încurcătură, poruncind Soarelui şi Lunii să stea ascunse. Ios. 10:11-14. 

Cealaltă explicaţie este tot aşa de logică. Se presupune că Soarele a fost vizibil în timpul zilei şi că nori grei au reflectat razele Soarelui până seara târziu - până a răsărit Luna, aşa încât n-a fost lipsă de lumină. 

Oricare din explicaţii este satisfăcătoare. Este absolut inutil ca cineva să se poticnească în această naraţiune a Bibliei. 

Triumful micii armate a lui Ghedeon asupra unei oştiri simbolizează victoria finală a lui Cristos şi a urmaşilor Săi asupra oştirilor păcatului. Vasele sparte simbolizează jertfirea de sine pentru a lăsa ca lumina să strălucească - trompetele simbolizează mesajul Evangheliei, iar sabia, Cuvântul lui Dumnezeu. Despre Ghedeon şi despre fraţii săi se spune că fiecare semăna cu un fiu de împărat. Cristos şi urmaşii Săi sunt asemenea lui Dumnezeu la caracter. Jud. 7:16-25; 8:18. 

 

Fiica lui Iefta n-a fost jertfită în moarte ca împlinire a jurământului tatălui ei. Ea a jurat doar să rămână fecioară şi în chip figurativ a murit pentru lume după ce a petrecut un timp scurt în tovărăşia prietenelor ei fecioare. Biblia este simplă şi raţională dacă este înţeleasă. Jud. 11:30-40. 

Înfrângerea madianiţilor de către armata lui Ghedeon şi dedicarea fiicei lui Iefta ca să rămână fecioară aparţin de perioada judecătorilor, Iosua fiind primul dintre aceştia. Fapte 13:19, 20.

 

 

DAVID UNS DE SAMUEL

Istoria alegerii lui David, copilul păstor, pentru a fi împăratul lui Israel, este plină de interes atât pentru bătrâni cât şi pentru tineri. Profetul Samuel care l-a uns a fost îndrumat în mod special de Domnul. Samuel însuşi fusese dedicat Domnului din tinereţea sa. Când a venit timpul să ungă un succesor al împăratului Saul, toţi fiii lui Isai au trecut prin faţa lui. Ei alcătuiau o familie frumoasă; şi lăsându-i să treacă unul după altul, credea că următorul va fi cel potrivit, dar Dumnezeu l-a îndrumat altfel. David, băieţandrul care era la oi, n-a fost luat în considerare până după ce toţi ceilalţi au fost examinaţi fără rezultat; atunci a fost adus David şi Domnul a indicat că acesta trebuia uns. 1 Sam. 16:1-13.

Istoria lui David prezintă un interes special pentru noi, fiindcă numele lui înseamnă „preaiubit” şi fiindcă el simbolizează pe Cristosul - Isus şi fraţii Săi credincioşi, Biserica, iubiţi de Dumnezeu în mod deosebit, Aleşii, care vor moşteni Împărăţia Mesianică. 

David a fost uns cu mulţi ani înainte de a deveni împărat. Tot aşa şi Cristos, a primit ungerea Spiritului sfânt la botezul Său, iar Biserica a primit ungerea la Cincizecime - cu mulţi ani înainte de stabilirea Împărăţiei Mesianice. Încercările şi suferinţele lui David urmau să-l pregătească pentru funcţia sa de împărat. Tot astfel încercările şi greutăţile Cristosului, Cap şi Corp, îi potrivesc şi-i pregătesc pentru Împărăţie. 

În Israelul tipic, funcţia preoţească era cu totul separată de cea împărătească, dar în Cristos aceste două funcţii se combină. Acest lucru a fost ilustrat prin funcţia dublă a lui Melhisedec, preot pe tronul său, sau preot-împărat. Tot aşa Cristosul, Cap şi Corp, va fi o Preoţime

 

 

Împărătească antitipică, domnind o mie de ani. Aceasta este în armonie cu ceea ce spune Sf. Petru: „Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor . ca să fie al Lui”. Este în armonie şi cu declaraţia că aceia care au parte de Întâia Înviere vor fi împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni cu Cristos o mie de ani. Apoc. 20:6; 5:10; 1 Pet. 2:9.

 

 

CRUŢAREA VIEŢII ÎMPĂRATULUI SAUL

Împăratul Saul a fost primul împărat al lui Israel. El era înalt, mai presus decât fraţii săi, şi din punct de vedere uman era ideal. Avea şi înţelepciune considerabilă. De fapt aceasta l-a dus la eşec. A trecut cu vederea că împărăţia lui era diferită de toate celelalte şi a încercat să domnească după maniera celorlalţi împăraţi. În cazul lui Israel, Dumnezeu a declarat că El Însuşi era Împăratul lor, iar persoana de pe tron era de fapt reprezentantul Său şi trebuia să fie îndrumată de El în toate. Fiindcă David era doritor în inimă să facă toate aceste lucruri şi ori de câte ori afla că greşise era foarte dispus să regrete, se spune despre el că era „un om după inima lui Dumnezeu”. Inima lui era dreaptă. 

Ungerea lui David a fost ţinută secret, dar cu toate acestea Saul a început să vadă că favoarea lui Dumnezeu era cu David şi că poporul Israel îl iubea, în special după ce a biruit pe Goliat şi a câştigat o serie de bătălii. Împăratul Saul dorea în mod egoist ca propria sa familie să continue la tron şi ca atare era înclinat să-l distrugă pe David. L-a scos în afara legii şi cu orice ocazie a căutat să-l omoare şi astfel să împiedice scopul lui Dumnezeu. 

David, dimpotrivă, în două împrejurări a avut la dispoziţia sa viaţa lui Saul şi totuşi n-a luat-o. Prin aceasta el a fost un om după inima lui Dumnezeu. Dumnezeu a dispus ca el să fie uns şi i-a dat tronul. David a aşteptat până când a venit timpul Domnului. Cruţând viaţa lui Saul, el a acţionat în armonie cu voinţa Domnului: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi nici un rău prorocilor Mei!” Împăratul Saul era unsul lui Dumnezeu; şi Dumnezeu trebuia să-l detroneze şi să-i dea lui David tronul la timpul Său cuvenit. Şi El i

 

l-a dat. 

Ce valoare ar avea pentru noi toţi dacă am învăţa această lecţie de răbdare şi de aşteptare a Domnului, ca El să conducă la timpul şi în felul Său propriu. Acesta a fost şi spiritul lui Isus: „Facă-se, nu voia Mea [ca om], ci a Ta [Tată divin]!” Luca 22:42.

 

 

SOARTA AMALECIŢILORSe pare că împăratul Saul n-a intrat niciodată în spiritul poruncilor Domnului. El a manifestat totdeauna încăpăţânare; chiar şi atunci când i s-au dat îndrumări speciale prin profetul Samuel, el s-a abătut şi a fost mustrat. Una din greşelile lui Saul a fost când, cerându-i-se să nimicească şi să alunge pe amaleciţi, el nu s-a supus cu totul. L-a cruţat pe împărat etc. 

Mulţi au considerat ciudat faptul că Dumnezeu a dat astfel de porunci cum este aceasta şi altele asemănătoare. Explicaţia cea mai satisfăcătoare este că lumea întreagă se află sub sentinţa morţii şi că are puţină importanţă dacă oamenii mor de ciumă, foamete sau sabie. Se spune că răutatea amaleciţilor ajunsese la culmea ei, întocmai ca aceea a sodomiţilor. Hotărârea divină a fost exterminarea lor. 

Dacă oamenii nimiciţi ar fi fost trimişi în chin veşnic, aşa cum credeam şi noi odinioară, faptul ar fi fost îngrozitor. Dar tot aspectul se schimbă dacă recunoaştem că Dumnezeu a pregătit şi pentru amaleciţi şi pentru sodomiţi o înviere, asigurată prin moartea lui Cristos. După cum am văzut deja, sodomiţii vor avea privilegiul să se întoarcă la „starea lor de mai înainte” şi la desăvârşirea umană. Astfel, toţi cei care nu primesc cunoştinţa despre Dumnezeu în viaţa prezentă vor avea această ocazie în timpul domniei lui Mesia. O altă ilustraţie în aceeaşi direcţie este aceea a armatei lui Sanherib, care a fost lovită într-o noapte de îngerul Domnului, probabil o furtună de nisip. 2 Împ. 19:35, 36. 

În veacurile întunecate, când Biblia nu era la îndemâna poporului, s-au acumulat denaturări grosolane ale caracterului lui

 

Dumnezeu şi ale învăţăturilor Bibliei. Biblia era foarte scumpă şi numai puţini o aveau; în afară de aceasta, foarte puţini ştiau să citească. Poporul nu ştia că adorarea unei zeităţi care chinuie veşnic însemna adorarea lui Moloh, pe care Dumnezeu o condamna în mod special. Lumina aurorei Epocii Noi ne arată caracterul lui Dumnezeu plin de iubire şi aruncă lumină asupra Bibliei, făcând învăţăturile ei mai raţionale. Prov. 4:18.

 

VRĂJITOAREA DIN ENDOR

Am menţionat deja că după potop îngerii căzuţi au fost opriţi să se materializeze. De atunci ei au căutat să influenţeze omenirea altfel. Puţini ar avea comunicare cu ei dacă ar cunoaşte caracterul lor adevărat; prin urmare ei se prezintă ca fiind prietenii şi rudele noastre care au murit. Astfel încearcă să comunice cu cei vii prin „medii”, care sunt înşelate, altfel n-ar servi ca „medii” pentru demoni. Isa. 8:19; Deut.18:9-12. 

În vechime aceste medii se numeau vrăjitoare, vrăjitori, necromanţi. Ei aveau „spirite familiare” sau erau familiari cu spiritele care au fost neascultătoare în zilele lui Noe. Dumnezeu prevenise pe israeliţi împotriva acestor spirite rele şi a mediilor. El a spus să nu-i fie permis nici unui astfel de mediu să trăiască în ţara lui Israel. Ele puteau lucra printre neamurile care nu erau în grija divină, dar Saul, reprezentantul lui Dumnezeu, a primit porunca să le nimicească pe toate acestea. 

Când împăratul Saul a pierdut tovărăşia lui Dumnezeu, care a refuzat să mai comunice cu el, acesta s-a dus să ceară sfatul unei vrăjitoare din Endor şi i-a cerut să-l trezească pe profetul Samuel care între timp murise. Spiritele rele au personificat destul de uşor pe Samuel şi vrăjitoarea i-a dat împăratului mesajul în numele lui, în timp ce Samuel era mort şi nu putea da sau primi nici un mesaj. Împăratul Saul n-a văzut nimic, ci a primit doar un răspuns de la vrăjitoare care a zis că ea îl văzuse şi-l auzise pe Samuel. 

Spiritele rele au mijloace de a afla multe lucruri despre viitor. Dar în acele împrejurări oricine ar fi putut cunoaşte soarta lui Saul şi a armatei sale.

 

Împăratul însuşi ştia ce-l aşteaptă. Tocmai aceasta l-a tulburat şi l-a făcut să caute pe vrăjitoare, contrar poruncii divine. Nu se poate presupune nici măcar o clipă că Dumnezeu şi Samuel, după ce au refuzat să comunice cu Saul, îşi schimbau părerea şi permiteau unei vrăjitoare, condamnată de Legea divină, să conducă lucrurile. 1 Cron. 10:13, 14.

 

 

MUSTRAREA PROFETULUI

Există un lucru care deosebeşte clar Biblia de orice altă carte - onestitatea ei. Deşi David a fost împărat şi familia sa a urmat la tron mai multe generaţii la rând, totuşi nimic n-a împiedicat să se facă o relatare completă a detaliilor faptelor lui rele în legătură cu Urie şi cu soţia lui. Nedreptatea este atât de complet expusă ca şi cum împăratul ar fi fost un servitor din clasa cea mai de jos. 

Profetul Domnului a fost trimis prin poruncă divină direct la împărat. El a făcut o pildă arătând nedreptatea şi a întrebat care ar fi decizia dreaptă. Împăratul David s-a mâniat şi i-a cerut numele făptaşului pentru a fi pedepsit. Profetul a răspuns îndrăzneţ: „Tu eşti acela”. Smerit, împăratul şi-a mărturisit Domnului păcatul. El îşi văzuse deja îngrozitoarea greşeală, dar descrierea a intensificat nedreptatea. A plâns în faţa Domnului şi s-a rugat de iertare în sac şi cenuşă. 

În privinţa aceasta David a fost un om după inima lui Dumnezeu. De câte ori a fost surprins într-o greşeală şi într-o capcană prin propriile sale slăbiciuni, el a mărturisit, s-a reformat şi a căutat iertare. 

Dumnezeu a acceptat căinţa împăratului David şi l-a restabilit în favoare, dar aceasta nu l-a ferit de pedeapsă pentru cursul său greşit. „Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte.” Iov 5:17; Prov. 3:11, 12; Evr. 12:5, 6. 

Onestitatea Bibliei este dovedită şi în Vechiul şi în Noul Testament. Ni se spune despre greşelile lui Avraam - „prietenul lui Dumnezeu”. De asemenea despre greşelile apostolilor. Nobilul Sf. Petru a fost atât de biruit de frică încât s-

 

a lepădat de Învăţătorul său de trei ori cu jurăminte. Tot astfel ni se spune despre făţărnicia lui Petru în faţa evreilor şi a păgânilor. Apoi ni se spune că Sf. Pavel, apostolul care a luat locul lui Iuda, fusese înainte nemilosul Saul din Tars, care a autorizat omorârea cu pietre a lui Ştefan şi a adus mari daune Bisericii timpurii. Despre Sf. Petru şi Sf. Ioan citim: „Erau oameni fără carte şi simpli”. Nici o altă carte din lume nu dovedeşte aşa mare onestitate sau nu merită atâta încredere ca Biblia.

 

 

SOLOMON ÎN TOATĂ SLAVA SA

După cum împăratul David, care a fost după inima lui Dumnezeu, loial Lui, a reprezentat pe Cristosul în încercările, necazurile şi victoriile pământeşti, tot aşa împăratul Solomon a reprezentat Biserica glorificată. În timp ce domnia lui David a fost plină de războaie, cea a lui Solomon n-a avut nici unul. El a fost nu numai un prinţ al păcii, ci şi un împărat înţelept, bogat, care a construit Templul lui Iehova. 1 Împ. 4:24; 6:1; 10:4, 23, 24. 

Faima lui Solomon s-a răspândit departe în lumea civilizată de atunci. Împărăteasa din Seba, care a venit să vadă cu ochii ei, a zis că nu i se spusese nici pe jumătate. Isus S-a referit la această vizită a împărătesei din Seba, zicând că ea a venit de la mare distanţă să audă înţelepciunea lui Solomon. Astfel ea a făcut de ruşine poporul din Palestina care nesocotise pe Marele Învăţător, superior în înţelepciune, pe Unul mai mare decât Solomon. 

Evident că aprecierea valorilor depinde mult de ochi. Ca atare, ochii înţelegerii noastre trebuie să se deschidă înainte de a putea aprecia cu adevărat lucrurile spirituale. Astfel Isus le-a spus ucenicilor: „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!” Mat. 13:16. 

Noi vedem deja multe din greşelile trecutului. Un arhiepiscop catolic de Canterbury n-ar mai sorti flăcărilor pe Sir John Oldcastle din cauza deosebirilor episcopale. Ochii noştri, ai catolicilor şi ai protestanţilor, s-au deschis şi continuă să se deschidă. Ochii înţelegerii trebuie evident să ni se deschidă larg, ca să putem vedea lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu binevoieşte în prezent să deschidă ochii doar ai unei

 

 

clase mici, ai celor care se întorc de la păcat şi fac o consacrare deplină pentru a umbla în urmele lui Isus. Ochii lor se deschid ca să poată vedea pe Împărat în frumuseţea Lui, chiar cu ochii credinţei, privind prin telescopul Cuvântului lui Dumnezeu. „Privind cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului”, urmaşii lui Isus sunt „transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă”. 2 Cor. 3:18.

 

 

TEMPLUL DOMNULUI

AM MENŢIONAT o dată, că Tabernacolul reprezintă reşedinţa provizorie a lui Dumnezeu în mijlocul israeliţilor. Mai tîrziu Templul a înlocuit Tabernacolul. Dumnezeu indica astfel că, mai tîrziu, El va locui veşnic cu poporul Său. 

Regele David, după cum am văzut, simboliza pe Hristos în timpul vîrstei evanghelice. El strînse materialul necesar pentru templu, dar nu-i fu îngăduit să-l clădească. Învăţăm de aici că ordinea divină nu va fi stabilită de Hristos în trup, ci prin Hristos în glorie, reprezentat prin Solomon. 

Templul lui Solomon a fost distrus în anul 606 î.H., dar mai tîrziu regele Herodias, care nu era evreu ci un urmaş al lui Esau, i-a favorizat pe evrei, clădindu-le un mare templu care era în toată măreţia pe vremea lui Isus. 

Aceste temple erau numai tipul sau simbolul Templului Mare care, după declaraţiile apostolilor Petru şi Pavel, este Biserica lui Hristos. „Templul lui Dumnezeu este sfînt, care Templu sînteţi voi”, şi mai departe: „Sînteţi împreună clădiţi ca locuinţă a lui Dumnezeu în Spirit”. Sf. Petru declară că toţi sfinţii Domnului sînt preoţi regeşti, pietre vii în Templul lui Dumnezeu, prin care, cînd va fi complet, toată lumea va fi binecuvîntată de Dumnezeu. 

Pietrele din templul lui Solomon au fost prelucrate la locul unde s-au găsit, înainte de-a fi aduse la templu. Tot astfel şi bîrnele au fost pregătite dinainte. Lucrătorii au clădit templul „fără a se auzi vreun sunet de ciocan”. Fiecare piesă era executată cu atîta exactitate, încît n-a mai fost necesară nici o corectare. 

Aceasta simboliza clădirea Templului

 

antitipic, pregătirea Bisericii în viaţa prezentă şi constituirea acestora, mai tîrziu, într-un mare Templu spiritual, al Domnului, prin puterea primei învieri. Aceasta este însemnătatea încercărilor, cizelărilor şi perfecţionărilor prin care trebuie să treacă orice creştin adevărat. Schimbarea efectuată prin înviere va aduna la un loc toate aceste pietre, fără forţă sau silnicie. Atunci mărirea lui Dumnezeu va umple adevăratul Templu şi Noua Epocă va începe.

 

 

ILIE ŞI PROFEŢII LUI BAAL

AHAB, regele israeliţilor, inspirat de soţia sa Izabela corupse religia în împărăţia tipică a lui Dumnezeu. Serviciile religioase ale templului au fost neglijate şi în locul lor s-a stabilit adorarea chipurilor, foarte asemănător cu ceea ce se face şi astăzi. Fidelul profet Ilie a dojenit aspru pe regele Ahab fiind nevoit, din această cauză, să fugă dinaintea reginei nelegiuite în pustiu, unde a fost hrănit de corbi timp de trei ani şi jumătate (1Regi 17:5,6). 

În sfîrşit, după porunca lui Dumnezeu, Ilie reapăru şi-i provocă pe profeţii lui Baal la o probă publică pentru a se vedea care Dumnezeu răspunde rugăciunii, Iehova sau Baal. Proba consta în aceea, că acel Dumnezeu care accepta jertfa, trimiţînd foc de sus pentru a fi mistuită, acela va fi recunoscut ca Dumnezeul adevărat. Israeliţii au observat dreptatea propunerii lui Ilie iar preoţii lui Baal n-au putut evita încercarea. Ilie le dădu întîietate. Ziua întreagă, preoţii lui Baal au fost în agonia aşteptării, martirizîndu-se şi strigînd spre Baal să accepte jertfa lor şi astfel să-şi apere cauza. Ilie îşi bătea joc de ei spunînd: Strigaţi puţin mai tare! Baal o fi dormind sau poate este plecat în călătorie. 

Cînd veni seara, Ilie se oferi să încerce şi el. Înainte de toate el puse să se care apă, turnînd-o peste altar şi peste jertfă, ca nu cumva să fie vreo greşală, sau cineva să creadă că avea ascunsă o flacără undeva. Apoi Ilie se rugă lui Dumnezeu şi-i ceru să-şi apere cauza. Din cer a coborît foc, a uscat toată apa şi-a consumat toată jertfa. Cînd poporul a văzut aceasta a dat un mare strigăt, spunînd: „Iehova este Dumnezeu!” (1Regi 18:30-39). 

 

Studenţii Bibliei cred că Ilie reprezină pe adevărata Biserică, regina Izabela un sistem fals de religie, iar Ahab reprezintă guvernele conducătoare pe pămînt, mai ales cele numite creştine. Timpul persecuţiilor Izabelei, cînd Ilie a trebuit să se ascundă în pustiu şi nu a plouat 1260 de zile, simbolizează 1260 de ani de secetă spirituală (538 pînă la 1798 d.H.) după care puterea de persecuţie şi nimicire a „Izabelei” a încetat (Apoc. 12:6,14; 13:5). 

După aceasta, Elisei, succesorul lui Ilie, învie (restaură) pe fiul Sunamitei.

 

 

ORBIREA ÎMPĂRATULUI ZEDECHIA

Dumnezeu îi făgăduise lui David că Împărăţia Mesianică va veni prin linia sa, şi timp de câteva secole la Ierusalim n-au domnit alţi împăraţi în afară de urmaşii lui David. Cel din urmă a fost Zedechia. Despre el Dumnezeu a spus prin profet (Ezec. 21:25-27; partea în litere cursive este după Biblia de la Bucureşti, 1988 - n. e.): „Şi tu . prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! La o parte cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost . Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos şi nu va mai fi până va veni acela căruia se cuvine şi o voi da lui”. Acesta era un alt mod de a spune că nu vor mai fi împăraţi din linia lui David până la Mesia. Lucrul acesta s-a împlinit în timpul lungii perioade de 2519 ani de atunci şi până acum. Toţi împăraţii de după aceea au fost tributari, nici unul nefiind din linia lui David. 

Când Dumnezeu Şi-a luat împărăţia de la Zedechia, i-a spus acestuia printr-unul din profeţi că va fi dus rob în Babilon de către Nebucadneţar, iar prin alt profet, că nu va mai vedea Babilonul. Ambele profeţii s-au adeverit, căci Nebucadneţar a pus să-i scoată ochii în timp ce era prizonier şi în starea aceea a mers în Babilon. 

Făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui David „Voi pune pe scaunul tău de domnie un rod din trupul tău . în veci”, n-a fost călcată. Mesajul către Zedechia arată doar că tronul a încetat să mai fie recunoscut de Domnul şi va rămâne astfel până la Împărăţia lui Mesia. 

Dar prima venire a lui Isus n-a împlinit această profeţie; căci, deşi Isus este Mesia, El n-a intrat încă în funcţia Sa împărătească. Isus Şi-a început funcţia

 

 

ca Preot - „S-a jertfit pe Sine”. Jertfa Sa a continuat în toţi aceşti 1900 de ani. Începând de la Cincizecime, El îi acceptă şi-i jertfeşte pe membrii Săi, pe acei care-şi prezintă corpul ca jertfă vie (Rom. 12:1). Acestor împreună-jertfitori li s-a promis, ca „membri ai trupului lui Hristos”, o parte în domnia Mesianică de o mie de ani, pentru binecuvântarea lui Israel şi a întregii lumi. Apoc. 20:6.

 

 

70 DE ANI DE PUSTIIRE A IERUSALIMULUI

După ce Nebucadneţar l-a orbit pe împăratul Zedechia, l-a deportat în Babilon împreună cu poporul său şi a nimicit prin foc Ierusalimul şi Templul. Biblia spune că Ierusalimul a stat pustiit 70 de ani. 

În Scripturi se spune despre aceşti 70 de ani de pustiire a Ierusalimului că a fost o pedeapsă asupra israeliţilor pentru că n-au ţinut anii jubiliari pe care Dumnezeu îi stabilise. Fiecare al cincizecilea an trebuia să fie un an jubiliar, când toate datoriile se stingeau şi când toate proprietăţile se înapoiau proprietarului iniţial - simbolizând „Timpurile Restabilirii” viitoare (Fapte 3:19-21). Dar israeliţii, ca şi celelalte popoare, erau egoişti. Ştiau că respectarea acestora însemna pierdere. Un timp au respectat aceste sabate jubiliare defectuos, apoi treptat le-au părăsit. 

Dumnezeu arată că cei 70 de ani de pustiire care au urmat luării israeliţilor în robie au înlocuit numărul întreg al anilor jubiliari. Aceasta a fost „ca să fie împlinit Cuvântul DOMNULUI . prin gura lui Ieremia, până ce ţara s-a bucurat de sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost devastată, până la împlinirea celor şaptezeci de ani”. 2 Cron. 36:21; Ier. 25:11. 

Studenţii Bibliei cred că dacă trebuiau să fie 70 de jubilee şi dacă fiecare ciclu era de 49 de ani, atunci 70 de cicluri de la instituirea lor ar marca începutul Jubileului Antitipic - „Timpurile Restabilirii”. După calculul lor, acesta este cam prin 1874 d. Cr. Mulţi susţin că noi trăim în timpul inaugurării Jubileului Antitipic; timp de o mie de ani omenirea se va întoarce treptat la drepturile şi privilegiile ei. Neliniştea socială actuală

 

 

este legată de această mare schimbare. Trăim la începutul Erei Noi. Creşterea inteligenţei aduce emancipare şi în curând Împărăţia Mesianică va înmulţi binecuvântările şi va şterge blestemul. Apoc. 21:4, 5.

 

 

INTERPRETAREA VISULUI LUI

NEBUCADNEŢAR

Daniel, un tânăr israelit luat rob în Babilon împreună cu alţii, a devenit mai târziu profetul lui Dumnezeu. Împăratul Nebucadneţar a avut un vis impresionant pe care la trezire n-a putut să şi-l amintească. „Înţelepţii” lui nu l-au putut ajuta. În cele din urmă Daniel, îndrumat de Domnul, i-a spus atât visul cât şi interpretarea lui. Dan. 2:1, 5, 26-30. 

Visul şi interpretarea lui ne interesează şi ne privesc şi pe noi la fel de mult astăzi, sau poate mai mult decât pe Nebucadneţar. Împăratul a văzut în vis o statuie mare; capul ei era de aur, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, iar picioarele de fier amestecat cu lut. Apoi împăratul a văzut o Piatră care s-a dezlipit din munte fără ajutorul unei mâini şi a izbit picioarele statuii. Statuia a căzut, s-a sfărâmat ca pulberea şi a luat-o vântul. Apoi Piatra a crescut până a umplut tot Pământul. Dan. 2:31-35. 

Interpretarea divină a acestui vis, dată prin Daniel, arată că Împărăţia Babiloniană a fost capul acestei statui, pieptul şi braţele, Imperiul Medo-Persan care i-a urmat, pântecele şi coapsele de aramă, Imperiul Grec, iar picioarele, Imperiul Roman care a urmat după cel Grec. Picioarele reprezintă „Sfântul Imperiu Roman” şi succesorii lui; fierul din picioare, puterile civile, lutul amestecat cu fier reprezintă puterea eclesiastică din zilele noastre. Văzut în acest fel, noi trăim astăzi în zilele celor zece degete sau diviziuni ale statuii. 

Piatra, pe care lutul din picioare a imitat-o, reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu. Piatra reprezintă Biserica aleasă a lui

 

Dumnezeu, adunată dintre evrei şi neamuri şi dintre toate popoarele şi denominaţiile, pentru a forma Împărăţia lui Mesia. În curând această Împărăţie va fi stabilită în putere şi glorie, iar împărăţiile acestei lumi vor dispărea ca prin minune. Împărăţia lui Mesia va creşte până va umple tot Pământul şi va aduce toate lucrurile sub controlul ei, orice păcătos cu voia fiind distrus în moartea a doua.

 

 

VISUL LUI DANIEL - ALTĂ IMAGINE

De la Zedechia la Mesia a fost o perioadă lungă de timp. În această perioadă Dumnezeu a concesionat Împărăţiilor Neamurilor guvernarea, reprezentate prin statuia din visul lui Nebucadneţar. Această concesionare de a conduce lumea cum puteau ele mai bine urma să ţină „şapte timpuri” - şapte ani simbolici, fiecare zi reprezentând un an (timpul lunar). Astfel, „şapte timpuri” ar însemna de şapte ori trei sute şaizeci, adică 2520 de ani. Această perioadă se pare că trebuie să expire în 1915. Cu alte cuvinte, concesionarea pentru neamuri a stăpânirii Pământului expiră foarte curând. Atunci va veni timpul ca Împărăţia lui Mesia să-şi înceapă domnia. Aceasta pare să explice neliniştea socială prezentă. 

Faptele prezentate împăratului Nebucadneţar i-au fost arătate lui Daniel sub alte simboluri. În loc de o statuie, Daniel a văzut patru fiare mari. Aceasta arată că guvernele neamurilor, atât de impresionante pentru oamenii din lume, din punct de vedere divin apar animalice. Sigur că putem fi de acord dacă privim în paginile sângeroase ale istoriei; lumea a fost sub stăpânire animalică, chiar dacă a dat ce a avut ea mai bun - şi chiar dacă se pot imagina condiţii mult mai rele, de exemplu anarhia. 

Prima fiară din visul lui Daniel, un leu, este Babilonul; a doua, un urs, Medo-Persia; a treia, un leopard, Grecia - cele patru capete reprezentând succesorii lui Alexandru cel Mare, patru generali. A patra fiară reprezintă Imperiul Roman. Cele zece coarne corespund celor zece degete ale statuii. Cornul cu ochi şi coroană credem că reprezintă puterea eclesiastică întronată în prezenţa puterii politice. 

 

 

Daniel a văzut scena unei judecăţi în care aceste guverne au fost dezaprobate şi domnia le-a fost luată şi dată Unuia asemenea Fiului Omului. Împărăţia dată Lui a fost veşnică, pentru ca toţi să-L servească şi să I se supună; şi toate guvernele animalice au fost distruse. Dan. 7:13-27.

 

 

OSPĂŢUL ÎMPĂRATULUI BELŞAŢAR

Mândria a dezechilibrat judecata lui Nebucadneţar care a înălţat o statuie mare în câmpia Dura, înfăţişându-l pe el însuşi ca şi conducător al Pământului, în faţa căruia toţi oamenii trebuiau să se închine în supunere plină de respect! Dacă oamenii l-ar putea privi ca pe un zeu, ar fi mai sigur că i s-ar supune. Dar printre ei erau trei evrei care au refuzat să se închine. Considerentele lor religioase n-au fost respectate. A fost destul că ei au sfidat pe împăratul Nebucadneţar. Un cuptor mare a fost încălzit de şapte ori mai mult decât se obişnuia, sau cât se putea de mult, şi cei trei servitori ai lui Dumnezeu au fost aruncaţi în el. Oamenii care i-au aruncat au luat foc şi au murit. 

Nebucadneţar şi sfătuitorii lui, privind spre cuptor, au văzut pe cei trei nevătămaţi, iar cu ei era Unul ca un Fiu al lui Dumnezeu. Nebucadneţar a recunoscut pe Dumnezeul evreilor şi a poruncit ca toţi oamenii să I se închine. Chiar dacă poporul lui Dumnezeu poate fi supus actualmente la încercări de foc, probabil că ei nu vor fi arşi literal într-un cuptor. Cu toate acestea, puterea lui Dumnezeu le poate păzi inima în orice încercare. 

După aceea Nebucadneţar a înnebunit şi a trăit cu iarbă ca animalele timp de şapte ani, după care i-a revenit raţiunea şi a dat slavă lui Dumnezeu. 

Mai târziu a urmat ospăţul lui Belşaţar, scrierea pe perete şi căderea Babilonului, când împărăţia mezilor şi perşilor, reprezentată în statuie prin argint, iar în viziunea lui Daniel prin urs, a pus stăpânire pe domeniile odată stăpânite de Babilon. Armata lui Cirus a deviat Eufratul, a intrat prin albia râului şi a

 

capturat cetatea care părea de neînvins. 

În Apocalipsa Babilonul este numele simbolic al unui mare sistem eclesiastic. Căderea lui se întâmplă, cum este descris, prin secarea Eufratului simbolic, pentru a se pregăti calea Împăraţilor de la Răsărit - a Preoţimii Împărăteşti, al cărei Cap este Isus. Râul reprezintă oameni şi bogăţie. Apoc. 17:15.

 

 

ÎMPĂRAŢII DARIUS ŞI CIRUS

Datorită integrităţii sale, profetul Daniel a fost ridicat de către împăratul Darius la mare cinste. Tovarăşii lui îl urau din cauză că împiedica corupţia. N-au cunoscut o altă cale prin care să-l aibă la mână pe Daniel decât pe seama religiei sale. Ei i-au sugerat împăratului Darius ce influenţă ar rezulta pentru el dacă ar da o poruncă să i se închine toţi. I-au sugerat că acest lucru i-ar impresiona pe oameni şi i-ar face mai loiali guvernării sale. Au făcut să se scoată un decret prin care oricine se închina vreunui alt dumnezeu în afara lui Darius să fie aruncat în groapa leilor. Apoi l-au spionat pe Daniel şi l-au acuzat. 

Legea medo-persană spunea că un decret împărătesc nu putea fi ignorat. Ca atare, deşi împăratul Darius era foarte trist ştiind că administratorul său cel mai credincios fusese prins, el era incapabil să schimbe aranjamentul. Singura speranţă era că Dumnezeul lui Daniel putea face ceva pentru eliberarea lui. 

Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar dimineaţa a fost scos nevătămat. Atunci din porunca împăratului acuzatorii au fost aruncaţi în groapa leilor unde fusese Daniel şi au fost devoraţi. Dan. 6:14-24. 

La sfârşitul celor 70 de ani de pustiire a Ierusalimului, Dumnezeu a influenţat inima lui Cirus, care era atunci pe tron, să scoată un decret prin care să dea libertate tuturor israeliţilor să se întoarcă în Palestina. El le-a dat chiar şi bani, şi a poruncit ca vasele din Casa Domnului, care fuseseră luate înainte, să fie înapoiate. S-au întors aproximativ cincizeci de mii de israeliţi - atât de puţini dintre cei mulţi luaţi în robie. Cei zeloşi, plini de credinţă în Făgăduinţa Avraamică, s-au întors, au rezidit cetatea,

 

 

şi pe timpul lui Ezra au rezidit Templul. Ceilalţi au devenit lumeşti şi i-a interesat Babilonul. Astfel Dumnezeu a separat zgura din Israel ca să-i pregătească pentru Mesia. Dar, când a venit ziua cercetării lor, „israeliţii cu adevărat” au fost puţini comparativ cu întregul. 

Istoria romantică a împărătesei Estera, soţia împăratului Ahaşveroş, urmează după perioada decretului scos de Cirus.

 

 

VALEA OASELOR USCATE

Viziunea lui Ezechiel despre valea oaselor uscate, o mare mulţime, care s-au adunat, pe care au crescut tendoane şi piele, se presupune în general că reprezintă învierea morţilor. Dar această presupunere pare a fi eronată. Profetul spune că această ilustraţie reprezintă învierea speranţelor lui Israel. Întâi oasele uscate ale speranţei, apoi tendoanele puterii şi în final frumuseţea şi completarea. Citim: „Oasele acestea sunt întreaga casă a lui Israel. Iată, ei zic: «Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea [de a fi iarăşi o naţiune]; suntem pierduţi»”. Ezec. 37:1-14. 

Împlinirea acestei preziceri pare să fie acum în progres printre poporul evreu. Numai cu puţin timp în urmă ei nu aveau nici o speranţă; apoi a venit sionismul, speranţa oaselor uscate într-o uşurare a suferinţei, dar fără nici o credinţă în Făgăduinţa Avraamică. Mai târziu vedem speranţa evreilor în Făgăduinţa Avraamică crescând şi adunându-se cu putere, bogăţie şi credinţă. Evident, timpul nu este departe când speranţa lor naţională va fi restabilită şi ei se vor bucura din nou ca popor. Isa. 40:1, 2; Rom. 11:25-33. 

Scripturile spun despre învierea morţilor, că nu corpul care moare va fi înviat. Corpul se întoarce în ţărână. În dimineaţa Domniei lui Mesia, Dumnezeu va da prin El fiecăruia din rasa lui Adam „un trup, după cum voieşte” El. Puţinii evlavioşi de acum vor avea parte de Întâia Înviere la glorie, onoare şi nemurire, natură divină, mult mai presus de îngeri. Apoi va veni binecuvântarea lui Dumnezeu peste lume, ca să-i restabilească - să le dea corpuri pămâneşti. Evident, este cu mult mai uşor pentru Dumnezeu să le dea un corp nou, după cum şi intenţionează,

 

 

decât să adune fiecare atom din ţărâna de pretutindeni ca să refacă acelaşi corp, aşa cum am presupus noi odată. Nici un pasaj din Scriptură nu menţionează învierea corpului, dar multe pasaje menţionează învierea sufletului, care va fi trezit şi va primi un corp nou, pământesc pentru clasa pământească, ceresc pentru clasa cerească. 1 Cor. 15:37-40.

 

 

LOGOSUL A DEVENIT TRUP

Poporul evreu, fiindcă n-a ţinut Legământul Legii de la Sinai, n-a ajuns să fie potrivit să binecuvânteze lumea în calitate de Sămânţă a lui Avraam. Apoi a venit timpul cuvenit al lui Dumnezeu ca să dea pe Mesia - Răscumpărătorul şi Eliberatorul lui Israel şi al tuturor popoarelor. El va deveni trup, din familia lui Avraam, va îndeplini condiţiile Legământului Legii, apoi prin sacrificiu de Sine va fi Sămânţa lui Avraam pe plan spiritual, capabil să sprijine pe toţi câţi vor veni la Tatăl prin El. 

În Evanghelia după Sf. Ioan (1:1-3), Isus în starea avută înainte este numit Cuvântul lui Dumnezeu sau Logosul, „Cel întâi-născut peste toată creaţia”. Col. 1:15. 

În vechime când împăraţii se adresau poporului, aceştia stăteau după un paravan în faţa căruia era un reprezentant care roastea mesajul regelui. Astfel de reprezentant era numit Logos - cuvântul, sau purtătorul de cuvânt al împăratului. Ilustraţia este convingătoare când este aplicată la Unicul Conceput al lui Dumnezeu, prin care El vorbeşte omenirii - în prezent Bisericii, iar în curând lumii, prin Împărăţia Mesianică. 

Traducerea literală din Ioan 1:1 face multă lumină în acest subiect până acum neclar. „La început era Logosul şi Logosul era cu Dumnezeu şi Logosul era un Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. . Şi Logosul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui)”. Isus ne spune acelaşi lucru în alte cuvinte, zicând: „Cel care este .

 

începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Apoc. 3:14). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” (Apoc. 21:6). Ideea este clară: Iehova Dumnezeu n-a creat în mod direct nici o altă fiinţă decât pe Logos, şi pe El foarte mare şi în asemănarea lui Iehova. Ce clar şi totuşi ce concis ne spune Sf. Ioan acest lucru! 

Următorul lucru în programul divin a fost anunţarea Mariei, apoi, cel mai mare eveniment din istorie, naşterea Răscumpărătorului nostru.

 

 

VESTE DE MARE BUCURIE

Numai când asociem Pruncul din Betleem cu Logosul, de către care şi prin care au fost făcute toate lucrurile, avem în minte ideea centrală referitoare la Isus. Viaţa Lui n-a fost de la Adam, prin Iosif - o viaţă pierdută. A fost o viaţă transferată. Logosul, care a fost bogat în privilegii spirituale, glorie şi onoare, „pentru noi [Omul Cristos Isus] S-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim” - pentru ca omenirea să poată fi răscumpărată de sub blestem - de condamnarea morţii cu tot ce include ea: tristeţe, durere şi înstrăinare de Dumnezeu. „Mi-ai pregătit un trup” pentru suferinţa morţii! Moartea Celui fără pată a fost necesară ca preţ de răscumpărare pentru Adam şi rasa lui. 1 Tim. 2:6. 

Nu este de mirare că îngerii s-au bucurat să le vestească păstorilor că Logosul a devenit trup - Pruncul din Betleem. „Nu vă temeţi, căci iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul.” Puţini au analizat Mesajul, puţini au văzut ce sferă largă are. Este pentru evrei şi păgâni - toţi păcătoşii - „tot poporul”. Până acum numai puţini au avut posibilitatea să aibă această mare bucurie; dar Răscumpărătorul a promis că El va fi totuşi adevărata Lumină care trebuie să lumineze pe orice om venit în lume. Ioan 1:9. 

„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi [omenirii] S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” O, sensul cuvântului Mântuitor! Înseamnă Dătător de viaţă! Dreptul de a trăi a fost pierdut - toţi mor. Dătătorul de viaţă a venit să dea viaţă veşnică rasei care moare. Mulţumim lui Dumnezeu pentru Dătătorul, marele Dătător de viaţă, care poate să mântuiască în chip desăvârşit! Evr. 7:25. 

 

„Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”, este o profeţie care nu s-a împlinit încă, dar care se apropie de împlinire. Naşterea Pruncului a fost un pas spre aceasta; moartea pe cruce a fost încă un pas; slăvita înviere şi înălţarea Logosului din nou pe plan spiritual au fost alţi paşi. Alegerea Bisericii ca Mireasa lui Mesia este alt pas, aproape terminat. Împărăţia Mesianică va împlini binecuvântata profeţie.

 

 

IOAN ÎNAINTE-MERGĂTORUL

Lucrarea de răscumpărare a început la consacrarea spre moarte a lui Isus la vârsta de treizeci de ani, simbolizată prin botez. Apoi, Cel care pentru acest scop a devenit trup, S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi, lucru care să fie mărturisit tuturor la vremea cuvenită. Umilirea Logosului pentru a lua natura umană, naşterea Pruncului din Betleem şi anii de dezvoltare, doar au condus spre acel eveniment. La fel şi lucrarea lui Ioan Botezătorul a fost o pregătire. Misiunea lui a fost să anunţe pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. El a mustrat păcatul şi a îndemnat la dreptate, ca fiind necesară pentru toţi care voiau să primească pe Mesia şi să fie acceptaţi şi binecuvântaţi de El ca părtaşi în Împărăţia pe care El o va stabili. 

Ioan a propovăduit: „Împărăţia cerurilor este aproape! Pocăiţi-vă!” Numai israeliţii adevăraţi, fără vicleşug, L-au primit pe Mesia şi s-au asociat la lucrarea Sa glorioasă. Botezul lui Ioan a fost pentru spălarea păcatelor comise împotriva Legii Iudaice şi a fost intenţionat numai pentru evreii care nu erau în întregime credincioşi. 

Botezul lui Ioan a simbolizat curăţirea de întinăciuni şi a fost propovăduit pentru evrei, aplicându-se numai pentru ei. Neamurile au fost excluse. Cum se puteau ele pocăi şi întoarce la relaţie prin legământ când nu fuseseră niciodată în această relaţie. Evreii, încă sub legământul făcut cu ei la Sinai prin mijlocitorul lui, Moise, aveau relaţie cu Dumnezeu, fiindcă, aşa cum spune Sf. Pavel, ei „au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise”. Fiecare israelit care era în relaţie de inimă cu Dumnezeu prin Moise, a fost transferat din Moise în

 

Cristos şi n-a avut nevoie de alt botez în Cristos, fiindcă era deja acceptat în Moise, tipul lui Cristos. 

Când chemarea a început să treacă la neamuri, unii din Efes au crezut şi au fost botezaţi cu botezul lui Ioan, ca şi cum ar fi fost evrei. Aceasta a fost o greşeală. La cuvântul apostolului Pavel, ei s-au rebotezat în moartea lui Cristos. Trebuia ca Neamurile să fie botezate direct în moartea lui Cristos. Fapte 18:25; 19:3-5; Rom. 6:3; 11:17-25.

 

 

BOTEZUL LUI ISUS

Venirea lui Isus la Ioan pentru a fi botezat în Iordan a produs surpriză. Ioan a spus: Eu am mai mare nevoie să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine! Tu n-ai păcat pe care să-l speli! Isus n-a explicat situaţia. El a spus doar, „Lasă acum, căci aşa este potrivit”. Sugera astfel că nu făcea botezul lui Ioan pentru spălarea păcatelor, ci botezul Său avea un alt sens, foarte special, pe care nu-l dezvăluia. Sf. Pavel ne arată că botezul lui Isus a simbolizat deplina consacrare a vieţii Sale ca sacrificiu lui Dumnezeu, chiar până la moarte. Evr. 10:5-9. 

Isus a indicat apoi că toată misiunea Sa consta în îndeplinirea consacrării făcute la treizeci de ani, când a fost botezat. El Şi-a simbolizat scufundarea în moarte - predându-Şi viaţa în serviciul lui Dumnezeu. La încheierea slujirii Sale a spus: „Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50). În ziua următoare El a strigat pe cruce: „S-a sfârşit!” Atunci s-a sfârşit botezul Său în moarte, început la Iordan. 

Urmaşii lui Isus Îl copiază în această lucrare. Ei sunt botezaţi în moartea Lui, şi astfel în Corpul Lui, Biserica (Rom. 6:3). Acest botez în compania sau corpul Cristosului nu va fi complet până când ultimul membru va fi trecut în moarte. Atunci botezul Cristosului întreg va fi sfârşit. Atunci, dincolo de văl, prin înviere, întregul corp va primi gloria, onoarea şi nemurirea şi vor fi moştenitori împreună cu Isus în Împărăţia stabilită atunci. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” 

Când Isus a ieşit din apă, cerurile [lucrurile înalte] I s-au deschis. Adevărurile cereşti I-au devenit mai clare. El a putut înţelege „lucrurile adânci ale lui

 

 

Dumnezeu” (1 Cor. 2:10). Această iluminare I-a venit prin conceperea Spiritului sfânt. La fel şi urmaşii Săi, au primit o măsură de Spirit, fiind concepuţi ca fii ai lui Dumnezeu, comoştenitori cu Cristos. Şi ei sunt iluminaţi. Evr. 10:32.

 

 

EVANGHELIA ÎMPĂRĂŢIEI

Timp de peste şaisprezece secole Israel aşteptase şi se rugase pentru venirea Împărăţiei lui Mesia ca să-i ridice pe ei şi să binecuvânteze lumea. Vestea că Împărăţia era aproape era un Mesaj bun - sau Evanghelie. 

Dar nu destui evrei erau în starea inimii ca să fie israeliţi adevăraţi, vrednici să aibă parte cu Isus în serviciul glorios al marii Sale Împărăţii, de multă vreme promisă. „A venit la ai Săi [poporul Său] şi ai Săi nu L-au primit” - L-au răstignit. Dar tuturor celor ce L-au primit [puţini], le-a dat libertatea, sau privilegiul să devină fii ai lui Dumnezeu, să treacă din Casa Servitorilor, sub Moise, în Casa Fiilor, sub conducerea lui Isus. Acest lucru s-a făcut la Cincizecime, prin conceperea Spiritului sfânt. Ioan 1:11-13; Evr. 3:1-6. 

Negăsindu-se destui evrei vrednici, oferta Împărăţiei a fost retrasă de la ei, şi de nouăsprezece secole Dumnezeu completează numărul preorânduit cu evlavioşii dintre neamuri. Semnele exterioare şi profeţiile demonstrează că Împărăţia n-a fost stabilită atunci şi n-a început să binecuvânteze lumea. În loc de aceasta, toţi cei din Israel care nu erau pregătiţi au fost tăiaţi pentru un timp de la favoarea divină, în timp ce chemarea pentru Împărăţie a fost trimisă la neamuri, ca să ia dintre ele un popor pentru a completa „Trupul lui Hristos” preorânduit (Rom. 11:1-7, 11, 12). De nouăsprezece secole se adună din fiecare popor caractere sfinte, evlavioase, iar acum numărul este aproape complet şi Împărăţia este pe punctul de a fi stabilită. 

Prin urmare, când alegerea Seminţei spirituale a lui Avraam va fi completă, acest Veac al Evangheliei se va sfârşi.

 

Atunci va începe Veacul Mesianic, în care Cristos şi Biserica vor domni în putere spirituală. Apoc. 5:10; 20:6. 

Atunci orbirea lui Israel va fi îndepărtată şi binecuvântările Noii Dispensaţii vor veni la ei, iar prin ei la toate familiile Pământului, cum a făgăduit Dumnezeu. Faptul că Biserica este Sămânţa spirituală a lui Avraam este clar arătat în Galateni 3:16, 29.

 

 

PILDELE ÎMPĂRĂŢIEI

Pildele lui Isus sunt mai cu seamă despre Împărăţie. Unele dintre ele arată cum evreii n-au reuşit să devină moştenitorii Împărăţiei şi cum au intrat neamurile pentru a avea parte în ea. Altele arată clasa Împărăţiei suferind violenţă în acest veac, ca parte din pregătirea lor pentru gloriile Împărăţiei. „Împărăţia cerurilor [clasa Împărăţiei] suferă violenţă.” Cei violenţi au dominat-o prin forţă timp de secole. 

Pilda Fiului de Împărat arată că evreii au avut primii ocazia moştenirii împreună cu Mesia în Împărăţia Sa. Apoi neamurile au primit invitaţia. Iar aceştia, nu mulţi înţelepţi sau învăţaţi, au fost în pregătire timp de optsprezece secole pentru Împărăţia lui Mesia. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Cor. 6:2. 

În pildă, „Haina de Nuntă” reprezintă relaţia cu Dumnezeu prin credinţă în meritul lui Cristos. Cel care şi-a lepădat-o a fost scos afară din clasa Mireasă. Aceasta reprezintă soarta celor care resping eficienţa jertfei lui Cristos în ispăşirea păcatelor lor. Ei vor fi scoşi afară din lumina Adevărului Prezent - în „întunericul de afară”, în lume. Curând ei îşi vor da seama cu tristeţe - plânsul şi scrâşnirea dinţilor - că au pierdut Împărăţia. 

Mărgăritarul de Mare Preţ ilustrează valoarea inestimabilă a Împărăţiei - merită preţul - tot ce avem. 

Pilda cu Câmpul de Grâu reprezintă Biserica în timpul acestui veac. Grâul, aproape sufocat de neghina erorii, dar în final copt şi adunat în grânarul ceresc, va fi Soarele Dreptăţii care va introduce Ziua cea Nouă a Împărăţiei lui Mesia. Mat. 13:43. 

 

Pilda Talanţilor arată cum fiecare ucenic consacrat al lui Isus este un administrator al talanţilor săi şi conform credincioşiei va avea parte în Împărăţie. Credicioşia în folosirea puţinilor talanţi din prezent va aduce mari ocazii pentru binecuvântarea lumii în veacul viitor. „Te voi pune peste multe lucruri.” Mat. 25:21.

 

 

FIUL RISIPITOR

Cărturarii, Fariseii şi Învăţaţii Legii au fost fratele mai mare din pilda Fiului Risipitor. Vameşii şi păcătoşii, fără să le pese de privilegiile lor spirituale, au fost fiul risipitor, înstrăinaţi de Casa Tatălui lor. Isus arată atitudinea lui Dumnezeu faţă de întoarcerea risipitorilor. Pentru aceştia El pregăteşte un „ospăţ”, o binecuvântare de care toţi se vor putea împărtăşi, dacă vor vrea. Dintre cei care au primit mesajul lui Isus n-au fost mulţi mari, înţelepţi sau nobili, ci mai cu seamă risipitorii au fost cei care s-au pocăit. 

Pilda cu Bogatul şi Lazăr ilustrează aceeaşi lecţie. Poporul evreu a fost Bogatul. Masa lui spirituală, făgăduinţele lui Dumnezeu, a fost încărcată din abundenţă; haina lui, pânza fină de in, a reprezentat îndreptăţirea prin sacrificiile tipice din Ziua Ispăşirii. Mantia de purpură a simbolizat faptul că el s-a identificat cu Împărăţia lui Dumnezeu, purpura fiind simbolul regalităţii. Lazăr a reprezentat lipsa de speranţă a păcătoşilor şi a neamurilor, înfometaţi după o parte în făgăduinţa făcută lui Avraam, dar care înainte de respingerea Israelului au primit doar „fărâmituri”. Mat. 23:38. 

Rănile săracului au reprezentat o stare bolnavă de păcat; câinii care le lingeau au reprezentat simpatia neamurilor, „câini”. Lucrul acesta a fost ilustrat prin femeia sirofeniciană a cărei fiică a fost vindecată. Ea nu era evreică şi de aceea Isus a refuzat la început s-o ajute, zicând: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Dar ea a insistat: „Da Doamne, dar şi căţeii . mănâncă din fărâmiturile copilaşilor”. Atunci Isus i-a dat fărâmitura. 

Bogatul, poporul evreu, a murit faţă de marile sale binecuvântări. El a intrat în

 

Hades din punct de vedere naţional şi aşteaptă trezirea. Dar individual evreii au trecut printr-un timp mare de strâmtorare, simbolizat prin foc, timp de optsprezece secole. 

Şi Lazăr a murit faţă de starea lui de dizgraţie şi a ajuns în „sânul lui Avraam” - copil al lui Avraam. Astfel neamurile au devenit Sămânţa lui Avraam şi moştenitori ai părţii spirituale din Făgăduinţa Avraamică. Gal. 3:29.

 

 

N-A MURIT, CI DOARME

Când Isus i-a găsit pe cei care plângeau moartea fiicei lui Iair, i-a scos afară, zicând: „Fetiţa n-a murit, ci doarme”. Apoi a trezit-o. Omul nu moare ca animalul. Deşi moartea este încetarea vieţii atât pentru om cât şi pentru animal, totuşi Dumnezeu i-a dat omului făgăduinţe preţioase, de viaţă viitoare prin înviere. Sunt numeroase asigurări că omenirea va fi restabilită din moarte şi va primi lucrurile promise. De aceea Scripturile vorbesc despre om, nu ca fiind mort, ci numai adormit. Cei care dorm inconştienţi în moarte au făgăduinţa trezirii în Dimineaţa Învierii. Isus a spus că toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară - unii la răsplata vieţii veşnice pentru credincioşia prezentă, alţii la o încercare sau judecată, pentru a li se hotărî destinul veşnic. Ioan 5:28, 29. 

Isus l-a trezit pe Lazăr, care avea ca surori pe Maria şi pe Marta, la casa cărora El se oprea adeseori în Betania. Când Lazăr era grav bolnav, surorile I-au trimis lui Isus mesajul: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav”. Spre surprinderea lor, El l-a lăsat pe Lazăr să moară. Menţionând acest lucru ucenicilor, El a spus: „Lazăr, prietenul nostru doarme”, iar mai târziu „le-a spus pe faţă: Lazăr a murit”. Isus n-a spus nici un cuvânt cum că morţii ar merge în cer, în purgatoriu sau în iad, cum se credea cândva. Vezi Ioan 3:13; 11:13, 14; Fapte 2:29-35. 

Acest cuvânt, somn, a fost folosit de mult timp ca un simbol al morţii. „Avraam a adormit cu părinţii săi”, iar părinţii săi au fost păgâni. Sf. Pavel se referă la „cei care au adormit în Isus” şi ne spune că „nu toţi vom adormi”, referindu-se la cei care rămân în viaţă până la stabilirea Împărăţiei lui Mesia şi la Întâia Înviere - la începutul domniei Sale. 

 

Aceştia nu dorm nici în cer, nici în purgatoriu, nici în iadul de chin. Biblia spune: „Cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”, unii pentru a străluci ca stelele, iar alţii pentru ruşine şi dispreţ, până când îşi vor fi demonstrat căinţa şi loialitatea. Dan. 12:2.

 

 

CAPERNAUMUL „COBORÂT ÎN IAD”

Capernaumul, scena majorităţii minunilor lui Isus, este acum numai o ruină. Prin aceasta vedem împlinirea profeţiei lui Isus, „Şi tu, Capernaume, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până în iad” - hades, locuinţa morţilor. Această cetate a fost simbolic ridicată la cer în privilegiul de a fi cetatea Învăţătorului în timpul slujirii Sale. Marile ei privilegii au însemnat mare responsabilitate, şi ca atare Isus le-a spus că dacă aceleaşi lucrări mari făcute în mijlocul lor ar fi fost făcute în Sodoma şi Gomora, ele s-ar fi pocăit. El a spus: „În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei decât pentru tine”. 

Ziua de judecată este fără îndoială Ziua de o mie de ani a Domniei lui Cristos, în care se va acorda lumii judecată sau încercare pentru a separa „oile” de „capre” - pentru a hotărî care sunt vrednici şi care sunt nevrednici de viaţă veşnică. Epoca aceea glorioasă va fi o zi binecuvântată de privilegiu, lumină şi har, în care tot întunericul păcatului va dispărea. Va fi „mai uşor” pentru cei care au păcătuit fără a avea lumină decât pentru cei care s-au bucurat de privilegii şi ocazii mari. 

Studenţii Bibliei ajung să vadă că Ziua Judecăţii a fost înţeleasă foarte greşit. A fost considerată o zi de condamnare, în loc să fie considerată o perioadă de încercare, pentru a se vedea cine, sub încercare, va fi găsit vrednic şi cine va fi găsit nevrednic de viaţă veşnică, pentru care Isus a murit ca s-o asigure tuturor celor ce-o doresc din rasa lui Adam, pe condiţiile puse de Dumnezeu. 

Prima zi de judecată a fost în Eden. Tatăl Adam a fost condamnat la moarte din cauza neascultării. Rasa lui a fost sub

 

sentinţă timp de şase mii de ani. Isus a murit ca să-i elibereze pe toţi de sub sentinţă şi să le acorde tuturor o ocazie de viaţă veşnică. Până acum numai puţini credincioşi, o clasă aleasă, au fost binecuvântaţi. Judecata sau încercarea lor este înaintea celei a lumii, pentru ca ei să poată fi împreună cu Isus judecătorii lumii în timpul Zilei de Judecată sau de încercare a ei - mia de ani. 1 Cor. 6:2; Fapte 17:31.

 

 

PILDA OILOR ŞI CAPRELOR

Această pildă ilustrează condiţiile Împărăţiei după ce Biserica va fi glorificată şi Împărăţia va fi stabilită. Ea îşi va începe împlinirea „când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri”. Toate neamurile, inclusiv cei care dorm acum în moarte, vor fi în încercare înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru a se determina voinţa sau lipsa voinţei lor de a veni pe deplin în armonie cu Dumnezeu şi a primi binecuvântarea divină a vieţii veşnice, sau, dimpotrivă, a muri în moartea a doua. 

Cei care dezvoltă o dispoziţie îndărătnică, de capre, vor trece în dizgraţia lui Mesia, reprezentată prin stânga Lui. La încheierea Mileniului, separarea va fi afectat întreaga familie umană şi va fi adus pe toţi într-una din cele două clase. O clasă va fi răsplătită cu „darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică”. Cealaltă clasă, nevrednicii, vor primi pedeapsa prevăzută de Dumnezeu, şi anume, nimicirea - kolazin, îndepărtarea de la viaţă. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” 

Nimicirea lor este reprezentată simbolic prin foc şi a fost ilustrată prin focul din Valea Hinom (tradus greşit „iad”), în care era distrus gunoiul din Ierusalim. Valea Hinom (greceşte, Gheena) era odată foarte adâncă. Numai trupurile animalelor moarte erau aruncate în ea, inclusiv ale criminalilor foarte înrăiţi. Ea simboliza lipsa speranţei - anihilare. Isus a folosit Ierusalimul ca o imagine a Noului Ierusalim. Această vale, Gheena, a prefigurat moartea a doua, din care nu va mai fi răscumpărare - revenire. 

Anterior Gheena fusese numită Tofet. Când Israel a devenit idolatru, acolo s-a

 

ridicat statuia lui Moloh, iar pe braţele statuii se ardeau copii de vii - ca jertfe - diavoleşte. Regele bun Iosia a transformat-o în loc pentru gunoaie. 

Pioşii noştri părinţi ne-au furnizat idoli mai răi - idoli-crezuri! Ei ne-au învăţat să sacrificăm acestora milioanele de păgâni şi copii care nu sunt aleşi acum. Dar ziua lor s-a sfârşit! Mulţumim lui Dumnezeu! Acum avem vederi mai sănătoase despre Dumnezeu şi o interpretare mai adevărată a Bibliei.

 

 

ILUSTRAREA LUCRĂRII ÎMPĂRĂŢIEI

Isus şi ucenicii nu numai că au propovăduit despre Împărăţie, dând învăţătură despre ea în pilde, dar Isus a făcut şi minuni intenţionate să preumbrească lucrarea încă şi mai mare care va fi îndeplinită prin Împărăţia Sa pe parcursul Domniei Milenare. Mat. 4:23; Isa. 35:5, 6. 

Acest lucru este sugerat prin cuvintele: „Isus a făcut acest început al semnelor Lui . şi Şi-a arătat slava”. Cu alte cuvinte, lucrările lui Isus au fost doar mici imagini ale lucrării glorioase a Împărăţiei Sale. Multe din semnele Sale mari au fost făcute chiar pentru acest motiv în sabat. După cum cele şase zile ale săptămânii reprezintă muncă şi trudă, rezultatul păcatului, tot aşa a şaptea zi reprezintă Mileniul, „odihna poporului lui Dumnezeu”, asigurată tuturor celor care o acceptă prin meritul sacrificiului lui Cristos. 

Transformarea apei în vin reprezintă faptul că lucrurile simple din prezent, simplitatea Adevărului prezent, vor fi transformate de Domnul în bucuriile Împărăţiei, la ospăţul de nuntă în glorie. 

Curăţirea leproşilor reprezintă curăţirea de lepra păcatului. Cel care s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu reprezintă faptul că numai „turma mică” apreciază favoarea iertării de păcate în acest veac. 

Vindecarea bolnavilor reprezintă marele fapt că toate bolile (mintale, morale şi fizice) vor fi vindecate de către Mesia, „Medicul Bun”, Preotul Împărătesc simbolizat prin Melhisedec. 

Deschiderea ochilor orbi şi a urechilor surde reprezintă marele fapt că la timpul cuvenit ochii şi urechile înţelegerii întregii

 

omeniri se vor deschide şi gloria lui Dumnezeu va fi apreciată. „În clipa aceea orice făptură o va vedea.” Isa. 40:5. 

Schimbarea la faţă a Domnului nostru pe munte a fost o altă ilustraţie a Împărăţiei. Ucenicii n-au ştiut dacă a fost realitate sau viziune, până când Isus a zis „să nu spună nimănui de viziunea aceasta, până când va învia Fiul Omului dintre cei morţi”. Mai târziu Sf. Petru a spus că ceea ce au văzut pe muntele cel sfânt reprezenta Împărăţia lui Mesia. 2 Pet. 1:16-18.

 

 

OSANA ÎN ÎNĂLŢIMICătre sfârşitul slujirii, Isus a mers în Betania la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei - acelaşi Lazăr pe care-l trezise din somnul morţii. Maria a ales această ocazie ca să-I ungă picioarele Învăţătorului cu uleiul de preţ, despre care El a spus că era ungere pentru înmormântarea Sa. Mat. 26:12. 

În ziua următoare a trimis să aducă un mânz pe care a intrat călare în Ierusalim, după maniera împăraţilor lui Israel. Văzând Ierusalimul, a plâns pentru cetate, exclamând: „Ierusalime,  

Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până [în ziua de glorie a lui Mesia] când veţi zice: «Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului»” (Mat. 23:37-39). Între timp Împărăţia nu este abandonată, ci numai amânată. Mireasa lui Mesia va fi numai în parte dintre evrei. „Israel n-a căpătat” favoarea principală dorită, dar aleşii au căpătat-o. 

Mulţimea a înţeles spiritul acelei ocazii, că Isus era Împăratul promis, şi L-a salutat ca Mesia. Au aşternut haine şi ramuri de palmier în faţa Lui, sugerând că nimic din ce era mai bun pe Pământ nu era prea bun pentru Unul atât de mare. În timpul acesta strigau: „Osana, Fiul lui David!”, mult făgăduitul Mesia din linia lui David! „Binecuvântat este Cel care vine în numele DOMNULUI!” Mat. 21:9. 

Fariseii, care nu credeau, au considerat că era un sacrilegiu şi I-au cerut lui Isus să oprească strigătele. Isus le-a spus că profetul Zaharia (9:9) a zis, „Strigă”, şi de aceea trebuiau să strige. „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga.” Dumnezeu o spusese, trebuia să se strige; profeţia trebuia împlinită. 

După intrarea triumfală a Domnului nostru în cetate a urmat curăţirea Templului de schimbătorii de bani şi de comercianţi.

 

PREŢUL ÎMPĂRĂŢIEI

Biblia ne spune că drumul spre Împărăţie este greu şi îngust, că preţul uceniciei este lepădarea de sine şi purtarea crucii. Mulţi se miră că făgăduinţele sunt astfel restrânse şi nu sunt pentru toţi care se străduiesc să facă bine, fără credinţă sau sacrificiu de sine. 

Pilda cu trecerea cămilei prin urechile acului ilustrează cum bogaţii trebuie să se descarce de bogăţia lor dacă vreau să se pregătească pentru o parte în Împărăţie. Poarta cea mică tăiată în cea

 

mare era numită „urechea acului”. 

Studenţii Bibliei arată acum că obţinerea Împărăţiei este însoţită de dificultăţi, deoarece Dumnezeu doreşte o companie foarte aleasă pentru poziţia aceea glorioasă. El a făcut ca încercările să fie atât de severe încât numai cei evlavioşi se vor folosi de ocazia de a câştiga Împărăţia. 

Tânărul bogat L-a întrebat pe Isus: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a indicat spre Lege care promitea viaţa veşnică oricărui evreu care o va ţine. Tânărul a replicat că el a făcut tot ce a putut, dar totuşi murea. Isus l-a iubit pentru străduinţele lui bune şi i-a indicat o cale nouă spre viaţa veşnică, prin sacrificiu de sine ca ucenic al Său. Pe lângă aceasta, el putea deveni un moştenitor împreună cu Isus în glorie, onoare şi nemurire. Marcu 10:17-25; Rom. 2:7; 8:17. 

Doi ucenici iubiţi I-au cerut lui Isus să stea cu El pe tronul Împărăţiei Sale. Învăţătorul a replicat: Puteţi [sunteţi dispuşi] să beţi din paharul Meu, al lepădării de sine, al jertfirii de sine, al înjosirii şi ruşinii? Puteţi să vă botezaţi în moartea Mea - ca să fiţi tăiaţi de la orice privilegiu pământesc, dacă aceasta este providenţa lui Dumnezeu pentru voi? Mat. 20:22; Marcu 10:35-38. 

Aceşti ucenici iubitori au răspuns că erau gata de orice, cu ajutorul Învăţătorului. El i-a asigurat şi ne asigură şi pe noi că ne va da încercări şi ajutoare, şi că, dacă suntem credincioşi până la sfârşit, vom avea coroana vieţii. Dar cinstea şi gloria Împărăţiei nu vor fi hotărâte prin har, ci prin dreptate. Mat. 20:23; Apoc. 3:21; 2:10.

 

 

CINA DE AMINTIRE

După cinci zile de la intrarea călare pe asin în Ierusalim când Isus S-a oferit lui Israel ca Împărat, au fost Paştele, simbol al cruţării Bisericii întâilor-născuţi. 

Isus a fost Mielul lui Dumnezeu care să ridice păcatul lumii. Pentru a face acest lucru, El trebuia să fie Mielul de Paşti. Sf. Pavel spune: „Hristos Paştele nostru a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. Isus a mâncat mielul tipic de Paşti cu ucenicii Săi. Apoi a luat pâine nedospită şi rodul viţei, care simbolizau

 

trupul şi sângele Său, şi a instituit o Cină de Paşti antitipică. 

Ucenicii urmau să facă aceasta în amintirea morţii Sale ca Mielul antitipic. El a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”. Desigur, ţinerea doar formală n-ar însemna nimic dacă aceasta n-ar simboliza experienţele inimii. Urmaşii lui Isus trebuie să-şi dea seama în inima lor că moartea Lui este preţul de răscumpărare pentru păcatele întregii lumi; că fără aceasta n-ar exista viaţă veşnică. Astfel de credincioşi constituie Biserica întâilor-născuţi, care intră în viaţă înaintea lumii - la Întâia Înviere. Apoc. 20:6. 

Sf. Pavel arată un sens încă şi mai adânc al Cinei de Amintire. Toţi urmaşii lui Isus sunt reprezentaţi într-o singură pâine care se frânge şi în părtăşia unui singur pahar de suferinţă, ruşine, înjosire şi moarte (1 Cor. 10:16, 17). Numai aceştia vor fi membri ai „Corpului” Său glorios, „Profetul” lumii „asemenea lui Moise”. Fapte 3:19-23. 

Ucenicii au neglijat spălarea picioarelor unul altuia, şi chiar lui Isus. Isus a făcut acest serviciu ca o lecţie de smerenie - nu ca un ceremonial. Spiritul lecţiei este ca noi să ne facem unul altuia orice serviciu posibil, ca „membri” ai lui Cristos. Fapte 9:5; 1 Cor. 12:27. 

După Cină Isus a plecat cu cei unsprezece în Ghetsimani, unde Iuda L-a vândut oficialităţilor cu un sărut. Apoi au urmat scenele memorabile de încheiere a vieţii Domnului nostru.

 

 

„ECCE HOMO” - IATĂ OMUL!

Devreme în dimineaţa următoare Isus a fost dus la Pilat şi a fost acuzat de trădare împotriva împăratului pentru că S-a pretins împărat. Acuzatorii Lui au fost evreii cei mai de seamă. Pilat şi-a dat seama de răutatea acuzaţiei, de cererea ca un nevinovat să moară. Aflând că Isus era din Galileea, el a căutat să scape de responsabilitate trimiţându-L la împăratul Irod. Dar Irod n-a vrut să aibă nimic de-a face cu Isus. Auzise de minunile pe care le făcuse şi se temea. După ce soldaţii lui  

Irod L-au batjocorit, Isus a fost trimis înapoi la Pilat. Acuzatorii au insistat că dacă Pilat Îl lăsa să plece, aceasta dovedea neloialitate faţă de împăratul roman. 

Pilat a încercat să-L elibereze şi pentru a satisface cererile lor zgomotoase a ordonat să-L biciuiască. Dar aceasta n-a satisfăcut gloata care striga: „Răstigneşte-L!” În cele din urmă Pilat scoţându-L în faţă a exclamat: „Ecce Homo!” - „Iată Omul!” Nu există un alt evreu asemenea Lui! Vreţi să fie răstignit? Gloata a strigat încă mai îndârjit: „Răstigneşte-L!” Nimic nu este mai dureros decât eroarea religioasă. 

Isus nu era idealul de împărat al mulţimii. Dacă ar fi fost aspru, vulgar, lăudăros, ar fi fost mai aproape de idealul unei persoane care putea scoate poporul lor de sub jugul roman şi deveni cuceritor, ca Alexandru cel Mare. Lumea priveşte cu o măsură de reverenţă spre Isus, dar El este încă departe de a fi idealul pentru oameni. Nici urmaşii lui Isus nu sunt idealuri pentru lume. Ei împreună cu Isus sunt socotiţi ciudaţi. Cum a scris Sf. Ioan: „Cum a fost El, aşa suntem şi noi în această lume” - dispreţuiţi în privinţa idealurilor umane. 

Omenirea nu-şi dă seama că scopul lui Dumnezeu în Cristos şi în urmaşii Săi a fost să-i pregătească prin smerenie, blândeţe, răbdare, îndelungă răbdare şi iubire pentru lucrarea glorioasă a Împărăţiei lui Mesia care să binecuvânteze toată omenirea. Experienţele actuale sunt necesare, spune Biblia, pentru ca această Preoţime Împărătească să poată fi mai târziu compătimitoare cu omenirea. Evr. 2:10; 3:1; 5:8-10; 12:11.

 

 

SPERANŢA TÂLHARULUI DE PE CRUCE

Pilat şi-a spălat mâinile în faţa poporului vrând să arate că era nevinovat de moartea lui Isus, apoi a dat poruncile necesare pentru execuţie. Guvernul roman aştepta ca el să fie absolut drept în privinţa cetăţenilor romani, procedurile cu alţii trebuind să fie împăciuitoare. 

În acelaşi timp au fost răstigniţi şi doi tâlhari, unul la dreapta, altul la stânga lui Isus, deasupra capului Său fiind pusă învinuirea pentru care fusese răstignit: „Isus, împăratul Iudeilor”. Puţine feluri de moarte sunt atât de dureroase ca răstignirea. Mat. 27:37. 

Unul dintre tâlhari şi-a bătut joc de Isus  

zicând: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, Mesia şi Împăratul, dovedeşte, coborându-Te de pe cruce. Dacă Isus Îşi cruţa viaţa, nu putea deveni Împăratul şi Mântuitorul lumii, fiindcă numai prin moartea Sa putea fi plătită sentinţa morţii împotriva lui Adam şi a rasei sale. Isus a murit de bună voie, o moarte de sacrificiu. 

Celălalt tâlhar L-a apărat pe Isus, spunând că El nu făcuse nimic rău, în timp ce ei primiseră o pedeapsă justă. 

După această apărare, tâlharul pocăit s-a întors către Isus zicând: Doamne, dacă eşti rege şi vei veni în Împărăţia Ta, aminteşte-Ţi de acest biet tâlhar - fă ceva pentru mine! Isus a răspuns, amin! Adică, aşa să fie - precum ceri! Deşi s-ar părea că n-am nici un prieten în cer sau pe Pământ, totuşi îţi spun în această zi întunecată, vei fi cu Mine în Paradis. Împărăţia Mea va fi stabilită. Sub influenţa ei Pământul va deveni un Paradis. Atunci vei fi răsplătit. 

Plasarea greşită a virgulei în Versiunea engleză Comună ne-a aruncat pe toţi pe un drum greşit. Evident că Isus n-a mers în ziua aceea în Paradis, fiindcă Paradisul nu era încă stabilit. Mai mult, după trei zile, când a înviat dintre morţi, El i-a spus Mariei: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Sf. Petru ne spune că El a fost mort şi că sufletul Lui a fost înviat din morţi a treia zi (Fapte 2:31). „Toţi oamenii” vor fi binecuvântaţi prin Împărăţia lui Mesia, dar căinţa îi pregăteşte pentru binecuvântări mai timpurii şi pentru mai puţine „lovituri”.

 

 

„ÎNVIAT ÎN DUH”

Fiindcă ucenicii erau tot oameni naturali, nu puteau înţelege lucrurile spirituale - până la Cincizecime. De aceea a fost necesar ca Isus să-Şi demonstreze învierea din punct de vedere uman. Numai credincioşii au putut primi iluminarea de la Cincizecime. Ei trebuiau să creadă şi să ştie că El nu mai era om, ci iarăşi fiinţă spirituală. 

A treia zi după Calvar femeile care duceau mirodeniile pentru îmbălsămare au găsit mormântul gol. Maria L-a întâlnit

 

pe Isus dar nu L-a recunoscut, fiindcă a apărut ca grădinar. Isus i S-a descoperit prin voce. El i-a spus: „Încă nu M-am suit la Tatăl Meu . şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Ştirea s-a răspândit. Sf. Petru şi Sf. Ioan au fost uimiţi şi au fugit amândoi la mormânt. N-au găsit decât mormântul gol şi giulgiul împăturit. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, doi dintre ei mergeau spre Emaus. Discutau aprins când Isus, sub altă înfăţişare, nerecunoscut de ei, li s-a alăturat. Le-a explicat în linişte tipurile şi profeţiile care preziceau moartea lui ca răscumpărare pentru om, zicând: „Nu trebuia să sufere Hristosul şi să intre în slava Sa?” Mai târziu povestind experienţa aceasta ei au spus: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” La masa de seară li S-a descoperit, apoi S-a făcut nevăzut. 

În aceeaşi seară mulţi dintre ei erau adunaţi în odaia de sus discutând evenimentele remarcabile din ziua aceea, uşa fiind închisă, da, de frica iudeilor. Deodată, în timp ce uşa era închisă, Isus a apărut în mijlocul lor sub altă înfăţişare. De data aceasta avea un corp asemenea celui de dinainte. Chiar aşa fiind, ei s-au speriat, deşi le-a spus că ceea ce vedeau era carne şi sânge şi le-a dovedit prin aceea că a mâncat. Nu mai era Isus cel trupesc; prin înviere Se întorsese la starea spirituală (1 Cor. 15:44). Dar El avea putere de a Se materializa, cum se materializaseră sfinţii îngeri şi El Însuşi (înainte de a deveni trup).

 

 

SFÂNTUL TOMA S-A ÎNDOIT

Isus li S-a arătat din nou în duminica următoare - în odaia de sus - Sf. Toma fiind prezent. El îi mustrase pe fraţi fiindcă s-au convins prea uşor că L-au văzut pe Isus, zicând că el nu va crede decât dacă va simţi urmele cuielor şi rana făcută de suliţă. 

 

Isus S-a arătat iarăşi într-un corp ca şi acela al umilirii, cu urmele suliţei şi cuielor. El l-a îndemnat pe Toma să se convingă, dar a spus că erau mai fericiţi cei care au putut crede pe deplin fără acele dovezi. Ioan 20:26-29. 

Biblia ne spune că Isus nu mai este fiinţă de carne, ci de la înviere este fiinţă spirituală. După cum spune Sf. Pavel, Biserica trebuie să fie schimbată, deoarece, „carne şi sânge nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Toţi trebuie să fim schimbaţi ca să fim fiinţe spirituale - asemenea Lui, ceea ce desigur înseamnă că El nu mai este fiinţă de carne. El a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”, scrie Sf. Petru. 1 Pet. 3:18. 

Isus li S-a înfăţişat urmaşilor de trei ori în ziua învierii Sale şi încă de cinci ori - scurt - în cele treizeci şi nouă de zile care au urmat. Aceasta a constituit marea lecţie că Isus nu mai era mort, nu mai era carne - că El este „înălţat foarte sus”. Filip. 2:9; Ioan 6:62. 

Saul din Tars a prins o rază din strălucirea lui Isus Cel înviat, glorificat, strălucire care nu mai era ascunsă de vălul trupului, strălucind mai tare ca soarele la amiază, şi aceasta l-a costat vederea. Dacă Isus li s-ar fi arătat astfel ucenicilor în cele patruzeci de zile după înviere, ei ar fi fost alarmaţi, incapabili să înţeleagă situaţia. Sf. Pavel se referă la faptul că el I-a văzut strălucirea lui Isus, zicând: „Ca unuia născut înainte de vreme mi S-a arătat şi mie”. Cuvintele lui înseamnă că toţi cei din poporul Domnului, Biserica întâilor-născuţi, se vor naşte în stare spirituală prin înviere. Astfel Îl vor vedea pe Mesia aşa cum este, în marea Sa slavă. Dar Saul L-a văzut înainte de vreme. 1 Ioan 3:2.

 

 

 

ODIHNA CINCIZECIMII

Cincizecimea, ziua a cincizecea, era ziua jubiliară, după cum şi anul al cincizecilea era anul jubiliar. Ziua a cincizecea urma ciclului zilelor de sabat (7x7=49), după cum şi anul jubiliar urma ciclului anilor de sabat (7x7=49). După cum antitipul zilei jubiliare i-a introdus pe credincioşi în odihna credinţei la Cincizecime, tot aşa antitipul anului jubiliar va introduce lumea în glorioasa odihnă din Împărăţia lui Mesia şi în relaţia Noului Legământ cu Dumnezeu. Astfel explică Sf. Pavel: „Noi care am crezut intrăm în odihnă”. Toţi

 

care sunt cu adevărat ai lui Cristos pot avea o odihnă de sabat prin credinţă şi pot avea încredere tot timpul, nu numai în ziua a şaptea sau în ziua întâi. Pentru ei fiecare zi este o zi de odihnă prin credinţă în sacrificiul lui Cristos - un sabat pentru suflet - simbol al odihnei cereşti. 

Nimeni n-a putut intra în această odihnă de sabat până când Isus a deschis calea. Moartea Lui a fost necesară ca preţ de răscumpărare pentru om. Învierea Lui a fost necesară pentru a putea aplica acel preţ pentru noi. El S-a înălţat pentru a Se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca Avocat pentru ucenicii Săi. El le atribuie meritul pentru a le acoperi imperfecţiunile şi pentru a face ca sacrificiul lor să fie acceptabil pentru Dumnezeu, ca ei să poată suferi cu El şi să fie slăviţi cu El. Pentru credincioşi rămâne o odihnă încă mai completă - care va fi obţinută prin schimbarea învierii. Evr. 4:3, 9, 11. 

Sub îndrumarea lui Isus, apostolii, urmaşii Lui, urmau să-şi înceapă lucrarea numai după primirea binecuvântării de la Cincizecime - Spiritul sfânt - dovada acceptării lor ca fii ai lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care l-au făcut înainte de a fi acceptaţi a fost alegerea unui succesor al lui Iuda; dar, evident, Dumnezeu n-a recunoscut alegerea lor. La timpul cuvenit Dumnezeu a adus în faţă pe Sf. Pavel pentru a fi al doisprezecelea apostol - una din pietrele de temelie ale Noului Ierusalim (Apoc. 21:14). Eroarea de a presupune că apostolii au avut ca succesori pe episcopii Bisericii a fost una costisitoare. Aceasta a dus şi la alte erori grave.

 

 

 

PREDICA DE LA CINCIZECIME

Numai cei doisprezece au fost rânduiţi pentru funcţia de apostoli, ca să fie purtătorii de cuvânt ai lui Isus către Biserică. Deciziile lor urmau să lege pe pământ ce este legat în cer şi să dezlege pe pământ ce este dezlegat în ochii lui Dumnezeu. Nici chiar aceştia n-au primit aprobarea Tatălui ceresc până la Cincizecime, când au primit Spiritul sfânt. Din punct de vedere scriptural nimeni nu este autorizat să propovăduiască sau să înveţe decât cel care a primit Spiritul lui

 

Dumnezeu. Oricine a primit acest Spirit are autoritate divină de a propovădui, cu totul independent de rânduirile pământeşti. Isa. 61:1. 

Acesta este, după cum ni se spune, sensul cuvintelor profetice în privinţa lui Isus, Capul, şi a Bisericii, corpul Său: „Duhul Stăpânului DOMNUL este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi”. Toţi câţi au primit această ungere divină au însărcinarea divină să propovăduiască veştile bune. Oricine n-a primit această autoritate cerească, nu poate fi un ambasador divin. 

În împlinirea cuvintelor lui Isus, „Îţi voi da cheile împărăţiei”, Sf. Petru a folosit două chei simbolice în legătură cu Evanghelia: prima la Cincizecime, ca să deschidă tuturor evreilor uşa invitaţiei pentru a deveni membri ai corpului lui Cristos, Biserica, prin conceperea Spiritului sfânt. După trei ani şi jumătate a folosit cealaltă cheie, ca să deschidă uşa pentru neamuri. Corneliu a fost primul păgân admis ca membru în Cristos. 

Mii dintre evreii cei mai evlavioşi, în ascultare de porunca lui Dumnezeu, veneau an de an la Ierusalim să sărbătorească Cincizecimea. Mii de astfel de oameni au fost atraşi de propovăduirea de la Cincizecime şi au dus binecuvântarea şi iluminarea primită de ei în toată lumea. 

Dar va mai fi încă o binecuvântare a Cincizecimii. Numai servitorii speciali ai Domnului au parte de prima binecuvântare şi obţin Împărăţia. Sub Împărăţia lui Mesia, Spiritul lui Dumnezeu va fi turnat peste toată carnea. Ei vor vedea ceea ce au profeţit profeţii din vechime. Ioel 2:28, 29; Fapte 2:16-18.

 

VASUL ALES AL DOMNULUI

Isus a spus despre Sf. Pavel: „El este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor” (Fapte 9:15). Întâi aflăm despre el că era unul dintre cei care consimţiseră la moartea lui Ştefan. Apoi se spune că umbla şi „sufla ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului”. Fapte 9:1. 

Când vedem puterea Adevărului în influenţa lui transformatoare asupra minţii umane rămânem uimiţi. Totuşi să nu  

uităm că Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa. În „convertirea” Sf. Pavel, Isus doar i-a arătat unui om onest ce făcuse greşit şi ce privilegii avea printr-o cale îndrumată divin. 

Sf. Pavel a devenit succesorul lui Iuda. Trebuiau să fie doisprezece apostoli ai Mielului - o cunună cu douăsprezece stele pe fruntea Bisericii - şi douăsprezece temelii pentru Noul Ierusalim, iar pe ele numele celor doisprezece apostoli ai Mielului. Suntem siguri că printre ei se află numele Sf. Pavel. Acest lucru este în armonie cu mărturia că el nu era cu nimic mai prejos decât chiar cei mai însemnaţi dintre apostoli şi că a avut mai multe viziuni şi revelaţii decât toţi. Matia a fost ales înainte de Cincizecime şi n-a fost niciodată recunoscut de Dumnezeu. 

Sf. Pavel este cel mai proeminent printre apostoli, toţi aceştia fiind caractere glorioase, anume aleşi de Dumnezeu pentru serviciul Său special. Nici Sf. Pavel nici ceilalţi apostoli n-au spus nimic despre o eternitate de tortură pentru cineva. El a spus că aceia găsiţi în final nevrednici vor avea „o pierzare veşnică”. Sf. Pavel este acela care a spus că Isus trebuie să vină a doua oară şi atunci trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Prin acest nobil purtător de cuvânt Isus ne-a dat amănunte despre învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi, despre „schimbarea” Bisericii la a doua venire a Sa, despre caracterul lui Anticrist etc. Dacă Epistolele Sf. Pavel ar lipsi, ce mare ar fi ignoranţa noastră asupra multor subiecte!

 

 

ŞI NEAMURILE SUNT MOŞTENITOARE

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam i-a dat acestuia asigurarea că toate binecuvântările intenţionate pentru omenire vor veni prin urmaşii săi. Evreii au fost sămânţa naturală a lui Avraam şi în mod cuvenit lor le-au aparţinut făgăduinţele. Dar când toţi evreii care aveau credinţa lui Avraam au fost privilegiaţi să intre şi să devină moştenitori împreună cu El în Împărăţia Mesianică, Dumnezeu a folosit prin Sf. Petru a doua cheie spre Împărăţie. El a  

deschis uşa ocaziei pentru neamuri, ca să poată deveni moştenitori împreună cu evreii în Împărăţia Mesianică. 

După trei ani şi jumătate de la Cincizecime îngerul Domnului i s-a arătat lui Corneliu. I-a spus că acum Dumnezeu era gata să-i accepte rugăciunile şi închinarea. I-a mai spus să trimită după Sf. Petru la Iope. De la el va auzi „cuvinte” pe care trebuia să le creadă pentru a fi pe deplin acceptat de Dumnezeu şi pentru a primi Spiritul sfânt. 

Trei mesageri au fost trimişi să-l aducă pe Sf. Petru. Între timp Dumnezeu l-a pregătit pe apostol. I s-a spus că ceea ce curăţise Dumnezeu el să nu mai considere necurat. Sf. Petru a asociat visul cu vizitatorii săi şi a mers imediat la casa lui Corneliu. A găsit pe Corneliu şi pe familia sa evlavioşi şi gata să asculte. A început să le spună adevărata istorie a lui Isus: moartea Lui, învierea Lui, chemarea Bisericii pentru a fi clasa Miresei Sale - dovedindu-şi vrednicia prin loialitate şi credincioşie chiar până la moarte. 

În timp ce Sf. Petru vorbea, aceşti consacraţi, sorbind Mesajul, au acceptat pe deplin termenii uceniciei. Atunci Dumnezeu i-a dat o dovadă a acceptării prin darul Spiritului sfânt, aşa cum a fost dat tuturor creştinilor la începutul acestui veac. Atunci Sf. Petru uimit a zis: Dacă aceştia au primit Spirtul sfânt, cine le poate interzice botezul în apă, care este numai un simbol al consacrării lor de a fi morţi cu Cristos? Atunci au început neamurile să fie altoite în „măslinul” despre care se vorbeşte în Romani 11:17.

 

 

 

BISERICA DIN ANTIOHIA

Mesajul Evangheliei a găsit treptat urechi de auzit printre neamuri, dar mai puţine la număr. Educarea evreilor prin Lege fusese pentru ei o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, care i-a pregătit pentru Evanghelie. Prima Biserică în care păreau să predomine neamurile a fost cea din Antiohia. Printre fraţii de acolo erau proeminenţi Barnaba, Sila, iar mai târziu Sf. Pavel. Urmaşii lui Isus au fost numiţi creştini prima dată în Antiohia. Mulţi creştini doresc să nu se fi acceptat nici un alt nume. 

 

Biserica din Antiohia, conform relatării biblice, avea aranjamente foarte simple, similare celor practicate de Isus şi de apostoli. Formalităţile şi ceremoniile nu intraseră încă, pentru a înlocui simplitatea lui Cristos cu simple forme de evlavie. Ei se întâlneau să crească în har, cunoştinţă şi iubire, şi să se ajute unul pe altul pe calea îngustă. Când s-au iniţiat bine în studiu, s-au împărtăşit din spiritul misionar şi au autorizat şi finanţat o misiune care a fost condusă de Sf. Pavel şi de Barnaba. Au mai fost conduse şi alte misiuni, după cum se relatează în Fapte 13:1-5. 

Nu mult după aceea, asupra Bisericii au venit persecuţiile din timpul lui Nero şi Diocleţian. Aceşti împăraţi romani, pentru a se distra şi a-şi omorî plictiseala, au pus să fie torturaţi groaznic inofensivii urmaşi ai lui Isus, a căror misiune în lume este doar „să facă bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”, să se pregătească pe ei înşişi şi să ajute pe alţii, ca să fie asociaţi cu Răscumpărătorul în Împărăţia viitoare. Gal. 6:10. 

De ce a permis Dumnezeu persecuţia? Răspunsul este că încercările credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu sunt tot atât de necesare pentru urmaşii lui Isus cum au fost pentru El, şi pentru acelaşi motiv - să le dezvolte şi să le cristalizeze caracterul. Acestea corespund persecuţiilor şi răstignirii lui Isus. Astfel a explicat El zicând: „Trebuia să sufere Hristosul . şi să intre în slava Sa”. Aleşii merg pe urmele Lui.

 

 

STUDENŢII BIBLIEI BEREENI

Mica adunare a credincioşilor din Bereea este faimoasă printre poporul Domnului prin declaraţia Sf. Pavel, „Aceştia aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic. Au primit cuvântul cu toată bunăvoinţa şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea [ce le predica Sf. Pavel] este aşa” (Fapte 17:11). Erau doar o adunare mică, dar credincioşia lor faţă de Cuvântul Domnului a făcut ca ei să fie numiţi studenţii Bibliei bereeni. Biserica timpurie nu se aduna în temple costisitoare, iar bătrânii şi diaconii nu purtau robe scumpe, ca să arate funcţia, şi serviciile nu constau în prezentări care să facă impresie. Ei se

 

adunau doar ca şi copii ai lui Dumnezeu, concepuţi de acelaşi Spirit şi inspiraţi de aceeaşi credinţă dată o singură dată sfinţilor. Se adunau ca fraţi ai lui Isus, să fie sub îndrumarea şi grija Lui, ca singurul Cap al Bisericii - după cum a spus El: „Unul este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Se întâlneau să studieze Mesajul lui Isus şi al apostolilor. 

Studenţii Bibliei de astăzi au mare avantaj faţă de ei. Avem Biblii la un preţ convenabil, capacitatea de a le citi şi lumină bună, aşa cum străbunii noştri n-au gândit că este posibil. 

Studenţii Bibliei de astăzi sunt încurajaţi de asemenea când văd că Biblia învaţă clar că atunci când oamenii vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa în lume va creşte, Fecioarele Înţelepte, poporul Domnului, vor înţelege anumite aspecte ale planului divin care înainte fuseseră ţinute ascunse prin intenţie divină. Ei îşi dau seama că ne aflăm în ziua când se aleargă încoace şi încolo cu toate mijloacele de transport şi când învăţământul gratuit, educaţia obligatorie etc., aduc creşterea prezisă a cunoştinţei. Aceste lucruri marchează timpul când cei înţelepţi din poporul Domnului vor înţelege Biblia. Ce necesară este această lumină specială, când atât de mulţi cad de la credinţa în Biblie, sub învăţăturile aşa-zisei Critici Radicale, care neagă că Biblia este Mesajul inspirat al lui Dumnezeu! (Dan. 12:1-10). Noi trebuie nu numai să ne trezim, ci şi „să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu”.

 

 

SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ

Toţi creştinii spun că în trecut au fost învăţate doctrine eronate care nu pot fi susţinute în lumina mai clară a zilelor noastre. Toţi se bucură în spiritul unei mai mari unităţi care se răspândeşte printre creştinii diferitelor denominaţii - catolici şi protestanţi. Cum a ajuns creştinătatea într-o stare atât de ceţoasă încât urmaşii lui Isus să considere că prin torturarea semenilor lor Îl onorează pe Dumnezeu? În unanimitate, studenţii Bibliei par să ajungă la concluzia că  

dificultatea a început cu doctrina succesiunii apostolice - doctrina conform căreia episcopii Bisericii erau apostoli, inspiraţi în acelaşi sens ca şi Cei Doisprezece. 

Papa Pius al X-lea îşi dă seama că oamenii nu mai privesc pe episcopi ca autoritate inspirată şi succesori în funcţia apostolilor. Evident, el nefiind de acord, recent a poruncit ca Romano-catolicii să fie instruiţi să studieze Biblia şi astfel să vină sub influenţa învăţăturilor celor doisprezece apostoli inspiraţi. Toţi văd cu timpul că cei doisprezece Apostoli ai Mielului (Sf. Pavel luând locul lui Iuda) sunt singurele autorităţi inspirate divin pentru Biserică. 

Biserica, după moartea apostolilor, neavând avantaje cum sunt Biblia şi educaţia, a privit cu prea mare încredere spre episcopii sau pastorii lor, care însă nu erau autorizaţi prin inspiraţie divină ca şi Cei Doisprezece. După două sute de ani greşeala a fost parţial recunoscută şi s-a făcut o încercare de a fi îndreptată, dar în direcţie greşită. S-a aflat că diferiţii episcopi învăţau doctrine mult diferite, contradictorii. S-a înţeles că aceste contradicţii nu erau inspirate de Spiritul sfânt. Împăratul Constantin (nebotezat) a convocat Conciliul Niceean al tuturor „episcopilor apostolici”, la Niceea, în 325 d. Cr. Cam o treime, 384, au venit. Acestora li s-a poruncit să decidă asupra unui crez. Au avut discuţii aprinse luni de zile. Apoi împăratul a decis şi astfel a luat fiinţă Crezul Niceean. Edictul împăratului a fost în sensul că oricine nu era de acord cu acest crez trebuia să fie exilat.

 

 

„SFÂNTUL IMPERIU ROMAN”

Treptat numele creştinătate s-a răspândit printre popoarele Europei, însă fără Spiritul Învăţătorului. Numele „creştin” a devenit popular. În zilele împăratului Carol cel Mare s-a stabilit titlul „Sfântul Imperiu Roman”. Semnificaţia acestui titlu este ilustrată într-o faimoasă pictură de la Casa Canonicilor din Florenţa, Italia. Aici sunt înfăţişaţi împăratul şi papa aşezaţi alături pe tron, de la ei coborând în trepte diferiţii slujitori ai imperiului; de partea împăratului generali etc., iar de partea papei episcopi, cler etc. Unii pretind că aceasta este o recunoaştere publică a căsătoriei pretinsei fecioare a lui Cristos cu puterea civilă, în Apocalipsa fiind numită desfrânare. Apoc. 17:1-5. 

Temeiul acestei alianţe a fost doctrina care s-a născut atunci, că a doua prezenţă a lui Cristos ca Mesia pentru a conduce lumea o mie de ani a fost astfel împlinită. Atunci au fost prezentate pretenţiile că prin intenţie divină Cristos trebuia să fie reprezentat pe Pământ de către papalitate, iar guvernarea Lui să fie realizată prin prinţii pământeşti. Această stare de lucruri a fost în Europa timp de secole. În secolul al XVI-lea a apărut mişcarea Reformei. Aceste fiice ale Bisericii Romei s-au căsătorit cu puterea pământească şi au iniţiat propriile lor „imperii sfinte”. 

Toată această teorie şi sistemele ei au primit o lovitură aspră când Napoleon Bonaparte a luat pe papa prizonier în Franţa. Vraja stăpânirii sacerdotale s-a rupt. În septembrie 1870 Victor Emanuel a pus stăpânire pe Roma - o lovitură fatală. 

Studenţii Bibliei sunt în general de acord că unirea Bisericii cu statul este contrară spiritului Bibliei, o eroare a Veacurilor

 

Întunecate; că Biserica lui Cristos nu trebuie să domnească cu prinţii Pământului, nici să se căsătorească cu ei, ci să aştepte căsătoria ei până la a doua venire a Răscumpărătorului, ca să se unească cu El prin Întâia Înviere. Apoi ea va domni cu El veşnic. Apoc. 19:7; 20:6.

 

 

CRUCIADE ŞI CRUCIAŢI

Numele creştin devenise popular în Europa. Aproape oricine era recunoscut ca creştin, dacă nu se lepăda de acest nume pretinzând că este evreu. Răstimpul de somnolenţă a fost întrerupt prin ceea ce unii ar numi o izbucnire de fervoare fanatică, ce pretindea că creştinii trebuie să lupte împotriva turcilor, a evreilor şi a altora. Cruciadele şi-au lăsat urma în istorie. Sub spiritul acelei vremi, mii de oameni dintre cei mai nobili au călătorit mii de mile pe mare şi pe uscat ca să lupte pentru Cruce împotriva Semilunii. Faptul că Ierusalimul era sub stăpânire musulmană a fost considerat deosebit de supărător, şi mii de vieţi şi de averi au fost cheltuite în „cruciade pentru eliberarea Sfântului Mormânt de sub turcii păgâni”. 

Din punctul de vedere al zilelor noastre şi al înţelegerii mai clare a lucrurilor, oamenii numesc cruciadele în general o izbucnire de nechibzuinţă, o risipă de efort, o manifestare a ignoranţei şi bigotismului. Dar poate că creştinii de astăzi au ceva la fel de nechibzuit şi iraţional. Mintea umană este întotdeauna activă într-un fel. Nebunia altora este mai uşor de recunoscut decât a noastră proprie. 

Într-o zi se va recunoaşte că creştinătatea este astăzi tot atât de nechibzuită în anumite privinţe ca şi pe vremea cruciaţilor. Oare marile regate ale Pământului nu se autodenumesc diviziuni ale creştinătăţii (Împărăţiei lui Cristos)? Oare nu construiesc vase mari de război, numai o singură salvă de tun costând o avere? Oare nu antrenează mari armate şi le echipează cu maşinării de război costisitoare? Pentru ce? Fie pentru că au planuri rele împotriva altor aşa-zise naţiuni creştine, fie că n-au încredere în ele. Ce nechibzuinţă pare aceasta! 

 

Cu cât va fi mai bine când Cuvântul lui Dumnezeu va fi pe deplin acceptat şi când spiritul lui de dreptate şi iubire va guverna lumea! Atunci bogăţia şi energia, risipite în cruciade, vase de război şi armament, vor fi folosite pentru progresul general al oamenilor. Numai Împărăţia lui Mesia poate restabili omul la chipul lui Dumnezeu şi poate face glorios aşternutul picioarelor Sale.

 

 

HUSS, WYCLIFFE, TYNDALE etc.

Lecţiile trecutului nu trebuie să fie uitate niciodată. Noi însă trebuie să acoperim cu mantia carităţii multe din răutăţile de atunci. Biserica a pierdut devreme Mesajul inspirat şi a adoptat pe nesimţite eroarea că învăţăturile episcopilor erau echivalente în autoritate cu acelea ale apostolilor. Prin acest canal larg, adevărurile scumpe au fost înlocuite cu erori grave. Lord, în lucrarea sa Vechea Lume Romană, spune: „În secolul al doilea erau episcopi tăcuţi, martiri curajoşi, care se adresau turmei lor în odăi de sus şi care nu deţineau nici un rang lumesc. Secolul al treilea a găsit Biserica mai influentă ca instituţie. Când în secolul al patrulea creştinismul a devenit religia curţii, acesta a fost folosit ca să sprijine tocmai răul împotriva căruia protestase iniţial. Clerul, ambiţios şi lumesc, a căutat rang şi distincţie. Au devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Biserica s-a aliat cu statul şi dogmele religioase au fost impuse cu sabia magistraţilor”. 

Din fericire există totdeauna gânditori avansaţi pe toate liniile. Aceştia în general sunt consideraţi nebuni şi sunt persecutaţi. În realitate ei sunt cei mai mari binefăcători ai omenirii. Huss a suferit pentru credincioşia sa faţă de Biblie. Wycliffe şi Tyndale au fost persecutaţi. Biblia lui Tyndale a fost arsă în public de către înalţii prelaţi, în faţa catedralei Sf. Pavel din Londra. 

Mai târziu Cranmer, Latimer şi Ridley, odată asociaţi cu ierarhia romană, dar mai târziu cu ierarhia engleză, au fost arşi în public din cauza schimbării credinţei. În lumina prezentului noi vedem o diferenţă mai mică între cele două ierarhii. Atât catolicii cât şi protestanţii sunt de acord în a condamna atrocităţile

 

 

trecutului, comise în numele Răscumpărătorului nostru, unul dintre titlurile Lui fiind „Prinţul păcii”, şi care a spus: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu”. Mulţumim lui Dumnezeu! Ochii minţii noastre, având o lumină mai clară, văd lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile mai mari ale Iubirii Divine!

 

 

LUTHER, ZWINGLI, MELANCHTON

Nimeni nu mai crede astăzi că Martin Luther a fost atât de înaintat faţă de alţii încât s-ar putea spune despre el că a înţeles Adevărul, întreg Adevărul şi numai Adevărul. Chiar luteranii au anulat două din cele nouăzeci şi cinci de Teze ale sale, dar dorind să păstreze numărul au împărţit alte două. Toţi sunt însă de acord că aproximativ pe vremea lui Luther civilizaţia a făcut un pas înainte. Catolicii sunt mai buni catolici astăzi, şi protestanţii la fel. 

Dr. Luther era capul Colegiului Catolic, unde se instruia tineretul german pentru preoţie. El auzise depre Biblie, dar la fel cu alţii din timpul celor treisprezece secole dinaintea lui, s-a încrezut în deciziile „Conciliilor Apostolice” ale Bisericii - diferitele crezuri promulgate. A crezut că acestea erau biblice. 

Dar într-o zi s-a întâmplat să vadă o copie latină a Noului Testament. Curiozitatea l-a făcut să-l citească şi a fost uimit de simplitatea lui. I-a scris papei, sugerându-i să convoace un Conciliu care să stabilească dacă nu cumva se făcuse o îndepărtare treptată de la Biblie. Papa n-a privit sugestia cu amabilitate. Luther a fost înfierat ca eretic, dat afară din slujbă şi excomunicat. Acest tratament n-a făcut decât să-l convingă şi mai mult de diferenţa între metodele şi învăţăturile Bibliei şi cele moderne. El a început să scrie manifeste pe care le-a răspândit în toată Germania, printre relativ puţinii care ştiau să citească pe atunci - de orice limbă. Treptat, prin multe necazuri, Biblia a devenit mai proeminentă. 

Reformatorii aceia sfinţi, cu inimă onestă, au înţeles numai parţial Biblia. Mult din fumul superstiţiei şi bigotismului le afecta

 

încă ochii minţii. Nici noi n-am ieşit încă din ceaţă. Mulţumim însă lui Dumnezeu că studiul biblic se reînsufleţeşte, influenţând oamenii din toate denominaţiile. Să ne amintim că în vechime numai puţini puteau citi. O Biblie costa o avere. Era socotită nefolositoare, din cauza încrederii greşite în episcopii-apostoli şi în crezurile lor.

 

 

TETZEL VINDE INDULGENŢE

Cam pe vremea când Martin Luther a început să studieze Noul Testament şi a fost uimit de simplitatea lui - şi când a înţeles marele adevăr biblic despre îndreptăţirea prin credinţă - l-a întâlnit pe Tetzel. Această întâlnire a avut ca efect întărirea convingerii că în credinţa şi spiritul Bisericii se strecuraseră treptat erori mari. Tetzel vindea indulgenţe cu autoritatea papei. Câştigul urma să se folosească pentru terminarea catedralei Sf. Petru din Roma. 

Tetzel poate să-şi fi depăşit sau nu autoritatea, dar relatarea este că el a propovăduit, nu meritul sacrificiului lui Cristos, ci puterea papei şi a sa proprie, ca agent al lui spunând: Aveţi prieteni în purgatoriu care suferă pentru diferite păcate. Papa are putere să-i elibereze; eu sunt agentul lui. Cei care donează în acest fond să pună banii în această cutie şi să fie siguri că în momentul când fac acest lucru prietenii lor sunt eliberaţi de suferinţele purgatoriului. 

Chiar dacă era catolic şi credea în purgatoriu, Luther n-a putut tolera o asemenea afacere comercială, că harul lui Dumnezeu se putea cumpăra cu bani. El l-a denunţat viguros pe Tetzel. 

După câte ştim noi, vinderea publică a indulgenţelor a fost oprită în cele mai multe ţări civilizate, dar până recent în Mexic pe mesele multor biserici erau expuse indulgenţe, specificând diferite păcate şi nelegiuiri care aveau fixat preţul. 

Protestanţii şi unii catolici au presupus că aceste indulgenţe permit a păcătui. Biserica Romei însă pretinde că ea niciodată n-a scos permise de a păcătui, ci numai o anumită iertare de suferinţele

 

purgatoriului. 

Astăzi printre cei care studiază Biblia pare să fie în creştere convingerea că Biblia învaţă că în moarte nu există cunoştinţă - că în dimineaţa învierii, momentul trezirii îl va conecta la gândul cu care a murit. Textele ca dovezi pentru purgatoriu ei le aplică la sfinţi în această viaţă, la „loviturile” lumii în veacul viitor şi la „timpul de necaz”.

 

 

SFÂNTA INCHIZIŢIE

Catolicii şi protestanţii sunt înclinaţi să considere faptele inchiziţiei ca foarte indecente. Privind caritabil faptele, ne amintim că aceasta a fost într-un timp mai puţin favorabil. Mulţumim lui Dumnezeu că odată cu iluminarea a venit şi un simţ mai ascuţit al dreptăţii şi iubirii, insuflat de Isus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc”. Mat. 5:44; Marcu 13:13; Luca 6:27. 

Legea dată Israelului la Muntele Sinai a exprimat numai dreptatea în porunca, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cât de grav au fost trecute cu vederea părţi din Cuvântul lui Dumnezeu prin persecuţiile inchiziţiei! Nu numai că n-a existat nici o iubire sau compătimire, ci dreptatea a fost încălcată în toate sensurile cuvântului. Mulţumim lui Dumnezeu pentru lumina unei zile mai bune! 

Există în inima omului o dispoziţie înşelătoare de a face rău, dacă se poate găsi o scuză pentru el. După cum evreii au găsit o scuză când L-au răstignit pe Isus, când l-au ucis pe Ştefan etc., tot aşa a găsit o scuză şi inchiziţia. Asemenea lui Saul din Tars, ei gândeau că fac un serviciu pentru Dumnezeu. Lucrurile s-au schimbat mult, dar persecuţia se practică încă pe diferite linii - exilul, calomnia, boicotul. Biblia se referă la aceasta zicând: „Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc . «DOMNUL să fie slăvit şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” Isa. 66:5. 

Spiritul de gloată, de linşaj, nu sunt decât forme mai puţin legale ale „sfintei inchiziţii”. Indianapolis News şi New York

 

Tribune citează pe un slujitor metodist episcopal din Chicago, care, mânios pe profesorul Farson, a spus: „Dacă aş avea putere, l-aş jupui pe omul ăsta, l-aş săra şi l-aş atârna de uşa hambarului”. Editorul necredincios de la News a spus: „Dacă o izbucnire aşa de violentă poate veni de la un slujitor al Evangheliei Păcii, la ce ne putem aştepta de la fiii lui Belial?” 

Se înmulţesc dovezile că spiritul de gloată, spiritul inchiziţiei, sunt în creştere. Toţi ar trebui să fie veghetori.

 

 

CALVIN ŞI SERVETUS

În 1912, în Geneva, Elveţia, a fost dezvelit un monument care avea următoarea inscripţie: „În memoria lui Michael Servetus - victima intoleranţei religioase a timpului său, ars pentru convingerile sale la Champel, la 27 septembrie 1553. Înălţat de urmaşii lui John Calvin după 350 de ani, ca o ispăşire a acelui act şi ca o respingere a constrângerii în chestiuni de credinţă”. 

Astfel urmaşii lui Calvin au demonstrat lumii că ei au progresat mult faţă de învăţăturile conducătorului lor - în spiritul adevăratului creştinism, în spiritul dreptăţii, al iubirii. Calviniştii merită felicitări pentru progresul lor - din partea creştinilor catolici, protestanţi - toţi aceştia în mod asemănător făcând bun progres în cele patru secole care au urmat. Nimeni n-ar justifica acum metoda lui Calvin de a-l condamna pe Servetus să fie ars pe rug. 

În cazul altora care au fost arşi pe rug se turna combustibilul la picioarele lor. Flăcările şi fumul sufocau victima, care devenea repede inconştientă şi nu mai simţea suferinţa. Pentru Servetus, prin ingeniozitatea lui Satan s-a aranjat să fie arse nuiele la o oarecare distanţă. El a fost literalmente fript de viu, în chinuri groaznice timp de aproape cinci ore, în numele lui Dumnezeu, al lui Isus, al dreptăţii, al adevărului, al justiţiei, al iubirii, al creştinismului şi al civilizaţiei. 

Pare demn de remarcat că numai acum ne dăm seama că un om atât de deficitar în spiritul Învăţătorului încât să-şi ucidă fratele, nu trebuie să fie acceptat ca învăţător al Cuvântului şi spiritului lui Dumnezeu. Numai acum îşi dau seama studenţii Bibliei că fratele Calvin n-a fost inventatorul doctrinei alegerii, ci al doctrinei că toţi nealeşii vor suferi veşnic.

 

Acum vedem că termenii „Aleşii”, „chiar cei Aleşi” sunt termeni biblici, iar cei care-şi întăresc chemarea şi alegerea, vor fi glorificaţi la Întâia Înviere. Acum vedem că Aleşii vor fi asociaţi cu Isus în Împărăţia Sa, care va binecuvânta pe cei nealeşi - „toate familiile pământului”. Gal. 3:29.

 

 

FRAŢII WESLEY ASALTAŢI DE MULŢIME

Oricât de mult am regreta înmulţirea sectelor creştinătăţii, trebuie totuşi să le privim cu simpatie. Stabilirea fiecăreia a marcat încă o străduinţă de a ajunge mai aproape de Dumnezeu şi de adevărata Lumină. Fraţii Wesley s-au întors la simplitatea Bisericii timpurii în propovăduire, în adunări, în studiul biblic etc. Natural că ei au avut împotriviri din partea bisericismului. Pentru a le întrerupe adunările erau mânate vite peste cei adunaţi la închinare; erau asaltaţi de mulţime. Tot aşa au avut persecuţii şi baptiştii, presbiterienii şi alţii, ca să le împiedice studiul biblic şi venerarea lui Dumnezeu conform conştiinţei lor. 2 Tim. 3:12. 

„Ce fel de oameni ar trebui să fim?” Văzând persecuţiile aspre din trecut şi „calea îngustă” a celor care-L urmează numai pe Isus, ar trebui cu atât mai mult să iertăm aroganţa şi bigotismul. Toţi ar trebui să ne îndepărtăm de la tradiţiile omeneşti şi de la orice este contrar Bibliei. 2 Pet. 3:11. 

Creştinii din toate denominaţiile ajung la această concluzie şi studiază Cuvântul lui Dumnezeu fără ochelarii crezurilor, în adunări biblice sau acasă. 2 Tim. 2:15. 

Wesley a descoperit încă un adevăr biblic preţios. A declarat că-i era imposibil să accepte doctrina lui Calvin, cum fac acum calviniştii. Tema fratelui Wesley a fost Harul Liber, iar textul lui favorit era, „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» . Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Inima lui era largă şi iubitoare, dar adevărata lărgime a harului divin n-a fost văzută atunci. El n-a discernut că acest text frumos se referă la binecuvântarea nealeşilor în timpul Domniei lui Mesia; că Biserica nu va

 

deveni Mireasă până la căsătorie, la a Doua Venire a Domnului nostru. Curând după aceea Duhul şi Mireasa vor oferi omenirii viaţa veşnică. 

Acum vedem legătura între Alegere şi Harul Liber. Alegerea de către Dumnezeu a unei clase sfinte pentru Împărăţie este lucrarea acestui veac. Aleşii în glorie vor oferi tuturor Harul Liber al lui Dumnezeu în veacul viitor. Rom. 8:28, 29; Apoc. 22:17.

 

 

TEMPLELE NOASTRE MODERNE

Peste tot în lumea civilizată s-au înălţat mari temple sau catedrale. Fondatorii lor au fost fără îndoială inspiraţi într-o măsură să rivalizeze cu Solomon şi cu Irod în privinţa templelor lor mari. În unele privinţe nu trebuie să li se găsească vină. Toate împrejurările fiind egale, ar fi o ruşine pentru creştini să se adune pentru închinare în condiţii inferioare celor din casele lor. În multe cazuri însă, oamenii care au donat bani pentru construirea şi întreţinerea acestor clădiri au fost extrem de săraci şi au fost amăgiţi prin sofisme înşelătoare să contribuie la cheltuieli. 

În zilele lui Isus şi ale apostolilor colecta de bani pentru scopurile Bisericii nu era considerată „lucrare creştină”. Astăzi colecta de bani este „lucrare pentru Isus” ideală. Apostolii au învăţat că lucrarea adevărată a Bisericii lui Cristos nu este să zidească edificii costisitoare care le-ar depăşi mijloacele, implicându-i în datorii, ci să se zidească pe ei înşişi în credinţa cea sfântă. „Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi”, dacă „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Poporul lui Dumnezeu sunt pietre vii sub supraveghere divină, fiind formate şi şlefuite pentru locuri în Gloriosul Templu Spiritual. Prin acest Templu antitipic va trimite Dumnezeu binecuvântările Sale. Vor urma îndepărtarea blestemului şi ştergerea tuturor lacrimilor. 

În timp ce se folosesc aceste temple moderne, să nu uităm că ele nu sunt Templul adevărat sau Biserica. Acesta este compus din sfinţii lui Dumnezeu, care caută zi de zi să umble în urmele lui Isus, în serviciul Adevărului, „cât au ocazia făcând bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Dacă suntem înclinaţi să criticăm pe străbunii noştri pentru că au construit catedrale scumpe

 

în timp ce au neglijat Biblia, să nu uităm că generaţiile viitoare pot face comentarii asemănătoare sau chiar mai neplăcute la adresa noastră pentru construirea zecilor de vase de război pentru a face rău semenilor. Cu ce ruşine vom privi înapoi la greşelile noastre! Gândul acesta să ne smerească!

 

RESPINS ŞI DISPREŢUIT

Cristos este prezentat aici în contrast cu cei bogaţi, cei învăţaţi, cei religioşi şi cei nereligioşi din zilele noastre - „creştinătatea”. Duhul sfânt dă un „duh al chibzuinţei” (2 Tim. 1:7). Sacrificarea intereselor prezente pentru cele eterne este un lucru înţelept. Este de mirare că artiştii reprezintă lumea ca înnebunită după bogăţie, glorie, plăceri? 

The Christian Herald vorbeşte despre o pictură similară astfel: „Această alegorie - pe care un critic a numit-o potrivit «predica unui pictor» - se poate aplica la condiţiile din toate părţile lumii civilizate. Este o ilustraţie care să fie studiată şi să se mediteze asupra ei, pentru a-i putea fi înţeles sensul deplin”. 

The Christian Commonwealth spune: „Mulţimea indiferentă trece pe ambele părţi. O figură proeminentă este un preot, mândru de perfecţiunea ritualului vieţii sale superioare obţinute prin înfometare. Peste umărul preotului priveşte un alt teolog, cu faţa aspră şi cu Biblia în mână, el se uită spre figura Celui divin. Aspectul nedumerit al feţei unei surori de caritate în prim plan este foarte realist. Atât de absorbit este omul de ştiinţă de eprubeta lui, încât niciodată nu-şi aruncă privirea spre Cristosul de alături. Unul dintre cele mai izbitoare aspecte este acela al unei frumuseţi false, trecând în grabă de la o scenă de plăceri la alta. În planul din spate stă un înger cu capul plecat, ţinând paharul pe care lumea, iubită de El până la moarte, Îl mai obligă încă pe Cristosul să-l bea.” 

Trecătorii reprezintă pe cei nealeşi, a căror singură speranţă stă în Împărăţia lui Mesia. Aleşii sunt reprezentaţi în ilustraţie prin persoana Mântuitorului care suferă - membrii corpului lui Cristos, Biserica. „Cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge.” Aceşti membri credincioşi ai Corpului lui Cristos nu sunt limitaţi doar la o denominaţie, ci sunt evlavioşii din orice biserică şi din afara oricărui sistem uman. Ei sunt clasa „fecioarelor înţelepte”, fiind pregătiţi prin înjosire pentru Împărăţia cerească şi pentru marea ei lucrare de binecuvântare a omenirii - a celor nealeşi.

 

 

 

 

DANIEL ÎN GROAPA CRITICILOR

Un artist ne-a lăsat o pictură care reprezintă bine atitudinea Criticii Radicale faţă de Cartea lui Daniel şi faţă de minunatele ei profeţii, care indică spre zilele noastre mai clar decât oricare altele în privinţa experienţelor prezente şi a celor care sunt de aşteptat. Desigur că discreditând pe Daniel, pe Profeţi şi Psalmii Vechiului Testament, aceşti critici discreditează de fapt pe Isus şi pe apostoli. Criticii Radicali din toate colegiile au subminat credinţa în Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, subminând astfel credinţa multora într-un Creator personal. 

Aceşti critici au puţin de zis împotriva Celui care a vorbit ca nimeni altul; dar în zilele noastre cei care au discernământ îşi dau seama că deoarece Isus şi apostolii au citat pe Daniel şi pe profeţi ca fiind inspiraţi divin, discreditarea unuia înseamnă respingerea celuilalt. Cum ne-am putea baza pe mărturia lui Isus şi a apostolilor în alte lucruri dacă ei au greşit în privinţa profeţiilor trecutului? 

Starea creştinătăţii de astăzi este cu adevărat deplorabilă; şi chiar dacă vedem cum s-a întâmplat aceasta, pare aproape imposibil a se restabili credinţa odată pierdută. Ne putem aştepta să fie recuperaţi numai cei cu inima foarte onestă. Rătăcirea a început cu ideea imposibilă că în afară de o mână de oameni toţi trebuie să sufere o eternitate de tortură în foc din partea diavolilor, fiindcă Dumnezeu a cunoscut şi a aranjat lucrurile mai înainte de întemeierea lumii. Ei au dat la o parte Biblia din cauza vederii greşite că ea este temelia tuturor acestor erori religioase. 

Această necredinţă avansează ca un val puternic şi influenţa ei mătură orice

 

 

speranţă într-o viaţă viitoare. Ea pregăteşte lumea pentru anarhie. Este de mirare că acei mari şi bogaţi, care sprijină colegiile unde se învaţă astfel, nu-şi dau seama că aduc anarhie asupra lumii. 

Chiar acum muncitorimea, asemenea lui Samson orb, bâjbâie după stâlpii a căror cădere va răsturna starea prezentă.

 

 

„MULŢI VOR ALERGA ÎNCOACE ŞI ÎNCOLO”

Oricine ştie că în ultimul secol a fost stimulată creşterea cunoştinţei pe toate liniile, mai mult decât în cele cincizeci şi nouă de secole dinainte. Oricine ştie că telegraful, telefonul, radioul, lumina electrică, lumina de gaz, transportul cu aburi, transportul electric, maşinăriile, confortul etc., din zilele noastre au fost necunoscute cu un secol în urmă. 

Dar, deşi noi ştim că acest lucru este adevărat, pentru noile generaţii pare aproape incredibil. Aceste lucruri au venit atât de treptat încât puţini îşi dau seama că sunt sclipiri ale marii Zile a Împărăţiei lui Mesia, în care blestemul va fi îndepărtat şi în locul lui va fi revărsată din abundenţă peste omenire binecuvântarea lui Dumnezeu de mult promisă. 

Biblia vorbeşte despre gloria viitoare a Pământului, când Dumnezeu va face glorios aşternutul picioarelor Sale, când tot Pământul va fi un Paradis al lui Dumnezeu. Marii noştri oameni de ştiinţă, care nu dau nici o atenţie Bibliei, atestă că realizările prezente sunt ca nimic faţă de ceea ce urmează. 

Dumnezeu descrie zilele noastre în profeţia lui Daniel, spunând că la Timpul Sfârşitului (acestui veac) mulţi vor alerga încoace şi încolo, cunoştinţa va creşte, cei înţelepţi vor înţelege . şi va fi un timp de necaz cum n-a fost de când sunt popoarele. Dan. 12:1-10; Mat. 24:21. 

Oare nu suntem noi în toiul alergării încoace şi încolo, prezisă de profeţie? Ca atare, trebuie să fim în perioada numită Timpul Sfârşitului, timp în care acest veac se încheie treptat şi noul veac se iveşte treptat cu binecuvântări mai mari. Prima locomotivă a fost construită numai cu nouăzeci de ani în urmă. Acum în

 

toate ţările aleargă încoace şi încolo mulţi ai căror bunici n-au călătorit probabil nici cincizeci de mile de la locul naşterii lor. Desigur că nici o altă profeţie n-ar putea fi mai exact împlinită decât aceasta. 

Cine altul decât Dumnezeu ar fi putut şti şi prezice această caracteristică deosebită a zilelor noastre? Isus a citat o parte din această profeţie.

 

 

„CUNOŞTINŢA VA CREŞTE”

Daniel a spus nu numai că zilele noastre vor fi marcate de alergarea încoace şi încolo, ci el mai dă şi un alt indiciu: „Cunoştinţa va creşte”. Desigur că acum avem şi împlinirea acesteia. În locul aratului cu un băţ îndoit, avem pluguri cu aburi care lucrează de o sută de ori mai mult. Comparaţi scrierea pe piatră şi pe pergament, laborioasă şi scumpă, cu tiparul modern. Comparaţi începuturile tiparului cu tiparul de astăzi! 

Nici o tipografie din lume nu poate ilustra mai bine perfecţiunea acestei arte în zilele noastre decât Tipografia din Washington a guvernului Statelor Unite. Nici o bibliotecă nu poate ilustra mai bine instruirea decât Biblioteca Congresului. Astăzi instruirea nu este limitată la cei mari, cei bogaţi, ori la cei puţini; ea este generală. Şcolile lumii civilizate sunt pline, crescând astfel şi cunoştinţa. 

Cât de minunat este că Dumnezeu a cunoscut aceste lucruri dinainte şi le-a prezis acum douăzeci şi cinci de secole prin profeţia lui Daniel, zicând: „Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte!” Iată! Ne aflăm, evident, în Timpul Sfârşitului menţionat şi ne putem bucura de Veacul Nou care intră! Nu mai susţinem că lumea se va sfârşi în mod literal, într-un foc ce o va transforma în cenuşă. Suntem gata să credem Cuvântul lui Dumnezeu - că El a creat Pământul nu în zadar, ci pentru a fi locuit - pentru a fi căminul Paradis al omenirii regenerate prin Împărăţia lui Mesia. Isa. 45:18. 

An de an vedem Pământul pregătindu-se pentru a fi deplin locuit. Cutremurele recente au închis unele canale ale Curentului Japonez şi au deschis altele, afectând remarcabil clima Alaskăi şi

 

Arcticii. Treptat gheţarii sub forma aisbergurilor se îndreaptă spre apele ecuatoriale şi se topesc. Treptat Pământul se pregăteşte pentru a înflori ca trandafirul. Treptat blestemul va fi îndepărtat şi va fi înlocuit cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Isa. 35:1.

 

 

„UN TIMP DE STRÂMTORARE”

Profeţia lui Daniel mai are o prezicere neîmplinită. El spune: „Va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Isus a confirmat această profeţie şi a adăugat cuvintele: „Şi nici nu va mai fi”. Dacă trebuie să vină un timp de mare strâmtorare, este încurajator să ştim că va fi ultimul de felul acesta. Şi aceasta, evident, fiindcă lecţia lui va fi atât de aspră încât nu va fi necesar să se repete. Mai mult, conform Bibliei, pe ruinele acestui timp de necaz va fi stabilită Împărăţia lui Mesia cu putere şi glorie deplină, ca să-şi îndeplinească lucrarea de binecuvântare a omului şi de ridicare din păcat şi moarte. Cristos va domni! Satan va fi legat! Apoc. 20:1-4. 

Profeţia spune că în timp ce oamenii vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte, cei înţelepţi din poporul lui Dumnezeu vor înţelege Planul Divin ca niciodată înainte. „Taina se va sfârşi.” Peceţile vor fi rupte. Aurora va apărea. Pilda lui Isus despre Fecioare se aplică la sfârşitul acestui veac. Ea spune că printre poporul Domnului (toate fiind fecioare) vor fi unele „nechibzuite”. Numai cele înţelepte îşi vor „pregăti candelele”, vor examina Biblia şi „vor înţelege”. Mat. 25:1-12. 

Nu trebuie să intrăm în amănunte despre timpul de necaz. Toţi îl văd. Va fi o bătălie între giganţi - pe de o parte giganţi financiari, trusturi etc., pe de altă parte organizaţiile de muncă gigantice. Ambele părţi se pregătesc. Ambele se aşteaptă să lupte până la capăt. Ambele se aşteaptă să câştige. Ambele vor fi dezamăgite fiindcă ambele vor pierde. Biblia prezice că rezultatul va fi îngrozitor - anarhie - „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost!” Noi putem presupune detaliile necazului doar parţial, dar

 

Scripturile sugerează că va cuprinde instituţiile sociale, financiare, politice şi religioase. Anarhia din Revoluţia Franceză şi anarhia care a pus capăt naţiunii iudee în anul 70 d. Cr. sunt ilustraţii scripturale pentru ceea ce se poate aştepta curând. Ca apărare, Biblia sfătuieşte la smerenie şi dreptate. Ţef. 2:3.

 

 

CATOLIC, MILITANT, TRIUMFĂTOR

Catolic înseamnă general, cuprinzător. Termenul nu poate fi aplicat în mod corect la nici o biserică decât la „Biserica întâilor-născuţi care sunt scrişi în ceruri” (Evr. 12:23). Gândul recent al studenţilor Bibliei este că numele baptist, metodist, presbiterian, luteran, nu sunt catolice, ci sunt nume de diviziuni. La fel, termenii Biserica Angliei, Biserica Germaniei, Biserica Greacă, Biserica Romei, sunt nume de secţiuni şi nu sunt corect numite catolice. 

Termenul Biserica Militantă înseamnă Biserica în război. A fost o greşeală când Biserica a întreprins să lupte cu arme naturale, fie împotriva naţiunilor, fie prin naţiuni împotriva ereticilor. Ea n-are nici o însărcinare să ducă astfel de luptă. În cele din urmă ea va „lega pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi”. În cele din urmă ea, când va fi glorificată, va sta cu Cristos pe tronul Său, va avea domnie peste neamuri şi le va zdrobi ca pe vasele unui olar (Apoc. 2:27). Dar toate acestea vor fi după Întâia Înviere, în moştenirea ei cerească, de glorie, onoare şi nemurire. 

Lupta Bisericii în prezent este să „lupte lupta bună a credinţei”. Este o luptă individuală în care membrii consacraţi ai Bisericii trebuie să stea ferm şi să-şi ducă luptele cu ajutorul Căpeteniei mântuirii lor şi cu ajutorul Cuvântului Său. Fraţii se pot ajuta mult unii pe alţii, zidindu-se unii pe alţii în credinţa preasfântă. Cei credincioşi până la moarte vor primi cununa vieţii şi o parte cu Răscumpărătorul lor în Împărăţia Sa. 

Biserica triumfătoare va fi nevăzută de oameni, fiindcă va fi schimbată prin Întâia

 

Înviere şi desăvârşită pe plan spiritual. Sf. Pavel declară: „Toţi vom fi schimbaţi . căci carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu”. Ea va opera prin reprezentanţi pământeşti, vrednicii din trecut - Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii.

 

 

CERURI NOI ŞI PĂMÂNT NOU

Multe din învăţăturile scumpe ale Bibliei sunt date în limbaj simbolic. De fapt tot limbajul este ilustrativ. Astfel, „cerurile” sunt puterile mai înalte sau eclesiastice şi spirituale legate de ordinea prezentă de lucruri, în timp ce „pământul” este ordinea socială de lucruri sau mai joasă. În utilizarea biblică munţii „pământului” reprezintă marile întărituri guvernamentale, pe când marea reprezintă clasa neliniştită care în secret sau pe faţă doreşte să înghită societatea. Astfel Biblia ne spune că „cerurile” şi „pământul” sau stările spirituale şi sociale care au fost înainte de potop au pierit atunci, şi a apărut o ordine de lucruri socială şi eclesiastică nouă, care încă mai persistă. Ordinea eclesiastică şi socială prezentă este numită lumea sau dispensaţia care este acum. De asemenea este numită „acest veac rău” fiindcă răul deţine supremaţia. Scripturile promit că va fi un „cer” nou şi un „pământ” nou (eclesiastic şi social), şi suntem asiguraţi că în ele va locui dreptatea. Isa. 65:17; 2 Pet. 3:13. 

Sf. Petru descrie trecerea cerurilor eclesiastice prezente şi a pământului social într-un foc mare, ceea ce odată s-a înţeles că este o ardere literală a Pământului. Asigurarea divină este contrară, că „pământul rămâne pentru totdeauna”, că Dumnezeu „l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”. Focul din acest pasaj este evident acelaşi simbol folosit frecvent în Biblie. Reprezintă strâmtorare, nimicire, care va birui complet ordinea socială şi eclesiastică prezentă în anarhie. Dan. 12:1; Mat. 24:21. 

Noul cer spiritual din viitor va fi Cristos şi Biserica în glorie şi putere cerească. Ca Împărăţie promisă a lui Dumnezeu,

 

acesta va conduce Pământul, binecuvântând şi ridicând pe cei nealeşi din orice neam, popor, seminţie şi limbă. Noul pământ va fi noua ordine socială care va veni în existenţă atunci, sub conducerea şi îndrumarea noului cer - Împărăţia Mesianică. Mat. 6:10.

 

 

PĂMÂNTUL RESTABILIT, DESĂVÂRŞIT

Urmând gândul cu care am început, noi înţelegem că a şaptea zi sau epocă de creare este o perioadă de şapte mii de ani. Sub domnia glorioasă a lui Mesia, lucrarea glorioasă a miei de ani de Restabilire va aduce Pământul la starea intenţionată iniţial de Dumnezeu! Ea va completa crearea Pământului şi a omenirii ca rasă de stăpânitori ai afacerilor Pământului în asemănarea lui Dumnezeu. Omul, după ce a gustat atât binele cât şi răul şi după ce a ales binele, va primi viaţă veşnică. Iubitorii răului fiind neascultători vor fi nimiciţi în moartea a doua. 2 Pet. 2:12; 2 Tes. 1:9. 

Nu stă în puterea limbii sau a peniţei să descrie perfecţiunea glorioasă a stării Paradisului pământesc. Cele mai slăvite calităţi ale minţii şi inimii cunoscute printre oameni sunt imperfecte în comparaţie cu perfecţiunea chipului lui Dumnezeu aşa cum acesta va fi restabilit în toţi cei care vor dori şi vor asculta - cei care nu vor dori şi nu vor asculta fiind distruşi. 

Vedem deja începutul binecuvântărilor Restabilirii promise în profeţie. Totuşi, suntem doar la începutul miei de ani în care, sub îndrumarea lui Mesia, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu vor face fără îndoială schimbări miraculoase pe o cale naturală. Este încurajator pentru toate inimile şi pentru credinţa creştinului să ştie că după cum a spus profetul, „pustietatea se va înveseli şi va înflori ca trandafirul” şi „în pustie vor ţâşni ape”, aşa încep să se realizeze aceste lucruri. În părţile de vest ale Statelor Unite şi în Mesopotamia, ţara lui Avraam, ingeniozitatea umană, realizările inginereşti fac minuni. În spatele lor stă Înţelepciunea divină, întocmai cum Puterea divină binecuvântează acum

 

toate afacerile Pământului şi face lumea minunat de bogată. 

Dacă priceperea umană poate produce asemenea fructe şi flori cum se văd acum peste tot, cum nu ne putem aştepta să fie condiţiile Pământului perfect când „blestemul” va fi cu totul îndepărtat de către gloriosul Răscumpărător? În mod sigur aceasta va fi „dorinţa tuturor neamurilor”. Hag. 2:7.

 

 

CORUL ALELUIA ŞI VEACURILE VIITOARE

La încheierea Împărăţiei de o mie de ani a lui Mesia, marele Mijlocitor va preda Împărăţia Tatălui (1 Cor. 15:24). Tatăl nu va primi familia umană în viaţă veşnică fără să-i probeze mai întâi în privinţa strictei ascultări de voinţa Sa. Satan va fi dezlegat pentru puţină vreme pentru a se demonstra care vor fi absolut loiali din inimă, şi nu doar din diplomaţie. Cei care vor cădea, vor fi distruşi împreună cu Satan în Moartea a Doua (Apoc. 20:7-9). Astfel Pământul va fi curăţat în mod absolut. Atunci fiecare fiinţă din cer şi de pe Pământ va exclama: „A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13). Atunci nu va mai fi boală şi moarte. Lucrurile dintâi ale păcatului şi morţii vor fi trecut. Apoc. 21:4. 

Gloria lui Cristos şi a Bisericii nu se va sfârşi cu restabilirea omenirii. Scripturile ne spun nu numai că fiecare genunchi, a celor din ceruri şi de pe Pământ, se va pleca înaintea lui Cristos, dar şi că Dumnezeu va arăta „în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi [Biserica], în Hristos Isus”. 

Deoarece Dumnezeu n-a făcut Pământul în zadar, ci să fie locuit, acest principiu se aplică fără îndoială şi la alte planete din sistemul nostru solar şi la cele o mie de milioane de lumi despre care ne spun astronomii. Toate trebuie să fie locuite, iar lucrurile învăţate prin experienţa cu păcatul de pe Pământ vor fi o lecţie pentru ei. Prin decret divin Logosul va fi în viitor, ca şi în trecut, mijlocul onorat prin care se va face toată lucrarea de creare, iar Biserica, Mireasa, va fi cu El de-a lungul întregului Său viitor glorios. Cu adevărat Dumnezeul nostru este

 

Mare, vrednic de închinare, ascultare, iubire. Numai nebunul poate zice în inima sa, „Nu există Dumnezeu”. „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? . pentru că dreptăţile Tale au fost arătate.” Apoc. 15:4.