Viata Cotidiana in Barladul Secolului Al XIX-Lea Si Prima Jumatate a Secolului Al XX-Lea

MIRELA PROCA MARCEL PROCA

Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima

jumătate a secolului al XX-lea

Editura SFERA

Bârlad - 2011

Lector: Serghei Coloşenco

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PROCA, MIRELA

Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea / Mirela Proca, Marcel Proca. - Bârlad: Sfera, 2011

ISBN 978-606-573-156-1

I. Proca, Marcel

394(498 Bârlad)"18/19"

În loc de motto:

„Departe, spre zarea de unde vin norii

Și soarele adoarme-n noian de văpăi,

Și toamna se-nșiră fugarnici cocorii:

Acolo-i Moldova, măi murgule, măi.

Acolo se-ngână păduri bârlădene

Cu streșini culcate pe tainice văi,

Cu lacuri ascunse-n adânc de poiene,

Și glas de pâraie, măi murgule, măi”.

George Tutoveanu

5

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................. 7

I.BÂRLADUL DE LA TÂRG MEDIEVAL LA ORAȘ MODERN

I.1. Evoluții urbanistico-edilitare ......................................................... 14

I.1.1. Generalități ....................................................................... 14

I.1.2. Geneza orașului ................................................................ 15

I.1.3. Mahalalele și străzile orașului .......................................... 18

I.1.4. Planul orașului (trama – textura stradală) ........................ 29

I.2. Edilitatea ........................................................................................ 32

I.2.1. Probleme edilitare – străzile ............................................ 32

I.2.2. Salubritatea ...................................................................... 38

I.2.3. Sănătatea .......................................................................... 42

I.2.4. Piețe, târguri, oboare ........................................................ 48

I.2.5. Serviciile primăriei .......................................................... 58

I.2.6. Incendiile. Comanda pojărnicească ................................. 62

I.2.7. Iluminatul public al orașului ............................................ 66

II. STRUCTURILE COTIDIANULUI

II.1. Modele temporale-modul de petrecere a timpului liber și a

sărbătorilor .................................................................................... 71

II.1.1. Generalități ..................................................................... 71

II.1.2. Promenada - orașul ca spațiu al relaxării ........................ 73

II.1.3. Balul - sau visul de o noapte ........................................... 77

II.1.4. Loisirul sau timpul liber .................................................. 83

II.1.5. Paradele – sau spectacolul străzii ................................... 96

II.1.6. Iarmarocul sau bâlciul ................................................... 107

II.2. Stilul de viață ............................................................................... 109

II.2.1. Habitatul ....................................................................... 109

II.2.2. Alimentele și alimentația .............................................. 119

II.2.3. Vestimentație, modă, croitori ....................................... 124

II.2.4. Condiția femeii în societate – viața conjugală .............. 134

II.2.5. Sărbătorile religioase .................................................... 141

II.2.6. Cele trei laturi ale existenței umane: nașterea,

căsătoria, moartea ........................................................ 144

II.3. Stabilimente publice .................................................................... 150

II.3.1. Hanuri – istoria evoluției de la han la hotel .................. 150

II.3.2. Hotelul .......................................................................... 158

6

II.3.3. Cârciumi, moravuri și figuri pitorești ........................... 162

II.3.4. Restaurante și viața de noapte ....................................... 170

II.3.5. Berării, grădini de vară, birturi, cabarete ...................... 173

II.3.6. Mentalități cotidiene – cluburile și cafenelele .............. 177

II.3.7. Cofetării ........................................................................ 181

II.3.8. Magazine, prăvălii, comerțul cu amănuntul ................. 182

II.4. Politica, spiritul civic, diverse ..................................................... 188

II.4.1. Politica .......................................................................... 188

II.4.2. Presa locală și modul de manifestare a spiritului

național ......................................................................... 193

II.4.3. Zilele naţionale - mod de impregnare a spiritului

civic în mentalul colectiv ............................................. 196

II.4.4 O scurtă incursiune în istoria transporturilor bârlădene.

De la trăsură... la automobil...........................................198

II.4.5. Fotograful – martor invariabil al vieții citadine ........... 206

II.4.6. Structuri etnice și confesionale .................................... 208

CONCLUZII ................................................................................................. 222

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................. 226

ABREVIERI ................................................................................................. 235

ANEXE ........................................................................................................... 237

7

INTRODUCERE

Prin această lucrare am dorit să prezentăm o pagină importantă din

istoria acestui oraş în condiţiile în care, până în prezent, această temă nu a

constituit obiectul unui studiu de sine stătător. În acelaşi timp am considerat

necesar să aducem la cunoştinţa celor interesaţi repere ale evoluţiei urbanistice,

mentalităţii şi structurilor cotidiene specifice Bârladului pe parcursul unei

perioade ce transcende limitele unui secol, iar transformarea și modernizarea

sunt cuvintele de ordine.

Tematica abordată se integrează, credem noi, antropologiei istorice, un

domeniu complex, ce include deopotrivă cotidianul, mentalităţile, elemente de

sociologie urbană şi chiar de literatură cum a demonstrat autoarea mai multor

lucrări de referință – Ioana Pârvulescu1. În tratarea subiectului au intervenit și

motivații subiective, determinate de situația actuală a orașului, de originea

autorilor, dar și de un program de cercetare realizat după terminarea studiilor

universitare care se cerea și se cere continuat.

Cartea de față s-a născut ca urmare a interacțiunii cu operele unor

istorici deja consacrați, precum cea a scriitoarei amintite anterior, Adrian

Majuru ori Constanța Vintilă Ghițulescu2 ce ne propun o nouă istorie, o lectură

mai facilă și, de ce nu, mai interesantă pentru cititor, dar nu neapărat mai lipsită

de substanță. Istoria uită de multe ori că un oraș este în primul rând un univers

viu, populat de oameni, cu traiul lor zilnic, cu necazurile şi bucuriile lor,

vibrând la impulsurile sociale. Am intenţionat, ca în cele ce urmează, să

pătrundem dincolo de locul în care se desfăşoară actul istoric şi să reînviem

aspecte cotidiene, uneori chiar mai puţin “oficiale” din viaţa unei urbe moldave,

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al

XX-lea. De asemenea facem precizarea că nu am dorit să realizăm o lucrare

științifică, în care subiectul să fie riguros tratat, ci mai ales în măsura în care

condeiul ne-a ajutat să dăm o anumită savoare și cartea să se constituie într-o

lectură ușoară și plăcută.

În alt plan, am dorit să valorificăm prin această modalitate preocupările

privind vechea imagine urbanistică a oraşului şi dinamica cotidiană. Dorind o

1 Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Editura Humanitas, București,

2003; Idem, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005. 2 Constanța Vintilă Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate,căsătorie și divorț în

Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004; Idem, Focul amorului: despre

dragoste și sexualitate în societatea românească (1750-1830), Humanitas, 2006; Idem,

Evgheniții, Humanitas, 2006.

8

lărgire a câmpului de informare, ca şi a unghiurilor de vedere, revenim cu

analiza de faţă pentru a examina aceeaşi chestiune dintr-o perspectivă lărgită şi

în profunzimea ei, opţiune care explică orientarea noastră spre informaţiile

oferite de izvoare. Încercarea noastră este, îndrăznim să credem, cu atât mai

necesară cu cât tema în discuţie s-a concretizat până în acest moment, doar în

câteva studii având un caracter general.

O strategie frecvent folosită de către analiştii fenomenelor istorice la

începutul demersului lor, constă, invariabil, în a deplânge lacunele ori

imperfecţiunile ce caracterizează istoriografia subiectului explorat. Utilizat din

raţiuni de legitimitate sau de simplă “captatio benevolentiae” – când

deficienţele nu sunt, totuşi, reale – procedeul pare a fi devenit locul de trecere

pentru orice nouă întreprindere în domeniu.

Invocarea acestor neajunsuri în problematica cercetată nu are nimic

retoric. În decursul timpului au apărut numeroase lucrări ce se referă la istoria

oraşului Bârlad, oferind un câmp larg de cercetare istoricilor, existând în acest

sens o bibliografie vastă, dar din păcate având caracter general ori abordând

doar anumite subiecte. Un alt element ce merită luat în considerare îl reprezintă

faptul că în aceste studii, accentul nu a fost pus decât foarte puţin pe relevarea

conţinutului şi trăsăturilor, de evoluţie a structurilor cotidiene şi de evoluţie

urbanistică, făcând obiectul acestei lucrări. Fără să exagerăm putem afirma că în

istoriografia bârlădeană nu a existat o lucrare de sinteză de acest gen pentru

perioada secolelor XIX şi XX.

Din perspectiva subiectului abordat de un real folos au fost lucrările ce

abordează tematica istoriei şi culturii locale: Ioan (Iacov) Antonovici,

Documente bârlădene3; Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului

4,

cele patru volume Bârladul odinioară şi astăzi. Miscellaneum5; Monografia

Municipiului Bârlad6; C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă,

cronică7 şi cele ale regretatului profesor - Traian Nicola, Colegiul naţional ,,Gh.

Roşca Codreanu”8; Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii

9, Elena

3 Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. I-IV, Bârlad, 1911-1912 şi V, Atelierele

Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926. Desigur printre acestea putem aminti și alte lucrări mai puțin

cunoscute: Monografia judeţului Tutova, Bârlad, 1943 de Al. Crăciun, Monografia judeţului

Tutova, Bârlad, 1937 de D. Balan, Monografia oraşului Bârlad, Bârlad, 1940 de Lucia Revalet. 4 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I-II, Bârlad, 1998; Ediția a II-a,

Editura Sfera, Bârlad, 2002. 5 Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneum, Bucureşti, vol. I-III,1980-1984, (vol. IV, în mss.). 6 Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1974. Din păcate multe din lucrările apărute după

cel de-al doilea război mondial, sunt de regulă, realizate în grabă și nu oferă decât informaţii

parţiale prelucrate conform cerinţelor comuniste precum: Judeţul Vaslui. File de monografie,

Iaşi, 1973. 7 C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu,

Bucureşti, 2008. 8 Traian Nicola, Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”, Iași, 1971; Idem, Colegiul naţional ,,Gh.

Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996.

9

Monu10

, Ion N. Oprea11

etc. - prezintă un mozaic de informaţii despre această

localitate atât sub aspect istoric cât şi cultural. Alte lucrări mai nou apărute în

peisajul istorigrafic bârlădean exced, din păcate, subiectul și perioada

abordată12

. De asemenea, au fost utilizate informaţiile găsite în fondurile:

Direcţiei Arhivelor Statului Iaşi şi Direcţiei Arhivelor Statului Vaslui, ale

Muzeului ,,Vasile Pârvan”- Bârlad, Bibliotecii Municipale, presa locală,

memorialistica, mărturii orale, colecţii particulare şi personale, pagini web şi o

lucrare (în mss.) - Monografia Municipiului Bârlad13

, Bârlad, 1968; Marcel

Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea14

.

Un adevărat noroc pentru noi, pentru a depăşi consideraţiile generale şi

teoretice permiţându-ne să realizăm, în mare parte o frescă a societăţii de

atunci, a fost descoperirea unor memorii inedite aparținând unui fost elev

bârlădean, pe care le-am denumit generic Amintiri15

. La acestea vom face

deseori referire, pentru acurateţe şi inclusiv pentru reconstituirea atmosferei

epocii. Scrise din prisma unui tânăr, devenit proaspăt citadin, conțin informații

incitante, inedite și, deseori, apelând la înțelegerea și răbdarea cititorului, am

reprodus diferite fragmente, chiar exagerând în acest sens pe alocuri. Acesta

era, aflat din punct de vedere al mentalităţii, încă la graniţa dintre rural şi urban,

două lumi între care oscilează, tranziţia realizându-se cu timiditate şi sfială, şi,

de ce nu, cu umor. Personajul nostru, real desigur şi nu fictiv, poate stârni un fin

amuzament cititorului avizat, dar și posibilitatea de a ne oferi informaţii dintr-o

zonă a istoriei locale, aflată încă în zodia pionieratului.

Studiile distinşilor specialişti Florin Constantiniu16

, Alexandru Duţu17

şi

Răzvan Theodorescu18

, Civilizația românilor între medieval și modern.

9 Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, vol. I-VI,

1999-2004. 10 Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011. 11Ion, N. Oprea, Bârladul în presa vremurilor. De la revista “Păreri” la “Steagul roșu” -1932-

1942, Editura Pim, Iași, 2007; Idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a

presei bârlădene (1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008; Idem, Lumânărică. Sfântul de la Tutova

și pacea în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009; Idem, Campanie electorală. Fostul domnitor

Mihai Sturza, la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009; Idem,

Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010. 12Dr. Constantin Teodorescu, Aspecte și mărturii ale trecutului recent al Bârladului (1944-

2007), vol. I-II, Editura Dacri, Bârlad, 2009. 13 Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1968, (dactilografiată, în mss.). 10 Marcel Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009. 15 Gh. Silion, Amintiri, în mss. 16 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1997. 17 Al. Duţu, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986. 18 Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii

(1550-1800), Editura Meridiane, București, vol. I-II,1992.

10

Orizontul imaginii (1550-1800), s-au constituit în adevărate jaloane într-un

domeniu vast şi puţin cercetat. Contradicțiile teoretizante din istoriografia

română nu au condus până în prezent la un punct de vedere comun, fiind încă

tributare formulelor utilizate în Occident, insuficient racordate la realitățile

concrete din România. Inexistenţa unui model unanim acceptat, pe lângă

greutăţile pe care le-a generat, a adus însă şi bucuria ineditului, a noului ce se

cerea relevat.

De un real folos şi care ne-au deschis noi câmpuri de cercetare şi abordare

a istoriei citadine au fost lucrările unor tineri istorici ce au abordat tematici

privind sociologia urbană şi, mai nou, antropologia istorică. Din această pleiadă

se remarcă, și cităm aleatoriu, prolificul Adrian Majuru19

, dar şi alţi cercetători

fascinaţi de ideea depăşirii limitelor impuse de perceperea istoriei în mod

pozitivist: Florin Al. Platon20

, Laurenţiu Rădvan21

, Dan Dumitru Iacob22

,

Ovidiu Buruiană23

, Adrian Silvan-Ionescu24

, Cezara Mucenic25

, Luminiţa

Moscalu26

, Iolanda Ţighiliu27

, Alexandru Ofrim28

, Paul Dominte29

, Ion Bulei30

,

19 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania,

Bucureşti, 2003; Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă, vagabondaj,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Sinuciderea, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2006; Idem, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi

adolescenţi, Editura Compania, Bucureşti, 2006; Idem, Bucureşti. Povestea unei geografii

umane, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007; Idem (coord.), Prostituţia. Între

cuceritori şi plătitori, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007; Idem, Cum se distrau românii

odinioară, Editura Adevărul, București, 2011; Idem, Șapte variațiuni pentru flautul fermecat,

Editura „Oscar Print”, București, 2011. 20 Florin Al. Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în

antropologia istorică, Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2000. 21 Laurenţiu Rădvan (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de

la medievalitate la modernitate, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007. 22 Dan Dumitru Iacob, Balurile înaltei societăţi din Principatele Române la mijlocul secolului

al XIX-lea, în Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la

medievalitate la modernitate, pg. 263-324. Menţionam că acesta este doar unul din numeroasele

articole publicate de tânărul cercetător și doctor în istorie. 23 Ovidiu Buruiană, Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic. Despre Iaşi şi ieşeni între cele

două războaie mondiale, în Iaşi-memoria unei capitale, (Gh. Iacob coord.), Editura

Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2008. 24 Adrian-Silvan Ionescu, Modă şi societate urbană în România epocii moderne, Editura

Paideea, 2006. 25 Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2004. 26 Luminiţa Moscalu, Cotidian şi mentalităţi în Piatra – Neamţ (1864-1914). Studiu de

antropologie istorică, Editura Timpul, Iaşi, 2009. 27 Iolanda Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova secolele XV – XVI,

Editura Paideea, 1997. 28 Alexandru Ofrim, Bucureştii de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a, 2011. 29 Paul Dominte, Viaţa cotidiană în Constanţa (1878-1918), Constanţa, 2010, (teză de doctorat-

în mss.). 30 Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea, Editura Eminescu, București, 1990; Idem, Românii

în secolele XIX. Europenizarea, Editura Litera internațional, București, 2011.

11

Alin Ciupală31

, Alexandru Lancuzov32

, Silvana Rachieru33

, Ion Scurtu34

, Lelia

Zemani35

etc. sunt doar câteva din numele ce pot fi amintite.

În accepţiune particulară, antropologia urbană poate fi considerată o sub -

ramură a antropologiei culturale, care studiază modul de viaţă al actorilor

urbani, stabilind diferenţele şi asemănările sociale şi culturale ale acestora.

Interesul pentru cercetarea acestui domeniu a apărut în urmă cu câteva decenii,

antropologii dorind, în primul rând, să stabilească orientările acestei ştiinţe

apărute ca urmare a dezvoltării fulminante a vieţii urbane. Identitatea citadină

este creată de clădiri, monumente, nume şi configuraţii ale străzilor, gesturi şi

preocupări ale locuitorilor, modul de petrecere a timpului liber etc. Prin unitatea

formată din material şi spiritual, oraşul se constituie într-un organism menit să

transmită valorile intelectuale şi spirituale, să oglindească transformările de

orice fel, pe care le traversează societatea. Ţinând cont de calitatea de

“purtători ai unui trecut rural” a subiecţilor, iniţial, oraşul a fost studiat ca o

prelungire a satului, un loc unde se desfăşurau, încă, practicile rurale. Însă viaţa

urbană s-a dezvoltat cu repeziciune, apărând, astfel, moduri de existenţă diferite

de cele arhaice.

Cartea a fost structurată pe două capitole: capitolul I - Bârladul de la târg

medieval la oraș modern și capitolul al II-lea – Structurile cotidianului. Dacă în

prima parte am tratat aspecte urbanistice și edilitare din evoluția urbei în cea de-

a doua ne-a preocupat existența cotidiană – fără a o neglija pe cea publică

determinată de diferitele interacțiuni cu mediul urban. Ne-am propus asfel ca

individul să apară în toată plenitudinea sa de ființă socială, ancorată în

realitățile vremii sale.

Cotidianul uman – adică viața de fiecare zi - constituie reperul cel mai

important al existenței umane. Fiecare persoană își are o viață proprie cu trăirile

ei intrisece care este jalonată de elementele celei publice: profesie, condițiile de

muncă, veniturile și cheltuielile, nașteri, căsătoria, moartea apropiaților, familia,

habitatul, vestimentația, alimentația, starea de sănătate, școala, biserica, tipul

liber și loisirul etc. Componenta esențială a vieții cotidiene este, bineînțeles,

viața privată, în accepțiunea de cea particulară, individuală. Cercetarea ei poate

oferi o perspectivă mai amplă și mai exactă a societății la un moment dat.

Atmosfera celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea se încheagă din

date de arhivă, din anunţuri înserate prin ziarele timpului, din impresiile

31 Alin Ciupală (editor), Despre femei și istoria lor în România, București, 2004. 32 Alexandru Lancuzov, București. De la tramvaiul cu cai la automobil, Editura Paralela 45,

București, 2007. 33 Silvana Rachieru, Includerea/exluderea socială a femeilor în România modernă (1878-1914),

în Despre femei și istoria lor în România, ediția de Alin Ciupală, București, 2004. 34 Ion Scurtu, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Tipo Moldova, Iași,

2010. 35 Lelia Zamani, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, 2007; Idem,

Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București, Editura Vremea, București, 2009.

12

călătorilor, din corespondenţă, regulamente, afişe, proclamaţii etc. Orice

detaliu (vestimentar, arhitectural, familial, politic, literar) devine important în

dificilul proces de reconstituire a intimităţii acestei epoci. Sistematizat, reprodus

coerent şi laconic, summum-ul de date, evenimente relevă aspecte din viaţa

femeilor, a bărbaţilor şi cea a copiilor, obiceiuri şi prejudecăţi, scene cotidiene

şi de sărbătoare, canoane ale eticii matrimoniale şi reguli de comportament în

societate, descrieri ale unor maladii şi, respectiv, ale unor metode de vindecare,

informaţii despre lecturi literare, spectacole, concerte, călătorii etc. Din rândul

sociologilor care s-au remarcat în fundamentarea acestei subramuri a

antropologiei culturale îi putem aminti pe: Mihu Achim36

şi Nicolae Panea37

.

Oraşul Bârlad, având drept centru vital Curtea Domnească, a apărut şi s-a

dezvoltat datorită poziţionării sale pe importantul drum comercial ce lega

Marea Neagră de Marea Baltică. De-a lungul veacurilor, aşezarea a crescut

treptat ca întindere. În absenţa mărturiilor cartografice şi în nesiguranţa de

identificare pe care o dau descrierile călătorilor din epocă, se pot cu greu stabili

etapele de amplificare a teritoriului Bârladului de la acest nucleu central format

în jurul Curţii Domneşti până la oraşul reprezentat cartografic în secolul al

XIX-lea.

Baza documentară şi bibliografică vastă a înlăturat, considerăm noi,

parţial, deficienţele prezentate anterior constituind o sursă suficientă de

informaţii pentru a da lucrării un aspect unitar şi bine structurat. Tratarea unei

asemenea teme presupune nu numai o abordare interdisciplinară, dar și o bună

cunoaștere a tehnicii de a folosi informații dobândite din variate surse și o cât

mai bună corelare a acestora.

Bârladul de astăzi reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, un oraș

lipsit de obiective turistice și de patrimoniu cultural. Istoria unui oraș, indiferent

de mărimea sa, nu este decât suma istoriilor particulare a celor ce au locuit aici,

a poveștilor care le-au marcat vremelnica existență. A dezvălui poveştile

necunoscute sau uitate ale Bârladului, a vorbi despre destinele unor personaje

fascinante, a pune în lumină locuri ce încă mărturisesc despre trecut, înseamnă

paşi pe care este necesar să-i parcurgem pentru a înţelege şi îndrăgi oraşul.

Bârladul este un loc plin de povești ce așteaptă să fie împărtășite și de locuri ce

se lasă, mai greu sau mai ușor, descoperite. Este un oraș cu multă istorie,

legende și cu o atmosferă la limita mai multor lumi, pe scurt, un adevărat oraș.

Nu putem înțelege moștenirea CETĂȚII fără să cunoaștem poveștile ce vorbesc

despre domni, doamne și domnițe, despre casele în care au locuit și locurile lor

de promenadă, despre moravuri, despre veselii și tristeți, într-un cuvânt despre

viața așa cum înțelegeau să o trăiască bârlădenii noștri. În aceste condiții a scrie

despre Bârlad a fost, este și va fi, încă, o permanentă tentație pentru cei care se

36 Mihu Achim, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002. 37 Nicolae Panea, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova, 2000.

13

simt legați sufletește de acest oraș care surprinde prin melanjul cultural și

arhitectonic.

Considerăm demersul nostru drept un început pe o cale la capătul căreia,

chiar dacă nu sunt surprize spectaculoase, se va contura măcar o minimă

imagine urbanistică, a unor structuri de mentalitate și viață cotidiană a localităţii

considerată, poate nu întâmplător, de George Călinescu “Weimarul Moldovei”.

Dar începutul trebuie făcut, o dată şi o dată, eventual calăuzindu-ne

după cuvintele regretatului Georges Duby din prefaţa de la interesanta lucrare

Istoria vieţii private: ,,Ne aflăm pe un teren neumblat. Nu existau înaintași care

să fi ales, sau cel puțin, reperat materialelei anchetei. La prima vedere, acestea

sunt numeroase, dar împrăștiate în toate părțile. Ne vedem siliţi să străpungem

ici-colo mărăcinişul, să jalonăm terenul; aidoma arheologilor care, pe o

suprafaţă neexplorată, ale cărei bogăţii le cunosc, dar mult prea vastă pentru a fi

cercetată sistematic pe toată întinderea ei, se mulţumesc să sape doar câteva

tranşee de reperaj, putem doar sonda teritoriul, fără a nutri iluzia de a scoate la

iveală ansambluri întregi”38

. Constrânşi să bâjbâim, ne-am resemnat, de la bun

început, să oferim cititorilor nu un bilanţ, ci un eventual program de cercetare.

38 Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti,

pg. 5-6.

14

I. BÂRLADUL DE LA TÂRG MEDIEVAL LA ORAȘ

MODERN

I. 1. EVOLUȚII URBANISTICO - EDILITARE

I. 1. 1. Generalităţi

Ideea că oraşul exprimă imaginea societăţii înscrisă pe sol este, se pare,

unanim acceptată. Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în dinamica

lor sunt reflectate caracteristicile esenţiale ale evoluţiei societăţii, putând fi

marcate principalele etape ale dezvoltării economice şi social-culturale1.

Vizionarul istoric Fernand Braudel le caracteriza astfel: ,,Oraşele sunt ca nişte

transformatori electrici: ele ridică tensiunile, grăbesc schimbarea, agită la

nesfârşit viaţa oamenilor... Toate marile momente de creştere se exprimă

printr-o explozie urbană”2.

Spre deosebire de spaţiul occidental, unde în secolul al XIX-lea,

revoluţia industrială a fost urmată de o dezvoltare urbană fără precedent, nu

acelaşi lucru putem afirma despre spaţiul est european, şi, în speţă, cel din

Principatele Române, care va cunoaşte o tranziţie lentă spre elementele

caracteristice unui oraş modern. Evoluţia s-a făcut treptat, dezechilibrele şi

decalajele înregistrate menţinându-se şi în perioada următoare.

Societatea românească se va afla în plin proces de modernizare abia în

timpul controversatei perioade regulamentare, când asistăm la o juxtapunere a

structurilor oraşului medieval cu puseurile civilizatoare ce provin din Occident,

având implicaţii în sensul adaptării la noile realităţi. Dacă la începutul secolului

al VIII-lea oraşele şi târgurile nu mai dispun de autonomie, introducându-se

spre sfârşitul acestuia o nouă formă de administraţie orăşenească – Epitropia

obştii, dependentă de puterea centrală cu atribuţii edilitare şi de asistenţă

socială. Regulamentul Organic reorganizează epitropiile sub forma eforiilor.

Regulamentul stabilea, de asemenea, detalii referitoare la delimitarea spaţiului

urban, pavarea uliţelor şi străzilor, lărgirea lor, salubrizarea, înfiinţarea de pieţe,

alimentarea cu apă, iluminarea, aspecte care anterior făcuseră obiectul doar

unor dispoziţii administrative. Se înfiinţau cimitirele, interzicându-se

înmormântările pe lângă bisericile din oraş.

Prefacerile majore se produc mai ales în a doua jumătate a secolului.

Actele legislative adoptate în vremea domniei lui Al. I. Cuza au fost definitorii

din acest punct de vedere.

1 Dorel Abraham, Introducere în sociologie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 68. 2 Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1984, p. 264.

15

I. 1. 2. Geneza oraşului

Oraşul Bârlad, așezat în cadrul Podișului Central Moldovenesc, atestat

documentar din 1408, a apărut şi s-a dezvoltat pe malul drept al râului Bârlad,

pe un teritoriu delimitat de dealurile înconjurătoare. Locul ocupat este la

contactul dintre subunități ale Podișului Bârladului: Colinele Tutovei spre Vest

și Dealurile Fălciului spre Est. În zona orașului afluează câteva văi care au

înlesnit amenajarea de drumuri spre acest loc: Jeravățul, Trestiana, Valea Seacă.

Dealurile ce-l înconjoară sunt: Dealul Mare, Dealul Vârlezul, Dealul Cimitirului

și Dealul Țuguieta. Din valea Bârladului, orașul ocupă o parte a albiei majore,

terasa de 3-5 metri și terasa de 25-30 metri altitudine relativă3.

Deși au fost descoperite urme de locuire încă din perioada neolitică, ca

așezare urbană, Bârladul începe să se formeze și să se dezvolte în perioada

premergătoare întemeierii statelor medievale românești. Pentru această perioadă

nu există date certe, privind întemeierea târgului, documentele nefăcând referiri

iar asupra celor existente istoricii îşi exprimă rezerve. La fel de controversate

sunt şi opiniile privind originea numelui oraşului, fiind avansate în decursul

timpului mai multe ipoteze.

De-a lungul existenței sale orașul a cunoscut perioade de înflorire care

alternau cu cele de declin. Marcus Bandinus, care a vizitat Bârladul în 1646,

spunea că orașul avea 600 de case și peste 5000 de locuitori. Referindu-se la o

perioadă mai târzie, mai precis - 1708, Dimitrie Cantemir arată că „acest oraș

era odinioară foarte mare”4. Ceva mai târziu, în 1762, demnitarul englez J.

Porter, ne conferă o imagine la fel de imprecisă și ne arată că în oraș „sunt

câteva ulițe bunișoare și case de neguțători cu un singur rând”5.

Prosperitatea orașului era asigurată de comerț, de aici și numele generic

de târg pe care l-a primit Bârladul. Pe lângă importanța economică, Bârladul s-a

menținut ca centru politic, administrativ, reședință a vornicului Țării de Jos și a

Ținutului Bârlad, apoi a Ținutului Tutova (între 1434 și 1864), reședință de

județ (1864-1950), reședință de Regiune și de Raion (1956-1968), iar după

1968 a devenit municipiu în cadrul județului Vaslui6.

Ca şi în cazul celor mai multe dintre oraşele româneşti, şi de altfel pe

întregul glob7, evoluţia treptată pe vatra actuală a fost condiţionată în mod

complex de factorii economici şi de condiţiile urbigene ale cadrului natural8.

Evoluţia sa rapidă şi menţinerea poziţiei de târg important al Moldovei a fost

favorizată în primul rând de funcţia comercială, afectată ulterior de

transformările geo-politice din zonă datorate expansiunii Imperiului otoman.

3 Judeţul Vaslui. File de monografie, Iaşi, 1973, p. 212. 4 Al. Papadopol Calimah, Bârlad-notiță istorică, Bârlad, 1889, pg. 3-4. 5 Ibidem, p. 65. 6 Judeţul Vaslui. File de monografie. 7 Arnold Toynbe, Oraşele în mişcare, Editura politică, Bucureşti, 1979, p. 60. 8 N. Barbu, Al. Ungureanu (coord.), Geografia municipiului Iaşi, Iaşi, 1987, p. 121.

16

Bârladul se înscrie, ca atare, în rândul oraşelor de poziţie geografică9,

pentru care rolul unor resurse sau condiţii naturale locale a fost secundar în

raport cu rolul dominant al unui element poziţional major – situarea pe un

important traseu comercial. Astfel, pe aici trecea principalul drum care făcea

legătura dintre Marea Neagră şi Marea Baltică (pe linia Liov-Colomeea-Siret-

Suceava-Iaşi-Bârlad-Cetatea Albă)10

, fiind loc de vad şi de popas11

. Opera de

consolidare a oraşelor de pe acest drum, care a început sub Alexandru cel Bun a

fost continuată de urmaşii săi, mai ales de Ştefan cel Mare care a acordat

privilegii negustorilor ce se vor stabili în Bârlad şi Vaslui12

, a constituit o

importantă premisă pentru dezvoltarea acestora. Oraşul s-a dezvoltat, potrivit

cercetătorului Cristian Onel, pornind de la malul drept al râului Bârlad, în

apropierea actualei biserici Vovidenia de-a lungul Drumului cel Mare care intra

în Bârlad prin podul Gospod (Domnesc) și care continua spre Biserica

Domnească. Tot aici, “drumul împărătesc”13

sau al Ţarigradului14

, era

intersectat de drumul secundar ce venea dinspre Bacău spre Galaţi ori vechea

reşedinţă de ţinut - Fălciu - şi vadul Prutului15

.

Târgul s-a dezvoltat pe o structură liniară, cel mai răspândit tip

morfostructural din ţara noastră, de oraş stradă. Pentru acest tip urbanistic este

specifică concentrarea întregii vieţi comerciale şi administrative de-a lungul

unei străzi sau mai multor străzi în cadrul cărora se distinge “Strada Mare”16

şi

care a evoluat treptat prin înglobarea mahalalelor. Această caracteristică a avut

importane urmări urbanistice structura stradală fiind neregulată, cu case

amplasate la întâmplare şi care dispuneau de vaste spaţii înconjurătoare.

Oraşul vechi se compunea din târgul propriu-zis sau vatra târgului şi din

moşia din jurul târgului, care cuprindea un teritoriu în diametru de circa 18 km.

Încercăm să facem delimitarea în spaţiu a vetrei târgului, după documentul lui

Constantin Mihai Racoviţă din anul 1757 şi după “Tabla măsoriştei târgului de

la anul 1815”, care redau aceleaşi limite şi coincid cu vechile delimitări17

.

Vechea vatră cuprindea centrul oraşului, mărginită la miazănoapte de

gârla Cacaina (Valea Seacă); la răsărit de apa Bârladului; la miazăzi de o linie

9 Vasile Cârcotă, Premisele apariţiei şi evoluţiei municipiului Bârlad, în “Şcoala bârlădeană ”,

1971, p. 83; Pentru detalii și considerații actualizate vezi lucrarea – Cristian Onel, Procesul de

constituire urbană a Bârladului, București, 2008 -, (teză de doctorat- în mss.; pe site-ul

Universității București, Facultatea de Istorie - putând fi consulat un rezumat al acestei lucrări ). 10 Alexandru I. Gonţa, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XII-

XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 20. 11 I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui, Universitatea

“Al. I. Cuza” Iaşi, 1988, p. 35. 12 Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 31. 13 Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. II., Bârlad, 1912, p. 79. 14 Ibidem, p. 127. 15 I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, op. cit.. 16 Vasile Cucu, Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 120. 17 Gheorghe Clapa, Vatra târgului Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, nr. 7, 2000, p. 10.

17

ce începe de la râul Bârlad, trece prin dreptul bisericii Sf. Gheorghe – pe

timpuri în curtea bisericii Sf. Gheorghe era biserica Ungurească, de care se face

menţiune în documente, şi mergea până în Drumul Mare; la apus se mărginea

cu Drumul Mare care trecea la apus de biserica Gospod – biserica Domnească -

şi care corespunde cu strada Vasile Lupu de astăzi – fostă Ţarigrad18

. În

concluzie și în accepțiunea cercetătorilor problemei supuse scurtei noastre

analize – vatra veche a târgului era mărginită la nord de cimitir şi la sud de

terenul unde aveau loc execuţiile publice, punct numit Movila Spânzuraţilor.

Spaţiul pe care a evoluat Bârladul era întretăiat de străzile: Uliţa Veche

fostă Paloda, apoi Ion Iacomi; Uliţa Mare astăzi strada Ştefan cel Mare; Uliţa

Nouă fostă Cojocărească; Uliţa Armenească fostă Cojocari, astăzi M.

Sadoveanu; Uliţa Strâmbă, astăzi str. Fagului; Drumul Mare, fostă strada

Ţarigrad, astăzi Vasile Lupu. Înfăţişarea oraşului nu diferea foarte mult de

celelalte aşezări urbane din Moldova sau Ţara Românească.

De jur împrejurul centrului oraşului erau dughene; obloanele prăvăliilor

şi beciurilor se deschideau direct în stradă. Aici se făceau, în anumite zile

fixate, târgurile de vite şi de produse agricole. Locuitorii mai ales cei din centru,

practicau predilect negoţul, iar cei din suburbii se ocupau cu agricultura şi

creşterea vitelor.

Pentru deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, dispunem din

informaţiile de arhivă de două importante documente: ,,Tabla măsoriştei târgului

de la 1815 pe toate mahalalele mărginaşe şi Vatra Veche”, şi ,,Condica visteriei

Moldovei din 1816”, care ne oferă date cu caracter demografic19

. “Tabla

măsoriştei târgului de la 1815” ne interesează atât pentru cunoaşterea structurii

sociale şi etnice a populaţiei Bârladului cât şi pentru indicarea noilor dimensiuni

teritoriale ale oraşului. Condica Visteriei din 1816, ca document oficial,

înregistrează impozitele pe care birnicii urmau să le achite din fiecare mahala, de

asemenea, şi numărul celor care erau scutiţi. Este greu după aceste date totuşi să

se precizeze populaţia oraşului, întrucât nu figurează toate categoriile sociale, şi

cu atât mai puţin să putem constata modificările teritoriale.

În strânsă legătură cu sporul demografic, vom urmări şi evoluţia târgului

Bârlad la începutul secolului al XIX - lea. Până la mijlocul secolului nu avem

indicaţii precise în legătură cu perimetrul vetrei oraşului. Abia noua hotărnicie,

elaborată la 20 februarie 1757, de domnul Constantin M. Racoviţă, stabilea şi

vatra oraşului Bârlad, între malul râului Bârlad în direcţia Bisericii Domneasca

şi a Văii Seci ce vine de la Perieni, marginea drumului cel mare ce merge mai

sus de Biserica Domneasca şi în malul vâlcelei în colţul de la deal şi de sus; în

colţul de jos şi de la deal în dreptul bisericii Ungureşti; malul râului Bârlad din

vale de biserica Ungurească20

.

18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I, 1998, p. 67.

18

I.1.3. Mahalalale şi străzile oraşului

Istoria Bârladului se defineşte, ca în cazul atâtor altor târguri româneşti,

printr-o perpetuă extindere a periferiei, a marginilor de oraş. Între aproximativ

1500 şi 1830, termenul de mahalla21

, venit din turcă, desemnează un cartier,

indiferent dacă era marginal sau central. Înţelesul de district periferic apare

după 1834, când oraşele moldave şi valahe preiau elemente de viaţă urbană

occidentală, iar mahalalele centrale se topesc în sânul unui oraş cosmopolit.

Noul oraş dincolo de a fi europenizat a continuat să fie alcătuit din vaste

cartiere cu un mod de viaţă aproape rural, cărora li s-a aplicat indistinct eticheta

de mahala. Periferia reprezintă dintotdeauna o situaţie de tranziţie de la sat la

oraş, tranziţie care a persistat şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, când

dicţionarele statistice mai menţionează că jumătate din numărul locuitorilor

continuau să se ocupe cu agricultura22

.

Târgul extinzându-se în toate direcţiile, mahalalele erau despărţite de

maidane, islazuri, păduri, vii sau livezi; prin urmare, delimitarea lor nu putea fi

decât aproximativă. Este de presupus că datorită modului de evoluţie erau

numeroase asemenea maidane şi locuri virane neîngrădite, încât aproape că

egalau suprafaţa ocupată de clădiri. Pe aceste întinse şi numeroase locuri goale

staţionau carele ţăranilor în zilele de târg sau cirezi de vite şi mai târziu circuri.

Maidanele situate în poziţii mai bune, mai cercetate, erau mai rentabile şi

trezeau interesul negustorilor. Astfel, la 15 octombrie 1825, târgoveţii bârlădeni

se ,,jăluiesc” domnului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din partea de jos sau de

miazăzi a oraşului de a ,,se regula şi pentru partea aceea de târgu un meidan,

unde să-şi adune carele şi lumea ce aduce diferite lucruri de vânzare să poată

face alijverişuri, hotărăşte ca, afară de meidanul de la biserica Gospod, să fie şi

locul acesta cumpărat de dânşii de la vistiernicul Canta”23

. La fel de numeroase

21 Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania,

2003, p. 8. 22 Al. Lahovary, Dicţionarul statistic al României, Bucureşti, 1912, p. 74. 23Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 296-300; N. Corivan, C. Turcu, Comerţul între anii

1848 şi 1864, în Dezvoltarea economiei Moldovei 1848-1864, Editura Academiei, Iaşi, 1963, p.

287. Atotstăpânitoarele maidane erau o prezenţă constantă nu doar în mici târguşoare de

provincie cum era Bârladul, ci chiar şi în capitală: ,,Asemenea locuri virane pe care se aruncau

toate impurităţile, ba chiar cadavre de animale, fincă nu exista serviciu comunal de salubritate,

erau în Bucureşti pe toate uliţele şi din centru şi de la periferie, dar mai cu seamă pe acestea din

urmă. Ce era câmpul Moşilor şi chiar grădina lui Heliade care umbrea fosta casă a lui Ioan

Heliade Rădulescu, decât un întins maidan ce se cerceta numai pe timpul târgului Moşilor? Dar

maidanul rămas după dispariţia grădinii de pomi înnobilaţi ai lui Ioanid, de unde se

aprovizionau toate grădinile de pomi roditori din Bucureşti şi din ţară chiar, maidan ce se

împreuna cu cel aflat pe actuala Grădină a Icoanei, formând pe vreme ploiasă o baltă cu lintiţă

verde deasupra? Dar nenumăratele maidane cu suprafeţe de pogoane, de pe la margini? Dar cele

aflate pe întinderi mai restrânse, inundate pe vremea ploilor, care după următoarea secetă,

19

erau islazurile şi viile, ultimele o prezenţă constantă în peisajul urbanistic al

oraşelor moldave24

. În Bârlad, un plan al oraşului din 185125

precizează pe

dealul Ţuguiata o uliţă a Vinului, iar altul, de la 189526

, ne indică nu mai puţin

de cinci vii, una dintre ele pe dealul menţionat fiind aproximativ de două ori

mai mare decât suprafaţa Grădinii publice.

Imaginea unei astfel de lumi suburbane din prima jumătate a secolului al

XIX-lea este surprinsă, am putea spune aproape fotografic – şi de aceea ne

permitem să o reproducem aproape integral –, în memoriul institutorului I.

Vasiliu şi publicat în utila lucrare a episcopului I. Antonovici, Documente

bârlădene: ,,Mahalaua Poştei-vechi, ce făcea parte din qvartalul lui cuconul

Gheorghe Taşcă, prezenta o deosebită importanţă economică. Partea cuprinsă

între strada Principală, începând de la magazia Cerbul de Aur, şi strada Traian

până la Gară, era locuită aproape în întregime de locuitori, care se ocupau cu

agricultura, cu recoltarea viilor, cu creşterea vitelor şi cu cărăturile cerealelor în

portul Galaţi. Nu numai moşia oraşului, dar şi dealurile moşiilor Odaia

Bursucani, ce era pe atunci moşie închinată la greci şi stăpânită de un egumen

grec, şi mai toată moşia Dealul Mare, era pe atunci proprietate a fraţilor Nicolae

şi Gheorghe Roşca Codreanu, fondatorii liceului de atunci, toate acestea erau

arendate de locuitorii din mahalaua Poşta-veche, cari locuitori se mai ziceau şi

munteni, se vede că aveau şi acest nume, întrucât aveau ocupaţia locuitorilor de

la munte.

Aproape toţi locuitorii din această mahala erau fruntaşi şi fiecare fruntaş

era situat pe o întindere de loc destul de mare pe care se vedea o casă de locuit

cu toate adaosurile ei, saivane bine făcute şi încăpătoare, unde puteau să se

adăpostească ca într-o casă toate vitele ce se ridicau la unii fruntaşi până la 30

de capete, şoproane cu poduri mari, unde se aşezau carele uriaşe şi unde se

punea nutreţul tăiat de stohuri, ca să fie uscat şi să-l mănânce vitele cu gust, o

grădină plină cu copaci, mai ales aguzi, căci fiecare gospodină se ocupa în

timpul verii cu creşterea viermilor de mătase27

, de la care aveau un folos destul

de mare şi table de verdeţuri, aproape toate verdeţurile ce trebuiesc în

gospodărie, coşere pline de porumb, chilere cu două despărţituri, într-una se

evaporându-se mlaştinile, erau gata să primească o panoramă cu cadou sau vreo comedie, un

fel de magherniţă improvizată din scânduri sau sub un cort, în care se expuneau: femei cu barbă,

copii lipiţi, înghiţitori de foc şi de săbii, scamatori…”. Victor Bîlciurescu, Bucureşti şi

bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 23. 24 Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p.

259. 25 Partea arsă a târgului Bârlad, Bucureşti, 1951. Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”. 26 Harta judeţului Tutova, Bucureşti, 1895. Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”. 27 La mijlocul secolului al XIX-lea în Moldova o mare răspândire a căpătat-o creşterea

viermilor de mătase care se produceau în ţinuturile din Ţara de Jos: Covurlui, Tecuci, Tutova,

Vaslui, Fălciu. Emanoil Darie, Dezvoltarea economică şi socială a fostului ţinut Tutova în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului

didactic I), Iaşi, 1980, p. 8.

20

păstra secara, ce se măcina şi se făcea în casă de către gospodine pâinea de

secară, şi în cealaltă despărţitură se păstra orzul, cu care se hrănea caii, căci

fiecare fruntaş avea şi o căruţă cu unul sau doi cai, şi în fine coteţe, unde se

creşteau câte patru sau cinci scroafe cu purcei căci fruntaşii cu toţi servitorii

lor, de cum începea iarna şi până se isprăvea, se hrăneau cu carne de porc curată

şi gustoasă, ce provenea de la porcii lor.

Dacă fruntaşii locuitori se ocupau cu cele din afară ale gospodăriei,

plugăria şi transportul cerealelor la Galaţi, apoi femeile lor se ocupau cu cele

dinăuntru ale gospodăriei. Mulsul vacilor, căci fiecare fruntaş avea până la cinci

vaci cu viţei, transformarea laptelui până la unt şi brânză, căci fiecare fruntaş

avea în zemnice putini de brânză şi unt, ţesutul de in, cânepă şi bumbac, din

care preparau toate albiturile familiei întregi, precum şi ţesutul scoarţelor sau

covoarelor de lână, cu care se mobila casa întreagă, creşterea păsărilor ce dau

ouăle ce este hrana cea mai gustoasă şi mai hrănitore a omului, toate acestea

erau încredinţate braţelor viguroase ale femeii. […] A doua parte din qvartalul

lui cuconu Gheorghe Taşcă, ce se numea tot mahalaua Poştei-vechi, venea în

stânga stradei Traian, cum mergi spre gară, Strada Principală, Strada Sf.

Gheorghe, Strada Pompieri până la râul Bârlad și până la podul Treierarhi, în

care se află bisericile Sf. Gheorghe şi Sf. Treierarhi. În cea mai mare parte

aceste mahalale se aflau locuitori fruntaşi, ce se ocupau cu plugăria, creşterea

vitelor şi cărăturile28

, restul însă era ocupat de locuinţele negustorilor, care

aveau prăvălii în centrul oraşului, de meseriaşi cismari, care lucrau ciubote cu

tureatcă până la genunchi, de fabricanţi de brahă, ce preparau o brahă gustoasă

şi hrănitoare şi care era băutura principală a muncitorului, căci pe atunci se bea

foarte puţin vin, se bea numai la zile de sărbătoare şi foarte puţin, nu se vedeau

oameni beţi, cum se văd în ziua de astăzi, de cirezari, adică negustori, care

făceau strânsoare de vite, le vindeau sau le tăiau la sahanaua, ce era construită

în apropiere de malul râului Bârlad şi în direcţiunea Gării”29

.

Dezvoltarea urbană din prima jumătate a secolului al XIX-lea va

determina transformarea mai vechilor mahalale în uliţi, străzi sau cartiere.

Tabla măsoriştei târgului de la 1815 inventariază ca situându-se pe spaţiul

vetrei de origine al acestuia următoarele uliţe şi mahalale: Uliţa Veche, Uliţa

Mare, Uliţa Nouă, Uliţa Armenească, Uliţa Strâmbă; Mahalaua din Jos de

Cacaina şi Mahalaua de Jos de Podul Domnesc30

.

Planul din 1851 ne oferă şi el informaţii importante asupra principalelor

străzi şi cartiere ale oraşului, la epoca la care ne referim. Titulatura acestora

reflectă factori cu un caracter divers: sociale (Uliţa Boierească), vechimea

(Uliţa Nouă), situarea geografică (Uliţa Cacainei), comunitatea etnică a

28 Se confirmă concluzia că în majoritate oraşelor moldave, ca şi în Bârlad, un loc important în

ocupaţiile locuitorilor continua să fie practicarea agriculturii şi creşterea animalelor. 29 Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926, pg. 234-237. 30 Ibidem, vol. II, 1912, pg. 343-389. Vezi şi Oltea Răşcanu-Gramaticu, op.cit., pg. 66-71.

21

locuitorilor (Uliţa Jidovească, Uliţa Ţigănească, Uliţa Armenească), profesiile

exercitate în zonă (Uliţa Ciobotarilor, Uliţa Soponarilor, Uliţa Casapilor, Uliţa

Silitrei), edificiile mai importante sau instituţii aflate în zonă (Uliţa Vovideniei,

Uliţa Sf. Ioan, Uliţa Sf. Spiridon, Uliţa Şcoalei şi Uliţa Codreanului), sau altele

(Uliţa Gociului, Uliţa Poleită, Uliţa Fanariului, Uliţa Oarbă, Uliţa Focului, Uliţa

Stamati, Uliţa Lupaşcu)31

.

Un alt util document de lucru este un raport al Eforiei Bârlad32

, din 8

iunie 1850, către Departamentul Lucrărilor Publice ce enumeră majoritatea

străzilor şi cartierelor bârlădene din acea epocă. În mediul urban extracarpatic,

primele proiecte de identificare şi semnalizare a străzilor, prin denumiri şi

numere oficiale, se plasează în contextul programului de sistematizare urbană

susţinut prin Regulamentul Organic.

Cu toate că stipulaţiile acestuia au intrat în vigoare cam în acelaşi timp

în Ţara Românească şi Moldova, la numai jumătate de an diferenţă, punerea lor

în practică a înregistrat în ambele principate decalaje substanţiale. La Bârlad,

proiectul demarat în principate din 1832, se pune în aplicare, şi atunci parţial,

abia în 1850. Dacă întârzierea cu care au recţionat autorităţile locale nu s-a

datorat doar unei inerţii birocratice, atunci o altă posibilitate ar fi problema

identificării reale pe teren, a unor uliţe şi huidiţe, în contextul deteriorării

naturale sau deschiderii din iniţiative particulare a unor căi de comunicaţie şi a

dezvoltării nesistematice a localităţii.

Din analiza sumară a documentului precedent şi a celui următor se

poate lesne observa că majoritatea străzilor şi uliţelor nu erau desemnate la acea

dată prin nume proprii, ci prin racordarea la o serie de repere cu rezonanţă în

mentalul colectiv al vecinătăţii, ocupaţiei ori naţionalităţii.

31 Dan Dumitru Iacob, Denumirea străzilor şi numerotarea caselor din oraşele şi târgurile

Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea. Documente, în “Historia Urbana”, tom. IX, 2001, nr.

1-2, pg. 105-106; Partea arsă a târgului Bârlad,1851. 32 Ibidem.

22

Eforia Bârlad, 1850 iunie 8 Listă de numire uliţălor şi a hudiţălor din târgu Bârladu făcută după

porunca cinstitului Dipartament Public şi di cătră însărcinatu din parte Eforii

Târgului Bârladu.

No. Arătare

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

Uliţa:

Uliţa spre podu Năutenilor;

Uliţa spre Cotu Negru;

Uliţa spre Sfântu Spiridon;

Uliţa spre Grosu;

Uliţa spre Boier Sturza;

Uliţa spre Crângu;

Uliţa spre Ovidenii şi scoalii publică;

Uliţa Mari spre podul di pi Bârlad;

Uliţa spre ocolu di cară;

Uliţa jidovească spre Crângu;

Uliţa jidovească spre Sfântul Ilii;

Uliţa cojocărească spre podul di pi Bârlad;

Uliţa spre ocolu di viti;

Uliţa spre Pocită;

Uliţa tij spre Pocită;

Uliţi

16

Hudiţile:

1

1

1

1

Hudiţa spre săidăcării;

Hudiţa spre biserica Ovidenie;

Hudiţa spre hanu jidovăsc;

Hudiţa spre bisărica Vovidenie;

4 Adică şaisprezăci uliţi şi patru hudiţi.

Chiar dacă listele de străzi nu sunt complete şi uniforme, ele oferă

informaţii preţioase despre morfologia urbană, toponimia urbană, existenţa şi

poziţia unor unor proprietăţi private, servind în coroborare cu alte date, studiilor

de urbanism, sociologie, economie şi demografie referitoare la oraşul Bârlad.

Primul cartier al târgului a fost Uliţa Veche, care cuprindea zona

centrală locuită de negustori şi meşteşugari. Uliţă Veche era considerată prin

raport şi cu alte oraşe, una din cele dintâi uliţe ale târgului, deşi a fost

menţionată târziu, abia în 16 martie 1777, într-un document prin care mai mulţi

negustori cercetează “un loc domnesc ce se află pe Uliţa Veche”33

. Aici erau

33 Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit., p. 68.

23

amplasate numeroase dughene şi prăvălii şi de aceea constituia una din

principalele artere comerciale ale oraşului. Calificativul de veche i s-a atribuit,

după ce au luat fiinţă alte uliţe ca: Uliţa Nouă, Uliţa Mare.

Uliţa Mare (str. Ştefan cel Mare) apare în documente abia la 26

decembrie 1758, deşi se poate aprecia că era mult mai veche, fiind cunoscută în

epocă cu numele de “Uliţa cea Mare ce vine de la podul gospod şi merge spre

biserica gospod”34

. Strada avea un specific deosebit, reprezentând un adevărat

centru cultural şi comercial al oraşului, prin numărul mare de librării (Librăria

Nouă ,“Eminescu” a fraţilor Sava şi Nicolae Petroff - unde Nicolae Tonitza a

cunoscut primele sale fioruri artistice), cele opt tipografii ale târgului (a lui

Lupaşcu, Peiu, Munteanu, Librăria Şcoalelor şi a fraţilor Chiriac), financiar

(sediile băncilor “Moldova”, Banca de Credit), două farmacii (Droc şi

Silvestru) şi numeroase dughene spre Podul Pescăriei descrise atât de plastic de

scriitorul Victor Ion Popa – în cunoscuta piesă – “Take, Ianke şi Cadîr”.

Aflată în mijlocul oraşului, ea se desfăşura pe o întindere de

aproximativ 300 de metri de la strada Regală perpendicular pe râul Bârlad, până

la Podul Pescăriei, pod ce cu mult talent a fost redat pe pânză de pictorul

bârlădean Mihai Adamiu. Pavată cu piatră cubică, având clădiri vechi, din care

numai câteva cu etaj, datorită înclinării către râu, era o stradă curată, deşi fără

canalizare, ploile având grijă să care la vale tot ce apa putea duce din ceea ce

viaţa de oraş lăsa pe străzi35

. Strada era importantă prin faptul că făcea legătura

între strada Regală cu cartierul Podeni şi prin strada Paloda, cu piaţa Sf. Ilie,

având un specific aparte, reprezentând centrul cultural şi comercial al oraşului.

Tot aici se afla şi celebrul hotel Traian, una din cele mai impunătoare clădiri din

oraş, şi cel mai important.

În ceea ce priveşte tipul de construcţie ce se găsea aici, o mare parte din

clădiri s-au păstrat până la procesul de sistematizare din anii 1980, în forma lor

de sfârşit de secol XIX - chiar dacă unele au dispărut (mai ales în urma

incendiilor), ele au fost înlocuite cu case construite după aceeaşi tipologie, de

ocupare densă a terenului, pe loturi înguste şi cu front continuu la stradă. Acesta

este atipic însă pentru Bârlad, oraş plin de curţi şi grădini, ce înglobau chiar

terenuri agricole până târziu, în secolul al XX-lea. Cred că o explicaţie a acestei

dezvoltări după principii diferite faţă de restul oraşului se datorează tocmai

destinaţiei comerciale a zonei, ce a determinat străzi dens ocupate gen: Ştefan

cel Mare, Strâmba, Ion Iacomi, Cojocăreasca, Paloda, Jidovească-Templelor

etc. Acestea formau vechea vatră a târgului de altădată.

Dezvoltarea intensă a oraşului de după Regulamentele Organice şi mai

ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea vor adăuga vocaţiei comerciale

34 Ibidem. 35 Neculai Dragomir, Strada Ştefan cel Mare la sfărşitul secolului XIX, în Bârladul odinioară

şi astăzi. Miscelaneum, vol. II, 1983, p. 613. În continuarea lucrării vom folosi abrevierea – B.

O. A.

24

şi religioase a zonei o nouă funcţiune: cea financiar-bancară. Este momentul

afirmării statului modern, iar instituţiile acestei modernităţi se vor aşeza, multe

dintre ele, în această inimă vie a cetăţii: Banca Moldova, de Credit, Tutovei,

viitorul C.E.C., Cercul Comercial Industrial, Palatul Poştelor. Această

modificare a structurii urbane, venită probabil pe calea influenţei franceze şi a

necesităţilor de creditare a activităţilor economice, poate fi considerată, drept o

,,desacralizare” a zonei. În orice caz, chiar dacă oraşul se va dezvolta în secolul

al XX-lea mai ales către nord, funcţiunea moştenită a centrului istoric se va

păstra până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După aceea, interesul

pentru păstrarea specificului şi pitorescului acesteia a început să scadă şi

calitatea urbanistico-economică de asemenea (comerţul cade în derizoriu şi

kitsch, structura socială şi etnică a populaţiei se modifică, mai ales în urma

naţionalizării).

Denumirea unei alte străzi – Uliţa Nouă (str. Mihail Sadoveanu),

amintită într-un act de vânzare din 2 iulie 1777 şi, ulterior, în altul, din 22 iunie

1780, trebuie raportată la Uliţa Veche, ambele denumiri fiind caracteristice

evoluţiei demografice şi, implicit, teritoriale înregistrate de târgurile

moldoveneşti din secolul al XVIII-lea şi, mai ales, în cel următor36

.

Pe Uliţa Jidovească se întâlneau numeroase magazine aflate în

proprietatea comercianţilor evrei, aşa cum reiese şi din titulatură. Aceasta se

prelungea dincolo de strada Principală spre Piaţa Sf. Ilie, porţiune care, datorită

configuraţiei sale, a căpătat numele popular de Strâmba. O denumire

întâmplătoare, anostă chiar, care majorităţii bârlădenilor nu le sugerează nimic

dacă nu am încerca o introspecţie atemporală a vechii urbe. Din strada Regală

(astăzi Republicii), imediat în dreapta, după marele magazin de băcănie,

considerat, “de lux” al lui “Goldstein – Băcăuanul” se situa Lipscaniada

berladnică redenumită ulterior Fagului, după deplasarea ei mai spre sud, dar cu

păstrarea specificului de inimă comercială a cetăţii.

Aflată în mijlocul oraşului, cu o întindere redusă de circa 150-200 m,

făcea o legătura organică cu Piaţa Mare ,,Sf. Ilie”. Traseul curbat i-a adus şi

denumirea populară şi încetăţenită de uliţa Strâmbă, locuită preponderent de

evrei, ca şi cea a Templelor, dar şi de români şi mai rar armeni .

Pavată cu piatră cubică era mărginită pe ambele laturi de clădiri vechi,

din care numai câteva cu etaj. După specificul vremii şi al proprietarului, la

parter se afla prăvălia, şi la etaj, locuinţa. Beciuri mari şi încăpătoare pentru

mărfuri, ori necesităţi casnice de tot felul, veneau să întregească un peisaj

urbanistic undergraund.

Lipsa canalizării şi a unui paviment de calitate făcea să fie o stradă nu

tocmai curată şi uşor inundabilă, nimic deosebit de altfel pentru Bârladul de

atunci ori de mai târziu ce oscila nestatornic, după capriţiile vremii bineînţeles,

între nori de praf înecăcios şi o mare de noroi cleios. Presa vremii atrăgea

36 Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit..

25

atenţia acestor neajunsuri, astfel, la 13 octombrie 1894, în ziarul “Paloda”37

se

critica igienizarea necorespunzătoare a zonei, ce devenise un pericol public şi se

solicita maliţios edililor urbei prezenţa unui sergent care să aibă în vedere

menţinerea curăţeniei.

Alături de strada Ştefan cel Mare concentra activitatea comercială a

oraşului, la fiecare pas putând fi întâlnite prăvălii mărunte, dughene aparţinând

evreilor, armenilor, românilor şi chiar altor naţii, cum plastic ne introduce într-

un mental colectiv şi atmosferă de epocă celebrul scriitor bârlădean V. I. Popa,

unde se vindea şi se cumpăra aproape tot ce se putea imagina. Forfota, agitaţia

cumpărătorilor şi acel du-te-vino al orăşenilor şi ţăranilor ce treceau dinspre sau

înspre piaţă îi conferea un pitoresc aparte. Peste tot vedeai o mulţime de prăvălii

care îşi prezentau marfa direct în stradă, în saci, în butoaie sau lăzi, din care

răzbăteau un amalgam de mirosuri ameţitoare: dulciuri, mirodenii, afumături şi

sărături. Un furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri lungi până

aproape de călcâie şi mânecile suflecate; vânzători care te trăgeau de mână sau

te asurzeau îmbiindu-te cu tot ce se poate imagina; cucoane şi slujnice plecate la

târguit şi care în trecere vorbeau de divorţul Doamnei cutare, de copilul

Domnişoarei cutare sau de flirturi romantice; ţărani desculţi, dar cu căciulă. O

amalgamare de culoare, moravuri, figuri pitoreşti, desprinse parcă din creaţiile

lui Caragiale, V. I. Popa ori Tănase şi…, totul la porţile Orientului, cu o viaţă

citadină diferită de a Occidentului, dar nu mai puţin plină de farmec.

În perioada comunistă majoritatea imobilelor aflate în zonă au fost

naţionalizate sau părăsite de foştii proprietari care au emigrat în Israel. Treptat,

nemaiexistând o preocupare constantă pentru întreţinerea lor şi un plan

urbanistic unitar, s-au degradat, prezentând imaginea sumbră a unor clădiri

dărăpănate cu tencuiala căzută şi mâncată de igrasie. La cutremurul din 1977

marea lor majoritate au fost afectate şi, în anii următori, demolate ca parte

infimă a unui plan mirabolesc în care trecutul, fie el şi urban, nu trebuia să se

întâlnească cu un prezent mereu reconstruit. Vechea Strâmbă nu mai există,

astfel, decât în memoria bunicilor noştri şi în casetele cu imagini de arhivă, în

memorialistică, la colecţionari, ori mai nou în albume (Gheorghe Vasiliu,

Sergiu-Marian D. Găbureac38

, C.D.- ul Bârladul de odinioară şi astăzi etc.).

Desigur că existau şi alte trasee stradale importante precum Strada Gării

ori mai cunoscută, astăzi, sub denumirea de Bulevardul Primăverii care îşi au şi

ele propria istorie. Racordarea la mai vechea şi strălucitoarea stradă Principală

se realiza la început de secol XX prin două artere de circulaţie: Bulevardul

Elisabeta şi strada Traian. Dezvoltarea acestei zone s-a realizat din punct de

vedere teritorial în o mai veche mahala a Bârladului şi anume Mahalaua Poştei

– Vechi. Desigur, fondul construit nu era foarte numeros, dar rolul de spaţiu de

37 “Paloda”, 13 octombrie 1894. 38 Sergiu-Marian D. Găbureac, Bârladul odinioară şi în zilele noastre –monografie-album-,

Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2008.

26

tranziţie spre căile ferate (cea mai modernă modalitate, de atunci, pentru

transportul mărfurilor şi călătorilor) a avut drept consecinţă apariţia unor noi

cârciumi, magazine, depozite şi case ce au ajuns să mărginească drumul de o

parte şi de alta.

În spatele gării se afla un mic rond, unde a fost amplasat un monument

închinat eroilor CFR-işti bârlădeni căzuţi la datorie în primul război mondial,

asemănător cu cele din faţa Şcolii Normale „Principele Ferdinand” şi al Şcolii

de Arte şi Meserii. Un alt monument de pe aceeaşi stradă a fost cel al omului

politic Manolache Costache Epureanu. Bustul realizat din bronz, a fost amplasat

iniţial pe Bulevardul Elisabeta şi, ulterior, mutat în faţa Casei Sturdza

(actualmente Muzeul colecţiilor). Monumentul a dispărut în perioada comunistă

ca şi cel la care am făcut referire anterior în jurul anilor ’50. Trebuie totuşi

menţionată existenţa unei noi reprezentări statuare, cu titlu poate reparatoriu,

apărută relativ recent în peisajul urbanistic bârlădean, cel din faţa Poliţiei

municipale.

De la gară începeau şiruri de case mărunte, nici una cu etaj, unele

aşezate la stradă, altele în fundul unor curţi mari. Drumul era iniţial nepavat şi

din el se ramificau, ca şi astăzi, străduţe ce duceau spre: cimitir, vărărie,

cişmeaua Gura Leului şi alta către piaţa Sf. Ilie. Tot aici erau numeroase

depozite de materiale de construcţie atât datorită apropierii de linia ferată, cât şi

a spaţiilor libere existente, precum cele aparţinând lui: Wilhelm Rosenstrich

(cherestea şi lemne de construcţie), Hari Grimberg, S. Goldenberg and H.

Camiel, Ad. Lobel and B. Bercovici (lemne de construcţie şi var), Şaraga etc.

Pe lângă acestea şi locuinţele particulare mai existau două frizerii (Vasile

Constantinescu şi cea de lux a lui Petrică Niculau), brutăria Steaua a lui

Noaimer, cofetăria lui Pavel Pitpinic, băcăniile lui Balaban şi Caracaş, fabrica

de tăbăcărie – Petrache Peiu, un Atelier special de reparat galoşi şi şoşoni din

gumă “La cizma roşie” – proprietar I. Sălcianu şi 3 fabrici de sifoane.

Clădirea construită cu destinaţia de a deveni gară a fost grav avariată la

cutremurul din 1940 şi s-a recurs la modalitatea demolării etajului considerat

instabil. În anul 1965 a fost înlocuită cu o construcţie modernă din oţel şi sticlă

ce există şi astăzi.

Zona a fost periodic afectată de calamităţi, mai ales inundaţii ca urmare

a colmatării fundului văii largi a râului Bârlad. Această situaţie a determinat

amplificarea fenomenului de inundaţie, resimţit cu violenţă în secolul al XIX-

lea, dar și ulterior în anii 1932-1934 şi cele succesive din 1969 (17 martie şi 15

iulie), când apa acoperise casele până aproape de turea în zona Gura Leului şi

Cerbul de Aur.

Raportul dintre centru şi periferie se modifică la rândul lui. Dintr-un

spaţiu exclusiv marginal, de mahala, fosta periferie devine unul tranzitoriu,

urbanistic, economic, social şi mental. Dintr-o lume suburbană, ce-şi păstrase

cu consecvenţă rădăcinile săteşti, intrăm într-una preurbană în care

modernitatea îşi face simţită stângaci prezenţa, impusă de conectarea la Europa.

27

Dar dincolo de această zonă centrală, plină de farmec şi nostalgii,

treptat, prin extinderea teritorială, au fost înglobate şi alte mahalale în jurul

vetrei vechi a oraşului: Podeni, Munteni, Mahalaua din Sus de Cacaina,

Mahalaua din Jos spre Ocolul de Vite, Mahalaua din Jos spre Poştă, Mahalaua

din Jos de Promoroci.

Condica liuzilor, din 1803, indică Mahalaua de Mijloc şi Mahalaua

Sârbilor, aceasta din urmă după cum indică numele era locuită de etnici slavi, în

majoritate sârbi39

. Uliţa Armenească îşi trăgea numele de la negustorii armeni

care îşi aveau aici prăvăliile (astăzi str. Paloda), prezenţa comunităţii armeneşti

fiind menţionată din secolul al XVII-lea. Mahalaua de Jos de podul Domnesc

şi-a luat numele prin raportare la vechea vatră a Bârladului, dar şi privind

mahalalele din jur.

La sud, peste apa Bârladului, de unde începea moşia lui Pallade, moşie

dăruită de Vasile Lupu, în 1637, a luat fiinţă cartierul Morănilor, deoarece

locuitorii din partea locului se ocupau cu industria morăritului - îndeletnicire

frecventă pe atunci de-a lungul cursului Bârladului. Mai târziu, numele

mahalalei Morănilor (Morăriilor) s-a schimbat în Podeni, probabil din cauza

numeroaselor poduleţe peste ochiurile de apă ce rămâneau de pe urma

inundaţiilor, situat la răsărit de albia râului Bârlad, într-o foarte sinuoasă

curbură a râului. Mahalaua la care ne referim, atestată documentar într-un act

din 1 septembrie 1696 ca făcând parte din hotarul Bârladului, era cuprinsă între

apa Bârladului şi Gârla Tupiloaiei. De la gârla menţionată, în jos era satul

Morăni, care va fi înglobat târgului la începutul secolului al XIX-lea40

.

Mahalaua Munteni, din punct de vedere toponimic, se referă la originea

locuitorilor veniţi de la munte şi aşezaţi aici, probabil în secolul al XVIII-lea. În

aceeaşi perioadă, Mahalaua din Sus de Cacaina apare în documente sub forma

Mahalaua din Sus până în Cacaina, sub motivul apropierii de acest pârâu al

mahalalei, apoi sub denumire dublă - Mahalaua Cacaina de Sus, numită Cotu

Negru pentru ca să se impună astăzi toponimicul Cotu Negru. Mahalaua din Jos

spre Ocolul de Vite se întindea de la biserica Sf. Dumitru până la Ocolul de la

Movilă, iar în continuare urma Mahalaua din Jos de Ocolul de Vite spre

extremitatea sudică oraşului.

Vizavi se situa Mahalaua din Jos de Poşta Veche, cuprinsă între Strada

Poştei Vechi (str. Dr. Bagdasar) şi strada Principală (str. Republicii) până la

magaziile de la Cerbul de Aur şi de acolo spre Gară (str. Primăverii). S-a numit

aşa după numele poştalioanelor, mijloace de locomoţie atât de caracteristice

timpului .

În ceea ce priveşte Mahalaua din Jos de Promoroaci, aceasta era mai

izolată şi s-a format odată cu extinderea oraşului pe şesul Bârladului, presărată

cu mulţi tumuli sau movile de mărime redusă de pe vremea migraţiei. Din

39 Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit, p. 69. 40 Gh. Clapa, în op. cit.

28

secolul trecut şi până astăzi, este menţionată în acte sau denumită de localnici

sub forma simplă de Promoroaci. O stradă cu acest nume s-a păstrat până în

timpurile noastre.

Mahalaua Bujoreni denumea la început un sat din apropierea târgului şi

care a fost înglobat Bârladului.

Dezvoltarea şi diversificarea meşteşugurilor s-a concretizat în

structurarea unor uliţe şi mahalale în funcţie de profilul meseriilor locuitorilor,

toponimia lor reflectând în consonanţă acest fapt: Mahalaua Căsăpiei, Mahalaua

Tăbăcarilor, Mahalaua Tălparilor, Mahalaua Mungeriei, Uliţa Bogasâiarilor,

Uliţa şi Mahalaua Silitrei, Mahalaua Morilor de Vânt, Uliţa Cizmăriei, Uliţa

Soponarilor.

În jurul Uliţei Căsapilor (str. Vasile Conta) şi al pârâului Cacaina era

situată Mahalaua Căsăpiei, indicând artera pe care locuiau aceşti meşteşugari.

Mahalaua Tăbăcarilor, consemnată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

odată cu sporirea numărului de meşteri în această ramură, s-a dezvoltat în

preajma Uliţei Tăbăcarilor.

Mahalaua Tălparilor se învecina cu a tăbăcarilor, atelierele lor fiind

amplasate în apropierea râului Bârlad, ca urmare a necesităţilor de preparare.

Cojocarii, blănarii erau grupaţi pe Uliţa Nouă, numită şi Uliţa Cojocarilor sau

Uliţa Cojocărească.

Mahalaua şi Uliţa Mungeriei, menţionată într-un act abia din 10

septembrie 1810, se situa în apropierea bisericii Vovidenia. Precizăm că în

secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, producătorul şi vânzătorul de lumânări era

denumit mungiu41

.

Într-un document din 23 ianuarie 1813, era indicată Uliţa Bogasâiarilor

care şi-a luat numele de la bogasier (turcă-bogasy = pânză colorată care se

întrebuinţa la căptuşit). De multe ori negustorii bogasieri îşi lăsau mărfurile în

păstrare în incinta bisericii Vovidenia pentru a fi ferite de jafuri şi incendii42

.

Deşi atestată documentar în secolul al XVIII-lea, Mahalaua şi Uliţa

Silitrii (str. Deşteptării), credem că era mai veche, deoarece silitrarii bârlădeni

au fost menţionaţi în acte, cu un secol înainte. Uliţa şi mahalaua cu acest nume

indica zona unde locuiau târgoveţii care produceau silitra.

Uliţa Cizmăriei sau a Ciobotarilor, precizată la începutul secolului al

XIX-lea, grupa meşteşugarii de profil (str. Stroe Belloescu), ca şi Uliţa

Saponarilor, şi era cu mult mai veche, ţinând cont de tradiţia celor ce se

ocupau cu fabricarea săpunului.

Mahalaua Morilor de vânt s-a constituit în secolul al XIX-lea, dar

elementul de raportare geografic a fost cu mult mai vechi, deoarece morile de

vânt bârlădene erau menţionate din secolul al XVIII-lea, iar tradiţia Dealul

Morilor s-a păstrat până astăzi.

41 Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit, p. 70. 42 Ibidem.

29

În anul 1932 își face apariția Cartierul Nou, situat în partea de apus a

oraşului pe toată lungimea sa, până la cimitirul Eternitatea. Astăzi se continuă

mărirea Cartierului Nou, numit şi Cartier Deal, pe dealul Cimitirului. Oraşul,

deşi aşezat pe şes, în lunca Bârladului, cu posibilităţi de a se întinde, a avut

totuşi obstacole, din cauza părăsirii vechilor albii ale râului, prin formarea de

belciuge, iar primăvara prin revărsări care împiedicau circulaţia.

I.1.4. Planul oraşului (trama – textura stradală)

Totalitatea trăsăturilor exterioare ale unui oraş alcătuiesc, potrivit

diferitelor manuale şi dicţionare, morfologia urbană sau fizionomia sa. În mod

direct ori indirect aceasta este determinată de o serie de cauze precum:

specificul natural, caracteristicile evoluţiei teritoriale în timp, ocupaţiile

locuitorilor şi altele. În acelaşi timp, particularităţile fizionomice (morfologice)

se pun în evidenţă prin trei elemente componente de bază: planul oraşului,

profilul urban, precum şi tipul clădirilor43

. Structura fiecărui oraş este rezultatul

evoluţiei în timp a dezvoltării acestuia, având o configuraţie relativ radială în

centrul aglomerării urbane se află CETATEA, în jurul căreia gravitează, ca

“subsisteme urbane”, celelalte cartiere. Datorită dezvoltării lor independente

acestea prezintă caracteristici diferite atât funcţional, cât şi arhitectonic.

Textura stradală este unul din elementele cele mai caracterizante ale

fizionomiei unui oraş, dându-i acestuia trăsăturile care îl individualizează.

Planul oraşului Bârlad a fost determinat de condiţiile de topografie locală, de

particularităţile dezvoltării istorice, de evoluţia economică, dar şi de factorul

uman cu diversitatea sa. Condiţiile naturale, dar mai ales cele istorico-

economice au determinat pentru acest oraş un plan dezordonat şi haotic.

Reţeaua sinuoasă de străzi prezenta tendinţe rectangulare doar în zonele

nucleului comercial – meşteşugăresc reprezentat de străzile sale principale:

strada Ştefan cel Mare şi Strada Principală, pentru care se încearcă o oarecare

sistematizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Muzeul “Vasile Pârvan” din Bârlad dispune de o colecţie de planuri din

perioada 1851-1906 (Partea arsă a târgului Bârlad, 1851; Harta judeţului

Tutova – cu planul oraşului, 1895; Planul oraşului Bârlad, 1900; Planul

oraşului Bârlad, 1900-1906) ce oferă informaţii valoroase despre structura

stradală şi evoluţia teritorială a oraşului Bârlad în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea.

Bârladul, aşa cum reiese din statistici, se afla în plin proces de

dezvoltare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărându-se printre

primele oraşe din Moldova din punct de vedere social şi economic şi tot atunci

43 Mihail Apăvăloae, Piatra-Neamţ – Studiu monografic, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-

Neamţ, 2005, p. 335.

30

apar, ca fiind evidente, semnele tranziţiei din zona Orientului spre cea

Occidentală. Urbea intersectată de râul cu acelaşi nume, de-a lungul veacurilor,

a constituit un important vad comercial. Negustorii şi meşteşugarii au stat la

baza dezvoltării vieţii citadine, dând târgului şi oraşului moldovenesc, în

general, un caracter comercial – meşteşugăresc, umbrit însă de numărul mare al

celor ce continuau să se ocupe cu agricultura şi creşterea animalelor.

Nu numai viaţa economică, ci şi întreaga înfăţişare a oraşului cunoaşte

prefaceri adânci, în toate domeniile vieţii publice, fiind evident procesul de

modernizare în administraţie, în justiţie, în activitatea poliţienească şi prin

reorganizarea unor servicii publice. Transformările erau evidente mai ales în

imaginea arhitectonică a oraşului, în aspectul său urbanistic, care începea să

corespundă tot mai pronunţat accepţiunii şi imaginii generale despre o astfel de

aşezare. Însăşi concepţia despre urbanistică a devenit mai modernă, lucru

vizibil, pe alocuri, în forma rectangulară a reţelei stradale, în lărgirea vechilor

străzi – denumite mai nou emfatic bulevarde, după model francez şi, nu în

ultimul rând, în înfăţişarea arhitectonică a clădirilor.

Evoluţiile politice, economice şi sociale declanşate după 1821 şi

perioada regulamentară, cunosc un proces de accelerare după Unirea din 1859,

la care se adaugă voinţa de sincronizare culturală, s-au tradus în activitatea

constructivă la nivelul României prin câteva aspecte esenţiale:

1) apariţia de noi tipuri de clădiri / programe de arhitectură (imobile de

locuinţe plurifamiliale, gări, clădiri administrative, pentru învăţământ, de

spectacol, industriale, comerciale, şi hoteluri în loc de hanuri etc.);

2) importul şi asimilarea noilor materiale şi tehnologii de construcţie

(metalul şi betonul armat, aplicate la început la construcţii de geniu civil şi

industriale, apoi la toate tipurile de construcţii şi având ca finalitate formarea

unor serioase antreprize moderne de construcţii);

3) necesitatea exprimării prin arhitectură a noului etos modernizator. La

acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a oraşelor, constând atât în

modernizarea celor existente (prin înlocuirea fondului construit de proastă

calitate, limitarea extinderii necontrolate a suprafeţei, adaptarea structurilor

stradale la noile funcţiuni şi ierarhizarea lor, densificarea ţesutului construit,

creşterea nivelului de înălţime în mod special în centru, zonificarea funcţională,

construirea şi punerea în evidenţă a clădirilor reprezentative, crearea unui nou

tip de reprezentativitate urbană etc.), în restructurarea radicală a altora (Giurgiu,

Brăila), cât şi în edificarea de noi oraşe pe plan prestabilit (Turnu Severin,

Turnu Măgurele, Olteniţa etc). Odată cu Regulamentele Organice se instituie şi

se perfecţionează formele şi instrumentele de control care vor administra

modernizarea urbană. Acestea atestă oficial (prin regulamente şi legi

urbanistice, planuri directoare etc.) cristalizarea treptată şi evoluţia unei voinţe

constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai clar orientate

funcţional şi formal. Primele legi de urbanism apar în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea: ,,Legea comunelor” (1864), planurile de aliniere şi

31

regulamentele de construcţie (1890) la care se adaugă diferitele reglementări

locale.

Tot acest program urbanistico-edilitar, realizat nesistematic şi asincron,

vine să reabiliteze în mod paleativ o realitate sumbră regăsită în descrierile

călătorilor străini din prima jumătate a veacului. Relatările acestora despre

fostele sau actualele capitale, din spaţiul extra şi intra carpatic, sunt importante

surse documentare pentru reconstituirea unui mod de viaţă de mult dispărut44

.

Călătorii străini au poposit, cum era firesc, şi în oraşele de provincie,

oprindu-se în descrierile lor asupra problemelor urbanistice şi edilitare care li se

par a fi mai importante. În general, acestea erau: sistematizarea oraşului,

organizarea şi modernizarea reţelei de străzi, canalizarea, iluminarea,

organizarea spaţiilor de agrement. În plus, se acorda atenţie arhitecturii oraşelor,

avându-se în vedere tipul de construcţii şi materialul din care erau realizate.

Din punctul de vedere al acestora şi implicit al modului de soluţionare a

tranziţiei de la oraşul medieval la cel aparţinând epocii moderne, se conturează

mai multe tipuri de oraşe. Pe de o parte sunt cele din Principate şi Basarabia, iar

pe de alta, cele din Banat şi Transilvania. Diferenţele nu sunt întâmplătoare

constituind, după opinia diferiţilor cercetători a acestui fenomen, o zonă gri de

demarcaţie între civilizaţii precum: cea orientală, căreia i se subsumează

Principatele şi cea habsburgică, din care fac parte Banatul şi Transilvania45

.

La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea elementele de

urbanizare au fost percepute şi consemnate de călători străini, în special

apuseni, dar şi de cei ruşi sau din spaţiul otoman.

Oraşele din Ţara Românească şi Moldova nu se bucură, de aprecierea

călătorilor străini. În principal aici sunt surprinse elemente legate de ruina

provocată de războaiele ce au devastat tot secolul al XVIII-lea spaţiul

românesc, aspectul oriental al aşezărilor urbane, lipsa unei arhitecturi civile, a

unor edificii publice impunătoare, care să dea prestigiu centrului administrativ

al urbei46

. La polul opus, oraşele din Banat şi Transilvania se prezentau ca fiind

încadrate în aria civilizaţiei central-europene. Barocul târziu se făcea simţit în

stilul arhitectonic, iar sistematizarea, canalizarea şi iluminarea erau probleme

deja rezolvate la nivelul mijloacelor specifice epocii47

. Este clar că la începutul

secolului al XIX-lea, pe toată aria geografică locuită de români, nu existau

oraşe autohtone de tip occidental, decât cu excepţii în arealul transilvănean.

Acest fapt a reieşit în mod destul de clar din descrierile călătorilor străini – în

special al celor veniţi din Apusul continentului – care remarcau, de asemenea,

izbitorul contrast al influenţelor receptate din Orient şi Occident.

44 Ileana Căzan, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate, văzută

de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie”,

Număr Special, 2005, p. 4. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem.

32

I. 2. Edilitatea

I. 2. 1.Probleme edilitare – străzile

În cadrul administrării urbei şi a lucrărilor de interes public, liniile

directoare ale edililor au avut drept obiective, în funcţie de posibilităţile

financiare şi gradul de imperiozitate, elemente implicite ale urbanităţii şi

modernităţii: asigurarea transportului şi a salubrităţii, combaterea diferitelor

calamităţi, reorganizarea spaţiului urban, apă potabilă, alimentarea cu energie

electrică etc. Au fost introduse şi diferite reglementări privind modul de

iluminare, de încălzire, poliţia comunală, comercializarea produselor, toate

menite compatibilizării, măcar relative, cu spaţiul urban occidental.

Situaţia străzilor şi a pavajului era extrem de precară în prima jumătate a

secolului al XIX-lea. Domnitorul Mihail Sturdza, conştient de persistenţa

acestei probleme, a căutat să îşi facă la nivelul întregului principat un titlu de

glorie din rezolvarea problemei căilor de comunicaţie48

. În fiecare ,,mesagiu”

adresat Obişnuitei Obştii Adunări, el prezenta un adevărat bilanţ înşiruind

propagandistic numărul de stânjeni de şosea construit şi costul acestor lucrări.

Această realitate este redată şi în jalba obştei târgului Bârlad din luna

iunie 1835, cu ocazia trecerii domnitorului Mihail Sturdza prin oraş. Arătând că

iraturile (veniturile provenite din impozite), ,,nu ar ajunge şi pentru închipuirea

facerii uliţelor, s-au socotit să se încarce pe vinul şi rachiul ce-ar intra în târg pe

toată vremea până ce vor găti facerea şoselelor câte 10 parale la vadra de vin şi

5 lei la vadra de rachiu”49

. În continuare, arătându-se că lucrarea din 1835

,,neputând păşi după neîndemânarea vremii au rămas pe 1838, când atunci,

potrivit cu îmbunătăţirea Obşteştei Adunări pentru lucrarea drumurilor s-au dat

isprăvniciei poruncă la 5-a curgătoarei de a scoate locuitorii la lucru”50

.

Situaţia mai mult decât negativă a pavimentului localităţii este descrisă

şi în memoriul lui Andrei V. Ionescu, care arăta că în anul 1861, când fusese

ales membru al municipalităţii oraşului Bârlad a propus pentru remedierea

problemelor -,,paveluirea oraşului cu piatră de Putna”51

-, lucrare ce costa

12.000 de galbeni, încât a trebuit să se “pună biruri, adică de 8.000 de galbeni,

căci municipiul nu dispunea decât de 4.000 galbeni anual”52

.

48 Emanoil Darie, Unele aspecte ale dezvoltării economiei fostului ţinut Tutova în prima

jumătate a secolului XIX, în “Acta Moldavie Meridionalis”, nr. VII-VIII, 1995-1996, p. 232. 49 Ibidem, p. 233. 50 Ibidem. 51 Memoriul lui Andrei V. Ionescu, în Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 262. 52 Ibidem.

33

Aşa zisul pavaj, format în general din bolovani de râu, nu înlătura

gloderia nespus de mare53

. Ca şi în alte oraşe, la începutul secolului al XIX-lea,

mijlocul cel mai des utilizat pentru asigurarea unei circulaţii rezonabile pe uliţe,

a fost podirea cu bârne. La sfârşitul anului 1836, Eforia din Bârlad arăta că a

cumpărat ,,două tulumbe, a meretemisit podurile şi a făcut un hambar de pus

orzul cailor eforiceşti cu îngrăditură şi pentru fân”54

. Deşi constituind o

problemă edilitară de primă prioritate, cea a întreţinerii uliţelor, nu a putut fi

asigurată la un nivel satisfăcător decât la începutul secolului XX. Astfel,

dintr-un ,,Inventar pe toată averea mobilă a oficiului Cancelariei Primăriei”55

din anul 1885 rezultă că eforturile în acest sens s-au soldat cu o creştere

constantă, chiar dacă insuficientă şi nu întotdeauna de calitate, a suprafeţei

pavate:

Strada Stânjeni pavaj

Principală 6492,02

Ştefan cel Mare 741,11

Cojocari 313,70

Canalu de la Căldărari 35,49

Piaţa ocolului de vite 4179,32

Soponarii 416,58

Fierarii 198, 73

Potrivit unei statistici din anul 1887, existau ,,46235,72 stânjeni strade

de piatră, 1578 strade de prund, 26 poduri de lemn, 2 poduri de piatră şi 3

canaluri” 56

. Situaţia străzilor ocupa un loc important şi în cadrul rubricilor

ziarelor bârlădene. Cu multă vehemenţă şi periodic se criticau indiferenţa

autorităţilor comunale, faţă de aspectul necivilizat al oraşului, care devenise un

adevărat lait-motiv aproape la fiecare ediţie.

Jurnaliștii bârlădeni, mânaţi de dorinţa de se constitui ca element al

comunităţii locale sau din interese partinice, au atras permanent atenţia asupra

acestei lipse de civilizaţie urbană: ,,Am zis şi altădată că sunt câteva străzi uitate

de Dumnezeu, uitate şi de primărie, unde zace veşnic noroiul şi onor primăria

nici nu se gândeşte nicidecum la astfel de lucruri. Aşa se află într-o completă

mizerie strada vechiului cimitir orăşenesc, pe unde nu eşti în stare să treci cu

niciun chip, şi nici birjarii nu vor să-şi mâne caii în aşa noroiu şi păcătoşii,

măcar să se îngrijească să pună o leacă de nisip - pace; apoi câte sunt în halul

acesta ! precum şi mica stradă ce trece pe lângă şcoala de fete Nr. 2 lângă

domnul Buşilă, unde era chiar şi o copilă ce trecea pe acea stradă, căzând cu

gherghef cu tot înotând prin glod”57

. Imaginea de târguşor oriental se regăsea

53 Ibidem. 54 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.189. 55 Ibidem, p. 191. 56 Ibidem, p. 192. 57 “Bârladul”, nr. 19, 1887, p. 5.

34

surprinzător şi pe strada Principală considerată, din acest punct de vedere, o

,,adevărată ruşine”58

.

Problemă esenţială şi atemporală pentru Bârlad a fost și este cea a

drumurilor. Deși promisiunile electorale de ieri cuprindeau și refacerea

infrastructurii, inițiativele aveau tendința de a se „înțepeni” în spațiul temporal

dintre alegeri, chipurile din lipsa fondurilor. Promisiunile făcute de fiecare

guvern înaintea alegerilor sunt repede uitate sau amânate sine die fiindcă: ,,cea

dintâi grijă e de a-şi căpătui sateliţii săi, după ce s-au căpătuit mai întâi pe

sine”59

. Străzile nereparate, praful, mormanele de gunoaie, bălţile improvizate

în timpul ploilor, glodul, ,,unde foarte bine te poţi înfunda până la urechi” erau

aspecte curente ale târgului de provincie. Se critică de presă, de asemenea,

situaţia deplorabilă a mahalalelor, unde ,,glodul e în împărăţia lui şi în care

edilii noştri, n-au trecut niciodată prin asemenea locuri”60

.

Lipsa de fonduri, indiferenţa, corupţia administrației comunale

constituiau cauzele stării deplorabile ale Bârladului, care avea ,,aspectul unui

oraş turcesc din cele mai înapoiate”61

. Se insista, de obicei în van, asupra luării

unor măsuri rapide, pentru a se evita izbucnirea unor epidemii: ,,Nici strade în

bună regulă şi nici îngrijite, nici pavagii în condiţiile altor oraşe cu bazalt sau cu

lespezi, pe unde să meargă lumea ca într-un oraş puţin civilizat, nici curăţenie,

nici serviciu pentru stropirea stradelor. Cadavre de animale în putrefacţie,

aruncate pe la colţuri şi pe maidane, infectând aerul, aşa că ferească Dumnezeu

de holera asiatică ce ne ameninţă, va secera cu sutele din populaţia

Bârladului”62

.

Într-un raport prezentat Consiliului Comunal de primarul George Vidra,

în şedinţa de la 23 ianuarie 1908, acesta arăta că între lucrările întreprinse de

Consiliului Comunal a fost şi pavarea câtorva străzi cu piatră cioplită de Putna,

asfaltarea bulevardului Gării cu piatră de granit, facerea şi şoseluirea a două

porţiuni din stradelele Speranţa şi Cerealele63

. Potrivit datelor cuprinse în

recensământul din 1912, existau nu mai puţin de 137 de străzi, 6 bulevarde, o

şosea, 6 stradele în lungime de 70 km, suprafaţa oraşului totalizând 581 ha64

.

Norocul orășenilor era campania electorală care avea loc la fiecare patru

ani, iar cu acest prilej se desfăşura o acţiune de amploare - marea „pavare”.

„...chiar acum se continuă pe strada Principală, cu mare iuțeală, asfaltarea

trotuarelor în vederea alegerilor comunale”. Din nefericire, alegerile comunale

nu se fac decât la intervale de patru ani”65

.

58“Paloda”, nr. 41, 1895, p. 3. 59 “Vocea Tutovei”, nr. 6, 1897, p. 3. 60 Ibidem. 61 “Paloda”, nr. 6, 1892, p. 4. 62 Ibidem. 63 Expunerea situaţiei Comunei Bârlad, pe anul 1906-1907, Bârlad, 1908, p. 5. 64 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.191. 65 “Paloda”, nr. 7, 1894.

35

Reacția administrației locale a fost clasica și eterna „cârpoceală” după

principiul atât de specific şi păgubos al românului - lasă că merge și așa. După

cum sesizează jurnaliștii vremii, edilii nu au făcut altceva decît să „astupe”

gropile cu nisip. Și să vezi iarna. Ehe… iarna era altceva dacă este să ținem

seama de clasica expresie de acum – „iarna nu-i ca vara”. Expresie filosofică şi

plină de înţelepciune care este valabilă oricând, implicit și acum o sută de ani,

pentru că politicienii se pot schimba, dar politichia nu. Când binefăcătoarea

zăpadă, prin aspectele sale estetice, se așternea peste oraș problemele

bârlădenilor se agravau, după cum se menţiona în ziarul ,,Bârladul”: „Nu vreau

să vorbesc de efectele bune ale zăpezii pentru ogoarele noastre,” de faptul că

acoperea mizeria de pe străzi, „ci văzând-o acum cum se topește, mă gândesc la

efectele ei din punct de vedere higienic...”66

.

Și ca și cum toate acestea nu erau de-ajuns, înainte de reabilitare, albia

râului Bârlad traversa orașul, cu tot „cortegiul” de neajunsuri ce decurgeau de

aici. Astfel, din când în când, locuitorii din anumite zone ale orașului

„beneficiau” de o baie periodică, ritualică chiar, „stradele orașului în special

spre Grădina publică, spre gară, strada Prut, Traian sunt inundate cu apă, iar

trăsurilor le trece apa până la butuc”67

. Iar autoritățile, mult prea obișnuite cu

situația, erau pregătite să răspundă prompt: „netrebnicii acestei administrații...

benchetuiau la Hotel Europa înconjurați de fel de fel de mâncări în risipă de vin

și șampanie” (sic!)68

. Unii bârlădeni mai cu umor, au făcut haz de necaz și au

compus o epigramă, onor întregii administrațiuni locale:

„Cu cât apa în Bârlad crește,

Crește jalea tuturor,

Numai Vidra și cu Pește,

Sunt în elementul lor”69

.

Astăzi, e drept, au trecut o sută de ani, Vidra nu mai este, Bârladul nu

mai inundă, dar mai sunt străzi neasfaltate în care ai șansa să te împotmolești la

prima ploaie, gunoaiele mai „tronează” nederanjate pe străzile lăturalnice, apa

mai curge cu nisip și rugină, iar... Cacaina, celebra Cacaină..., e plină de

aceleași mizerii de îți mută nasul în zilele caniculare. Ce vremuri...!

Cea mai reprezentativă şi cu un aspect mai îngrijit era Strada Regală

căreia bârlădenii îi spuneau în mod curent Strada Mare sau Strada Principală şi

care a fost descrisă astfel, de martorii oculari: ,,Se întindea de la căzărmi şi până

la Grădina Publică, având circa trei kilometri. Era pavată cu bolovani rotunzi de

râu, prin centru cu piatră cubică de granit, iar spre Grădina publică era asfaltată,

de altfel singurul asfalt din tot oraşul. Pe toată lungimea ei, era mărginită de

trotuare, iar canalizarea nu exista. Zoile şi lăturile se aruncau la rigolă, în

66 “Bârladul”, nr. 12, 1905. 67 “Bârladul”, nr. 20, 1912. 68 “Bârladul, nr.13, 1908. 69 Ibidem.

36

stradă. Excepţie făcea o mică porţiune din centru. Prin curţi existau fântâni, iar

în centru se aflau două cişmele care aprovizionau apă tot centrul oraşului. La

periferie erau locale.

La zile mari, strada era măturată de cei câţiva lucrători ai salubrităţii.

Aceştia, înarmaţi cu târnuri, adică nişte măturoaie cu coadă lungă de doi-trei

metri, stăteau în mijlocul străzii şi învârteau în semicerc târnurile, astfel că

dintr-o învârtitură parcurgeau toată lăţimea străzii şi praful se ridica în nori.

Gunoiul era încărcat într-o căruţă hodorogită, trasă de un cal deşelat. În urma

măturătorilor se înălţau nori de praf şi de aceea operaţia aceasta se executa

dimineaţa, când se crăpa de ziuă, înainte de a se trezi oraşul, praful

depunându-se pe firmele şi obloanele magazinelor.

Vara, ucenicii magazinelor ieşeau cu un fel de stropitori cu burlui jos şi

desenau pe trotuarul cenuşiu, înfierbântat, un şir nesfârşit de opturi negre care

stingeau arşiţa zilei70

.

Strada Regală, spre ieşirea din urbe, nu avea aspectul unei mahalale

periferice, ci din contra. Aici şi pe bulevardul Epureanu se aflau cele mai

frumoase case din oraş. ,,Rar un târg moldovenesc, care să nu se termine printr-

o periferie săracă. Oraşul nostru făcea excepţie”71

.

Înfăţişarea mai plăcută a bulevardului era determinată şi de numeroşii

arbori plantaţi pe porţiunea dinspre Grădina Publică72

, precum şi a zonelor verzi

din jurul Şcolii Normale73

şi a Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”74

.

Un alt element indispensabil legat de infrastructură în afară de străzi, au

fost podurile, având în vedre structura hidrografică a târgului Bârlad în perioada

supusă analizei.

Harta oraşului Bârlad din 1906 ca şi cea din 1895, realizări cartografice

de excepţie şi importante surse de informaţie, dacă ne este permis să ne

pronunţăm, întocmită la scara 1/5000 conturează cu claritate limitele localităţii,

reprezentând totodată relieful zonat pe cartiere, cu detalii topo-cadastrale (reţea

de străzi, cursuri de apă, proprietăţi, sedii, terenuri virane, ape etc.)75

.

Astfel, Bârladul de la începutul de secol XX prezenta, nu doar imaginea

unui peisaj urbanistic haotic şi neunitar, ci şi unul complementar datorat unei

reţele hidrografice ce îngloba în spaţiul citadin: râul Bârlad, pârâul Valea Seacă,

70 George D., Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada Mare a oraşului

Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în B.O.A., vol. III, 1984, pg. 298-

299. 71 Ibidem, p. 317. 72 “Bârladul”, nr.1, 1903, p. 3. “Strada Principală a luat un aspect particular, datorită iniţiativei

edililor de a o înfrumuseţa. Plantarea a început de la podul de piatră şi până la Grădina

Publică”. “Bârladul”, nr. 8, 1911, p. 4. 73 S. Haliţa, Raport privitor la înfiinţarea de grădinişi şi pepiniere pe lângă şcolile normale de

învăţători şi şcolile rurale prezentat domnului ministru al cultelor şi instrucţiunii publice,

Bucureşti, Imprimeria statului, 1899, p. 11. 74 “Bârladul”, nr. 1, 1903, p. 4. 75 Th. Negrutzi, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906; Harta judeţului Tutova-1895.

37

zone mlaştininoase, gârle şi iazuri temporare, ce se schimbau ca importanţă şi

suprafaţă în funcţie de variaţiile climatice şi a precipitaţiilor. Albia râului

Bârlad avea până în anul 1934 un cu totul alt traseu pătrunzând în perimetrul

aşezării prin partea nord-estică şi făcând un cot care cuprindea în zona

interioară întregul cartier Podeni. În urma inundaţiilor catastrofale din 1932 s-a

luat hotărârea efectuării unor lucrări hidrotehnice pentru modificarea cursului şi

de realizare a unei albii în afara zonei locuibile, prin partea estică a localităţii,

reluate în anii 1950 şi 1970. Totodată, o altă consecinţă a fost înfiinţarea şi

dezvoltarea a noi cartiere Deal, Ţuguieta şi Cotu-Negru.

Chiar după schimbarea cursului râului Bârlad şi scoaterea lui în afara

localităţii, precum şi înlăturarea altor gârliţe mărunte, zonele mlăştinoase s-au

păstrat până în a doua jumătate a secolului XX, când procesul de urbanizare şi

sistematizare a luat amploare procedându-se la drenarea şi secarea lor pentru a

permite construirea pe suprafaţa rezultată a unor obiective cu caracter civil şi

industrial. Merită menţionat că dincolo de aceste eforturi urbanistico-edilitare,

pânza freatică de suprafaţă se menţine în zona cartierelor Podeni, Munteni şi

Gară, iar cei mai în vârstă încă mai pomenesc de cele două inundaţii succesive

din anul 1969 (17 martie şi 15 iulie), când apa acoperise casele până la turea în

zona Gura Leului.

Frecvenţa inundaţiilor mai ales din cartierul Podeni, care se afla în

interiorul buclei râului Bârlad, a determinat pe edilii localităţii, din diferite

perioade de timp, să aibă în vedere construirea ori întreţinerea unui număr

însemnat de poduri şi punţi. Dincolo de calitatea lor, materialul din care erau

construite (lemn, piatră şi mai apoi metal) au jucat un rol fundamental, din

punct de vedere funcţional, asigurând o legătură organică, chiar şi temporară –

până la următoarea viitură, între diferitele părţi ale localităţii. Harta realizată de

inginerul Th. Negrutzi menţionează nu mai puţin de 29 de poduri (pod de

piatră Pânzăreasca, la bariera Tecuciului şi pe strada Principală; poduri de lemn:

Nastea, la bariera Munteni, Mocani, Roşu, bariera Cotu-Negru, Cotu-Negru,

Verde, Sf. Ioan, Lăteasca, Şargu, Raita, Pescărie, Buliga, la bariera Fălciu,

Tuchiloaea, Galaţi, Teohari, Negru, Trei-Ierarhi, la bariera Gării, la bariera

Trestiana, la bariera Siret, Tutova, Chirăuş şi Apostol) şi 8 punţi (Chiper,

Codrescu, Belloescu, Dancu, Balan, Sf. Spiridon, Gorga, la Cimitirul

Eternitatea)76

.

Dintre acestea se mai păstrează Podul Roşu, Podul Verde, Podul

Pescăriei şi al lui Buliga.

Deşi ruptura dintre modern şi arhaic începe să îşi facă loc în mod

evident, dincolo de neajunsurile semnalate, rămâne observabilă confruntarea

dintre formele exterioare împrumutate din apus şi fondul românesc.

76 Ibidem.

38

I.2.2. Salubritatea

Secolul al XIX-lea avea să acorde o importanţă însemnată igienei, parte

integrantă a modernizării statului. Evident că tema nu este românească, Europa

naţiunilor acordă un loc important medicalizării societăţii, iar medicul îşi ţese

încet, încet un câmp de acţiune care îl va face indispensabil pentru orice proiect

de viitor77

.

Trebuie menționat şi surprins decalajul acestui proces – dacă „Europa“

se arată preocupată de sănătate şi igienă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi

această grijă devine argument capital în creşterea populaţiei, în Țările Române,

dezbaterile, rapoartele şi legiferările prind cu adevărat contur abia spre sfârşitul

secolului al XIX-lea.

Fiecare lucru dovedit util şi fiecare lucru considerat periculos capătă o

lege şi un regulament: vaccinarea, industriile insalubre, transportul cadavrelor,

comerţul cu substanţe medicamentoase şi otrăvitoare, verificarea morţilor,

igiena şi salubritatea locuinţelor combaterea conjunctivitei granuloase,

fabricarea alimentelor şi băuturilor, alienaţii şi spitalele, prevenirea bolilor

molipsitoare, funcţionarea căminului moaşelor, curăţenia din ogrăzile

particulare. De pildă, la 1893 se decide înfiinţarea unor Consilii de igienă şi

salubritate publică, pentru fiecare judeţ, cu atribuţii destul de largi, întrucît

igiena şi salubritatea publică pot însemna la un moment dat foarte multe. Or, la

această epocă consiliile ar trebui să se ocupe de alimentaţia populaţiei, să ia

„măsuri ca ţăranii să fie povăţuiţi asupra traiului care le convine mai bine”, „să

redigeze (sic!), la caz de trebuinţă, poveţe populare pentru populaţia rurală”, „să

intervină... unde hrana nepotrivită devine cauză de boli”, să supravegheze şi să

dea sfaturi cu privire la fabricarea şi comercializarea băuturilor alcoolice,

alimentarea cu apă potabilă, să privegheze prostituţiunea, curăţenia uliţelor,

construirea instituţiunilor publice...78

.

Multe, mult prea multe pentru nişte consilii formate totuşi din oameni

feluriţi... dar dotaţi cu legi şi regulamente. Dacă este să ținem seama de

regulamentul din 1889 accentul era pus pe curăţenia generală din septembrie şi

martie; pe măturarea curţilor cel puţin o dată pe săptămână, iar în fiecare

sâmbătă strada jumătate ar trebui, de asemenea, măturată; pe spoirea caselor la

fiecare trei luni, cu var curat, fără „alte amestecuri de culori“; pe curăţirea

grădinilor de buruieni şi plantarea de arbori, „care aduc răcoarea casei şi curăţă

aerul”, fără ape mocirloase pentru porci şi gâşte prin curţi sau pe străzi; pe

interzicerea sacrificării vitelor mari în curţi sau, şi mai rău, în stradă, şi pe

77 Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici,

Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), Presa Universitară Clujeană, 2009, p.

745. 78 Constanța Vintilă Ghițulescu, Nevoia de igienă şi legislaţie sanitară în România modernă, în

“Dilema veche”, nr. 378, 2011.

39

amenajarea unui loc destinat unei astfel de activități, pe curăţirea şi spălarea

locului unde a fost sacrificat porcul sau mielul; pe curăţenia din preajma

cârciumilor, cu obligaţia cârciumarilor de a mătura în fiecare zi, a ridica gunoiul

strâns o dată pe săptămână etc. Primăriile sunt direct responsabile de aplicarea

acestui regulament şi mandatate să aplice pedepse, urmând codul penal. Multe

altele sunt reglementate acum, e de-ajuns să privim această colecţie de

documente utilă şi interesantă, datorată unor cercetători harnici şi devotaţi, nu

numai celor care studiază secolul al XIX-lea, ci tuturor celor implicaţi în

permanenta şi interminabila modernizare a societăţii româneşti79

.

Şi dacă tot ne întrebăm cât de înapoiaţi suntem... îi suficient să privim

prin casele şi curţile României de azi şi să observăm că multe, mult prea multe

dintre ele nu corespund nici măcar unui regulament de la 1893...

Revenind la particular, în cazul nostru – Bârladul –, igiena și

salubritatea orașului depindeau în cea mai mare măsură, de modul în care erau

construite casele,respectarea legislaţiei, dar mai ales de modul în care se realiza

curățenia din piețe, străzi și curțile particulare. În 1890 se constată, într-un

raport anual al primăriei, că foarte puține locuințe întruneau condițiile igienice

corespunzătoare”80

.

O problemă importantă o constituia mizeria din locuințele și curțile

particulare („țăranul român nu se teme de gunoaie, din contră, el crede că sunt

priincioase sănătății și de aceea nu se îngrijește să le îndepărteze dinaintea

casei”)81

. Lipsa de igienă favoriza izbucnirea epidemiilor, „în nenumărate

rânduri orășenii au avut a suferi de boli epidemice precum anghina difterică,

ciuma, holera sau tuberculoza, boli ce făceau ravagii în rândul populației”82

.

Măsurile luate de edilitate erau în cele mai dese cazuri anemice, sau

lipseau cu desăvârșire. Spre exemplu, poliția avea sarcina de a încheia procese

verbale și de a amenda proprietarii care nu-și ridicau gunoaiele din curți. Dar

asta nu rezolva problema. Jurnalele vremii constatau „înapoierea” orașului din

acest punct de vedere și propuneau măsuri precum constituirea unui serviciu

care să ridice periodic gunoiul cetățenilor și de asemenea înființarea unui obor

unde să fie duse animalele care sunt lăsate să „vagabondeze” pe străzi („prin

stradele orașului nostru întâlnești oricând tot soiul de animale: porci, vaci,

bivolițe... care pe lângă că ocazionează stricăciuni... sunt și un obiect de spaimă

pentru femei și copii”)83

.

Igiena orașului era influențată și de pârâul Cacaina, pe care bârlădenii

obișnuiau să îl folosească drept groapă de reziduuri menajere, după cum

constata un raport al edilităţii care se plângea de lipsa de civilizaţie: „depun

79 Ibidem. 80 Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890,

pg.14-15. 81 Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țăranului român, București, 1895, p. 30. 82 “Progresul”, nr. 9, 1885. 83 Ibidem.

40

gunoae,... depun și diferite imundicii, în dauna sănătății publice, dacă mijlocele

nu permit o canalizare”84

.

În anul 1908 primarul de atunci, Gheorghe Vidra, are inițiativa de a

muta closetul public „din fața cazinului pe pârâul Cacainei – nume cu deviza

activității sale”85

. Nu este cazul să amintim care era mirosul în oraș atunci când

treceau, „vidanjele”, (ca să le spunem elegant), după curățarea latrinelor, și

rapiditatea cu care erau închise ferestrele. De altfel bârlădenii, cu umorul care îi

caracterizează, au făcut un cântecel cu specific pentru a mai parfuma atmosfera:

,,Chiar de mănânci

Icre negre sau fasole cu cârnați

Totul se transformă în.....”86

„Reterădiile” (latrinele) din oraș erau în mare parte primitive, iar în

unele locuințe chiar de loc, excrementele erau depuse „împrejurul casei,

împrejurul gardurilor, coșarelor. Adică oriunde găsește un loc mai retras, fără să

aibă un loc ales pentru trebuință naturală”87

.

Pentru că o asemenea stare de fapt nu mai putea fi tolerată, primăria a

luat hotărârea de a-i obliga pe proprietari să-și construiască toalete

corespunzătoare normelor de igienă de atunci și să le desființeze pe cele

improprii, instituind măsuri punitive care trebuiau aplicate de poliția

administrativă88

. Curățenia orașului era realizată de către Primărie care

dispunea de un serviciu format din „16 căruțe de un cal și 12 pălmași în 6 luni

ale anului”, pentru care era alocată suma de 19.900 lei. Ei aveau sarcina de a

stropi străzile principale pe timpul verii și întreținerea sacalelor cu care se

transporta apa89

.

Deși în oraș existau numeroase fântâni, apa acestora nu era potabilă,

după cum se semnala în presă și în diferite rapoarte: „apa lor și mai ales a celor

ce sunt pe sub cimitir, este parte văroasă, parte încărcată cu microbi și gaze

vătămătoare sănătății”90

.

Alimentarea cu apă potabilă în sistem centralizat este o caracteristică

edilitară a unui oraş modern, dar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se

făcea din puţuri în general insuficiente şi adeseori, după cum am văzut, având

apă nepotabilă. În aceste condiții aprovizionarea cu apă a orașului se făcea,

parţial, de la Dealu Mare din bazinul Tuchiloaia. La început bazinul era acoperit

cu scândură și tablă, ulterior el a fost modernizat de către primarul N. N.

Gregoriade în 1911. Nevoile populației erau asigurate şi cu ajutorul sacagiilor.

84 Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, p. 15. 85 “Bârladul”, nr. 13, 1908. 86 Mărturie orală - Helen Sheinfeld. 87 Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Modernizarea lumii rurale din România în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, București, 2005, p. 65. 88 Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, p. 16. 89 Ibidem, p. 14. 90 “Bârladul”, Nr. 5, 1903.

41

Cele trei sacale ale orașului, care aveau forma unor trunchiuri de con, erau

conduse de doi bărbați și o femeie: „auzi sacaua cum trăncăne pe două roți

descentrate, trasă de un cal cu profilul coastelor ieșit vizibil prin piele, mânat

agale de sacagiu”91

. Elixirul argintiu era transportat din casă în casă, pe toate

străzile, drămuind căldarea să nu se piardă nici o picătură din prețiosul lichid,

„venea sacaua acasă, cumpărai două, trei găleți cu apă” iar pentru alte necesități

se folosea apa de ploaie strânsă în butoaie așezate sub streșini92

.

În darea de seamă a primăriei din 1878, serviciul sanitar al orașului era

asigurat de doi medici care aveau sarcina ca pe lângă îngrijirea bolnavilor din

oraș, să se ocupe de salubritatea alimentelor și inspecții la „debitele pentru

îndestularea publică”, „vor verifica condițiunile igienice de întreținere ale

halelor, abatorului, pităriilor internatelor, teatrelor, hanurilor, birturilor,

crâșmelor, băilor și altor locații insalubre”93

.

Medicul veterinar al târgului, avea îndatorirea de a „priveghea oborele

de vite, a inspecta vitele din iarmarocul orașului, ... halele de carne, pește,

brânză... oprind punerea în consumare a acestor materiale nesănătose, dând

judecăței pe contravenitori”94

. De asemenea, poliția sanitară veterinară a luat

măsuri împotriva turbării având în vedere că au fost semnalate și astfel de

cazuri95

.

Desele epidemii care izbucneau ca urmare a unei igiene necorespunză-

toare i-au determinat pe edilii orașului să găsească soluții, mai mult sau mai

puțin eficiente, pentru a le preveni. Andrei V. Ionescu, care vizitase Parisul, a

încercat să aducă orașului de pe malurile Bârladului și Cacainei (sic!), obiceiuri

ca pe malurile Senei: „pe căsapi îi îmbrăcasem în alb, având fiecare câte o

bonetă albă franceză pe cap. Brutarii trebuiau să fie tunși și rași, cu unghiile

tăiate, îmbrăcați anume în haine albe, curate....pâinea, carnea și orice obiecte de

îndestulare publică, trebuiau să fie drept măsurate; cafenelele, locantele și

crâșmele asemenea erau inspectate ca să fie în bune condițiuni. Laptele se

grăduia în fiecare zi, cel rău se lepăda în Bârlad, peștele sărat și proaspăt

asemenea se inspecta și tot ce găseam stricat îl trimeteam afară din oraș și acolo

îngropându-l cu var în pământ, în anumite locuri destinate pentru aceasta;

cheltuiala îi privea pe vinovați”96

.

Cu toate acestea, lipsa unui spațiu amenajat unde să fie sacrificate

animalele, punea în pericol sănătatea bârlădenilor. „În strada Orientului, lângă

podul cel mare de peste Bârlad, se permite în fața agenților publici tăierea

mieilor și mascurilor (porcilor). Malul Bârladului fiind prea înalt, apa râului nu

91 Ciucă Octavian, Romulus Botenu, Spațiu tutovean, în B. O. A., vol.I, p. 326. 92 Sergiu Brandea, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010, p.168. 93 Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria

Basarabia, 1878, p. 7. 94 Ibidem, p. 8. 95 Ibidem. 96 Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 271.

42

poate ajunge ...spre a spăla sângele închegat care clocește în gunoi în

dimensiune de mai bine de o palmă”97

. În aceste condiții construirea unui

abator devenea imperativă. Cum nimic nu se face fără bani, iar bugetul orașului

nu permitea o asemenea cheltuială, edilii au impus o taxă de cinci bani pentru

ficare kg. de carne, taxă care era colectată în fondul „abatorul”98

.

I. 2.3. Sănătatea

„Să fiți sănătoși și veseli”

Caragiale

Urarea din Caragiale: „Să fiți sănătoși și veseli” era pertinentă dacă ne

gândim că în secolul al XIX-lea sănatatea era o mare problemă ca urmare a

lipsei de igienă și a medicamentelor, iar veselia era de la sine înțeleasă. Astăzi,

numeroase boli au fost „eradicate”, dar în ceea ce privește veselia ea s-a

,,îmbolnăvit”, nu mai știe românul să facă haz ca altădată.

De-a lungul vremii, patologia românilor s-a transformat în funcție de

contextul social, istoric și economic, iar sărăcia a ridicat mari probleme

populației indiferent de perioada la care ne referim.

Problema curățeniei, a aprovizionării cu apă, a infrastructurii, a

serviciilor medicale nu a putut fi rezolvată de autoritățile bârlădene datorită

mijloacelor materiale insuficiente fapt care „a dus deseori la izbucnirea unor

molime pustiitoare”. Menționăm în acest sens epidemia de ciumă din 1829 în

timpul căreia au murit 750 de persoane și cele de holeră din anii 1831-1832,

184099

.

Cea din 1831 a făcut ravagii printre locuitorii orașului, numărul morților

ajungând la 499, aproape nouă la sută din populație. Că situația era cu adevărat

dezastruoasă o dovedește și atitudinea medicului primar Lazecico de la spitalul

din Bârlad care anunță că renunță la indemnizația de 300 de lei pe care o primea

lunar, pentru a o pune la dispoziția îngrijirii bolnavilor de holeră din oraș100

.

Cum preparatele medicale nu erau – și nu sunt – pentru punga tuturor,

așijderea consultațiile medicale, lumea nu se codea să apeleze la ajutorul

vracilor, vrăjitoarelor sau la babe, care, cu unsorile și descântecele lor, fie te

puneau pe picioare, fie te trimiteau în lumea de dincolo. „Când era vorba de

suferința mea, mama recurgea la toate “doftoroaele” pentru a mă vindeca.

97 “Progresul”, nr. 3, 1898. 98 “Bârladul”, nr. 2, 1908. 99 Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A., vol. II, p. 534. 100 Ibidem.

43

Babele erau de tot felul de specialități …de deochi, de năjit, de săgetătură, de

întâlnitură cu ducă-se pe pustii, buba cea rea, stingă frigările…”101

.

Pentru tratarea „boalelor mai erau utilizate și metodele empirice,

realizate de neprofesioniști. Este cazul „bărghierului” Ciortoloman care făcea

concurență stomatologului Vainfeld deoarece reușea să scoată măselele „cu

șfoara și fără durere”, iar crizele de reumatism, durerile de șale și alte celea, le

trata cu ajutorul lipitorilor care tronau falnice în borcane pe rafturile

stabilimentului personal102

.

Totuși, din când în când, autoritățile îi pedepseau sever pe vracii care

dădeau prea des greș. Astăzi îi zicem pompos... malpraxis. Deosebirea este că

azi, deși sunt prea dese aceste episoade, nu-i mai pedepsește nimeni. În același

timp nu trebuie să fim prea sceptici. În țările noastre exista o adevărată

„farmacopee” tradițională ce avea la bază rădăcini, ierburi, flori, semințe din

care se făceau alifii și fierturi ce deseori își dovedeau eficacitatea103

. Situația nu

trebuie însă exagerată imaginându-ne că singurele metode de tratare a bolilor

erau doar cele empirice, tradiționale. Evident că de-a lungul timpului și-au făcut

apariția în oraș și specialiștii în medicină precum și instituțiile abilitate să

rezolve problemele de sănătate ale bârlădenilor.

Potrivit dr. N. Botezatu, care a realizat un istoric al spitalului bârlădean,

prima instituție de acest gen a luat ființă în 1838, însă nu din inițiativa

autorităților locale, așa cum am fi tentați să gândim, ci la inițiativa unei

persoane particulare, vorniceasa Elena Beldiman. Prin testamentul pe care l-a

lăsat, a impus moştenitorilor săi, fraţii Neculai şi Iancu Greceanu, obligaţia de

a întreţine un spital cu 10 „crivate”-paturi. La rândul lor frații Greceanu au cerut

sprijinul Epitropiei Generale Sf. Spiridon din Iaşi, care și-a dat acordul pentru

un număr de 20 de paturi. Dintre acestea, 12 „sponsorizate” de frații Greceanu,

iar 8 intrau în sarcina instituției mai sus menționate104

.

Localul ales iniţial a fost însă cu totul necorespunzător activității căreia

îi era destinat, astfel, Epitropia Generală este nevoită să cumpere un nou spațiu

în 1843, schimbat în 1872, datorită condițiilor improprii, cu…un han105

.

Obştea oraşului s-a angajat să-și aducă propria contribuție la întreţinerea

spitalului, obligând contractanţii care livrau pâine, carne şi lumânări spitalului,

de a da o anumită parte din aceasta fără plată. Așa cum s-a dovedit, spitalul s-a

lovit permanent de probleme financiare care îi amenințau funcționarea. O serie

de documente arată că instituția a avut de suferit din punct de vedere al

101 G. Silion, în mss, f. p. 102 Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 849. 103 Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Editura

Humanitas, 1995, p. 223. 104 I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944), în B. O. A., vol. II, p.

541. 105 Ibidem.

44

întreţinerii localului şi gospodăririi, precum şi în ceea ce priveşte capacitatea sa

şi îngrijirea bolnavilor.

Medicamentele folosite pentru tratamentul bolnavilor erau livrate pe

bază de contract de către spiţerul din târg, care se obliga să le furnizeze la un

preț cu 50% reducere faţă de Taxa Vienei. Cum spitalul nu și-a putut onora

plățile la timp, spițerul Brubkner a refuzat în 1841 să mai livreze

medicamente106

. De-a lungul vremii, spitalul, dacă poate fi numit așa, a suferit

transformări periodice în ceea ce privește dotările. În ceea ce privește numărul

de bolnavi care au fost tratați, statisticile vremii arată că „în perioada 1841 -

1862 s-au spitalizat anual, în medie câte 243 bolnavi, cu o durată de spitalizare

mijlocie de 36 zile. Mortalitatea în spital era destul de scăzută (4,2 %) în

comparaţie cu alte spitale. Din totalul numărului de paturi, numai 1/3 erau

afectate femeilor, dar în realitate proporţia lor ajunge abia 13% din totalul

internărilor”107

.

În privinţa diagnosticelor puse bolnavilor internaţi, aceleași statistici

arată că acestea erau precise, clare şi mai variate decât cele ale spitalelor din

acea perioadă, fapt care atestă o bună pregătire a medicilor.

Situaţia spitalului în această perioadă era însă dificilă, dacă este să cităm

raportul de inspecţie din iunie 1859 al protomedicului Moldovei, directorul

Iacob Cihak. Spitalul cuprindea numai 14 paturi, iar localul „ar fi rău pentru o

crâşmă, mai vârtos pentru un spital”. El mai constată lipsuri grave în starea

veselei, ferestre şi uşi defecte: „oghialuri” vechi şi uzate, halate neschimbate de

13 ani, lipsă de baie, de gheţărie şi instrumente. Spitalul nu avea nici chirurg,

nici hipodoctor108

.

De asemenea, în 1863, alt document, întocmit de epitropul C. Iamandi,

cu prilejul vizitei făcute de Domnitor la spital, mai puţin detaliat, arată lipsurile

materiale în care se zbătea instituţia.

Spitalul a fost inaugurat cu 20 de paturi, dar capacitatea sa nu a rămas

constantă, ea variind până în 1870 între 14-28 paturi (crivaturi); în dosarul cu

acte al inspecţiei făcute de epitropul Lupu în ianuarie 1869 se arată situaţia

materială rămasă tot precară, iar clădirea era „în cea mai deplorabilă stare”.

Deoarece aceasta nu merita nicio reparaţie, spitalul se va muta în 1872, într-un

han la marginea oraşului, unde va rămâne până în 1881, când se va instala în

noul local109

.

Una dintre cele mai luminoase figuri de medici bârlădeni a fost doctorul

Constantin Codrescu. Născut la Bârlad (1840), după ce absolvă şcoala primară

în oraşul natal, face studii secundare la Iaşi, pe care le absolvă în 1859.

106 Gh. Clapa, Noi date privind istoricul spițerilor și drogheriilor din Bârlad (II), în „Pagini

medicale bârlădene”, nr. 8, 1998, p. 7. 107 Ibidem. 108 Ibidem. 109 Ibidem.

45

Considerat ca unul dintre cei mai distinşi absolvenţi, i se acordă o bursă a

statului pentru Universitatea din Paris, unde îşi ia teza de doctorat în 1865,

întorcându-se la Iaşi ca medic secundar la spitalul central. Trimis în acel an să

inspecteze spitalele, filiale din Moldova, dependente de casa Sf. Spiridon din

Iaşi, găseşte tocmai spitalul din oraşul său natal, în condiţiile cele mai vitrege.

Venit la Bârlad în 1866, dr. C. Codrescu, preluând conducerea de la dr.

Dronescu, găseşte localul spitalului într-o stare deplorabilă, acoperământul şi

duşumelele putrede, zidurile crăpate şi infiltrate de umezeală, acoperite de

mucegai. Capacitatea paturilor era înăduşitoare, deşi nu conţineau decât 15

paturi, mobilierul era însă murdar şi zdrenţuit, aşa că inspira „oroare

privitorului”, aşa cum va scrie el însuşi. Revenise însă la Bârlad, hotărât să-şi

îndeplinească proiectul pe care-l concepuse, acela de a vedea oraşul natal dotat

cu un spital modern110

.

Noua clădire a spitalului, a cărui plan a fost realizat de către arhitectul

A. Orăscu, a fost inaugurată pe 26 aprilie 1881. La această dată, spitalul a

început să funcţioneze cu 72 paturi, deşi capacitatea sa era de 130 paturi111

.

Spitalul avea un sistem de calorifere în pereţi ce îmbina încălzirea cu ventilaţia

naturală, ceea ce făcea să nu se simtă în saloanele de bolnavi, acel miros

caracteristic, care exista în toate spitalele de atunci. Mirosul provenea datorită

faptului că bolnavii erau internați la comun, indiferent de afecțiune, astfel lângă

bolnavii cu afecţiuni de boli interne, fiind spitalizaţi bolnavi cu cangrenă

gazoasă. Fiecare salon avea în continuare o cameră a deliranţilor, un cabinet de

baie separată pentru publicul din oraş şi o canalizare proprie112

.

În, “Analele Medicale ale Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman din anul

1898”, se menționează că în acel an au fost realizate 262 operaţii - „44 au fost

suturări de plăgi, 79 incizii de flegmoane şi panariţii şi ca operaţii mai mari: o

histerectomie, 3 fibroame uterine, 2 chiste de ovar, o nefrectomie şi 16

herniotomii”113

. Cazurile diverse reclamau necesitatea înființării unei secții

de114

chirurgie și a angajării unui chirurg. Pavilionul de chirurgie şi cel de boli

contagioase au fost construite mai târziu, între 1911 şi 1915, la inițiativa

familiei Corbu115

.

De altfel, în 1915 documentele meționează primul specialist în domeniu

în persoana dr. Alexandru Vrânceanu. În același an a fost înfiinţată și o ,,secţie

110 Ibidem. 111 Sama Generală a Epitropiei Spitalului Bârladu şi Elena Beldimanu, Tipografia Asociaţiunii

“Unirea”, 1886, p. 25. În faţa spitalului a fost amplasată în 1903 o statuie reprezentându-l pe dr.

Constantin Codrescu, opera sculptorlui Fritz Stork. Clădirea spitalului a fost demolată în 1978,

deși era una din cele mai monumentale din oraș. 112 I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944, op. cit., vol. II, p. 546. 113 Analele Spitalului „Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia George Catafany, 1898, p. 36. 114 Dare de seamă a Epitropiei spitalului Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia și legătoria de

cărți const. D. Lupașcu, Bârlad, 1911, p. 21. 115 Ibidem.

46

specială de boli contagioase şi sifilitice”, așa cum afirma dr. Codrescu,

„realizarea cât mai curând a unui asemenea deziderat, se impunea prin faptul

nenorocit că afecţiunile sifilitice sunt atât de răspândite în populaţia noastră, şi

cu deosebire în cea rurală, că ar putea da loc unui întreg serviciu de spital”116

. În

Rapoartele statistice anuale, aceste afecţiuni predomină în proporţie de 20 – 30

%; “această proporţiune considerabilă pare a fi permanentă pentru acest judeţ,

cel puţin după cât am avut ocaziunea să constat în curs de 20 ani, de când sunt

medic primar al Spitalului din Bârlad”. Personalul medical şi auxiliar se

compunea dintr-un medic primar, un medic secundar, 8 infirmiere şi un bărbier

– subchirurg, după 1892 adăugându-se un intern şi un ajutor farmacist.

Infirmirele nu erau calificate, căci nu exista nici o şcoală în ţară pentru

pregătirea personalului mediu, lucru de care se plânge dr. C. Codrescu, cerând

,,crearea unui corp sanitar mediu pentru serviciul spitalelor, căci aceasta este o

plagă de care suferă toate spitalele”117

.

Regulamentului instituției, elaborat în 1892, a fost aplicat abia din iulie

1894. Privitor la consultaţiile gratuite şi internările în spital, Regulamentul

precizează că erau admise următoarele categorii de bolnavi: “muribunzii lipsiţi

de tot felul de adăpost, stâlciţii şi răniţii prin accident, detunaţii, înecaţii şi

turbaţii, orfanii şi vagabonzii bolnavi, acei cuprinşi de boale grave sau de boli

chirurgicale lipsiţi de mijloace, bolnavii cuprinşi de boala sifilitică. Se vor primi

în spital şi la orice oră, orice bolnav a cărui afecţiune i-ar pune viaţa în pericol,

în al doilea rând pe cei cu boale acute şi grave şi în al treilea rând toţi bolnavii

lipsiţi de mijloace şi care nu au posibilitatea de a se înapoia la domiciliul lor,

dacă sunt din altă localitate”. Cum funcționarea spitalului era asigurată doar de

către organizațiile filantropice, regulamentul avea și scopul de a limita

internarea unui număr mare de bolnavi nevoiași care asaltau instituția. Ca și

astăzi viața, moartea, sănătatea nu este pentru toți la fel, fiecare își are prețul

ei118

.

Se refuza primirea în spital a contagioșilor, bolnavi de ciumă, holeră,

variolă, a bolnavilor incurabili, a infirmilor şi alienaţilor. Pentru bolnavii cu

plată au fost instituite 3 clase: - Cl. I – bolnavii trataţi câte unul singur într-o

rezervă; Cl. II – mai mulţi într-o rezervă; Cl. III – bolnavii erau trataţi în salonul

comun.

Costul pentru zilele de tratament era stabilit la 12 lei pentru cl. I, 8 lei

pentru cl. II şi 3 lei pentru cl. III, plata făcându-se anticipat pentru zece zile. Din

1892, se mai adaugă cl. IV pentru militari. În Regulament se stabilea de

asemenea organizarea, funcționarea și conducerea spitalului119

.

116 I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944),în B. O. A., vol. II, p.

545; Constantin Codrescu, Microbii morbigeni, Tipografia Asociațiunei Unirea, Bârlad, 1886. 117 Ibidem, p. 546. 118 Ibidem. 119 Ibidem

47

În ceea ce privește personalul medical sunt menționați o serie doctori

precum dr. Hubert sau Uber120

. De asemenea, în Tabla măsoriștii oraşului

Bârlad din anul 1815 găsim menţionat ,,că a locuit în mahalaua de prin Vatra

Veche nr. 4, un oarecare Nicolae Doftorul, fără a şti dacă era un medic cu studii

de specialitate sau un empiric şi doi spiţeri: Samoil şi Gheorghe”121

.

Alt medic de care avem cunoştinţă la începutul secolului trecut era dr.

Emanoil Costin. Strănepot al cronicarilor Miron și Nicolae Costin și-a făcut

studiile medicale la Viena, la Bârlad a îndeplinit funcţia de “physicus”, iar în

1857 a fost ales deputat de Bârlad în divanul “ad-hoc”. Înmormântarea

celebrului doctor a fost făcută pe spezele comunei, având în vedere “eminentele

servicii în interesul umanităţii, oferite cu un rar devotament timp de 30 ani”122

.

Dr. Cerchez a condus spitalul până în 1914, sub conducerea sa

constituindu-se pavilioanele de chirurgie şi boli contagioase. În perioada 1892-

1898, dr. Cerchez a tipărit “Analele medicale ale Spitalului Bârlad şi Elena

Beldiman” care erau rapoarte ştiinţifice ale activităţii spitalului şi în care se

publicau observaţiile clinice şi terapeutice ale cazurilor mai importante,

constituind o bună documentare asupra morbidităţii din acea vreme.

În ianuarie 1922, după revenirea trupelor de pe front, i-a ființă primul

spital militar la Bârlad care a funcționat pentru început sub forma unei

infirmerii de garnizoană. Odată cu spitalul s-a reînființat și farmacia garnizoanei

care asigura nevoile de medicamente. Clădirea spitalului consta din două

pavilioane de trupă care aveau o capacitate de 100 de paturi. Anexele spitalului

cuprindeau „bucătăria, dormitorul trupei, grajdul, pivnița, ghețăria, morga”123

.

Personalul spitalului cuprindea un medic, șeful spitalului, un farmacist,

un ofițer contabil, un plutonier sanitar și câțiva oameni de trupă. În sprijinul

bolnavilor, spitalul a fost dotat cu un laborator clinic pentru examene, o cameră

obscură pentru examene de nas, gât și urechi. Igiena bolnavilor era asigurată de

„o bae de abur, căzi și dușe pentru ofițeri alături de baia trupelor”124

.

Datorită numărului mare de bolnavi și a bolilor variate, spitalul a fost

împărțit în patru secții în cele două pavilioane:

- Pavilionul chirurgo-veneric, 50 de paturi;

- Pavilionul medico-contagios, 50 de paturi125

.

Dosarul observațiilor clinice arată că în acest spital au fost tratați 7384

de bolnavi, la care se adaugă 21000 de consultații date la bolnavii din afară126

.

120 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1912, p. 383. 121 Ibidem, p. 353 122 “Semănătorul”, nr. 7, 1871. 123 Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din Garnizoana

Bârlad dela 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928,Tipografia N. Peiu, Bârlad, p.1. 124 Ibidem. 125 Ibidem, p. 2. 126 Ibidem, p. 3.

48

I.2.4. Pieţe, târguri, oboare

Piaţa urbană, ca element al planului oraşului, a jucat un rol semnificativ

în comercializarea produselor având caracter agricol, dar şi în proiectarea

modificărilor urbanistice, pe termen mai lung ori mai scurt. Introdusă relativ

târziu ca preluare a modelului occidental, poziţia acesteia, ori mai precis

acestora, a fost în general subsumată spaţiului central al oraşului, punct de

legătură cu alte zone comerciale complementare. Tot în acelaşi perimetru

nucleu, gravitau şi alte spaţii având acelaşi rol funcţional. Trebuie să

menţionăm că dezvoltarea lor cuprinde mai multe etape, pornind de la târgurile

medievale şi oboarele de vite la caracteristici primitive ale pieţelor moderne.

Piaţa Sf. Ilie

Oraşul dispunea de trei pieţe (Domneasca, Sf. Ilie, Oborul de vite127

) şi

locul unde se ţinea iarmarocul anual, numărul lor fiind impus de faptul că

Bârladul servea ca loc de desfacere a mărfurilor din tot judeţul Tutova şi chiar

şi pentru judeţele vecine. Adiacent acestora diferite spații virane, din mahalale

ori zone centrale, au fost utilizate pentru comercializarea unor produse, în

general agricole dar și diverse alte tipuri de mărfuri. Potrivit surselor

documentare ele erau destul de numeroase cele mai importante fiind cele de pe

locul unde a fost construită Casa Națională128

(actuala bibliotecă municipală),

din apropierea bisericilor Sf. Dumitru și Vovidenia129

. Constatăm că, pentru

prima parte a secolului al XIX-lea, este valabilă influența orientală ce permite

folosirea maidan-urilor drept zone utilizabile pentru comerț.

127 ,,În acesta din urmă, o piaţă destul de vastă şi pavată se face iarmarocul săptămânal de vite,

precum şi vânzarea nutreţului şi a lemnelor, celelalte două pieţe, Domneasca şi Sf. Ilie, au

destinaţii prin dispoziţii municipale pentru vânzarea obiectelor de îndestulare publică şi altele”.

,,Expunerea administraţiunei comunei urbei Bârlad făcută de primar în şedinţa de la 5 martie

1890. Cu ocasiunea presentării budgetului pe anul 1890-1891, Bârlad, Tipografia George

Caţafany, 1890, p. 17. Spațiul respectiv a fost utilizat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea

și ca spațiu de pedeapsă, execuție publică și de vânzare a robilor. 128,, Acest ocol format din locul cumpărat de la vistiernicul Canta, pe la 1825, a existat acolo,

unde prin 1879 se numea grădina ,,tiriplic “. Nu știu (?) pentru ce se numea astfel. Pe acel loc

se află astăzi Casa Națională, zidită de Stroe Belloescu și dăruită Primăriei orașului Bârlad. În

fața clădirii acelei case, drept lângă trotuarul străzii mari, a existat și ,, fântâna roată “, care s-a

desființat când s-a zidit Casa Națională. Că în acel loc a fost piață, țin și eu minte că, până la

înființarea grădinii, se aduna acolo carele cu poloboace sau butoaie cu vin, ce se aduceau de

sătenii podgoreni spre vânzare, fiind cotite de un funcționar al comunei. […] Meidanurile de la

Biserica Sf. Dimitrie și Vovidenia au dispărut după ce s-a făcut răscumpărarea moșiei târgului,

și deci acele locuri libere au fost vândute și ocupate cu clădiri. Iacov Antonovici, op. cit., vol.

IV, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu, Bârlad, 1924, pg. 299-300. 129 Ibidem.

49

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se accentuează funcţia comercială,

dispunând, în anul 1898, de nu mai puţin de 976 stabilimente comerciale130

.

Dintre acestea se detaşau ca număr cele care comercializau: coloniale, articole

de manufactură, măcelării, de băuturi spirtoase, articole de fierărie, lemn,

cherestea, de galanterie, pielărie etc. Majoritatea mărfurilor, cu excepţia

cerealelor şi vitelor, se vindeau în cadrul prăvăliilor şi depozitelor, pieţele

nedispunând de amenajări specifice, cu excepţia celei de lângă biserica Sf. Ilie.

Titulatura pretenţioasă de pieţe li se acorda, fie din neglijenţa acelora

care nu văzuseră una în Occident, fie tocmai din ştiinţa unora ce putuseră

aprecia facilităţile de care dispuneau. Mai conforme cu realităţile autohtone

erau denumirile: de Piaţa Otcupului, Piaţa Carelor sau Obor de vite. Focul cel

mare de la mijlocul veacului, care a distrus în mare parte fondul construit, a

permis şi primele intervenţii urbanistice majore, aşa cum a fost sistematizarea

zonei din jurul bisericii Sf. Gheorghe şi Sf. Ilie (denumită la un moment dat și

“Cuza vodă”). Faptul că la mică distanţă coexistau două instituţii de cult ne

demonstrează că densitatea de locuire era ridicată, aici constituindu-se un

important vad comercial. Atunci marele dezastru a afectat şi biserica Sf. Ilie

construită din lemn, situaţia fiind diferită în cazul celeilalte ce dispunea de

ziduri de piatră. Se pare că focul, ajuns la maxima sa intensitate, şi-a oprit

tocmai aici năprasnica distrugere, încât harta ce s-a făcut drept mărturie ne

înfăţişează locurile ca un adevărat deşert.

Pe spaţiul liber ce a rezultat, Casa Obştii Bârladului131

a hotărât, la 1

iunie 1851, cu ocazia sosirii Ministrului Lucrărilor Publice, înfiinţarea pieţei

“Sf. Ilie”, pe locurile Bisericii “Sf. Gheorghe”, între strada principală şi strada

Dobranici cu motivaţia de a se ,,înlesni adunarea carelor şi a norodului la ziua

de iarmaroc”132

- fapt care ne arată, dacă mai era nevoie, destinaţia acestor

spaţii publice - denumite modern pieţe. La 28 octombrie 1857133

este emis actul

prin care a început formarea noii pieţe, făcându-se un schimb de proprietate

între biserică cu Casa Obştei (dând locul ce-l avea în schimbul altuia din strada

Principală), a treia din oraş după Piaţa Domnească şi Oborul de vite, singura

care şi-a păstrat destinaţia de piaţă alimentară până în ziua de astăzi.

Dezvoltarea comerţului a dus şi la o specializare a acestor pieţe. Piaţa

Domnească îşi va pierde treptat din importanţă, fiind mai mult amenajată ca un

parc central, şi comerţul cu vite va fi scos treptat din zonele centrale fiind

respins treptat spre periferie, iar piaţa Sf. Ilie se va transforma într-una

alimentară. Aceasta din urmă dispunea şi de marele avantaj că străzile din jur

130 I. Lahovari, op. cit., p. 449. 131 Pentru considerații generale privind atribuțiile acestei instituții vezi- George Oprișanu, Casa

Obștiei din Bârlad, “Tipografia Nouă”-Toriceli Slobozeanu, Bârlad, 1928. 132 Iacov Antonovici, op. cit., Tipografia Neculai P. Peiu, vol. I, Bârlad, 1911, pg. 199-200; Gh.

Vasiliu (cu texte de Gh. Clapa), Bârladul de altădată, (album ilustrat apărut sub egida Primăriei

Municipiului Bârlad), Editura Sherpa, Târgu-Mureș, 2001, p. 9. 133 Ibidem.

50

concentrau principalele activităţi comerciale ale oraşului, aici fiind Lipscaniada

bârlădeană.

Imagine din Piața Sf. Ilie în anii `30

Situată în fața bisericii cu același nume avea configurația unui

patrulater. Spre ea convergeau mai multe străzi precum: Cojocăreasca, Strâmba,

Paloda, Iacomi, făcând legătura cu principalele artere stradale cum erau Ștefan

cel Mare și Republicii. Prelungirea străzii Strâmba forma latura de nord a pieței

și mergea până la piața de păsări, înglobată acesteia134

. Aici erau vândute rațe,

găini, gâște, curcani, dar și purcei și miei cu ocazia sărbătorilor de Crăciun și

Paște. Pe latura din sud se aflau amplasate prăvăliile de pește care vindeau

marfă pentru toate gusturile, buzunarele și necesitățile. Pe lângă dughenele care

vindeau diferite produse precum galanterie și mărunțişuri, erau magazine de

sticlărie, oale, vopsele, pantofi și pânzeturi. În spatele acestora se afla un alt șir

de dughene care comercializau produse de băcănie. Piața propriu-zisă era

formată din câteva rânduri de mese așezate ca băncile la școală, unele învelite

cu tablă, vreo 20-25, unde țăranii își expuneau spre vânzare produsele agricole:

zarzavaturi, brânzeturi, flori, ouă, lapte, smântână, făină.

134 Sergiu Brandea, op. cit., pg. 193-194.

51

Imagine din Piața Sf. Ilie în anii `30

În partea de nord a străzii erau amplasate măcelăriile, de unde puteai

cumpăra orice pofteai, de la muşchiuleț de porc și vițel, la măruntaie și alte fel

de fel de cărnuri expuse de măcelari pricepuți în a-și vinde marfa135

.

Fără a dispune, ca în cazul Bucureştiului sau alte oraşe mai avansate

urbanistic, de hale, mijloc modern de comercializare a produselor ţărăneşti, cele

care se vând direct de la producător, planul oraşului din 1895136

ne prezintă la

punctul 51. Căsăpii şi la punctul 52. Zarzavagii. În oraș funcționau și două

zalhanale (abatoare) - ce existau deja în 1815, în funcție de locație una “de sus”

și una “de gios”137

, ori de dimensiuni variate fiind amintite abatoarele mare și

mic138

.

În “Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad”, din

1890, se preciza necesitatea înfiinţării lor datorită condiţiilor precare în care se

făcea comercializarea unor produse: ,,Localurile unde se expune spre vânzare

carnea, în mare parte barăci de o construcţie improprie, lasă mult de dorit în

privinţa conservării mai ales în timpul verii”139

. Micile hale ce abia se

propuneau a fi construite beneficiau deja de un pompos Serviciu al halelor cu

un personal compus dintr-un: perceptor, un intendent şi un gardist140

.

Într-un perimetru în care domina comerţul a apărut ca o necesitate

adaptarea locuinţelor prin transformarea parterului în prăvălie, înfiinţarea pentru

mulţimile venite în zilele de târg a hotelurilor succesoare a hanurilor (care își

135 Ibidem. 136 Harta județului Tutova, (incluzând și un plan al orașului Bârlad), 1895. Fondul Muzeului

,,Vasile Pârvan”- Bârlad, nr. inv. E 10395. 137 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-349; Ibidem, vol. V, p. 237. 138 “Bârladul”, 12 februarie 1912. 139 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, p. 17. 140 Ibidem, p. 18.

52

vor continua totuși existența sub forma cârciumilor-hanuri și în prima jumătate

a secolului al XX-lea) şi băncilor. În acest sens putem aminti existenţa a nu mai

puţin de trei hoteluri situate pe strada Ion Iacomi, ce intersecta Strada Strâmbă:

Europa, Bristol şi Traian141

.

Vechea piaţă a fost sistematizată în anii ’80 când toată zona a fost

curăţată cu buldozerele şi din vechiul peisaj urbanistic a rămas doar biserica Sf.

Ilie. Neputând să o înlăture şi pe aceasta se proiectase construirea de blocuri de

jur împrejur astfel ca să nu mai poată fi observată. Abia în acest moment, ca

urmare a unor eforturi urbanistice modernizatoare şi remarcabile ale edililor din

ultimii ani, se poate vorbi de o piaţă cu un aspect civilizat.

Piaţa - parcul Domneasca

Examinând izvoarele istorice, constatăm existenţa, în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, a mai multor spaţii vegetale amenajate pe locul unor mai

vechi piețe ale oraşului. Pe lângă Grădina publică apare menţionată o alta,

numită “grădina mică din oraş”142

sau alteori “grădina Primăriei”143

- situată pe

strada Parcului -, la care erau necesare diferite îmbunătăţiri precum gard de

împrejmuire şi “gratie de lemn la canalul” ce trece prin aceasta. Parcul era situat

pe strada principală, pe o parte din amplasamentul actual al Bibliotecii “Casa

Națională – Stroe S. Belloescu”144

, unde îl regăsim în planurile oraşului din

1895145

şi 1900146

. Cu întreţinerea ambelor grădini, „locuri de distracţie pentru

orăşeni”147

, se cheltuia anual 5600 de lei, alţi 1500 fiind alocaţi pentru muzică şi

festivităţi148

. Având forma unui dreptunghi şi o suprafaţă de cc. 2000 m²,

dispunea de câteva alei cu forme geometrice, gazon, boschete, flori şi câţiva

arbori.

Cu un spaţiu mult mai generos, dar dispunând multă vreme de

amenajări mai sumare, a fost şi Parcul Domneasca (ce şi-a luat numele de la

Biserica Domneasca cu hramul Adormirea Maicii Domnului). Situat pe

141 Strada Iacomi făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare. Pe parcurs era

întretăiată de strada Fagului (Strâmba). 142 Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vaslui, Fond Primăria Bârlad, dosar 2/1868 , f. 167. 143Ibidem, f. 166. 144 ,,În grădina Parcului de pe strada Principală s-a clădit un frumos şi admirabil aşezământ în

stil românesc (Casa Naţională)”. Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, vol.

1 A-B, Primăria Municipiului Bârlad, 1999, p. 237. 145 Harta judeţului Tutova. 146 Th. Negrutzi, op. cit. 147 Regulament pentru organizarea serviciului comunei urbei Bârlad, Tipografia George

Cațafani, 1899, p.16. 148 Ibidem.

53

teritoriul unei mai vechi pieţe, menţionat în planul din 1851149

cu denumirea de

piaţa carelor, apariţia acestui nou loc de agrement s-a aflat în seria de activităţi

edilitare ale fostului primar Andrei V. Ionescu. Cu o viziune modernă,

civilizatoare chiar, acesta a înscris printre realizările sale mai importante: pavări

de străzi, iluminat public, înfrumuseţarea Grădinii Publice şi sistematizarea

centrului actual150

unde în trecut a existat o piaţă numită Domneasca şi mai

târziu, în perioada interbelică, Piaţa Unirii151

.

În memoriile sale, ne oferă informaţii despre cum a amenajat zona în

1875: ,,În Piaţa Domnească am construit un bazin pentru apă şi rezervor pentru

caz de incendii, ca să fie apă abundentă şi să se poată lua cu uşurinţă. Vizavi de

magazinul lui Hagi Lazăr Cambur, astăzi proprietatea domnului Paveliu,

comerciant de coloniale, era o piaţă ce se numea a Otcupului, mlăştinoasă şi cu

totul murdară, acolo staţionau carele cu poloboace de vin, adesea pentru

desfacere şi tot aici se coteau de însărcinaţii primăriei. Am oprit a se mai vinde

vinurile acolo şi am strămutat Otcupul în Piaţa Ocolului de vite, iar în locul

rămas fără nici un serviciu am făcut Scuar, prevăzându-l cu copaci, gazon şi

flori, de către grădinarul comunei, adus de mine din Paris”152

.

După Unirea Principatelor şi constituirea României moderne, a început

un proces alert de modernizare a ţării şi, implicit, a oraşelor. Adoptarea de

modele occidentale se regăseşte, după cum putem constata, până şi în acest târg

de provincie, care era Bârladul secolului al XIX-lea. Arta grădinăritului se

doreşte a se ridica la standardele etalon ale vremii, care este reprezentat de cel

francez, care îşi va impune şi aici trăsăturile aparţinând clasicismului. Cele două

noi parcuri vor completa în mod fericit amenajările vegetale ale oraşului ele

concurând, mai vechea grădină publică, drept spaţiu de distracţie şi promenadă

prin amplasamentul lor central. Dar prăpastia uriaşă dintre intenţie, rezultat al

unor vizite de câteva luni pe an în Elveţia, Franţa sau aiurea, şi realitatea

moldavă continuă să ne arate că civilizaţia urbană românească se afla într-o

zonă, gri, de tranziţie dintre Orient şi Occident. Centrul pe care edilul Ionescu

l-a vrut constituit ca o cetate utopică a rămas ancorat mentalităţilor periferice şi

149 Partea arsă a târgului Bârladul. 150 I. Antonovici, op. cit., p. 265. Aici a existat până în 1971 și un bazin suspendat, el

constituind o importantă rezervă de apă în cazurile deselor incendii de care Bârladul nu a fost

ferit. Monografia municipiului Bârlad, în mss., 1968, p. 246. 151 M. Dobranici, Geografia judeţului Tutova, Bârlad, 1936, p. 34. Vezi şi Marcel Proca,

Evoluţia urbanistică a zonei centrale a oraşului Bârlad în secolele XIX-XX, în “Academia

Bârlădeană”, nr. 16, trim. III, 2004, p. 10; Idem, Evoluţia urbanistică a zonei centrale a

oraşului Bârlad. Piața civică, în “Studii și articole de istorie”, tom LXXVI, 2010, p. 241. 152 I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 267. În epocă, deja se încetăţenise ideea înfrumuseţării

spaţiilor urbane. La 1870, Consiliul Comunal din Bucureşti lua, spre exemplu, hotărârea să

pună în mijlocul Pieţei Zarafilor; ,,fântână cu basin şi cu statuă - Diana de Gabies […] adusă din

Franţa” alegere firească într-o epocă în care studiile clasice erau la mare preţ, iar Franţa era

modelul demn de urmat. Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura

Vremea XXI, Bucureti, 2004, p. 70.

54

tributar unei vecinătăţi cvasigeneralizate a oraşelor noastre ce sunt străbătute de

mici pârâuri transformate, de românul inventiv şi în lipsă de altceva, în

,,canalizări naturale” - denumite popular Cacaine. Doar din considerente

sociologice ori retorice s-ar putea face un studiu câţi din bârlădenii de ieri sau

de astăzi cunosc denumirea reală a acestuia de pârâul Valea Seacă.

Pavarea zonei era o stringentă necesitate căci, aşa cum relatează Andrei

V. Ionescu, într-un memoriu din 1861, în centru ,,gloderia era nemaipomenit de

mare , astfel că în dosul Hotelului Grandes s-a înecat un cal şi altul vizavi de

Leizer Kaufman pe strada Principală”153

. Acum, în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea, ne aflăm parcă la 1837, când călătorul rus Demidov, descrie

Bârladul ca ,,o mare de pământ cleios în care caii înoată până la pântece”154

şi

notează, în continuare, plin de amuzament, că ,,are de gând să ajungă oraş după

locul mare pe care se întind străzile, din care nu lipsesc decât casele şi

oamenii”155

.

Aspectul urbanistic dezolant al spaţiului din mijlocul oraşului, cu

exagerările de rigoare, îl regăsim şi la 1881. Dincolo de diferitele amenajări

urbanistice potrivit celor precizate în ,,Expunerea administraţiunei comunei

urbei târgului Bârlad”, din 1890 avea totodată şi rolul de piaţă156

.

Bârladul apare ca un oraş al hilarului şi al paradoxurilor. Pospăiala

Occidentală reprezentată de aceste parcuri, insule de Europă, care constituiau

buricul oraşului, se prezintă sub un aspect grotesc accentuat de revărsarea

mahalalei duminica şi în zilele de sărbători. Făcând un efort de imaginaţie, ne

153 Ibidem, p. 261. 154 Anatol Demidov, O călătorie în Principatele Române, Alcalay, f. a., p. 81. 155 Ibidem, p. 82. 156 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 17; Cu toate eforturile

diferiţilor gospodari ai urbei, trecerea timpului nu pare să afecteze acest spaţiu central, carte de

vizită la urma urmei a unui târg ce se voia mai răsărit, şi care continua să creeze o proastă

impresie diferiţilor vizitatori, cum rezultă din descrierea scriitorului I. Simionescu (1926):

„Chiar în mijlocul oraşului nu se simte dragostea de arbori, nici de pajişte verde. Aproape de

liceul cel nou, de vreo 40 de ani clădit, este vechiul liceu de lângă Biserica Domnească, cu

clopotniţa de scânduri, gata să se prăbuşească. În faţa lui se află un parc, iar în mijlocul parcului

se ridică statuia unuia din fraţii Codreanu, Nicolae, al căror nume e legat de instituţiile culturale

ale Bârladului. În loc ca statuia să impuie, invocând amintirea unui om de bine, îţi deşteaptă

mila, răsfrântă bineînţeles asupra celor care nu pricep, ce rost are o statuie. Parcul este plin de

bălării, prin împrejmuirea sărăcăcioasă de sârmă ghimpată a străbătut un măgăruş, care păştea

ce mai găsea verde. De jur împrejur, dragă Doamne, s-au plantat arboraşi. Neîngrijiţi, neudaţi,

cu pământul bătut la rădăcină, păreau nişte crengi uscate, înfipte în pământ, cum stau înfipte la

capetele mormintelor din satele de munte, brădişori descetinaţi, semnul tinereţii celui

înmormântat. În acel moment, privind de o parte clădirea dărăpănată a liceului vechi, care

adăposteşte acum Poliţia sau un Comisariat, alăturea Biserica Domnească şi ea lăsată în

părăsire, iar de cealaltă parte a drumului, Parcul, în jurul statuii unui om căruia Bârladul îi

datoreşte atâta, mi se pare că mă aflu în cimitirul simţămintelor noastre de pietate, de respect

pentru trecut, de dragoste şi grijă pentru locul în care ne ducem viaţa”. I. Simionescu, Bârlad, în

BOA, vol. III, 1984, p. 295.

55

putem închipui atmosfera de acum o sută de ani, din piețele ori parcurile

bârlădene: „slugărimea cu simbrie […] cu oribilele rochii multicolore de stambă

ori cu pantalonii de lână albă strânşi pe pulpe, cu vorba tare, râsete gălăgioase,

glume triviale, pumnii daţi în semn de iubire. […] Se gâdilă, se îmbrâncesc, se

pupă, în indiferenţa generală, fiecare fiind ocupat identic”.

Modificări se vor produce abia în prima decadă a secolului următor,

odată cu amplasarea aici a unei statui. Aceasta, reprezentându-l pe Nicolae

Roşca Codreanu, operă a sculptorului I. Scutaru, a fost inaugurată la 6

decembrie 1908, cu ocazia sărbătoririi jubileului de 50 de ani a Liceului “Gh.

Roşca Codreanu”. La manifestarea prilejuită de dezvelirea statuii, au participat

numeroşi bârlădeni, personalităţi ale timpului, foşti elevi ai liceului şi chiar un

grup de studenţi ieşeni. În condiţiile în care imobilul unde funcţiona Primăria

oraşului, aflat în cartierul Podeni, Strada Dimitrie Cantemir nr. 2, 3 devenise

impropriu ca urmare a repetatelor inundaţii de la începutul anilor ‘30, în 1934

au început lucrările la noua clădire, prilej cu care statuia lui Nicolae Roşca

Codreanu a fost mutată pe amplasamentul actual, în faţa instituţiei ctitorită de

acesta - Şcoala Secundară Profesională de Fete “N. Roşca Codreanu”- actualul

orfelinat.

Modificarea compoziţiei spaţiale a parcului şi pieţei a început la 21

octombrie 1934, când a avut loc solemnitatea punerii pietrei de temelie a

localului Primăriei Bârlad, cu concursul primarului Teodor Buzescu, şi a

arhitectului C. Moşinschi. Parcul Domneasca a fost din nou amenajat, ca

dovadă a interesului pentru mobilarea stradală, iar în centrul lui fiind ridicat un

bust din bronz reprezentându-l pe filantropul Stroe Belloescu, ceremonie la care

au fost prezenţi episcopul Nifon al Huşilor şi C. Angelescu, ministrul Educaţiei

Naţionale. Apărut câţiva ani mai târziu în acelaşi loc, la 14 iunie 1936, rodul

contribuţiei şi activităţii Ateneului Popular C. F. R., bustul a dispărut în anii

’50, ca atâtea alte monumente bârlădene. Festivitatea a avut loc în prezenţa

ministrului Educaţiei Naţionale, prof. dr. Constantin Anghelescu, şi a

episcopului Huşilor, Nifon Criveanu, politicieni locali şi elevi.

După 1945, au fost realizate modificări şi amenajări succesive. Între

1952-1953 parcul a fost reamenajat şi a primit denumirea de Parcul Eroilor

Sovietici. Cu această ocazie, aici s-a amplasat o placă funerară în amintirea

eroilor sovietici “eliberatori”, căzuţi în luptă în timpul celui de-al doilea război

mondial în preajma oraşului. Tot în aceşti ani, în faţa Primăriei s-a amenajat un

scuar semicircular, iar în 1965 s-a construit o fântână arteziană şi două peluze.

Pavat cu gresie colorată şi încadrat cu spaţii verzi a pus în evidenţă unul din

principalele monumente ecleziastice ale Bârladului, Biserica Domnească,

ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi una din puţinele clădiri monumentale de

atunci – cea a primăriei. Parcul, în care decenii de-a rândul generaţii de

bârlădeni au petrecut clipe plăcute, a dispărut după construirea Casei de Cultură

“George Tutoveanu” şi alegerea unei soluţii nefericite pentru modificarea

traseului principalei artere de circulaţie, în anii 1971-1972.

56

Oborul de vite

Un alt spaţiu urban ce a cunoscut evoluţia de la piaţă a oraşului spre

alte destinaţii a fost Parcul Renaşterea. Pe locul acestuia, în apropiere de

Biserica “Sf. Voievozi”, s-a aflat în secolul al XIX-lea Oborul de vite sau Piaţa

ocolului de vite. Planul oraşului din 1851, la care am mai făcut referire, prezintă

zona sub denumirea de Piaţa Pompierilor, dovadă şi a primei locaţii a

serviciului de pompieri din oraş.

Fântâna de aici, subliniată pe hartă, constituia probabil un ajutor la

îndemână în caz de incendii, alături de apa Bârladului sau cea şi mai utilă a

Cacainei, până la construirea bazinului din Parcul Domneasca.

Dincolo de funcţia sa comercială şi de spaţiu de socializare este

menţionat, în izvoare, ca având destinaţie de loc de pedeapsă şi execuţie157

.

Barbară, dar conformă cu legislaţia epocii, pedeapsa publică îşi avea rolul său

social bine determinat, constituind tiparul unui adevărat ritual. Potrivit lui

Michel Foucault158

, această manifestare îmbracă mai multe aspecte: face din

condamnat vestitor al propriului sfârşit, repetă scena mărturisirii, fixează

supliciul pe crima însăşi159

şi pune în centrul scenei poporul – spectator, dar nu

în ultimul rând martor al exemplului dat prin execuţie160

. Pedeapsa vizibilă,

explică, se justifică într-o cetate punitivă care consideră criminalul un “material

educativ”161

şi pe care îl exploatează într-un astfel de mod în diferite locuri

publice: la răscruci, în parcuri şi grădini, la margine de drumuri etc.162

.

Fără a încerca să facem un studiu asupra aspectului de spaţiu public -

spaţiu de pedeapsă, dorim să identificăm o astfel de legătură în Bârlad, graţie

memoriilor lui I. Vasiliu: “Pedeapsa corporală, pe acea vreme, se executa la

capitala judeţului de unde era criminalul. Atât Buzu cât şi Moacă au fost

torturaţi sub ochii orăşenilor. Se anunţa cetăţenilor ziua de tortură a

criminalului. El era pus liber într-un careu de călăraşi cu săbiile scoase, în afară

de careu era călăraş nearmat, dar cu un biciu plumbuit în mână, ce trebuia să

aplice loviturile pe corpul vinovatului, doboşarii mergeau înainte şi băteau

tobele, din care ieşeau nişte sunete lugubre, ca şi cum ar fi fost nişte sunete ce

anunţau moartea cuiva, şi înaintea toboşerilor era un amploaiat de la

isprăvnicie, îmbrăcat în uniformă rusească, căci pe atunci toţi funcţionarii

administrativi purtau uniforme, care amploiat ţinea în mână un sul de hârtie, pe

care era scris faptele vinovatului şi numărul loviturilor pe care urma să le

primească. […] Cortegiul lugubru trebuia să se oprească în patru răspântii: piaţa

157 Gh. Vasiliu, op. cit., p. 6. 158 Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, 1997. 159 Ibidem, p. 86. 160 Ibidem, p. 102. 161 Ibidem, p.174. 162 Ibidem, p. 175.

57

domnească, chiar la marginea stradei de intrare în curtea bisericei; în colţul

stradei principale, vizavi de magazinul Broder, pe atunci era prăvălia de

bogasierie a lui Pavilică; colţul unde se încrucişează strada Ştefan cel Mare şi

Paloda, unde a fost clădirea teatrului; piaţa ocolului de vite, în apropierea

locului unde este o fântână. În fiecare dintre aceste puncte avea să se oprească

cortegiul. Amploaiatul se urca pe un scaun, ca să fie văzut de lume, citea

sentinţa şi însemna pe o bucată de hârtie numărul loviturilor hotărâte; vinovatul

îşi expunea trupul gol şi jandarmul aplica loviturile mortale; puţini puteau să

sufere loviturile la cele patru răspântii; mulţi cădeau ameţiţi sub lovituri; mulţi

mureau după de la a doua sau de la a treia, sau de la a patra răspântie”163

.

Execuţia publică, până la eludarea ei, cu rol demonstrativ se realiza în

locuri ce permiteau aglomerarea umană şi, de obicei, în zilele de târg. Acelaşi

autor ne relatează un astfel de exemplu: ,,Pe vremea domniei lui Mihalache

Sturdza, după povestirea tatălui meu, în piaţa ocolului de vite, s-a ridicat două

furci şi un odgon, unde s-a spânzurat vestitul bandit Munteanul. Corpul a stat o

163 Iacov Antonovici, op. cit., p. 253. Vezi şi Apud , I. Zănescu, Osândiţi şi osânde în Bucureştii

de odinioară, în “Magazin istoric”, august 2005, p. 13-15; ,,Pe lângă pedeapsa cu moartea, care

rămăsese în vigoare ca şi alte articole din codul lui Caragea, se mai dădeau pedepse ca acestea:

gradul I — bătaia prin mijlocul stradelor. Vinovatul era dezbrăcat în pielea goală, până la brâu,

şi bătut cu nuiele pe două, trei sau mai multe strade de prin oraşe; şi de aci s-a născut vorba:

„că l-a dat prin târg”. Acei care se încercau a face răscoală erau sluţiţi prin tăierea nasului.

Gradul II: ţintuirea de cercelul urechei la colţul unei strade mai umblate; vinovatul stătea ţintuit

de dimineaţa până la apusul soarelui. Această pedeapsă se dădea acelor negustori ce înşelau

lumea la cântărit sau falsificau alimentele de hrana zilnică, de întâia trebuinţă. Gradul III:

închisoarea în puşcărie, pe timp mai îndelungat, pentru mofluzi; gradul IV: tăierea mâinilor de

la încheieturi, pentru plastografi; gradul V: osândirea la ocne, pe timp mărginit sau pe viaţă; cei

osândiţi pe un timp mărginit mai erau scoşi la lumina zilei din când în când, iar pe cei osândiţi

pe viaţă nu-i mai scoteau niciodată din fundul ocnii, unde lucrau, ca şi cei dintâi, la tăierea sării.

La ocnă pe viaţă se osândeau omorâtorii de neveste, de amante, de rude de copii şi alţi

omorâtori comuni, iar omorâtorii de părinţi şi ai mai multor oameni deodată erau osândiţi, în

cea mai mare parte, la punerea în ţeapă şi lăsarea cadavrelor lor, ca şi pe spânzuraţi, trei zile în

câmp, pe locul de executare, cu o hârtie pe piept, în care era scris numele mortului cu aceste

cuvinte: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească”.

Osândiţii la puşcărie purtau butuc de lemn la picioare, făcut din două părţi, scobit aşa

ca să intre piciorul şi ţintuite, împreună, cu cuie de lemn; cu butucele astea de picioare,

puşcăriaşii erau scoşi la muncă, cu păzitori, de curăţau podurile de gheţuri, noroaie; la alte

munci private nu erau puşi. În puşcărie stau ca într-o cazarmă, în odăi încăpătoare, de câte 50

indivizi. Odăile nu aveau paturi, ci pe jos erau aşternute rogojini, pe marginea cărora puşcăriaşii

îşi lungeau picioarele îmbutucate. Era o odaie spaţioasă pentru bolnavii mai uşor; acolo se afla

un butuc mare, obştesc, lucrat din două grinzi mari de stejar, scobite cât intra piciorul; o grindă

era aşezată jos, şi alta deasupra, iarăşi scobită, servea drept capac. Bolnavii se aşezau, seara, pe

rogojină şi băgau câte un picior în câte o gaură, apoi se lăsa bârna de deasupra, ca un capac, şi i

se punea lacăt la căpătâi. Cei rău bolnavi se trimeteau, sub pază, la spitalul Colţea, unde era

santinelă compusă din 20 seimeni, ce se schimbau de la cazarmă în toate zilele, precum se face

şi astăzi schimbul santinelelor pe la diferite autorităţi. Toate astea au durat până la anul 1823,

când a venit Grigore Ghica domn”. Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti,

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 11.

58

zi şi o noapte, pe urmă s-a săpat o groapă chiar lângă furci, unde s-a aruncat

corpul spânzuratului şi s-a acoperit cu ţărnă”164

. Pentru a fi cât mai vizibile în

secolul al XVIII-lea condamnările la moarte erau duse la îndeplinire pe movila

din apropiere unde, pentru iertarea păcatelor celor spânzuraţi aici, în 1802 a fost

ridicată biserica “Sfinţii Voievozi” de Ecaterina Drahnea şi alţi donatori165

.

Pe coordonatele fostului obor de vite, în 1935166

, a fost amenajat Parcul

“Regele Carol al II-lea” şi căruia edilii, extrem de atenţi la schimbările

politichiei naţionale, îi vor schimba numele în 1940 în cel de “Mihai I”. În

mijloc exista o fântână cisternă, iar de jur împrejur era un spaţiu pentru

staţionarea carelor. După 1948 s-a amplasat şi s-a construit Uzina de apă a

oraşului care a cuprins o parte din acest parc (de la centru spre str. Stroe

Belloescu), în restul spaţiului continuând să existe, până în anii ‘70, un parc al

copiilor intitulat - Parcul Libertăţii167

.

I.2.5. Serviciile primăriei

În anul 1878, serviciile administrației oraşului erau organizate din punct

de vedere tehnic, după cum urmează: Serviciul biroului central, Serviciul

sanitar, Serviciul tehnic, Serviciul financiar, Serviciul actelor de stare civilă,

Serviciul de verificare, Serviciul de întreținerea locurilor publice, Serviciul

poliției comunale, Serviciul biroului de avocatură168

.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este cel care, în 1864, a înființat

poliția comunală de pe lângă primării, în fruntea căreia se afla însuși primarul.

Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt însărcinaţi

cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulaţiei

vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor, supravegherea

indivizilor suspecţi. Ordinea în oraș era asigurată de serviciul poliției comunale

condus de un șef. Poliția comunală avea angajați: un șef de poliție, un

comandant de sergenți, cinci comisari administrativi, cinci subcomisari, doi

comisari comunali, doi subcomisari comunali, un supraveghetor al iluminatului,

123 gardiști169

.

Comisarii constată toate contravențiile și „execută ordonanțele și

lucrările ce le sunt puse în vedere; însoțesc pe ajutorul de primar și medici la

164 Ibidem, p. 257. 165 Iacov Antonovici, În slujba bisericii şi a şcoalei. 1880-1923, Huşi, 1926, p. 163; Dragoş

Stoica, Repertoriul bisericilor şi aşezămintelor monahale ortodoxe din fostul judeţ Tutova,

(lucrare de diplomă), Iaşi, 1998, p. 54. 166 M. Dobranici, op. cit., p. 32. 167 Monografia municipiului Bârlad, 1968. 168 Raport asupra administrațiunei și trebilor comunei urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria

,,Basarabia” Gh. Cațafany, 1978, p.7. 169 Ibidem, p. 19.

59

inspecțiuni”170

. Subcomisarii comunali sunt atașați la hale, oborul de cereale și

piețe. Ei supraveghează menținerea ordinii și curățeniei și constată

contravențiile. De asemenea ei îi ajută pe medici în inspecții și fac rapoarte

zilnice cu privire la evenimentele întâlnite171

.

De asemenea, comisarii constată toate contravențiile și execută ordinele

și lucrările ce le sunt puse în vedere, însoțesc pe ajutorul de primar și medicii la

inspecții. Subcomisarii comunali sunt atașați la hale, oborul de cereale și piețe.

Ei priveghează la menținerea ordinii, a curățeniei și constată contravențiile, ei

secundează pe ajutori și pe medici în cercetări și raportează zilnic de

împrejurări172

.

După cum vedem atribuțiile poliției administrative sunt destul de vaste

cu respectarea art. 81 al Legii comunale și a celorlalte dispoziții și regulamente

ale primăriei.

Funcția de șef al Poliției comunale se cere să o îndeplinească polițaiul

administrativ, căruia i se acorda o diurnă echivalentă salariului cuvenit șefului

poliției comunale, fiind obligat să îndeplinească toate atribuțiile șefului poliției

comunale. Salariul său ca și al secretarului și a unui scrib era asigurat de către

stat. Anual, deși primăria cheltuia 64.000 de lei, numărul angajaților nefiind

suficient în raport multiplele obligații și mărimea orașului173

.

Ca reşedinţă de judeţ, oraşul dispunea şi de o închisoare cunoscută sub

denumirea de arest preventiv, situat în zona unde se află acum Spitalul T. B. C.

Acesta ca şi multe alte edificii publice se afla la începutul secolului al XIX-lea

într-o stare precară, după cum aflăm din următorul document: ,,Arestul

preventiv este instalat tot în vechiul local, proprietatea judeţului, care nu mai

corespunde destinaţiunei sale având nevoie de o reparaţiune radicală. Cu ocazia

împrumutului de 98000 lei din anul 1905, se hotărâse în mod expres ca suma

aceasta să servească nu numai la construirea unui nou local de curte cu juraţi şi

judecătorie de ocol, ci şi la reparaţiunea radicală a arestului preventiv. Suma de

mai sus a fost însă complet absorbită şi nici nu va ajunge pentru plata clădirei

curţei cu juri şi a judecătoriei. Prin urmare, arestul preventiv va rămânea în

starea în care se află, pentru că mijloace noi nu se pot găsi.

Numărul arestaţilor intraţi anul trecut a fost de 1084 faţă cu 901 intraţi

în anul 1907. Diferenţa în plus de 183 se explică din cauza răscoalelor ţărăneşti.

Zilele de hrană au fost în număr 17.591 faţă de 16.077 ale anului 1906”174

.

170 Ibidem, p. 12. 171 Ibidem. 172 Ibidem, p. 13. 173 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 17. 174 Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat consiliului general în

şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare, Bârlad, Tipografia

Comercială C. S. Leţcae, 1907, pg. 12-13 .

60

Până și găinarii trebuie să se reprofileze.

Corpul sergenților din oraș executa paza de zi și de noapte.

Caracteristica perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este reprezentată de

schimbarea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea politică a Poliţiei,

deoarece una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea de a garanta

partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri. Existau mai multe sedii ale

comisariatelor, legate de sediul central prin legături telefonice încă din 1906.

La începutul secolului al XX-lea, pază era un fel de a zice, dacă te

gândeai că numărul vardiștilor angajați nu trecea de zece, din care unul stătea

permanent de pază la prefect acasă, altul la sfântul Sisoe, șeful partidului

liberal, altul la conu Vasile, șeful partidului țărănist, unul în centru la

Manzavinatos, unde instruia birjarii, și toți zece, erau înarmați cu sticle de

trascău înfundate în buzunarele mantalelor, pentru a-și dezmorți iarna ciolanele,

iar vara pentru întărirea balamalelor175

.

Cum reușeau ei să asigure ordinea în oraș și securitatea cetățenilor, ne

dovedesc numeroasele știri publicate de ziarele bârlădene: „În noaptea de joi

spre vinerea trecută, un îndrăzneț hoț, a scos fereastra cu geamul de la

magazinul de ceasornicărie a domnului Ștein din strada Principală, furând mai

multe ceasornice și lanțuri ce erau expuse la acea fereastră. Cu toate că fereastra

era lumintă de un felinar ce este postat lângă ea, hoțul nu s-a putut vedea de

sergentul de noapte. Marfa furată se zice că a fi de 400 de lei”176

.

Preocupările primăriei erau extrem de diverse. De la cele de natură:

edilitară, urbanistică, igienă, sănătate, transport și altele până la cele care

priveau problema orfanilor.

Potrivit unei statistici din 1890 putem considera că numărul acestora era

destul de ridicat. Astfel, până la 1 ianuarie 1889, au fost găsiți 70 de orfani, din

care 42 erau băieți și 28 fete. În decursul anului au mai fost luați în îngrijire încă

175 Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A.,vol. II, p. 842. 176 “Paloda”, 6 aprilie 1895.

61

11 copii. Din diferite cauze, între care putem suspecta și îngrijirile sumare

acordate au mai rămas până la sfârșitul anului 67. Dintre aceștia 7 au fost dați

spre îngrijire, conform regulamentului, și doi au fost încredințați ca ucenici

unor meșteșugari. Cu întreținerea celor aflați la diferite familii, primăria

cheltuia anual peste 9000 lei, suma alocată pentru doicile copiilor mici

ajungând la 10-12 lei, iar pentru cei mai mari era de 15 lei. De asemenea,

Primăria, prin serviciul său medical, exercita controlul în ceea privește

sănătatea și buna îngrijire a orfanilor177

.

Spre a veni în sprijinul acestor copii, a luat ființă din inițiativa Societății

doamnelor bârlădene un azil de copii orfani.178

. Ca urmare a donației făcute de

Elena Pruncu în 1918 (casa și mobilierul aferent din Cotu-Negru) instituția se

va numi Azilul Elena, Constantin Maior Pruncu179

. Azilul era condus de o

administratoare și dispunea de un personal format din o bucătăreasă, doici și un

om de serviciu180

.

Situația copiilor instituționalizați era dintre cele mai cumplite, astfel,

potrivit mărturiilor unei fetițe, Macsim Dumitra, care a crescut la azil, puțini au

fost cei care au reușit să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare de aici. „Dintre

copiii sugari, aduși în perioada mea la azil, numai Jana a supraviețuit, ceilalți au

murit, plângând de foame sau uzi și înghețați. Seara, când li se făcea baie, se

deschidea ușa de la dormitor și ferestrele, dezbrăcau copiii, care după câteva

zile se îmbolnăveau și mureau. Noaptea îi duceau la cimitir”181

.

În anul 1898, cu sprijinul Casei regale din iniţiativa regelui Carol I, a

luat ființă Orfelinatul agricol „Ferdinand” pe moșia regală de la Zorleni182

.

Construcția clădirii a început din 1897 când Principele Ferdinand era grav

bolnav și se dorea obținerea grației divine pentru facilitarea însănătoșirii

acestuia.

Obiectivul acestui aşezământ era acela de a ,,creşte cu îngrijire un număr

de orfani săraci, aleşi din clasele muncitoare şi a fiilor de militari, pentru a fi

pregătiţi la viaţa agricolă prin practică şi prin dobândirea cunoştinţelor necesare

unui ţăran bun gospodar”183

. La dispoziţia orfelinatului au fost puse 25 ha teren

arabil, fără a se plăti impozite.

Întreaga activitate se desfăşura după regulamentul de organizare

elaborat în anul 1889 şi revizuit în 1903 şi 1906184

. Din acest regulament se

remarcă faptul că ,,din munca orfanilor se va opri anual 5 % pentru cheltuieli de

177 Ibidem, p. 25. 178 Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p.145. 179 Ibidem. 180 Alexandru Căpățână, Tata vals, în B. O. A., vol. II, p. 831. 181 Ibidem, p. 832. 182 “Albina”, anul I, nr. 16, 18 ianuarie 1898. 183 Ibidem. 184 Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”, de pe

moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906.

62

hrană şi echipament, restul de 95% se va împărţi anual în părţi egale, numai

pentru orfanii care au împlinit vârsta de 17 ani. Zestrea orfanului nu i se va da

în bani ci în natură (casă, vite, instrumente agricole) când se va statornici pe

pământul moştenit sau pe moşia Slobozia – Zorleni”185

. În caz contrar,

autoritățile doreau ca acești copii să termine ciclul primar de învățământ și apoi

să intre la diferite meșteșuguri.

Inaugurarea a avut loc la data de 18 octombrie 1898, în prezența

Ministrului de finanțe, domnul George Palade, Episcopul de Huși, Iacov

Antonovici, administratorul domeniului privat al M. S. Regelui, domnul Basaet,

și directorul Orfelinatului, Mihai Lupescu186

.

Tot în serviciul primăriei intra ajutorul pentru infirmi și neputincioși.

De menționat că în anul 1889-1890, suma alocată în buget pentru această

categorie socială era de 7500 lei. De asemenea, pentru bolnavii „cu o gravitate

accidentală sau acei lipsiți cu totul de mijloace, comuna întreține 50 de paturi în

„Spitalul Bârlad și Elena Beldiman” la a cărui construcțiune a pus mijloacele

sale”187

.

În 1915, Primăria Comunei Bârlad înființează și un azil pentru infirmi,

instalat în casele Comunei din Simila. Primăria se obliga să asigure din bugetul

propriu suma necesară funcționării acestui spațiu. Regulamentul de funcționare

al azilului stabilea reguli stricte privind internarea și îngrijirea persoanelor

încadrate în această categorie188

. Personalul care se ocupa de îngrijirea

infirmilor era format dintr-un medic care făcea vizite de două ori pe săptămână,

doi infirmieri și un îngrijitor189

.

În ceea ce privește condițiile asigurate în azil, fiecare infirm avea un pat

de fier, un mindir de paie, două perne, o pătură, patru prostiri de pat, un halat

pentru iarnă, patru cămăși, o cană pentru băut...”190

. De menționat faptul că se

încerca astfel limitarea cerșetoriei pe străzile orașului și în piețele publice191

.

I.2.6. Incendiile. Comanda pojarnicească

Este absolut normal ca Bârladul secolului al XIX-lea alcătuit din case

care nu aveau în construcţia lor decât materialul caracteristic regiunii, adică

lemn şi pământ, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi

întortocheate, casele, construite în cea mai mare parte după modele arhaice,

185 Ibidem, p. 10; I. Duma, File de monografie, 1994. 186 Gh. Vasiliu, op. cit., p. 29. 187 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 25. 188 Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915, p. 1. 189 Ibidem, p. 7. 190 Ibidem, p. 4. 191 Ibidem, p. 10.

63

acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau

permanent la discreţia diferitelor calamităţi: incendii, inundaţii şi cutremure.

Izbucnirea unui foc de altădată – după cum ne relatează Paul de Alep,

călător străin, care a trecut prin ţara noastră în secolul al XVII-lea – se anunţa

prin “tragerea clopotelor”, care, cu acea ocazie, băteau numai într-o parte, adică

în dungă, cum spunea poporul, şi prin sunetele lor jalnice şi triste chemau

oamenii să le dea ajutor192

. Frecvenţa lor a determinat autorităţile să organizeze

servicii specializate care au apărut în marile oraşe din Muntenia şi Moldova, în

principal la Iaşi şi la Bucureşti, încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Eficienţa respectivelor servicii era mult diminuată în contextul slabei organizări

şi motivaţii pentru pregătire şi intervenţie, fie datorită inexistenţei unor

reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în Muntenia şi

Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementările impuse de

Cancelaria de la Viena).

Primele reglementări moderne în ceea ce priveşte organizarea şi

sistemul de prevenire şi pază a incendiilor în Ţările Române l-a avut, ca în

atâtea alte domenii, Regulamentul Organic. Prevederile sale au asigurat

organizarea într-o formă occidentală pentru acele timpuri, a serviciului de

stingere şi prevenire a incendiilor193

. Autorul ideii de organizare militară a

pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov. Iniţiat la

1833, proiectul de organizare – “Formiruirea comandei de foc sub denumirea de

roata de pompieri pentru oraşul Bucureşti”, va fi aplicat iniţial de domnul

Moldovei, Mihail Grigore Sturdza, la Iaşi, în anul 1835. Practic, după o

perioadă scurtă, de numai patru luni şi jumătate, la 15 mai al aceluiaşi an “roata

de pojarnici” de la Iaşi îşi intra în atribuţii. După modelul companiei din Iaşi,

s-au înfiinţat pe rând companii de pompieri în toate oraşele din Moldova, la

Bârlad comanda pojărnicească apărând în anul 1841, iar la Huşi în 1850194

.

Astfel, în 1841, Departamentul Treburilor din Lăuntru anunţă că în

târgul Bârlad se va înfiinţa o ,,comandă pojărnicească de douăzeci de oameni”

şi ,,se va ţine la mezat pentru procurarea celor necesare”. Pentru dotarea

acesteia, Eforia din Bârlad anunţă că a cumpărat două tulumbe, iar

Departamentul Treburilor din Lăuntru se pronunţă în vederea ţinerii unei

licitaţii pentru ,,îmbrăcămintea slujitorilor isprăvniceşti şi ai pojarnicilor”195

.

Înfiinţarea unui asemenea serviciu de pompieri sau tulumbagii, cum se

spunea pe atunci, era foarte interesant şi util, în contextul deselor calamităţi ce

au afectat oraşul. Astfel, în 14 octombrie 1826, ,,Uliţa mare” (Paloda de astăzi)

a ars timp de şase ore, cu care ocazie a ars şi biserica Vovidenia cu tot ce era în

192 George Potra, Din Bucureştii de altădată, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1981, p. 177. 193 Cană Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, 1995, p. 6. 194 Ibidem, p. 7. 195 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.187.

64

ea. Foarte pustiitor a fost incendiul şi din 17 aprilie 1851, păstrat în amintiri ca

focul cel mare. Oraşul a ars timp de 23 de zile fără întrerupere, “focul pornind

de la Solomon, feciorul lui Leiba stolerul. Au ars 2500 de case, printre care şi

biserica Sf. Ilie”196

. În Bârlad mai fuseseră asemenea focuri care au consumat

câteva case de pe o singură stradă şi chiar parte dintr-o mahala, dar o asemenea

distrugere nu mai cunoscuse şi nici nu avea să mai cunoască.

Însăşi menţiunea de Uliţa arsă, dintr-un document datat 20 mai 1855,

pare să amintească acest dezastru197

. Existenţa Uliţei focului situată lângă Piaţa

Pompierilor arată că şi-a luat denumirea de la Foişorul de foc al Bârladului,

existent în prima jumătate a secolului al XIX-lea198

. Pericolul permanent al unor

incendii devastatoare a impus nu numai organizarea serviciului de pompieri în

oraşul Bârlad, ci şi stabilirea unor reglementări privind modul de realizare a

construcţiilor.

În a doua jumătate a secolului, se acordă o importanţă sporită stabilirii

unor reguli, care să rezolve spre binele ambelor părţi relaţia oraşului cu

locuitorii din punct de vedere al spaţiului construit. La început, regulamentele

de construcţie ce se întocmesc vor mai ales să ferească urbea de pericolul teribil

al incendiilor, apoi, încetul cu încetul, se adaugă celelalte aspecte specific

citadine: aliniera, înălţimea, calitatea construcţiilor, igiena şi chiar estetica

faţadelor. Înşişi târgoveţii, puşi în faţa unor asemenea nenorociri, în

reconstruirea caselor afectate luau şi măsuri de prevedere. Coşurile de fum erau

mai înalte, sobele erau mai îngrijit realizate şi cuptoarele de copt pâine au

început a fi amplasate cât mai departe posibil de pereţii casei199

.

La începutul organizării acestei companii de pojarnici, situaţia, atât a

personalului cât şi a uneltelor din dotare, era destul de precară. Cu timpul însă,

starea acestor companii s-a modificat simţitor. Li se construiesc cazărmi şi

foişoare de foc, li se îmbunătăţeşte dotarea cu mijloace de stingere, li se pun la

dispoziţie ,,căciuli de tinichea”200

. Prima locaţie a unităţii de pompieri a fost în

zona oborului de vite, unde, pe harta din 1851- Partea arsă a târgului Bârlad -

apare menţionată Piaţa Pompierilor201

. Odată cu terminarea turnului –

clopotniţă a bisericii Sf. Gheorghe - în iunie 1858, acesta a devenit şi punct de

observaţie pentru prevenirea incendiilor sediul unităţii fiind în imediata

vecinătate202

. Din 1908, primarul Gheorghe Vidra a mutat sediul pompieriei în

196 Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B.O.A., vol. I, pp. 534-536. 197 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit.. 198 Ibidem. 199 Cezara Mucenic, op. cit., p. 49. 200 Cană Alecsandru, op. cit., p. 7. 201 Partea arsă a târgului Bârlad. 202 Nicolae I. Antonovici, Ioniţă Titinaş , Bucureşti, 1943, p. 7.

65

cel al primăriei, situat cu aproximaţie pe amplasamentul actual, iar cel al

edilităţii în cartierul Podeni203

.

În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin decretul nr. 143 din

24 septembrie 1860, se hotăra că ,,…pompierii districtelor din Moldova până la

înfiinţarea unei noi legi vor fi supuşi legii ostăşeşti, precum dorobanţii şi

grănicerii din Ţara Românească.” Un alt decret, nr. 702 din 28 martie 1874,

venea să stabilească structura noilor unităţi de pompieri. Organizarea lor era pe:

,,divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni conform cu importanţa oraşului”. În

cadrul acestei forme de organizare, la Divizia a III-a Galaţi, erau înfiinţate

Bateriile Galaţi - cu o secţie la Brăila, una la Focşani şi o alta la Bârlad204

.

Prin Ordinul General nr. 3149 din 9 iulie 1891 se hotăra desfiinţarea

bateriilor de pompieri artilerişti şi înfiinţarea unor secţii de pompieri205

. La 1

august 1891 s-au înfiinţat serviciile de pompieri în funcţie de mărimea oraşului

respectiv. Pentru a nu înființa propriul serviciu de pompieri, Primăria Bârlad a

recurs la plata unei subvenții către stat pentru a rămâne încadrat cu militari.

Secţia Bârlad avea următorul efectiv: 1 sergent major, 3 sergenţi, 6 caporali, 30

de soldaţi şi 20 de cai206

, care la începutul secolului al XX-lea îşi mută sediul în

apropierea amplasamentului actual. Totuși, autoritățile locale erau nemulțumite

de suma pe care trebuiau să o plătească207

.

Pentru întreținerea pompierilor din oraș în anii financiari dintre

1891și1897 Bârladul era nominalizat alături de celelalte orașe mari al țării:

București, Iași, Galați, Craiova, Ploiești, Brăila etc.208

cu suma de 32.000 mii de

lei care se adăuga chiria șoproanelor.

203 “Bârladul”, nr. 3, 1908, p. 5. Strada Dimitrie Cantemir începea din apropierea Podului

Pescăriei şi se termina în dreptul Podului Negru (…). La începutul străzii, colţ cu strada Cuza

Vodă, se afla vechea primărie. Colţul fiind teşit, în aceată teşitură, pe colţ, era o potcovărie.

Spatele primăriei se afla pe strada Cuza Vodă, iar faţada pe strada D. Cantemir. Localul

primăriei, într-un trecut mai îndepărtat, a servit ca sediu Şcolii Normale şi al externatului de fete

,,Charles Drouhet”. Această proprietate: construcţii, curte şi grădină, avea o faţadă de peste 100

de metri. În grădină creştea liliacul în boschete înalte înconjurate de frumoase ronduri de flori

(…). În faţa corpului principal, în mijlocul curţii, se afla un bazin circular din care apa aruncată

în înalturi, recădea pulverizată în culorile curcubeului. Alături, la umbra unui brad bătrân se afla

o cişmea din fontă, din care apa curgea prin gura unui leu. Partea de sus a teului se afla în

fundul curţii, cu direcţia de la nord la sud. Din mijlocul acesteia o aripă se îndrepta spre stradă,

terminându-se cu un demisol”.Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în

B.O.A., vol. II, p. 602. 204 Cană Alecsandru, op. cit.. 205 Ibidem. 206 Ibidem. 207 Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p.19. 208 Istoricul garnizoanei Bârlad, în mss., p. 6.

66

Oraşul a fost afectat în timp şi de alte calamităţi naturale: cutremure

(1802, 1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940)209

, inundaţii (1805, 1817, 1825,

1865, 1933, 1934)210

, furtuni, molime etc.

I.2.7. Iluminatul public al oraşului Bârlad

După instituirea noii administrații în 1831 aceasta a devenit preocupată și

de iluminatul public. Felinarele instalate pe ulițe, cu lumânări de seu erau în

număr de 60, între 1841 și 1860211

. În anul 1849, Eforia orașului anunță în

„Bulentin. Foaie oficială” că se va ține o licitație pentru procurarea unei

cantități de 2268 de ,,olio curat, luminarisirea cu olio a 50 de lampe” din orașul

Bârlad212

.

Documentele aflate în cadrul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale

Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, din a doua jumătate a veacului al XIX-

lea, confirmă că problema iluminatului a preocupat Consiliul Comunal al

oraşului Bârlad. Analiza documentelor de care dispunem astăzi dovedesc

existenţa iluminatului, cu gazâncă. Astfel, printr-o adresă din 4 decembrie 1870,

către arhitectul oraşului, se cerea ca împreună cu antreprenorul iluminăsirii

oraşului să constate starea fanarelor “ şi maşinilor şi a stâlpilor” şi împreună cu

“Dl. Adjutor să raporteze de toate stricăciunile şi lipsurile ce vor fi în cel mai

scurt timp”213

.

Regulamentul iluminării oraşului a fost pus în aplicare la 1 ianuarie 1871,

“regulând numărul lampadarelor ce au fost în purtare fiecărui lampistru”214

.

Dacă pentru anul 1871 se cerea arhitectului oraşului să prezinte devizul pentru

“facerea din nou a 57 de fanare”, precum şi “56 fanare cu stâlpii lor la strada

spre gară fiindcă de la 1 septembrie viitor urmează a se pune în circulaţie calea

ferată şi este necesitate a se aşeza la gară nişte asemenea fanare”, ne confirmă o

adresă datată la 14 august 1872215

.

Potrivit “Expunerii Administraţiei urbei Bârlad” făcută de primar în

şedinţa din 5 martie 1890, cu ocazia prezentării bugetului pe anul 1890-1891,

serviciul iluminării oraşului s-a făcut de antreprenori angajaţi cu contract,

cărora li s-a plătit anual peste 27000 lei, având îndatorirea de a ilumina 580

fanare în oraş şi 30 în grădinile Comunei ,,arătîndu-se că numai în timpul de

209 Traian Nicola, op. cit.; Gheorghe Clapa, Marile seisme care au zguduit Bârladul, în

“Bârladul”, nr. 109 din 2006, p. 12. 210 Ibidem; Gheorghe Clapa, Caracteristicele şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”,

nr.116 din 2006, p. 13. 211 Traian Nicola, op. cit., p. 535. 212 Ibidem. 213 D.J.A.S.V., fond cit., dosar 2/1870, f. 2. 214 Ibidem, f. 3. 215 Ibidem, f. 4; 44; 53; 54.

67

vară, anul curent, numărul fanarelor din oraş s-au înmulţit cu 36, aşezându-se pe

unde trebuinţa a reclamat”. În această atmosferă, contractul a expirat la 10

octombrie 1891. Antreprenorii aveau obligaţia ca până la încetarea contractului

să înlocuiască 400 stâlpi, fanarele şi maşinile lor, deşi comuna a cheltuit o sumă

considerabilă pentru serviciul iluminatului public, el nu era satisfăcător216

.

Din lucrarea Lumina electrică în Bârlad, Dare de seamă prezentată

Consiliului comunal de Th. G. Emandi, Bucureşti, 1906, reiese că poliţaiul

oraşului, în urma inspectării făcute, a constatat că ,,lămpile ce sunt aşezate pe la

diferite puncte pentru iluminarea oraşului, sunt parte din ele stricate pe la

geamuri, altele plecate într-o parte şi în sfârşit neregulate cum se cade”217

. Până

în anul 1910, iluminatul public consta în utilizarea felinarelor. Lampagiul cu o

scară mică, pe când se însera, aprindea lampa la fiecare felinar şi în zorii zilei

stingea lămpile, le curăţa şi le făcea plinul.

Conform dosarului nr. 176 din anul 1896 al primăriei urbei Bârlad, în

acel moment iluminatul public se făcea prin lămpi cu petrol. Părerile celor din

Consiliul comunal erau împărţite. Unii propuneau înlocuirea iluminatului cu

petrol lampant prin lămpi cu gaz aerian, aşa cum se folosea parţial în capitala

ţării, iar alţii cereau menţinerea iluminatului existent și înlocuirea doar a

modelului de lămpi, motivând propunerea prin pericolul de moarte pe care l-ar

fi prezentat electricitatea sau eventualitatea unor explozii în cazul gazului

aerian218

.

În anul 1903 s-a tratat cu casa Muntz & Teodorovici pentru întocmirea

unui studiu preliminar privind iluminarea oraşului, după care s-a adjudecat

altora întocmirea proiectului. “Proiectul de iluminat general cu electricitate a

oraşului Bârlad” întocmit de Muntz & Teodorovici a fost prezentat în ianuarie

1904 şi a fost înaintat spre aprobare, Consiliului Tehnic Superior, aşa cum era

procedura legală. Din proiect reiese că oraşul Bârlad dispunea de 850 lămpi cu

petrol ordinar, de 10 lumânări intensitate şi 40 lămpi de petrol sistem

Washington cu 300 lumânări intensitate cerută, cele mai multe din ele având

necesitate de reparaţii radicale219

.

Forul superior nu avizează favorabil proiectul, având în vedere lacunele

importante conţinute de proiect şi atrăgând atenţia asupra unor grave erori

constatate, aşa după cum rezulta din Jurnalul nr. 108 din 1904 al Consiliului220

.

Dacă acest proiect ar fi fost studiat în mod corespunzător din punct de

vedere tehnic, oraşul ar fi beneficiat încă de atunci de iluminatul cu electricitate.

Consiliul Comunal nu demobilizează în faţa acestui eşec, însărcinând

conducerea primăriei să continue iniţiativa, căutând un nou proiectant. Primarul

216 Expunerea Administrației Urbei Bârlad..., Bârlad, 1890, p. 13. 217 Lumina electrică în Bârlad. Dare de seamă prezentată Consiliului Comunal de Th. G.

Emandi, București 1906, p. 5. 218 Ibidem, p. 5. 219 Ibidem, p. 7. 220 Ibidem.

68

oraşului Bârlad Theodor Emandi, apelează la sprijinul organelor centrale care

recomandă doi specialişti din Bucureşti. Întocmirea proiectului este încredinţată

inginerului inspector general Al. Davidescu şi inginerului I. Ştefănescu-Radu.

Proiectul întocmit este avizat favorabil de către Consiliul Tehnic Superior în

şedinţa din 29 iulie 1905, prin Jurnalul nr. 141 din 1905221

.

Prin Ordinul nr. 20136 proiectul este aprobat de ministerul de interne222

.

Șeful Consiliului Tehnic Superior era inginerul Anghel Saligny, care a semnat

și jurnalul. Problema este supusă votului Camerei Deputaţilor şi al Senatului,

care aprobă legea prin care Comuna urbană Bârlad era autorizată să contracteze

lucrarea223

. În şedinţa camerei cel care s-a opus modernizării iluminatului la

Bârlad a fost doctorul chirurg Ernest Juvara, deputat de Tutova, care a afirmat

că oraşul nu va putea suporta cheltuiala de exploatare a instalaţiilor electrice şi

că ar fi bine ,,să se aştepte ultimul cuvânt al ştiinţei, deoarece zilnic se fac noi

invenţiuni”.

De remarcat că noul proiect prevedea montarea în iluminatul public al

oraşului a 670 lămpi cu incandescenţă - cu filament de cărbune - fiecare a câte

,,25 de lumânări” şi a 98 lămpi cu arc electric a câte ,,650 lumânări”. Proiectul

mai cuprindea şi un studiu privind iluminatul locuinţelor, al şcolilor, diverselor

instituţii şi al unităţilor militare existente, precum şi un calcul al rentabilităţii,

din care rezultă că valoarea cheltuielilor necesare în noul sistem de iluminat nu

depăşea pe cele existente în iluminatul cu lămpi petrol224

.

Datorită faptului că raza oraşului era sub 2 km - oraşul cuprindea o

suprafaţă de 300 ha – s-a proiectat o centrală de distribuţie în curent continuu –

2 ori 220 volţi, cu posibilitatea de a se folosi şi curentul alternativ produs prin

comutarea cu inele colectoare la dinamurile generatoare. Energia electrică era

transportată de la centrală prin “6 feederi” instalaţi în 6 puncte din oraş, de unde

reţeaua se ramifica în cele 6 sectoare. Amplasamentul uzinei electrice s-a

stabilit pe un teren central, situat în incinta şcolii primare din oraşul Bârlad,

local în care a funcţionat anterior clasul real al lui Gheorghe Roşca Codreanu,

ctitorul renumitului liceu, teren completat cu o proprietate particulară alăturată.

Aici s-a construit hala de maşini, precum şi instalaţiile anexe auxiliare,

devenind mai târziu sediul Întreprinderii de reţele electrice225

.

Mai precizăm că se prevăzuse o instalaţie electrică aeriană, iar pentru

centrul oraşului cabluri subterane. Pe străzile principale, stâlpii trebuiau să fie

din tuburi de oţel “cu oarecare ornamenturi de fantă”, iar “în celelalte părţi s-au

prevăzut stâlpi de stejar daţi la rândea”. Pe data de 14 decembrie 1905,

Consiliul de miniştri şi la data de 21 decembrie 1905 Parlamentul au aprobat

221 Ibidem, p. 43. 222 Ibidem, p. 47. 223 Ibidem, pg. 121-122. 224 Ibidem, p. 133. 225 Ionel Selbinschi, Lumina electrică la Bârlad, în B. O. A., vol. III, p. 291.

69

instalarea iluminatului în oraş şi contractul cu Societatea Ganz & co. din

Budapesta. Astfel, adjudecarea lucrărilor s-a făcut prin licitaţie publică de către

Societatea sus amintită, specializată în astfel de lucrări, valoarea contractată

fiind în final de 396973 lei plătibilă în timp de 12 ani, începând cu 1 iunie 1906,

cu o dobândă de 6 %. În contractul încheiat se preciza că pe timpul duratei

anului de garanţie, va pune la dispoziţie personalul necesar pentru menţinerea

serviciului, plata acestui personal căzând în sarcina oraşului. Societatea era

datoare să instaleze 98 de lămpi cu arc voltaic de 8 amperi, 108 lămpi

incandescente trebuind să înlocuiască în timp de o jumătate arcurile voltaice,

557 lămpi incandescente care vor arde toată noaptea, în total 98 arcuri voltaice

şi 665 incandescente plus 20 la uzină226

.

În “Expunerea situaţiei comunei Bârlad pe anul 1907-1908 şedinţa din

23 ianuarie 1908”, la pagina 7 se arată că, intrarea în funcţiune a uzinei electrice

în anul 1906 a dovedit că această lucrare va trebui să coste mai mult. În loc de

396.974 lei, instalaţia a costat 773.994 lei şi în loc 30.000 lei anual, 102.406 lei

întreţinerea anuală, afectând bugetul comunei. Din “Expunerea situaţiei

comunei Bârlad, la 14 decembrie 1910” rezultă că profitul ce-l trage din această

instalaţie cu abonamentele particularilor nu poate să acopere cheltuielile şi

“interesele capitalului întrebuinţat”. În 1907 fusese elaborat, deja,

“Regulamentul exploatării uzinei şi instalaţiei electrice comunale pentru

iluminatul public şi particular”227

.

Ca expresie a creşterii puterii economice, oraşul Bârlad şi-a construit din

buget propriu o uzină electrică, care a intrat în funcţiune în anul 1906. Prin

aceasta s-a asigurat iluminarea parţială a oraşului şi au fost înlocuite felinarele

cu gaz care fuseseră introduse în 1870. S-au pus globuri de sticlă mată protejată

printr-o plasă de sârmă.

Globurile puteau fi urcate cu ajutorul unui scripete şi un dispozitiv

montat pe un stâlp care era acţionat cu o cheie specială. Oraşul Bârlad a făcut

un mare salt pe calea urbanizării, realizându-se o mutaţie specială de opaiţ,

lumânare şi gazorniţă – lampa cu petrol, la iluminatul electric. De la cazărmi la

Grădina publică, pe strada principală, stâlpii şi lampioanele erau amplasate pe

partea dreaptă. Pe Bulevardul Epureanu, lampioanele erau suspendate de un

cablu ancorat la doi stâlpi aflaţi faţă în faţă, astfel că lampioanele erau

suspendate deasupra mijlocului străzii. Uzina funcţiona cu curent continuu şi în

fiecare glob era montat un arc electric. Iluminatul public s-a extins şi bârlădenii

au beneficiat de un confort sporit în casele lor luminate cu becuri.

Adevărul este că, pentru o populaţie de 27000 locuitori, cât avea

Bârladul în 1906, cele două motoare a câte 95 cai putere, prevăzute pentru a

furniza energia necesară atât iluminatului public cât şi celui particular, s-au

dovedit în scurtă vreme insuficiente, fapt care a determinat Primăria să

226 Oltea Rășcanu-Gramaticu, op. cit. , p. 197. 227 Ibidem.

70

amplifice puterea instalată cu încă un grup electrogen, reprezentând în total

circa 200 kw suficientă pentru a face faţă tuturor solicitărilor de atunci228

.

Oricât de ciudat ar părea, un incendiu a provocat distrugerea centralei în

anul 1924, oraşul rămânând neiluminat o perioadă de timp. În aceste condiţii, în

mod provizoriu, s-a instalat în sala maşinilor o locomotivă cu aburi, care

acţiona un dinam, putând deservi doar unele prăvălii şi instituţii. Iluminatul

oraşului a fost concesionat unei societăţi pe acţiuni, constituită în acest scop,

societate care a repus în funcţiune instalaţiile, reparând unele agregate existente

şi importând maşini noi. După primul război mondial, uzina a trecut din nou în

patrimoniul statului, sub egida Primăriei, apoi în exploatarea Întreprinderii

comunale, până la electrificarea ţării şi intrarea oraşului în sistemul naţional de

distribuţie a energiei electrice229

.

Evoluția urbanistică a orașului Bârlad a fost un proces complex și

îndelungat dominat deseori de lipsă de viziune și de perspectivă.

Orașul nu a avut niciodată un proiect care să vizeze evoluția sa în timp,

în ciuda numeroaselor tentative de sistematizare după modelul unor mari orașe

europene. Încercările disperate de a da o nouă față orașului nu au fost însă

susținute de competențe de arhitectură și de mijloace financiare, astfel că

rezultatul a fost dezvoltarea haotică a orașului, lucru care se poate constata și

astăzi

228 Ionel Selbinschi, op. cit.. 229 Ibidem, p. 292.

71

II. STRUCTURILE COTIDIANULUI

II. 1. Modele temporale - modul de petrecere a timpului liber şi a

sărbătorilor

„Istoria mentalităţilor: extrem de seducătoare şi

înspăimântător de grea”- spunea Lucien Febre

II. 1. 1. Generalități

Structurile mentale au constituit acele structuri de percepţie,

comportament şi atitudine, proprii şi comune tuturor grupărilor umane şi,

implicit, diferitelor structuri sociale şi nivelelor cultural-spirituale. La urma

urmei, fiecare civilizaţie are un sistem dominant de valori, care serveşte drept

cadru oricărei gândiri, acţiuni, sentiment sau creaţie artistică.

Spaţiul şi timpul sunt coordonatele existenţiale ale societăţii omeneşti.

Nici o societate nu poate trăi în afara spaţiului sau în afara timpului. Cele două

noţiuni au fost analizate, în general, fie ca elemente fizice (mai ales de Albert

Einstein), fie din punct de vedere al categoriilor filozofice.

Timpul activează, în primul rând, asemenea unei linii vii, Platon

definindu-l ca „o imagine în mişcare a eternităţii”. Se răsfrânge atât asupra

vieţii sociale cât şi cotidiene. Mentalul colectiv îi urmează fluxul suferind

transformări şi dobândind noi şi noi valenţe pe parcursul evoluţiei acestuia. Dar

nu numai aceste elemente ale societăţii au tras sforile în diferitele transformări

ci şi cele din sfera politicului. Aşa cum vesteşte titlul său, acest capitol are două

volete: el încearcă să decupeze timpul şi apoi structurile cotidiene aferente

acestuia. Cum scria Fernand Braudel (teoreticianul „duratei lungi”) în

monumentala lucrare Timpul lumii: „Nu este oare prezentul, mai bine de

jumătate, pradă unui trecut care se încăpăţânează să supravieţuiască? Şi nu este

trecutul, prin regulile, diferenţele şi asemănările lui, cheia indispensabilă pentru

orice înţelegere a timpului prezent?”1

Concepţia despre timp a locuitorilor din Bârlad reprezintă o componentă

a viziunii despre lume pe baza căreia se prefigurează viaţa cotidiană. Bârlădenii

şi-au armonizat viaţa după diferitele cicluri: zi-noapte, lună, anotimp, an.

Diviziunile timpului sunt indicate prin repere alimentare (mic-dejun, prânz, five

o clok-pentru protipendadă, cină), de sărbători şi Duminica clopotelor

1 Fernand Braudel, Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. II, p. 83; Interesantă de

analizat este şi dizertaţia despre timp a lui Pierre Chaunu în lucrarea Istorie şi decadenţă,

Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 1995. Pentru considerații generale vezi și Philippe Aries,

Timpul istoriei, Editura Meridiane, București, 1997.

72

bisericilor din oraş, ca şi în cazul înmormântărilor. Exista un timp laic (al vieţii

cotidiene şi al activităţilor obişnuite) şi unul al Bisericii determinat prin

calendar şi frecvenţa sărbătorilor religioase (pe lângă Duminică, Paşte, Crăciun,

Anul Nou şi altele, extrem de numeroase la români). Utilajul mental al timpului

şi spaţiului, ca să folosim expresia lui Emmanuel Le Roy Ladurie, din

Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 13242, cuprinde şi alte diferenţieri

legate de durata deplasărilor folosind diferite mijloace de deplasare. Desigur,

putem adăuga şi altele: timpul negustorului, cel al muncii, al pauzelor, al siestei,

al vizitei, al promenadei, al sărbătorilor etc.

O bună organizare a timpului dispune de un instrument esenţial: modul

de folosire a timpului, pe care în genere stăpâna casei îl respectă şi, totodată, îi

obligă pe executanţii săi membrii familiei şi servitorimea, acolo unde există, să

îl respecte. Legea fundamentală a unei bune gestionări a timpului este

regularitatea. Cel mai important este trezitul de dimineaţă. Stăpâna casei este, în

general, prima care se scoală şi ultima care se culcă. Ea are misiunea de a pune

pe prim plan momentele când familia se reuneşte în jurul mesei pentru a se

înfrupta din bucate3.

Într-o astfel de societate în care nota predominantă este tranziţionismul,

şi să ne explicităm, de la feudalism – la modernitate şi contemporaneitate, de la

Orient spre Occident, de la arhetipuri arhaice la celebrele forme fără fond etc.,

timpul se subînscrie unei mentalităţi a multiplului. Astfel, timpul nu mai poate

fi perceput ca având drept caracteristici omogenitatea şi continuitatea. Desigur,

el poate fi fracţionat în diverse moduri (mai putem adăuga: timpul rural, timpul

urban, timpul protipendadei şi timpul clerical; timpul muncii, al negustorului şi

al patronului), după cum am încercat să demonstrăm în acest excurs. Abia după

apariţia şi introducerea pe scară largă a orologiilor, s-a făcut trecerea de la

timpul creştin la timpul tehnologic (modern)4.

2Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 1324, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1992, vol. II, p. 133. 3 Philippe Aries şi Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti,

1997, vol. VIII, p.186. 4 Daniel J. Boorstin, Descoperitorii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. I, p. 57; dr. Laurenţiu

Chiriac, Timpul în viziunea creştină a Occidentului medieval, în „Elanul”, Anul XII, nr. 100,

iunie 2010, p. 21.

73

II. 1. 2. Promenada - oraşul ca spaţiu al relaxării

Pentru a reda atmosfera epocii şi a oraşului din secolul al XIX-lea şi din

prima jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv ceva din mentalitatea

bârlădeanului de atunci, trebuie investigate diversele spaţii de socializare,

indiferent de natura acestora, dar în principal cel al străzii. Un tablou privind

Bârladul nu poate fi complet fără surprinderea unor crâmpeie din viaţa de zi cu

zi a urbei. Strada este unul dintre principalele spaţii publice ale oraşului. Ea este

un indicator al cotidianului, prezentând multiple funcţii – utilitare, economice,

sociale –, fapt care o plasează cu prioritate între spaţiile care merită a fi

cercetate.

Modernitatea înseamnă şi descoperirea străzii. Oamenii încearcă şi

reuşesc treptat, mai ales spre sfârşitul secolului în oraşe de provincie cum era

Bârladul, să recupereze spaţiul public, preluând asincron pe niveluri de

generaţii, repere ale urbanismului european ce încep să se manifeste în

obiceiuri, preocupări şi comportament. Citadinul epocii moderne, în momentul

părăsirii spaţiului privat, se conectează invariabil, la realităţile fizice şi

psihologice, inerente pătrunderii în cel public al străzii, cu elementele sale

determinante. Petrecerea timpului liber în afara locuinţei oferea nu doar prilejuri

de întâlnire şi de valorificare a timpului liber, ci şi un mod al etalării

publicităţii/brandului: prestanţă fizică, vestimentară – indicator al bunului gust,

etalon al bogăţiei şi al statutului social, discuţii cu diferite persoane – simbol al

socializării, rafinamentului intelectual şi, de ce nu, ca o recunoaştere a

popularităţii şi importanţei personajului în cadrul comunităţii locale. Şi unde se

putea mai bine etala acest element de reprezentare exterioară decât într-un

spaţiu public?

Promenada a însemnat şi un „tip de cultivare a mersului, a artei

conversaţiei, o diversificare a formulelor de salut, de prezentare ori de invitare

către o destinaţie sau alta”. De la obiceiul rural, transmis locuitorilor

mahalalelor de a sta pe băncuţe la poarta casei, s-a aflat acest obicei mai activ,

ce presupunea şi o comunicare mai apropiată5.

Zgomotul străzii, cu fundalul sonor inconfundabil, al circulaţiei

permanente, cu persoane grăbite aparţinând unor diferite categorii sociale,

reprezenta pentru mulţi o eliberare dintr-un spaţiu privat plin de restricţii

privind conversaţiile tacticoase şi galante faţă de doamne şi de exponenţii

generaţiilor trecute. Dar să nu exagerăm... convenienţele şi conduita sunt cu atât

mai sever de respectat, cu cât persoana în cauză este mai cunoscută, mai ales în

mici localităţi de provincie cum era Bârladul acelor vremi. Era vremea când se

definește o cultură a străzii ce reclamă rafinarea comportamentului și

manierelor, politețea, atitudinea prevenitoare față de ceilalți trecători, cenzura

5 Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Bucureşti, Editura Institutul

Cultural Român, 2007, p. 72.

74

gesturilor, tonul civilizatal conversației, diversificarea formelor de salut –

deprinderi însușite, în primă instanță de protipendadă6. În orice caz delimitarea

nu era una exclusivă existând zone de tranziţie şi de intruziune ambivalentă.

Persoanele rămase în cadrul spaţiului privat admirau de la fereastră ori de la

balcon spectacolul mulţimii revărsate pe stradă, salutând ori discutând

ocazional cu diferiţi cunoscuţi, comentând ultimele toalete- de…!!! după moda

de la Paris, ori criticând ironic (persoanele în vârstă şi în orice caz nostalgicii),

mai ales după primul război mondial, spiritul de economie al doamnelor ce

începuseră să-şi dezgolească braţele şi umerii.

Remarcăm că deşi, la mijlocul secolului al XIX-lea existau străzi

rezidenţiale (Principele Ferdinand - fostă şi actuală Manolache Costache

Epureanu), locuite preponderent de membrii elitei sociale şi străzi centrale pe

care se aflau instituţii administrative în care lucrau funcţionarii, străzi cu un

preponderent caracter economic (Strâmba, Ştefan cel Mare, Paloda, Bulevardul

Elisabeta etc.), manifestările protipendadei sunt mai rare în acest spaţiu şi, ca

atare, mai greu de identificat, strada rămânând spaţiul predilect al activităţilor

populare. Singura prezenţă mai consistentă a elitelor în acest spaţiu este

determinată de plimbarea cotidiană, când străzile erau aglomerate, pentru scurt

timp, şi de echipaje care se îndreptau spre zonele de promenadă.

Un fost elev bârlădean, Gheorghe Mangu se destăinuie evocând

asemenea promenade: „În vremea aceea, la Bârlad erau trăsuri elegante şi

confortabile, trase de cai frumoşi şi bine îngrijiţi. Seara trăsurile treceau cu

perechi la promenadă spre Grădina publică. Punct de atracţie al oraşului,

aceasta era o oază de pomi şi flori, un parc natural cu alei, bănci şi un chioşc în

care cânta fanfara militară”7.

Reţeta succesului monden cuprindea, evident, şi vestimentaţia, indicator

al bunului gust, al stării materiale şi, implicit, al celei sociale. Şi unde se putea

mai bine etala acest element de reprezentare exterioară decât într-un spaţiu

public? Alecu Russo, vizitând Iaşul, remarca şi el că, din acest punct de vedere,

se evidenţiază Copoul, care este, potrivit autorului: „arena în care cucoanele

noastre, mari şi mici, tinere şi bătrîne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea

toaletelor”8, indicându-ne o altă funcţie a promenadei, desfăşurată de-a lungul

bulevardelor principale sau în parcurile oraşului, aceea de estradă publică a

paradelor de modă cotidiene.

Aici erau afişate multe dintre piesele vestimentare şi accesoriile de

maximă noutate, abia primite din străinătate, pentru care se cheltuiau sume

considerabile. Promenada nu era doar un mod de petrecere a timpului liber, dar

6Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011, p. 25. 7 Gheorghe Mangu, Amintiri despre Bârlad, în Bârladul odinioară şi astăzi.Miscelaneum,

Bucureşti, vol. I, 1980, p. 728. În continuare vom utiliza prescurtarea B. O. A. 8 Alecu Russo, Iassy et ses habitants en 1840, în Alecu Russo, Scrieri, Bucureşti, 1908, p. 252.

75

şi o feminizare a spaţiului public, în sensul că, cel mai adesea, în jurul femeilor

se concentra întregul ritual. Intra în cutumele sociale ca o damă să se plimbe la

şosea cel puţin de două ori pe săptămână. Femeile purtau toalete strălucitoare şi

bijuterii care frapau prin numărul şi valoarea lor. Bărbaţii nu se lăsau mai

prejos, purtând elegante şi scumpe costume civile sau uniforme militare de gală.

Toate acestea erau etalate cu ostentaţie, în ciuda prafului stârnit de trăsuri.

Pentru o parte însemnată a societăţii şi cu precădere a clasei mijlocii - mai puţin

apetentă la lucruri de bon-ton, plimbarea era evenimentul cel mai important al

zilei, aşteptat cu nerăbdare şi pregătit din vreme, după cum aflăm din sursele

timpului: „Localnicii, în special femeile, au o slăbiciune atât de mare pentru

această plimbare, încât nici un fel de urgenţă nu-i poate face să renunţe; a nu lua

parte la plimbare ar însemna pentru ei o mare amărăciune. Toate doamnele, în

special cele din clasa de mijloc, aşteaptă cu nerăbdare îndrăgita plimbare,

pentru care se gătesc ca pentru bal”9.

Nerăbdarea poate fi pusă, desigur, pe seama satisfacţiilor pe care le

furniza plimbarea, dar şi a faptului că cei care doreau să iasă la plimbare

trebuiau să se conformeze unui program zilnic, fixat de convenienţele sociale,

dar depinzând şi de anumite necesităţi administrative, aleile folosite şi în scop

de promenadă trebuind, în prealabil, stropite vara şi curăţate de zăpadă iarna.

Astfel, în programul cotidian al protipendadei de la începutul veacului al XIX-

lea, plimbarea de după-amiază era frecvent urmată de vizite amicale sau de

complezenţă care ţineau până noaptea târziu.

Plimbarea la Şosea, cu boschetele unde perechile amoroase strâns

înlănţuite – depăşind strictele convenienţe sociale ale vremii –, unde se legau şi

se desfăceau dintr-o ocheadă căsătorii în eterna simfonie a dragostei, era la fel

de populară ca şi astăzi. Colţul vegetal al grădinii constituia şi constituie un

adevărat rai pentru anumiţi citadini – ale căror intenţii clar şi bine stabilite –, nu

pot fi eludate, cu excepţia celor ce rămân nepăsători la poezia naturii şi a

refugiului şi care se delectează cu spectacolul mulţimii şi al conversaţiei. Tot

acest spectacol se desfăşura de-a lungul Străzii Mari şi, implicit, de-a lungul

renumitelor bulevarde: Elisabeta, Palade şi Regală.

Prin structura sa aparent haotică, aleile întortocheate şi vegetaţia pe

alocuri abundentă, care obturează perspectiva, grădina este o oază de linişte şi

solitudine, mediu apreciat de unii – îndrăgostiţi, poeţi -, dar detestat de alţii. În

consecinţă, ea nu oferă societăţii cadrul ideal de coagulare, socializare şi

reprezentare publică pe care i-l pune la dispoziţie promenada. Pentru corijarea

acestor carenţe, s-a abdicat de la canoanele arhitecturii peisagere, în care

deschiderile picturale aveau prioritate, fiind concepută ca o sală de spectacol

în care publicul să se poată admira din cât mai multe unghiuri şi zone ale

grădinii. Luând în consideraţie afluxul de vizitatori, arhitectul a conceput două

9 Pagini inedite despre Bucureştii anului 1833, în „Revista Arhivelor”, anul XII, nr. 1, 1969, p.

274.

76

alei pentru promenadă; aleile din centrul grădinii se intersectau perpendicular,

pentru ca lumea să se poată vedea, iar o serie de spaţii au fost lăsate deschise

sau înălţate, cum este cazul Pavilionului de muzică, pentru a permite

perspectiva asupra publicului10

.

În programul cotidian, plimbarea are un loc bine determinat, ocupând un

interval orar plasat între siestă şi căderea întunericului, singurele variabile care

interveneau în configurarea acestui orar fiind ciclurile climatice. Indiferent de

ora zilei sau a nopții ori de programul mai riguros sau mai lejer al trecătorului,

îngăduia mici plăceri și capricii de moment: drumul la servici era adesea însoțit

de aroma unei băuturi răcoritoare, cu iz alcoolic ori nu, de la vreo braserie, iar

acel înapoi către casă, la orele târzii ale după-amiezii, trecea mai întâi fie printr-

o cafenea cu atmosferă intimă, la club, ori prin saloanele unui restaurant, unde

clientela se putea delecta cu meniuri pentru orele dimineții, prânzului,

amurgului și nopții11

. Dacă plimbarea era în familie ea putea avea ca finalitate

oprirea la un spectacol de teatru, varieteu ori cinematograf.

Publicul ce ieşea la promenadă mergea într-un ritm imprimat atât de

aglomeraţie, cât şi de necesitatea de a putea privi societatea sau chiar de a

conversa în trecere. Cu excepţia străinilor, peisajul sau monumentele, destul de

puţine de altfel, nu atrăgeau în mod deosebit atenţia celor ieşiţi la plimbare.

Punctele principale de interes, spre care se îndreptau mulţimile erau rondurile

care delimitau fie capetele unor tronsoane de promenadă, cum era rondul din

Grădina publică din jurul havuzului şi, ulterior, a bustului lui George D. Palade,

fie finalul promenadei, cum era cel de la capătul Străzii Regale din dreptul

Parcului Domneasca, ori Parcul cel mic de la Casa Naţională. Cuplurile se

roteau în jurul acestor ronduri sau mergeau în sus şi în jos de-a lungul aleilor,

respectându-se, de obicei, un singur sens. În amintirile bârlădenilor au rămas

celebrele bătăi cu flori ale doamnelor, aflate în trăsuri şi, ulterior, în automobile,

din timpul plimbării de-a lungul bulevardului, mai sus amintit, sau de la intrarea

în parc.

Indiferenţa mulţimii faţă de amenajări, atenţia fiind concentrată pe

spectacolul promenadei, nu va constitui însă o piedică în calea interesului

autorităţilor sau a membrilor comunităţii de a înfrumuseţa spaţiile publice, din

varii motive, cu monumente. În 1903, Grădina publică va beneficia de un prim

monument, din considerente mai mult electorale decât artistice, dedicat omului

politic bârlădean George D. Palade, inaugurat la 27 mai, dată nefastă pentru cel

reprezentat statuar, ce a decedat în faţa propriei imagini cu ocazia banchetului

organizat festivist de oficialităţi12

. Pe o alee secundară apare, din septembrie

10 M. Proca, op. cit., p. 103. 11 Adrian Majuru, op. cit., 2011. 12 “Răzeşul”, 1926, p. 19. O relatare, a acestui nefericit moment, o avem datorită amintirilor

generalului Constantin Vasiliu Răşcanu: “Remarcarea unui trist eveniment şi în acelaşi timp

înălţător îndemn îmi este şi acum viu în inima mea: era către sfârşitul lunii mai, elev în clasa a

VII-a de liceu, cu cartea de istorie în mână, la umbra pomilor seculari din grădina publică, mă

77

1924, un bust al lui Alexandru Vlahuţă, opera cunoscutului sculptor Ion

Dimitriu – Bârlad, graţie iniţiativei Societăţii Culturale “Academia bârlădeană”

şi a “Ligii pentru drepturile şi datoriile femeilor din Bârlad”, societăţi

reprezentate de poetul George Tutoveanu13

.

Animaţia intensă de pe străzi şi din parc în serile canicularelor zile de

vară, este şi astăzi o caracteristică a urbei. Bulevardul Republicii, fost Regal ori

Palade, Bulevardul Primăverii, fost Elisabeta, fiind saturate în asemenea

momente de o masă amorfă de persoane ce parcurg ritualic zona delimitată de

grădină şi centrul oraşului. De aceea, din pricina aglomeraţiei, existau şi există

intervale orare în care era un adevărat supliciu să străbaţi aceste artere

importante ale oraşului.

II. 1. 3. Balul – sau visul de o noapte

O lume care dansează, trăind din plin farmecul şi bucuria unei

frumoase nopţi de carnaval. Pe vremuri lumea ştia a petrece.

De-a lungul anilor balul a făcut furori în Europa şi în lume, indiferent de

clasele sociale: bal la curte, bal câmpenesc, bal mascat, bal de sală sau bal

republican. Încercăm să redăm măcar o părticică din atmosfera secolului al

XIX-lea și a ceea ce a însemnat „Belle Epoque”.

Obiceiul balului modern a apărut la noi în secolul al XIX-lea, cu

aproximaţie între 1806 şi 1812, când Principatele Române au fost administrate

de armata rusă şi ai cărei ofiţeri, cel puţin din punctul acesta de vedere

adoptaseră moda occidentală. Adrian Majuru în lucrarea, ,,Povestea unei

geografii umane” citând-ul pe Neagu Djuvara, menţionează: ,,În lumea aceasta,

atât de multă vreme lipsită de plăceri, ofiţerii ruşi aduc cu ei două năpaste, două

boli care, de acum încolo, aveau să devină endemice: jocul de cărţi şi

adulterul”14

.

preocupam pentru examen. În grădină la o masă, în apropierea bufetului, erau douăsprezece

persoane între care era şi Gh. Palade, fostul ministru de finanţe, pe care revista “Furnica” de

atunci îl înscria mereu cu numele de “Don Paladu”. Era o masă de oameni politici liberali. Se

ţineau cuvântări. Începuse a vorbi Gh. Palade şi eu şi prietenul meu Gogu Alexandrescu,

curioşi ne-am apropiat de locul unde era masa şi am putut să aud câteva ultime cuvinte

pronunţate de Gh. Palade, după care a căzut mort”. Constantin Vasiliu – Răşcanu, Oraşul natal,

în Şcoala bârlădeană, 1974, p. 95. Vezi şi O. Răşcanu – Gramaticu, op. cit., vol. II, 1998, p.

349. 13 Gh. Vasiliu, op. cit., p. 28. 14Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, p. 106; Apud Neagu Djuvara. Între Orient şi Occident. Ţările Romîne la începutul epocii moderne (1800-1848), Humanitas, Bucureşti, 2006, pg. 116-117 . Din punctul de vedere al călătorilor occidentali orice petrecere chiar cu specific românesc, semăna cu un bal așa cum ne dăm seama din următoarea relatare a contelui Emanuel D’ Antrigues ce trece prin Bârlad, la 7 iunie 1779, și ne prezintă o atmosferă

78

Dar influenţele sunt de fapt mult mai profunde. Desele războaie ruso-

austro-turce, din epoca fanariotă, au dus la succesive ocupaţii ruso-austriece

asupra Principatelor. Musafirii nepoftiţi şi nedoriţi vor aduce cu ei în Principate

o modă nouă, cea occidentală, o limbă nouă, cea franceză, plăceri şi distracţii

noi, baluri, muzică apuseană, jocul de cărţi, o mentalitate nouă, emanciparea

femeii, năravuri bune şi rele, moda banchetelor, pofta de petreceri cu dans şi

băutură din belşug, fără o semnificaţie anume.

Ulterior s-a consolidat cu prilejul ocupației rusești din 1828-1834 și a

celei din timpul războiului Crimeii (1853-1856). Prin Bârlad s-au succedat

atunci armatele turcești, rusești și austriece ,,cu beneficiile implicite”.

Institutorul I. Vasiliu surprinde aceste momente în memoriile sale și redă

documentar atmosfera de atunci: „Nici n-a apucat să zică lumea cuvântul:

Doamne, bine că ne-ai scăpat de ruși și cuconu Gheorghe Tașcă vine la noi și

spune părinților mei că vin nemții. [....] Ocupația rusească a fost bătaia cu

biciul; ocupația nemțească, cum o numea poporul, a fost bătaia cu scorpii.

Dacă ocupația austriacă pentru țărănime era o povară insuportabilă,

pentru boierime această ocupație era un deliciu. Ofițerimea austriacă devenise

pentru boierime, mai ales pentru cucoane, niște adevărați intimi ai familiei.

oarecum fantezistă și bizară, rod al unei imaginații bogate și probabil al lipsei de informație: „În cinstea călătorilor, ocârmuirea găsise de cuviinţă să dea un bal, obligând vreo 20 de fete să vină să danseze forţat în cinstea oaspeţilor; mirându-se de tristeţea dansatoarelor şi mai ales de jalea uneia ce juca şi plângea totodată, domniţei i se spuse că bietele fete erau supărate fiindcă în ziua aceea fiind o mare sărbătoare bisericească, un lăsat de sec (!), obiceiul era ca tineretul să petreacă, iar ele hotărâseră înainte de sosirea noastră, să facă între ele o mică petrecere, pentru care părinţii, lor cheltuiseră şi bani. Dar cum sosirăm noi, cârmuirea crezând că va face plăcere domniţei să le vadă jucând, trimisese poruncă fetelor să vie toate acolo. Trei din ele, pentru că n-au venit îndată, au şi fost întemniţate (!). Celelalte trebuiau să-şi petreacă ziua jucând fără voie şi fuseseră chiar ameninţate că vor fi bătute şi ele şi părinţii lor, dacă ar îndrăzni să se tânguiască domniţei. Cât despre fata care era cea mai mâhnită din toate, cruzimea cârmuirii era revoltătoare. Mama ei murise cu o zi înainte, dar fiindcă era frumoasă, o sileau să joace cu ochii înlăcrămaţi şi cu inima frântă // de durere.

Aflând despre toate acestea, domniţa chemă pe ispravnic şi, pretextând că e obosită şi doreşte să se odihnească, 1-a rugat să trimită fetele acasă. Acestea, bucurându-se foarte mult, s-au dus să petreacă în voie la mica serbare ce-o pregătiseră. Domniţa le trimise fel de fel de băuturi răcoritoare şi o masă bună. Când cheful fu în toi, merserăm cu toţii acolo. Cea care pierduse pe mama sa, se dusese acasă la ea. Domniţa îi trimise de mâncare şi, ştiind că e săracă, îmi spuse să-i dau şi o sută de ţechini (!). în viaţa ei nu văzuse fata atâţia bani, pe care, de altfel, nu i-am dat dânsei, ci tatălui ei pe ascuns, de teamă să nu-i fie luaţi. Petrecerea a ţinut până la miezul nopţii. Iţi jur că mie, care nu pot suferi balurile şi care găsesc că jocurile moldoveneşti seamănă cu ale urşilor (!), mi-a plăcut balul acela mai mult decât mi-au plăcut sau îmi vor place vreodată cele de la Operă. Era atâta veselie. Copilele acelea binecuvântau pe domniţă şi se uitau la ea ca la o zână... Li se părea aşa de ciudat că rangul, demnitatea, puterea să poată fi în mâinile cuiva un mijloc de a face bine... Ea însăşi se bucura, de plăcerea ce o făcea acestor sărmane, făcându-le să uite, pentru câteva ceasuri măcar, marea lor sărăcie. În sfârşit, după ce le-am dat la fiecare câte un mic dar, ne-am întors la gazdele noastre foarte mulţumiţi de ziua pe care o petrecuserăm...”. Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, pg. 295-296.

79

Splendoarea uniformelor, deprinderea jocului de cărți, cochetăriile de dans și de

salon, faptul că erau străini și se recomandau feciori de grafi și de conți, toate

aceste lucruri deșerte înnebunise pe unele femei ale unor boieri, ce se credea

cea mai nenorocită ființă pământească, dacă nu s-ar fi găsit în adorația unui

ofițer graf, sau ofițer conte. Casele boierimii se transformaseră în niște

adevărate saloane de jocuri de cărți, în niște adevărate saloane de picnicuri, în

niște adevărate restaurante de libațiuni, la care ofițerii austrieci erau primii

invitați. Cucoanele, în conversațiile lor, credeau (că își fac n.ns.) o mare

favoare, când ziceau: astăzi am avut la dejun pe graf ofițer X, astăzi la jocul de

cărți pe conte ofițer Y, cutare sau cutare este în relație amoroasă cu ofițer baron

Z”15

.

Dar dincolo de considerațiile critice și realitatea neplăcută a ocupației

străine jocurile erotice sub forma cochetăriile de salon și dansurile la recepții și

baluri combinate cu șarmul și frumusețea bârlădencelor au avut și efecte pe

măsură. Doi ofițeri austrieci cantonați la Bârlad au demisionat din armată și

s-au căsătorit aici: căpitanul de cavalerie Șolț și doctorul maior Șabner. Acesta

din urmă s-a căsătorit cu una din fetele lui Alecu Tuduri. Din această căsătorie a

rezultat Alexandru Șabner Tuduri personalitate marcantă în orașul din a doua

jumătate a secolului – viitor doctor, deputat și senator16

.

Obișnuința acestor baluri era atât de mare că se organizau asemenea

evenimente – la mijlocul secolului al XIX-lea – și pentru copii ca modalitate de

a învăța să danseze și a manierelor de societate: „….Aproape de sfârșitul

carnavalului de iarnă, când copii familiilor de mai sus, împreună și cu mine,

ajunseserăm să învățăm toate jocurile ce se jucau pe atunci într-un bal, dl. Fătu,

văzând că copii săi erau ascultători și aveau multă silință la carte, s-a hotărât să

dea un bal, în care să nu joace decât copii, dintre care eu nu puteam să lipsesc,

și după bal să urmeze o copioasă și aleasă gustare.

Invitații la această petrecere erau familia Lăjescu, Coroiu și toți

profesorii de la gimnaziu. Jocul, sub privegherea celor de mai sus, a început la

ora 8 și a continuat până la ora 12. Fiecare joc se termina în aplauzele de bravo

ale asistenței. După joc a urmat masa, la care au luat parte părinții, invitații și

toți copii”17

.

Orice trecere a domnitorului ori a unei înalte oficialități prin oraș ducea

inevitabil la primiri fastuoase, ospețe, recepții și baluri18

.

Indiferent de modul de realizare și amploare, ele nu se constituiau în

excepții și apanajul boierimii, ci erau elemente ale cotidianului pentru

protipendada orașului din diferite timpuri. Forme de socializare, de relaţionare

15 Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. V, Huși, 1926, pg. 242-243; Pentru contextul

internaţional al războiului Crimeii, vezi şi - Gh. Cliveti, România şi crizele internaţionale.

1853-1913, Editura Fundaţiei “Axis”, Iaşi, 1997. 16Ibidem, p. 243. 17Ibidem, p. 220. 18Ibidem, pg. 244-245 .

80

cu alţii diferiţi, aflaţi pe trepte sociale sau cu alte niveluri de cultură şi educaţie,

moda de salon și a five-o-clock-urilor, balurile – şi ceaiurile dansante de mai

târziu – au stimulat considerabil comunicarea între reprezentanţii aceleiaşi

generaţii ori fiind o punte între acestea.

Despre costumele și fantezia vestimentară sau rigorile etichetei sau a

manierelor în lumea aristocrată se cunosc multe lucruri cu ocazia balurilor.

Importanța lor în viața socială a epocii a fost reliefată și de însuși Principele

Carol, care pe vremea când era adolescent a scris câteva rânduri ce compun o

scurtă povestire și redă atmosfera unui bal și tipul de concurență care se

desfășura prin saloane.

Când prezentul ni se pare prea greu şi apăsător, putem să evadăm în

ireal și să visăm la o viață mai puțin agitată și stresantă a vremurilor de aur

când și petrecerile aveau un ritm al lor propriu cu reguli parcă imuabile.

Balurile, cu vise de început de drum, carnete de bal (ce cuprindeau lista tuturor

dansurilor pentru ca doamnele, cochetele, de atunci să nu uite cui au promis

diversele dansuri ale serii), povești de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au

dus. Nu poți să nu zâmbești, citind numele dansurilor, care erau atunci la

modă: Valse, Quadrile, Polka, Lenciers, Mazurca, Pas quatre, Pas de patineurs

şi celebrul Cotillon compus din: Les Bouqets, Les Arcades, Moulinet etc.

Îţi poți, închipui de asemeni emoţiile stârnite de aceste baluri, sălile

luminate feeric, uniformele sclipitoare de fireturi ale ofiţerilor, fracurile şi

rochiile vaporoase ale doamnelor, ce dădeau un deosebit aer festiv. Pe atunci se

mai păstra încă obiceiul ca în asemenea ocazii, tinerele fete din boierime să

poarte frumoasele noastre costume naţionale.

Forfota inerentă pregătirilor măcina gândurile domnițelor tot anul

dinaintea sezonului de baluri... Premergător intrării în societate a

domnișoarelor, primul dans aducea, de regulă, și primii fiori de dragoste... Dar

la bal... tineretul dansa cu patimă, cu nesațiu, de la fetița care de abia începuse

să umble până la fetișcana care mânca dans cu pâine; de la băiețașul cu

pantaloni scurți până la ,,donjuanul” care-și amaneta paltonul ca să-și

închirieze ,,un costum de seară”. Costumele erau motiv de competiție și

principala preocupare a mondenilor ce nu puteau lipsi de la niciun bal și care

deveneau actori pentru o seară. Convenienţele de societate silesc un om de lume

să meargă la bal, dar nu oricum, ci îmbrăcat în ţinută obligatorie. Spre mijlocul

secolului fracul este obligatoriu pentru domni, rochia de bal pentru doamne şi

mănuşile pentru toată lumea.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a prins

aristocrația în acorduri de Strauss, învârtit în haine scumpe de la Paris și stropit

cu parfumuri franțuzești. Era clar că Orientul pierdea teren în favoarea

manierelor și finețurilor importate din Occident. Pe lângă balurile private, se

organizau numeroase baluri publice, unele găzduite tot în casele particulare,

când nu exista vreo sală publică disponibilă sau când se dorea un fast sporit.

81

Dar cele mai multe baluri publice se desfăşurau în sălile de teatru, datorită în

principal raţiunilor legate de spaţiu.

Pe vremuri lumea ştia a petrece. Iar eleganţa celor de altădată se mai

păstrează doar în fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit şi au

râs ca şi noi, ori mărturii așa cum este aceasta redată de un ziar de epocă:

BALUL SOCIETĂŢII DOAMNELOR ROMÂNE

„Sâmbăta trecută a avut loc la Palatul Administrativ balul anual dat de

Societatea Doamnelor Române din oraşul nostru şi care are ca preşedintă pe M.

S. Regina. Frumoasele saloane ale Prefecturii, luminate a giorno şi aranjate cu

mult gust, erau neîncăpătoare pentru mulţimea elegantă, care-şi dăduse întâlnire

la această petrecere reuşită. Trebuie să recunoaştem cu plăcere că amabilele

doamne, care formează comitetul societăţii, au dat şi de astă dată proba că ştiu

să asocieze cu mult talent utilul cu frumosul şi că au tactul, ca atunci când ne

obligă să contribuim la fapte de caritate, să ne dea în schimb momente de

plăcere, care ne fac să iubim în viitor binefacerea.

Balul s-a deschis la ora 11 la sunetele armonioase ale muzicii

Regimentului 12 „Cantemir” şi numeroasele perechi au început să alunece în

vârtejul valsului ameţitor. S-a dansat cu multă vioiciune şi s-a petrecut

admirabil până când Aurora, cu degetele de roză, începuse să deschidă porţile

cerului. Surprizele de cotilion, confecţionate cu mult gust de către însăşi

membrele societăţii – căci cele comandate nu sosiseră la timp, ca şi anul trecut -

au fost foarte reuşite. Cotilionul a fost condus cu multă îndemânare de domnii

Colonel Naumescu şi Balli.

Din eleganta şi distinsa asistenţă am remarcat pe doamnele Vasiliu-

Cristescu, vicepreşedită a Societăţii, în verde, Dr. Davidoglu în negru, Elena

Eamandi în gri, Portăşescu în mauve, Fogtberg în gri, Colonel Tocineanu în

negru, colonel Steriade în alb cu dantele, Aglae Juvara în chaudron, Colonel

Naumescu în verde perlat, Maria E. Juvara în gri, Ana Drăgănescu în rose

perlat, Gr. Vasiliu în vieux-rose cu dantele, Viola Balli în bleu cu dantele, Ema

Gane în rose cu negru, Căpitan Gheorghiu în verde, căpitan Steriade în bleu,

Pastia în bleu, Maior Harhas în orange, Benedetto di Luca în alb, Dr.

Constantinescu în alb, Mironescu în negru, Stănescu în rose, Moscu în bleu,

Roşianu în negru, Lascăr Davidoglu în negru, Barbu în rose, Vrioni în gri,

Antonescu în bleu, Vorochievici în bleu etc.

Domnişoarele Florica Juvara în rose, Ghica (Vaslui) în alb, Steriade în

alb, Romano în alb, Ghimuş în alb, Clement în alb, Vasiliu în alb, Loulache

Cristescu în alb, Pogonat în rose, Atanasiu în alb, Chiricuţă în bleu, Antonescu

în rose, Davidescu în negru etc.

Fracul şi epoletul erau reprezentate prin domnii Teodor Emandi, E.

Juvara, Gr. Vasiliu, Drăgănescu, Pastia, Simionescu, Paruş, Davidoglu,

Vernescu, Petrescu-Dâmboviţa, Moscu, Albu, Balli, căpitan Roşianu, Nica,

82

Benedetto di Luca, Alexandrescu, Atanasiu, Eremia, Arthur Anastasiu,

Stoenescu, Gâţă ( Focşani), Miciora, Puiu Emandi ( Focşani).

Colonel Tocineanu, Colonel Steriadi, Colonel Naumescu, Maior Harhaş

Căpitanii Gane, Pleşoianu, Dârzetano, Panapol, Gheorghiu, Dr. Constantinescu,

Locotenenţii Cociu, Castano, Margaitopol, Băleanu, Cealâc, Iacovache,

Popovici, Pană, Dobrescu, Nicolau etc.”19

.

Balurile erau un eveniment monden atât pentru protipendadă cât și

pentru locuitorii mahalalelor. Acestea se desfășurau atât în spații publice, cât și

în cele particulare. Fiecare casă, cu pretenții aristocratice își avea stabilită seara

de primire pentru recepții, eventual baluri ori alte evenimente socializante, cel

puțin, o dată pe săptămână. Toate acestea trebuiau să surprindă și participarea

diferitelor notabilități locale. Uneori, aceste evenimente nu aveau altă țintă

decât una “frivolă” legată de “etalarea toaletelor”, dar alteori au avut și caracter

politic ori umanitar20

.

Așa – numitele - ,,Baluri”, cu un pregnant caracter popular, aveau loc

și în mahalale, depășind rolul de divertisment și fiind locuri de socializare.

Reacțiile critice din epocă subliniază faptul că acestea încurajau în subsidiar

potrivit mentalității epocii –imoralitatea. Dincolo de acest aspect, moda balului

mascat făcea o tranziție subtilă spre înlăturarea barierelor sociale, făcând

posibilă o înlăturare flexibilă a diferitelor tipuri de “caste” și tabuuri sociale.

Interesantă, pe alocuri, este și modalitatea de publicitate incipientă, prin

folosirea de afișe colorate, postate în diferite locuri vizibile din oraș.

Persoanele ce se simțeau încorsetate de diferitele tipuri de cutume aveau

posibilitatea să-și afirme în mod incognito personalitatea, chiar pentru un

moment temporar în lungul drum al vieții, ori pentru o clipă cât viața unui

fluture de noapte21

.

Inițial, reticenți la noile tipuri de petrecere a timpului liber, locuitorii

orașului încep să fie atrași de teatru, spectacole muzicale, plimbări prin parcuri

sau pe bulevarde, sport și frecventarea cluburilor. Dacă în cadrul elitei

societății, elementul de modernitate se concretiza disproporționat, în funcție de

educație și modalitatea de adaptare la o Românie ce mereu regăsește în istoria

19 “Bârladul”, 5 februarie 1912; La țară și chiar și în mahalale erau gustate și rămân de bază:

hora, sârba, sau muzica de petrecere. Mai târziu, după primul război mondial, imaginea modului

de distracţie va suferi transformări radicale. Cine voia să danseze mergea la localurile publice.

Cercurile exclusiviste vor cădea în valurile unei democraţii crescânde. Ceaiurile dansante erau

și ele din ce în ce mai prezente. Foxtrotul, conga, tango-ul, cucaracea vor lua locul valsului,

mazurcii şi cadrilului. Domnişoarele vor lăsa, de acum, acasă pe mamiţica lor pentru a se putea

distra în voie. Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p.

361; Romeo Chelaru, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare ștințifico - metodică

pentru obținerea gradului didactic I în învățământ, în mss.), pg.83-84. 20Luminița Moscalu, Cotidian și mentalități în Piatra Neamț (1684-1914). Studiu de

antropologie istorică, Editura Timpul, Iași, 2009, pg. 165-166. 21Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, București, Editura

Compania, 2003, pg. 165-166.

83

trecută, ori din păcate prezentul actual, formele fără fond. Mahalalele păstrau

tradițiile în diferite forme de divertisment, de la horele de sărbători făcute cu

participarea întregii comunități, la diferitele sărbători având conotație

religioasă, sau eventual cele legate de viața familială.

În Bârladul din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-

lea se organizau numeroase asemenea recepții și baluri ce reunea tot ce era mai

select în orașul de atunci, completate cu retrageri cu torţe şi iluminaţie în

centru. Balul recruților, al copiilor, carnavalurile cu măști sunt amintiri.

Cântecul ce chema altădată la bal, acompaniat de aroma de cafea și prăjituri, ce

era cântat de buzele doamnelor: ,,pregătește-ți pantofii, îmbracă-te frumos, că

deja se anunță balul...” nu mai este astăzi decât o simplă amintire.

II. 1. 4. Loisirul sau timpul liber

Prin aceste două modele de petrecere a timpului liber, apanajul cu

precădere al protipendadei, dar nu numai, observăm că modul de petrecere a

timpului liber cunoaşte diferite forme de manifestare ca şi forme diferite de

percepere a acestuia din unghiuri diferite. Concepţia despre timp este totuşi una

integralistă, jucând un rol fundamental în configurarea vieţii cotidiene.

Vedere de epocă

Avem, pe de o parte, distracțiile prilejuite, prin tradiție, de diferite

evenimente din viața fiecăruia, ca de pildă nașterea, botezul, logodna sau

căsătoria, emanciparea și majoratul, dar și de sărbători creștine, zilele sfinților

cărora le purtăm numele, Anul Nou, iar pe de altă parte, de sărbătorile oficiale,

mai vechi ori mai noi, cum ar fi Ziua Națională, 1 Mai, Ziua Femeii, Ziua

84

Tineretului etc. Toate acestea au fost și sunt celebrate anual, cuprinse parcă într-

un calendar cu reguli fixe și imuabile22

.

Grădinile, în special, erau locurile în care bârlădenii petreceau de

Sfântul Gheorghe, Florii, Paști, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Maria ori

Sfântul Dumitru23

. Timpul liber putea fi petrecut, de asemenea, prin intermediul

plimbărilor în diferitele parcuri ale orașului: Grădina publică (unde Duminica

şi de sărbători concerta fanfara militară şi conex se organizau diferite serate,

spectacole, teatru, cinematograf şi alte manifestări având caracter distractiv),

Parcul Domneasca, din centrul urbei, şi Parcul Primăriei situat pe locul unde se

află acum Casa Naţională “Stroe S. Belloescu”.

Dintre toate acestea cea importantă și cu rezonanțele cele mai adânci în

mentalul colectiv era desigur Grădina publică. În centrul acesteia, atestând

persistenţa modelului oriental, potrivit unei relatări din 1857, se afla “un

havuz24

înconjurat de bănci şi grilaje de lemn”25

. Aici în zilele de sărbătoare

sau la sfârşit de săptămână, pe lângă “dulcele vers” al păsărilor, puteau fi

audiate reprezentaţii ale tarafurilor formate din lăutari26

, nelipsiţii lăutari ţigani,

care “cântau la ureche, de inimă albastră”27

, mulţumindu-se cu bacşişurile ce li

se dădeau, sau ale fanfarei militare28

.

Din această perspectivă, Grădina publică moşteneşte modul de conduită

social specific spaţiilor naturale de agrement. Masele populare nu au reuşit să

facă o distincţie netă între locurile naturale de agrement şi cele amenajate. Şi în

pădure, şi în Grădina publică, ele se comportă la fel, într-un mod direct, simplu

şi gregar, debarasate de convenţiile sociale care, în mod obişnuit, guvernează

comportamentul în spaţiile publice moderne. Grădina publică era o creaţie nouă

pe care omul de rând, ignorant, a apreciat-o după educaţia şi sistemul său de

22 Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară, p. 26. 23 Luminița Moscalu, op.cit ., p. 167. 24 Havuz = bazin de apă, descoperit, construit în parcuri, în scuaruri, de obicei cu fântână

arteziană în interior. 25 Dan Berindei, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857-1859), în “Studii şi

cercetări ştiinţifice”, seria Istorie, Iaşi, nr.1-2, 1959, p. 191; Traian Nicola, Bârladul în perioada

Unirii, în B. O. A., vol. I, p. 85. 26 Ibidem. 27 C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878-1884), Editura Eminescu, Bucureşti, vol. II, 1993,

p.135; G. Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București,

1981, p. 237. 28 D. A. Sturdza şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României, Bucureşti, vol. III,

1889, p. 371. Constantin Bacalbaşa ne evocă atmosfera unei astfel de petreceri într-o grădină

bucureşteană: „…toţi se aşezau pe iarbă sau pe pături, şi începeau masa, adică petrecerea în

timpul căreia multe oale cu vin alb sau roşu se goleau. Bărbaţii dezbrăcaţi la jiletcă ori la

cămaşă, femeile cu testemenelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură,

vorbeau deodată ori cântau. […] Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau

să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai damblagii, iar pocnetele oalelor sparte

răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta”, modul de distracţie al bârlădenilor neputând fi

desigur decât asemănător. Constantin Bacalbaşa, op. cit., p. 135.

85

valori. Dovada o reprezintă unele instrucţiuni, cu iz balcanic, impuse în secolul

al XIX-lea în Grădina Cişmigiu: ,,Preumblarea prin gradină este slobodă

tuturor… de la răsăritul soarelui pâna la 10 ceasuri seara, şi în timpul nopţii cu

lună pâna la 12 ceasuri” ”; Dobitoace, precum şi alte sunt poprite cu totul de a

intra în grădină”29

. Pe lângă pavilionul menţionat anterior, un proces-verbal din 7 august

1897 menţionează recepţia altor două pavilioane (a căror necesitate era

susţinută de arhitectul oraşului încă din mai 1894)30

- unul de ploaie şi unul

pentru fântâna din mijlocul aleii principale31

. Dar cel mai solicitat şi mai

important pentru rolul său social a fost “Pavilionul de muzică”. Potrivit

cerinţelor vremii: ,,capela de muzică trebuia să cânte de la un punct mai înălţat

şi de la un loc mai ferit de razele soarelui”32

, comisia ţinând seama în alegerea

locului de faptul că “este atât pentru vederea cât şi audiul publicului”33

.

Cu sau fără Pavilion de muzică, locul tarafurilor de ţigani, din prima

jumătate a secolului al XIX-lea, l-a ocupat mai puţin pitoreasca, dar, în schimb,

mult mai riguroasa fanfară militară. Aceasta avea un program bine stabilit,

pentru beneficiul publicului bârlădean, concertând de trei ori pe săptămână:

marţi, joi şi duminică de la orele 15 la 18, iar în zilele caniculare de la 18 la

2134

. La începutul secolului al XX – lea, responsabil de organizarea unor

asemenea manifestări muzicale era căpitanul Pănculescu, şeful muzicii

militare35

. Pe lângă aceste amenajări permanente, comandamentele sociale

impuneau şi amenajări temporare, cum este cazul unei estrade pentru o tombolă

de binefacere organizată de Comitetul Doamnelor din localitate în data de 26

august 189336

.

Dar parcul public bârlădean nu reprezenta doar spaţiul unor petreceri

populare, cu muzică şi dansuri, ci, după cum am văzut, şi al unor manifestări

29 G. Potra, op. cit, p. 256. Referatul arhitectului oraşului, din 16 decembrie 1880, făcea

următoarea precizare - ,,gardul de la Grădina Publică este cu totul ruinat, şarampoii sunt

putrezi şi chiar au început a cădea mai vârtos cu ocasiunea încât grădina este expusă a fi pradă

vitelor”. D.J.N.A.V., Fond Primăria Oraşului Bârlad, dosar 2/1868, f. 53. Pentru parcul

bârlădean riscurile erau cu atât mai mari, cu cât, una din principalele ocupaţii a târgoveţilor o

constituia creşterea animalelor şi, după constituirea Obştei Bârlad, doar membrii acestora aveau

drept de imaş gratuit. Potrivit “Statisticeştilor ştiinţe” din 1842, la ocolul Târgului este trecut şi

oraşul Bârlad, cu nu mai puţin de 850 de vite de arat, 440 de cai ai orăşenilor şi 180 ai boierilor,

precum şi 1940 de cornorate. D.J.N.A.I., Fond Departamentul din Lăuntru, Tr. 1772, op. 2020,

dos. 1933, f. 31. 30 D.J.N.A.V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 52. 31 Ibidem, f. 58. 32 Ibidem. 33 D.J.N.A.V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 45. 34 “Bârladul”, nr. 37, 1888, p. 2. 35 George D., Dumitru Stoica şi alţii, Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX, în B. O. A., vol. III, pg. 302-303. 36 D.J.N.A.V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 22.

86

publice: exerciţii şi parade militare, diverse solemnităţi, tombole, serate

muzicale, banchete, adunări populare etc. Astfel de locuri aveau, deci, funcţii

multiple, inclusiv cea de coagulare civică37

. În 1912 “Liga Culturală” a făcut un

marş de la “Casa Naţională” la Grădina publică, cu prilejul comemorării

Basarabiei: ,,Cortegiul însoţit de societatea muzicală “Armonia” care a intonate

cântece de vitejie, ajunge la Grădina publică, unde pe o estradă împodobită cu

flori şi steaguri are loc: un serviciu religios, cuvântarea lui Stroe Belloescu,

corul lui Eugen Bulbuc, orchestra şi corul lui V. Buică etc.”38

.

Inovaţiile peisagere şi îmbunătăţirile edilitare de care Grădina publică

şi celelalte parcuri ale oraşului au beneficiat în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea au trebuit permanent să se raporteze la legătura intrinsecă dintre spaţiu

şi rolul său socializant. În anumite momente teritoriul acesteia reprezenta

centrul vieţii sociale a oraşului. Un articol din presa timpului ne oferă

perspectiva asupra unor asemenea momente: ,,Serata veneţiană anunţată şi

amânată de atâtea ori din cauza timpului nefavorabil s-a dat în seara zilei de 10

iulie în Grădina publică din urbea noastră. Luminaţia splendidă, artificiile bine

executate şi ariile frumoase cântate de muzica regimentului nostru au delectat

cu prisosinţă publicul asistent. Am observat cu părere de rău că aşteptările d-lor

Comisari ai Comitetului exposiţiunii Cooperatorilor Români n-au fost

încununate de succes din cauză că foarte puţin public a răspuns la apelul

domniilor lor”39

. Acest episod nu reprezintă decât unul din multiplele

manifestări sociale, cotidiene sau nu, ce se petreceau pe scena arenei publice

oferită de spaţiul generos al parcului citadin.

Inimă a comunităţii locale şi a celei culturale, Grădina publică este

deseori surprinsă ca un tărâm mirific în amintirile foştilor elevi şi oameni de

cultură bârlădeni. Amintirile lui Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi,

coleg cu Vlahuţă, la Liceul Codreanu, sunt deosebit de interesante. Elevii

liceului bârlădean prin anii 1875-1877 grupaţi în jurul lui Vlahuţă, nu cunoşteau

altă distracţie decât cititul cărţilor în afară de manualele şcolare şi plimbările pe

37 În 1857, în anii luptei pentru Unire, parcul bârlădean a devenit o adevărată „tribună” în care

a fost promovat dezideratul naţional al vremii. În acel moment, partida naţională locală a

profitat de sărbătoarea ce reunea potrivit tradiţiei lumea din oraş: ,,pentru a face manifestare

naţională… şi plătind lăutarilor îi sili să cânte Hora Unirii, ce era interzisă la acea epocă de a fi

cântată în locurile publice. Pe la ora 5 p. m., era plină grădina de lume, când iată că apare

Comitetul Unionist la havuz. La auzul fermecătoarelor sunete s-a iscat un entuziasm de

nedescris, în public. Ispravnicul timpului, Alecu Dia, cu slujbaşi ce erau în grădină, au trebuit să

plece prin fundul grădinii, ca să nu fie expuşi mulţimii ce se îmbătase de bucurie. Membrii

comitetului unionist, cu muzica în frunte, urmaţi de mulţime, au venit în centrul oraşului unde s-

au adus vase cu vin şi s-a încins o horă ce a ţinut toată noaptea la lumina putinilor de păcură ce

ardeau şi iluminau sărbătoarea”. Dan Berindei, op. cit., pg. 190-194; Se reedita, astfel, la alte

proporţii, desigur, modelul din 1848 al Marilor Adunări populare de pe câmpiile de la Blaj sau

Filaret. 38 “Liga culturală” (Buletin), Bârlad, nr.2, aprilie – iunie 1912. 39 “Paloda”, nr. 2, 1894, p. 2.

87

aleile din Grădina Publică. În Grădina Publică s-a refugiat Vlahuţă o zi întreagă,

cînd era pe punctul de a isprăvi liceul, pentru a scrie poemul “Dormi în pace”,

corectându-l şi perfecționând-ul. ,,Desigur e grădina cea mai frumoasă din

Moldova” spunea Paul Bujor. Vlahuţă şi Bujor, chinuiţi de nostalgie, s-au

întâlnit la Bârlad în vara anului 1905, au mers în Grădina Publică, plimbându-se

pe toate aleile în căutarea fantomei primei tinereţi40

.

Garabet Ibrăileanu, elevul aceluiaşi liceu, între 1887-1890, şeful spiritual

al societăţii literare “Orientul”, se lăsa furat în amintirile din copilărie şi

adolescenţă, de nostalgia grădinii bârlădene, pe care o considera mai frumoasă

decât grădina din Roman din anii gimanziului. ,,O altă fericire, scrie Ibrăileanu,

era grădina publică mare şi misterioasă ca o pădure, în care am auzit într-o seară

cu lună, după o zi cu ploaie, un flaut dintre copaci, iar în iunie când preparam

examenele ne duceam să învăţăm în pădure la patru dimineaţa”41

.

Alt moment literar al grădinii bârlădene a fost în 1904, când Emil

Gârleanu, George Tutoveanu şi Dimitrie Nanu au luat hotărârea de a întemeia

revista “Făt-Frumos” “după nesfârşite preumblări şi discuţii, pe sub bolţile

prinse de fior ale grădinii publice, într-o primăvară timpurie, scăldată în viorele

şi senin”, cum îşi aduce aminte Tutoveanu într-un interviu publicat în 1928, în

revista “Scrisul nostru”42

. Corneliu Moldoveanu, alt scriitor bârlădean, îşi

aminteşte cum plecau la Grădina publică, Tutoveanu, Nanu, Mândru şi el,

străbătând strada Principală, după ce porniseră de la tipografia Catafany de pe

Ştefan cel Mare, unde coborau la ziarul “Paloda”43

.

Modurile de distracție erau extrem de variate, contemporaneitatea

impunându-și propriile repere pe harta loisirului și al ludicului: curse de cai sau

automobile, călătorii în țară sau străinătate, înotul, tenisul, echitația, spectacole

sportive, teatrul, cinematograful, concertele, velocipedul apoi bicicleta etc.

Plimbările la şosea reprezentau doar una din distracţiile elitei alăturat

promenadei, dar şi a celor din clasa de mijloc care aspirau să fie acceptaţi în

lumea bună şi, câteodată, chiar şi pentru cei din clasa de jos.

De asemenea, cititul unui ziar, al unei reviste, reprezenta şi el o

modalitate de petrecere a timpului liber, fie că se realiza în spaţiul intim al

locuinţei ori în spaţii publice, cum erau cluburile şi restaurantele, ce permiteau

un spaţiu colocvial şi comentarea ultimelor ştiri, mai ales dacă stârneau patimi

electorale. În Bârlad au apărut de-a lungul timpului numeroase publicaţii

abordând diferite orientări politice: “Bârladul”, “Paloda”, “Progresul”, “Vocea

Tutovei” etc. Altele aveau caracter literar, științific ori cele ce reflectau

posibilitățile de petrecere a timpului cum este ziarul sportiv, apărut în 1908,

40 G. G. Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în BOA, vol. I, Bârlad, 1980, p. 52;

Gh. Vasiliu, op. cit, p. 26. 41 Ibidem, p. 53. 42 Ibidem. 43 Ibidem.

88

“Hipodromul”, iar în 1912 își făcea apariția la Bârlad prima revistă

cinematografică din țară. În plus preţul de vânzare al ziarelor şi abonamentele

era rezonabil, mai ales în condiţiile în care acestea încercau să acopere domenii

cât mai variate. Lectura era completată de alte distracţii în cafenele, sălile de

dans ori de muzică, petreceri la restaurant, jocul de cărţi, mai târziu apărând şi

biliardul.

Mai elitiste dar nu mai puţin plăcute, ba chiar dimpotrivă, erau

concertele. Marele maestru George Enescu a concertat de mai multe ori la

Bârlad, peste ani fiindu-i ridicată o statuie în Grădina publică, drept

recunoştinţă (singulară, sub acest aspect, în ţară - sculptor - Ion Vlad -1958)44

.

Putem enumera cu precădere, printre acestea, concertele Principesei Elena

Bibescu, care revenea periodic de la Paris, deşi nu îi era tocmai facil. Aflăm din

presa vremii diferite știri cu rol informativ, dar care stârneau entuziasmul

melomanilor: „Duminică, 24 aprilie 1882, la iniţiativa lui Al. Esarcu, a dat un

concert de binefacere, în Sala Renaşterea”45

. Spre mijlocul lunii martie,

inundaţiile au adus importante prejudicii Bârladului. Apele dezlănţuite, ca de

atâtea ori, provocând importante pierderi, iar prinţesa cu gentilețea ce o

caracteriza, profund impresionată, promite primăriei un concert ale cărui

beneficii să fie date sinistraţilor46

.

Desigur că, pe lângă această mare personalitate, au fost și numeroşi alţi

artişti ce au contribuit la dinamizarea vieţii cultural-artistice bârlădene.

Violonistul Toma Micheru, cu o solidă reputaţie internaţională, se va produce în

faţa publicului cunoscător din urbe, la 13 ianuarie 1886. Feeria sonoră, ca

urmare a unei invitaţii entuziaste, în cadrul unei serate muzicale, s-a desfăşurat

în casele aparţinând lui I. Palladi-Susanu. Aici, vioara boemului Toma Micheru

a fost secondată de pianul principesei Elena Bibescu47

. La 1 martie 1897 marea

soprană Elena Teodorini, aflată în culmea gloriei europene, susţine un concert

la Teatrul Iasculovski… iar orchestra Regimentului 12 Cantemir un concert de

muzică clasică48

.

În afară de saloanele boiereşti, concertele în Bârlad aveau loc şi în

frumoasa Grădină publică, dar mai ales la Teatrul Iasculovski, a cărui directoare

44 Celebrul George Enescu a onorat cu concertele sale Bârladul, în anii 1917-1918, 1923, 1927,

1929, 1936. Ionel Selbinschi, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în Bârladul odinioară şi

astăzi. Miscelaneum, Bucureşti, 1984, ol. III, , p. 288. 45 “Paloda”, aprilie 1882; Apud C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă,

cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008, p. 481. Muzica de cameră a rămas și peste

ani o tradiție în societatea bârlădeană. Peste ani, fostul profesor codrenist, Gh. Neștian,

mărturisea referindu-se la perioada interbelică: ,,Aș putea zice că în casa mea a fost cel dintâi

dar și ultimul cvartet bârlădean. Nici la Iași, cu Conservatorul său nu era organizată muzică de

cameră ca în Bârlad”. Autobiografia profesorului G. Neștian, în B. O. A, vol. II, 1982, pg. 226-

231. 46 Ibidem, p. 486; ,,Progresul”, 20 martie 1883. 47 Apud C. D. Zeletin, op.cit., p. 491. 48 Ibidem, p. 523.

89

fusese o vreme Fany Tardini, actriţa legată de un episod al biografiei lui

Eminescu, în aula Liceului “Gh. Roşca Codreanu”, ori în Sala Renaşterea din

parcul cu acelaşi nume, numită şi „Baraca grecului”, pe al cărei loc, după

dărâmarea ei în 1894, avea să se construiască Pavilionul cu acelaşi nume.

Grădinii i se mai spunea şi „Ţarcul grecului”, deoarece şi ţarcul, şi baraca

fuseseră amenajate de negustorul P. Manzavinatos, care-şi desfăcea aici

colonialele. Design-ul grădinii şi înzestrarea sălii fuseseră asigurate de Jean

Goldhaber. După cum era starea vremii, concertele, conferinţele ori seratele se

ţineau fie afară, fie înăuntru. Potrivit regulamentului “Societăţii pentru

învăţătura poporului român”, redactat şi publicat de profesorul Ion Popescu în

anul 1882, accesul se făcea cu taxă de intrare. Întâi sală, apoi pavilion,

Renaşterea găzduia concertele artiştilor din străinătate ori străini de oraş, cât şi

concertele formaţiunilor de muzică instrumentală şi vocală ale Liceului

,,Gh.Roşca Codreanu”, ale Gimnaziului real Manolache Kostaki Epureanu, ori

ale Şcolii Normale49

.

Ca să ne facem o idee despre intensa activitate muzicală din oraş nu

putem să nu remarcăm desele apariţii, pe diferite scene, ale corului “Armonia”

ori a “Societăţii Filarmonice” (înfiinţate de Eugen Bulbuc), multe dintre ele

având loc în casa (care era un adevărat creuzet al vieţii culturale bârlădene)

profesorului de muzică de la Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu” – Eugen Bulbuc,

precum şi existenţa unui magazin specializat în vânzarea de instrumente

muzicale şi librete50

. În cadrul acesteia din urmă, concertele erau dirijate de

Eugen Bulbuc şi Oscar Hinche. Deseori la aceste concerte îşi dădeau concursul

Maria de Maujoreni (pian) şi, mai ales, Clotilda Averescu (soţia viitorului

mareşal, fost comandant al garnizoanei Bârlad, 1898-1899, n. ns.).

Numărul acestor activităţi cultural-artistice este extrem de numeros,

inventarierea lor nefăcând în sine obiectul lucrării de faţă. Ne-am dorit însă să

reliefăm măcar sumar, impactul acestora asupra cotidianului bârlădean. Dincolo

de aspectul urbanistic precar al unui târg de provincie, animaţia culturală de aici

a stârnit mirarea, admiraţia, uneori dorinţa de ajutor şi chiar de implicare. Sub

acest aspect nu aş da decât două exemple, primele care îmi vin în minte: N.

Iorga – care iniţial în 1906 nu remarcă, cu acribia caracteristică, decât aspectul

vetust al unei aşezări urbane ce seamănă mai mult a sat decât oraş, pentru ca,

ulterior, sentimentele sale faţă de el să se schimbe gradual,51

de la aprecierea

49 Ibidem , p. 533. 50 Traian Nicola, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996, p. 116; Idem, Valori

spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, 1999, p. 368. Acest cor,

“Armonia” și-a creat un bogat repertoriu și clasic cu care a reușit să facă turnee de succes la:

Iași, Galați, Focșani, Vaslui, Tecuci depășind cadrul strict al localității și confirmând calitatea și

valoarea acestuia. Dar, elementul de consacrare națională a fost reprezentat de concertul de la

Arenele Române din București, cu ocazia Expoziției regale din 1906, când a primit medalia de

Aur și Diploma de onoare. “Paloda”, Bârlad, nr. 6, 1906. 51 Apud, C. D. Zeletin, op.cit., p. 537.

90

revistei “Făt-Frumos”, pe care o considera a doua din ţară după revista

“Semănătorul”, la conferinţe susţinute aici, donaţii de cărţi şi sume de bani nu a

fost decât un pas, mic pentru o personalitate marcantă ca Iorga, dar mare și

benefic pentru Bârlad. Clotilda Averescu, un nume aproape necunoscut –

reversul existând doar în asociere cu celebritatea soţului şi sprijinul consistent

acordat culturii berladnice.

Trecerea cuiva pe aici, mai mult ori mai puţin temporară, poate da

naştere la sentimente duale, fie de respingere superficială, fie de ataşament. Un

sentiment inexplicabil, pe care nimeni nu poate să îl definească asemeni dorului

(a cărui definiţie o găsim în dicţionar, dar impalpabil), dar pe care cei atinşi de

virus i-au spus ,,bârlădenită cronică”. Această femeie cultă şi rafinată, după o

scurtă imersiune în societatea bârlădeană, va dezvolta o formă a acestei boli,

fără antidot, medicamentaţia paleativă constând la revenirea frecventă șe de

asociere la diferite activități culturale.

În cele mai mari orașe din țară – București, Iași, Cernăuți, Galați, Brăila

etc., dar și la Bârlad – existau teatre care prezentau uneori chiar și 2-3

spectacole pe săptămână. Activitatea teatrală bârlădeană debutează din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea. Aici au funcționat în decursul timpului mai

multe teatre precum “Iasculowschi”, “Carol” ori simple barăci sau săli, unde

începând cu anul 1860 trupe de actori conduse de M. Millo, Al. K. Robescu,

vasluianul Constantin Tănase etc. au poposit pe diferitele scene bârlădene. Din

lectura presei vremii și afișe putem constata că activitatea teatrală cuprindea cu

precădere turnee ale teatrelor bucureștene sau ieșene, și piesele de amatori ale

liceelor bârlădene52

. În secolul al XX-lea a mai existat un Ateneu Popular și un

Teatru Muncitoresc a căror activitate a făcut posibil ca în anul 1953 să ia ființă

Teatrul de stat “Victor Ion Popa”.

Teatrul “Carol” fusese construit în anul 1915 în locul mai vechiului

teatru “Iasculowschi”53

existând până la un puternic incendiu din anul 193654

.

Din nr. 9 al revistei “Răzeșul” din 1926 aflăm că „în prezent este proprietatea

doctorului Fridman care l-a reparat și îmbunătățit”55

. Denumirea de teatrul

Carol nu se trăgea şi nu avea nici o legătură cu numele regelui Carol, cum s-ar

putea crede, provenind în fapt de la prenumele întemeietorului și anume primul

proprietar - Carol Zisman. Actualmente acolo unde a fost clădirea teatrului se

regăsesc în peisajul urbanistic ruinele Băii comunale.

Dar unde există teatru pot să existe şi alte genuri de spectacole. Iar

teatrul “Carol” cunoscut și ca cinematograful “Carol” devenea periodic gazdă

52 Liceenii diferitele instituții școlare bârlădene au făcut treptat din teatrul de amatori o

adevărată tradiție. În 1905 montaseră cu success la public piesa “Domnul și doamna Popescu”,

iar în 1909 “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Romeo Chelaru, op. cit., p. 94. 53 Aici în 29 decembrie 1906, N. Iorga a susținut o conferință având ca temă “Bibliotecile

publice”. Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A., vol. I, p. 540. 54 “Răzeșul”, nr. 9, 1926. vezi și Romeo Chelaru, op. cit., p. 93. 55 Ibidem.

http://ro.wikipedia.org/wiki/1860

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XX

http://ro.wikipedia.org/wiki/1953

91

nu numai pentru piese de teatru ci şi conferinţe, spectacole de operă, de operetă,

filme sau festivaluri muzicale. De asemenea, cum arta nu aduce întotdeauna

profit sala era închiriată și pentru spectacole din viața cotidiană: nunți, baluri,

festivități, întruniri56

. Presa, mai ales cea interbelică, abundă de informații

privind spectacolele desfășurate aici57

.

Nu putem să nu amintim de spectacolele teatrului “Carabuş” condus de

Constantin Tănase, întemeietorul teatrului de revistă, şi care atunci când erau

jucate pe scena teatrului “Carol” stârneau isterie. Spectacolele lui Tănase sunt

descrise savuros de memorialistul Romulus Boteanu în volumul doi din

“Bârladul odinioară şi astăzi”: ,, ...Sosirea la Bârlad a lui Costică Tănase, care

aducea în trupa sa celebrele actrițe: Nutzi Pantazi, Silly Vasiliu, Natalița

Pavelescu, Elena Burmaz, Mia Apostolescu, înconjurate de un reprezentativ

56 “Viitorul”, din 27 august 1922. 57

Astfel ziarul “Viitorul”, din 27 august 1922, anunţa că teatrul “Carol” a trecut sub o nouă

direcţiune şi va fi renovat în curând: ,,se închiriază pentru nunţi, baluri, festivităţi, întruniri”.

Revista “Graiul nostru”, numerele 4-6 pe 1925 ne semnalau că la teatrul , “Carol” concertează

artiştii de la Opera Română din Bucureşti. Aflăm de aici că Emilia Guţianu şi Costescu Duca au

cântat arii străine din Haydn, Verdi, Gounodsau Rossini dar şi arii româneşti: ,,public cu ovaţii

şi ploaie de flori. Frumoasă sărbătoare a Bârladului”.

La rubrica Însemnări din “Graiul nostru”, numărul 5 pe 1926 se vorbea de turneul trupei

teatrului Naţional din Iaşi în frunte cu V. Ghiţescu şi Sorana Ţopa. Cronicarul pomenea de două

spectacole intitulate ,,Gelozia” şi ,,Cuiburi sfărâmate” şi se spunea că ,,din mulţimea atâtor

trupe care ne-au vizitat iarna asta …este aproape singura care a venit să joace nu să se joace”.

Cronica teatrală din aceeaşi revistă “Graiul nostru”, numărul 7 pe 1926, ne semnala o nouă

piesă jucată la Bârlad, nu ştim dacă tot pe scena teatrului “Carol”, e vorba de ,,Manechinul

sentimental” de Ion Minulescu.

Din numărul următor al revistei descoperim că ,,teatrul “Carol”, proprietate a doctorului

Fridman, în urma reparaţiilor, şi-a deschis porţile. Stagiunea aceasta o va deschide trupa d-lui

Ioan Livescu cu piesa ,,Tartuffe” de Moliere”. O interesantă cronică teatrală ne face G. Ponetti

în numărul 10 pe 1926 din revista “Graiul nostru” relativ la piesa Naţionalului ieşean, ,,Strigoii”

de H. Ibsen jucată la Bârlad: ,,Piesele marelui gânditor scandinav sunt puţin gustate de marele

public de la noi, unde teatrul uşor de reviste ,vodeviluri şi operete face săli pline.Nu ne-a mirat

lipsa ,,intelectualilor” noştri şi nici ,,reţeta” slabă de la casă. Actorii Agata Bârsescu, A. Braeski

şi C. Vernescu au jucat magistral”. Revista îşi continua cronica teatrală şi în numărul 3-4 pe

1927 de unde aflăm că ,,una din piesele slabe care au venit anul acesta în turneu la noi e ,,Mitu

boerul” o comedie de moravuri de Barbu Alinescu”. În acelaşi număr al revistei este lăudat

festivalul artistico-literar dat de elevii codrenişti la teatrul “Carol” în martie 1927. Comentatorul

descria evoluţia orchestrei liceului condusă de maestrul Şerbănescu ,corul condus de profesorul

E. Bulbuc şi comedia lui Moliere jucată tot de liceeni şi intitulată ,,Vicleniile lui Scapin”. Din

ziarul “Veacul nostru” din 1 iunie 1934 aflăm de o serbare şcolară dată la teatrul “Carol” de

către Liceul de fete “Iorgu Radu” cu scopul de a strânge fonduri pentru trimiterea la băi a

elevelor sărace. După imnul regal a urmat corul cu cântece naţionale, apoi dansurile şi în final

filmul cultural ,,Regele copiilor”.

O şezătoare care s-a dat la teatrul “Carol” cu sprijinul societăţii literare “Academia

Bârlădeană” este semnalată în revista “Scrisul nostru” numărul 9-10 din 1930. S-a recitat din

scriitorii: Nedelea, Tutoveanu, Cozma iar trioul de vioare şi violoncel (Saşa, Paloda şi Stoica)

au cântat serenada de Beethoven. Romeo Chelaru, op. cit., pg. 94-95.

92

grup de balerine... constituia în orașul nostru un mare eveniment. [...] De obicei,

Costică Tănase era întâmpinat la gară de toate oficialitățile orașului care, cu

regularitatebla mijlocul nopții, după spectacol, îi organizau un banchet la

Manzavinatos. Dar, până seara la începerea spectacolului, în trăsuri reținute din

vreme de Iancu Braunstein, artiștii principali în frunte cu Costică Tănase plecau

acasă la colonelul E. Boteanu unde coana Lenuța îi aștepta cu vestitele

sărmăluțe moldovenești și cu delicioasele plăcințele poale-n brâu, stropite cu

vin puterea ursului adus direct de la Dealul Mare. Aici se mai organiza și câte-

un pokeraș, în timp ce ofițerii cei mai frumoși ai Bârladului dansau în draci sau

la mare tandrețe pe marile dive, așa ca să țină minte orașul, Bârladul!...”58

.

După spectacolele de revistă, C. Tănase era condus cu fanfara la

Manzavinatos unde, după tradiționalul banchet, cu inima înmuiată actorul

devenit filantropul Tănase dăruia bani pentru biserica din Murgeni sau pentru

școala din Puiești, spre adânca disperare a consoartei59

. Tabloul ne creeză

impresia lecturii unei schițe de Tudor Mușatescu, cu turnee de teatru jucate

aproape gratis pentru ,,invitați”.

Oamenii veneau la teatru sau la concert îmbrăcați elegant; pentru femei

fiind un bun prilej de a-și etala cele mai moderne costume, croite la case de

modă din țară sau străinătate ori la croitorii bârlădeni. La balcon sau în spate, în

zone ce nu permiteau o perspectivă foarte bună, erau rezervate locuri pentru

studenți și pentru cei ce nu aveau dare de mână.

Cinematografia a avut, poate, dintre toate formele artistice, cea mai

rapidă traiectorie ascensională şi, raportându-ne şi la zilele noastre, putem

afirma cu certitudine că procesul de transformare continuă cu aceeaşi uluitoare

viteză. Cu aceeaşi viteză a influenţat cotidianul, mentalităţile, ideea de a petrece

timpul liber şi modul de distracţie. Orice familie respectabilă îşi dorea să

petreacă o seară la cinematograf, excepţie făceau tinerele fete şi eleve, ori elevi

cărora le era interzis categoric, prin regulamentul şcolar şi convenienţe.

Dar cum… fructul oprit este cu atât mai atrăgător, prin diferite

subterfugii se găseau soluţii de a pătrunde în lumea magică… de vis. De la

îmbrăcămintea civilă, utilizarea hainelor părinţilor şi metode de îmbătrânire

prematură nu era decât un pas. Lumea feerică a adolescenţei combinată cu

magia marelui ecran a creat idile, uneori viitoare căsătorii, farmecul artiştilor

făcându-le pe domnişoare să viseze, iar pe tinerii şi băieţaşii ce urcau ori se

strecurau printre garduri să conceapă aventuri şi fapte de eroism. Prima

proiecţie cinematografică din Romania a avut loc pe 27 mai 1896 prin

prezentarea filmelor La Lumière în birourile editoriale ale ziarului de limba

franceză “L'Independence Roumaine” din Bucureşti, unde este organizat și

primul cinematograf de francezul Andre Forese60

; în mai 1897 au fost produse

58 Romulus Boteanu, Titanic Vals, Ramona și Costică Tănase, în B. O. A., vol. II, pg. 857-862. 59 Ibidem. 60 Adrian Majuru, Cum se distrau românii, p. 152.

http://www.edusoft.ro/rol/Romania.php

http://www.edusoft.ro/rol/Bucuresti.php

93

primele jurnale româneşti şi în 1912 a fost prezentat primul film artistic

Independenţa României/Romania's Independence. Cinematograful, cea de a

şaptea artă, inventată de fraţii francezi La Lumière în anul 1895, a devenit o

prezenţă vie şi în spaţiile publice bârlădene după anul 1900, când a început să se

răspândească exponenţial şi în oraşele de provincie. Presa vremii semnalează

prezenţa mai multor săli în Bârlad unde se proiectau filme. Găsim, astfel,

menţionate cinematografele: “Majestic”61

, “Carol”, “Lux” şi “Francez”. Pentru

atragerea clientelei restaurantul Stănică Cojocaru – fost Gabor, îşi făcea o

intensă reclamă, atrăgând atenţia că în fiecare seară oferă potenţialilor clienţi

spectacole cinematografice. Dar această nouă artă vizuală nu era folosită doar în

scop distractiv, ci şi cu valenţe educaţionale, Şcoala Normală şi Liceul de fete

“Iorgu Radu” dispuneau de propriile aparate de proiecţie. În anul 1941 oferta se

diversifică şi se îmbunătăţesc condiţiile prin apariţia mai noului şi modernului

cinematograf “Unirea”, condus de Zamfir Tăbăcaru.

Cum la început filmele erau mute şi alb-negru, spectacolele erau însoţite

de muzică de pian sau trompetă care era destinată să creeze o coloană sonoră, să

confere emotivitate publicului la anumite scene şi să ofere dinamism

episoadelor de acţiune. Printre primele menţiuni din presă (“Viitorul”, 6

septembrie 1919) se numără o reprezentaţie, din august 1919, în beneficiul

Azilului de copii găsiţi “Elena şi Maior Pruncu”. Intrat în graţiile publicului,

care începe să savureze cu entuziasm această nouă posibilitate de distracţie, îl

regăsim ulterior cu un program regulat şi diversificat. Duminica şi lunea rula

frumosul film al casei Pathe-Frères numit ,,Femeia necunoscută”, iar marţi

seria a treia din ,,Ravengar”62

. Tot din același ziar suntem informaţi că

,,publicul amator de cinematograf a început să se plictisească de filmele care se

dau în atâtea serii şi continuări. Aşa că spre beneficiul onor clientelei, ca să

respectăm limbajul de epocă: ,,Direcţiunea a contractat filme noi cu case de

filme din străinătate’’. După cum se poate constata trend-ul contemporan al

continuării filmelor şi serialelor de box-office avea precedent şi în epoca la

care ne referim, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că istoria şi

istorioarele se repetă... şi nu neapărat ciclic. Drept urmare, în 1922 se putea

viziona filmul ,,Instinctul”, în zilele de duminică şi luni, iar în viitorul apropiat

era anunţată o comedie spumoasă ,,trilogia lui Max Linder, succes colosal, două

ore de râs continuu”, ne relatează ziarul “Brazdă nouă”, din 1 decembrie 1922.

Apariția gramofonului, a patefonului și apoi a radioului a reprezentat o

adevărată revoluție în modul de petrecere a timpului liber în cadrul spațiului

privat și de aducere a plăcerii de a asculta muzică în mediul familial. Radioul își

face simțită prezența în oraș după 1925. Primul aparat de acest gen a aparținut

61 Înaintea grădinii - cinema “Majestic” acolo fusese grădina teatrului “Renașterea”. Ulterior la

începutul secolului al XX-lea (cca. 1910) în zonă se construiește clădirea Băncii Naționale.

Actualmente pe acel spațiu se află Hotelul și restaurantul “Premier”. 62 “Libertatea”, 26 septembrie 1920.

94

doctorului Weinfeld, impresionând, nu doar prin deliciile oferite, ci și prin

dimensiunile sale mare cât un garderob și cu zeci de butoane”.

Răspândirea sa a fost rapidă căci pe strada Regală se găsea și un atelier

de reparat radiouri aparținând evreului Blecher. Presa locală ne prezintă o listă

cu o ofertă surprinzător de variată de tipuri și mărci de asemenea produse. Din

“Veacul Nostru”, datat ianuarie 1934, aflăm că la Carol Zisman (strada Regală

78) se vindeau aparate de radio marca: Columbia, Eumig, Schlaub și

Lumophon. Reclama omniprezentă și de... ,,sufletul comerțului”, chiar în

condiții de criză și de război, încerca să influențeze cumpărătorii interesați.

Astfel, conform ziarului “Vocea Tutovei”, 15 noiembrie 1941, constatăm și

existența unor alți comercianți de profil, cum este cazul și al lui Mitică

Munteanu ce deținea magazinul “Universal Radio”, aflat pe strada Regală nr.

62.

Apariția gramofonului, a patefonului și apoi a radioului a reprezentat o

adevărată revoluție în modul de petrecere a timpului liber în cadrul spațiului

privat și de aducere a plăcerii de a asculta muzică în mediul familial. Radioul își

face simțită prezența în oraș după 1925. Primul aparat de acest gen a aparținut

doctorului Weinfeld, impresionând, nu doar prin deliciile oferite, ci și prin

dimensiunile sale ,,mare cât un garderob și cu zeci de butoane”.

Perioada interbelică a adus cu sine o nouă modă și o eliberare de

inhibițiile și tabuurile bunicilor. Odată cu aceasta, mai cu seamă după 1900,

sporturile mai lejere au pătruns treptat în universul distracțiilor, oferindu-le

alternativă și celor care doreau amuzament și relaxare activă: oina, tenisul de

câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, în vreme ce sporturile mai dure (deși

nu avem relatări despre practicarea lor la noi în oraș) precum pugilismul,

atletismul etc., au fost îmbrățișate de toți cei cu spirit competitiv și dornici să

facă performanță63

. Astfel, alte modalități de petrecere a timpului liber,

îndrăgite de generaţiile tinere, erau și activitățile sportive.

În evocările sale, profesorul Gh. Gâlcă menționează că în copilăria sa,

dinainte de 1918, sportul cel pasionant și mai practicat era oina. În fiecare an,

pe 21 mai, se organiza o întrecere între echipele Școlii Normale și cele ale

Școlii de arte și meserii. Competiția era urmărită cu sufletul la gură de întreaga

populație, iar învigătorii ce deveneau adevărate vedete erau aclamați și purtați

triumfal până în oraș64

. Cu prilejul unui asemene meci, din 1910, două

personalități ale culturii bârlădene Iacov Antonovici și Tudor Pamfile au fost

primiți în audiență de ministrul Spiru Haret65

. Un eveniment de excepție în

viața sportivă a urbei a avut loc în 1915, când aici s-au desfășurat lucrările

Congresului anual al Federețiilor române de gimnastică. Cu acest prilej au rostit

63 Adrian Majuru, Cum se distrau românii, pg. 27-28. 64 Gh. Gâlcă, Evocări, în B. O. A., vol. I, pg. 497-500. 65 “Ion Creangă”, nr. 6, 1910.

95

alocuțiuni personalități militare și politice locale precum generalul Năsturel și

prefectul județului de Tutova, Grigore Vasiliu66

.

Ziarul “Sportul”, din aprilie 1924, menționa cu entuziasm activitatea

echipei de fotbal ,,Paloda”67

din Bârlad. Echipa activa din 1921 și a avut

meciuri cu echipe similare din Tecuci și Galați. O altă asociație sportivă,

,,Avântul”, înființată în 1942, dispunea și ea de echipe de oină și fotbal.

În orașul Bârlad, verile au fost întotdeauna toride, iar locurile răcoroase

aveau mare căutare. Un astfel de loc era în curtea Bisericii Eşanu din cartierul

Podeni unde se desfăşurau, cu precădere în vacanţe, multiple activităţi

recreative, cum putem afla din memoriile lui Neculai Costăchescu: „Aici se

făcea sport prin jocuri de: cadril, ogoi, ţicu şi oină într-un spaţiu mai larg, dar pe

un teren viran din apropiere. Se făcea gimnastică la bară şi paralele. Se juca şah

şi table şi se pleca la scăldat, la Păruş, unde am deprins înotul fără mâini, numai

prin activitatea picioarelor. Malul apei Bârladului de pe dreapta era mărginit de

o plajă largă unde se făcea şi plajă. Mai existau asemenea plaje la locurile de

scăldat: la Moara lui Bălan, la Călugăru, la Căldare şi la Ghiolul cel mare.

Acestea erau ştrandurile unde ne bălăceam şi stăteam la SOARE toată vara”68

.

După cum putem observa orașul nu dispunea de un ștrand modern și nici

de locuri special amenajate. Ostroavele și apa râului Bârlad erau suficiente.

Generații diferite, în posturi diferite se puteau bucura în egală măsură de

răcoarea oferită de plăcerea scăldatului. Nu mai conta goliciunea trupului,

pescarii de ocazie ori animalele rătăcite în zonă, cu toții putând să împartă

luciul apei într-o comuniune aproape perfectă. Abia în perioada interbelică își

va face timid apariția costumul de baie și accesoriile pentru plajă: creme

împotriva arsurilor solare, uleiuri aromate, colace și bărcuțe de cauciuc etc.

Desigur că existau şi alte modalităţi de a te spăla şi de a te bucura de

beneficiile apei, dar în condiţii mult mai confortabile. Fie în cadrul locuinţei, fie

la băile publice. În oraş funcţionau două asemenea stabilimente, Diana şi Maria

- ultima aparţinând lui Ioan Manoliu. Prima nu era prea apreciată pentru că

oamenii riscau să ,,răcească”, dar ambele, dincolo de serviciile oferite,

reprezentau şi un spaţiu de socializare, unde puteai să petreci în mod cât se

poate de plăcut câteva momente ale zilei. Oricum, doamnele, în aşteptare, nu

scăpau ocazia de a colporta ultimele noutăţi. Programul pentru partea feminină

era stabilit, lunea şi joia după-amiază. Tot din presă aflăm că pentru o şedinţă la

clasa I se plătea 1,50 lei, iar la clasa a II-a-0,75 bani69

.

De cele mai multe ori îmbăierea se făcea cu regularitate săptămânală,

deși erau și categorii de persoane pentru care baia era un eveniment lunar. Vara

66 Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în loc. cit., p. 541. 67 Aceasta dispunea de un teren pe latura de nord a Grădinii publice, amenajat cu sprijinul

elevilor codreniști a Primăriei și a colectelor publice. 68 Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p. 609. 69 “Bârladul”, nr. 16, 26 aprilie 1889.

96

aceștia puteau să profite de beneficiile râului Bârlad, ori ale unei averse de

ploaie.

În anii puterii populare a fost amenajat și primul ștrand al orașului, însă

baia publică nu a dispărut, mai ales datorită dificultăților în furnizarea apei

calde la domiciliu.

II.1.5. Paradele – sau spectacolul străzii

Pe lângă promenadă, cotidianul stradal cuprindea o multitudine de activităţi

ce presupuneau interacţiunea umană, strada şi spaţiile aferente, dincolo de

aspectul util, fiind prin excelenţă un loc favorizant socializării. Dincolo de

manifestările cotidiene existau şi evenimente având caracter spectacular şi care

trezeau temporar din amorţire provincialul târg moldav. Situat la intersecţia

unor importante artere de comunicaţie oraşul a fost tranzitat, şi nu numai, de

mai marii epocii, inclusiv de personalităţi cultural-artistice ce determinau reacţii

pe măsură din partea oficialităţilor şi a populaţiei.

Cele mai cunoscute şi cu cele mai detaliate relatări se referă desigur la

conducătorii statului: domnitorul Mihail Sturdza,70

domnitorul Grigore Ghica,

70 ,,La anul 1859, ianuarie, soseşte la Bârlad Domnitorul Mihail Sturza venind din ducatul

„Baden - Baden", cu dorinţa de a fi reales Domnitor al Ţării, lucrând contra fiului său, Grigore

M. Sturza, carele, de asemenea, îşi pusese candidatura în Adunarea Ţării de pe atunci -

consemnează preotul Carp Ion: răspândindu-se prin oraş vestea cum că soseşte fostul domnitor

Mihail Sturza, toată lumea însemnată, boieri şi cucoane, negustori şi negustorese, au căutat să-i

iasă în întâmpinare; în acel timp era o petrecere la Crâng şi anume la via cuconului Neculai

Alexă, Frumuzache Fendulea, Gheorghieş Dragu Mamii, Constantin Jemnariu, Dumitrache

Păruş, Manolache Barbu zis Brişcu, Hagi Lazăr, Ion Velea şi alţi negustori fruntaşi, în frunte cu

sfinţiile lor economul Iorgu Chiru şi catihetul Neculai Păun au ieşit întru întâmpinarea

musafirului la Sărăria oraşului, în partea de jos.

Sosind domnul Mihail Sturza, negustorii mai sus notaţi, dimpreună cu preotul Iorgu

Chiru şi catihetul Neculai Păun au scos caii de la trăsura de poştă în care era Domnitorul fost şi

s-au înhămat ei şi aşa l-au condus în gazdă la conu Alecu Sturza. Ceilalţi, obosiţi de petrecerea

de o săptămână ce o făcuseră în via de la Crâng, încântaţi fiind de mirosul şi dulceaţa vinului şi

a muzicilor cele mai vestite de pe atunci, s-au retras fiecare pe la casele lor,

Domnul Mihail Sturza a stat în gazdă la conu Alecu Sturza 3 zile vizitat fiind de

aristocraţia oraşului, în mod de nedescris. La plecare, candidatul la domnie Mihail Sturza a fost

condus ca şi la venire. Adică de negustorii de mai sus care fiind odihniţi după petrecerile pe

care le făcuseră mai înainte la Crâng, iarăşi s-au înhămat la trăsura Domnitorului şi au mers

până în dreptul Grădinii publice.

Domnul Mihail Sturza, drept mulţumire, le-a oferit prin comandierul său, un fişic în

care erau 100 de galbeni. Încântaţi de acest dar, ei iarăşi s-au întors în via de la Crâng şi au

petrecut alte trei zile şi trei nopţi.

În timpul petrecerii reluate, domnul Constantin Jemnariu, vestitul mucalit din oraşul

Bârlad din timpul acela, fără să fie observat de nimeni, se îmbracă cu giubeaua de mătase a

părintelui Iorgu Chiru, puse patrafirul lui după gât, luă bastonul de protopop în mână şi se

aruncă în râmnicul cu peşte. De unde, în cele din urmă, ieşi plin de murdărie şi de apă. Cu

97

caimacamul Vogoride,71

domnitorul Al. I. Cuza şi, ulterior, domnitorul Carol I,

viitorul rege.

potcapul în mână, plin cu peşte viu, ducându-se în casă, în mijlocul celor ce petreceau şi care,

văzându-l, au făcut, vă închipuiţi, mare şi îndelung haz. Numai părintele Iorgu Chiru plângea de

necaz, din cauza giubelei şi a potcapului care arătau aşa cum s-a spus.

Ca să pună capăt supărării preotului, cei de faţă i-au dat cu cea mai mare mulţumire 50

de galbeni din fişicul de 100 primiţi de la fostul domnitor Mihail Sturza. Această veste

răspândindu-se prin oraş a făcut ca multă vreme lumea să nu mai vorbească decât de petrecerea

de la Crâng, rămânând proverbială până în ziua de azi”. Ion N. Oprea, Campanie electorală.

Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim.

III, 2009, p. 16; Idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere, Editura Pim, Iaşi, 2011, vol. I, pg.

205-206. 71 ,,După ce domnitorul Gr. Ghica îşi luase firmanul de aşezare în scaunul Moldovei şi trecuse

prin oraş de la Galaţi şi Tecuci, se anunţase sosirea sa în oraş. La bariera Tecuci i se pregătise

un frumos arc de triumf, împodobit numai cu flori artificiale sau, cum se zicea pe atunci, flori

de târg. Sosirea sa a avut loc cam pe la ora patru de seara; era un timp ploios. Se formase o

călărime de vreo două sute de flăcăi din toate clasele societăţii: ţărani, negustori şi boieri, toţi

îmbrăcaţi în costume naţionale. Această călărime a ieşit înaintea domnitorului la hanul lui

Epure. Domnitorul era într-un cupeu, tras de poştalioane, excortat de o sută de călăreţi înainte şi

de o sută în urmă. Ajuns la arcul de triumf, cortegiul se opreşte, aerul răsună de urale,

domnitorul se scoboară din cupeu, însoţit de un aghiotant, amândoi îmbrăcaţi în uniformă

rusească, îşi scoate şapca din cap, se întoarce şi priveşte mulţimea, făcând în toate părţile

închinăciuni, şi cu glas tare şi cam tremurător zice: „oameni buni liniştiţi, a trecut potopul ! Cu

ajutorul lui Dumnezeu voi cârmui ţara cu înţelepciune şi voi aduce bine la toată suflarea

omenească”.

După ce a terminat cuvântarea către popor, domnitorul cu aghiotantul său s-a suit în cupeu,

având înaintea şi în urma cupeului câte o sută de călăreţi, urmând apoi la rând trăsurile

boiereşti, a apucat pe strada Principală şi a intrat în curtea caselor lui Alecu Sturza, unde

trebuia să fie găzduit. Seara, după ospăţ, a adunat pe toţi boierii din oraş, pe cei mai însemnaţi

neguţători şi un număr de fruntaşi ţărani şi au ţinut cu ei un mare sfat. A doua zi, în zori de

ziuă, a plecat spre Vaslui şi de-acolo spre Iaşi.

În urma Tratatului de la Paris, domnitorul, care părăsise ţara din cauza ocupaţiei ruseşti şi

austriece, se reîntoarce a doua oară în scaunul Moldovei. De astă dată domnitorul pleacă de la

Iaşi la Bârlad, era în timpul verii. Primirea s-a făcut la bariera Iaşi, unde era arcul de triumf. A

fost condus în alai până la casa lui Alecu Sturza, unde era găzduit. După ce s-au făcut recepţiile

şi prezentările obişnuite, s-a suit în cupeu urmat de un şir de trăsuri şi a venit drept la Şcoala Nr.

1 de băieţi.

Ion Popescu, care era directorul şcolii, concentrase pe toţi băieţii în sala dinspre râul Bârlad şi

recomandă băieţilor să fie cuminţi şi să strige ura, când va apare domnitorul. Apare domnitorul,

un om mic la stat, bine făcut, cu o căutătură binevoitoare. În câteva cuvinte spune elevilor

scopul învăţăturii şi le recomandă silinţă şi ascultare. Cere lui Popescu să-i prezinte o carte de

citire şi, după câteva momente, i se prezintă cartea ce se citea pe atunci. El o ia în mâini, se uită

pe prima pagină, trece la a doua, la a treia, până ce ajunge la ultima, fixând câte un moment

ochii la fiecare, încât ţi se părea că vrea să se convingă de conţinutul ei. Pe urmă o închide, o dă

lui Popescu şi zice: „e bună”. Pe urmă se uită din nou la copii, îi priveşte cu drag, parcă nu-i

venea să se mai ducă, apoi pleacă capul, face o mişcare cam silită, zicând: ,,voi sunteţi viitorul

şi fericirea ţării! vă las sănătoşi” ! A plecat ! După ce a vizitat mai multe părţi ale oraşului, între care şi podul de lemn de peste Bârlad, s-a

reîntors la locuinţa lui Alecu Sturza şi a doua zi a părăsit oraşul.

98

Al. I. Cuza, de altfel originar din Bârlad, s-a interesat îndeaproape de oraşul

natal; voia să fie bine informat, prin rapoarte trimise direct de şefii instituţiilor;

uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii. Desigur, nu era un caz

singular, dar avea un statut special pentru domnitor. Numai în 1860 avem două

atestări ale periplurilor bârlădene (la 21 iulie şi în august)72

. Anterior, pe 18

iulie a avut loc o vizită de lucru a ministrului de interne Mihail Kogălniceanu,

unde trece în revistă autorităţile politice, principalele instituţii ale urbei, cu

excepţia protoieriei73

. Tradiţia populară a consemnat în memoria orală, cum,

îmbrăcat în haine obişnuite, cutreiera oraşele, spre a-şi da seama, la faţa locului,

de starea adevărată a lucrurilor, de felul cum vindeau negustorii marfa, în

special alimentele de primă necesitate, dacă măsurau sau cântăreau drept, dacă

agenţii administraţiei îşi făceau datoria. Când trece, în august 1860, prin Bârlad,

Cuza e informat în scris de preşedintele municipalităţii care-i prezintă bugetul

oraşului şi-i arată preţurile medii ale articolelor de primă necesitate: făina,

pâinea, carnea de vacă, lumânările. Un raport scris îi prezintă şi unul dintre

magistraţii locali, indicând stadiul lucrărilor tribunalului, precum şi suma de

bani aflată în păstrarea acestei instituţii74

. Asemenea rapoarte scrise privind

Bârladul mai primeşte Cuza şi la 15 ianuarie 1863.

Potrivit Tratatului de la Paris de la 1856, domnitorul Grigore Ghica s-a retras din domnie şi,

până la alegerea domnitorului de Adunarea Ţării, conform convenţiei din 1853, se numeşte

caimacan Vogoride, un nepot al lui Conache de la Ţigăneşti. În jurul, anului 1857, Vogoride

trece prin oraş. La bariera Iaşi i se pregătise un arc, unde îl aştepta o mulţime de lume. În sfârşit

soseşte. Se dă jos din cupeu. Era îmbrăcat în costum militar turcesc cu obişnuitul fes roş. Pe fes,

pe mânerul săbiei şi pe bumbii de la tunică era semiluna, marca Imperiului otoman. La un mic

discurs ce i se adresează de către unul din boierii prezenţi, el îi răspunde câteva cuvinte, într-o

românească stricată, în vârful limbei, cam cum vorbesc chelnerii greci de pe la cafenelele

greceşti. Se suie în cupeu, urmat de un lung şir de caleşti şi se opreşte la casele lui Alecu Sturza

unde era găzduit şi cu care era în legătură de înrudire, după cucoana Smărăndiţa, soţia lui

cuconu Alecu, căci ea se cobora din familia Conache”. Iacov Antonovici, op.cit, pg. 244-245. 72 Costin Clit, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) – Document inedit, în

,,Academia Bârlădeană”, Nr. 14, trim. I, 2004, p. 15. 73 Ibidem. 74 ,,Până la unirea definitivă a Principatelor, trecerea domnitorului Cuza de la o capitală la alta,

se făcea prin acest oraş. Acest domnitor avea un dispreţ pentru alaiuri, le refuza şi nici nu se mai

încerca să i le facă. Îmi amintesc de o împrejurare. Se anunţase sosirea domnitorului în oraş şi i

se preparase un arc de triumf la bariera Iaşi, unde era o mulţime de lume: oficiali şi notabilităţi

ale oraşului. Cupeul domnitorului se opreşte ceva mai sus de Grădina Publică, cam la cantonul

cu două rânduri a judeţului, unde îl aştepta un escadron de jandarmi călări. Noi, care eram lângă

arcul de triumf şi priveam în sus, vedeam cum călăraşii se reîntorc înapoi şi cupeul

domnitorului în loc să vină spre noi, apucă spre drumul ce trece pe lângă clădirile lui Nastea şi,

călăraşii, care sosiseră, ne spune că aşa a poruncit domnitorul. Ne-am întors toţi cu impresia, că

am căscat gura.

Locul, unde se găzduia domnitorul Cuza, erau casele Costăchescu, ce vin mai sus de

piaţa ocolului de vite. Acest personaj era aghiotant al domnitorului şi prefect al judeţului. După

ce Costache Costăchescu a demisionat din aceste demnităţi şi prefect al judeţului a urmat

Iordache Lambrino, ce era cumnat cu domnitorul, căci ţineau în căsătorie două surori,

99

Cu prilejul primei călătorii prin Moldova prinţul Carol I, venind de Iaşi

prin Vaslui, poposeşte la 25 august/6 septembrie 1866 la Bârlad, prilej cu care

sunt consemnate următoarele: ,,Soarele arzător chinuieşte mult pe călător pe

drumul prăfuit până la Bârlad. Bârladul e un oraş frumuşel, capitala districtului

Tutova; primirea aici ca pretutindeni e nespus de călduroasă, se vizitează

biserica, şcoala şi spitalul, şi la două se urmează drumul printr-un ţinut frumos,

păduros, spre Tecuci...”. Acesta este primul contact al monarhului cu urbea

noastră şi nu cel din anul următor pomenit de I. Antonovici, în atât de utila sa

lucrare - Documente bârlădene, deja amintită. De la acesta toţi scriitorii

ulteriori preocupați de istoria locală, şi nu numai, au preluat informaţia,

omiţând ori neluând în considerare scurta vizită din primul an de domnie75

.

În anul 1867, când oraşul Bârlad a avut onoarea de a-l primi din nou pe

domnitorul Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen, autorităţile locale au decis ca

să fie găzduit la reşedinţa Greceanu, actualul sediu al Protoieriei. La masa

festivă au luat parte şi o serie de personalități locale precum: Manolache

Kostaki Epureanu şi Scarlat Vârnav – devenit ulterior călugărul Sofronie. Cei

doi se cunoşteau foarte bine pentru că studiaseră împreună la Paris şi militaseră

pentru unire. În perioada la care facem referire erau contracandidaţi la alegerile

pentru Camera deputaţilor. Manolache Kostaki Epureanu a profitat de acest

prilej pentru a-şi tachina insistent adversarul politic, amintindu-i de tinereţea

tumultoasă când jucau cancan la Paris în tovărăşia demimondenelor grizete.

Savurosul şi spumantul schimb de replici, potrivit relatărilor contemporanilor,

au înviorat atmosfera spre deliciul asistenţei, poate cu excepţia lui Carol I mai

riguros din fire76

.

Viaţa cotidiană a fost determinată și influențată și de existența

garnizoanei oraşului Bârlad cunoscând dincolo de elementele obișnuite şi alte

aspecte mai interesante și spectaculare. Spre exemplu, ne putem referi la

diferitele manevre militare desfășurate pe raza orașului. Astfel, în baza

Decretului din 28 august 1882, o parte din armata permanentă şi din cea

găzduirea domnitorului se făcea la casa lui Lambrino, ce vine pe Strada Speranţa, la o mică

depărtare de Podul-Roş. De multe ori domnitorul, la ducere spre Bucureşti şi la reîntoarcere

spre Iaşi, se oprea la moşia Banca, proprietate a cumnatului său, mai ales când era să stea o

noapte, ca să se repauzeze; trecerea prin oraş era absolut necunoscută”. Iacov Antonovici,

op.cit., p. 247; vezi în acest sens și Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 399; Elena Monu, Alexandru Ioan Cuza și Bârladul, în

Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sfera, Bârlad, 2008, pg. 134-135. 75 Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), Erc Press, 2011, vol. II, p. 31. 76 ,,În 1867, Vodă Carol când au venit pentru prima oară în oraşul Bârlad, au tras în casele lui

Iancu Greceanu, astăzi aparţinând avocatului M. Cristescu-Vasiliu. La recepţia ce s-a făcut lui

vodă, am luat şi eu parte ca notabil şi fruntaş al comerţului, oprit fiind apoi la Masa Domnească,

ce s-a dat în seara zilei aceleia”. Iacov Antonovici, op. cit., p. 277; C. D. Zeletin, op. cit., p. 534;

Pentru consideraţii prvind familia Greceanu şi casa unde a fost primit domnitorul vezi: Elena

Monu, Casa Greceanu - Actualul sediu al Protopiatului Bârlad, în ,”Păstorul Tutovei”, serie

nouă, Nr. 2, 2009, pg. 26-28.

100

teritorială a fost concentrată între Focşani şi Bârlad, pentru instrucţie şi

manevre, în perioada 20 septembrie - 4 octombrie 1882. Cu această ocazie

oraşul a primit vizita M. S. regelui Carol I, care și-a stabilit aici cartierul

general, a reginei Elisabeta, a episcopului Calinic Dima al Huşilor, a

reprezentanţilor armatelor străine ce au participat ca observatori la manevre.

În onoarea tuturor acestor oaspeţi, la 12 octombrie 1882 s-a dat un

spectacol muzical, urmat de un banchet în grădina şi sala „Renaşterea” (în fapt

după descrierile contemporanilor o simplă baracă), având bineînţeles şi o latură

culinară77

. A luat parte, de asemenea, principesa Elena Bibescu, și episcopul

Hușilor Calinic Dima Ploieşteanul. Slujba religioasă care a precedat festinul s-a

ţinut, în prezenţa cuplului regal, la biserica Sfântul Ilie. Şi cum scrie cu fineţea

sa caracteristică domnul C. D. Zeletin: ,,Puţinele descrieri din presă ale

interiorului barăcii nu redau, totuşi, acea demnitate care, cu siguranţă, o făcea,

vrednică să-l primească pe regele ţării. În privinţa exteriorului, baraca nu era

decât o baracă....”. În orice caz rămâne plăcut impresionat de frumuseţea

doamnelor prezente78

.

De asemenea, o bună impresie au lăsat locuitorilor Bârladului

manevrele militare din septembrie 1894 desfăşurate în zona Bârlad-Crasna la

care au participat regele Carol I şi principele Ferdinand. Deşi oraşul a găzduit

timp de 5 zile 20.000 de militari „nici o nemulţumire nu avem a înregistra”, se

scria într-un ziar local „nici cel mai mic incident, căci, spunem cu mândrie că,

de la general şi până la soldat, s-a observat o perfectă ordine, o delicateţe ce

indică o distinsă cultură”.

Desfăşurarea acestor manevre pe lângă aspectul spectacular al parăzilor,

recepțiilor, banchetelor, balurilor, spectacolului uniformelor ofiţerilor de

diferite grade şi arme, producea înviorarea comerţului local şi înflăcăra

imaginaţia tinerelor domnişoare ce începeau să viseze la o posibilă partidă.

77 Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.). 78 Apud C. D. Zeletin, op.cit., pg. 533-534; O sumară descriere a acestei vizite o avem şi

datorită memoriile unui institutor din acele vremuri: ,,Cu ocazia manevrelor din toamna anului

1882, ce a avut loc în împrejurimile orașului nostru, M. S. Regele, având cartierul pe tot timpul

manevrelor în oraș, a binevoit să viziteze școlile, între care și școala unde funcționam eu,

întovărășit la această vizită, pe lângă alți demnitari, și de ministrul de Instrucțiune publică,

Gheorghe Chițu.

M. S. Regele a vizitat și apus întrebări din diferite obiectele din program la toate

clasele, dar în special la elevii din clasa a IV-a unde funcționam eu în calitate de institutor.

Întrebările ce au fost puse de M. S. Regele au fost asupra istoriei patriei: domnia lui Mihai

Viteazul, din geografie, Țările Române din imperiul Austro-Ungar. Răspunsurile sigure, clare

și precise ale elevilor a mulțumit pe M. S. Regele și domnul ministru al instrucțiunii publice,

care, acesta din urmă, adresându-se către mine mi-a zis „Vei fi decorat din ordinul M. S.

Regelui”.

Domnul ministru al Instrucțiunii publice cu ordinul No. 1831 din 24 februarie 1884 îmi

înaintează brevetul No. 1458, prin care M. S. Regele îmi conferă Ordinul Coroana României în

grad de cavaler”. Memoriu scris şi subscris de Ioan Vasiliu. Institutor onorific, în Iacov

Antonovici, op. cit., pg. 227-228.

101

Dincolo de acestea mai erau şi alte părţi pozitive pentru locuitori. Înainte de

începerea manevrelor în zona Bârladului a sosit un batalion de geniu care „a pus

în bună stare podurile, fântânile ce începuseră să sece şi alte lucruri care puteau

să împiedice executarea regulată a planului de manevre”79

.

O asemenea desfăşurare de forţe şi mai ales prezenţa majestăţii sale

Regele, nu putea să nu intre în atenţia opiniei publice bârlădene şi a presei, care

va aloca pagini substanţiale evenimentului, din care vom face doar spicuiri

pentru a avea o radiografie a evenimentului în epocă: „…Zilele de 20, 21 şi 29

vor rămâne memorabile în amintirea concetăţenilor noştri, în aceste zile peste

20.000 de oameni au fost aşezaţi în corturi în partea nordică a oraşului nostru,

parte ce prezintă o întinsă câmpie, înconjurată la est şi vest de dealuri şi udată

de râul Bârlad.

Joi 22 curent, orele 9 şi jumătate dimineaţa, trenul regal sosise în gara

noastră, aducând pe principele Ferdinand cu toată suita sa şi batalionul I de

vânători. Oraşul era frumos decorat. Lumea compusă din bărbaţi, femei şi copii,

începuse să se adune pe stradă încă de la ora 8 dimineaţă. Prefectul judeţului, dl.

G. Emandi, a dat dispoziţii ca la recepţia principelui, ce a avut în salonul gării,

destul de bine şi cu gust decorat să se vadă o deplină ordine. […]

Toate trupele au fost scoase în ordine în stradă. Principele, după marşul

de o oră făcut pe Bulevardul Elisabeta şi pe străzile Traian şi Principală, ce lega

Gara cu Grădina Publică, soseşte cu batalionul său. Trecerea marţială făcută în

faţa trupelor, a atins sublimul. Muzica şi uralele, ce izbucneau din piepturile a

20.000 de oameni făceau să răsune văile. […] După dejun, porni spre Zorleni,

proprietatea casei regale, unde şi-a aşezat cartierul Princiar.

Seara, toţi generalii şi coloneii din regimente fiind poftiţi la Zorleni au

luat cina împreună cu Alteţa Sa Principele Ferdinand. A doua zi a trecut prin

oraş M. S. Regele, însoţit de principii de Saxa Meiningen şi Coburg”80

.

Acelaşi ziar „Paloda”, din 9 și respectiv 11 mai 1894, preciza, spre

exemplu, următoarele: „Informațiuni. Programul serbării zilei de 10 mai:

I) La ora 10 și jumătate dimineață se va celebra la Biserica Catedrală un

Te deum de către părintele protoiereu al județului, înconjurat de cler, în

asistența domnului prefect de județ și a autorităților civile și militare.

II Sergenții de oraș vor fi așezați pe străzi între Catedrală și străzile

principale.

III Elevii Școlii Normale, ai Liceului și ai Gimnaziului cu drapelele lor, vor

asista la ceremonie în piața bisericească, aranjați de profesori în înțelegere cu

comandantul paradei.

IV După terminarea serviciului divin defilarea și felicitările, se vor primi la

palatul Prefecturii.

79 Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.). 80 “Paloda”, 29 septembrie 1894.

102

V Toate magazinele din oraș, în semn de respect pentru această mare

sărbătoare, până la orele 13 din zi să fie închise.

VI De la orele 3 până la 6 p. m. muzica Primăriei execută diferite arii în

Grădina Publică a orașului.

VII La ora 8 seara muzica Regimentului va face o retragere cu torțe pe străzi

după care, la ora 10, va cânta în centrul orașului, lângă Podul de piatră.

Făcut astăzi 6, Mai 1895, în cabinetul Prefecturii judeţului Tutova.

Prefect, Şutzu

Comandantul Garnizoanei, Lt.- Col. Diculescu.

Primar, N. C. Budu”. 81

.

Şi serialul continuă ... se publică desfăşurarea Zilei Naţionale la

Bârlad: „ Ziua de 10 Mai s-a serbat în orașul nostru în toată splendoarea.

Străzile: Principală, Ştefan cel Mare şi strada Speranța până la Palatul

administrativ sunt decorate cu steaguri tricolore. Pe la orele 10 s_a oficiat un

Tedeum la biserica catedrală Domneasca de Protoiereul judeţului înconjurat

de clerul oraşului, la care au luat parte toate autoritățile civile şi militare,

garnizoana din orașul nostru, elevii școlilor primare şi secundare şi un public

numeros. După terminarea serviciului divin, Grigore Șuțu, prefectul județului, a

primit felicitări în sala de recepție a Palatului Administrativ, din partea

autorităților pentru M.S. Regele, mulțumindu-le pentru aceasta și încredințân-

du-le că va fi interpretul fidel către guvernul M. S. pentru aceste felicitări.

Seara, orașul a fost splendid iluminat când armata, cu muzica în frunte, a

executat retragerea cu torți prin cele mai importante străzi. Focuri bengale și

rachete au fost aruncate din balconul clubului conservator, a cărui inaugurare s-

a făcut chiar în această seară”82

.

Nu exista televiziune şi documentare de arhivă, dar presa o suplineşte în

epocă cu succes prezentându-ne peste ani evenimentul aproape fotografic, cu

toate etapele sale.

Militarii garnizoanei Bârlad au contribuit activ la viaţa comunităţii în

care îşi făceau misiunea. Sărbătorile laice sau creştineşti erau prilejuri pentru

desfăşurarea unor ceremonialuri militare la nivelul oraşului cu: parade, retrageri

cu torţe etc. Totodată, se organizau concursuri sportive, activităţi cultural-

artistice cu un pronunţat caracter educativ. Ei au sprijinit material unele

societăţi de binefacere, cum a fost cea a „Doamnelor Române Bârlădene”83

.

Orice trecere prin urbe a unor personalităţi, mai mult ori mai puţin

marcante, avea drept consecinţă organizarea unor primiri festive, oraşul

îmbrăcând haine de sărbătoare. Din păcate aceştia plecau şi Bârladul se întorcea

la imaginea sa reală, anostă, colbuită sau înnoroiată, după cum dicta vremea şi

la celelalte racile. Pe 20 noiembrie 1889 Bârladul este vizitat de primul

81 “Paloda”, 9 mai 1895. 82 “Paloda”, 11 mai 1895. 83 Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.).

103

ministru, de atunci, G. Gr. Cantacuzino. Ei şi ce? par a spune bătrânii clătinând

uşor din cap. Dar tinerimea se bucură: ,,Nenumăraţii privitori adunaţi pe ambele

trotuare au salutat cu urale zgomotoase. Toate străzile sunt frumos pavoazate cu

drapele tricolore şi ghirlande de verdeaţă, iar din mai multe balcoane doamnele

aruncă flori”84

.

Unul din cele mai spectaculoase evenimente a fost primul zbor aviatic

deasupra oraşului, efectuat de un fiu al său Gh. Negrescu şi căruia i s-a făcut o

primire triumfală la 27 mai 1912. Foştii lui profesori de la Liceul Codreanu au

organizat un banchet la Restaurantul Manzavinatos şi i-au oferit un ceas de

aur85

. A doua zi i-a făcut o demonstraţie de zbor regelui Carol I sosit la Bârlad

de la Iaşi, unde, cu o zi înainte, asistase la dezvelirea statuii lui Al. I. Cuza, din

Piaţa Unirii. Dacă venirea aviatorului Gh. Negrescu a reprezentat o plăcută

surpriză, cea a regelui era cunoscută şi minuţios planificată86

.

84 “Bârladul”, 20 noiembrie 1889. 85 Gh. Negrescu, Amintirile unui pionier al aerului, în B. O. A., vol. III, p. 269; Pentru

informaţii privind personalitatea aviatorului şi evenimentul în sine, vezi: Constantin Chiper,

Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad, 2001, p. 38; Radu Coroamă,

Piese din patrimoniul cultural naţional referitoare la viaţa şi activitatea generalului vasluian

Gheorghe Negrescu, în ,,Acta Moldaviae Meridionalis”, p. 122; Traian Nicola, Valori spirituale

tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, 2003, vol. V, p. 270; Un alt fost

bârlădean pomeneşte de un miting aviatic în 1911, dar nefiind susţinută de nici o altă sursă din

cele cercetate ne permitem să ne exprimăm îndoiala, fiind posibilă o eroare de memorie. ,,Pe

acelaşi câmp (al iarmarocului n. ns.) am fost dus de părinţi la primul miting de aviaţie ce a avut

loc la Bârlad, prin 1911 (???) , cu aeroplane felurite…” . Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, Primele

amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 716. 86 ,,PROGRAMA- recepţiunii Majestătii Sale Regelui în ziua de 28 Mai 1912 la Bârlad: I. La

ora 10 jum. Majestatea Sa Regele va sosi în automobil la biserica Catedrală, unde se va oficia

un tedeum de protoereul judeţului, înconjurat de întreg clerul oraşului, şi cor; II. La ora 11 a. m.

Majestatea Sa Regele va traversa oraşul pentru a merge la căzărmi, unde va inspecta trupele; III.

La ora 12 Majestatea Sa Regele va primi la palatul Administrativ în sala de recepţiune; pe

reprezentanţii naţiunei, autorităţile locale şi cetăţenii judeţului şi ai oraşului, cari vor binevoi a

se aşeza în modul următor: În dreapta intrării: 1) D-nii Senatori şi Deputaţi. 2) Comandantul

garnizoanei. 3) Primarul cu Consiliul Comunal. 4) Clerul. 5) Preşedintele Consiliului judeţean

şi membrii Consiliului. 6) Preşedintele tribunalului cu membrii tribunalului, Judele instructor,

procurorul, Judecătorii de ocol şi toţi stagiarii. 7) Decanul cu întreg baroul avocaţilor, 8)

Administratorul financiar cu şefii de secţie. 9) Corpul medical şi veterinar al oraşului şi

judeţului. 10) Camera de comerţ. 11) Preşedintele comitetului Comunităţii Israelite. 12) Banca

Naţională şi reprezentanţii celorlalte bănci.

La stânga: Viceconsulul Austro-Ungariei, Foştii demnitari şi foştii reprezentanţi ai judeţului şi

oraşului, rugaţi a se aşeza după poziţiunile ce au ocupat. Corpul didactic secundar, normal, şi

primar. Domni şi doamne care doresc a saluta pe Majestatea Sa Regele.

De la Palatul Administrativ Majestatea Sa Regele va porni la gara Bârlad, iar la ora 2.00 va

avea loc plecarea trenului Regal din Bârlad.

Elevii şi elevele şcoalelor, vor fi aşezaţi pe bulevardul Gării, şcoalele de băieţi

ocupând partea dreaptă, iar cele de fete partea stângă a bulevardului.

Prefectul jud. Tutova V. Călinescu”. I. Antonovici, op. cit., pg. 297-298.

104

O inedită, dar nu mai puţin interesantă, este o relatare privind modul în

care trupele ruseşti, staţionate în Bârlad, au ales să sărbătorească ziua de 1 Mai.

Nu vom insista asupra contextului internaţional deoarece el este destul de bine

cunoscut, dar vrem să surprindem o pagină din istoria modernă a oraşului.

Autorităţile române îngrijorate atât de numărul soldaţilor adunaţi cât şi de

lozincile pro-bolşevice strigate, au supravegheat cu atenţie desfăşurarea

manifestaţiei: „Bârlad, 1917, 1 Mai – Dare de seamă din partea brigăzii de

siguranţă, către Prefectura judeţului Tutova, asupra serbării de 1 Mai, de către

armatele ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele învecinate.

Astăzi a avut loc în localitate serbarea zilei de 1 Mai de către armatele

ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele de prin împrejurul oraşului.

La această serbare au luat parte ca la 6000 persoane; ofiţeri superiori,

inferiori, grade inferioare şi soldaţi din diferite arme, cum şi vre-o 30 de

doamne de Crucea Roşie.

Serbarea a decurs în modul următor:

Mai întâi toţi soldaţii cu ofiţerii lor s-au adunat pe câmpul de aviaţie,

unde erau construite trei tribune pentru vorbitori. Încă de la orele 9 dm. au

început a trece în grupuri, purtând steaguri roşii şi plancarde cu diferite

inscripţii ca: „Trăiască republica democratică”, „Vrem pământ”, „Trăiască

Pacea între popoare”, „Război până la izbândă”, „Uniţi-vă muncitori din toată

lumea”, „Să se păzească tânăra libertate ca să nu se piardă” etc. “

La acestă serbare au mai luat parte şi delegaţi din Rusia, delegaţi de pe

frontul Tecuciului şi delegaţi din partea flotilei din Marea Neagră .

La ora 12 a. m. Când toţi soldaţii s-au adunat complet, muzica militară a

întonat rugăciunea pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă, apoi pe fiecare tribună

s-a suit câte un ofiţer, arătând însemnătatea zilei de 1 Mai pentru poporul rus.

Le spune apoi să se aranjeze câte opt soldaţi în rând, pentru a manifesta

prin oraş. Plecând în ordine au parcurs strada Regală, strada Dobranici, Bd-ul

Ferdinand, apoi s-au înapoiat iarăşi pe strada Regală, la locul de unde plecase

pe câmpul de aviaţie. În tot timpul manifestaţiei, soldaţi şi ofiţeri au intonat

cântece socialiste. Fiecare soldat purta pe piept cocarde roşii, iar care ţineau

ordinea, purtau o lenţă albă.

Muzicele militare care era în număr de două, intonau din când în când

„Marsilieza”.

La orele 2 jum. manifestanţii au ajuns la locul tribunelor. Aici au vorbit

40 de persoane: ofiţeri, soldaţi, cum şi un deputat venit din Petrograd. Toţi au

arătat asistenţei însemnătatea zilei de 1 Mai a proletariatului din Rusia, care sub

vechiul regim au fost robi, neavând nimeni o palmă de pământ, muncind din

greu pentru boierii care aveau moşii nemărginite.

Arată că astăzi când poporul rus a recăpătat libertatea, ştie pentru ce

luptă...” 87

.

87 I. Antonovici, op.cit., pg. 298-299.

105

Paradele, defilările, retragerile cu torţe şi chiar manifestaţiile

reprezentau pentru bârlădeni un adevărat spectacol a străzii şi o binevenită

ieşire din cotidian. Oraşul se însufleţea, mulţimile se adunau alături de toţi gură-

cască, pentru a gusta ceva din aerul de sărbătoare ce plutea deasupra oraşului.

Doamnele şi domniţele şi nu numai se arătau impresionate de uniformele şi

ţinuta ofiţerilor, de mustăţile lor falnice şi de întreaga desfășurare a unităţilor

militare din garnizoană. Cum să te poţi opri din a admira uniformele celor din

Regimentul 2 Roşiori: „Soldaţii purtau cizme negre lucitoare înalte, pantaloni

albi cu găetane negre pe pulpe, veston roşu încheiat cu nasturi strălucitori de

alamă în care erau prinse brandenburguri negre, căciuli de iepure cu capace şi

pompoane albe. Mândri în şiruri de câte patru, ţinând în mâna dreaptă suliţa,

având în steguleţe în două culori-alb şi roşu-rezemată în scara şeii”88

.

Mai târziu, în perioada interbelică, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii -

24 ianuarie, a avut loc o defilare spectaculoasă ce a rămas impregnată în

mentalul colectiv şi care merită consemnată măcar pentru ineditul situaţiei 89

.

88 Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, op. cit.. 89 „Trecuse de vreo două săptămâni de la 24 ianuarie cu tradiţionala defilare şi care, pentru că

fusese cu totul ieşită din comun, era încă comentată de bîrlădeni mai ales prin modul în care se

desfăşurase. Dar să v-o povestesc şi pe asta. Fusese un ger de peste minus 25 grade, de crăpau

pietrele, şi totuşi defilarea trebuia să aibă loc. De cum se făcuse ziuă, trupele în frunte cu ofiţerii

ieşiseră din cazărmi, parcurseseră toată strada Regală, mergînd pînă dincolo de Grădina Publică,

pe şoseaua Zorlenilor, unde se reîncolonaseră cu faţa spre centru având în frunte Regimentul 12

infanterie, urmat de Regimentul 10 călăraşi, Regimentul 2 roşiori, şi 23 artilerie, în faţa

trupelor, aşa se obişnuia pe atunci, urmau să defileze elevii şcolilor Codreanu, Normală,

Comercială şi Meseriilor.

Comandantul garnizoanei, generalul Constantin Filiti, chemat urgent în ajun la

Bucureşti, printr-un curier special, l-a însărcinat pe colonelul Emanoil Boteanu, ca cel mai vechi

ofiţer din garnizoană, să primească defilarea trupelor. Coana Lenuţa, nevastă-sa, de dimineaţă

începuse să-1 împopoţoneze cu uniforma de paradă, cu zeci de fireturi, leduncă, rozetele ele la

cizme care sclipeau de te vedeai în ele, şirul întreg de decoraţii şi barete montate la tunică, apoi,

sabia, chipiul şi cu cei doi “cocheri” după dânsul, în trăsura care-1 aştepta afară la locuinţa din

fundătura Nicolae Iorga, astăzi casa Niţu.

În fine ajuns la locul de defilare al cărui punct central se afla lângă chioşcul marelui

florar al Bârladului, Diaconu, montat chiar lângă Podul de Piatră, alături de cinematograful

Majestic. Cu tot gerul de afară, o mulţime de lume era adunată şi pe dreapta şi pe stânga,

veniseră aşa cum se obişnuia pe atunci pe familii, fiecare să-şi vadă odrasla din şcoala cutare

defilând. dar mai ales să vadă- tradiţionala întrecere în prezentare între cele două mari şcoli

Codreanu şi Normală. Mai erau acolo şi fetele, multe-multe fete, parcă ieşiseră cu toatele din

casă. Erau fetele care se dădeau în vînt pe atunci — ca şi acum — după ofiţerime; care după

infanterişti, că erau mai iuţi, care după călăreţi, că erau mai frumoşi, care după artilerişti că

aveau bătaia cea mai lungă. Îngheţ-îngheţ, dar aproape că nimeni nu rămăsese acasă, toată

lumea voia să vadă parada şi stătea ciucure înşirată pe trotuare, de la Grădina Publică până la

Casa Naţională, ba chiar şi mai departe pînă la Cerbul de aur. Mulţimea ţopăia din cauza

frigului, în aşteptare. De cum a ajuns la Podul de Piatră, colonelul Boteanu a observat ostaşii

fanfarelor reunite zgribuliţi, cu ţurţuri la mustăţi şi cu instrumentele sub braţ, suflând în pumni

şi aşteptând ordinul de începere.

106

Fiecare oraş îşi are o trăire proprie, o anumită percepţie a vieţii zilnice şi

a evenimentelor ce ies din strictul cotidian, creând o omogenizare şi sentimentul

apartenenţei la comunitatea locală.

Inerent între locuitorii unui anumit oraş şi respectivul oraş - cel natal sau

locuit mult timp - se stabileşte în timp o legătură intimă, dublu formativă:

relaţia biunivocă dintre orăşean, ca purtător al unei anumite amprente culturale

Aghiotantul i-a raportat colonelului că defilarea trebuie începută imediat deoarece

trupele sunt aproape înghețate. Colonelului Boteanu i-a venit pe loc o idee năstruşnică făcînd

ceea ce nu se mai făcuse niciodată în ţară, a executat cea mai originală defilare. A pus fanfara să

joace pe picioare timp de două-trei minute ca să se dezgheţe şi în loc de marşurile obişnuite, a

dat ordin ca trompeţii şi tobele să execute ,,atacul de război” şi acestea au început: Ra-ta-ta-ra-

ta-ta, ra-ta-ta-ta-ra-ta, ura ! ura !

Noi, elevii, care eram în capul coloanei şi trebuia să deschidem defilarea, am rămas o

clipă descumpăniţi deoarece ceea ce auzeam era cu totul neprevăzut în program. Dar, din rîndul

oficialităţilor a sărit in salturi spre noi profesorul de gimnastică Vasile Bădărău, acela care ne

pregătise pentru defilare şi care cu o voce de tunet ne-a ordonat: „elevi !! mâinile strînse pe

piept, ca pentru pas de alergare, în rînduri ordonate şi în cadenţă, cu onorul la dreapta în pas

alergător, înainte marş ! Ura !!” Şi cu dînsul în frunte, exact ca la război, elevii şcolilor au

pornit ca la atac, strigând cât puteau de tare Ura !-Ura !-Ura ! strigau ostașii, ura! striga plin de

entuziasm publicul de pe trotuare, care flutura pălării, căciuli, batiste şi fulare, ura ! strigau toţi

elevii şcolilor care mai mult ţopăiau decît defilau, făcînd în plus şi ca toţi dracii. Normaliştii,

copii aproape toţi de la ţară.

Începuseră a chiui ca pe văile Tutovei. Ura ! începură a striga oficialităţile şi invitaţii

surprinşi de împrejurare, în timp ce fanfarele cu trompeţii aruncau în văzduh din ce în ce mai

strident acordurile atacului la baionetă: „ra-ta-ta, ra-ta-ta, ra-ta-ta-ta-ta, ra-ta-ta, iar tobele

băteau de spărgeau auzul, astfel că într-o euforie generală, au trecut repede dincolo de aşa-zisa

tribună oficială şcolile, în timp ce lumea uitase de ger şi juca de bucurie pe picioare. Noi elevii,

odată împrăştiaţi, ne-am lipit de marginea trotuarelor pînă înspre drogheria lui Perlmuter, cam

pe la Băcăuanu, să vedem ce va mai urma . Şi ce a urmat a fost o poveste ca de vis.

În fruntea regimentelor aliniate, se aflau glorioasele drapele cu faldurile lucrate în fir

de aur, din care, sfîrtecate de gloanţele duşmanilor în marile bătălii la care luaseră parte,

rămăseseră doar două trei fâşii de care atîrnau cele mai înalte decoraţii ce le fuseseră acordate.

La auzul sunetului trompetelor pentru atac, drapelele au fost înălţate de către majurii „port-

drapel” şi încărcaţi de decoraţii, sus în bătaia vîntului: Munteanu la 12 infanterie, Atanasiu la 2

roşiori, Vasile Ariton la 23 artilerie, iar la 10 călăraşi, Costică Mînzatu de stătea pe la Morile de

Vânt. Cînd colonelul Dumitrescu, comandantul lui 12 Cantemir, care se afla cu trupele în faţă a

auzit goarnele executînd atacul, şi-a dat seama imediat de ceea ce se petrece, a ordonat ostaşilor

să pună baionetele la arme şi cu acestea în poziţie de atac, în pas alergător mărunt şi cu onorul

la dreapta, a dat drumul trupelor cu Ura ! înainte marş !

La auzul comenzii ofiţerii şi-au tras săbiile şi-au trecut rapid cureluşele de la chipiu

sub bărbie, declanşînd în rîndul trupelor un Ura ! general, astfel că într-o jumătate de oră

defilase tot regimentul. Cu celelalte unităţi, treaba a mers mai repede, deoarece călăraşii şi

roşiorii şi-au plasat lăncile ca pentru şarjă şi cu călăreţii aplecaţi pe grumajii cailor, a căror

potcoave aruncau scântei, au trecut ca o vijelie peste Podul de Piatră, în timp ce regimentul 23

artilerie, care încheia defilarea, în galop şi într-un zgomot asurzitor de tunuri alergate, a trecut,

cum s-ar spune cu caii pe burtă. Trebuie să vă mai spun că acest iureş, acest pas alergător de

atac s-a încheiat cu un Ura ! strigat de toate trupele”. Romulus Boteanu, Iarnă grea în Bârlad,

în B. O. A., vol. II, pg. 854-856.

107

specifice locului, şi oraş, ca expresie materială a atitudinii culturale a

locuitorilor săi90

.

II.1.6. Iarmarocul sau bâlciul

Trăsuri săltând pe caldarâmul plin de gropi, case mari cu etaj şi

frumoase, magazine evreieşti, armeneşti, amestec de culoare şi cenuşiu la

poarta Orientului. Iată un aspect al Bârladului de secol XIX.

Un amestec insolit de circ, de negustorie şi tradiţii populare. Eveniment

de excepţie în viaţa socială şi comercială, prilej de amintiri şi reverii pe

parcursul întregului an, îl constituia şi îl constituie încă acest vestit iarmaroc

anual, stabilit din 1863, între 15 şi 29 august. Dispunea de un cu totul alt regim

spaţial în comparaţie față de comerţul cu vite şi cereale, care erau vândute în

cadrul târgurilor săptămânale, în zilele de marţi şi miercuri. Dezvoltarea

comerţului în secolul al XIX-lea a făcut să crească substanţial numărul

iarmaroacelor şi a zilelor de târg. Aproape că nu era proprietar de moşie care să

nu ceară să i se dea prin hrisov privilegii de a avea iarmaroace sau zile de târg

pe moşie. Acelaşi lucru îl constatăm şi în mediul orăşenesc. La o jalbă a

neguţătorilor bârlădeni, din 22 iunie 1835, domnitorul Mihail Sturdza stabileşte

la 10 februarie 1837 patru zile de iarmaroc în cursul anului91

.

Activităţile comerciale erau însoţite de activităţi distractive şi petreceri

populare cunoscute sub denumirea de bâlciuri. Acestea sau altfel numite –

târguri – reprezentau, neîndoielnic, spaţiul public unde se putea vinde tot ce

prisosea în fiecare gospodărie şi se putea cumpăra ceea ce lipsea. Bâlciul în

integralitatea sa nu era numai un loc de negoţ, de distracţii, ci şi un loc de

„socializare”, de schimb de opinii.

Vraja bâlciului aduna şi continuă să adune întreaga populaţie a oraşului

şi a satelor înconjurătoare de la periferie. Paiaţele circului, acrobaţiile, defilarea

femeilor tinere, frumoase, sulemenite din belşug şi pe jumătate dezgolite,

alcătuiau petrecerea numeroşilor vizitatori, ori de alde cască-gură, atât de

familiar românului. Căldura şi praful completau tabloul acestei sărbători

zgomotoase şi cu generoase accente bahice.

Atmosfera era încărcată (de altfel nimic nou că istoria se repetă ciclic) cu

parfumuri de, piei de oaie, bărbaţi asudaţi, cu mirosuri condimentate de mititei

şi usturoi, stropite cu zeama de prună, strugure şi bere. Pe acelaşi loc, eludând

stricte convenţii sociale, se înghesuiau mici burghezi, târgoveţi, ţărani, persoane

din protipendadă şi nelipsiţii alogeni. Să nu uităm atracţiile de tot felul, pornind

de la diferitele maşinării, circul, cele culinare şi mai ales modul de realizare a

90 Rodica Crişan, Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, Editura Paideea, 2004, p. 81. 91 I. Antonovici, op. cit., vol. II, 304.

108

publicităţii (a brand-ului) ce s-a impregnat într-un fel ori altul în mentalul

colectiv. Vedem, astfel, un exemplu în următoarea descriere: se striga „calde

gogoşele, tare-s bunicele, când dai banii pe ele, şi copii fug după ele. Haideţi,

cu 5 bani gogoaşa şi zece bani franzela le dau!”92

.

Veneau aici negustori şi geambaşi din toate colţurile ţării. Se vindeau

haine, diverse produse, cai, vite, oi, capre, porci. Misiţii făceau preţul, treaba se

încheia nu după prea multă tocmeală şi chibzuire, urma adălmaşul şi… ţine-te

băiete ! Mehengiii le mai subtilizau celor chercheliţi chimirul, strângeau bănuţii

sătenilor, geambaşii, speculanţii şi înşelătorii cu glume şi vorbe de clacă; din

când în când un sergent de stradă trecea prin mulţime urmat de păgubaş. Într-o

parte a iarmarocului se întindeau căruţele cu grâu, porumb, fasole, linte, floarea-

soarelui, harbuji, pepeni, struguri timpurii şi câte şi mai câte… Într-o altă parte,

putini de murături, căzi, poloboace şi butoaie de toate mărimile, butoaie mai

ales, deoarece nu cu mult timp după încheierea bâlciului urma culesul viilor

care, altădată, se întindea uneori până la cea dintâi zăpadă. Iarmarocul era un

straniu amestec de miez sătesc şi de periferie orăşenească, de folositor şi gratuit,

de emoţie şi de rutină, de candoare şi de şiretenie93

.

Alte amintiri, alţi ani, dar aceeaşi imagine: ,,Trecem în revistă

„minunăţiile” întâlnite, cârciumi cu tarafuri de lăutari - predominând

acordeonul şi ţambalul, butoaie cu vin, miros de pastramă friptă la grătar,

prăvălii improvizate sub rogojini şi prelate de corturi, cu fel de fel de mărfuri,

ceramică, vase, oale smălţuite, ceaune din aluminiu. Un sector numai cu dogărie

- putini, găleţi, butoaie şi chiar budane sau căzi mari.

Este o hărmălaie de nedescris - drept ca de bâlci. Pocnete (de petarde),

strigăte „Hai, neamule, dă 2 lei şi intră şi vezi femeia şarpe şi viţelul cu 2

capete!”, Păpuşari ce mânuiesc sfori ascunse şi scot ţipete piţigăiate din gura

„Mărioarelor”-, Roata norocului, încercarea puterilor cu barosul sau berbecul de

fontă, zidul morţii, circul cu clovni şi artişti exhibiţionişti, cu o mică estradă la

intrare, pe care evoluează trei dansatoare şi pe lângă care eu, de ruşinea

bunicului, las ochii în jos când văd rochiţele dansatoarelor scurte până în

dreptul genunchilor!

Dar peste toate aceste construcţii improvizate, zboară până în înaltul

cerului lanţurile lui Iuju învârtite de un motor puternic ce alimentează electric

sutele de becuri multicolore ce scaldă noaptea „măgăoaia de lumini, în sunete

de alămuri”. În partea de sud se află iarmarocul de vite - cai, vaci cu sau fără

viţei, oi sau capre. Printre toate aceste animale, foiesc tot felul de „geambaşi

veniţi din toată ţara”94

.

92 Gh. Silion, în mss. 93Nicolaie Dimoftache, Menţiuni bârlădene, în B. O. A.,vol.I, p. 386; Pentru o descriere a

iarmarocului la Bârlad, vezi şi – Romulus Boteanu, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., vol. I,

pg. 558-562. 94Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 6, trim. III, 2004,

p.7.

109

În spaţiul public s-a configurat o istorie, a cărei analiză dezvăluie detalii

interesante despre realităţile timpului. Acesta reprezintă o structură spaţială

difuză, indiferentă la tipul de manifestare urbană ori cel de proprietate.

Caracteristica principală a spaţiului public constă în transmiterea prin

semiologia lor proprie, către locuitorii oraşului, a unor semnale care invită la o

participare in corpore şi afectivă la cotidian95

.

II. 2. Stilul de viaţă - tipologia locuinţelor

II. 2. 1. Habitatul

O incursiune în acest segment al structurilor cotidianului96

înseamnă o

multiplicitate a domeniilor de investigat. Locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia,

modul de manifestare în spaţiul privat şi public ne configurează stilul de viaţă al

locuitorilor oraşului. O casă nu este doar un spaţiu utilitar, ci o adevărată lume,

un cosmos ghidat după propriile legităţi şi cutume, făcând o trecere graduală şi

temporală de la rural la citadin şi de la micro-cosmosul salonului şi al locuinţei

la macro-cosmosul reprezentat de oraş.

Orăşeanul se află situat permanent într-un sistem complex de relaţii cu

oraşul, ce au ca centru social familia, iar ca centru spaţial locuinţa. Ca atare, nu

este deloc indiferent în ce fel locuim. Personalitatea unui oraş nu se face simţită

decât în măsura în care el oferă plimbări în trecut; ceea ce înseamnă că oraşul

trebuie să păstreze întotdeauna o anumită valoare istorică de referinţă, pe baza

căreia să-şi definească firesc viitorul.

Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul din cele mai relevante

roluri în evoluţia oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în

vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului

construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi

viitoare. Nu atât unicatele de excepţie, cât clădirile de rând sunt cele care

determină caracterul unui oraş, prin agregări micro-urbane generatoare de

atmosferă specifică, purtând amprenta unei istorii trăite zi de zi, ceas de ceas97

.

Caracterul de „oraş-grădină” al Bârladului, remarcat în timp de diverşi

călători români şi străini pentru pitorescul vegetaţiei plantate haotic, puţinele

parcuri având o organizare riguroasă fundamental diferit faţă de oraşele

95 Ciprian Mihail (coord.), Artă, tehnologie şi spaţiu public, Paideea, Bucureşti, 2003, p.187. 96 Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1984, vol. I-II. 97 Rodica Crişan, Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, Editura Paideea, Bucureşti, 2004, p.

83.

110

occidentale ale epocii. Spaţiul vegetal generos a determinat un anumit tip de

ordine urbanistică născută spontan şi, dincolo de calitatea locuirii din zonele

rezidenţiale, ca expresie a unei legităţi interioare în care oraşul impune

construcţiilor regulile sale98

.

Iniţial, oraşul a avut un profil scund, dominante fiind casele fără etaj,

consecinţă a folosirii unor materiale puţin rezistente şi a condiţiilor economice,

ca să nu mai vorbim de cele istorice. Invaziile repetate şi distrugerile adiacente

au determinat un anumit profil de construcţie în spaţiul extra-carpatic ce putea

fi reconstituit cu uşurinţă.

Ceea ce întâlneau călătorii străini în peregrinările lor era rareori privit cu

bunăvoinţă şi observaţiile în plan urbanistic sunt pe măsură. Excepţie face

oraşul Botoşani, categorisit drept un “un oraş mare şi însemnat” sau un “orăşel

destul de frumos”. În rest, târgurile din Moldova apăreau prăfuite, cu case

modeste, cu o viaţă economică anemică, localităţi care nu se desprinseseră încă

de lumea rurală, nici prin aspectele edilitare, nici prin cele culturale.99

Dacă, în ciuda lipsurilor edilitare semnalate, călătorii străini îşi exprimă

surpriza - ea trebuie semnalată. Astfel, abatele Boskowich şi cei care îl însoţeau

găsesc la Bârlad “însufleţire şi chiar oarecare belşug”,100

“câteva străzi mai

bunişoare”101

şi case gospodăreşti cu ferestre de sticlă102

. Nu aceeaşi imagine o

păstrează însă contele d’Hauterive (diplomat francez), care remarca numărul

extrem de redus al caselor din piatră sau lemn, marea majoritate a clădirilor

fiind construite din chirpici sau cărămidă.103

Anterior, Elvia Celebi (călător turc

din a doua jumătate a secolului al XVII-lea) ne descrie oraşul aşezat pe un deal

cu râpe format din 200 case acoperite cu şindrilă, scânduri şi cu trestie. Străzile

erau înguste, cu magazine instalate în clădiri joase; în alte uliţe atelierele celor

mai felurite meşteşuguri cunoscute după numele acelora care le practicau:

cizmarii, pe uliţa cu acelaşi nume, uliţa Casapilor, Mungeriei, mahalaua

tăbăcarilor, tălparilor etc.104

.

Chiar şi la sfârşit de secol XIX întâlnim o imagine nu foarte diferită a

modului de construcţie a locuinţelor şi a materialelor folosite. La data de 5

martie 1890 primarul prezenta, cu regret, în Expunerea Administraţiei Comunei

Urbei Bârlad constatarea, că: „puţine din locuinţe se construiesc în cerinţele

98 Ibidem, p. 85. 99 Ileana Căzan, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate, văzută

de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie”,

Număr Special, 2005, p. 4. 100 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne,

Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 189. 101 Ibidem, p. 190. 102 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 357. 103 Ibidem. 104 Haricleea Preda, Bârladul văzut prin ochii călătorilor străini, în Bârladul de odinioară şi

astăzi. C.D.- Rom omologat de M. E. C.T. ca mijloc didactic auxiliar.

111

corespunzătoare igienice, unde şi unde câte una pe la centru, iar în suburbii mai

toate construcţiile se fac din paiante de vălătuci”105

.

Persoanelor cu posibilităţi financiare din oraşul Bârlad, le este

caracteristică, în continuare, tipologia de casă aristocratică (clădiri masive, cu

un singur etaj, construite pe bolţi de formă pătrată sau în cruce, cu patru faţade

asemănătoare, cu intrarea acoperită şi o ornamentaţie în care se făcea simţită

linia clasicismului, barocului, neoclasicimului şi ulterior eclectică), deşi în

număr mic, s-au impus în fizionomia acestui oraş, prin dimensiuni, masivitate,

durată, şi de ce nu, o anumită distincţie arhitecturală, clădiri aparent fastuoase

pentru cei neavizaţi, uneori cu gust, dar ignorând anumite reguli urbanistice106

.

Potrivit recensămintelor în 1832 existau 1714 case, din care 266 aparţineau

boierilor (vaste şi înconjurate de grădini), 11 biserici şi o mânăstire107

.

Clădirile cu etaj au apărut, în special, la începutul secolului al XX-lea şi

în principal în zona centrală a oraşului. O statistică arată că dacă în anul 1898,

existau 3926 de case, în anul 1912, erau 4009 clădiri locuite şi 257 nelocuite.

Dintr-o altă statistică a clădirilor, întocmită pe baza recensământului din 1912,

rezultă că 1057 erau cu o singură încăpere, 1621 cu două încăperi şi 1057 cu

trei. Din aceeaşi statistică rezultă că şi numărul de clădiri ce compuneau o

locuinţă varia în funcţie de starea socială, 2923 dispuneau de o singură clădire,

801 de două, 184 de trei, iar 101 de 4 sau chiar mai multe108

.

Conform surselor documentare disponibile, locuinţa urbană arhaică este

în mod obişnuit aşezată cu faţada principală spre sud şi întotdeauna spre curte.

În majoritatea cazurilor este constituită din subsol (demisol) şi parter. Anexele

gospodăreşti nu fac corp comun cu casa, ci sunt construite izolat, cu excepţia

atenanselor. Indiferent de starea socială a familiei, organizarea spaţiului interior

al locuinţei urbane, cuprinde în general 4-5 încăperi aproximativ pătrate şi

oarecum egale ca suprafaţă (cca. 5x5-5x6 m.) dispuse simetric de o parte şi de

alta a unui spaţiu central relativ îngust şi alungit (corespunzător tindei din

locuinţa rurală, sală de 12-14 mp.), ax transversal al casei şi spaţiu de legătură

între camere, care comunică şi între ele. Spaţiul interior se prelungeşte către

exterior cu un foişor pătrat orientat spre curte şi/sau cu un pridvor relativ îngust-

doar în faţa intrării principale, uneori desfăşurat pe una ori trei laturi mai rar pe

două.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea se modifică orientarea casei,

faţada principală, cu foişor sau pridvor sprijinit pe stâlpi fiind întoarsă spre

stradă. Această nouă orientare determină apariţia unor elemente înnoitoare, mai

ales de ordin decorativ, în legătură cu accentuarea funcţiei reprezentative.

105 Ibidem. 106 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, Primăria Municipiului Bârlad, vol. II,

p.193. 107 Al. Ungureanu, Oraşe din Moldova, Bucureşti, 1980, p. 121. 108 Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p. 185.

112

Faţadele încep să fie realizate în diferite stiluri specifice epocii: baroc, rococo

(nesemnificativ la Bârlad), neoclasic, dar mai ales eclectic majoritar pentru

casele de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Stâlpii de susţinere ai

pridvorului au aspectul unor coloane zvelte din lemn, terminate cu capiteluri

decorate modest şi legate prin arcade simple sau polilobate (casa Tuduri, casa

Bulbuc şi o casă de pe aceeaşi stradă de la numărul 16)109

. În cazul altora (casa

Juvara- cca. 1867) îl întâlnim realizat din cărămidă masivă (1,5x5,5 m.) în stil

neoclasic având capiteluri în stil eclectic, cu o bogata ornamentaţie. Acelaşi

amestec de stiluri îl regăsim, de altfel, şi la alte case de epocă.

Locuinţele târgoveţilor au acelaşi tip de spațiu, dar sunt compuse din

camere mai puţine (2-4) şi mai mici, cu sală pe mijloc şi pridvor deschis pe una

sau mai multe laturi ale casei110

. Aici se impun, pe de altă parte, şi o serie de

diferenţieri. În funcţie de destinaţie şi meseria proprietarului în zonele de densă

locuire din centrul comercial, în partea din faţă se afla prăvălia ori atelierul, iar

în spate ori la etaj locuinţele proprietarilor. Acestea erau construite conform

tipologiei de casă vagon, din lipsă de spaţiu. Acelaşi tip îl întâlnim şi în alte

zone, dar având rolul mai mult de locuinţă, intrarea se făcea prin lateral, prin

curte.

Imobilele boiereşti continuă să fie amplasate în cadrul unor spaţii vaste,

cu faţada spre curte sau stradă şi rareori lipsite de un spaţiu de delimitare faţă de

carosabil (una dintre acestea ar fi fostul Bankoop).

Casele în sine oferă un spectacol curios făcându-se câteodată trecerea de

la cele cu o înfăţişare sărăcăcioasă la altele mai aspectuoase. În funcţie de

poziţia socială şi financiară a proprietarului este mai mult sau mai puţin

dezvoltată, ca număr de încăperi şi suprafeţe. Diversele mărturii descriu casele

vechi: ,,În 1914 toamna, ne-am mutat în Bulevardul Epureanu, 32, în casele lui

Jenică Lupu, cumpărate cu 22 000 lei. Aici am stat boiereşte: patru odăi şi una

de colo-colo, sufragerie, plus două odăi în subsol, una pentru cămară şi alta

bucătărie, beci bun şi mare sub casă, două kioşcuri, unul pentru lucruri şi altul

sufragerie de vară. În fine atenanse etc., plus grădina cu fântână, care avea apă

bună de băut, căreia i-am făcut colac de ciment, apoi erau pomi fructiferi, la

care am adus alţii de la pepiniera cumnatului Georges Lecca, de la Vladnic-

Crasna. Am pus şi viţă-de-vie, fetească, adusă de la Tecuci, 241 butaşi”111

.

Construcţia casei Greceanu a fost realizată pe un teren aflat la 1815 în

,,mahalaua din gios, spre ocolul vitelor”112

. Ea a fost începută de Ioan Greceanu

(1770-1831) şi a fost finalizată de fiul său Neculai (1815-post 1851), încadrân-

du-se în arhitectura specifică Moldovei din secolul al XIX-lea. Casa Grecenilor,

109 Ibidem, pg. 215-216. 110 Rodica Crişan, op.cit., pg. 88-89. 111 Ibidem. 112Gheorghe Ivănescu, Profesorul G. Neştian, trubadurul Academiei Bârlădene. Însemnări

autobiografice, în B. O. A., vol. II, p. 232.

113

durată din cărămidă, pe o temelie din acelaşi material, era compusă din demisol,

unde erau două camere, casa scărilor şi beciul, iar etajul cuprindea şase camere

dispuse de-a lungul unei săli spaţioase. Prin analogie cu reşedinţele boiereşti ale

vremii în casă se intra pe sub o boltă de cărămidă (cum este şi la Palatul

Administrativ), susţinută de stâlpi masivi, acolo unde trăgeau trăsurile pe vreme

rea; mai târziu bolta s-a înlocuit cu un balcon de stâlpi din metal, aşa cum este

şi astăzi113

.

Casa Tuduri, de pe strada Belvedere, devenită Epureanu, 143 (astăzi

numărul 3), a Catincăi Tuduri fusese cumpărată de aceasta, conform dreptului

de preempţiune de la un oarecare Iacob Kimber. Proprietatea dispunea de un

teren de 1500 mp., o casă cu etaj – casa mare – şi casa mică „care servea drept

atenanse. Casa mare, zidită din cărămidă, pe fundaţie din pietre de râu, avea la

parter saloanele despărţite printr-o sală cu lungimea de 5,50 m, şi alte trei

camera mai mici, precum şi o hrubă; lăţimea pereţilor la parter fiind de 0,90 m.

La etaj erau patru dormitoare, separate printr-o camera de zi cu o lungime de 6

m., care servea drept sufragerie. Casa mica, tot din cărămidă, legată printr-un

culoar suspendat de casa mare, cuprindea camerele servitorilor, bucătăria,

toaletele, cuptorul de pâine, ce se situau de-a lungul unui culoar în formă de L.

Aşadar, pe orice vreme, vară sau iarnă, atât stăpânii, cât şi servitorii

circulau numai în interior. Când s-au construit casele, pe la 1840, meşterii au

tăiat dealul de două ori, amenajând trei curţi. Sus fusese plantată via, unde era şi

un chioşc de lemn, care era separat de curtea mică printr-un zid format din patru

rânduri de cărămidă. Peretele de vest al parterului casei mari s-a realizat pe o a

doua intervenţie umană asupra dealului, fapt ce a contribuit la sporirea

rezistenţei casei, fapt dovedit de supravieţuirea după cinci cataclisme cu

magnitudinea ridicată.

Un alt factor favorizant, a fost ideea constructorilor, în distonanţă cu

tradiţia epocii, de a situa beciurile în exteriorul locuinţei principale şi, anume,

unul sub casa mică şi unul sub vie. În faţa casei erau grădini, pomi fructiferi,

nelipsiţii brazi şi nuci, magazii, fântână şi grajdurile pentru trăsurile cu cai114

.

Oraşul Bârlad dispune încă, cu toate vicisitudinile trecutului, de un

important fond construit, ce reprezintă o importantă parte componentă a

patrimoniului local şi naţional. Pentru a înţelege dimensiunile şi semnificaţia

prezentului se impune, din respect pentru cei care au trăit şi au zidit aici,

înaintea noastră – să se păstreze urmele trecutului – singurul element de

comparaţie materială între trecut, prezent şi viitor. A lăsa în uitare sau în

paragină monumentele istorice şi de arhitectură înseamnă a nega trecutul,

inclusiv ştergerea urmelor civilizaţiei create aici de generaţiile dinaintea

noastră.

113 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 380. 114 Elena Monu, Casa Greceanu – Actualul sediu al Protopopiatului Bârlad, în ,,Păstorul

Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, anul 2009, p. 26.

114

Casele aristocrate aveau curţi spaţioase dispunând de case somptuoase,

parcuri, livezi, numeroase dependinţe şi atenanse, cu o arhitectură remarcabilă,

cum erau cele ale familiilor: Greceanu, Cuza, Lambrino, Sturdza, Palade,

Tuduri, Emandi, Juvara, etc.

Din documentele de arhivă se constată astfel, nu numai numărul în

creştere al caselor, cât mai ales rafinarea acestora, unele putând fi considerate

adevărate repere arhitectonice.

Inventarierea caselor reprezintă o altă modalitate de investigare a

perioadei aflată în atenţie. Din fondul construit în perioada la care ne referim,

marea majoritate au dispărut datorită cataclismelor, lipsei de reabilitare şi, mai

ales ca urmare a procesului de sistematizare urbană ceauşist. Unele se mai

păstrează având statutul de monument istoric, iar altele, deşi au importanţă

numai ca urmare a rezonanţei numelor persoanelor ce au locuit acolo, nu

întrunesc condiţiile de clasificare. Datorită imaginilor de arhivă şi documentelor

putem constata care au fost şi o să încercăm să enumerăm câteva dintre ele115

.

Aceeaşi similitudine o întâlnim şi în cazul imobilelor. Privite din

exterior, casele sunt un prim spectacol; văzute din interior, un al doilea. Nimeni

nu poate spune că unul ar fi mai simplu decât celălalt. Nu dispunem de

suficiente date pentru a face o analiză pertinentă asupra modului de decorare a

interiorului. Testamentele, actele de vânzare - cumpărare, donaţiile, falimentele,

memoriile, observarea unor vestigii ce au supravieţuit vremurilor, pot constitui

tot atâtea surse de informare şi reconstituire. Parfumul aparte de epocă, graţia

pieselor de mobilier de secol XIX, nu se mai regăseşte decât arar. Pentru

pasionaţi farmecul design-ului de epocă poate fi regăsit, doar în muzee, case

memoriale, anticariate ori colecţionari.

De-a lungul secolelor mobilierul a evoluat ca o ramură a artei decorative

având stil, calitate şi uzabilitate. Dezvoltarea lui a fost strâns legată de dinamica

istoriei sociale, iar schimbarea modului de viaţă cotidian a dus la crearea unor

noi tipuri. Stilul şi ornamentele folosite reflectă perioada în care a fost lucrată

mobila. Mobilierul era somptuos cu mobile de epocă, covoare scumpe, tablouri,

obiecte de colecţie şi chiar biblioteci.

O incursiune într-un ambient de epocă ne permite un testament (semnat

în data de 20 februarie 1918, la Bârlad) al doamnei Elena Maior C. Pruncu.

Chiar dacă nu sunt pomenite toate elementele de mobilier şi vestimentaţie, ci

doar cele lăsate moştenire, impresionează numărul şi varietatea lor, arătând

potenţa financiară a proprietarei, și putem enumera o listă lungă de obiecte:

lampă pe picior de sticlă verde cu flori de bronz înaltă cu abajur-oglindă stil

veneţian, lavabou de iatac cu oglindă mare, vas garnii cu cireşi de porţelan,

toaletă de nikel cu măsuţa ei, covoare, măsuţă de lemn negru încrustată cu o

placă neagră cu floare albă, două candelabre de bronz, măsuţă de marmură gris

115 Idem, Case şi destine: Tuduri, în ,,Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009,

pg. 2-3.

115

pe picior de bronz, farfurie de metal argintat oval, două teracote (evrei),

candelabru Sèvres, o pereche candelabre şi pendula lor cu garnitură de argint,

bahut (bufet, scrin, n.ns.) de lemn cu bustul lui List, samovar de argint cu un

trepied pentru spirt, samovar de nikel, zaharniţă de argint, oglindă rotundă cu

cadru argintat, paravan pictat pe atlas negru, serviciul de vin, de şampanie,

pomiere de fructe, două statuete pe bronz negru, tablou brodat în salon, tablou

aquarelă semnat -„Voinescu”, tablou semnat - „Voinescu”, tablou pictat -

Floarea Cactus, şi numeroase alte tablouri prin odăi, icoană- Maica Domnului,

o farfurie metal argintat rotundă pentru bucate, albume, flori, şifonier cu

oglindă, lenjeria şi napagiul aflate în dulapuri, scaunele de fantezie, tingiri şi

tacâmuri aferente, lampă de bronz cu picior înaltă, oglinda Psiché, o masă de

lemn incrustată cu motive tot din lemn colorant, măsuţa de lac crém, mesuţă

fantezie având o ţesătură de sârmă, tava de metal oval, canapea de pluş, o

dormeză, perdele, fotolii, cufere, maşină de cafea de argint cu ibricele ei,

lingura de peşte de metal, servici pentru ceai Sèvres etc.116

.

Atmosfera ambientală specifică unui anumit stil de viaţă, din Bârladul

sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, permite perceperea unor

repere interesante ale acelui univers cotidian citadin cu un farmec aparte, în

epocă. Maniera de alegere a unei mobile anume, stilul ei, dispunerea ei în

planimetria imobilului ne poate oferi informaţii relevante pentru diverse

aspecte ale vieţii de zi cu zi a locuitorilor unei astfel de case, statutul social,

situaţia financiară, studii, gusturi, mentalitatea epocii etc.

Conturarea pe baza documentelor a cadrelor ambientale din locuinţe, ce

aveau ca centru al universului cotidian - salonul (sfârşitul secolului al XIX-lea –

începutul secolului al XX-lea), ne permite să analizăm şi diverse aspecte ale

socializării zilnice a locuitorilor. Salonul, considerat un spaţiu privat, deschis şi

socializării, subliniază mai ales acele elemente ce pot evidenţia delimitarea

sensibilă a dublei sale funcţionalităţi, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea: locul de reunire zilnică a unei familii elitiste şi,

totodată, locul de primire a vizitelor, mai mult sau mai puţin oficiale (care

impun nu numai plăceri ceremonial, dar şi respectarea regulilor severe impuse

de etichetă). În funcţie de mărimea imobilului erau şi spaţii cu alte

destinaţii. Departajarea locuinţei a introdus pe lângă salon: sufrageria,

dormitorul bucătăria şi cămara.

Salonul pentru ceai şi cafea a fost considerat mai mult locul destinat

conversaţiilor feminine, pe teme casnice sau mondene, sau pur şi simplu un

refugiu mai intim pentru timpul liber al membrilor familiei. A dispune şi a ţine

un salon este o obligaţie pentru femei, care trebuie să fie atentă la ceremonial, la

alcătuirea asistenţei, la evitarea aglomerării, să-l pună pe fiecare în valoare.

Acestea sunt şi o modalitate de promovare a feminismului, permiţând

doamnelor să participe la diferite modalități de sociabilitate specifice timpului

116 I. Antonovici, op. cit., vol. V, pg. 145-149.

116

respectiv117

. De asemenea cel pentru jocul de cărţi e menit să reliefeze zona de

conversaţie, cu precădere masculină (pe subiecte economico-sociale sau

politice), după servirea mesei. Piese de mobilier specifice unui astfel de cadru

ambiental (sunt cu precădere măsuţa pentru jocul de cărţi şi măsuţa pentru

fumat), alături de obiecte ce pot sugera faptul că muzica avea locul ei bine

marcat în viaţa de altădată, mai ales pentru relaxare şi în cazul seratelor.

Biroul a fost considerat spaţiul de relaxare, prin lectură, dar şi de

rezolvare a problemelor mărunte ale gospodăriei, precum şi a diverselor

activităţi profesionale ce se impuneau atenţiei şi în timpul liber al

proprietarului. Timpul bărbaţilor este acela al vieţii publice, folosirea lui fiind

dictat de ritmul afacerilor şi, eventual, de viaţă politică. Puţini sunt cei care îşi

pot permite să îl regleze după bunul lor plac. Viaţa privată devine portul în care

bărbaţii vin să-şi tragă sufletul după munca zilnică şi solicitările lumii

exterioare. De aceea nici un efort nu este prea mic pentru a face acest port cât

mai armonios cu putinţă. Casa este cuibul, locul în care timpul se opreşte pentru

a face loc fericirii vieţii interioare şi micilor bucurii ale colţului de lângă

sobă118

.

Garnituri de mobilier, în stil eclectic, Émpire, neo-baroc, neo-rococo, ori

derivat din Biedermeier, picturi şi fotografii de familie, obiecte utile sau

decorative, piese de vestimentaţie (definitorii pentru simţul estetic al locatarilor,

dar şi pentru bunăstarea lor materială) toate sunt elemente specifice

interioarelor de epocă.

Spre periferie casele din cartierele Podeni şi Munteni dispuneau, de

asemenea, de terenuri vaste în jurul imobilului, dar având o altă amenajare şi

destinaţie, ele fiind folosite pentru agricultură şi făcând mai mult o tranziţie

între mediul rural şi cel urban. Latrina în cazul în care exista, se găsea invariabil

în exteriorul locuinţei, în curte. Dar sunt şi excepţii pentru clasa mijlocie:

„Cuconul Leon, secretatarul Primăriei şi om cu putere şi vază în oraşul

Bârlad… avea canapea şi pe masa din odaia curată foarte multe lucruri de

artizanat… cutii mici cât palma sau cât o cutie de chibrituri”. Majoritatea

locuinţelor aveau cel puţin 1-2 odăi („Bulgarul alviţar şi bragagiu, ginerele

mamei Profira, locuia aproape, în aceeaşi ogradă, într-o casă cu o odaie şi o

tindă” - Gh. Silion, Amintiri), din care una era ţinută „de curată”, după cum se

vede din textul anterior, dar se puteau întâlni şi mai multe aşa cum rezultă din

anunţurile din ziare, care ne ajută să ne formăm o imagine generală asupra

tipologiei caselor din zona urbană, aparţinând târgoveţilor:

- „De Vânzare casele foste ale d-lui Ion Manoliu din oraşul Bârlad

strada Lascăr Costin compusă din: 3 odăi şi un antreu, pivniţă, bucătărie, grajd

şi fântână, grădină şi ogradă spaţioasă”.

117 Michel Vovelle, Omul Luminilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302. 118 Philippe Aries, Georges Duby. op. cit, p. 176.

117

- „De Vânzare casele din strada Epureanu nr. 40 (Vila-Herjeu), compuse

din patru odăi, atenanse, grajd, şură, hambar şi beci, toate în bună stare, spre a

putea servi la o gospodărie”.

- „De Vânzare casele din strada Corbea compuse din trei odăi şi o

livadă”119

.

- „De Vânzare Locul din Piaţa Sf. Ilie compus din o căsuţă cu beciul ei,

un hămbăraş, un grajd etc.

- De închiriat sau de vânzare de la 1 Octombrie viitor, 3 prăvălii cu 4

odăii jos şi 4 la etajul de sus, 2 beciuri zidite, un şopron înfundat şi alte

atenansele posed în acest oraş lângă biserica Sf. Dimitrie din piaţa Domneasca,

foste ale defunctului Nicolae Popa.

- „De închiriat Casele mele din acest oraş mahalaua Munteni strada

Podul- Roş No. 432, compusă din 4 odăi, antreu încălzit, cameră rece, odaie de

servitori, bucătărie, pivniţă, hambar, lemnărie, grădină cu pomi roditori, ogradă

bună; de la Sfântul Gheorghe viitor se închiriază. Doritorii se pot adresa la

subsemnatul.

N. B. La necesitate se pot construi grajduri şi şură.

Gr. I. Handoca „

- „De închiriat Casele mele din strada Orient, în dosul bisericii Sf. Ilie,

compuse din trei camere, bucătărie, grajd, şură, hambar şi pod pentru fân.

Aceste case se dau cu anul sau cu luna mobilate. Doritorii se vor adresa la

subscrisa proprietară care locuieşte în aceste case.

Ruxandra Cipescu”120

.

O altă referinţă indică cu uimire şi uşoară ironie, chiar dacă excede

tipologia caselor cercetate, ne permitem să prezentăm o locuinţă cu utilităţi

moderne, fapt aproape cu totul neobişnuit în acea vreme, dar care ne arată în

linii mari gradul de civilizaţie în urbe din moment ce este semnalată ca o

excepţie: ,,Casa aceasta mare avea la stradă doar două camere şi un antret între

ele, apoi în spate camere mici, scunde. În curte se mai aflau trei-patru odăi şi

mai mari şi mai mici. Totuşi, casa era modernă, una dintre puţinele case din

oraş cu chiuvetă la bucătărie, baie şi calorifere în camere. Aceasta aparţinea

antreprenorului de origine italiană Francisc Giotta121

. Lecturând asemenea

referiri la modernitate ne abținem de a face un simplu exercițiu de imaginație și

să ne închipuim cum arătau restul, care se conformau cotidianului.

Din punct de vedere al regulilor de aşezare în teren, până în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea se poate vorbi mai ales de o situare spontană şi

aleatorie, poziţia caselor fiind determinată în raport cu clădirile existente şi

reţeaua stradală neregulată configurată pe parcele. Primează casele individuale

izolate pe loturi (cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 5000 mp), înconjurate de

119 “Vocea Tutovei”, 6 aprilie 1908. 120 “Paloda”, 21 iulie 1894. 121 Mielu Moldoveanu, Strada gării la începutul la veacului XX, în B.O.A., vol. III, p. 321.

118

mari grădini cu un pitoresc de sorginte rurală, pătruns pe alocuri de elemente

civilizatoare.

În ceea ce priveşte tipul de construcţie ce se găsea în zona centrală, o

mare parte din clădiri s-au păstrat până la procesul de sistematizare din anii

1980, în forma lor de sfârşit de secol XIX - chiar dacă unele au dispărut (mai

ales in urma incendiilor), ele au fost înlocuite cu case construite după aceeaşi

tipologie, de ocupare densă a terenului, pe loturi înguste şi cu front continuu la

stradă. Orientarea locuinţei către stradă a determinat şi apariţia unor elemente

înnoitoare, mai ales de ordin decorativ, în legătură cu accentuarea funcţiei

reprezentative. Faţadele sunt tot mai mult puse în evidenţă prin decoraţiuni

aparţinând unor stiluri diferite, dar şi a introducerii balconului cu parapet din

fier (majoritar după cum se poate observa în imaginile de epocă) sau zidărie

(exemplul vechiului C.E.C.), marcând în plan estetic şi arhitectonic schimbarea

mentalităţilor şi orientarea către modelul occidental.

Deşi progrese în plan urbanistic s-au produs treptat şi la nivelul

Bârladului, acestea s-au făcut anarhic, dând unor cartiere înfăţişări dintre cele

mai bizare. Despre o sistematizare propriu-zisă nu se poate vorbi până la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, asta în condiţiile în care

între anii 1900-1906 s-a întocmit primul plan topografic, de către inginerul

George T. Negrutzi122

, ce a constituit un important reper de proiectare edilitară

pentru specialiştii de atunci. În anul 1920 a fost întocmit şi un prim proiect de

sistematizare de către inginerul Davidescu, în baza căruia s-a realizat

amplasarea unor obiective din zona centrală a oraşului: sediul Primăriei, Banca

Naţională etc123

.

Târgul era în continuare lipsit de anumite facilităţi specifice unui oraş

modern: fără canalizare, fără lumină, cu mici bălţi şi noroi permanent, înlocuit

în lunile călduroase de un praf înecăcios, cu străzi strâmbe, fără nici o aliniere,

fiindcă cetăţenii când clădeau îşi aşezau casele cum voiau124

.

Oraşul era străbătut de râul Bârlad şi de o Cacaină (Pârâul Valea Seacă)

ce se plimba prin urbe, pe străzi sinuoase şi întortocheate, inundând cu apele lui

murdare după câte o aversă curţile, pivniţele, casele oamenilor şi întreţinând

gârle şi zone mlăştinoase125

. Că Bârladul era din punct de vedere arhitectonic un

târg de provincie uitat parcă de lume, o spun şi alte mărturii. Pictorul N. N.

Tonitza îl descrie plastic astfel: ,,o hudiţă, încadrată de case mărunte, care se

termină în fund cu o punte de lemn ce trecea peste gârliţa târgului”126

.

122 M. Georgescu, Urbanizarea şi sistematizarea, în Monografia municipiului Bârlad, 1974, p.

157. 123 Ibidem. 124 Gh. Clapa, Evoluţia, structura şi fizionomia oraşului Bârlad, în “Bârladul”, 2-8 martie,

2006, p. 10. 125Idem, Caracteristicile şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, 23-29 martie, 2006, p. 13. 126 Gheorghe Gohoreanu, Alexandru Vlahuţă, în B.O. A., vol. II, 1983, p. 68.

119

Contrastele edilitare127

dintre centru şi mahalalele sărăcăcioase de la

periferie nu trebuie estompate, dar nici exagerate, ele înscriindu-se în contextul

firesc al epocii şi introducerii târzii a unei legislaţii moderne şi eficace în

această privinţă. Preocupările conducătorilor oraşului erau îndreptate mai ales

spre anumite direcţii prioritare precum: pavarea străzilor şi întreţinerea celor

centrale, alimentarea cu apă potabilă, menţinerea în limite civilizate a

curăţeniei, prevenirea incendiilor şi a diferitelor molime. Deşi de importanţă

majoră, rezolvarea acestor probleme s-a făcut gradual şi fără rezultate notabile

datorită bugetului redus128

şi apariţiei târzii a unor reglementări urbanistice129

.

După cum am încercat să demonstrăm în acest capitol că orăşeanul sau

mai bine zis târgoveţul s-a aflat situat permanent într-un sistem complex de

relaţii cu urbea, având ca centru social familia sa. Locuinţele au jucat şi

continuă să joace unul dintre cele mai relevante roluri în evoluţia urbanistică a

oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în vedere nu numai

contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului construit, dar şi

calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi viitoare.

II. 2. 2. Alimentele şi alimentaţia

Alimentaţia a reprezentat şi reprezintă un element important al vieţii

cotidiene, marcând gusturi diferite, preferinţe, obişnuinţe culinare specifice unui

popor sau a unei anumite zone. Locuitorii se alimentau în funcţie de venituri,

tradiţii, mediul de locuire, sezon, dar şi de mentalitatea epocii. În raport cu

posibilităţile financiare ale fiecărei gospodării şi cu diferitele momente ale zilei,

meniul putea cuprinde unul sau mai multe feluri de alimente. Mesele

locuitorilor oraşului variau în funcţie de anotimp, dar şi de ocazie.

O particularitate a alimentaţiei era reprezentată de schimbarea

meniurilor în perioada de post a marilor sărbători creştine, de Paşti sau de

Crăciun, (şase săptămâni înainte de Paşti, patru săptămâni înainte de Crăciun),

cărora li se adăugau patru săptămâni înainte de Sfântul Petru; două săptămâni

înainte de Sfânta Maria, toate miercurile şi vinerile din fiecare săptămână şi

ajunul tuturor sărbătorilor. Abstinenţa alimentară era însoţită şi de o stare de

tranziţie spre sacralitate: rugăciune, meditaţie, în general, arătând o

predispoziţie spre un comportament în societate adecvat momentului130

.

Interesant de remarcat este faptul că în mediul urban pauper a fost preluat din

zona rurală obiceiul de a se asigura în alimentaţia zilnică un singur fel de

mâncare, predominate fiind următoarele: fasole (eternul borş ţărănesc de

127 Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militară,

Bucureşti, 1992, p. 75. 128 Ibidem, p. 192. 129Ibidem, p. 193. 130L. Moscalu, op. cit, p. 188.

120

fasole), cartofi, varză sau lactate. Hrana principală era mămăliga, dar care de

cele mai multe ori, după mărturiile contemporanilor, era o hrană cu puţine

calorii şi din păcate mult prea adesea chiar periculoasă din cauza folosirii de

mălai şi porumb stricat ori necopt, reflectându-se în mod decisiv şi asupra stării

de sănătate a populaţiei.

Vedere de epocă

Alimentaţia ţăranului, mai bine zis lipsa de alimentaţie, bazată după cum

am arătat pe porumb a dus în 1905 la 150.000 de pelagroşi. Şi colac peste

pupăză, spunea P. P. Carp într-un discurs, la toată această nenorocire se mai

adaugă şi cele 184 de zile de post pe an. Înaltul Sinod, mai ortodox şi decât cel

al Rusiei, nu îngăduia nici postul cu peşte şi untdelemn, aşa încât bieţii ţărani şi

orăşeni mâncau fructe necoapte, vişine, coarne, curechi şi fasole131

. Ca factor

agravant era consumul de alcool. După statistica lui L. Colescu, în perioada

1889-1893, media pe cap de locuitor a fost de 7,3 litri. Cantităţile cele mai mari

îngurgitate se înregistrau acolo unde sărăcia era mai mare, adică la sate şi în

mahalale.132

Oraşele, biete târguri de provincie în fond, din Vechiul Regat,

constituiau totuşi, adevărate oaze de civilizaţie. În comparaţie cu lumea satelor,

oraşul se voia un adevărat „Rai” , cu toate că nu ajunsese nici la porţile

Purgatoriului.

131Mircea Bălan, Beția la români, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004, p. 249. 132Ibidem.

121

Pelagra făcea ravagii nu doar la sate ci şi în oraşe, tocmai datorită

faptului că din punct de vedere alimentar se păstrau aceleaşi cutume. Studiind

Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman” pe anul 1892, constatăm

existenţa unui număr record de 133 de bolnavi care au fost diagnosticaţi şi

trataţi, cu acest diagnostic, categoria cea mai numeroasă afectată de maladii cu

caracter general (81 bărbaţi, 48 femei, doi băieţi şi două fete). Din investigaţiile

doctorului Cerchez mai mult de jumătate dintre pacienţi au declarat că nu au

consumat porumb alterat, dar au avut un regim alimentar de post, preponderent

bazat pe vegetale precum: borş cu buruieni, mămăligă cu zeamă de mămăligă,

ceapă, usturoi, castraveţi, fasole verde, mai rar mazăre şi linte, varză foarte des;

cartofi, fasole uscate, prune uscate numai iarna şi în general destul de rar. Mulţi

dintre bolnavi au declarat că au mâncat foarte puţin ori chiar niciodată carne de

vită; uneori, dar nu foarte des, carne de porc, oaie şi de pasăre; brânza şi laptele

era consumat mai frecvent de cei ce aveau vaci, dar nici pentru ei nu constituia

obişnuinţă cotidiană fiind în genere păstrat pentru comercializare133

.

Această analiză sumbră a ceea ce mânca bârlădeanul sărac în toate

zilele şi în mediul familial pe la 1906 - este confirmată şi de memoriile lui Gh.

Silion:

,,La masă: dimineaţă ceai cu pâine, de-amiază şi seara borş cu fasole şi

tacâm cu orez şi puţin zahăr. Rar când aceste bucate preferate se schimbau pe

perje fierte cu slănină sau alte feluri. Borşul îl mâncam în strachina comună, iar

tacâmul în talgere de lut pentru fiecare, aşezaţi în jurul unei mese rotunde pe

trei picioare scurte de o palmă în mijlocul casei, iar băieţii pe scăunele cu trei

picioare în jurul mesei. Mama Profira se ţinea de obiceiul de la ţară şi îl lăuda

ca fiind mai sănătos”. [….]

,,Mătuşa Zoiţa Nour îmbrăcată permanent cu haine ca la ţară ne servea

alternativ, doar două – trei feluri de bucate: borş cu fasole sau cartofi în care

punea şi câte o sfeclă sau chiar câte o bucată de slănină, apoi tocană de cartofi,

tochiţală făcută din jumări de porc - cu mămăligă şi murături, cartofi fierţi cu

slănină şi varză fiartă cu mămăligă făcută tare ca pământul (cum spunea moş

Alec- numai bună de împuşcat vrăbii)”. Lipsurile alimentare erau completate a

la I. Creangă cu „gorgoaze”, adică vişine şi cireşe din copacul gazdei şi al

vecinei. [….] ,,Pe lângă acestea primăvara aducea cu ea adevărate delicatese:

,,În momentele libere alergam cu mare bucurie pe islazul Bârladului, la nord de

cişmeaua lui Bogdan şi spre apus până pe culmea văii - unde se găseau cele mai

frumoase brânduşi a căror bulb dulce puţin făinos făcea şi stimula interesul

tineretului la cules bulbi cu flori sau fără flori”134

. Constatăm că deşi era o hrană

simplă, pentru oamenii obişnuiţi, constituia o adevărată delicatesă.

133Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, Bârlad, Tipografia George

Caţafany, 1893, p.8. 134 Gh. Silion, în mss., p. 96.

122

Pentru gurmanzi o masă bună este întotdeauna o plăcere: „Ehe…..Îmi

convenea la gazdă la domnul Leon, fiindcă doamna Sultănica gătea bucate

foarte bune şi mai ales dulciuri după masă şi-mi dădea în voie ... deoarece avea

de unde”135

.

Nici la internatul Şcolii Normale hrana oferită elevilor nu era prea

abundentă sau suficient de consistentă încât să potolească nevoile alimentare ale

unor tineri în dezvoltare:

„La ieșirea de la orele 12.00, toată lumea cu șervetele de masă în mână

se plasa pe coridoare în aceeași ordine și în același loc pe clase. La 12. 30 se

făcea intrarea la masă cu aceeași ordine. După rugăciune se așezau în dreptul

tacâmului compus dintr-o treime din pâinea de un kilogram, două farfurii

adânci de aluminiu, o lingură și o furculiță. Apoi se servea cu elevii de serviciu

din clasa a doua, castroane mari de borș, supă pentru zece elevi la castron, apoi

felul doi în castroane mici de doi, patru la castron de pilaf de orez îndulcit, cu

stafide, compot, sau chiar friptură cu sos odată pe săptămână.

Responsabilitatea împărțirii în farfurii o avea cel desemnat de grupa de

elevi din jurul castronului. Vai de el dacă nu împărțea bine, risca să rămână

flămând fiindcă i se lua porția lui.[...]

Regulile de etichetă și bun simț erau cu strictețe aplicate de toți elevii

după diferite cărți. Eu citeam pe „Nu se cuvine”, o carte tradusă din englezește.

Era vai de cel care greșea ceva în timpul mesei: ,,să pleznească buzele,

să soarbă zgomotos, să înghită prost, să stea urât, să țină coatele în sus ca două

aripi, să țină furculița cu două degete și să înfigă în sus cu ea, să țină lingura rău

în mână sau să o ducă prea plină în gură, să mănânce hulpav, să se stropească

pe haine ...că se pomenea cu râsul celor din jur, i se punea o poreclă care i se

repeta de câte ori îl vedeam.

Tot la masă se făceau anunțuri pentru serbări, chemări, pedepse,

dispoziții”136

.

Un episod izolat, dar nu mai puţin interesant, îl reprezintă petrecerea

Crăciunului anului 1910, în cadrul Şcolii Normale:

„Înaintea vacanței de Crăciun se pusese o iarnă grea. Viscolele își

făceau de cap cu zăpadă și ger, iar la față ardea ca focul.

Cele trei zile ale Crăciunului l-am avut între noi în capul mesei pe

directorul şcolii dl. Radoveanu, cu o căldare mare de vin bun lângă el, din care

în timpul mesei ne umplea de două ori cănile cu ceai ce le aveam drept pahare.

Mulți dintre noi se chefuiau ușor și-l întrebau pe dl. Radoveanu – îndrăzneț –

multe lucruri la care răspundea cu bunăvoință, zâmbind...

Meniul celor trei zile și a zilei de Sf. Vasile a fost în permanență: borș

de carne de porc cu zarzavat mult, cartofi prăjiți cu friptură de porc, varză călită

cu cârnați fripți. Felul trei era pilaf, prăjituri de cofetărie, mere, nuci, stafide,

135 Ibidem. 136 Ibidem.

123

smochine, compot, dulceață și alte delicatese pe care noi le vedeam și gustam

pentru prima dată.[…]

Tochițală în schijer ....toți spuneau cum se pune slana și carnea în schijer

și altul cum se grăbesc să întingă boțul de mămăligă făcut ciuciulete (urs) în

mână și apoi în strachina cu brânză de oi. Și dacă se întâmpla ca unul să-şi înece

remediul era cofăelul cu vin dus cu rapiditate la gură”137

.

Antitetică acestui tip aproape spartan de alimentaţie al oamenilor de

rând era cel al persoanelor cu stare, ori cel practicat cu ocazia meselor festive

organizate cu ocazia anumitor evenimente (sărbători, vizite oficiale, ceremonii).

De asemeni, în diferite localuri şi restaurante, proprietarii, interesaţi în atragerea

şi menţinerea clientelei, asigurau un meniu divers, bogat şi cu mâncăruri bine

preparate, asortate cu băuturi fine şi deserturi pe măsură.

Astfel, Tache Ionescu, împreună cu invitaţii, serveau la Teatrul

Iasculovschi, cu prilejul uneia din vizitele electorale la Bârlad138

, un meniu

impresionant prin cantitate, diversitate şi calitate: „rulou cu pates, şalău cu sos

Revingotte, pateu de iepure, mazăre cu crutoane Principesa Maria, salate,

friptură de curcan şi viţel, brânzeturi, sote, Charlottes Russes, fructe variate, vin

alb şi negru, Champagne, Cognaq Martel”.

Dar meniul putea să fie foarte divers şi pigmentat electoral... din ziarul

,,Bârladul”139

datat – 15 februarie 1911, putem afla, peste timp, şi câte ceva din

limbajul politic folosit în disputele electorale şi introducerea în discursuri

pentru gurmanzi şi unele specialităţi culinare mai „deosebite”, după cum reiese

din relatarea unei noi vizite a aceluiaşi Tache Ionescu la Bârlad. Cu ocazia

banchetului inerent – pe la ora 8 spre seară – 20 de persoane au servit

următorul meniu: „supă cu gogoşi junimiste, peşte marinat a la P. P. Carp,

muşchi de modă pe canapea ciocoiască, sparanghel cu sos demagogic alb,

friptură de curcan transfug (referire probabil la părăsirea Partidului Conservator

de ilustrul politician n. ns.), îngheţată democratică, brânză electorală, fructe

verzi şi uscate, vin de Odobeşti şi Nicoreşti - 1598, vin Pomery sec”.

137 Ibidem. 138 “Bârladul”, 19 octombrie, 1902. 139 “ Bârladul”, 15 februarie, 1911.

124

II. 2. 3. Vestimentaţie, modă, croitori

A încerca reconstituirea aventurii ideii de modă în secolul nostru, de la

inventarea primei case de mode, “Worth”, pe la 1860, înseamnă, în fond, a

pătrunde în adâncurile intime ale mecanismelor ce au dat naştere ideii de secol

XX, de noutate, de modernism şi de identitate. Înseamnă, în fond, a reconstitui

gesturi şi metehne. Siluete şi interioare. A reconstitui o viaţă demult trecută, dar

încă vie în amintiri şi imagini nostalgice.

Veşmintele, luxul, eleganţa, stilul, culorile, bijuteriile, accesoriile au

fascinat dintotdeauna deopotrivă femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. O întreagă

lume se dezvoltă în jurul acestei ,,industrii” a modei. Cu alte cuvinte, o

incursiune în modă este imposibilă fără cunoaşterea moravurilor epocii, a

personalităţilor care puteau lansa moda şi o susţineau.

Vestimentaţia a constituit una din preocupările locuitorilor Bârladului,

în special a segmentului feminin. Tendinţele modei poartă amprenta stilului de

viaţă din perioada analizată. Acestea pot oferi indicii despre concepţiile, ideile,

sentimentele ori aspiraţiile locuitorilor epocii respective.

Se consideră chiar că un costum, de pildă, poate avea o semnificaţie

socială – semnul intrării în societate, eventual un simbol al civilizaţiei.

Îmbrăcămintea locuitorilor era diferită, în funcţie de context, de situaţia

financiară, statutul social, de mentalitatea şi preferinţele individului sau nu în

ultimul rând a comunităţii din care făcea parte. În timp ce, pentru anumite

persoane, îmbrăcămintea avea mai mult un rol practic de protecţie fizică, pentru

altele, contau mai mult elemente ce ţin de modă, gusturi, principii estetice ori

chiar de exprimare în public a personalităţii.

Îmbrăcămintea poate transmite, totodată, informaţii relevante despre

ocupaţia, poziţia socială sau referitor la originea etnică a persoanei în cauză.

Din punct de vedere al psihologiei sociale, mentalul locuitorilor epocii este

strâns legat de costum, atitudine, stil140

. De asemenea, ea se diferenţia şi prin

gradul de funcţionalitate, conexat la tipul de activitate prestat, Avem astfel

haine pentru activităţi casnice, serviciu, diverse ceremonii şi sărbători.

În prima jumătate a secolului a predominat îmbrăcămintea tradițională

după moda orientală: ,,Atât cuconul Ioniță Chirănuș, cât și cuconul Ștefănică

Gâlcă au purtat până la moarte costumul vechiu, vara șapcă, antereu de cutnie

subțire, taclit și fermenea; iarna, căciulă, antereu mai gros, taclit, cațaveică și

giubea. Prin curte și chiar în casă purtau ghicilicuri”141

. Odată trecerea timpului

se schimbă accesorii, mobile, maniere, trăsuri. Cu ocazia diferitelor ocazii şi

ceremonii, bărbaţii îmbrăcau costume tip smoching, cămaşă albă, papion, sau

cravată, iar pe cap joben. Schimbarea spectaculoasă de imagine a început să fie

persiflată astfel:

140 L. Moscalu, op. cit., p. 199. 141 Memoriile Institutorului I. Vasiliu, în I. Antonovici, op. cit., p. 237.

125

“De la papucii galbeni, işlic şi anterie

Să treci la frac d-odată, mănuşi şi pălărie,

Îmi pare c-astă treabă e foarte minunată

Şi ţara are dreptul să fie încântată.

Ieri noi vorbeam cu toţii turceşte şi greceşte,

Azi chiar şi mitocanii vorbesc toţi franţuzeşte”.

La sfârşitul secolului, pălăriile arătau ca adevărate ,,grădini de zarzavat”,

acoperite cu egrete, aripi de păsări, flori şi panglici, iar modistele numesc acest

aranjament ,,varză”. La spectacole acestea trezeau vociferări din partea

publicului, deoarece pălăriile acopereau vizibilitatea scenei. Luminiţa Moscalu

relatează că la Piatra-Neamţ apăruse pe un afiş publicitar al unei reprezentaţii

teatrale precizarea că doamnele cu pălării nu sunt admise în staluri142

. La 1891,

pentru o simplă rochie de interior se foloseau 4,25 m de mătăsică, 10 m de

mătase broşată, 3 m de crepdeşin, 1,5 m de fai, în timp ce o rochie de seară avea

nevoie de 4,25 m de mătăsică, 12 m peching (ţesătură de mătase), 3 m de

crepdeşin, 1 m de panglică de catifea şi o garnitură de flori. Bărbaţii vor opta

pentru moda engleză, astfel încât, la mijlocul secolului al XIX-lea, tipul de

dandy englez cucerise populaţia masculină şi asta pentru că, ne asigură istoricul

Adrian-Silvan Ionescu, era mult mai economic ,,să fie purtate exclusiv haine

închise la culoare, din materiale rezistente, care nu trebuiau curăţate şi reparate

prea des”.

Lenjeria feminină şi-a revelat din nou dantelele în decolteuri generoase

din secolul al XVII-lea. Piesa principală era atunci corsetul cambrat, care juca şi

rol de sutien, ce se continua cu cercurile fustei. Secolul al XIX-lea readuce în

modă juponul pe care au fost aplicate diverse broderii şi dantele. Anul 1900

promovează imaginea unei femei ce are ca atuuri fragilitatea şi delicateţea.

Talia de ,,clepsidră” se obţinea prin strângerea nemiloasa a corsetului. Acesta

comprima toracele şi imobiliza ultimele coaste apăsând plexul. Obiceiul acesta

provoca desele leşinuri ale doamnelor care, pentru a-şi reveni, purtau în geantă

săculeţe de săruri cu miros înţepător.

În schimb, slipul lung până la genunchi şi juponul din pânză, cu tivuri

late din dantelă sau broderie, susţineau poalele înfoiate ale fustei, dându-i o

formă de corolă. Mai târziu, circa 1910, a dispărut corsetul, în urma campaniilor

de presă în favoarea unor haine accesibile femeilor active şi muncitoare. Acum

juponul dispare, iar slipul îşi reduce volumul. Tot acum apar şi ciorapii susţinuţi

de jartiere şi brodaţi cu o ,,baghetă” (dungă verticală laterală).

Costumelor propriu-zise li se adăugau accesorii vestimentare de tipul

pălăriilor, mănuşilor, pantofilor şi lornionului în cadrul serilor petrecute la

teatru. Acestea erau asortate genţilor, umbrelelor sau bastoanelor, importante nu

atât prin funcţionalitate, cât mai ales, prin plusul de imagine pe care îl ofereau

142L. Moscalu, op. cit., p. 205.

126

persoanelor care le purtau. Ne putem face o vagă idee despre aceste accesorii

tot din testamentul doamnei Elena Pruncu, pe care l-am pomenit anterior: ,,o

pereche cercei diamante cu antici albe, broşă émail albastru cu floricică, perle şi

diamante, broşă cu portretul iubitului meu bărbat, şal turcesc alb pătrat, şal

turcesc alb cu flori, un X încrustat cu sidef (stil oriental), un évantail écaille

negru, inel de aur cu briliante în greutate de 8 carate, marchiză-inel de safir

înconjurat cu 36 briliante, o brăţară aur cu email albastru sistem vechi cu un

briliant mare înconjurat cu briliante mici, un ceasornic remontoir pentru dame,

trei volane de dantelă Point d’Angletere, 23x25 m., un şal turcesc de aproape 5

m de mare valoare, doi piepteni de argint sistem vechi, o tabacheră de aur masiv

mică frumos lucrată, un săculeţ mic de argint”143

. Încălţămintea feminină era

reprezentată de pantofi cu toc înalt şi botine cu diverse decoraţii: catarame,

şireturi etc. Pe perioada verii, doamnele purtau un gen de încălţăminte mai

uşoară şi comodă - sandalele. Un alt element vestimentar indispensabil erau

mănuşile, semn al statutului social. De asemenea, important era evantaiul

confecţionat din diverse materiale şi care era folosit în diferite situaţii, de la

plimbările cu trăsura, până la teatru ori la bal. Domnii nu ieșeau niciodată în

oraș fără sacou și vestă, chiar dacă era vară și foarte cald.

Coafura feminină a cunoscut, de asemenea, o evoluţie interesantă; părul

era cel mai adesea prins în coc, acoperit într-o plasă de mătase. În Bârlad a

apărut un salon de coafură şi parfumerie al lui Marcel Coiffeur, iar la începutul

secolului al XX-lea coaforul Măceanca. Dincolo de firma impozantă este vorba,

credem noi, de o frizerie cu ,,pretenţii franţuzite”144

. După cum se poate

observa, un alt element al modei este segment al parfumurilor şi al

cosmeticelor. Anunţurile publicitare din presa locală a timpului reprezintă o

dovadodă a utilizării unei varietăţi de cosmetice. Farmacia Bistriţeanu din piaţa

Sf. Ilie comercializa o celebră pudră de flori, iar Magazinul de confecţii ,,La

Marcel” pudra L’Imperatrice şi Mignardise (care ca pudră era ,,cea mai

inocentă şi folositoare, albă, roză, brună fără bismut, după întrebuințarea căreia

pielea devine moale și fină”)145

.

În anii '20-'30 are loc o revoluţionare a costumului feminin datorită

intrării în activitate a primelor doctoriţe, avocate etc., ceea ce a dus la o

simplificare atât a hainelor, cât şi a lenjeriei. Aşadar este eliminat furoul şi, tot

în această perioadă, a apărut şi primul combinezon-slip, strămoşul body-ului.

La periferii, vestimentaţia locuitorilor era mult mai simplă şi mai puţin

dependentă de schimbările modei, ,,chiar dacă şi cea mai de jos muncitoare vrea

în toaleta ei să fie ca soţia boierului, cea mai săracă mamă îşi împodobeşte fata

cu cele mai scumpe stofe şi merge cu ea în fiecare seară la expoziţie, în Grădina

143I. Antonovici, op.cit., vol. V, p. 146-149. 144 L. Moscalu, op. cit., pg. 204-205 145 “Bârladul”, 1 aprilie 1895.

127

publică”146

. În mahalale, în pofida modei imitaţiilor, respectarea tendinţelor

modei era extrem de dificilă, pentru că locuitorii nu-şi puteau permite aceste

cheltuieli, pijamaua, de pildă, era considerată un produs de lux inaccesibilă

acestora. Mai mult, femeile erau implicate în activităţi casnice, fiind obligate

mai întâi să-şi îngrijească locuinţa şi, abia în ultimul rând, de propria persoană,

inclusiv ţinuta vestimentară. De obicei, ele purtau rochii simple din material

ieftin, iar părul şi-l ascundeau sub un batic. Doar în zilele de sărbătoare sau de

duminică, femeile se îmbrăcau, atât ele, cât şi copii, întreaga familie, cu hainele

bune147

. O situaţie deosebită şi pe care o putem considera un adevărat studiu de

caz era uniforma elevilor de la Şcoala Normală “Principele Ferdinand”, actualul

Liceu pedagogic “Al. Vlahuţă”. Pentru a consemna, pentru generaţiile viitoare

ce însemna să fii în trecut elev normalist, putem încerca să facem o incursiune

în trecut şi să reproducem din memoriile unui fost absolvent, Gh. Silion:

,,O mare plăcere care mi-a încântat privirea şi a deşteptat simţul

frumosului în sufletul meu a fost vederea normaliştilor îmbrăcaţi în costume

naţionale mergând perechi pe trotuarul bulevardului (G. D. Palade - actualul

Republicii) din faţa spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman”.

Am spus mamei, atunci, cu bucurie în cuvinte puţine: vreau tare mult să

învăţ şi eu la şcoala lor. Nu-mi puteam da seama ce va fi însemnând această

şcoală, ca şi cuvântul normală. Nu-mi închipuiam încă pentru ce se pregătesc,

după cum nu ştiam şi nici nu îmi spusese nimeni de învăţatul la liceu.

Pregătirile au fost complicate şi îndelungate după examenul de concurs din

septembrie 1909 şi a dat multă bătaie de cap mamei la confecţionarea lucrurilor

necesare (aproape ca la o fată mare de măritat !).

,,Trusoul” începea cu aşternutul:

- plapumă cu două cearşafuri, saltea de lână cu două cearşafuri, două sau

o pernă mare de puf cu două feţe, pătură de pat, papuci la pat, ţolic;

- 4 cămăşi, 4 ismene, două şervete de şters pe faţă, două şervete de masă;

două perechi de ciorapi, ½ m molton pentru obiele, batiste, căciulă,

pălărie, ghete, cizme;

- pastă de dinţi, periuţă de dinţi, săpun de faţă, săpun de baie, aţă albă şi

neagră - câte o mosorea cu 10 ace de diferite mărimi - perii de baie,

ghete cu cioc, o cutie de cremă sau vacs;

Cine nu avea trusoul complet la intrarea în şcoală stătea cu bagajul la

portar până le procura. Celelalte: uniforma şi costumul naţional se convenea

depunând costul lor la cancelarie pentru confecţionare prin licitaţie.

Pentru uniformă se dădeau 60 de lei: manta, veston şi pantaloni; pentru

costumul naţional părinţii dădeau o declaraţie scrisă că îl vor procura până la

data de 1 aprilie.

146 Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, Editura

Militară, 1992, p. 271.

147L. Moscalu, op. cit., p. 202.

128

Termenul era scurt, de la examenul de admitere situat temporal la

mijlocul lunii septembrie şi până la începutul cursurilor, erau aproximativ două

săptămâni. Dar problema cea mai grea pentru părinţi o constituia achitare taxei,

achitată în avans pe jumătate de an în valoare de 150 de lei plus încă 200 de lei

pentru haine şi garanţie în eventualitatea unor geamuri sparte şi uşi de reparat”-

situaţie inevitabilă pentru orice elev mai neastâmpărat indiferent de epocă.

Încercând să conştientizăm valoarea acestei sume în perioada începutului de

secol XIX, putem face precizarea, pe baza acestor memorii, că suma de 500 de

lei echivala cu doi boi din cei falnici, ori două hectare de teren arabil de bună

calitate.

Educaţia impunea sacrificii, mai ales pecuniare, dar reprezenta şi o

posibilitate de a transcede pe scara socială, în o perioadă în care veniturile

reprezentau un etalon al participării la viaţa politică. Dincolo de remarca

evidentă că doar elevii mai înstăriţi puteau accede în ciclurile superioare de

învăţământ, chiar dacă predomina în tranziţia spre modernitate amprenta

iluministă, putem remarca şi obiectele indispensabile în îmbrăcăminte şi

lenjerie. Cei care se doreau în pas cu moda criticau îmbrăcămintea

tradiţionalistă a normaliştilor, făcându-se auzite remarci nu tocmai favorabile:

„Toţi cunosc cum aceşti elevi, flăcăi prin etatea lor, purtând cămaşe peste

izmene încât când îi priveai îţi făceau impresia unor ţărani de carnaval, ceea ce

provoca râsul şi dezgustul publicului”148

. Ulterior, acest costum naţional a fost

înlocuit cu o uniformă de tip occidental. Nu mai era naţională, nici nu mai

stârnea nici admiraţia, nici amuzamentul, dar era în consonanţă cu tendinţele

modei.

Croitorii

Una din cele mai numeroase categorii de meşteri la cumpăna secolelor

XVIII şi XIX erau croitorii. Prima mărturie asupra existenţei acestui meşteşug

datează din 1548 când era amintit un oarecare Lucaci Croitorul, de origine

maghiară149

. O altă importantă menţiune, dintr-un act de vânzare-cumpărare de

la sfârşitul secolului al XVIII-lea menţionează trei croitori: Panica, Ianciu,

Botezatu, care îşi aveau atelierele pe strada principală, de atunci, a oraşului

(Uliţa Mare, ulterior Regală). Se respecta astfel unul din principiile de bază ale

comerţului, firma să fie aşezată în locurile cu dever, adică tocmite la loc cu

mare trecere, des utilizate şi cunoscute de clientelă. Tot în aceeaşi perioadă

figurau nu mai puţin de 21 croitori, ceea ce reprezenta un număr apreciabil

raportat la numărul de locuitori. Sunt pomeniţi, de asemeni, şi alţi meşteri:

148 Gh. Silion, op. cit., în mss. 149Oltea Rășcanu Gramaticu, op. cit., vol. I, p.100.

129

ceaprăzari, găitănari, cojocari, blănari, cizmari, ciubotari, tălpălari150

. În funcţie

de poziţia socială şi de modă croitorii executau îmbrăcăminte complicată pentru

târgoveţii bogaţi şi boieri. Călătorul Boscowich vorbea despre influenţa modei

poloneze, cel puţin în cazul evreilor. Oricum, la începutul secolului al XIX-lea

şi în prima jumătate a celui de al XX-lea elementele dominante ale modei sunt

predominant tot de origine orientală (anterie de mătase sau mai groase în

funcţie de anotimp, dolmane, caftane de catifea cu blană, ferigele, taclit,

caţaveică şi giubea).

Croitorii încercau să-şi câştige clientela prin adoptarea unor denumiri de

firmă asociate în mentalitatea colectivă ca fiind de rezonanţă, alţii a propriilor

nume pe două considerente, de obicei meseria se moştenea în familie şi implicit

se miza pe un brand deja cunoscut şi, de altfel, că teoretic în timp locaţia

atelierului era deja cunoscută. De obicei, la parter era prăvălia sau atelierul şi la

etaj locuinţa. În caz de schimbare a locaţiei se anunţa în presă sau prin

cunoscuţi şi clienţi fideli. Nu toţi sunt inspiraţi să îşi facă o reclamă elocventă şi

atractivă. Uneori erau alese nişte firme care puteau stârni ilaritatea clientului

avizat.

În orice gazetă, anunţurile publicitare aveau drept constantă elemente

cheie, că marfa provenea din locaţii Occidentale, că totul este după ultima modă

de la Paris, Londra, Viena, Berlin - capitalele eleganţei și că serviciul este

întotdeauna prompt şi de calitate. Croitorii cei importanţi nu îşi făceau aproape

niciodată publicitate în presă bazându-se tocmai pe renumele lor solid. Exista şi

o poezioară care circula în epocă:

“Croitorul bun nu bucăţeşte materialul.

Croitorul bun nu leapădă nici un petec.

Croitorul umblă cu haina descusută.

Croitorul umblă rupt şi ciubotarul desculţ.”

Dar acestea sunt excepţii, majoritatea apelează la presă pentru

publicitate, iar în alte cazuri se apelează la aceasta dacă îşi schimbă locaţia

atelierului, ori nou veniţii doresc să se remarce ori să devină cunoscuţi. Spre

exemplificare vom face, în paranteză, o analiză a acestui element indispensabil

promovării produselor de confecţii şi celorlalte. În general era nelipsită ca şi

astăzi din presa vremii. Mai mult sau mai puţin creativă, încearcă, primitiv din

punctul contemporanului, o promovare a marketingului de piaţă. Apelul la

brand-uri cunoscute, şi neapărat Occidentale, nume de localităţi, capitale

europene, obiective turistice, bătălii celebre, firme, produse, este aproape

nelipsit într-o societate de tranziţie şi care adoptă indiferent cum, orişice care nu

mai este Oriental. De la turban la ţilindru (joben), de la barbă la favoriţi

englezeşti etc. Alţii, firi mai poetice, realizează o adevărată proză în scrierile

150 I. Antonovici, op. cit., vol. II, p. 343-388.

130

lor. Nu toţi dispun de inspiraţia necesară pentru a face o reclamă elocventă şi

atractivă. Uneori erau alese denumiri de firmă ce aveau un efect contrar celui

scontat, stârnind, pe alocuri, buna dispoziţie a clientelei ori a trecătorului

avizat151

.

În anul 1880 David Adania fondează prima agenţie de publicitate din

România, care purta numele său. Până acum, publicitatea la noi a trecut prin

mai multe faze: strigatul mărfurilor în faţa prăvăliilor şi în zonele cele mai

circulate; ,,anunciurile” (,,înştiinţările”), sau ,,mezaturile“, ,,vânzările” sau

,,înştiinţările particulare”, care erau informaţii despre marfă sub forma unor

texte scurte şi apăruseră în ziarele vremii începând cu anul 1829. Acestea din

urmă aveau o forma concisă pe care azi o numim ,,mică publicitate”, care va

evolua însă în a doua jumătate a secolului la anunţuri mai substanţiale şi chiar

jurnale de modă.

Parisul, Londra, Berlinul erau considerate capitale ale modei. Parisul, în

speţă, reprezenta în plan european centrul noutăţilor şi al inovaţiilor privind

tehnicile şi stilul vestimentar. De asemenea, se remarcă încercarea croitorilor şi

a proprietarilor de magazine de confecţii de a se adapta la preferinţa locuitorilor

oraşului pentru moda europeană. Drept dovadă, este existenţa în paralel a

caselor de modă, cu atelierele de croitorie. Anunţuri publicitare cu trimitere

expresă la mărfuri occidentale întâlnim la mai mulţi croitori: August Wisconsil

(cu stofe aduse din Anglia, Franţa şi Brun – intitulându-se pompos absolvent al

Academiei din Dresda), Magazinul ,,La Marcel” (olandă de Ronnburg), Ioan N.

Popa (stofe din Anglia şi Franţa, confecţii după ultimul jurnal), R. Goldstein

(procură de la Paris şi Berlin tot ce are ca model în acest sezon). Interesantă este

şi dispunerea lor în planimetria urbană sau pe străzile Principală (Radu

Căruţaşu, M. Ratner, Ioan N. Popa, August Wisconsil, Moritz Segall, R.

Goldstein, Henriette Witzling, Mihalache C. Topală, Magazin „La Ursu”),

Strâmba şi Ştefan ce Mare (Vasile G. Antonescu, Magazin „La Marcel”). După

cum se poate remarca majoritatea erau pe Strada Principală (Regală) unde erau

mai la vedere, dacă ne putem exprima aşa, iar celelalte pe alte două artere

stradale ce concentrau comerţul oraşului constituind în fapt „Lipscanii”

Bârladului.

În continuare vom da numeroase exemple în acest sens, în speţă

anunţuri publicitare:

,,Croitoria Radu Căruţaşu - Strada Ştefan cel Mare Nr. 45

Execută tot felul de haine civile, militare şi de gală în cel mai scurt timp posibil,

cu preţuri convenabile şi confecţionate în mod ireproşabil.

Croitoria M. RATNER- str. Principală”152

.

151Adrian-Silvan Ionescu, Modă și societate urbană în România epocii moderne, Editura

Paideea, 2006, p. 481. 152 “Vocea Tutovei”, 15 decembrie 1941.

131

„Atelierul special de Croitorie Vasile G. Antonescu care se mută la 26

octombrie 1909 pe Strada Ştefan cel Mare lângă magazinul de Fierărie a

domnului Adolf Broder”.

„Nou atelier român de croitorie. Civilă şi militară. Bârlad, strada

Principală”.

„Aduc cu onoare la cunoştinţa onor public şi în special bine-voitorei

mele clientele că am adus un asortiment de stofe din Franţa şi Anglia pentru

sesonul de: vară şi toamnă.

Pe lângă aceasta posed haine de copii, care se confecţionează după

ultimul jurnal.

Rog deci pe onor public a-mi visita atelierul meu, asigurându-i că va

rămâne mulţumit de calitatea stofelor şi preţurile moderate care le voi face

având ca devisă concurenţa străină.

Cu deosebită stimă,

Ioan N. Popa

Absolvent al Academiei de croitorie Dresdan dr.”

„Atelier de Haine bărbăteşti” - Wisconsil

Aduc cu onoare la cunoştinţa onor public şi în special bine-voitorei mele

clientele că mi-am mutat atelierul de croitorie pentru haine bărbăteşti în strada

Principală, alături de hala cu Bere, şi că am adus un asortiment de sofe din

Franţa şi Anglia pentru sesonul de primăvară-vară şi vară. Pe lângă aceasta

posed stofe pentru haine de copil, care se confecţionează după ultimul jurnal.

Cu deosebită stimă August Wisconsil absolvent al Academiei de

croitorie din Dresda”.

132

„La Magasinul „Marcel”

A sosit tot ce este mai modern în stofe de bluze şi rochii etamine, colen,

grenadin şi diferite lenagiuri, muselin de lână de aţă şi zefiruri speciale pentru

bluzi de damă şi cămăşi bărbăteşti.

Pălării pentru dame, modele de lars, umbrele albe, negre şi culori.

Bogat asortiment de furnituri pentru trusouri ca: Broderii, mantale, turchon

şi veritabile dantele valensien. Olandă de Ronnburg, demi-olandă, șifon, batist

bonje, de aţă în toate culorile.

Specialitate în parfumerie şi sopunerie franceză.

Diferite articole de bronz, argint şi nichel pentru cadouri de logodnă, nuntă etc.

etc.

Renumita pudră secretul frumuseţii L ’IMPERATRICE

cutia 2 lei, cutia mică 50 de bani”.

„Marele şi Frumosul Magazin confecţiuni de dame şi HAINE GATA

pentru bărbaţi, băieţi şi copii a d-lului R. Goldştein din Strada Principală

menţionează că este ca întotdeauna bine asortat cu ultimele noutăţi. Proprietarul

acestui magazin fiind însă un profund cunoscător în ale confecţiilor va procura

tot ce Parisul şi Berlinul are ca modele în acesta ramura industrială pentru

sesonul actual.

Onorabila clientelă este asigurată că va rămâne mulţumită atât de calitatea

excelentă a hainelor, cât şi de preţurile cele mai convenabile”153

.

„Magazin de mode – Strada Principală, alături de Librăria şcoalelor G.

P. Vasile

Henriette Witzling”.

153 “Bârladul”, 7 decembrie 1898.

133

„Atelier Ceaprăzărie şi croitorie Mihalache C. Topală

Strada Principală şi Ştefan cel Mare în colţ”.

„Atelier special de Reparat galoşi şi șoșoni în gumă „La Cizma Roşie” ,

Str. Gării nr. 12 . I . Sălcianu”154

.

„Magazinul nou La Ursu”

Strada Mare în casele d-lui Jacob Abeles, un Magazin de Manufactură,

Galanterie şi Confecţiune- oferă – frumos asortiment de Mătăserie, Lenjării

pentru Rochii, Paltoane de Dame, Pălării de Dame şi Bărbăteşti, încălţăminte

cele mai elegante de Dame şi Bărbăteşti, Stofe pentru haine Bărbaţi. În fine

diferite articole de fantasie şi Mărunţişuri se vor găsi în permanenţă”155

.

Pe strada Strâmbă, la început de sec. XX, au existat magazinele de

confecţii: “La doi cocoşi”, “Cocoşul de argint”, “Cocoşul cel mare” (poreclit

“La Chantecler”) aparţinând fraţilor Finkelman, “La concurenţa” aparţinând lui

Lupu Haimovici şi “Fluturele de aur”. Spectrul era foarte larg şi, adecvat pentru

toate gusturile şi mai ales pentru toate buzunarele. De la stofele de calitate

comercializate de Wisenfeld căutate cu predilecţie de protipendadă la cele din

“aţâcă” ale lui Luju Rosemblum ori Lică Solomonovici. În capătul străzii, colţ

cu piaţa “Sf. Ilie” se afla magazinul de manufacturi “La Printz” alături de

magazinul de coloniale “La Greci”. Tot aici se găseau prăvălii cu articole de

fierărie aparţinând lui Zissu ori Sava A. Petroff, cel ce deţinea de altfel şi o

farmacie pe strada principală. În piaţă se afla una din numeroasele farmacii ale

oraşului “Bistriţeanul” – proprietatea lui Mihai Şomlea care comercializa o

renumită pudră de flori extrem de apreciată de doamnele vremii.

Pentru a reda măcar aparent ceva din culoarea epocii şi mai ales din

farmecul ei, reproducem una din reclamele apărute în presă:

„A sosit la “Cocoşul cel Mare” un bogat asortiment de pufuri de iarnă,

precum şi articole pentru nunţi şi botez. Acest nou magazin l-am asortat cu cele

mai noi mărfuri din fabricile din ţară şi străinătate şi vând cu preţurile cele mai

convenabile. Specialitate de furnituri de croitorie, lucruri de nunţi şi de botezuri

diferite, parfumuri franceze şi germane, diferite mătăsuri, luizinuri, taftalinuri,

ponjeuri şi musalinuri cu preţuri foarte ieftine.

Nu perdeţi ocaziunea de a vizita magazinul meu ca să vă convingeţi de

bunătatea şi ieftinătatea mărfurilor mele.

Cu stimă, Hal Finkelman

Mare asortiment de cămăşi şi gulere, galoşi şi şuşoni, bastoane şi

umbrele.”

Viaţa de zi cu zi a locuitorilor oraşului în perioada analizată a fost

marcată de antimonia între rural şi citadin. Locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia

sunt asociate mai ales categoriei sociale căreia îi aparţine individul.

154 “Progresul”, 9 septembrie, 1889. 155 Ibidem.

134

Sensul modernizării la români a fost sincronizarea dezvoltării spaţiului

românesc cu aceea a Occidentului. Stilul de viaţă european a fost introdus, atât

de tinerii care veneau de la studii din străinătate, cât şi datorită imigraţiei din

Europa Centrală şi de Apus.

II. 2. 4. Condiţia femeii în societate - viața conjugală

Motto: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine

Dar fiindcă azi mi te dai toată

Am să te iert,

E vechi păcatul și nu ești prima vinovată.”

Ion Minulescu

Prin aceasta prezentare se propune o privire de ansamblu, de

reconstituire socio-culturală a societăţii româneşti în latura sa burgheză, în

perioada care, în Franţa, a primit numele de ,,Belle époque”. Într-un veac în

care oamenii, mai puţin ameninţaţi zilnic de vâltorile vieţii, tihneau în liniştea

iatacurilor şi în separeurile restaurantelor, mecanismele noii societăţi româneşti,

în curs de modernizare, produceau transformări intime în mentalul românului

mai ales din clasa de mijloc. Un nou tip de femeie, mai voluntară, independentă,

desprinsă măcar parţial de umbra soţului, un nou tip de bărbat, acum cetăţean cu

drepturi, cu glas civic şi o gamă mai variată de funcţii liberale, un nou tip de

copil, educat în spiritul blândeţii, tratat ca un adult pentru a-i dezvolta gândirea

analitică şi nu pentru a-l maturiza forţat alcătuiesc acum familia. Perspectiva

acestor oameni de „Belle époque” asupra vieţii merită observată şi analizată,

deoarece se situează, la fel ca şi perioada în care trăiesc, la răscrucea dintre

vechi şi nou, dintre două moduri destul de diferite de a privi realitatea şi de a se

privi pe sine.

De la pensioanele de domniţe... la şcolile de stat

Aşa cum afirma Peter Burke, „istoria femeilor oferă o nouă perspectivă

asupra trecutului, ale cărei consecinţe încep abia acum să se întrevadă”156

şi ca

urmare şi în cazul României studiile dedicate istoriei femeilor trebuie

încurajate. Izvoarele oferă mult mai mult decât construirea unui discurs istoric

axat pe politic şi militar, ignorând practic individul şi concentrându-se pe

comunitate. În paragrafele care urmează, voi insista asupra vizibilităţii ca şi a

includerii femeilor române în societatea românească a Vechiului Regat.

De-a lungul timpului, în domeniul educaţiei s-a făcut întotdeauna o

diferenţă între sexe. Acesta s-a întâmplat în ceea ce priveşte instituţiile de

156 Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 64..

135

educaţie: şcolile, cursurile din universităţi, ca şi regulamentele de admitere în

aceste instituţii, proiectarea programelor şcolare şi elaborarea materialelor

didactice. Şcoala constituia o etapă importantă pe drumul pregătirii tinerilor

pentru a-şi îndeplini cu cinste rolurile în familie. În instituţiile de educaţie,

fetele şi băieţii au fost încurajaţi sau, respectiv, descurajaţi deseori să joace

unele roluri, care îi identifica apoi în postura de femeie şi bărbat.

Primele şcoli superioare destinate educării fetelor erau pensioanele, şcoli

particulare, organizate după sistemul instituţiilor de educaţie pentru fete din

Occidentul Europei şi, în special, din Franţa. Apariţia lor a fost determinată de

răspândirea ideilor iluministe. Un rol deosebit a jucat concepţia pedagogului

elveţian Pestalozzi, care a studiat legătura dintre familie şi viaţa socială şi a

subliniat faptul că mama avea un rol decisiv în calitate de educator. Aceasta a

reliefat rolul femeii în cadrul sistemului de educaţie, plasând-o într-un context

social mult mai larg, definit, mai ales, prin reliefarea rolului femeii în cadrul

familiei. Din păcate, de cele mai multe ori lucrările în domeniu accentuează

doar laturile educaţiei masculine, percepute ca verigi importante în sistemul

formării elitei şi neglijează rolul educaţiei jumătăţii feminine a societăţii. Fetele

elitelor muntene şi moldovene din prima jumătate a veacului al XIX-lea erau

trimise pentru a-şi completa educaţia fie în pensioanele particulare din

Principate, fie în cele din străinătate.

Câteva exemple merită a fi arătate. În Bârlad un astfel de pension a

funcţionat sub denumirea de “Externatul de fete Drouhet”. Pentru fete,

înscrierea lor la pensioane era determinată de dorinţa mamelor de a avea fiice

care să se comporte ireproşabil în societate. Însă nu trebuie ignorată nici în

cazul fetelor din elita românească importanţa dată cunoaşterii limbii franceze la

perfecţie. Voi cita în acest sens observaţia sarcastică a lui Constantin Bacalbaşa,

la adresa acestor membre ale societăţii anului 1883:

“Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte, toată educaţia lor,

tot sufletul lor era străin. Ochii şi mintea şi inima lor erau pironite asupra

Parisului. Această elită, înstrăinată de neamul ei, vorbea, scria, citea, cânta şi

petrecerea franţuzeşte. O greşeală de limba franceză în această societate era

descalificarea şi ridicolul pentru veşnicie. O greşeală de limba română, o

delicioasă glumă”157

.

Din nefericire, carierele către care puteau opta tinerele românce de la

sfârşitul secolului al XIX-lea erau deosebit de restrictive, iar feministele

timpului au sesizat această discrepanţă: ,,Şcolile noastre pentru fete sunt, cum

se ştie, de două feluri, şcoli secundare şi licee, în care se grămădesc cele ce

năzuiesc la carierele intelectuale, spre universitate, viitoarele profesoare şi

profesioniste libere, sau funcţionarele de la bănci, poştă, telegraf, telefon şi şcoli

profesionale din care ies: croitorese, cusătorese, modiste, lenjerese, brodeuse.

157 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878–1884), Bucureşti, Editura Eminescu,

1993, p. 159.

136

Se observă însă că şcolile secundare-liceale dau o pleiadă de fete în majoritate

sărace, care când isprăvesc şcoala ar avea nevoie să câştige şi nu găsesc

posibilitatea: câte o meditaţie e greu de găsit şi e foarte prost plătită; iar până să

ajungă profesoare profesioniste ori funcţionare mai e o cale lungă, lungă şi

spinoasă”158

.[[

De asemenea, este foarte limpede că pentru perioada 1878-1914 ideea

dominantă era aceea a educaţiei pentru viitoare soţii şi mame bune. În mod

surprinzător, chiar şi pionierele mişcării feministe susţineau această idee. O

revistă apărută în această perioadă, în 1908, numită “Gazeta feminină” şi care

se considera ,,organ al mişcărei feministe în literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială

şi economică, modă şi sport” propunea ca subiect de dezbatere pentru

următorul număr următoarea problemă: ,,Cum ar trebui făcută educaţia fetelor

din ziua de azi, spre a corespunde adevăratei lor meniri de viitoare soţii şi

mame”159

.]Aşa cum se poate observa şi din paragrafele anterioare, educaţia

fetelor în Vechiul Regat urmărea atingerea a două scopuri majore: primul, să le

asigure “o partidă bună” pentru căsătorie,[iar cel de-al doilea să le întărească

identitatea socială prin intermediul unor cariere personale.

În România problema instrucţiei fetelor, deşi prevăzută prin Legea

instrucţiunii publice din 1864, a fost pusă cu greutate în practică, datorită

dificultăţilor financiare şi, mai ales, mentalităţii epocii, după care femeia trebuia

să cunoască mai ales îndeletniciri legate de viaţa casnică şi nu de activitatea

publică. Dacă în învăţământul primar problema s-a rezolvat în mod satisfăcător,

în învăţământul secundar greutăţile au fost aproape insurmontabile, ceea ce a

permis menţinerea multă vreme a pensioanelor de fete. Întreţinerea şi taxele

mult prea mari făceau ca doar fetele din rândul familiilor mai înstărite să poată

accede în asemenea instituţii de educaţie, marea majoritate rămânând cu

cunoştinţe minime dobândite în cele patru clase primare.

Baza învăţământului consta, după cum am precizat, în însuşirea limbilor

străine (franceză, germană, italiană), pe planul al doilea aflându-se discipline ca

geografia, matematica şi chimia.

Pensionul ,,Clotilda Dimitriu” a luat fiinţă în 1895, după desfiinţarea

Institutului Drouhet, cuprinzând cursurile şcolii primare şi gimnaziale, şcolii

secundare inferioare. Cea care a preluat vechiul pension a fost Clotilda

Weunrich, venită din Sighişoara. Prin căsătoria ei cu şeful de gară Constantin

Dimitriu în anul 1896, îşi schimbă denumirea în ,,Institutul Clotilda Dimitriu”.

Acest institut a devenit în 1901 ,,Institutul de profesori asociaţi” la care au

predat şi profesori de la Liceul Codreanu şi funcţionează până în 1903, când se

închide. Redeschizându-se în 1906, pensionul activează pe rând în mai multe

imobile de pe strada 1 Decembrie şi Republicii, precum şi în clădirea ce

158 Şt. Mihailescu, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii feminine, în “AnaLize”

10/2001, p. 52. 159 “Gazeta femenină”, 1/1908, p. 6.25]

137

adăposteşte Protopiatul. Anterior primului război mondial, a funcţionat în

fostele Case Deciu, actualmente Palatul copiilor.

În secolul al XIX-lea pe întinsul ţării aceste pensioane erau destul de

răspândite. Pentru întreţinerea acestui externat care necesita cheltuieli prea

mari, Charles Drouhet a intervenit pe lângă Titu Maiorescu, ministrul

instrucţiunii, ca acest externat să fie preluat de stat. Cererea lui Drouhet a fost

respinsă, deoarece Titu Maiorescu considera aceste pensioane ca nişte şcoli

iezuite cu un import de culturi care se cereau desfiinţate de la sine.

Planul de reorganizare a învăţământului din 1898, propus de Spiru

Haret, marchează lovitura dată pensioanelor particulare. Această reformă

inaugurează epoca înfiinţării gimnaziilor, liceelor şi a altor categorii de şcoli

secundare, care după anul 1900 iau o mare extindere în întreaga ţară. Înainte de

anul 1921, anul înfiinţării liceului de fete, în oraşul Bârlad existau pentru băieţi

5 şcoli primare, o şcoală inferioară de meserii de băieţi, o şcoală normală de

învăţători cu o vechime de 50 de ani şi un liceu de băieţi cu o vechime de 70 de

ani. Toate aceste şcoli aveau localuri proprii, funcţionând în condiţii normale.

Pentru fete, situaţia era mai grea. În oraş existau 5 şcoli primare de fete

şi o şcoală de gospodărie, numită Şcoala profesională ,,N. Roşca Codreanu”. Nu

exista nicio şcoală secundară, gimnaziu sau liceu pentru fete. Fetele dornice de

cultură se pregăteau pe cale particulară prezentându-se la examen la şcolile de

stat, examene care se ţineau la sfârşitul anului pentru fiecare clasă.

Un pas înainte în folosul fetelor care doreau să facă liceul, se face prin

înfiinţarea a două institute particulare şi anume: “Institutul Elena St. Dimitriu”

care funcţiona în localul şcolii israelite din str. Republicii şi “Institutul

Profesorilor Asociaţi” care funcţiona în casele Clotildei Dimitriu tot pe strada

Republicii. Ambele angajau profesori cu ora dintre profesorii de la liceul de

băieţi. Pregătirea fetelor la aceste institute era destul de costisitoare deoarece

profesorii angajaţi era plătiţi din taxele percepute de la elevi. Numărul crescând

al fetelor dornice de învăţătură, promoţiile noi date de cele 5 şcoli primare de

fete, cu posibilităţi materiale reduse, impuneau necesitatea înfiinţării unui liceu

de fete.

Printre susţinătorii întemeierii liceului de fete, o contribuţie însemnată

au adus-o profesorii Cezar Ursu, N. D. Neştian, scriitorul G. Tutoveanu,

avocatul Vasile Georgescu şi numeroşi părinţi. La propunerea acestora, la 10

iulie 1921 s-a ţinut o consfătuire publică în localul “Liceului Codreanu” de

băieţi, unde au participat oameni de seamă din oraşul Bârlad, precum şi mulţi

părinţi. La această consfătuire s-a luat iniţiativa înfiinţării liceului de fete. De

asemenea, s-au proiectat primele măsuri în vederea asigurării condiţiilor de

funcţionare a noii şcoli. Directorul liceului de băieţi de atunci, dl. Cezar Ursu,

oferă ca local de funcţionare pentru jumătate de zi, după-amiaza, clădirea

liceului de băieţi cu tot materialul didactic. S-a mai hotărât să se ceară

aprobarea de la Ministerul Instrucţiunii ca să fie trecut sub egida statului cursul

inferior, iar cursul superior să funcţioneze sub îngrijirea unui comitet şcolar.

138

Cadrele didactice pentru noua şcoală au fost recrutate dintre profesorii liceului

de băieţi, iar pentru funcţia de director al noului aşezământ educaţional i s-a dat

delegaţie profesoarei Amalia Mironescu. Un liceu de fete s-a înfiinţat abia după

primul război mondial, la 11 octombrie 1921, actuala Şcoală nr.1 „Iorgu Radu”,

punând astfel capăt discriminării privind instrucţia fetelor160

.

În secolul XIX, statutul social al femeii era influenţat exclusiv de pătura

sociala din care acestea proveneau. Sub influenţa Occidentului, femeile de la

oraş au început să se modernizeze şi să iasă din condiţia de casnică. Femeile

bine văzute erau boieroaicele, care mai erau numite şi cucoane. Pentru o femeie,

o mare greutate în statutul ei o dădea zestrea. Cu cât avea mai multă zestre, cu

atât era mai bine văzută şi mai dorită, precum un obiect preţios. Saloanele aveau

o mare influenţă în epocă şi sunt menţionate în diverse scrieri mai multe “dame

răpitoare care aveau intimităţi cu boierii”. Este perioada în care Miţa Biciclista

şi-a făcut curaj să iasă cu bicicleta pe stradă, situaţie inedită pentru o femeie. Ea

se plimba cu bicicleta, îmbrăcată în pantaloni de catifea mulaţi, cu bluze

înflorate şi era considerată o frumuseţe a vremii, dar şi o “materialistă”. Femeile

încep să se îmbrace ca la Viena şi Paris, poartă mănuşi, evantaie, peruci sau

mese, pantaloni, pălării şi tot felul de umbrele dichisite. Nu le lipsea nici

căţelul, cu care ieşeau la plimbare. Era important să știe să cânte la un

instrument muzical, să danseze şi, în general, să aibă cultura muzicală pentru că

era semn de mare rafinament. Latura estetică era foarte cultivată, în timp ce

latura etică era lăsată în umbră.

În această epocă, femeile primesc o educaţie riguroasă la internat, ferită

de tentaţiile sexuale, drept pentru care exista o teamă de a nu fi privite ca fiind

necuviincioase. Se spune în diverse scrieri ca încă din secolul al XVIII-lea

româncele “aveau mare plăcere la amor” (I. L. Caragiale) în ciuda educaţiei pe

care o primeau. Prostituţia era văzută ca un mare păcat, iar cele care se culcau

cu turcii, erau aruncate în Dâmboviţa cu un bolovan de gât sau, ca să evite să fie

aruncate, se aruncau singure.

Adulterul era destul de frecvent printre femeile românce în secolul XIX,

mai ales printre femeile emancipate. Cu cât făceau parte dintr-o clasă socială

mai înaltă, cu atât adulterul era mai ascuns, pentru a nu cădea în gura lumii, însă

devenea și mai incitant. Cu o seară înainte moșierul Horațiu Giurumia venind

pe neașteptate acasă de la Epureni și-a găsit consoarta în pat cu vecinul de

moșie, conu Mihai Barry „un bărbat pirpiriu dar frumos, elegant și cu țăcălie”.

Ce a urmat a stârnit distracția întregului oraș și a alimentat întâlnirile de

„socializare” ale bârlădenilor – adică bârfa – pentru o lungă perioadă...„Nu l-a

bătut prea tare, nu l-a înjurat, nu l-a castrat, doamne ferește! ....dar după ce i-a

tras două palme zdravene din acelea cu corespondență la Giurgiu, şi sub

amenințarea revolverului, i-a dat drumul afară în zăpadă, cam pe la ora 5 după

160 Marcel Proca (coord.), File de monografie. Şcoală cu clasele I-VIII Nr. 1 „IORGU RADU”,

Editura Sfera, Bârlad, 2010, p. 9.

http://www.jurnalul.ro/articol_31760/une_cocotte.html

http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/ciupala/statutulfemeii.htm

139

amiază, complet în pielea goală”. După ce consoarta a jurat pe icoană că nu

mai face, s-au împăcat și drept răsplată au plecat într-un voiaj161

.

Interesant este că după o perioadă Maggy și-a surprins bărbatul în pat cu

slujnica, Marghioala, pe care o căsătorise cu vizitiul din curte și o înzestrase

pentru că era „fată bună, săracă și cuminte... mai ales”162

.

Că femeile aveau piper în sânge o dovedește un episod semnalat de

Romulus Boteanu și care oferă celebritate unei Elvire, fiica lui Toma Dascălașu,

proprietarul crâșmei cu același nume. Sus-numita, o fetișcană mărunțică de

numai 16 ani, rotofeie și voinicuță, mergea legănându-se pe stradă spre

disperarea elevilor codreniști care nu avea niciun succes la farmecele

demoazelei. Idealurile domnișoarei se opreau la tinerii ofițeri care îi intrau în

grații intonând sub ferestre „aria căsătoriei”. Elvirica noastră, atentă pe după

perdea, recepționa mesajul: „mâine, în același loc și la aceeași oră”163

.

Poziția femeii într-o societate aflată în schimbare, evoluția imaginarului

feminin în epoca premodernă și în cea modernă sunt în ultima vreme teme de

interes pentru numeroși cercetători, eternul feminin fiind un fenomen de mister

și senzație indiferent de epocă164

.

La sfârșitul secolului al XIX-lea comentariile legate de căsătoriile la

români scot în evidență „starea de anarhie morală în care ne zbatem”, ce mai

„suntem un popor fără moravuri”. Făcând apel la Sf. Grigore putem afirma că

„întâia căsătorie este legală, a doua este învoită, a treia este suferită, iar

celelalte, viață animală”. Concluzia care se desprinde de aici este că în perioada

la care facem referire instituția căsătoriei era într-o continuă degradare:

„intimitatea dorită, când nu se transformă în angoasă, devine o mare iluzie”165

.

O mare problemă erau căsătoriile de conveniență, de paradă, care aveau

un impact devastator pentru stabilitatea cuplurilor. Schimbarea statutului femeii

în societate, ca urmare a faptului că acestea nu se mai limitau doar la a se

ocupa de gospodărie, ci aveau o slujbă și o zestre ce le asigura independența

aduce noi transformări în plan marital. La cea mai mică neînțelegere cu

partenerul, era proferată amenințarea cu divorțul, și aceasta, deoarece femeia nu

mai depindea material de soț. Pentru a descuraja divorțurile, societatea încearcă

să fie mai permisivă, acceptându-se situația „femeii amante”, femeia care își

înșeală soțul, cunoscută fiind afirmația că „este ridicol să intentezi divorț când

îți surprinzi soția în adulter”166

. Orgoliul masculin se limita la a depune

divorțul dar nu pentru că a fost înșelat, ci pentru faptul că a fost comparat cu

cineva net inferior (dacă era cazul).

161 Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, Bârlad, p. 853. 162 Ibidem, p. 854. 163 Ibidem, p. 846. 164 C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura pentru

literatură, București, 1996, p. 145. 165 Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, p.168. 166 Dumitru Velicu, Despre emanciparea femeii, Tipografia Viitorul, București 1907, p. 52.

140

Dincolo de aventurile mai mult sau mai puţin pasagere exista şi un alt

fenomen ce trebuie luat în discuţie - cel al prostituţiei. Milenară ca profesie,

percepţia asupra ei a oscilat în timp, uneori sacră şi cultivată dar cel mai adesea

stigmatizată, iar persoanele care o practicau marginalizate în societate.

Indiferent de cauze, considerată imorală ori un rău necesar, în toate epocile a

reprezentat un adevărat flagel, nu atât prin prisma numărului deloc neglijabil al

podăreselor, cât mai ales al răspândirii necontrolate a bolilor venerice ce

duceau uneori la adevărate epidemii.

Prima încercare de monitorizare și reglementare a prostituției s-a

realizat în 1859, după ce din 1853 damele erau obligate să țină o „condicuță”.

Practicantele celei mai vechi meserii din lume au fost apoi catagrafiate pentru

ca lista cu pricina să fie trimisă medicului, care avea sarcina de a efectua

controale regulate.

Potrivit raportului primăriei Bârlad din 1878, „medicii primăriei... vor

inspecta casele de prostituție, prescriind măsurile igienice și sanitare de

îndeplinit, conformându-se regulamentului”167

. Controalele erau absolut

necesare pentru a lua măsuri „contra lățirii bolilor venerice” care, raportându-ne

la urbea noastră erau, potrivit surselor vremii, foarte numeroase.

Reglementarea prostituției s-a făcut după model occidental, mai exact

belgian, în 1887, iar din 1895 a fost impus un regulament prin care „agentul

comunal” avea obligația de a veghea la aplicarea celor 8 articole privind

organizarea „prostituțiunii”.

Departe de fi un “oraș al felinarelor roșii” existau și aici case de rende-

vous cunoscute și tolerate, dar la proporțiile unui târg de provincia. Prostituția

se practica însă mai curând pe stradă, în apropierea hanurilor și a cârciumilor,

constituind așa-zisa „prostituție clandestină”. Exista o înțelegere nescrisă între

proprietarii de hanuri, hoteluri și birjari. Camerele fără clienți ori rezervate

strategic erau ocupate târziu, când “peștii”, “patronii” ori diferiții ocrotitori

puteau să își plaseze marfa vie. O proliferare a fenomenului s-a înregistrat între

1916-1918, în mai toate orașele moldave, ca urmare a retragerii armatei române

și a unei bune părți din populația civilă, a condițiilor de război și a pauperizării.

Apropierea frontului, numărul mare de soldați staționați aici, existența

Comandamentului Armatei a 2-a române au constituit tot atâtea motive pentru a

determina o mărire a concentrației de femei de moravuri ușoare în zonă.

În spațiul mahalalelor „lumea deocheată” a damelor de consumație

„controla toate mișcările orientate spre satisfacerea simțurilor”168

. Orice

bârlădean cu vârstă venerabilă îşi amintește locurile unde damele își practicau

meseria, mai supraviețuind și astăzi nostalgici capabili să le menționeze pe cele

mai cunoscute.

167 Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria

Basarabia, 1878, p. 7. 168 Adrian Majuru , Bucureștii mahalalelor, p.183.

141

În mare măsură, istoria femeilor din secolul al XIX-lea şi următorul este

istoria modernizării societăţii româneşti şi, implicit, al emancipării acestora.

Indiferent de formele în care au făcut-o, femeile şi-au jucat rolul modernizator.

II. 2. 5. Sărbătorile religioase

Fie că ești bârlădean sau de aiurea, fie că ești creștin sau nu, fie că mergi

sau nu la biserică, viața cotidiană se desfășoară ținând seama de calendarul

creștin. Anul se deapănă după ritmul sărbătorilor bisericești, de la Crăciun la

Paște, de la nașterea Domnului până la sărbătoarea morților.

Aceste sărbători, „treceri de o însemnătate deosebită ale anului”169

devin

deseori ocazii pentru „reuniuni” familiale sau ale comunității. Obiceiurile legate

de acestea sunt deosebite de cele moderne, când „împrumuturile” occidentale

le-au schimbat în mare măsură. Scenariul sărbătorilor de altădată s-a păstrat

doar în memoriile contemporanilor sau în amintirile bunicilor.

În nopțile de Sf. Andrei fetele își ungeau porțile cu usturoi, apoi își

căutau ursitul stând despletite între sfeșnice aprinse și privind în ceaune cu apă

în care puneau oglinzi și stingeau cărbuni170

.

Sf. Nicolae era și este așteptat cu mare emoție de cei mici, care își

așezau la ușă pantofii lustruiți în așteptarea dulciurilor sau după caz, (a se citi

merit) a nuielușei.

Cu câteva zile înaintea Anului nou, de sărbătoarea Crăciunului orașul

prindea viață fiind dominat de o forfotă generală, bârlădenii de ieri și de azi

obișnuind să pregătească cu mare atenție „chiolhanurile”, de-a dreptul

pantagruelice, specifice marilor sărbători.

Anul începea cu ziua de Sf. Vasile, o zi importantă pentru creștinii de

oriunde, sărbătorită cum se cuvine, așa cum descoperim și în memoriile lui Gh.

Silion care ne oferă câteva informații în acest sens: „înainte de răsăritul

soarelui, cu toate că nu dormisem toată noaptea după datină și credință, am

mers la semănat cu grâu, urând mulți ani cu sănătate și viață îndestulată , se

primea după datină, miere de albine cu nuci, colaci și o „băncuță” de argint de

50 de bani”171

.

Boboteaza, sărbătoarea botezului Domnului, care simboliza purificarea

de păcatul originar, avea drept ritual fundamental „sfințirea apelor”. Deosebirea

cu zilele noastre constă în respectul acordat evenimentului, în lipsa îmbulzelii

generale datorate dorinței de a „mai prinde” ceva agheasmă. Ritualul era

respectat cu sfințenie de comunitate: „se fac trei cruci de gheață și multe

ciubere, căldări cu apă umplute în dimineața sărbătorii, în fața mesei altar unde

169 Philippe Aries și Georges Duby, op. cit., p.188. 170 Romulus Boteanu, Flori, tradiții, iarmaroc, în B. O. A., vol. I, p. 555. 171 Gheorghe Silion,op. cit., în mss..

142

preotul săvârșește slujba religioasă pentru sfințirea apei. La ultima strigare a

sfântului duh pentru sfințirea apei, puștile oamenilor au trăsnit, iar femeile,

fetele și băieții se înbulzeau să culeagă „fultuiala” puștilor care au fost încărcate

cu câlți, petice, hârtie... fără gloanțe. Acest obicei mistic, vrăjitoresc se

menținea din credința că aceste resturi se foloseau în descântece și dezlegări. De

asemenea, băieții și fetele de măritat care le purtau credeau că „sunt cele mai

bune talismane pentru grăbirea celui ursit”.

Sărbătoarea Învierii Domnului – Paștele, era așteptată cu nerăbdare de

tot norodul fie creștin, fie iudaic sau de alte confesiuni. Ea reprezenta

certitudinea salvării. Pregătirile începeau cu „săptămâna mare” când însăși viața

de zi cu zi era schimbată: în vorbă, în ocupații, purtare, cu vitele și oamenii.

Asemeni în casă: scuturat, măturat, păturit și așezat, văruit și târnuit ograda,

uneltele curățate, ocoalele rânite, vitele țesălate și cu cățuia cu tămâie aprinsă

înconjurate (obicei vechi pentru alungarea duhurilor rele din bătătură și din

jurul casei).

Vasele de bucătărie sunt fierte ca să nu rămâie în ele vreo urmă de

„frupt” (carne, ouă, unt, brânză, lapte). Se înlătură aruncându-se toate obiectele

ce au produs nenorociri, dureri, căderi, tăieri și altele ca “necurate”. Aceste

obiecte și locuri erau ferite și ocolite cu semnul crucii repetat pentru apărare de

“ceasuri rele”. Locuri de acestea erau multe.... Vasele în care se gătiseră

alimente de frupt erau păstrate cu grijă la locuri ferite în pod, cămară sau

“chimniță”.

În aceste zile “fruptul” vitelor se prelucrează și se depozitează la rece

(cu mare strășnicie păzindu-se și de copii, vorba ceea, „tae popa limba”). Doar

copiii mici, sugarii și cei până la trei ani mai sunt tolerați pentru puțin lapte cu

mămăliguță ca ființe “iertate de păcat” de preot și de Dumnezeu172

.

Cap sau pajură?

172 Ibidem.

143

Conform calendarului popular, ziua de Constantin și Elena corespunde

sărbătorii numite Constandinu Puilor sau Constantin Graur (patronul păsărilor

din păduri). Se crede ca în această zi păsările își învață puii să zboare, iar

recoltele vor fi mâncate de păsări, dacă se muncește la câmp. De asemenea, se

considera ca este ultima zi în care se mai poate semăna porumb, ovăz și mei,

altfel acestea se vor usca. Este ziua în care păstorii își aleg baciul și locul

stânelor, femeile alungă duhurile rele cu tămâie și agheasma, iar bărbații aprind

Focul Viu, în jurul căruia stau și se afumă împreună cu oile, ca să fie ferite de

rele cât timp vor sta la stână, în timp ce, prin zgomote și strigăte, alungau

vrajitoarele care furau sporul laptelui.

La Bârlad însă, în secolul al XIX-lea în mediul citadin și chiar periferic

acestuia, boierii deschideau grădinile lor particulare mulţimii, indiferent de

starea socială, ba chiar încurajau frecventarea acestor spaţii pentru a întreţine, în

acest mod, dimensiunea festivă a petrecerilor desfăşurate acolo. Pe de o parte,

petrecerea trebuia să fie colectivă pentru a se împărtăşi acele valori, trăiri şi

plăceri comune, care transcend ierarhia socială. Pe de altă parte, orice acţiune

de creare sau gestionare a unui capital simbolic, cum este, de exemplu,

imaginea publică, nu se poate realiza decât în prezenţa publicului. O interesantă

şi inedită prezentare a unui asemenea mod de a sărbători în urbea noastră

această zi o avem datorită memoriilor lui Ioan Vasiliu (cca. 1830-1850, n. ns.):

Moşia Simila, ce este astăzi proprietatea oraşului, era pe atunci proprietatea lui

Nicolae Greceanu (ca și actuala clădire a Protopopiatului): „La Sfinţii Împăraţi,

Constantin şi Elena, ce cad la 21 mai, grădina era dichisită şi deschisă

publicului. Era obiceiul ca, în acea zi, să plece din oraş familii întregi cu miei

fripţi, cu clondiruri de vin, cu fel de fel de mezelicuri şi zimbele pline de jemne.

După ce se sfârşea slujba bisericească, ieşea toată lumea din biserică şi mergeau

de se aşezau pe iarbă, întinzând mese mari şi apoi începea gustarea şi cheful,

asezonat de taraful de lăutari al boierului Greceanu”173

.

Datorită amintirilor unui orăşean, surprindem astfel un moment de viaţă

şi de mentalitate românească. Putem astfel generaliza că spaţiul vegetal

amenajat sau natural a fost altfel perceput şi conceput de români faţă de

173 Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 249. Din spațiul urban cele mai întinse grădini

pariculare erau cele aparținând familiei Greceanu (actualul sediu al Protopiatului) cel al familiei

Sturza. “Casa Sturdza era înconjurată, ca toate casele boiereşti, de o suprafaţă considerabilă

unde se aflau grajdurile, grădina, livada şi locuinţele servitorilor ”. Elena Diaconu, Case şi

locuri, în Bârladul de odinioară şi astăzi, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 165. Demonstrativ, în

sensul existenţei unor asemenea grădini particulare boiereşti, o reprezintă, dacă mai era nevoie,

un plan din 1851, ce ne indică două spaţii vegetale amenajate, una aparţinând familiei Iamandi

şi alta de două ori mai mare, aflată în apropiere, dar fără a putea identifica proprietarul. Din

observarea planimetriei acestora se pot constata numeroase alei drepte, circulare, ovale, ronduri

de flori şi numeroşi copaci. Partea arsă a târgului Bârladul, 1851, Fondul Muzeului “Vasile

Pârvan”, nr. inventar 7980. Întinse grădini nu se regăseau doar pe moşiile boierilor (cum era

cea de la Epureni) și în jurul caselor boierești ci şi pe lângă mânăstiri, după cum se poate

observa pe o hartă a Mânăstirei Floreşti din 1848.

144

occidentali, acest fapt nefiind valabil doar în cazul unor importante concentrări

urbane, cum era Iașul sau Bucureştiul, ci şi în cazul unor mici târguri

moldoveneşti, cum era Bârladul. Comparând paradigma civilizatoare a

Occidentului cu cea autohtonă, constatăm la noi o vocaţie de socializare

populară, de estompare a diferenţelor sociale în spaţiul grădinilor înflorite,

amintind de negura vremurilor, când pentru toţi, “de la vlădică la opincă,

codrul era frate cu românul”.

Un alt loc extrem de popular, în care sărbătorile indiferent de gen și

inclusiv cele religioase erau percepute și resimțite in corpore, era Grădina

publică. La jumătatea secolului al XIX-lea, parcul public era o adevărată

pădure174

, cu arbori bătrâni şi tineri, cu pajişti frumoase şi cu mult tufiş, care de

la an la an era mai des şi mai mare. Având în vecinătate şi “marele iaz” de la

Simila, se înţelege că acesta era foarte căutat în zilele călduroase. Aglomeraţia

era mare de: Dragobete, Paşti, Sf. Gheorghe, 1 Mai (Arminden), Sfinţii

Împăraţi, Constantin şi Elena şi alte sărbători, populaţia oraşului şi a

mahalalelor venind să se răcorească şi să petreacă. Unii veneau cu mâncarea şi

băutură de acasă, dar mulţi o cumpărau de aici, de la neguţători, care în aceste

zile făceau un bun “alişveriş”.

Sărbătorile ca Sf. Gheorghe, Mihail și Gavril, Petru și Pavel „erau

manifestări ale cultului sfinților protectori”175

și importante prilejuri de

socializare.

II. 2. 6. Cele trei laturi ale existenței umane:

nașterea, căsătoria, moartea

Spațiul privat ca „spațiu particular al societății civile (piața, familia) și a

unui spațiu particular al subiectivității intelectuale”176

, presupune, simplist, ceea

ce are loc dincolo de poarta sau ușa casei unei familii. Nevoia de

independență, intimitate se simte tot mai mult în această perioadă. Deseori însă,

acest spațiu tinde să se extindă și dincolo de aceste delimitări, spectacolul dat de

„locatari” fiind urmărit și de vecini sau de simpli trecători, prilej de comentarii

cu corespondență de bârfă, - ai auzit dragă ce... -, sau chiar intervenții directe

dacă situația se solda cu artificii.

174 I. Antonovici, op. cit.,p. 267. 175 Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I-III, Editura „Grai și suflet” - Cultura

Națională, București, 2001, p. 256. 176 Raymond Boudon, Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996,

p. 216.

145

Durata vieții unei persoane era împărțită în două perioade, inegale de

altfel, de un eveniment central: căsătoria. Timpul privat se raporta la „înainte”

și „după” marele moment177

.

Biserica era omniprezentă toate marile evenimente din existența

românilor fiind legate de ea. Momente esențiale ale existenței – nașterea,

botezul, logodna, căsătoria, moartea se desfășurau în interiorul unui cadru

prestabilit, în care dogmele bisericii au un rol esențial.

Ca și astăzi, venirea pe lume a copiilor constituia cea mai mare bucurie

a unei familii, un mare eveniment, „un dar ceresc”, care era sărbătorit ca atare.

Momentul nașterii (parcă puteai să-l alegi) era foarte important deoarece

de el putea depinde viitorul copilului abia născut. Dacă aveai nenorocul să te

naști în „vinerea seacă”, spre exemplu, „evenimentul era comentat cu mare

interes și curiozitate, dominat de preziceri fantastice, cu stihii fataliste. Reacțiile

erau facerea semnului crucii, „scuipare și suflare în direcția celor patru vânturi

pentru alungarea relelor”178

. Astăzi, fițele de casă bună au reintrodus obiceiul

ursitoarelor care să hărăzească micuțului câte în lună și în stele.

La câteva zile după naștere avea loc botezul. Acest act – cu profunde

semnificații – era oficiat de către preot, împreună cu dascălul, în biserică, de

obicei sâmbăta după vecernie, cu toate celea – îmbăiere cu apă sfințită în

cristelniță, miruire etc. După botez avea loc masa, luată acasă împreună cu nașii

și rudele apropiate, prilej cu care se ofereau daruri copilului. În familiile cu

stare, preotul era chemat acasă, iar masa era servită la restaurant.

Mama, căci ea era cea care se ocupa de copii, „alăpta,... creștea pe copii

în frica lui Dumnezeu și le inspira sentimente de cinste și hărnicie: „Cât am fost

mic, mama avea mare grijă de mine. În afară de curățenia corpului, punea mare

bază pe sănătate și hrana curată și bine gătită. Când era vorba de suferința mea ,

atunci recurgea la toate doftoroaele satului pentru a mă vindeca”179

.

Copiii erau de mare ajutor părinților, astfel băieții „secondau pe tații lor

la plugărie și la cărături”, iar fetele trebăluiau pe lângă mamele lor în

gospodărie ajutându-le la țesut, la mulsul vacilor, deprinzând toate câte erau

necesare pentru viitoarea viață de familie.

Perioada copilăriei, considerată cea mai „frumoasă” etapă a vieții, era

împărţită între procopseala învăţăturii, ajutorul acordat părinților şi evadări cu

prietenii şi amicii la scaldă, (că doar Bârladul e colea), la joacă, la o „miuță”, la

căscat gura prin târg.

Având în faţă un model bun, al părinților, copiii îl imită şi se supun

acestora, a căror priveghere trebuie să fie foarte activă pentru că „răul“ ascuns

în fiecare la naştere îi îmboldeşte la „cele rele de stricăciunea lor”. Părinţii au

obligaţia de a fi tot timpul „cu ochii în patru”, de a-i îndrepta, uneori şi cu

177 Philippe Aries și Georges Duby, op. cit., p. 206. 178 Gheorghe Silion, în mss.. 179 Ibidem.

146

măsuri punitive, cum ar fi privarea de hrană sau „sfânta bătaie”, îmbrăcarea în

haine simple, dar curate, care n-ar fi „înnoite“ decât cu dovada „silinţei

înaintării învăţăturii“, fără a li se da „parale pân’ mâini spre a nu afla

întrebuinţarea lor”. În plus, „nu se vor slobozi a vorbi neîntrebaţi şi

întrebându-se a răspunde în duhul şi cazul întrebării fără abatere de cuvinte mai

multe”; un mijloc eficace pentru a şti să păstreze o „taină”, dar şi pentru

dezvoltarea gândirii. Singurătatea este de evitat pentru că implică „stricăciunea”

provocată de „imboldurile” tentaţiilor de tot felul”180

.

Adolescența era vârsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor,

nebuniilor, aventurilor de tot felul… . Dar dacă pentru un adolescent de astăzi,

decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate,

pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie sfârşitul copilăriei şi

începutul maturităţii precoce. La 20 de ani, o fată era deja soţie, mamă,

gospodină, în cel mai fericit caz, sau în uliţă – la mijlocul unei cariere de

„curvă”. Să ne aducem aminte că la pe la 1800, măritişul se învârte în jurul

vârstei de 15-16 ani, că primul an de căsătorie aduce şi primul copil, că al doilea

an de căsătorie ar putea aduce o altă sarcină şi tot aşa… Cu alte cuvinte, ritmul

şi riturile de trecere parcurg un alt timp, ascultă de un alt calendar. Cât despre

lumea bărbaţilor, şi ea are un ritm diferit de cel de astăzi. Căsătoria, survenită

deseori spre 20 de ani, nu-i închide pe soţi între pereţii rigizi ai căminului

conjugal, căci slujba şi treburile politiceşti cer spaţii de desfăşurare181

.

Începând cu 1864, prin promulgarea Codului Civil, a apărut

obligativitatea căsătoriei civile, biserica pierzând competența de a încheia

căsătorii. Asta nu înseamnă că ea și-a pierdut importanța pentru comunitate.

Mentalul colectiv acorda o importanță esențială căsătoriei religioase,

considerând „căsătoria civilă fără împlinirea ritualului religios fiind ca și

concubinajul”182

.

În ceea ce privește marea ceremonie de intrare „în rândul lumii”,

obiceiurile de nuntă se deosebeau de la o zonă la alta, vorba ceea „câte bordeie

atâtea obiceie”, noroc cu femeile trecute de prima tinerețe, mai cu „experiență”

care știau a le duce la îndeplinire. În ritualul de nuntă, pe lângă gătitul miresei,

bărbieritul mirelui, jucatul găinii, cununia la biserică, și altele celea, zestrea

miresei, mai exact defilarea ei, era un moment important al ceremoniei. Zestrea

era formată din „două care mari, fiecare car cu câte cu șase boi de mărime

uriașă,... o căruță cu doi cai, două vaci cu viței, teancuri de covoare, valuri de

dimie, boccele pline cu scule de mătase galbenă și albă, valuri de pânzeturi,

scroafe cu purcei, cusce cu păsări, într-un cuvânt o bogăție, totul complet pentru

o nouă gospodărie.” Când își căsătoreau copiii, părinții le spuneau: „iată

mijloace, muncește și trăiește bine și cinstit”. În ce privește cuplul nou format,

180Constanța Vintilă Ghițulescu, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010. 181 Idem, Despre vârstnici și nevârstnici, în “Dilema Veche”, nr. 350, 2010. 182 Luminița Moscalu, op. cit., p. 114.

147

el constituia bucuria și mândria părinților, mai ales dacă se dovedeau a fi

harnici și înmulțeau ceea ce primiseră „măi, da harnicu-i Gheorghe! Așa om se

cuvine să-l strângi în brațe”183

.

Prilej de mare bucurie și sărbătoare, căsătoria deschidea o nouă etapă în

viață, a amorului conjugal, în care trebuia să încapă de toate: viață sexuală,

voroave, socri, fraţi, cumnaţi, griji şi nevoi, patimi şi boli, petreceri şi întîlniri,

iconomii şi economii, vecini şi amici, lipsuri şi bunăstări, ziua de mîine şi ziua

de ieri, afecţiuni şi ciorovăieli, cicăleli şi tăceri, singurătăţi şi filotimii... cîte şi

mai cîte,... și toate astea până când ... moartea ne va despărți.

În casă, fiecare primeşte îndatoriri şi drepturi. Datoriile bărbatului se

răsfrâng asupra întregii familii. El trebuie să aibă „casă de păstrarea agoniselii şi

de lăcuit, a agonisi pe cale dreaptă, cinstită atât trebuincioasele din toate zilele,

cât şi de peste tot anul, a îmbrăca şi a căuta nevasta şi copiii în patimă de boală

şi a se pune şi răspunde pentru dânşii la orice nevoie”. Pentru asta primeşte

„drepturi” depline asupra familiei sale: „a stăpâni şi a cârmui nevasta şi copiii,

şi a le arăta treaba şi orânduiala îndatoririlor pe care sînt datori a le cinsti”.

Soţia are datoria de a „iconomisi agoniseala, a ţinea şi a păzi curăţenia casei

bărbatului şi a creşte copiii la pieptul ei”. Asta justifică drepturi „împreunate cu

ale bărbatului”. Traiul bun constituie miezul modelului oferit copiilor ce-şi vor

„imita” părinţii în toate. Or, pentru a imita, ei trebuie să aibă modele bune de

urmat. Femeia, mamă şi soţie, este pionul central al menajului; ea trebuie să

aibă calităţile unei stăpâne, dar şi supunerea unei roabe, respect şi consideraţie

pentru stăpânul casei, dar şi hărnicie şi dăruire”184

.

Ultima taină a vieții, „dulcea și delicata moarte”, își avea și ea locul în

mentalul colectiv, dând naștere unor credințe și ritualuri, unele făcând un salt în

timp până în zilele noastre.

Potrivit unei ziceri a zilelor noastre, singurele lucruri sigure în viață sunt

moartea și taxele. Cum taxele nu constituie obiectul discuției de față, ne vom

apleca preț de câteva rânduri, asupra subiectului care bântuie orice individ

posesor de conștiință, fie el și bârlădean, și anume – moartea. De remarcat unul

din epitafurile din cimitir care îți amintește că … nu ești veșnic: „Trecătorule,

Eu ca tine am fost, Tu ca mine vei fi”.

În vremuri de demult moartea era mai prezentă decât astăzi. Sărăcia

norodului o făcea mult prea vizibilă, căci de murit nu-i mare „chestie”,

îngropăciunea îi miza şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele,

maidanele, şanţurile orașului ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în viaţă;

cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori pe

câmpuri, sub poduri (vezi cazul lui Ghiță Hraștină care și-a dat obștescul sfârșit

sub Podul Pescăriei), alteori pe la porţile unora185

.

183 I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 238. 184Constanța Vintilă Ghițulescu, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010. 185 Idem, Despre „delicata moarte”, în op. cit. , nr. 370, 2011.

148

În spațiul românesc, atitudinea în fața morții era de acceptare, de

resemnare chiar: „liniștea în fața morții nu era doar o simplă imagine poetică,

ea era chiar în firea țăranului și cum ar fi putut să nu fie într-o societate unde,

chiar fără să socotim calamitățile occidentale, dar, din păcate, endemice-

mortalitatea era atât de mare la orice vârstă. La apropierea morții, omul se

resemna: „Așa i-a fost scris”; iar despre o ființă dragă, moartă prea devreme se

spunea: „N-a avut zile, zilele date de soartă se isprăviseră”186

.

Punerea în scenă a propriei morţi este o adevărată artă, fie că vorbim de

ieri sau de azi, care presupune un pic de interes, delicateţe şi ceva efort de

organizare. „Disperați” să trăim cât mai mult şi să experimentăm cât mai multe,

moartea nu este, pentru mulţi dintre noi, decât o imagine sinistră, îndepărtată, ce

mai! „mie nu mi se va întâmpla”. Aşa că lăsăm pe mâna altora delicatul

moment de trecere, „trezindu-ne“ din somnul veşnic cu claxoane, fanfare,

manele, mirosuri, bocete, vânzoleală, şi mult, mult... tărăboi187

.

Nu acelaşi lucru se întâmpla în timpuri mai vechi, căci moartea făcea

parte din lucrurile importante ale vieţii. Dacă este să facem apel la testamentele

lăsate, riguros întocmite, observăm că moartea este unul din personajele

principale. „Ea” nu este apăsătoare, înfiorătoare sau urâtă, ci doar o etapă

inevitabilă către tărâmul veşniciei şi al fericirii eterne. Este, în acelaşi timp, şi

prilej de reglare, cu conştiinciozitate şi calm, a tuturor afacerilor pământeşti, de

împăcare obligatorie cu toţi cei din jur. Interesante rămân instrucţiunile cu

privire la grija pentru „cadavrul“ ce trebuie să cucerească eternitatea. Mai întâi

de toate, trupul trebuie să fie decent şi curat, fără zorzoane şi împopoţonări

inutile că doar nu are nevoie de ele acolo unde va merge.

Cum moartea nu poate fi un spectacol plăcut pentru ochii şi nasurile

celor din jur, unii mai aveau inspirația de a cere să fie acoperit sicriul pe toată

perioada priveghiului ca să nu aducă vreo atingere celor care au venit să-l

petreacă pe ultimul drum. Trecerea mortului prin mahala este văzut drept

evenimentul special al zilei, el atrage priviri, gospodinele își lasă ocupațiile

„importante” pentru a ieși la porți și a îndosaria cazul numărând preoți, ștergare,

coșuri, covrigi, neamuri, calicii orașului profită de așa ocazie și urmează

îndeaproape alaiul cu speranţa unei pomeni. Această mulţime, permanent în

căutare de ceva, sperie şi tulbură slujbele religioase, liniştea din biserică,

„petrecerea rudelor”. Spectacolul conducerii până la locul de odihnă era mai

mult sau mai puțin „fastuos”, în funcție de posibilități, că doar și moartea are

importanța ei.

După depunerea trupului în locul cu verdeață unde nu este nici o

apăsare, adică la cimitir, urma pomenirea ritualică unde participau toți cei ce

l-au condus pe răposat.

186Neagu Djuvara, op. cit., p. 272. 187 Constanța Vintilă Ghițulescu, Despre „delicata moarte”, în op. cit..

149

Dacă este să ne referim spațiile unde erau depuși morții, trebuie să

facem o deosebire între diferitele epoci istorice. Așa cum se obișnuia, în

perioada medievală, morții eru înhumați în cimitirele aflate pe lângă biserici. O

mărturie în acest sens se păstrează de la doctorul I. Codrescu care, într-un

memoriu răspuns adresat Ministerului Instrucțiunii Publice, remarcă starea

dezastruoasă a cimitirului de la biserica Domneasca „la miazăzi are deoparte

cimitirul bisericii, prăbușit în multe locuri de ape stătătoare și cu un pământ

saponificat prin mulțimea cadavrelor ce sunt îngropate”188

. De altfel, la fiecare

lucrare care se desfășoară în preajma vechilor lăcașuri de cult sunt descoperite

oseminte ale celor înhumați odinioară acolo.

Epidemiile care aveau loc în oraș, numărul mare de victime, mortalitatea

ridicată ca urmare a lipsei de igienă și a unor tratamente eficiente, precum și

sursa de infecție pe care o reprezentau vechile cimitire au determinat

administrația orașului să găsească noi spații destinate înhumării cadavrelor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Bârlad funcționau două

cimitire, respectiv, Trei Erarhi și Eternitatea, care serveau atât pentru îngroparea

ortodocşilor cât și pentru alte culte. Cimitirul Eternitatea a fost înființat în 1875

la inițiativa primarului Andrei V. Vasiliu. Planul cimitirului a fost făcut la Paris

după modelul vestitului cimitir Pere Lachaise. În același timp a fost construită o

capelă unde erau depuși morții și un spațiu pentru lucrătorii care se ocupau cu

administrația cimitirului189

. Câțiva ani mai târziu, în 1890, cimitirul a fost

completat prin ridicarea unui cavou unde erau depuse osemintele din

mormintele care au împlinit șapte ani190

.

Pentru administrația și întreținerea cimitirelor primăria aloca anual o

sumă, care, în 1890 spre exemplu, era de 4650 lei.

Începând cu anul 1845, comunitatea israelită din Bârlad primește

acordul autorităților pentru înființarea unui cimitir evreiesc. Cimitirul, situat pe

strada Tutovei, a fost inaugurat în anul 1899. Astăzi acest cimitir este în ruină,

și constituie doar o mărturie a ceea ce a fost odinioară comunitatea evreiască

din orașul Bârlad.

Cu toate eforturile depuse, edilitatea nu reușea întotdeauna să mențină

„liniștea și ordinea” în spațiul sacru, având în vedere că din lipsa fondurilor nu

aveau suficient personal, așa cum ne prezintă ziarul “Bârladul”, din 15

februarie 1911. Articolul purtând titlul sugestiv de „Petiția morților din

cimitirul Trei Erarhi” scris pe un ton ironic, demonstrează nepăsarea

autorităților și a unor localnici care vandalizează cimitirul bârlădean:

188 Traian Nicola,Colegiul național „Gh. Roșca Codreanu”, Bârlad, 1996, p. 84 189 I. Antonovici, op. cit., vol. V. p. 267. 190Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890, p. 21

150

„Cinstite d-le Primar,

Sunt zeci de anișori și poate și sute or fi de când pașnicile noastre

locuințe n-au fost turburate și de când în liniște ne ducem traiul. Câte odată

doar, vre-unul din noi era sculat din somnul veșnic, spre a fi adus să vă dea

sprijinul sau să rămâneți la putere mergând să voteze pentru domnia voastră.

Dar ceia ce ni se întâmplă astăzi este mai revoltător decât se poate

închipui! Dușmanul nostru neîmpăcat Petrache Dinu și-a mutat 800 de copii –

oile sale – pe deasupra locuințelor noastre. Pasc, sbiară, rup iarba și bietele

floricele, ce împodobeau grădina locuințelor noastre imaculate, zgomotul

turbură liniștea noastră sepulcrală și d-stră care sunteți paznicul, în loc să vă

îndepliniți însărcinarea ce v-am dat o călcați.

Ca să vă convingeți de adevăr vă rugăm să stați numai o zi și o noapte

între noi și veți vedea ce profanare este.

Vă salutăm cu mortuar respect și vă așteptăm la noul imaș comunal.

Toți morții din Trei Erarhi”191

.

Cei care au răbdare să parcurgă textul, vor constata că situația nu s-a

schimbat prea mult de atunci, e drept nu mai sunt turme care să pască iarba, dar

mormintele încă se profanează, morții votează cu succes „catindații” la diverse

„foncții”, iar bocetele au fost înlocuite cu grătar și manele la „monumentalele”

cavouri țigănești.

II. 3. Stabilimentele publice

II. 3. 1. Hanuri - istoria evoluţiei de la han la hotel

Nu se cunoaşte numărul total al hanurilor ridicate de-a lungul timpului

în Bârlad, dar din cercetarea diferitelor surse (studiile mai consistente fiind

realizate de Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii

româneşti. Prin hanurile Iaşilor192

, precum şi cel aparţinând profesorului

Gh. Clapa, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei

(I),193

, Ibidem,194

(II) şi ulterior republicat sub o formă prescurtată în revista

,,Baadul literar”195

, se poate trage concluzia că au fost numeroase hanuri,

raportat la importanţa comercială a oraşului şi a rolului de spaţiu de tranzit al

191 “Bârladul”, nr. 5, 1909. 192 Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor,

Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989. 193Gh. Clapa, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei (I), în “Păreri

tutovene’’, Nr. 602, 19-21 martie 2002, p. 6. 194 Ibidem, (II), Nr. 603, 22-25 martie 2002, p. 6. 195 Ibidem, în “Baadul literar”, anul I, nr. 3, noiembrie 2007, pg. 76-78.

151

mărfurilor. Pentru perioada secolului al XIX-lea şi început de secol XX cred că

ne putem referi la un număr impresionant de asemenea stabilimente. Ajungem

la această concluzie nu doar prin coroborarea unor surse diverse, dar mai ales ca

urmare a luării în consideraţie a importanţei economico-sociale a oraşului

Bârlad şi a situării sale, din punct de vedere geografic pe importanta axă

comercială, de tranziţie spre partea nordică a Moldovei.

A fost odată ca niciodată, că altfel nu s-ar povesti - HANUL. Fie că este

vorba de mai mult decât celebrele: “Hanul Ancuței”, “La hanul lui Mânjoală”,

„Hanul cu tei”, “Hanul lui Manuc”, Hanul “La trei sarmale” şi alte hanuri mai

mult ori mai puţin vestite, încetăţenite în tradiţia populară şi literară ele se

constituie în o parte intrinsecă a mitologiei actuale româneşti. Diferenţierea se

produce la nivelul celor ce sunt simple creaţii literare ori cele ancorate în

realitatea istorică.

Prilej de voroave la o cană de vin bun, aburind de rece, din pivniţă cu

ziduri groase şi adâncă, asezonate cu pui fript în frigare şi cu sfaturi parcă

nesfârşite, mitice şi iniţiatice, pe un fundal sonor inconfundabil al lăutarilor.

Drumeţii ce se adăpostesc aici şi le frecventează, devin pe rând oratori şi

ascultători într-un adevărat ritual, aşa cum apare în creaţia sadoveniană, lăsând

peste timp un aer de legendă şi stârnind interesul pentru întoarcerea la origini și

istorie. Tipologia persoanelor ce pot fi întâlnite în aceste locaţii, din punct de

vedere social şi al profilului psihologic, este extrem de divers, după cum este şi

întâlnirea, la Hanul lui Talpău din Bârlad, cu fostul haiduc Nicolae Moacă (“cel

ce primise 100 de lovituri la cele 4 răspântii”), relatată în memoriile

institutorului I. Vasiliu - din secolul al XIX-lea,196

comercianţi, ţărani, diferite

categorii de călători. În hanuri şi ratoşe, locuri de întâlnire a cărăuşilor veniţi

din ţinuturile cele mai diferite, se desfăşura un schimb activ de informaţii

privind starea drumurilor, posibilitatea de trecere peste râuri, cerinţele pieţii

dintr-o anumită zonă, sistemul de vămuire, schimbările politice petrecute,

locurile unde lotrii erau mai activi ş.a.

Etimologia cuvântului han, astăzi termen arhaic, este fără tăgadă de

origine orientală şi în speţă – persană – venit la noi prin filieră turcească.

Clădirea denumită de aceştia caravanserai (provenit din termenul persan –

karawanserai), caracteriza o curte vastă înconjurată de clădiri, unde poposeau

caravanele şi loc frecventat, îndeobşte, de străini având diverse provenienţe

etnice şi teritoriale. Astfel, hanul reprezintă un local de ospătărie la marginea

drumurilor de ţară sau în oraşe, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii

(cu caii şi căruţele lor), iar persoanele care-l aveau în grijă erau hangiul şi

hangiţa. Potrivit lui Ulysse de Marillac, un han era un fel de vizuină, speluncă,

caravanserai, posadă, cloacă….197

. Neagu Djuvara afirma că numărul

cârciumilor şi al pivniţelor unde se vindeau băuturi era necrezut de mare.

196 I. Antonovici, op. cit., vol. V. p. 256. 197 Mircea Balan, Istoria beţiei la români, Editura Eurostampa, Timişoara, 2004, p. 191.

152

Femeile uşoare mişunau în aceste cârciumi şi prin preajma lor. Bucureştenii le

porecliseră podărese, de la cuvântul pod care… ,,desemna străzile pardosite cu

bârne groase”198

.

Clădirea era în aşa fel compartimentată, încât să poată rezolva cerinţele

variate pentru oameni, animale, atelaje, fiind de obicei de formă patrulateră ori

de U pentru a lăsa în mijloc loc de întorcere şi staţionare a carelor. În general

ansamblul de imobile ale unui han era structurat astfel: parterul, unde se aflau

prăvălii cu tot felul de mărfuri; etajul, cu încăperile de închiriat și anexele, care

cuprindeau: odăi unde erau găzduiţi vizitii şi cărăuşii, bucătăria unde se prepara

mâncarea, depozite de mărfuri, grajduri, magazii de furaje, beciuri mari şi

încăpătoare etc. Modul de structurare al acestora rezultă şi din următorul anunţ

din presa vremii: „de vânzare Hanul din Str. Dunării, Nr. 586, lângă abatorul

cel mic compus 1 prăvălie cu 4 odăi, beciu cu gura în prăvălie, 2 ogrăzi, una

grădină, un hambar cu 3 ochiuri construcţie de stejar, una magazie învelită cu

tablă şi alte atenanse - a se adresa dl. V. P. Cerbu”199

.

Când locul de odihnă sub forma hanurilor sau a ratoşelor nu era încă

generalizat, găzduirea călătorilor se făcea la orice locuinţă, mai avută sau mai

modestă, şi în mod deosebit la mânăstirile situate în preajma rutelor comerciale.

Asemenea locuri de odihnă au apărut la noi în strânsă legătură şi pe

parcursul dezvoltării economice, în principal a comerţului şi, intrinsec, al căilor

comerciale. Popasurile concentrau, prin serviciile lor, funcţii complexe,

devenind la nevoie centre de reparaţii pentru atelajele de transport şi locuri de

siguranţă pentru mărfuri şi chiar de comercializare a acestora. Ratoşele, care

erau mai izolate de aşezări, căpătau aspectul unor mici fortăreţe în scopul

satisfacerii siguranţei călătorilor. Orice ratoş sau han trebuia să beneficieze de o

sursă de apă. Ratoşele din zonele unde lipsea piatra, ca material de construcţie,

erau împrejmuite cu trunchiuri de copaci ciopliţi.

Ca însemn de recunoaştere a ratoşului sau a hanului, în locul cel mai

vizibil, pe o prăjină solid ancorată, se agăţa o roată, care semnala drumeţului că

acolo se putea poposi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi în

perioada următoare mărfurile erau transportate prin intermediul carelor, cărăuşii

fiind în general, eternii ţărani. Viteza mică de transport şi costul ridicat îngreuna

mult circulaţia mărfurilor şi, implicit, obliga transportatorul la opriri

permanente în locaţii specifice.

Astfel de denumiri (gen: han, ratoş, rateş, ratiş, cerdac, cârciumă-han,

ospeţie) au ieşit treptat din uz nemaifiind cunoscute decât specialiştilor ori celor

ce se familiarizează cu savuroasele creaţii sadoveniene. Doar documentele de

arhivă şi pe alocuri memoria colectivă mai consemnează existenţa lor pe raza

oraşului Bârlad.

198 Ibidem, pg. 161-162. 199 “Bârladul”, 12 februarie, 1912.

153

La începutul secolului al XIX-lea există o sursă, o adevărată statistică

intitulată - “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra

veche”.

În această condică extrem de utilă şi de importantă, pentru informaţiile

pe care ni le oferă, sunt trecute numele târgoveţilor care locuiau în vatra veche a

târgului şi în mahalale mărginaşe, fiind indicate în stânjeni şi palme liniare,

periferia fiecărui loc de locuit.

Pentru acest studiu redăm din text hanurile şi ratoşele pomenite, în

funcţie de situarea lor în spaţiul urban:

Nr.

crt.

Uliţe şi mahalale Nr.

dughene

Stânjeni

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

Uliţa Veche

Hanul domniei sale spătăresii Saftei Sturdza

Constantin Gălăţanul, han, 2 dugheni şi locuinţa sa

Ratoşul domniei sale stolnicesei Tarsiţa Vardala

Uliţa Mare

Hanul lui Vasâli Neculeevici (Talpău)

Hanul d-lui vornicului Hrisoverghii, unde şăd jâdovi

Uliţa Nouă

Sandu Râşcăniţii, han şi locuinţă

Uliţa Strâmbă

Hanul şătrăresei Zmarandi

Locul unde a fost hanul jăc. Strătilă

Mahalaua din jos de Cacaina, pe vatra veche

Ratoşul domniei sale spătarul Constantin Sturdza de

lângă gospod

Gheorghi Goiul, han şi locuinţa sa

Mahalaua din vatra veche, din jos de podul

gospod

Hanul spătarului Cerchez, a Bisericii Gospod

Hanul domniei sale aga Alecu Beldiman, de la

Bostan

Dughenele de pe moşie, în afară de vatra veche

Hanul domniei sale vornicului Hrisoverghi

Dascalu Gheorghi Ariţanosu, han

Preotul Tudoranu, han

Hanul cu 5 dughene a domniei sale Alecu Beldiman

Ştefanachi Scântei, han ot ocolu

Hanul domniei sale spătar Mihalachi Racoviţă

MAHALALE DE PRINPREJUR

Mahalaua Podeni

1

3

1

4

2

1

5

62

40

86

48

68

59

90

103

59

59

71

70

77

61

63

154

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

34.

35.

36.

Hanul lui Hagi Chiriac cu o băcănie, pe locul

mânăstirii Grăjdeni, ce îl are cu bezmen

Iancul Eşanul, han şi băcănie şi o pitărie

Hanul, pitărie şi alte dughene a domniei sale

spătăresii Zmaranda Costandachi

Hanul lui Dobre Abăgerul cu o dugheană

Hanul lui Ion Petcul cu o dugheană

Hanul lui Toader Moraru

Hanul lui Ivan Chitariul

Mahalaua din sus de Cacaina

Hanul comisului Bălaşii

Mahalaua din jos de Cacaina

Hanul d-lui căminar Costachi Cerchez la ocolul de

vite

Hanul dascălului Dămian

Ratoşul de la Sturza a protopopului

Mahalaua din jos de Ocolul de vite

Hanul lui Grigori sân Vătavu

Ratoşul d-lui banului Petrachi Negre

Ştefanachi Scântei, loc de han la ocol

Ratoşul d-lui vornicului Hrisoverghii

Mahalaua din jos spre Pocită

Ratoşul căpitanului Iancul Chirul

Hanul domniei sale spătăresii Sturzoai la ocol

57

51

98

98

69

44

45

72

55

62

69

112

99

78

131

81

Documentul ne indică un număr important, pentru epoca respectivă, de

hanuri şi ratoşe (similare hanurilor) şi confirmă încă odată, dacă mai era nevoie,

rolul de punct nodal de tranzit între principalele drumuri comerciale moldave.

Mulţi boieri cu cinuri (ranguri) erau proprietari de hanuri în marile centre ale

Moldovei inclusiv la Bârlad unde întâlnim pe: spătăreasa Safta Sturdza,

spătăreasa Smaranda N. Costandache, spătarul Mihalachi Racoviţă, spătarul

Costachi Cerchez, spătarul Constantin Sturdza, spătarul Mihalachi Racoviţă,

stolniceasa Tarsiţa Vardala, vornicul Hrisoverghi, banul Petrachi Negre, aga

Alecu Beldiman, logofătul Vasile Conta, comisul Bălaşa; dar marea majoritate

aparţineau unor alte categorii sociale (preoţi, negustori, ofiţeri etc.)200

. Procesul

respectiv este interesant întrucât evidenţiază unele căi de atracţie a capitalului

acumulat, din diferite surse, prin investiţii în acest domeniu. Ilustrativ în acest

sens este şi faptul că Manolache Costache Epureanu a înfiinţat un han în

apropiere de Scânteia, pe drumul spre Iaşi, de la Vaslui.

200 I. Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-389.

155

Pe lângă unele hanuri, proprietarii deţineau aparte şi una sau mai multe

dughene, aşa cum este cazul lui: Gheorghe Goiu, care pe lângă han, mai apare

şi pomenit în text şi cu o dugheană; vornicul Hrisoverghi, cel ce deţinea patru

dughene. Chiar dacă circa o parte dintre ele se repetă, unul este un fost han şi

unul este pomenit ca spaţiu, pentru un probabil viitor han, numărul de circa 25-

27 de asemenea stabilimente, cu diferite funcţii asociate (cârciumi,

dughene/prăvălii, băcănii, pitării, “raiuri”- case de toleranţă etc.) nu poate să nu

ne impresioneze raportat la numărul de locuitori (potrivit datelor statistice -

3630 în anul 1803 şi 5327 în anul 1832)201

.

Despre un alt han bârlădean se vorbeşte la 10 martie 1820, cu ocazia

unui schimb de proprietăţi între Iancul Chiorul din ţinutul Covurluiului, care

ceda părţile sale din moşia Iteşti, primind în schimb de la Duca Onofrei un han,

ce apare şi sub numele de Hanul lui Onofrei202

.

Între persoanele ce apar în relaţii pecuniare cu hangii, depistăm pentru

Bîrlad cererea logofătului cărturar Costache Conachi, care solicita cu insistenţă

Divanului Apelativ al Ţării de Jos să scoată la mezat Hanul căminarului

Enăcache Dragoş, care nu-şi onorase vechea datorie de 7 000 lei, plus dobânda

aferentă.

În august 1838, în târgul Bârladului este consemnat şi Hanul de piatră,

care avea „pivniţă de cărămidă şi alte heiuri”. La începutul deceniului al

cincilea era cunoscut şi aşa-numitul Han roşu, zidit din cărămidă, al lui

Oprişan. Privitor la contractul de zidire al hanului, „de cărămidă” şi o hrubă de

piatră, în 1841, aminteşte şi N. Iorga. În februarie 1843, inventarul averii

răposatului sărdar Ilie Peiu includea şi un „han aflătoriu în Târgul Bârladului,

cu trei odăi cu pivniţă şi grajduri şi ogradă”. De asemeni, în septembrie 1848,

Catinca Neculau a vândut un han din mijlocul târgului în favoarea pitarului

Costache Dimitriu203

.

Dispunerea lor în planimetria urbană este diversă fiind situate atât în

zona vetrei vechi a târgului, în cartiere ori mai bine zis mahalale noi, dar şi în

zonele periferice de la intrarea/ieşirea din oraş. În orice caz, factorul

predominant în alegerea locului l-a constituit apropierea pieţelor, de-a lungul

arterelor comerciale şi de tranzit. Hanul vornicului Hrisoverghi se afla pe Uliţa

Mare, unde locuiau mulţi negustori de origine evreiască, a spătăresei Smaranda

Costandachi pe Uliţa Strâmbă. Spătăreasa Safta Sturdza deţinea 11 dughene şi

un han pe Uliţa Veche în Mahalaua din sus de Cacaina. În Mahalaua Podeni se

aflau 7 hanuri, adică aproximativ acelaşi număr ca în zona centrală (Hagi

Chiriac, Iancu Ieşeanu, spătăreasa Smaranda Costandache, Dobre Abăgerul, Ion

Petcu, Toader Moraru, Ivan Chetraru).

201 Oltea Rășcanu Gramaticu, op.cit., vol. I, p. 203. 202 Constantin Botez, Adrian Pricop, op.cit., p. 108. 203 Ibidem.

156

Hanurile, la începutul secolului al XX-lea, erau în general „hanuri-

crâşme” în marea lor majoritate şi la sume modice ofereau mâncare, băutură şi

cazare, cât de cât confortabilă, preţul fiind de 10 bani pe noapte204

. Hanurile au

cunoscut şi atacuri banditeşti, incendii, dar numai furia demolărilor le-a învins.

Dacă Tabla măsoriştii târgului, din 1815 menţionează nu mai puţin de

37 de asemenea stabilimente dintre care se remarcă ca urmare al impozitului

mai mare pe care îl plăteau: ratoşul căpitanului Iancul Chirul din mahalaua de

jos, hanul lui Vasile Neculaeevici (fost Talpău), hanul vornicului Hrisoverghi,

ratoşul spătarului Constantin Sturza din mahalaua din gios, hanul lui Sandu

Răşcăniţii, hanul lui Gheorghe Goiu, din mahalaua din jos, ratoşul stolnicesei

Tarsiţa Vardala pe uliţa veche, hanul spătăresei Safta Sturza, pe Uliţa veche,

hanul şătrăresei Smaranda, pe Uliţa strâmbă etc.), fapt firesc dealtfel în

contextul importanţei de nod comercial al acestuia.

În 1837 călătorul rus Demidov ajuns la Bârlad nu pomeneşte de

existenţa hanurilor (aproximativ 30 la 1815 ) şi mai ales a unui hotel fiind

nevoit să se mulţumească în clădirea isprăvniciei cu două divane, iar tovărăşii

săi de călătorie cu duşumeaua unei camere, ce a devenit într-o desăvârşită

curăţenie cel mai desăvârşit pat205

, dar... treptat lucrurile au început să se

schimbe. Odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hanurile au început

să dispară, lovite repetat, de incendii - cum a fost cel devastatator din 1826 şi

cel din 1851 – şi de cutremure (1802, 1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940),

inundaţii (1805, 1817, 1825, 1865, 1933, 1934). Dincolo de aspectele

economice un alt cuvânt important l-a avut de spus vechimea, adică uzura

fizică, dar şi morală determinată de noile cerinţe ale timpului care le-a făcut să

cadă treptat dar sigur în desuetitudine, fenomen evident la sfârşitul secolului.

În mijlocul târgului au mai funcţionat Hanul Talpău şi Hanul Vâlcovici,

din Piaţa Domnească. În sursele referitoare la Bârlad, mai apare Hanul

Ştefanachi, „situat în ocolul de vite”, care a fost, în final, donat spitalului din

localitate. De altfel, diferite hanuri au constituit locaţii pentru funcţionarea

spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman” la începuturi, după cum aflăm din

următorul text: “La 24 octombrie 1840, sameşul Casei Sf. Spiridon Iaşi, C.

204 Luminița Moscalu, op. cit.. p. 99. 205 Anatol Demidov, O călătorie în Principatele Române, Alcalay, f. a., p. 82. Nu erau

singurele lucruri lipsă semnalate, de alfel, dacă continuăm lectura notelor de călătorie: “Sosirea

noastră pe scara din faţa Isprăvniciei fu o adevărată debarcare. Ordinele privitoare la sosirea

noastră veniseră în lipsa Ispravnicului, aşa că unul din inferiorii săi a fost acela care, cu o

politeţe vrednică chiar de stăpân, făcu primirea în casa acestuia, ospitalitate de care aveam mare

nevoie, pentru că până atunci ne lipsise odihna şi somnul. Cu toate acestea, locuinţa

ispravnicului nu avea alte paturi decât două canapele lungi, şi duşumeaua unei camere în care

domnea ce-a mai perfectă curăţenie s-a transformat pentru noi într-un pat foarte comod”. Vezi

şi Marcel Proca, Bârladul în descrierea unui călător străin, în “Academia bârlădeană”, nr. 12-

13, trim. III-IV, 2003, p. 13.

157

Gheorghiade, raportează Epitropiei necesitatea unui nou local pentru spital,

deoarece clădirile în care funcţiona, nu mai puteau fi reparate.

Din această cauză, Generala Epitropie a fost nevoită să cumpere un alt

local cu 15.000 lei. Curând însă şi acest nou local ruinându-se, se cumpără un

altul, la 8 iunie 1843, casa dr. Lafari, cu 1000 de galbeni la blanchi, situată pe

uliţa Cacaina, cu tot locul, grădina şi via, şi acesta impropriu, în care a

funcţionat spitalul până în 1872, “când fiind ruinat până aproape să cadă de la

pământ, s-a închiriat un han la marginea oraşului, unde a funcţionat spitalul în

condiţiile cele mai mizerabile până în anul 1881, când bolnavii au fost

transferaţi în clădirea nouă, ce poartă numele de „Spitalul Bârlad şi Elena

Beldiman”206

.

Ulterior numărul lor a scăzut simţitor în strânsă legătură cu evoluţia

mijloacelor de transport şi modernizării spaţiilor de cazare şi, bineînţeles, a

pretenţiilor în creştere a călătorilor prin apariţia hotelurilor.

Deşi de mult dispărute din peisajul urbanistic al oraşului acestea se mai

păstrează în amintirea citadinilor de o anumită vârstă. Apelând la mărturii orale

şi documentare putem identifica în oraşul actual asemenea locaţii. Unul dintre

aceste hanuri apărut târziu şi reprezentând o formă incipientă de tranziţie spre

hotel era un stabiliment ce se afla vizavi de actuala Policlinică stomatologică şi

care oferea la timpul respectiv mai multe servicii: cârciumă, posibilitatea de a

servi masa, locuri de cazare şi spaţii adiacente pentru cai, trăsuri şi căruţe, aşa

cum rezultă din următorul anunţ din presa vremii: „Locantă economică – Strada

Calea Tutova (actuala Str. 1 Decembrie). Cu onoare aduc la cunoştinţă Onor

Public că terminând construcţia noului meu local din calea Tutova, am deschis

un stabiliment de băuturi spirtoase, precum şi o locantă economică, asortată cu

toate cele necesare, mobilând zece camere, în care primesc pasageri cu preţuri

mai reduse decât oriunde şi se servesc prompt şi conştiincios, precum un grajd

pentru cai şi bucătării pentru trăsuri. Semnat George Botez”207

. În perioada

comunistă aici a mai funcţionat un chioşc de vânzare al pâinii şi de tutun. Din

impresionantul han, casa proprietarilor – aşa-zis boierească – şi poarta de fier

forjat de atunci (actuala proprietate Genete) nu a mai rămas aproape nimic, ori

poate pe alocuri, doar amintirea. Câteva clădiri şi ele modificate de trecerea

vremii, beciul, şi un spaţiu ocupat aleatoriu de diferite firme se mai află pe un

teritoriu plin altă dată de pulsul vieţii cotidiene. Hanul lui Epure de la bariera

Tecuciului a fost un alt han vestit.

Gh. Silion aminteşte în memoriile sale de un han aflat după rateş. Este

posibil să se refere la acesta ori să fie vorba de un altul premergător. Din

studierea denumirilor huidiţelor din Bârlad şi a hărţii ,,Partea arsă a târgului

206 I. Graur, N. Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944). Organizarea sanitară în

Moldova (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea), în B. O. A., vol. II, p. 541. 207 “Paloda”, 27 octombrie, 1898. Vis-a-vis pe locul actualei Policlinici Stomatologice a

funcționat un altul despre care nu avem, însă, suficiente informații.

158

Bârlad din 1851” rezultă existenţa unui ,,han spre uliţa jidovească” ce deservea

conaţionalii. Această stradă ducea spre obor demonstrând încă o dată că cele

mai multe hanuri erau concentrate în zone centrale în apropierea pieţelor, şi aici

am putea reaminti: Hanul lui Talpău (lângă piaţa carelor – Sf. Ilie), Hanul din

strada Dunării, Hanul Vâlcovici (Piaţa Domnească), Hanul Ştefanachi (obor)

etc. Acestea sunt doar câteva din cele identificate de noi, fără să le mai punem

la socoteală pe cele pomenite în “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate

mahalale şi vatra veche”. Desigur că numărul lor a fost mult mai mare şi

cercetările pentru identificarea lor pot continua, mai ales în arhive.

Alte zone cu rezonanţe în mentalul colectiv şi care au funcţionat în

dualitatea han-cârciumă au fost „La Cerbul de Aur” (astăzi demolat) şi încă

actualul… „ La Toma Dăscălaşu”- ce dispunea de câteva camere pentru cazare

şi spaţiu de staţionare a carelor. Proprietarul mai avea în dotare şi o fetişcană

zburdalnică cu mare trecere la ofiţerii din garnizoana Bârlad.

Dacă încercăm o clasificare a hanurilor în funcţie de locul construcţiei

constatăm că o asemenea tipologie nu este uşor de realizat, deoarece pot exista

multiple criterii de identificare: în funcţie de aşezare – la margine de drum, la

periferia oraşului, în centrul acestuia, formă, mărime, construcţie, proprietar, rol

economic etc. Sarcina noastră este cu atât mai dificilă cu cât informaţiile de

care dispunem sunt disparate pentru Bârlad, neexistând abundenţa de surse

documentare ca în cazul oraşelor mari, cum este cazul Bucureştiului şi al

Iaşilor.

Se mai ştie oare?... de un fost rateş numit popular „La Puica” în zona

barierei Puiești spre “Cișmeaua lui Bogdan”, de Hanul „La Moisuleasa” (ce

dispunea de un impozant imobil cu etaj, lucru destul de rar în Bârladul acelor

vremi – cu un triplu rol de: han, crâşmă şi cuib de plăceri) de pe strada Al.

Vlahuță şi tot aici, în cartierul Podeni, Hanul Teacă, Hanul La Măceanca - din

cartierul Munteni208

, de numeroasele hanuri de pe fosta stradă Mocăneasa

(actuala Vasile Pârvan), de cele de pe dealul Morilor de vânt cum era cel al lui

Iamandi (unde se adunau geambaşii suspecţi şi ,,păsările de noapte”), ori de

multe altele pierdute treptat în negura vremii.

II. 3. 2. Hotelul

Această societate în plin efort de modificare politică, economică şi

socială nu mai are nevoie de hanuri, astfel că ele vor dispărea. Unele, cele mai

mici, devin locuinţe, altele îşi modifică cel puţin titulatura, adoptând denumirea

de “hotel”, iar altele pur şi simplu dispar, adică sunt demolate ca urmare a

208 Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 850.

159

pierderii importanţei economice şi sociale. Treptat, în secolul al XIX-lea apare

un nou tip de clădiri pentru călători – hotelul209

.

Din păcate sursele istorice ne oferă informaţii mult prea sumare pentru a

ne face o imagine pertinentă asupra modului în care arătau în epoca respectivă

şi a modului în care îşi fac apariţia în urbea noastră. În orice caz la 1878

funcţionau 10 hoteluri (?) trei mai importante şi şapte încadrate în categoria a

doua210

. Unele dintre ele, ca mod de organizare a hanurilor ori din punct de

vedere al planimetriei, nu au fost foarte diferite de tipologia prăvăliei -

locuinţă: având spaţii comerciale şi restaurant la parter şi camere de închiriat la

etaj.

Dacă hanurile au reprezentat necesităţi economice, fiind în acelaşi timp

şi apariţii încărcate de istorie şi pitoresc, hotelurile, clădiri moderne şi

monumentale care le-au luat locul, s-au impus cu uşurinţă, nu numai prin

arhitectură şi design, dar şi prin servicii cu un grad sporit de calitate211

.

O stradă cu reverberaţii adânci în mentalul colectiv al populaţiei urbei şi

mai ales prin rolul său economic, o adevărată inimă a cetății, a fost şi Ion

Iacomi, ce făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare,

întretăiată pe parcurs de strada Fagului (fostă Strâmba), pe care puteam întâlni

trei din hotelurile de atunci ale oraşului. Apariţia lor aici nu este deloc

întâmplătoare, fiind centrul negustoresc al oraşului ce cuprindea în perimetrul

său cele trei străzi amintite anterior şi piaţa dezvoltată pe un loc mai vechi de

adunare a carelor. Bârladul apare ca un oraş al hilarului şi al paradoxurilor.

Pospăiala occidentală reprezentată de aceste hoteluri, insule de Europă, care

constituiau buricul oraşului, se prezintă cel mai adesea sub un aspect pitoresc:

Hotelul Europa, având proprietar pe un anume Brandes, era situat pe

fosta stradă amintită anterior la nr. 39. Datând din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, primul de care avem cunoştinţă în urbea noastră, a fost construit pe

locul mai vechiului Han “Talpău”, unde funcţiona renumitul restaurant – la acea

vreme - “Venţel”. Din punctul nostru de vedere este interesant să remarcăm

această continuitate han - hotel pe acelaşi spaţiu fizic şi într-o zonă cu

preponderente valenţe comerciale. Dorinţa de modernizare şi racordare la noile

realităţi o constatăm dincolo de acest fapt, pe de o parte prin recurgerea la

publicitate şi pe de altă parte prin elemente distincte ce diferenţiază hanul de

hotel. În 1919 aflăm, spre exemplu, din reclame că este “de prim rang” !!!,

“complet renovat”, dispune de “confort modern”, lumină electrică şi totul la

“preţuri moderate”212

. Însăşi denumirea de Hotel Europa indică un trend

frecvent utilizat în epocă, în sensul de a se folosi pentru brand-uri de firmă,

209 Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea XXI, Bucureşti,

2004, p. 51. 210 Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878 , Imprimeria

Basarabia, 1878, p. 16. 211 Lelia Zamani, op. cit, p. 31. 212“Calendarul Tutovei pe 1919”, Bârlad, 1919, p. 69.

160

denumiri considerate de rezonanţă. Hoteluri purtând aceeaşi denumire, mai mari

ori mai mici, apăruseră peste tot în Vechiul Regat de parcă numele în sine era

sinonim cu condiţiile moderne aparţinând celor corespondente din Occident.

Primul de acest gen şi aparţinând unei lungi serii apăruse la Bucureşti, Hotel

d’Europe, “bine mobilat şi înzestrat cu toate cele necesare”213

.

În perioada comunistă a fost naţionalizat (1952) şi odată cu înfiinţarea

Teatrului “Victor Ion Popa” (1955), clădirea a primit o nouă destinaţie fiind

repartizat ca spaţiu locativ pentru actori. Faptul că nu era atât de modern şi

corespunzător denumirii ce o purta şi incuba călătorului condiţii cu adevărat

europene, o demonstrează o descriere a acestuia când a devenit „Casa

Artiştilor”, o denumire în stil comunist și mult prea “pompoasă” pentru

condițiile minime asigurate, după cum aflăm din mărturiile orale ale foştilor

locatari: „Și aici, prima impresie m-a cam dezolat, deoarece, clădirea nu era

prea arătoasă; o construcţie veche cu faţada înnegrită de vreme, cu un singur

etaj. În interior, de-a lungul unui hol cu pardoseala de scânduri - vopsite maro,

care scârțiau, o scară de lemn ducea la etaj, unde, ca și la parter, erau înșirate

camerele ce aveau să găzduiască artiştii. Existau camere mai mici de câte un pat

și două paturi, dar existau și apartamente de două și trei camere, unde urmau să

se instaleze actorii familişti. În interior, paturi de lemn, mobilier vechi, fără apă

curentă în camere și fără grupuri sanitare. Exista o toaletă în curtea interioara cu

4 cabine, câte două pentru bărbaţi și femei precum și o pompă de apă în curte.

Camerele aveau pe masă căni de apă, cu pahare și pe lângă dulapuri câte un

lighean cu suport pentru igiena locatarilor”214

.

Clădirea, fiind avariată la cutremurul din 4 martie 1977, a fost demolată

potrivit politicii vremii în anul 1979. Terenul, rămas disponibil, situat în partea

sud-vestică a pieţii centrale, dispune în acest moment de construcţii finalizate.

Hotelul Bristol, cu o denumire la fel de europenizantă, mult mai modest

şi lipsit de pretenţii, şi-a pierdut în era comunistă funcţionalitatea. Clădirea

hotelului, cu un singur nivel, era parte integrantă a unei străzi cu imobile

construite începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima

jumătate a secolului XX, şi, implicit, aparţinând din punct de vedere

arhitectonic şi funcţional acestei perioade. Camerele erau înalte cu uşi masive

din lemn, balcoane şi ferestre cu ornamente metalice, gratii din fier forjat la

intrările principale. Din interiorul unui hol îngust situat la intrarea în hotel

accesul spre etaj, unde erau camerele, se făcea pe o scară spiralată din lemn,

străjuită de un grilaj metalic. Confortul sonic nu era foarte bine asigurat, fiecare

pas pe scară, hol, ori în interiorul camerelor fiind însoţit de scârţieli apreciabile,

după cum îşi amintesc temporarii locuitori.

După naţionalizarea sa, în 1952, a avut destinaţii diverse servind în

1957, pentru o scurtă perioadă şi ca internat pentru o parte din elevii codrenişti.

213 Cezara Mucenic, op. cit., p. 51. 397 Vasile Mălinescu, mărturie orală.

161

Aceştia încă mai au nostalgia: “duşumelelor vechi şi neîngrijite pe care se

remarca cu uşurinţă mersul milităresc al pedagogului, profesorul pensionar de

geografie Ursoiu, încălţat în cea mai mare parte a anului cu cizme, a căror

ascuţime şi duritate a vârfului aproape că nu a rămas elev din internat să nu le

cunoască. Purtând monoclu, specific unei perioade de mult apuse, cobora de

fiecare dată scările atunci când se întorcea din oraş vreun elev care, tot prin

bunăvoinţa sa fusese învoit, verificând cu acribie dacă nu cumva depăşise cu

vreun minut ora prevăzută în biletul de voie. Semnalul de întoarcere a celui

învoit era dat de clopotul acţionat de un mâner situat pe partea exterioară a uşii

de la intrare, într-un loc cunoscut doar de internişti”215

. Imobilul fiind într-o

stare avansată de deteriorare, etajul a devenit în scurt timp impracticabil, la

parter menţinându-se până în momentul demolării (1982) câteva unităţi ale

Cooperaţiei Meşteşugăreşti: un magazin pentru prezentarea şi desfacerea

produselor acesteia, un atelier de cojocărie şi unul de marochinărie.

Cel mai important şi cel mai mare dintre toate a fost însă celebrul hotel

Traian, cu o clădire masivă – pe atunci – ce dispunea la parter şi de un

restaurant “La Mielul alb”, ce a decăzut considerabil ca aspect în perioada

comunistă.

La parterul hotelului, de la ceaprăzăria lui Varlam, elevii îşi cumpărau

chipiuri de uniformă privindu-se cu admiraţie, în faţa unei mari oglinzi. Tot de

aici îşi procurau şi ofiţerii chipiurile lor, iar alături se afla în perioada

interbelică frizeria lui Călin, denumit pentru convingerile sale politice de stânga

comunistul. Aflat la intersecţia străzii Ştefan cel Mare (nr. 54) cu strada Ion

Iacomi în faţa farmaciei Silvestru, la începutul sec. XX, a fost distrus de un

puternic incendiu în 1944. După o reparaţie de faţadă şi repus în circuitul

hotelier, a fost demolat nejustificat, dar în conformitate cu comandamentele

vremii, în anul 1984. Desigur, într-un oraş cu iz balcanic dar şi cu veleităţi

Occidentale, aveai şi alte posibilităţi de cazare, eventual la Singer pe Strada

Regală, ori la hotelul Splendid (proprietar Iosif Abţug), distrus de marele

cutremur din 1940216

.

215 Virgil Giușcă, mărturie orală. 216George D., Dumitru Stoica, ş.a., Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX, în B.O.A., p. 307.

162

II. 3. 3. Cârciumi, moravuri şi figuri pitoreşti

“Dintre omul bețiv și omul prost,eu prefer pe cel bețiv...

căci bețivul tot se mai trezește, pe când prostul niciodată ! ...”

( Din presa vremii)

Pătrunzând în Bârladul din prima jumătate a secolului al XIX-lea puteai

să observi încă de la început mişcarea pe străzi şi aspectul de târguşor ce

păstrează, cum îl descrie mai târziu N. Iorga, “icoana satului românesc”. Spre

periferie, zonă predilectă a mahalalelor, casele sunt modeste şi ascunse de

verdeaţa abundentă, dar pe măsură ce te apropiai de inima oraşului, acesta

începe să se schimbe.

La fel de numeroase ca şi islazurile erau viile, ultimele o prezenţă

constantă în peisajul urbanistic al oraşelor moldave. Primele menţiuni (datând

din 1646) aparţin călătorului străin, arhiepiscopul romano-catolic Marcus

Bandinus, care pomeneşte existenţa culturii viţei-de-vie, cu precizarea că

bârlădenii sunt inferiori la acest capitol huşenilor, fiind mai preocupaţi de

comerţ217

.

Deasemeni, interesul pentru astfel de culturi în zonă, rezultă şi din

“perigrafia” ţinutului Tutova (1830) în care apare la toate ocoalele tendinţa de

diversificare a culturilor şi, mai ales, în afara agriculturii. Predominante în acest

sens sunt cele viticole şi pomicole. Semnificativă din acest punct de vedere este

descrierea acestei situaţii la ocolul Corodului: “sunt în acest ocol şi puţine vii,

cu toate că anul acesta puţin vin au ieşit, dar prisosul l-au vândut vadra de pe

loc, 3 şi până la 4 lei vadra, iar unele sate, precum Cotoroae, Cerţeştii, Căueştii,

Cărăpăceştii, sunt şi cu îndestule livezi de pomi”. La ocolul Similei “mai mult

reazimă nădejdea lor că ar avea folos la vie decât la plugărie”218

. “Tabla

măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra veche” înregistrează

cu acurateţe numărul de cârciumi, prăvălii şi hanuri, aflate în posesia

reprezentanţilor bisericilor, a boierilor şi negustorilor:

Nr.

crt.

Uliţe şi mahalale

1.

2.

3.

Uliţa Mare

Stoian sân Dima Băcal cu cârciuma de din dos

Tij protopopul Ioan, crâşmă

Mihalache sân Toader Şlicar, crâşmă

Uliţa Armenească

217Monografia oraşului Bârlad, 1968, (în mss.). 218 Emanoil Darie, Dezvoltarea economică și socială a fostului ținut Tutova în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, (lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I), Iași,

1980, p. 9.

163

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

34.

35.

36.

37.

Neculai Leon cârciumă şi rachierie

Crâşma (Bisericii) Sfântului Neculai ot Maftei Ariton

Maftei Ariton, cârciumă şi pitărie

Cârciuma postelnicului Constantin Bou ce zic şi

Brăescu

Uliţa Strâmbă

Dumitrachi Tiriachiul, crâşmă şi o dugheniţă

Cârciuma protopopului Grigore

Cârciuma logofătului Panainte Năstase

Mahalaua din jos de Cacaina, pe vatra veche

Crâşma lui Panainti Păun

Feredeu d-lui sluger Vasili Popa şi cârciuma alăture

Cârciuma dascălului Verga

Cârciuma d-sali Dumitrachi Duca

Cârciuma d-sali slugerului Pavel Duca

Cârciuma Cârste Pârţul

Nistor Popa, două crâşme, căsăpie şi bărbierie

Mile Brânză, două crâşme şi căsăpie

Gheorghe Balmoş, cârciumă şi locuinţă şi băcălie

Marin Chirănuş, cârciumă, dugheană şi locuinţa sa

Postelnicul Constantin Brânză, cârciumă ot podul Cănănăului

Cârciuma lui Mândrilă

Cârciuma protopopului ot podu Cănănăului

Mile Dumitru, cârciumă şi două dugheni

Crâşma d-sali hatmanul Bogdan, ce şade Gherghina

Neculai Andrei, cârciuma de lângă

Mahalaua din vatra veche, din jos de podul gospod

Cârciuma lui Toader a Chihăiţii, a Sfântului Gheorghe

Toma Braşoveanu, crâşmă

Iani Bungean cârciumă, dugheni sau şoproane, lângă Protopop

Dughenele de pe moşie, în afară de vatra veche

Pascal Gane, crâşma Caşului

MAHALALE DE PRINPREJUR

Mahalaua Podeni

Nistor Popa, cârciuma, dugheană, rachierie

Ion Rezmeriţă, locul crâşmei ce a fost mai înainte

Feciorii Toceneanului, cârciuma şi locuinţa lor

Stoian Sârbul, crîşmarul

George Blănarul, cârciumă

Drăgan Căldăraru, cârciuma de la Toader Antohi

Vasile Resmeriţă, loc sterp de crîşmă cu fraţii săi

164

38.

39.

40.

41.

42.

43.

44.

45.

46.

47.

48.

49.

50.

51.

52.

53.

54.

55.

56.

57.

57.

58.

59.

60.

61.

62.

63.

64.

65.

66.

Constantin zăt Mihalachi Cioplitul, crâşma de la Ivan Varneolu,

socrul său

Preotul Ion Praja, crâşmă

Logofătul Panaiti, crâşmă

Năstasă Rotariul, cârciumă

Ioniţă Tufă, cârciumă şi locuinţă

Stere Grecul, cârciumă

Tij Dumitru, crâşmă

Vasile Ciobotarul, cârciumă

Mahalaua din sus de Cacaina

Iani Muntenul, locuinţă şi cârciumă

Ştefănachi Scântei, crâşma ot Maftei Gherghescu

Vătaful Gheorghe Daghie, pitărie şi cârciumă

Crâşma lui Vasile Lupaşc

Cârciuma lui Pascal Gane

Cârciuma lui Şerban Lambrino

Cârciuma plătită de domnul med. Constantin Panainte

Cârciuma spătăresei Smaranda, la poarta dumneaei

Mihali Grecul, cârciumă şi locuinţă

Mahalaua din jos de Cacaina

Ştefanachi Scântei, cârciumă

Constantin a Stănculesăi, cârciumă şi locuinţa sa

Ion vătaful d-sali spătar Cerchez, cârciumă

Cârciuma lui Dobre Abăgerul

Cârciuma preotului Constantin Cocul

Mahalaua din jos, spre Ocolul de vite

Ştefan Băcalul, cârciumă

Dascălul Gavril, loc de cârciumă

Postelnicul Gheorghe Purcel, cârciumă

Mahalaua din jos de Ocolul de vite

Stan Pitarul, cârciumă,pitărie şi locuinţa sa

Mahalaua din jos spre Pocită

Preotul Vasile Grosul, cârciumă

Vasile Borş, cârciumă ot Pocita şi locuinţa sa (la Hiliuţi sunt trecuţi)

Manoli Chire, cârciumă

Manoli Chire (de meserie cojocar n. ns.), dugheană şi cârciumă

C. C. Giurescu a studiat o hartă rusească din 1835 a Principatelor,

foarte amănunţită şi precisă - ruşii doar se pregăteau să anexeze Ţările Române

-, din care rezultă numărul extrem de mare al cârciumilor. Nu sunt însă trecute

decât „cele care constituiau unităţi izolate, în afara satelor şi târgurilor, nu şi

cele cuprinse în însăși aceste aşezări”. Multe cârciumi sunt însemnate după

numele proprietarului sau al arendaşului, cum ar fi cârciuma lui Dumitrache

165

lângă Bârlad, a lui Paladi între Bârlad şi Tecuci. Numărul cel mai mare de

cârciumi îl găsim în ţinutul Covurlui, 26. Aici se bea, după cât se pare, puternic,

gospodăreşte. Numai de la Galaţi la Oancea se aflau 10 cârciumi, una după alta.

Dacă totuşi ocoleai şi te reţineai la primele 9, într-a 10-a era cu neputinţă să nu

intri şi să bei ceva219

.

Potrivit Almanahului Gotha, în 1906, populaţia României se cifra la

6.585.534 locuitori. Numărul satelor se ridica la 9478 şi al comunelor la 2904.

Dacă în sate se găseau 3825 de şcoli şi 66061 de biserici, crâşme funcţionau cel

puţin una, în fiecare sat sau comună. Prin urmare, se puteau număra cel puţin

vreo 15.000 de cârciumari, pe când, după socoteala lui Vasile Lascăr, nu erau

decât 140 de medici de plasă, adică un medic de plasă pentru 36.000 de

locuitori şi 61 de spitale rurale220

.

Neagu Djuvara afirma că numărul “cârciumilor şi al pivniţelor unde se

vindea băuturi era necrezut de mare. Femeile uşoare mişunau în aceste cârciumi

şi prin preajma lor. Bucureştenii le porecliseră podărese, de la cuvântul pod

care... desemna străzile pardosite cu bârne groase”221

. Englezul Robert Walsh,

care a vizitat Bucurştiul în 1825, scria că oraşul “este plin de cârciumi şi ca să

ademenească muşterii, fiecare ţine un număr oarecare de femei, gata oricând să

joace şi să cânte la cel mai mic semn al clienţilor. Boierii pleacă de acasă ca să

vină aici, şi-şi petrec serile cu cele mai nerușinate femei ce-şi pot face tagma de

ocară”222

. Curvele erau mai toate alcoolice şi aduceau un venit destul de mare

visteriei, deşi insuficient faţă de numărul acestora.

Extrapolând putem considera că şi la Bârlad exista o situaţie

asemănătoare, exceptând dimensiunile oraşului şi numărul de stabilimente unde

se comercializa băutură.

Ulterior, un plan al oraşului din 1851 precizează pe dealul Ţuguieta o

uliţă a Vinului, iar altul, de la 1895, ne indică nu mai puţin de cinci vii, una

dintre ele pe dealul menţionat fiind aproximativ de două ori mai mare decât

suprafaţa Grădinei Publice. Informaţii mai precise ne oferă un dicţionar

geografic al judeţului Tutova din 1887 ce arăta pe cuprinsul comunei Bârlad,

suprafaţa cultivată cu vii cuprindea în total 143 de hectare. Consumul nu era

limitat doar la producţia locală şi zonală, fiind aduse şi comercializate vinuri

aparţinând celor mai vestite podgorii: Nicoreşti, Panciu, Odobeşti, Cotnari etc.

Pe piaţa orăşenească se găseau în mare cantitate produse industriale, din

care foarte frecvente erau cele ale industriei alcoolului. Menţionăm că în

Bârlad, în anul 1845 se găseau 233 crâşmari şi 34 calfe, 11 rachieri, 4

219 Mircea Bălan, op. cit., p. 191. 220 Ibidem, p. 249. 221Ibidem, p.162. 222 Ibidem, p. 163.

166

brăhari223

, iar în 1878 sunt atestate 280 de cârciumi la o populaţie ce totaliza

25.000 de suflete224

.

Alcoolul nu este omniprezent şi nu se constituie ca paleativ al foamei

zilnice. Acest flagel constituie doar un tratament pentru anumite stări de

nervozitate, lehamite şi de ce nu - melancolie cotidiană.

Se spune adesea că românul bea la necaz sau la bucurie. Dar cum viaţa

este jalonată invariabil de cele două extreme, înseamnă că românul bea mereu.

Se mai bea şi din plictiseală, din lipsa unei preocupări şi a face altceva, ceva

mai bun. Crâşma nu oferă nu doar un adăpost celui care nu îl are, dar chiar şi un

surogat de familie. Când propria casă devine anostă, plictisitoare, neatractivă,

salonul restaurantului e un decor mult mai cald şi primitor. Dacă băutura nu

aduce de obicei mari revelaţii ori idei geniale, în schimb poate aduce uitare ori

să predispună la visare.

Drogul, care este alcoolul, acţionează asupra sistemului nervos, al

auzului şi văzului. Anturajul crâşmei creează un cadru favorabil schimbului de

idei, băutura stimulează vorbirea, comunicarea dezinhibă. Cineva care nu are

niciun cuvânt de spus acasă sau la locul de muncă, poate da, la un pahar, lecţii

şi soluţii absolut geniale. Cel căruia i se oferă de băut, de obicei ascultă,

cuminte, cele mai tâmpite tirade verbale. La un pahar de băutură se fac şi cele

mai ciudate confidenţe, se leagă amiciţii, se încheie afaceri şi se rezolvă diferite

probleme aparent dificile, dar nu şi în prezenţa muzei Bachus. Tot sub influența

alcoolului la crâşmă, se mai reglau vechi conturi ori izbucneau bătăi spontane

și... generalizate.

Numărul mare al fabricilor de spirt, contrabanda cu alcool, denotă un

consum exagerat, ceea ce automat duce la concluzia existenţei unui număr

foarte mare de alcoolici, raportat la mia de locuitori. Pe lângă băutorii

ocazionali, de zile festive, au fost şi sunt cei care beau zilnic o anumită

cantitate, în timpul mesei sau independent de ea. Cantitatea zilnică, dorobanţul,

ţoiul, cinzeaca, suta de grame, halba de bere, cana de vin mică, relativ

rezonabilă, cu timpul va creşte fiind apreciată mai mult cantitatea şi nu calitatea

şi savoarea băuturii. Corpul se obişnuieşte şi va cere din ce în ce mai mult

pentru a ajunge la stare de bine. Cinzeaca devine sfert, sfertul o jumate şi de aici

la litru şi dependenţa de alcool nu este mare. Din mulţimea celor care au trecut

pragul unui birt, doar un număr infim au scăpat de dependenţa de alcool225

.

Oraşul nostru, ca şi atâtea altele din Moldova, dispunea de o toponimie

cu unele din cele mai pitoreşti şi insolite denumiri. Cu timpul, multe din

acestea au păstrat doar în memoria înclinată spre legende, transmise însă cu

nestinsă fervoare de la o generaţie la alta în chip din ce în ce mai fabulos.

Străzi, poduri, mahalale, hanuri, cârciumi, restaurante, grădini de vară, bodegi,

223 Emanoil Darie, op. cit., p. 17. 224 Ibidem. 225 Mircea Bălan, op. cit., p. 235.

167

birturi cu denumiri curioase pentru urechea bârlădeanului de azi, au alcătuit şi

continuă să alcătuiască harta unei stări şi spiritualităţi specific urbane. Podul

Roşu, al lui Căcănău (Verde), Nastea, Pânzăreasca, strada Strâmbă-Jidoveasca,

Mungeriei, Căsăpiei, Silitrei, Pocita, Speranţei, Aurita etc.; cârciumi: La Morile

de vânt, Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr, Blank, Macovei, Palaloga,

Macovei, Roşu, Adrian Boeriu, Petrea Atanase, reprezintă doar câteva exemple.

Cele mai vestite şi mai cunoscute au rămas, dincolo de trecerea vremii,

cunoscutele restaurante: Plevna (cu dansatoare exotice aduse de la Paris ori de

la Viena), Manzavinatos, Renaşterea, La Mielul Alb, La Băieţii Veseli, Bicaz,

La Cerbul de Aur vis-a-vis de Cerbul de Argint, Mioriţa ori eternul şi actualul

La Toma Dăscălaşu.

Cele mai numeroase şi căutate erau pe strada Gării, astfel încât în

miticul urban a rămas încetăţenită ideea că aici mai întâi a apărut bodega şi

birtul şi mai apoi strada. De altfel, această stradă constituia un mediu propice de

scandaluri şi beţii deoarece era plină de cârciumi care: „începeau de la frizeria

lui Vasile Constantinescu şi se înşirau la fiecare pas ca ciupercile după ploaie.

Pe atunci „mitilicul” înfierbânta creierii şi provoca nenumărate victime.[…]

Parcă văd şi acum cu ochii copilăriei puzderia de acari, frânari şi tot felul de

manevranţi de vagoane cum, la ieşirea din schimb cu lădiţele în mână şi felinar

atârnat, istoviţi de muncă, intrau direct în cârciumi de unde ieşeau fără bani şi

istoviţi de băutură. Duceau o viaţă de neagră mizerie şi era o mare sărbătoare

atunci când ajungeau acasă la neveste şi copii măcar cu câte o pâine neagră

subsuoară. Pe mulţi la ieşirea din schimb şi mai ales atunci când se lua chenzina

îi aşteptau nevestele ca să-i împiedice să cheltuiască toţi banii, ocazie în care

asistai la scenele din cele mai triste, când acestea îşi trăgeau bărbaţii de mânecă

ca să nu intre în cârciumi în timp ce jupânul de la de la tejghea îi striga în gura

mare Domnu Gheorghe! am o ţuică pe cinste care o să-ţi întărească

mădularele. De obicei câştigau negustorii, iar nevestele cu copiii plângând şi

atârnaţi de şorţuri plecau acasă de unde reveneau după o oră-două pentru a-şi

ridica de la mese bărbaţii chercheliţi, rămaşi fără bani în buzunare, consumaţi

sau furaţi de vecinii ocazionali de la masă”226

.

Crâşmele, dimineaţă până seara vor avea mereu clienţi, din diferite

categorii sociale. Sistemul de consum de băuturi pe credit, aşa numitul cont

deschis, la un anumit local, dădea multora posibilitatea, ca până să devină

solvabili, să poată bea câte ceva. Când acest lucru nu mai era posibil se apela la

serviciile cămătarilor.

Nu trebuie să ne mirăm, pentru că statistic vorbind, la o populaţie de

25.288 de locuitori în 1912, avem nu mai puţin de 118 cârciumi, cu alte cuvinte

una la… 213 locuitori. Trist record, mai ales dacă ne gândim, că o statistică din

1904, aproximativă evident, consemna că se găseau în România 20.367

226 Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B.O.A., vol. I , 1980, pg. 629- 632.

168

cârciumi, adică una la 315 locuitori. Cu alte cuvinte, depăşeam cu mult media

pe ţară.

Un altfel de Take şi Ianke!!!!

Pentru a încerca să redăm ceva din atmosfera epocii, de la începutul

secolului XX, aducem pe scenă una din figurile pitoreşti ce populau cârciumile

vremii. Şi cum nu dispunem de suficiente informaţii, apelăm la memoriilor

bârlădeanului Gh. Silion, ce ne descrie, parcă, în maniera lui Victor Ion Popa şi

a lui I. L. Cragiale un astfel de personaj:

„Moşu Alecu Nour făcea mereu serviciul de noapte cu hainele date de

poliţie. Din cauza bătrâneţii se ducea cu haine albastre de uniformă, făcute din

lână curată de oaie şi groase ca să fie călduroase ! Apoi alte elemente specifice,

curcanilor, acelor timpuri, cizme de iuft rusesc bun care erau destul de grele –

dar… călduroase. Moş Alecu, ca să nu sufere noaptea de frig în cizme cumpăra

la o lună de zile sau două, câte un metru de molton şi-şi făcea obiele la picioare.

Şi tare mândru le aşeza pe picior ca pe un bandaj doftoricesc.

După ce se necăjea puţin cu ele, până le băga în cizme se ridica cu greu

îndreptându-şi spatele, după care îşi aşeza tacticos brâul alb de aba în jurul

şalelor cu multă atenţie. Apoi, peste cămaşă şi flanelă îşi punea mundiru de la

uniformă încheiat bine la gât, apoi punea baideru (fular de lână), lăudându-se că

îi ţine cald ca un cojoc şi că i l-a făcut Zoiţa (soţia n. ns.) când a născut pe Gică

- deci îl avea de vre-o 16 ani. Pe deasupra mundiru - ului punea mantaua grea şi

lungă până aproape de pământ în care se învelea ca într-o plapumă. O încingea

cu un centiron cu pafta mare cât o palmă, de care, la şoldul stâng atârna un toc

de revolver mare care ajungea aproape de genunchi. Eu n-am văzut revolverul

lui moş Alecu, dar am văzut în schimb că îndesa tare în el legătura cu mâncare,

pe care i-o dădea mătuşa Zoiţa seara la plecare în pont, făcând tocul să stea plin

ca şi cum avea în el un veridic şi înspăimântător revolver. Astfel echipat îşi

aşeza capelu blănit pe cap şi cu toată povara, pleca încet purtând greu, mâinile

înmănuşate, în ritm, cu paşi greoi şi zgomotoşi din cauza potcoavelor groase de

fer ce atârnau de călcâiul cizmelor de iuft, cu turetcile bătrâneşti până deasupra

genunchilor.

Moşneagul era mândru de situaţia lui şi voia să îşi ţie ifosul – cum zicea

el- de orăşean, că de !!! de aceia era şi sergent de stradă (paznic de noapte

n.ns.).

Leafa lui moş Alecu Nour era cheltuită înainte de sfârşitul lunii. Lua tot

ce îi trebuie de la un băcan şi de la cârciumarul evreu din vale de cimitir, mai

târziu cârciuma lui Ionescu, căruia îi dădea poliţe în alb de 30 de bani bucata.

Acestea acopereau suma salarului de pe întreaga lună şi apoi în contul ei lua

zilnic ce îi era de trebuinţă. În casă avea din poliţe ieşite la scadenţă şi achitate,

un teanc gros de o palmă, strâns legat cu o sfoară groasă.....

169

Îmi spunea mie - că laudă cu şi încredere de care se bucură la evreu, fără

să înţeleagă în neştiinţa lui câte sume plătea în plus, celui în cauză, la socoteala

de sfârşit de lună, că acesta e cel mai cinstit om şi tot aşa îl şi crede, ba mai mult

îl ascultă şi la poliţie - servici. În aceeaşi ladă în care ţinea pachetul cu poliţe

avea şi note, un fel de ţidule mici de hârtie scrise de marfa ce o lua zilnic, cu

preţul pe ele şi multe din ele conţineau şi rachiul ce îl lua moşul Alec când era

obosit tare de serviciul de noapte. Aceste ţidule erau în dublu exemplar. Un

exemplar era la evreu. Socoteala o făcea după ţidulelele de la jidanul negustor.

Cum moş Alecu uita mai întotdeauna să-şi aducă ţidulele lui la confruntare cu

ale negustorului, rămânea socoteala bună după cele scoase de cârciumar - baza

era jurământul acestuia: Aşa să am eu parte de bine cât te-am înşelat. Să n-am

parte de clienţii răi, dacă n-am avut măcar în gând treaba asta… şi alte

jurăminte de om cinstit. El ştia să le spună potrivite întotdeauna cu clientul ce îl

avea în faţă. Dar în cazul de faţă situaţia era cu atât mai simplă cu cât de bine

cunoştea năravurile lui conul Alecu, care nu ştia decât să semneze hârtiile, iar

de citit ştia să cheme în ajutor oamenii de treabă şi care îi spuneau repede unde

a fost încărcat la plată. Şi, unde mai pui că după fiecare socoteală cârciumarul

cel cumsecade, avea pusă deoparte sângeaca – sfertul de rachiu - şi un covrig

subţire. Oricum era cunoscut faptul că domnul paznic era obosit de la serviciul

de noapte, a raportului de dimineaţă de la poliţie …unde era ţinut în picioare, şi

mai ales odată cu luarea lefei. Pe de altă parte era mulţumit comerciantul ce

primise banii pe poliţa veche şi că a primit una nouă, în luna ce abia începe, dar

tot cu semnătura în alb şi pentru o sumă dublă. Nu de alta…dar aşa era treaba

negustorească pe atunci, să nu iasă nimeni în pierdere”227

. Alt caz, tot pe linia

modificării aspectului spaţiilor comerciale, sunt restaurantele. Desigur, hanuri,

cârciumi ori alte stabilimente cu rol asemănător au existat întotdeauna şi chiar

într-un număr destul de consistent. În orice caz aşa ne indică sursele istorice.

Dar acestea nu se deosebeau ca tip de construcţie de celelalte prăvălii. Abia

specializarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi modificarea percepţiei

clienţilor privind aspectul spaţiilor cu valenţe socializante, au impus inerent

proprietarilor o schimbare de design şi de calitate a acestora.

O altă fostă bârlădeancă ne împărtăşeşte o serie de amintiri savuroase,

ce fac referire la o epocă subscrisă perioadei interbelice: “Ţin minte câteva

restaurante ca de exemplu, Restaurantul “Pintilie”, “Mielul Alb” de fapt o

bodegă, şi poate Manzavinatos. ,,Pintilie” (viitor lacto-bar), care se afla la

capătul apropiat de oraş al podului de lângă Cacaina (Podul Roşu, n. ns.) şi de

lângă Cinematograf (Victoria): „era extra în mititei şi în alte specialităţi de

carne. Conţinea o clădire foarte frumoasă, înăuntru căptuşită cu mult

lemn, care crea o atmosfera intimă. Curtea care se utiliza în sezonul cald

era acoperită cu o pergolă şi cu multă vegetaţie.

227 Gheorghe Silion, în mss.

170

“Mielul Alb” care se afla vis-a-vis de noi era în proprietatea Domnului

Hîncu. Părinţii mei erau în relaţii foarte prieteneşti cu ei. Soţii Hîncu aveau un

băiat, poate Emil, unul singur, mare, solid, prezentabil şi cam răsfăţat. Pe

peretele din spatele tejghelei, drept în faţa ochilor când intrai, era atârnat un

tablou somptuos pe care figura un cucoş îngâmfat. Sub el scria: Când acest

cucoş va cânta, creditul se va aproba!

Despre Manzavinatos nu ţin minte prea multe. Probabil erau greci,

aveau nişte fete cam întîrziate, lungi şi fardate strident; dar nu prea le ajuta.

Intrarea la restaurant era acoperită de o pergolă bogată cu plante care se căţărau

pe ea. Dinafară, de pe trotuar, impresia era de semi-obscuritate cu puncte

luminoase discrete şi misterioase; cel puţin după impresia mea de adolescentă

predispusă la fantezii şi frustrată de a nu aparţine lumii celor mari”228

.

Dincolo de farmecul povestirii să ne amintim de Bârladul de

odinioară….dar mai ales cu nostalgie şi umor.

II. 3. 4. Restaurante şi viaţă de noapte

Un vestit restaurant din Bârladul secolului XX - era cel intitulat “La

Vasile Pascaru” de pe Strada Lirei – în locaţia denumită popular – Casele

Bordei Verde. Lăudându-se promoțional cu un serviciu conştiincios şi preţuri

convenabile, oferea diverșilor consumatori: mâncăruri calde şi reci, cu

“renumite” vinuri (ce proveneau, bineînţeles, din mai puțin cunoscutele, dar mai

profitabile după “aghezmuire”, podgorii locale) şi diferite băuturi spirtoase – în

speţă ţuica de cazan vândută la ţoi, celebra pe atunci sângeacă229

.

Pe Strada Ştefan cel Mare nu prea existau cârciumi, care, în alte zone

(cum ar fi Strada Gării) abundau. În schimb, bârlădenii şi cei care vizitau târgul

aveau la dispoziţie un restaurant foarte căutat. Lumea îi zicea „Restaurantul

Budăi”, după numele patronului. Aici venea zilnic să servească dejunul destul

de multă lume. Printre clienţii fideli se număra şi trio-ul Toto Negură, renumit

profesor de matematică, pictorul Constantinescu-Lungu şi Iosif Vexler, cel mai

renumit fotograf al Bârladului.

Cu o locaţie centrală era restaurantul lui Vasile Dragomir, lângă hotelul

Traian şi celebrul restaurant „La Mielul Alb”, unde doritorii, funcţionari obosiţi

de cifre şi doritori de relaxare, găseau chifteluţe calde şi fripturi la grătar,

preparate de vestitul Vasile – bucătarul230

. Alături era bodega Gheorghe, unde

indiferent de oră puteai întâlni personaje pitorești: „O intrare îngustă, suiai

câteva trepte, dădeai într-o cameră lungă şi îngustă, unde te întâmpina un miros

apetisant de coloniale, brânzeturi, mezeluri, afumături şi vinuri. Înainte de prânz

228 Helen Sheinfeld, mărturie orală. 229 „Vocea Tutovei”, februarie 1908. 230 Neculai Dragomir, Strada Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XIX, în B. O. A., p. 614.

171

şi cină, era plină ochi de muşteriii veniţi la un aperitiv la ieşirea de la serviciu şi

în drumul lor spre casă. Aici cerealistul Gogu Alexandrescu era nelipsit cu

farsele lui. Dar mai avea obiceiul să ciugulească câte ceva din farfuriile tuturor

comesenilor în loc să plătescă până când i s-a făcut o farsă cu felii de săpun

așezate frumos pe farfurie în loc de cașcaval. Amicii au făcut mare haz, iar el a

făcut spume la gură.” În oricare dintre acestea, cu doar ceva mărunţiş, puteai

mânca pe săturate un borş de tăiţei şi o „limbă de vită cu mult, mult sos”231

.

Desigur că lista poate continua şi cu alte stabilimente având acelaşi

profil precum restaurantul “ La Carpaţi”, situat pe strada Regală ori cum aflăm

tot din reclame de altele cu oferte mai diversificate:

“Mâncaţi numai la Restaurantul

Stănică Cojocaru

-Fost Gabor-

Fripturi mai bune, săli de consumaţie mai curate şi mai încălzite ca la

acest restaurant nu se mai găseşte. La orice oră din zi şi noapte mâncăruri calde

şi reci. Vinuri gustoase – bucătărie aleasă - preţuri moderate.

În fiecare seară CINEMATOGRAF”

Nici următorul nu dispunea de dotări mai reduse:

„Restaurantul “Plevna”

Local de noapte

SITUAT ÎN CENTRUL ORAŞULUI

După ieşirea de la spectacole aici pot fi găsite mâncăruri calde şi reci,

vinuri alese.

Camere separate”232

.

Dincolo de aspectul decent al textelor de reclamă ele ne indică existenţa

unui alt gen de localuri, inerente spaţiului urban și anume - cabaretele. În

Franţa, cuvântul “Cabaret”, exprima în mod iniţial orice restaurant care servea

băuturi alcoolice. Cu toate acestea, istoria culturii gen cabaret a început în 1881

odată cu deschiderea primului local de acest gen “Le Chat Noir”, în districtul

Montmartre din Paris. Pe parcurs, în funcție de trecerea timpului, multe dintre

acestea se remacau prin programe de divertisment complexe, variind în durată

și modalitate de întreținere a publicului. Cabaretele au introdus inovator, de

unde și succesul, un nou grad de intimitate în modalitatea de distracție și

socializare. Auditoriul aşezat la mese confortabile consuma alimente şi băuturi

în timp ce “artiştii” se manifestau pe scenă ori în mijlocul lor. Inevitabil,

membrii audienţei au devenit inerent parte a spectacolului, interacţionând cu

artiştii interpreţi sau executanţi - şi chiar reciproc.

Pe strada Ştefan cel Mare s-a aflat la începutul secolului al XX-lea o

luxoasă frizerie aparţinând lui Iordache Tătaru dotată, de o opulenţă excesivă,

231 George D., Dumitru Stoica, Strada mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX și

începutul secolului XX, în B. O. A., p. 310. 232 “Calendarul Tutovei pe 1919”.

172

cu oglinzi şi candelabre de cristal. După schimbarea proprietarului îşi va

modifica radical şi profilul. Stănică Cojocaru a transformat-o în cârciumă pe

parcursul diurn al zilei, iar la căderea nopţii se aprindeau felinarele roşii, pentru

doritorii de plăceri exotice. Dar nici concurenţa nu se lăsa mai prejos.

Nu foarte departe în colţul de alături, exista renumitul cabaret Plevna,

care, ca şi la cel menţionat anterior se foloseau pentru atragerea clientelei,

programe artistice cu diferite vedete aduse din Franţa, Austria sau Budapesta.

Protagonistele ce se produceau în separeuri erau de origine neoaşă românească

având la bază cursuri de formare prin diferitele case de toleranţă ale vremii.

Dealtfel nu erau singulare, un altul, Pintilie, îşi organizase un cabaret iarna, iar

vara avea o grădină cu două scene. Şi cum inventivitatea românului în anumite

cazuri nu are margini, încerca să satisfacă gusturile cele mai diverse. În timp ce

pe o scenă era prezentă cea mai renumită orchestră a oraşului coordonată de

maestrul Şerbănescu într-o manieră decentă, pe cealaltă, în momentele de

respiro, apăreau artişti şi artiste cu scenete deocheate, spre delectarea

mahalagiilor prezenţi dincolo de garduri şi spre disperararea vardiştilor. De o

factură nu foarte diferită era şi cafeneaua Bursa – preferata “păsărilor de

noapte”.

Desigur, existau şi alte asemenea stabilimente dubioase. Pe strada N.

Iorga se afla un restaurant a cărui denumire a fost uitată în decursul timpului,

rămânând însă în miticul urban cu denumirea încetăţenită de “La patru curve” şi

asta nu neapărat datorită clientelei ce îl frecventa, ci mai ales unui tablou mai

deocheat ce prezenta patru domniţe în posturi indecente. Doritorii de aventuri

erotice puteau frecventa şi numeroasele hanuri ale vremii, ce ofereau servicii

multiple şi care reprezentau un punct de atracţie pentru reprezentantele acestei

“faune”, aflate în căutare de muşterii. Reprezentative în acest sens erau cele,

rămase în miticul urban, precum celebrul “La Moisuleasa” din cartierul Podeni,

ori cel amintit anterior al lui Iamandi de pe dealul Morilor şi, desigur, altele (se

pare din mărturiile orale – trei în cartierul Munteni şi un alt stabiliment pe

strada Ion Iacomi, în apropiere de Hotelul Bristol) pe care documentele şi

memoria colectivă nu le-a mai reţinut. Din sursele indicate rezultă că acest

fenomen era destul de răspândit.

Inerent în Bârlad apăreau şi boli specifice. Putem afla astfel din Analele

Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman pe anul 1892” că sifilisul: „este boala

care a dat cel mai mare contingent de bolnavi din toate bolile care au fost tratate

în spital. Ea este mai numeroasă chiar decât pellagra şi paludismul; având

consecinţe mult mai rele chiar, decât acestea două, asupra generaţiilor viitoare,

contribuind după cum se ştie foarte mult la descreşterea populaţiei.[….]

Numărul bolnavilor suferind de sifilis a fost de 218 adică: 134 bărbaţi, 83 de

femei şi o fată”233

. Proporțional rata de îmbolnăviri era mare în rândul

categoriilor mai expuse, cum erau de exemplu militarii cantonaţi la garnizoana

233 Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 41.

173

Bârlad, astfel între 1922 şi 1928 au fost înregistrate potrivit surselor vremii 758

de asemenea cazuri “venero - sifilitice”234

.

Fiecare dintre toate aceste restaurante, indiferent de calitatea clientelei şi

a ofertei, nu ştia cum să, mai atragă concurenţa. Modalitaţile erau dintre cele

mai intersante, de la meniuri la ,,faună/prostituţie”. Una de pe strada gării era

mai inovativă având ca decoraţie şapte draci ce zâmbeau călătorilor în drum

spre gară.

Vremuri de demult pe care cei care le-au trăit consideră că rămân cele

mai frumoase, în ciuda atracţiilor din ziua de astăzi, la care ei nici nu au gândit

vreodată.

II. 3. 5. Berării, grădini de vară, birturi, cabarete

Românii au fost, în general, consumatori de vin şi de ţuică, fără a putea

fi consideraţi, ca nemţii ori ca ruşii, nişte împătimiţi ai băuturii. Se consideră că

atracţia cârciumii asupra românului era determinată mai mult de nevoia de

comunicare şi socializare decât de patima băuturii. Berea a pătruns mai târziu

la noi şi a început a avea căutare, pe scară largă şi în cantităţi industriale, după

1880, dar asta nu înseamnă că nu exista şi anterior, mai ales pentru consumul

casnic ori de mică amploare. Fabricarea şi consumul berii în Bucureşti sunt

atestate documentar, ca şi la Bârlad - dar aici în cantităţi insignifiante, doar la

începutul secolului al XIX-lea, când Johann, neamţul, are meritul de a deschide

prima fabrică de bere în Valahia. Andrei Kube, care va moşteni afacere, îi va

cere lui Grigore Ghica-vodă prelungirea privilegiului. În perioada

regulamentară sunt pomeniţi în oraş un număr de 7 berari, iar anterior, la 1816,

existau de asemeni câţiva în oraş fără a putea preciza cu exactitate numărul

acestora. Tabla măsoriştii târgului de la 1815 - pomeneşte existenţa în premieră

unui berar -, ceea ce confirmă răspândirea treptată în zonă a consumului acestei

noi băuturi.

În secolul al XIX-lea, berea venită din Occident a constituit un lux, ca

mai toate produsele importante. De altfel, nici nu avea prea mare căutare,

vinurile noastre româneşti, atât de bune, satisfăcând toate gusturile. Ziarul

“Progresul”, nr. 16, din 21 aprilie 1885 ne indică şi cele care erau cele mai

căutate de consumatorii oraşului aşa cum deducem din următoarea reclamă:

“Desfacere de vinuri vechi la hotel Europe

Vinuri albe vechi din Odobescu şi roşii din Nicorescu de pe renumitele

vii Piscul Corbului. Desfacerea acestor vinuri fiind din vestita recoltă a anului

234 Dare de seamă științifică asupra Activităţii Spitalalului Militar şi a Serviciului Sanitar din

Garnizoana Bârlad, de la 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928,Tipografia N. Peiu, Bârlad,

1929, p. 5.

174

1882, oferă publicului amator şi cumpărător o ocaziune rară, preţurile fiind cele

mai favorabile.”

Treptat, însă, au apărut fabricile de bere (încă de la începutul secolului

al XIX-lea), mai apoi şi localurile specializate. Şi chiar dacă românilor le-a

trebuit ceva timp pentru a aprecia calităţile acestui produs, berea, odată ajunsă

pe piaţă, a început să concureze vinul şi să ducă la apariţia localurilor de acest

gen. Sorturi de bere precum: Luther, Opler, Azuga şi Bragadiru încep să devină

cunoscute şi apreciate235

. În 1860, numărul fabricilor de bere de pe Dâmboviţa

va ajunge la 6. Bucureşteanul şi, dealtfel tot românul, începuse să simtă gustul

halbei şi al ţapului. Nu va trece mult timp până îşi va revendica şi paternitatea

berii şi o va declara băutură naţională. Tot mai des se va auzi expresia ,,hai la o

bere” şi tot mai rar ,,hai la un vin”. Ca o mostră de prost gust, se va spune tot

mai mult, ,,hai la un şpriţ”.

Prima berărie de care avem cunoştinţă în oraşul nostru este a

restaurantului Plevna şi mai apoi noua modă a fost preluată şi de celelalte

restaurante mai cunoscute ori mai puţin cunoscute din oraş ca a lui

Manzavinatos şi Majestic, întâlnind în paginile de publicitate a ziarelor chiar

existenţa unei ,,Hale cu bere” pe strada Principală. Modul de apariţie şi de

organizare e surprins de obicei foarte bine chiar din anunţuri publicitare din

ziare ca acesta:

“Berăria familiară Luther

Sala Plevna (restaurantul).

Aduc la cunoştinţă ONOR PUBLIC, că am deschis în salonul

restaurantului Plevna din acest oraş o Berărie cu adevărat familiară unde

familiile vor fi distrate în fiecare seară de o Orchestră naţională şi vor fi bine şi

frumos serviţi cu delicioasa bere specială Luther care se găseşte numai în

localul meu cu: 40 bani halba, 25 de bani ţapul. Diferite specialităţi de vinuri cu

preţuri moderate.

Cu stimă Gheorghe Mihăilescu”236

.

235 Lelia Zamani, op. cit., p.134. 236“Bârladul”, Nr. 16, 2 mai 1914.

175

Remarcăm deasemenea că obişnuitele tarafuri de lăutari fuseseră

înlocuite cu o orchestră după moda vieneză, a nu se înţelege, însă, că

repertoriul muzical putea avea aceaşi sursă elevată. Muzica se asculta în genere

asortată “cu bere proaspătă, cu crenvurşti, cu şuncă, unt şi ridichi”237

. Însuşi I.

L. Caragiale a fost sedus de această nouă îndeletnicire, destul de prozaică în

raport cu talentul scriitorului, dar fără a avea dealtfel prea mult succes, după

cum o recunoaşte cu autoironie:

“Iancu Luca Caragiale

Vinde berea cu măsură,

Face şi literatură,

Însă nu face parale”238

.

Complementar se consuma în grădinile de vară aferente acestora şi în

birturi. Alături de restaurante şi grădini se aflau birturile, şi ele tot un fel de

restaurante, dar de o mai mică anvergură, care au ajuns să capete o pondere tot

mai mare odată cu începuturile industrializării. Birturile sau micile restaurante

făceau obiectul amatorilor de bucătărie românească, în general bârlădeni săraci

provenind din clasa muncitorilor, în care grătarul sub forma micilor, cârnaţilor

237 George Costescu, Bucureştii vechiului regat, Editura Capitel, Bucureşti, 2004, p. 394. 238 Lelia Zamani, op. cit., p. 144.

176

şi a momiţelor avea un rol de căpetenie, cu precădere în anumite zile. Mai puţin

pretenţioase decât restaurantele şi cu preţuri acceptabile, masa de prânz variind

în funcţie de meniul ales între 20 şi 90 de bani239

, birturile adunau la mesele lor

de sărbători, de târg ori de iarmaroc, o diversitate de oameni dornici să mănânce

şi să bea ieftin, dar şi bine. Nici ţăranii mai înstăriţi nu le ocoleau în trecerea lor

prin localitate. La 1878 existau un număr neprecizat de birturi şi 6 locante240

. Pe

lângă aceste categorii sociale întâlnim un cu totul alt gen de consumatori ce

frecventau restaurantele din cadrul hotelurilor şi cele de sine stătătoare, unele

mai mari, altele mai mici, în funcţie de posibilităţile patronilor.

Dacă în vremurile trecute, viaţă publică bârlădeană era prea puţin

evidentă (şi nu vorbim aici de evenimentele majore ale vieţii unui om: nuntă,

botez, înmormântare), totul desfăşurându-se mai mult în familie, cu timpul

mentalitatea se schimbă, luarea mesei în oraş cu prietenii ori cunoştinţele

devenind o obişnuinţă, cu precădere pentru cei cu stare. Acest lucru a fost,

multă vreme, mai degrabă apanajul bărbaţilor, femeile dominând în interior, în

căminul lor şi în petrecerile organizate acolo. Desele ieşiri în oraş au început să

devină o obişnuinţă pentru unii membri ai elitei. În acest mod se stabileau mai

repede relaţiile, ideile circulau mai repede, impregnarea cu ceea ce era perceput

ca nou la fel, iar modul de viaţă începe să capete o nouă perspectivă.

Restaurantele aveau proprietari, atât români, cât şi străini241

.

Diferite date consemnează că românii consumau, cu predilecţie, alcool

în două ocazii: la încheierea unei înţelegeri legate de o tranzacţie, când

adălmaşul era obligatoriu, în zilele de sărbători şi, mai ales, când era luată leafa.

Vinul şi rachiul erau consumate de obicei de bărbaţi, dar şi de femei: „Odată

când am venit de la şcoală după amiază, mama Profira era plină de draci la

culme, din cauza sângecilor de rachiu bun adus proaspăt de la ţară la crâşma

lui Iamandei de lângă rai (casă de toleranţă, n. ns.)”242

.

O tradiţie în unele sate legată de trecerea adolescentului în rândurile

bărbaţilor, a fost cheful care ducea inevitabil la îmbătare, preluat pe alocuri şi în

mediul urban. Pe când flăcăul, proaspătul bărbat, se întorcea împleticindu-se

spre casă, vecinii de pe garduri îl priveau meditativ, spunându-şi unul altuia, că

în sfârşit şi ăsta a ajuns bărbat. Acest procedeu iniţiatic ca şi mediul

înconjurător putea să îl marcheze pe tânăr, pervertidu-l spre alcoolism243

.

Femeile tinere considerau că alcoolul este un medicament, care odată

administrat ar combate anemia244

. A existat şi un obicei, bizar, acela de a oferi

alcool copiilor pentru a nu plânge: ,,Un colţ de ştergar este umezit cu rachiu şi

239 Luminița Moscalu, op. cit., p. 197 240Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria

Basarabia, 1878. 241Lelia Zamani, op. cit., p. 125. 242 Gheorghe Silion, op.cit.. 243 Mircea Bălan, op.cit., 236. 244 Luminița Moscalu, op.cit., p. 196.

177

ştergarul este pus în gura celui mic”245

. Uneori alcoolul era înlocuit şi cu alte

produse profilactice în acelaşi scop: ,,Catinca - fiica mamei Profira - avea un

copil mic de ţâţă pe care îl hrănea mereu cu ceai de mac ca să doarmă şi să tacă

să nu supere pe mama Profira bolnavă de nervi (,,iuţeală la cap”)”246

. În aceste

condiţii, sănătatea şi vigoarea locuitorilor erau serios ameninţate de acest regim

alimentar ce tindea să devină obişnuit. Acest lucru poate fi remarcat cu uşurinţă

şi din statisticile spitalalului, doctorul Th. C. Cerchez făcând următoarea

remarcă: ,,Abuzul băuturilor alcolice este foarte răspândit la poporul nostru şi

dacă numărul bolnavilor cu simptome de intoxicaţie cronică, consecutivă

acestui viciu este mic la spital, cauza este că aceşti nenorociţi nu se prezintă

decât atunci când unul din aparatele mai principale se îmbolnăvesc încât nu mai

poate funcţiona”247

.

De regulă, locuitorii mahalalelor nu se prea îndepărtau de casele lor, aşa

încât, pentru ei preferate erau cârciumile de cartier – cele mai apropiate ca şi

locaţie – unde grătarul, momiţele şi vinul bun nu lipseau. În acestea apăreau

ocazional şi clienţi din centru, sau în trecere, dar obişnuiţii localului erau

oamenii din mahala, care veneau acolo nu pentru a lua masa în oraş, ci ca să

tragă un pui de chef.

II. 3. 6. Mentalităţi cotidiene-cluburile şi cafenelele

În diferitele arhive personale, la colecţionari, ori oameni obişnuiţi există

numeroase vederi de străzi şi instantanee fotografice, ce surprind infim ceva

din farmecul vechiului oraş. Imaginile sunt doar o părticică a vieţii citadine de

mult apuse şi trecute. Obiectivul aparatului foto nu a prins, şi nu putea altfel,

decât foarte palid ceva din pulsul oraşului. Orice aşezare umană îşi are o trăire

proprie ce cuprinde atât evenimente cotidiene, dar şi spectaculoase precum

parăzile de 10 mai sau 23 august, baluri, recepţii, alegeri cu peripeţii, scandaluri

gazetăreşti.

Ici şi colo câte un pictor (Mihai Adamiu, Corneliu Vasilescu, Antonio-

Romeo Pălie, Georgel Pascu, Eugen Iftene etc.) cu talent, imaginaţie şi, mai

ales inspiraţie, surprind, încă, ceva din această cronică nescrisă. Şi, dincolo de

asta, dacă din întâmplare întâlneşti o persoană cu imagini vii încă în memorie,

colbuite, parcă de trecerea vremii, greşeşti amarnic -,,Berladul” RENAŞTE,

respiră, parcă se mişcă, uimeşte ochiul prin amestecul de vechi şi nou, de

balcanism şi civilizaţie, dar cel mai interesant vezi o părticică din viaţa

oamenilor săi, a oraşului de dincolo de oraş. Toate acestea ne oferă, dincolo de

245Mircea Bălan, op.cit., 236. vezi şi L. Moscalu, op.cit., p.197. 246 Gh. Silion, op.cit., p. 93 247Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 35.

178

o simplă înfăţişare urbanistică, o altă imagine a Bârladului, cu aspecte privind

istoria, economia, personalităţi născute aici sau care au trecut prin oraş.

Peste tot puteai să vezi o multitudine de prăvălii care îşi prezentau

marfa direct în stradă, în saci, în butoaie sau lăzi, din care răzbăteau un amestec

de mirosuri ameţitoare: dulciuri, cafea, mirodenii, afumături şi sărături. Un

furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri lungi până aproape de

călcâie şi mânecile suflecate; vânzători care te trăgeau de mână sau te asurzeau

îmbiindu-te cu tot ce se poate imagina; ţărani desculţi, dar cu căciulă, cucoane

şi slujnice, ţărănci cu frumoase catrinţe, toate plecate la târguit şi care în trecere

vorbeau de divorţul Doamnei cutare, de copilul Domnişoarei cutare sau de

flirturi romantice.

Informaţiile istorice pot fi completate de apelul la imaginaţie.

Pătrunzând în Bârladul începutului de sec. al XX-lea puteai să observi încă de

la început mişcarea pe străzi şi aspectul de târguşor. Spre periferie, casele sunt

modeste şi ascunse de verdeaţa abundentă, dar pe măsură ce te apropiai de

inima oraşului, acesta începe să se schimbe. Trăsuri săltând pe caldarâmul plin

de gropi, case mari cu etaj şi frumoase, magazine evreieşti, amestec de culoare

şi cenuşiu la poarta Orientului. Dacă te nimereai dimineaţa, înainte de ora 8,

puteai să vezi cum fiecare gospodar şi negustor îşi mătură partea de stradă din

faţa magazinului sau casei, iar cei care nu făceau acest lucru erau amendaţi.

Gunoiul era adunat de un car cu boi care cutreiera străzile şi, foarte curând era

urmat de care cu butoaie pline cu apă. Pe timp de noapte, străzile erau în

penumbră, felinarele abia reuşind pe ici pe colo să descâlcească întunericul. Pe

lângă biserici, şcoli sau librării, mai erau şi cofetării, restaurante şi grădini,

renumitele cabarete etc.

Pieţele - spaţii, prin excelenţă socializante-, au fost desigur scena şi

altor activităţi decât cele comerciale. Numeroasele mitinguri electorale

desfăşurate aici au stârnit indignarea doamnelor bârlădene, pentru că în acest

mod îşi pierdeau ,,servantele şi chiusinierele”- după cum consemnează un ironic

şi amuzat ziarist, în “Bârladul”, datat 1899, atrase probabil mai mult de

farmecul amploaiaţilor prezenţi decât de charisma politicienilor locali şi a

invariabilelor lor discursuri electorale. Dar politică nu se făcea doar la mitinguri

şi întruniri electorale, în presă, pe stradă, în pieţe ori la sediile de partid.

Discuţiile pe teme politice îşi aveau savoarea lor în restaurante, cafenele ori

chiar în cluburi. Ziarul „Bârladul” din 1912, întreba retoric, ca urmare a

supărării exprimate de poetul George Tutoveanu: „- De ce-i vinovată „Liga

culturală”, dacă intelectualii Bârladului nu frecventează seratele sale literare şi

că în oraş au mai multă trecere cluburile şi cafenelele”248

.

Toate aceste dispute politicheşti, la o ceaşcă de cafea ...sau altceva

(pentru că licoarea aburindă era servită împreună cu vinul şi rachiul) au fost

248 “Bârladul”, 1907.

179

bineînţeles, cu accente mai mult ori mai puțin pamfletare, reflectate şi în mass-

media, după cum putem afla spicuind din presa vremii:

,,Clubul Tachist,

De câteva zile, firmele de pe pereţii d-lui Adolf Broder s-au înmulţit. Pe

lângă cele de până acum, care anunţau pluguri, grape, sape etc., sau mai

adaougat unele cu inscripţia: Clubul conservator democrat.

Cercetând îndeaproape am aflat că în adevar într-o cameră din etajul al

doilea, s-a înfiinţat clubul Tachist sau mai bine zis Emandist. Acolo se adună

aceşti amici politici, spre a bate apa în piuă, ca să scoată unt. În faţa unui

auditor compus din bărbaţi ca: Ioan Scântee, Toma Berescu, Ştefan Furnescu,

Ioan Ghinescu, Tănasă Negrescu şi alţii, toţi alungaţi de prin slujbe şi bine

pregătiţi pentru puşcărie, se urcă la tribuna dl. Th. Emandi, ori fostul inspector

şcolar Patriciu. Începând de la invazia popoarelor barbare în ţara noastră,

numiţii oratori sbiară şi se sluţesc de ţi se pare ca i-a apucat ceva. Toate acestea

însă în faţa menționatului auditor înseamnă, un fel de ,,tobă la urechea

surdului”. Altceva doresc ei să audă; bunăoară voiesc să audă pe domnul Th.

Emandi zicând: “Băieţi! Fiindcă voi bateţi petrele din cauza mea, iar unii o să

staţi la puşcărie, pentru ca v-am lăsat frâu liber când aţi fost în funcţii, iată vă

dau din punga mea câte ceva de cheltuială, spre a întâmpina nevoile de care

suferiţi, mai ales acum în timpul iernii. Se cuvine să facă aceasta dl. Th.

Emandi, cu atât mai mult, cu cât n-a muncit pentru banii cu care şi-a făcut

averea. Procesul verbal de inspecţia primariei Urbei Barlad, făcut de dl.

inspector financiar Culcer, este proaspăt în memoria cetăţenilor bârlădeni.

Acest proces-verbal, bine făcut şi bine documentat arată hoţii, care de

care mai revoltătoare, săvârşite sub primariatul de tristă amintire a domnului

Th. Emandi. Prin urmare, a vorbi la club sau chiar în altă parte, pe sama altora

fără să se fi justificat de pungăşiile cu care sunt acuzaţi, înseamnă că sunt groşi

de obraz”249

.

Şi aici dacă ne permiteţi am dori să facem o mică paranteză: denumirea

de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce

înseamnă local public în care se poate bea cafea în schimbul unui preţ relativ

mic, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau

ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, dar mai ales să discute politică,

făcând și desfăcând guverne. Îndeletnicirea de-a ţine cafenea a fost împrumutată

şi de români, cu toate că în decursul timpului, în marea lor majoritate au fost

ţinute de străini. După cum dovedeşte şi numele, cafeaua deţinea ponderea în

cererea consumatorilor, dar, pe lângă ea, îşi face loc şi ceaiul după moda

englezească, care ajunge treptat să egaleze acest produs atât de apreciat, dacă nu

chiar să-l întreacă250

.

249 “Bârladul”, Anul 27, nr. 46, 20 noiembrie 1908. 250 Lelia Zamani, op. cit., p.145.

180

Cafeneaua, un fel de academie populară a cetăţenilor, era, în secolul al

XIX-lea, un loc de întâlnire pentru cei care căutau prietenie şi interacţiune

socială. Prin intermediul ei se făcea socializarea a tot felul de oameni, bogaţi şi

săraci, învăţaţi sau cei fără carte. Înainte de apariţia cluburilor, hanurile,

cârciumile, birturile şi cafenelele ţineau locul acestor instituţii. Între distinsele

saloane şi ordinarele bodegi, cafenelele cu aromele lor de cafea şi tutun ocupau

o poziţie intermediară. Acestea adunau oaspeţi mult mai diverşi, în comparaţie

cu primele, dar mai triaţi faţă de ultima categorie. În cafenele, cafeaua era

elixirul specific, iar ziarele indiferent de coloratura politică (“Progresul”,

“Bârladul”, “Paloda”, “Vocea Tutovei” etc.), sursa nenumăratelor discuţii. Pe

lângă jocurile consacrate se discuta politică şi ultimele noutăţi din oraş. Pentru

că obişnuiţii localurilor de acest tip erau la curent întotdeauna cu tot ce se

întâmpla, adeseori politicieni şi jurnalişti le frecventau pentru a colecta noutăţi

şi opinii.

Un spaţiu aparte în această lucrare a fost rezervat cafenelelelor, datorită

rolului mai special pe care l-au avut în viaţa socială şi de ce nu chiar spirituală a

urbei după modelul celor din marile oraşe, chiar dacă ele au apărut, de fapt, din

premise economice. În Moldova consumul de cafea, acest elixir al epocii

moderne, a fost introdus în secolul al XVIII-lea. Este greu de spus când au

apărut primele cafenele la noi, dar prima menţiune a unei cafine datează din 14

ianuarie 1787, într-un act de vânzare a unor locuri de dughene pe Uliţa Mare şi

se repetă în alt act din 16 ianuarie 1792251

. În 1845 apare menţionată breasla

cafegiilor împreună cu cea a cavafilor. Separată de cea a crâşmarilor, existenţa

ei ne indică că obiceiul de a consuma acest produs era deja încetăţenit în

localitate252

. Acest fapt ne este confirmat şi de relatarea institutorului I. Vasiliu

despre obiceiurile boierilor bârlădeni, datând cu aproximaţie din aceaşi

perioadă: „Cam la vremea toacei, toată familia Greceanu cu toţi invitaţii, ieşeau

şi se plimbau pe toate aleile (situate în gradina moşiei de la Simila n. ns.), apoi

se aşezau pe la diferite mese, ce erau întocmite de mai înainte, iar robii, unii

aduceau tablale cu dulceaţă, alţii tablale cu cafele, alţii narghilele de fumat”253

.

Analizând documentele epocii referitoare la oraşul Bârlad cât şi datele

onomastice, putem aprecia că negustorii erau autohtoni dar şi de altă origine:

saşi, unguri, armeni, greci, evrei, sârbi, bulgari ş.a.

Uneori, ca şi meşteşugarii, apar grupaţi pe anumite uliţe, cum ar fi Uliţa

Armenească (strada Paloda), Uliţa Jidovească (strada Fagului), Cojocarilor

etc254

. În orice caz, primele cafenele au aparţinut negustorilor armeni, evrei şi

251 I. Antonovici, op. cit., vol IV, p. 242. vezi şi Oltea Răşcanu - Gramaticu, op. cit., vol. I, p.

108 252 Emanoil Darie, op. cit., p.18 253I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 249. 254Oltea Răşcanu - Gramaticu, op. cit., vol. I, p. 108.

181

turci, pe la 1878 funcţionând deja 9 asemenea stabilimente publice255

. Dintre

cafenelele celebre din oraş putem aminti pe cea a lui Manzavinatos, Cafeneaua

BURSA deschisă nonstop şi sediul neoficial al P.N.Ţ., pe strada Vidra nr. 146,

ori mai puţin cunoscutele Cafenele-biliard – a lui Sârbu pe Cojocăreasca sau

cele ale lui Raicu şi Sava pe strada Paloda. Tendinţa spre socializare şi creşterea

interesului pentru divertisment au determinat o anumită specializare a

cafenelelor. Unele dintre acestea erau cu predilecţie locuri ale protipendadei.

Aceste cafenele mari şi frumoase au fost ridicate cu deosebire în centru şi care

s-au impus repede şi nu numai prin luxul afişat, dar şi prin calitatea şi

diversitatea produselor oferite spre consum: cafea, ceai, băuturi alcoolice de

genul şampaniei şi coniacului256

şi răcoritoare, dulciuri, produse de patiserie şi

cofetărie. La periferie, au rămas să se comercializeze cafea în prăvălii cum era

cea a personajului Cadîr de dincolo de Podul Pescăriei.

II. 3. 7. Cofetării

Știința modernă asociază zahărul și consumul dulciurilor cu o moarte

lentă dar sigură. De altfel suntem bombardați zilnic cu tot soiul de „amenințări”

cum că e mai bine să renunțăm la dulcele viciu al dulciurilor că altfel.... Dar

cine se poate lăsa. Că nu s-a inventat încă o ciocolată electronică care să ne

scape de pericol.

Dacă este să coborâm la o adâncime de câteva secole, nu avem prea

multe a vă spune despre ce și cât consumau românii în materie de cofetăreli.

Sigur este că preferințele în materie de desert situau pe primul loc fructele care

se consumau în funcție de momentul zilei, unele la începutul mesei, altele la

sfârșit.

Poziția socială își spunea cuvântul și în acest domeniu. Dacă oamenii de

rând se mulțumeau cu magiun, boierimea se înfrupta cu dulcețuri, șerbeturi fine

de fructe și gem. De altfel fiecare din noi are imaginea farfuriuței de sticlă sau

porțelan fin pe care trona sclipitor o lingură sau două de dulceață de cireșe ama-

re sau nuci asezonată cu un pahar cu apă rece. Din nefericire obiceiul mătușilor

sau bunicilor tinde să fie uitat pentru că astăzi nu mai suntem impresionați de

„banala” dulceață. Vrem cofeturi rafinate dar, din nefericire, ne mulțumim cu

extract din petrol pe post de cremă de unt sau frișcă.

Apropierea de Orient a făcut ca românii să „importe” și să adapteze

numeroase rețete dulci precum: cataiful, sarailia, ciubucul, baclavaua, rahatul,

șerbetul și bineînțeles minunata, cremoasa, dulcea și aromata înghețată,... uff...

de plăcere uitai să spui răcoroasa.

255Raport asupra administraţiunii şi trebilor urbei Bârlad pe anul 1878. 256Luminița Moscalu, op. cit., p. 99.

182

Povestea preferințelor bârlădenilor pentru tot ceea ce ține de desert este

destul de greu de însăilat datorită zgârceniei surselor istorice, și nu pentru că

mai vechii noștri concitadini nu ar fi fost amatori de dulce. Undeva pe la 1831,

în orașul Bârlad, alături de Dorohoi, Botoșani, Hârlău, Fălticeni, Bacău, Tg.

Ocna, Focșani etc., statisticile vremii menționau existența a 41 de plăcintari și

21 de cofetari. Prezența lor demonstrează nu numai o diversficare a

alimentației, dar și o treptată rafinare a gusturilor.

Meniuri consistente şi desigur savuroase se puteau servi la numeroasele

restaurante şi cofetării din oraş, precum Compotecas (str. Ştefan cel Mare),

Guguianu - tatăl vestitului sculptor Marcel Guguianu-, ori la Confesirie

Parisienne - Theodor Passini (pe strada Principală, în localul lui P. V. Neacşu-

asortată cu articolele cele mai noi şi proaspete de bomboane, dulceţuri diferite,

îngheţată...), cea luxoasă a lui Handoca (cu mobilier de culoare neagră, unde se

mâncau delicioase „pricomigdale”), a grecului Luverdis, a lui Manzavinatos (ce

nu era ocolită de amatorii de dulciuri orientale cu siropuri şi arome dintre cele

mai îmbietoare), Cofetăria Carmen Silva, Cofetăria Spiratos (situată pe strada

Regele Carol la nr. 206), a lui Iani sau a lui Pitpinic (cu o îngheţată ce era

vestită în toată ţara), cofetăria lui Velea Stoica, a armeanului Manuc Asfadurian

- ce vindea cea mai bună cafea etc.

Pe trotuar se aliniau, în dreptul cofetăriilor, mesele la care se bea cafea

sau se mâncau prăjituri; cei care nu aveau suficienți banistăteau de vorbăcu un

pahar de apă ori de sifon pe masă. Nelipsiți erau negustorii ambulanți, care

vindeau înghețată, halviță, limonadă, bragă, covrigi, roșcove, figurine de zahăr

etc. Chemările lor zgomotoase la marfa dulce și aromată puteau fi auzite de

orice școlar sau copil, care aștepta cu poftă ora când știa că aceștia își făceau

apariția.

II. 3. 8. Magazine, prăvălii, comerţul cu amănuntul

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se accentuează funcţia comercială a

orașului, dispunând în anul 1898, de nu mai puţin de 976 stabilimente

comerciale257

. Dintre acestea se detaşau ca număr cele care comercializau:

coloniale, articole de manufactură, măcelării, de băuturi spirtoase, articole de

fierărie, lemn, cherestea, de galanterie, pielărie etc. Majoritatea mărfurilor, cu

excepţia cerealelor şi vitelor, se vindeau în cadrul prăvăliilor şi depozitelor,

pieţele nedispunând de amenajări specifice, cu excepţia celei de lângă biserica

Sf. Ilie.

Potrivit documentelor statistice în oraşul Bârlad se găseau în 1815, 452

de dughene (prăvălii). Oraşul devine astfel nu numai o placă turnantă a

257 I. Lahovari, op. cit., p. 449.

183

comerţului zonal, dar şi unul din centrele de desfacere a produselor din şi pentru

mediul rural de pe raza judeţului Tutova. Numai în anul 1845 sunt menţionate

89 de băcănii-indicând volumul mare de mărfuri comercializate prin

intermediul acestora. Existenţa breslelor specializate, numărul lor mare indica şi

o clientelă pe măsură. Astfel, în 1845, sunt menţionate 7 bresle negustoreşti:a

băcalilor, a abăgerilor, a precupeţilor, breasla bogasierilor, croitorilor, a

cojocarilor, cavafilor şi cafegiilor, breasla blănarilor şi a cojocarilor, breasla

crâşmarilor, a surucciilor; şi 10 bresle meşteşugăreşti: a ciubotarilor, a

mungiilor şi săpunarilor, a chiţarilor, a dulgherilor şi chetrarilor, a argintarilor şi

lăcătuşerilor, a bărbierilor, a brăharilor şi trăistarilor, a tăbăcarilor, a olarilor, a

săhăidecarilor şi boiangiilor258

.

O descriere sugestivă a principalelor străzi din oraşul Bârlad (Strada

Mare, Strada Gării, Strada Ştefan cel Mare, Strada Dimitrie Cantemir), făcută în

volumele II şi III din Bârladul de odinioară şi astăzi ne oferă informaţii

valoroase privind statistica meseriilor. Astfel, pe Strada Principală sunt

menţionate: 4 cârciumi (Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr), 6 bodegi şi

restaurante, două depozite de „vinuri alese”, 7 băcănii, 3 plăcintarii, 3 brutării, 7

cofetării, două cafenele, 1 lăptărie, 1 bragagerie, 1 măcelărie, 1 magazin de

mezeluri, 4 farmacii (din 5 câte existau la Bârlad), 3 drogherii, 3 de coloniale, 3

ceasornicării, 1 curăţătorie de pălării, 1 atelier de pălării, 1 mercerie, două

croitorii, 6 cizmării, 6 frizerii şi un coafor, două ceaprăzării, 3 magazine de

încălţăminte, 3 curelării, două tinichigerii, 1 atelier mecanic, 4 fierării, un

magazin de fierărie, 1 magazin sticlărie, 1 magazin de mobilă, 1 magazin de

parfumerie, 1 magazin de jucării, 6 tutungerii, 3 librării, două florării, 1 depozit

de lemne, 1 atelier de vânzări auto. Pe Strada Gării se înregistrează 9 cârciumi,

două frizerii, 1 cofetărie, 1 brutărie, 1 băcănie, 3 fabrici de sifoane, 3 depozite

de cherestea. Pe Strada Dimitrie Cantemir erau: trei cârciumi (a lui Ionică

Berbeci, N. Doba şi a lui Vasiliu), două magazine de pescărie, 1 potcovărie, un

atelier de lumânări, 1 atelier de fierărie, 1 întreprindere de dubit piei, 1 atelier

de caretăsărie, abatorul259

.

Aşadar în scurt, imaginea nu poate scăpa de influenţa micilor negustori

ai târgului de vite şi de cereale, a iarmarocului anual, precum şi a puzderiei de

cârciumi, a uliţelor înguste, slinoase şi mohorâte prin mijlocul cărora cu desagii

în spinare, cu un pumn de unt şi câteva ouă, treceau ţăranii nevoiţi să-şi acopere

nevoile şi lipsurile cele mai stringente. Comerţul cu produse alimentare şi

băuturi a continuat să fie practicat în spaţiile hanurilor şi a cârciumilor, care

dispuneau pe lângă amenajările necesare profilului şi de o serie de dughene. În

258 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, 343-389; vezi și Emanoil Darie, op. cit., p.17-18. 259Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p.609;

Neculai Dragomir, Strada Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XIX, în B. O. A., vol. II, p. 615;

vezi şi S. Găbureac, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album, Editura

Biblioteca Bucureștilor, București, 2008.

184

asemenea prăvălii mizere nu găseai decât opinci din piele de porc năpârlit, sticle

de lampă, hamuri, gaz, roşcove, hăţuri şi sare vânătă pentru vite, în unele mai

erau: sineală, săpun de rufe, mături, burlane şi făraşe, care toate la un loc nu se

puteau cumpăra decât decât cu preţul unei vaci vândute la târg.

În partea de jos a străzii, între Paloda şi Podul Pescăriei, în mai multe

dughene cu mărunţişuri, comercianţii invitau clienţii să facă cumpărături de

dulciuri, mături, frânghii, gaz, borş, stambe şi altele260

.

Prăvălie lângă prăvălie, lipite una de alta, cu un etaj, cel mult două, cu

intrarea direct de pe trotuar, cu vitrine şi uşi, astupate noaptea de obloane

metalice, rulate de sus în jos şi invers. Bârladul era plin de prăvălii cu tot felul

de mărfuri alimentare sau industriale. Puteai să intri în magazinul de băcănii şi

coloniale „La Carol” aflat în piaţa mare de lângă Biserica Sf. Ilie - considerată

Catedrala oraşului -, iar pe stradă treceai printre saci, desfăcuţi la gură şi cu

scafa corespunzătoare, plini cu orez de la Deta Banat, Glasse de Rangoom sau

de India, saci de zahăr, făină trei sau patru zerouri, butoaie cu măsline,

untdelemn, roşcove, banane, smochine şi alte fructe şi mirodenii cu iz african

sau sud-american. În magazin, te servea patronul şi familia lui. Apoi te

conduceau până la ieşire şi te pofteau aplecat şi politicos să le mai vizitezi

„prăvălia”, chiar dacă nu vei cumpăra nimic. Maniera de abordare a clientului

se potrivea cu sloganul scris cu litere uriaşe pe magazinul „Sora” de lângă Gara

de Nord din Bucureşti: „Clientul nostru, Stăpânul nostru”! Sunt alte zeci şi zeci

de prăvălii, în care puteai să găseşti tot ce îţi doreşte inima şi... ieftine, datorită

resortului din mecanismul economiei de piaţă - concurenţa!261

.

Pentru cei cu posibilităţi financiare mai reduse ori mai consistente existau,

de altfel, numeroase prăvălii şi dughene înşirate de-a lungul străzilor (Strâmba,

Ştefan cel Mare, Paloda, ori Regală) ce ofereau produse din cele mai gustoase şi

variate, necesare traiului zilnic. Aşa erau–băcănia lui Carusi (vestită pentru

mezelurile şi pastrama de producţie proprie), băcănia lui Roşca (de unde se

puteau cumpăra “ţâri”, nişte scrumbii uscate, foarte gustoase...), cea de lux a lui

Băcăoanu (în colţul străzii Regală cu Strâmba), brutăriile lui Ghiorgatus şi a lui

Pisspiris, bragageria-plăcintărie a lui Menciu (refugiul liceenilor), Franzelăria-

Iohan Scrzetowsky (strada Paloda, nr. 119) - ce oferea potrivit reclamelor

apărute în ziare, produse de profil: „ ...În toate zilele franzele de lux, pâine de

secară, chifle de diferite feluri, cozonaci, prăjituri, pesmeţi, bomboane, dulceaţă

de nuci, trandafir, zarzăre etc., etc.. Drojdie de Viena proaspătă în toate zilele.

Preţuri moderate”262

.

Din scrierile vremii aflăm că de la Podul Pescăriei, pornind spre strada

Dimitrie Cantemir, „după două case mici, pe partea stângă a străzii Anastase

260Gheorghe Gheorghe, Amintire, în B. O. A., vol I , p. 649. 261 Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în loc. cit., p. 6. 262 Neculai Dragomir, op. cit., p. 615.

185

Panu, astăzi Al. Vlahuţă, se afla o casă mare cu etaj, în care a funcţionat Şcoala

Normală, apoi Primăria.

În partea dreaptă, se afla cel mai mare magazin de pescărie aparținând

lui B. Wasserman, rămas în analele negoțului cu pește deorece ajunsese să

dețină monopolul și să practice prețuri exorbitante. Invidia și supărarea

confraților nu au modificat starea de lucruri deoarece o baracă modernizată și o

rigolă asigurau îndeplinirea normelor igienico-sanitare, deh ... de nivel

european. Dar mai important decât toate, era prietenia cu primarul Grimberg.

Pe partea stângă se afla o băcănie şi pescăria lui Ilie Petrof. În colţul

opus, pe dreapta, se afla un magazin de coloniale, proprietatea unor greci. Vis-

a-vis de aceasta din urmă, era o brăgărie a unor bulgari sau turci”. Pe aici trecea

zilnic şi dramaturgul Victor Ion Popa caracterizat de contemporani astfel: „Era

de statură mijlocie și păşea drept şi apăsat. Purta lavalieră şi pălărie cu boruri

semilargi. Ţinea capul sus”263

. Între aceste prăvălii se găsea, pe partea dreaptă,

dugheana lui Bizim, cel cu frumoasele fete, cu ochi verzi, personaj care devine

turcul Cadîr din celebra sa comedie ,,Take, Ianke şi Cadîr”.

Tot în cartierul Podeni locuiau o parte din persoanele importante ale

orasului, iar mahalaua era plină de prăvălii. Cei mai buni afacerişti erau evreii,

armenii şi turcii, pe care nimeni nu-i putea întrece. Cartierul era foarte curat,

străzile erau pavate cu piatră de râu, iar unele dintre ele erau încadrate cu

lespezi de bazalt264

.

Comerţ mărunt se desfăşura şi în alte cartiere, Gh. Silion povesteşte

despre un asemenea „comersant”, episod ce ne-a adus aminte de - halvița.....`a

la Sotea:

„Peste drum de Școala Nr. 2 a lui Robu din Munteni, era moș Matei,

care într-o mică încăpere a casei vindea tot felul de fabricate dulci: „pârtie”- un

fel de magiun de perje tras în foi groase, nohot muiet, stafide, miez de nucă pe

pistil, bomboane tari colorate, roșcove, turtă dulce și alte dulciuri pe care nu le

mai țin minte.

Pe la Crăciun aducea felii subțiri de bostan turcesc copt pe care le

cumpărau băieții bârlădeni cu mare plăcere.

Dulciurile erau păstrate în ulcele de lut smălțuit așezate pe raft în funcție

de însemnătatea și cererea mărfii. La geam erau păhărele de un sfert de litru de

„cristal” cu marginile mai groase de un deget.

Mai la deal - pe stradă - lângă podul de lângă biserica Tuchiloaiei era

covrigarul State. Sfărmături de covrigi din cauza căruței ... căra în tot județul”.

Pe lângă comerţul desfăşurat într-o largă varietate de: prăvălii, băcănii,

cofetării, brutării etc., un alt element l-a reprezentat comerţul ambulant

desfăşurat pe stradă. Şi aici dispunem de o largă varietate de produse

263 Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p.601. 264 Ibidem.

186

comercializate. De la bragă şi covrigi până la banala apă potabilă vândută de

celebrii sacagii.

Tot din memoriile lui Gh. Silion putem extrage câteva exemple

sugestive: “Bulgarul alvițar și bragagiu, ginerele mamei Profira locuia aproape,

pe aceeași ogradă, într-o casă cu o odaie și o tindă. Se ocupa după sezon cu

vânzarea de bomboane de toate culorile și formele alături de o cofă de bragă sau

limonadă- după împrejurări- toate lucrate de el și apoi purtate pe străzile

orașului Bârlad cu mîinile și spatele- mai rar cu cobilița- în strigătele: „bragă

rece”, „alvițe dulci și bune”, „înghețată”.

Cum dădea copilul 5 bani, bulgarul le și număra 4-5 alvițe sau acadele

mari cât buricul degetului, lăudându-le mereu că tare sunt bune și dulci și apoi „

ca la mine nimeni nu are acadele dulci și bune”265

.

Când făcea întâi înghețată, chema pe băieții de la gazda mamei Profira

să-i facă prima saftea cu cinci bani fiecare. După ce ne da porțiile de cinci bani

ca la orice client de pe stradă, apoi ne umplea câte un pahar mic cu pereții groși

din vremurile lui Caragea și ni-l da gratuit pentru „bodaproste” și „mulțam la

noi”. Cum venea vara, bulgarul făcea înghețată, după ce avea grijă să strângă

ghiață într-o groapă făcută de el. În zilele geroase ale iernii arunca apa în groapă

mereu, care, înghețând se umplea groapa, iar deasupra gropii punea pământ.”

Un alt episod de comerţ ambulant este cel al covrigarului Capșa: „Un

lucru era cert. Nu știu cum se făcea că niciodată nu ieșeam sătui de la masă (de

la Şcola Normală, n.ns.) și trebuia, bineînțeles, cei care aveam gologani să ne

suplimentăm cu câte o chiflă de 10 bani de la Capșa de ½ kg. Capșa era

covrigarul nostru favorit care, pe orice fel de vreme el era nedespărțit de gardul

din spatele școlii și a pătratului -fosta stradă Epureanu (şi de fapt şi actuala

stradă Epureanu, n. ns.) - în stradă cu căruciorul lui cu două roate pe care se

vedea o mică gheretă în formă de ladă, hambar cu rafturi și cutii pline cu toate

bunătățile de cofetărie.

Și când era cald și când ploua, și când gerul spulbera înghețând urechile,

Capșa își anunța prezența în stradă, aproape în dosul latrinei cu vocea lui de

trâmbiță stridentă și repetată: „a sosit Capșa !!!, Covrigi, chifle, turtă dulce

caldă”. Tot aici toamna veneau căruțele cu mere”266

.

Un omolog al său peste ani era evreul Papană, care pentru a-şi asigura

cele necesare traiului zilnic, patrula strada Strâmbă de dimineaţă până seara,

dintr-o parte în alta. Din platforma atârnată de gât apăreau ca prin minune tot

felul de produse mărunte, de la ace de siguranţă, butoni, panglici și chiar

cravate şi toate bineînţeles la fabuloase ,,preţuri de chilipir”267

.

Piaţa Sf. Ilie era un loc foarte pitoresc, aici puteai întâlni oamenii cei mai

diferiţi, negustori ambulanţi şi ale căror reclame au rămas întipărite în

265 Gh. Silion, op. cit.. 266 Ibidem. 267 Sergiu Brandea, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010, p. 143.

187

mentalul colectiv: „dă-te-aproape neamule” sau „vin şi cumpără la mine, ace,

brice şi carice”. Erau aceia care vindeau dulciuri, alviţa era tăiată în cubuleţe de

diferite mărimi şi aşezată în rânduri, iar bomboanele cu forme şi dimensiuni

variate aşezate în borcane, apoi era susanul, bomboanele pe băţ şi câte alte

minunăţii pentru copiii vremii. Vânzătorii se apropiau de copii şi, ca să îi

atragă, le dădea câte o bombonică: „ţine una în guriţă şi apoi ia o alviţă” sau

„una mie, una ţie, una în gură la Ilie”. Nu lipseau nici „turcii”, îmbrăcaţi cu un

model de costum naţional turcesc, cu fes pe cap, şi care transportau în spate o

instalaţie din alamă strălucitoare, formată din câteva recipiente sferice, de

dimensiuni diferite, care descreşteau de jos în sus, lipite între ele, la cea

inferioară aveând un tub din care atunci când vânzătorul se apleca în faţă,

curgea băutura. De obicei aceştia vindeau sirop, dar alţii vindeau bragă: „ia

braga rece şi bună” îi auzeai strigând în limba lor românească268

.

Aşa cum am precizat pe lângă produse alimentare şi de mică producţie pe

stăzile oraşului era comercializată şi apa oricât de nefiresc ni s-ar părea

raportându-ne la nivelul de civilizaţie urbană din zilele noastre: „Nevoile

populației erau asigurate cu ajutorul sacagiilor. Cele trei sacale ale oraşului,

care aveau forma unor trunchiuri de con, conduse de doi bărbaţi şi o femeie

străbăteau, două din ele Strada Dimitrie Cantemir şi una Strada Cuza Vodă,

ducând apa spre centrul comercial al oraşului, trecând prin acest punct comun,

Podul Pescăriei. „Venea sacaua acasă, cumpărai două, trei găleți cu apă” iar

pentru alte necesități se folosea apa de ploaie strânsă în butoaie așezate sub

streșini. La W. C.-ul din fundul curţii, nu se folosea apă. Pe lângă apă erau

transportate şi comercializate gaz lampant, ghiață etc.269

.

Cartierul nostru, în exclusivitate, era aprovizionat cu apă de moş

Gheorghe, care, cu două cofe, o ducea de la casă la casă”270

.

268Ibidem, pg. 194-195. În piaţă nu lipseau nici „scamatorii" care înşelau ţăranii invitându-i să

găsească, contra unui rămăşag, care dintre cele trei cărţi de joc aşezate cu faţa în jos este

„popa”, de aici şi reclama lor „uite popa, nu e popa”. Ca să-i îmbrobodească, aveau asociaţii lor,

care puneau rămăşag şi care întotdeauna câştigau, ceea ce nu se întâmpla cu bietul ţăran.

Majoritatea locuitorilor de la sate veneau la târg îmbrăcaţi în costume naţionale, în carele lor

trase de boi, pe care le lăsau pe la hanuri, după ce-şi descărcau marfa în piaţă. Ziua de târguit se

termina după amiaza, când carele se întorceau spre vetrele lor şi piaţa îşi căpăta pauza meritată,

pentru câteva ore, până a doua zi, în zori. 269Ibidem, p. 168. 270 Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p.609.

188

II. 4. Politica, spiritul civic, diverse

II. 4. 1. Politica

Motto: „Cum ai găsit discursul meu coane Petrache?

Vezi, Porumbiță, i-a răspuns Carp, tu ai avut

două pasiuni în viață: femeile și politica.

La femei n-ai avut p…, în politică nu ai

c…!”

Constantin Argetoianu

Dacă nu ştii să râzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de

râs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, râsul e terapia supremă. Te

ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general,

sunt purtătorii unui mesaj tragic. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te

sminteşti271

.

Drept urmare rândurile pe care le veți găsi mai jos, dacă aveți

curiozitatea sau interesul de a le parcurge, nu au pretenția de a fi un text

„istoric” clasic, ci doar să surprindă câteva elemente ale manifestărilor politice

bârlădene, notate într-o manieră care să nu „smintească”.

În articolul Stat şi literatură, din ziarul “Epoca”, din 25 octombrie

1896, Caragiale afirma: „O aşa societate, în urma prefacerilor politice din

Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de

lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă”. Și scriitorul

continua critic: „această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece

zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o

tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire,

este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele societate aşezată. Lumea

aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător,

nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede,

pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să

folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat”272

. Încă de la „facerea” lor,

românii au fost poeți și cunoscători într-ale politikiei. De altfel, în fiecare

cârciumă, colț de stradă, club, găsim câte o „poiană a lui Iocan”, unde toți își

dau cu părerea despre oricine și orice. În vremea la care facem referire,

„dezmățul” politic era în floare ca și demagogia partidelor. Dacă se găsesc

asemănări între ceea ce vom spune mai jos și situația contemporană, ținem să

precizăm că acestea sunt pur întâmplătoare.

271 Adrian Cioroianu, în “Dilema veche”, nr. 378, 2011. 272 Ion Cristoiu, Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi, în “Jurnalul”, 6 decembrie

2009.

189

Scena politică românească a sfârșitului de secol XIX și început de secol

XX, a fost marcată de activitatea a doar două partide, respectiv conservatorii și

liberalii. Un partid era al boierilor și bogătașilor a căror reputație era stabilită de

stirpea din care se trăgeau, iar celălalt era alcătuit de ceea ce numim clasa de

mijloc- funcționari, meșteșugari, negustori - al cărei rol era „să precumpănească

echilibrul politic al maselor alegătoare”273

. Restul formau „prostimea”, așa cum

erau (și sunt), numiți cei fără avere și știință de carte și al căror rol era „să țină,

în operațiunile electorale rolul lichidului din experiența fizică a vaselor

comunicante”274

.

Potrivit legii fundamentale în vigoare, respectiv Constituției din 1866,

electoratul românesc era împărțit în trei colegii cenzitare. Dintre acestea, pentru

Senat votau doar primele două, din care făceau parte cei cu dare de mână. Al

treilea colegiu era al celor cu „dare din mâini” care trebuiau să primească ceva

în schimbul votului. Procedeul de remunerare era relativ simplu, cu nimic

deosebit de zilele noastre. Onor alegătorul, primea pentru votul ’mnealui o

„bumașcă” (vezi o bancnotă, „șlapi”, găleată, mobil etc.) și un „adălmaș” la

cârciumă. „Catagrafia” era ținută de celebrii „pristandăi”, organele responsabile

cu ordinea, în civil, care se ocupau și cu „animarea” maselor. „Însuflețirea”

poporului alegător, se făcea „in corpore și...cu vadra, individual”275

.

Onest în societate ca și în cercul restrâns al familiei, trăind pe lângă

micile interese și realități politice, individul se asociază și promite sincer, mai

ales când împărtășește și înțelege minciunile și poftele prestidigitatorului politic

al mahalalei care-l captivează și îl înflăcărează momentan: „E flacăra focului de

paie care fâlfâie cât e întreținut, apoi se stinge și iarăși fâlfâie dacă-l aprinzi”276

.

Parcă îi și vezi pe „respectabilii” domni bârlădeni, cu pălărie și baston, mergând

seara la club, că doar aveam și noi „iacobinii” noștri, pentru a se pune la curent

cu ultimele noutăți. Și mergeau ei la Clubul tachist sau iamandist, situat

deasupra magazinului lui Adolf Broder, la Manzavinatos, sau Bursa unde în

fum de țigare, la o bere, o brânză și o măslină, politica se vedea și se făcea

altfel. Din când în când la aceste întruniri își făceau apariția și reprezentanții de

la centru, însuși marele Tache Ionescu vizitând urbea noastră cu prilejul

alegerilor. Conu Tache, supranumit „gură de aur” pentru retorica sa, trăiește în

micul orășel de provincie „agonia și extazul”, fiecare vizită oferindu-i surprize

diverse, de la succes deplin la dezamăgire. Cu prilejul unei astfel de vizite, conu

Tăchiță se trezește că este așteptat la gară doar de câțiva „onorabili” , restul

pierzându-se pe drum amețiți de întâlnirea - „de-a dreptul” electorală (sic!) - cu

Bachus de la Manzavinatos. Dar ce mai... „era frumos, era splendid să fi văzut

animația în centrul orașului.... Lumea se aduna în stabilimente și pe trotuare

273 George Costescu, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, 2004, p. 313. 274 Ibidem. 275 Ibidem. 276“Bârladul”, nr. 9, 1898.

190

spre a comenta, lăuda cu entuziasm impozanta manifestație și primire ce

avusese loc”277

.

„Campaniile electorale” se realizau cu

ajutorul gazetelor, că doar fiecare partid care se

respectă are gazeta sa, și cu implicarea „profundă” a

autorităților care aveau astfel șansa să „convingă”,

prostimea să-i voteze și astfel să ajungă la osul mult

visat. „Bandele colectiviste au început să opereze și

în orașul nostru. Ele terorizeză mahalalele

amenințând lumea.Vânzătorul diarului nostru a fost

bătut crunt și umplut de sânge de comandantul de

sergenți d-l Darie. Am reclamat parchetului”278

. Alegătorii „de ocazie”,

convinși în ultimul moment, („hic! Neicusorule, eu cu ține votez?”)279

erau

supravegheați cu mare atenție. Când plecau să-și exercite „drepturile”, primeau

o jumătate de „bumașcă” (un pantof, o jumătate de bancnotă...etc.), urmând ca

cealaltă parte să o primească după ce își exprimau votul așa cum se cuvine. În

cazul în care umblau cu „cioara vopsită” și ieșeau de la vot însemnați cu

„crucea de tibișir” pe haină, era recompensat după merit și „ dus la braț sau cu

targa la domițiliul „respectiv”280

. Toate fiind bine stabilite și organizate, mai

rămânea votul, care se desfășura într-o liniște și seninătate mai ceva decât a

răposaților, care, fie vorba între noi, își dădeau și ei obolul pentru victoria...

știm noi cui, că doar votul îi secret.

Sărbătorirea victoriei „alor noștri” reprezenta un moment important al

alegerilor. Nici urbea bârlădeană nu se lăsa mai prejos în a-și demonstra

apartenența la „poporul” lui Caragiale. Despre modul cum își sărbătoreau

bârlădenii aleșii, exprimându-și bucuria sau, din contră, „nefericirea”

înfrângerii, avem câteva imagini sugestive surprinse de presa vremii.

Sfântul Sisoe, conul Nae, așa cum era numit șeful organizației liberale, a

dat poruncă „brutăriilor liberale” să fabrice urgent ”gogoși mari, rumene, dulci

dar și cu doze puternice de sare amară” (sic!)281

. Astfel, cu o oră înainte de

sosirea trenului zeci de vânzători ambulanți strigau în mijlocul mulțimilor „i-a

gogoașa național țărănistă -50 de bani bucata” ! Urmarea, au năvălit țăranii

veniți la manifestație pe gogoșile „care se ieftiniseră de cum veniseră la putere”

și bucuroși nevoie mare au înfulecat până la venirea trenului282

.

La intrarea în gară a trenului care-l aducea pe Conu Vasile „cu numirile„

o mare de torțe, mii de partizani, urale, sârbe, steaguri albe - ce mai , sărbătoare

277 “Bârladul”, nr.2, 1902. 278 “Bârladul”, nr. 8, 1898. 279 I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Editura Minerva, București, 1971. 280 George Costescu, op. cit., p. 315. 281 Romulus Boteanu, Ghiță Hraștină, în B. O. A., vol. I, p. 567. 282 Ibidem, p. 568.

191

pentru câștigarea alegerilor. Coloana înainta mărșăluind spre centrul orașului

condusă de Conu Vasile încadrat de Conu Ghiță noul prefect.

În fruntea coloanei se afla Ghiță Hraștină, care mărșăluia ca la defilare

cu pantalonii rupți prin care i se vedeau toate celea, în uralele partizanilor și

huiduielile adversarilor adresate celor care cu sutele, cu pantalonii în mână,

năvăleau prin curți în căutare de closete sau care își făceau nevoile apărute

instantaneu chiar la marginea trotuarelor împuțind aerul. Ghiță Hraștină care nu

a vut onoarea de a consuma celebrele gogoși pentru că pur și simplu nu i s-au

oferit, striga cât îl țineau puterile „să ne trăiești prefectule”, „la așa partid așa

prefect !”283

.

A doua zi bârlădenii au avut a se împiedica de izmenele aruncate

pretutindeni. Ghiță Hraștină al nostru, a fost găsit mort sub Podul Pescăriei

după ce se „magnetizase cu jamaică” toată noaptea, nebun de fericire că doar

venise la putere. Avea figura radioasă. Era fericit și țeapăn... ca un adevărat

prefect284

.

Puterea corupe, dacă este să ne raportăm la afirmațiile lordului Atkins.

A ajunge la putere este scopul oricărui partid politic indiferent de modalitățile

pe care le utilizează pentru a-și atinge scopul. De altfel, în dragoste și în război

totul este permis. Și că este așa, o dovedesc acțiunile reprezentanților politicii

bârlădene, surprinse de presa vremii. Astfel, vezi alianțe pe care ieri le credeai

imposibile, „scrisori pierdute”, Cațavenci, răsturnări de situație, comploturi,

„prințipii”, Agamiță Dandanache, trădări și trădători „care va să zică”, pupat

Piața Independenței”. Totul în isteria generalizată a maselor. „Masa

inconștientă, gata să aclame, să restorne, ori să distrugă, gloata se electrizează și

se lasă fascinată de trucurile senzaționale murmurând, vociferând sau

amenințând și comentând părțile ce nu-i convin, cărora le dă forma

imperativului de: vox populi, vox dei!”285

.

Investit cu ciomagul puterii în localitate, dl. Nicorescu a căutat să

încheie alianțe spre a-și asigura reușita la alegerile comunale și, spre marea

scandalizare a județului întreg s-a aliat cu dl. Iancu Codrescu dușmanul său de

moarte în 1884.

Ca să ne putem face o idee de monstruozitatea acestei alianțe, ne

permitem să facem un scurt istoric, o pagină din moravurile politice ale

colectivității: „Până la 1884 dl. Iancu a fost un fel de pașă al Tutovei. Dl.

Nicorescu, membru al opoziției unite, cu concursul d-lui Palade și al întregii

opoziții locale, a trântit cu mare glorie la alegeri pe dl. Iancu Codrescu.

Triumful a fost așa de mare și de neașteptat, încât dl. Nicorescu a făcut o

demonstrație unică în felul ei înaintea caselor d-lui Codrescu.

283 Ibidem. 284 Ibidem. 285 “Bârladul”, nr. 9, 1898.

192

A adunat sute de oameni cu muzică în frunte și a înscenat un fel de

prohod cântând psalmi de înmormântare. Și ca tortul să nu rămână fără cireașă,

a săpat o groapă înaintea porții d-lui Codrescu și împrejurul acelei gropi s-au

făcut slujbele obișnuite de înmormântare.

- Veșnica lui pomenire! – acesta a fost strigătul, repetat în cor de trei ori

de către demonstranți.

A doua zi dimineață, când dl. Codrescu a ieșit cu trăsura, a căzut în

groapă frângându-și coasta (sic!). De atunci dușmănie de moarte.

Și astăzi, ce să vezi, acești doi dușmani nu numai că s-au împăcat dar au

devenit și aliați. Nicorescu aliat cu Iancu Codrescu în contra amicilor săi de

până ieri, și Iancu Codrescu contra dl. Toader Ioan amicul său de până acum.

Dar mai frumos e, că nefiind prefect, o adevărată republică anarhică a

luat ființă în localitate; astfel primarul Vidra e „în contra” lui Nicorescu,

polițaiul orașului ascultă ordinele d-lui prefect, dl. Toader Ioan, iar directorul

prefecturii e zăpăcit de toți și neștiind de cine să asculte, face după cum îl taie

capul”286

.

Presa bârlădeană, a reflectat în bună parte, frământările acestui oraş, dar

şi pe cele cu caracter general, subliniind, de fapt, la un nivel local impulsurile

macro-sociale. Deşi unele publicaţii ale vremii încercau să pară detaşate de

luptele politice care se tranşau în întreaga ţară, acest lucru nu este susţinut şi

conţinutul articolelor de fond: “Tot vârtejul politic concentrat fiind la noi în

Bucureşti, noi fiind departe de centru, nu putem intra în hora cea pasionată a

politicii. Politica fiind mai puţin en vogue pe aici, nu ne vom arunca cu acea

furie în discuţiunea unei idei, ca ziarele din capitală. Nu, ci fără ură şi părtinire

vom privi lucrurile… Presa din provincie nefiind decât ca un mic izvoraş, ce

iese din crăpăturile munţilor spre a se coborî în vale, în curentul cel mare –

presa din capitală – trebuie să tindă a avea o apă lină, limpede, dulce, pentru ca

şi şuvoiul din vale să conţină în el elemente bune. La aceasta şi tindem”287

. Şi

în continuare se adaugă: „Ca doritori de progres, vom fi alături şi susţinători a

celor care tind la dânsul; şi fiind ca grupele politice care şi-au însuşit progresele

sociale de astăzi sunt numai cele liberale, apoi toată aprobarea noastră va fi

numai acolo. Principiile liberale în chestiunile sociale ne vor călăuzi totdeauna

în modul de a privi lucrurile, iar nicidecum pasiunea, care încă nu avem”288

.

286“Bârladul”, nr. 8, 1898. 287 “Bârladul”, nr. 11, 1887. 288Ibidem.

193

II. 4. 2. Presa locală și modul de reflectare al spiritului național

Motto: „Toate neamurile din preajma noastră și-au

determinat viitorul prin rezoluții în conformitate

cu sufletul național. E rândul nostru acum.”

(Ziarul “Românul”, 21 noiembrie 1918)

Răsfoind presa bârlădeană descoperi cu emoţie evenimente și

personalităţi și, implicit, modul lor de reflectare în mentalitatea colectivă locală,

despre care generaţiile mai vârstnice ori mai tinere au auzit întâmplător - din

istoria orală-, fie din manualele şcolare, fie din bibliografii, ori cel mai adesea

prin intermediul arhivelor și a pasionaților de istoria națională (din păcate din ce

în ce mai puțini). Dar din noianul informaţiilor aflăm cu uimire şi satisfacţie

totodată despre existenţa unei numeroase elite româneşti existentă între anii

1877 şi 1946, trecută apoi prin sabia nemiloasă a comunismului proletar care a

decapitat-o şi la propriu şi la figurat. Poporul român avea o clasă mijlocie,

urbană şi rurală, pe care se baza întregul eşafod al statului şi care a fost capabilă

să mute graniţele ţării pe vechile ei albii.

Nici ziarelor din a doua jumătate a secolui al XIX-lea ori de la începutul

secolului al XX-lea, nu le era indiferentă soarta românilor din provinciile aflate

sub ocupație străină, problema națională fiind reflectată deseori în cotidienele

locale. Astfel, în „Semănătorul”, cel mai vechi ziar bârlădean, într-un

emoționant articol, se scria: „Colo peste Carpați trei milioane de români sunt

amenințați din moment în moment de a fi despuiați de limba lor natală, de legea

lor străbună”289

. Ioan Popescu (Popovici - originar din Transilvania ca și alți

dascăli bârlădeni), își exprima crezul politic în aceeași direcție dorită de toți

românii: “România să devină unită cu toate părțile ei, cultă și civilizată de la o

margine la alta, mare tare, fericită, spre a recupera cu o oră mai devreme,

cuvenitul ei loc între națiunile valoroase ale Europei”290

. Deși în Bucovina

procesul de deznaționalizare forțată era mai puțin intens ca în Transilvania, s-a

acordat atenție acelor instituții românești care puteau servi lupta națională, s-a

militat pentru întărirea școlii românești, a Bisericii române. Expresie înaltă a

dorinței de unitate a tuturor românilor, au fost marile serbări naționale, printre

care amintim pe cea de la Putna din august 1871, la care au participat 3000 de

patrioți veniți din toate provinciile românești. La mormântul lui Ștefan cel Mare

și-au exprimat credința și voința de a-și făuri un viitor comun. Consiliul

comunal Bârlad a trimis suma de 500 lei în ajutorul Comitetului serbării de la

Putna, delegând și un membru al Consiliului la această serbare din august 1871.

289 “Semănătorul”, an. II, nr. 9, 1871. 290 Ibidem, an. I, nr. 11, decembrie 1870.

194

Ziarul “Semănătorul”, informează starea de spirit a bârlădenilor. Elevii Liceului

„Gh. Roșca Codreanu” cereau oficialităților bârlădene să organizeze unele

serbări în oraș „astfel cum o simțise în inimile lor românii adunați la sacrul

mormânt de la Putna, cum poate fi manifestată și în sufletul bârlădenilor prin o

serbare românească locală”291

. Primăria aprobă ca la Biserica Domnească să se

oficieze o slujbă religioasă în memoria lui Ștefan. În numărul următor, cititorii

erau informați despre modul de desfășurare a serbărilor de la Putna292

. „În

problema unității naționale și ziarul local “Paloda” face propagandă în vederea

susținerii „Ligii culturale a românilor”293

. „Evenimentele din Transilvania,

indiferent de alianța temporară ... și necunoscută de masele largi cu Tripla

Alianță, erau pe larg comentate în presa locală. Astfel, în același cotidian

“Paloda”, între 1894 și 1895, regăsim mai multe articole având conținuturi

incendiare despre procesul „Memorandiștilor” și arestarea lui Ion Rațiu: „În

temnițele ungurești” („În sfârșit ungurii și-au atins scopul lor criminal. Românii

din Ardeal sunt batjocoriți, persecutați și aruncați în temniță ca niște criminali.

Prigonirile și fărădelegile ungurilor față de frații noștri de peste munți n-au

încetat și nici nu vor înceta, continuând pe o scară mult mai extinsă, pentru că

protestele unanime ale presei și ale românilor n-au găsit nici un ecou înaintea

Europei civilizate”), „Din Ardeal”, „Rațiu arestat”, etc.

În anii 1879 și 1882 (iulie - august) - 82 și, respectiv, 80 de elevi ai

Școlii normale au efectuat excursii în Transilvania însoțiți de directorul

acesteia, Ion Popescu, având ca scop formarea sentimentelor patriotice și de

cunoaștere a întregului spațiu al românismului, reflectate deasemeni în presa

locală294

. Ziarul „Paloda” din 28 august 1898 sublinia calitățile omului

muncitor, inteligent, exigent, sobru, de o mare voință, conchidea: „Ion Popescu

a insuflat elevilor iubirea de patrie, iubirea de limba lor strămoșească,

încrederea în puterea și vitalitatea Românilor”295

. Tot la Bârlad apare în 1917

un ziar intitulat „România Mare” la Tipografia C. D. Lupașcu - Bârlad,

conținutul articolelor fiind centrate pe promovarea idealurilor naționale.

Cotidianul și-a continuat apariția și după 1918 dar fiind tipărit la București și

abordând o tematică mult mai diversă296

. Pe plan local ziarul „Viitorul” reapare

la 23 noiembrie 1918, când Grigore D. Vasiliu, președintele P.N.L. Tutova,

făcea public Manifestul Partidului Național Liberal pentru ca în paginile lui

liberalii să-și precizeze pozițiile asupra problemelor majore ale societății:

291 Ibidem, an. II, nr. 32, august 1871. 292 Ibidem, an. II, nr. 34, 25 august 1871.

293“Paloda”, 1 noiembrie 1892. 294 Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A. , București, vol. I, 1980, pg.

537- 538. 295 Ion Oprea, op.cit, p.163; Despre personalitatea acestuia vezi și Gh. Vrabie, Bârladul

cultural, Bârlad, 1938. 296 Ion Oprea, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene.1870-

2008, Editura Pim, Iași, 2008, p.158.

195

realizarea unității („România Mare”) și reformele ce trebuiau îndeplinite

(„Partidul liberal și reformele”)297

.

Episodul „Ligii Culturale”

În cancelaria Liceului „Gh. Roșca Codreanu” s-au pus bazele secţiei

Bârlad a „Ligii Culturale” de Sfântul Dumitru, la 26 octombrie 1909. Cu acest

prilej, profesorul Neculai D. Neştian a fost desemnat în funcţia de casier, iar

fratele său, directorul liceului, a devenit membru al secţiei Bârlad a „Ligii”298

.

În „Chemarea către bârlădeni” se scria, și cităm în continuare: „Împrejurările

din ce în ce mai grele cu care trebuind să se lupte fraţii noştri de peste hotare și

starea înapoiată în care se află populaţia României au făcut pe o seamă de

bârlădeni să se întrunească în ziua de Sfântul Dumitru, 26 octombrie 1909 în

cancelaria liceului şi să întemeieze o secție a „Ligii Culturale”. [...] Să nu uităm

că solidaritatea a făcut în toate vremurile tăria popoarelor; prin urmare numai

sprijinindu-ne unii pe alţii vom putea să înlăturăm orice primejdie și să

contribuim la buna stare a tuturor. [... ] în curând toţi bunii români din orașul

nostru se vor înscrie în această Societate, menită să lucreze pentru întărirea şi

înălțarea neamului românesc de pretutindeni.”

Comitetul secţiei Bârlad cuprindea, aproape în totalitate, profesori sau

foşti elevi, nume dealtfel extrem de cunoscute în rândul oamenilor de cultură și

politici bârlădeni: Stroe S. Belloescu (preşedinte), Ştefan Drăgănescu, Paul

Constantintescu (vicepreşedinţi), Dimitrie Vasiliu-Bacău (secretar), Gh. D.

Neștian, George Tutoveanu, Tudor Pamfile (membri), Theodor Ioan, Lupu

Kostachi, Teodor Emandi (membri onorifici).

Dintre membrii secţiei Bârlad a „Ligii” se pot identifica următorii

profesori ai liceului: Gheorghe Alexandrescu, preotul Iacov Antonovici, D.

Bănceanu, Eugen Chiriceanu, Ştefan Dobrescu, Vasile Gheţu, Dimitrie Ghimuş,

Dimitrie Mironescu, N. Nazarie, Nicolae Negru, Grigore Negură, G. D.

Neştian, Enache Pocletaru, George Constantinescu-Râmniceanu, C. D.

Stamboliu, C. Ştefănescu, Vasile Triandaf.

Din 1910 „Liga locală” a editat, trimestrial, “Liga Culturală. Buletinul

Secţiei” având în general 16 pagini, format 23x15,5 cm, la Tipografia Nouă

Toriceli Slobozeanu, iar mai târziu la Tipografia Neculai P. Peiu. Sediul „Ligii”

era la „Casa Naţională’’. În 1911 erau recenzați 105 membri cotizanți ai „Ligii”

(dintre care 22 ai profesorii Liceului „Gh. Roșca - Codreanu", iar doi profesau

la Şcoala Normală). Tot în acel an scriitorul Haralamb Lecca a conferenţiat în

cadrul „Ligii” despre „Noi, românii”, după care şi-au dat concursul corul şi

orchestra „Şcolii Normale”. „Liga” a mai organizat și alte activități ce au

297 “Viitorul”, din 23 noiembrie, 1911. 298Traian Nicola, Colegiul național „Gh. Roșca Codreanu” la 150 de ani, Bârlad, 1996, p. 123.

196

cuprins o paletă largă de manifestări de genul: lecturi, declamații, muzică

vocală şi instrumentală299.

Buletinul din aprilie-iunie 1912 este dedicat

centenarului Răpirii Basarabiei - cu proză și versuri, din care putem reține titluri

de articole: „Cum ni s-a răpit Basarabia” semnat de C. C. Stamboliu, profesor,

dar și îndemnul „Sus inimile” de G. Alexandrescu, deasemeni profesor300

.

Odată cu apariţia „Academiei bârlădene” (1915) rolul „Ligii” începuse să îşi

piardă din importanță, dar problema națională nu și-a pierdut pentru bârlădeni

însemnătatea. Publicațiile acesteia, gen „Buletinul Ligii Culturale” din Bârlad și

ulterior „Foaia Ligii Culturale” (al cărei număr 1 a apărut în anul 1916, luna

Ianuarie, anul VI) conțin deseori și semnătura profesorului Neculai D.

Neştian301

.

La 20 noiembrie 1913 conferențiază la Bârlad istoricul A. D. Xenopol,

despre „Politica austriacă față de noi”, în cadrul „Ligii Culturale” (,,lume multă

-pentru că nu se știa...- și însuflețire multă, fiindcă nu se putea altfel”)302

.

Anterior, în 1906 în cadrul aceleiași instituții mai avusese o intervenție

în scopul strângerii de fonduri pentru ridicarea unei statui a domnitorului unirii

- Al. I. Cuza la Iași.

II. 4. 3. Zilele naţionale - mod de impregnare a spiritului civic în

mentalulul colectiv

În Vechiul Regat sărbătoarea naţională era fixată la 10 mai, în amintirea

zilei când Principele Carol, viitorul rege Carol I al Romaniei, a sosit pe pământ

românesc. Nu era singura sărbatoare oficială, dintre cele laice, pentru ca existau

şi altele, mai vechi - ca 24 ianuarie - sau mai noi, apărute odată cu România

modernă, care tocmai se năştea şi se dezvolta. Toate aceste sărbători oficiale

erau marcate prin slujbe religioase, semn că primul gând era îndreptat către

Dumnezeu, cu mulţumire şi rugă pentru cei care nu mai erau. Abia apoi veneau

gesturile oamenilor politici, defilarile şi alte momente.

La asemenea evenimente solemne erau invitate oficialităţile locale,

personalităţi ale oraşului şi mai ales tinerii din şcoli cu scopul declarat de a le

insufla sentimente patriotice văzând direct oameni care reprezentau societatea.

Primăria şi Consiliul Comunal organizau ceremonia oficială iar diverse

asociaţii, fundaţii, asigurau partea de spectacol şi distracţie care predomina în

cele două, trei zile de sărbătoare. Faptul ca în această zi a ţării era primăvară, ba

mai mult, în luna florilor, sporea sentimentul de sărbătoare înlesnind

participarea oamenilor într-o proporţie semnificativă încât totul se transforma

299 Ibidem. 300 Ion Oprea, op.cit, p. 368. 301Gh. Clapa, N. D. Neștian, în mss. 302Traian Nicola, op. cit., 1980, p. 541.

197

într-o petrecere populară de proporţii. Dimineaţa începea defilarea regimentelor

din oraș, în uniforme de sărbătoare, prin faţa tribunelor, în decorul festiv, în

preajma reperelor istoriei gloriase a înaintașilor. Partea oficială a manifestarii

cuprindea desigur cuvântări ale personalităţilor marcante din oras dar succesul

era asigurat în principal de măiestria şi strălucirea armatei, greul ducându-l

fanfarele, căci muzica militară răsuna peste tot. Dimensiunile acestei

manifestaţii îngăduiau prezenţa masivă a bârladenilor la plimbare, la picnic, sau

alte feluri de spectacole desfăşurate în locul predilect de petrecere, Grădina

publică.

În mintea oamenilor a rămas amintirea unor “mobilizări exemplare” sau

a unui festivism desuet, care a murit odată cu Ceauşescu. Fosta mare Zi

Naţională mai traieşte doar din mirosul de mici, ultima amintire a celei mai

mari sărbători comuniste alături de 1 Mai muncitoresc, ,,consumat” de toată

lumea la iarbă verde și în propaganda electorală.

,,Istoria e mereu contemporană”, spunea cunoscutul filosof italian

Benedetto Croce. A căzut comunismul, a căzut şi 23 august. Post-revoluţia nu a

mai adus ca simbol 10 mai (teama de conotaţii cu monarhia a fost evidentă). A

adus o alta dată, 1 Decembrie. Simbolul unităţii de neam şi destin istoric unitar.

Toţi au acceptat. E un reper fundamental în drumul României spre modernitate.

Dar într-o societate care se revendică mai puțin din simboluri şi mai preocupată

de un prezent într-o continuă tranziţie. E şi un alt început, dar într-o istorie

încărcată de începuturi, în care, mereu şi mereu, lucrurile se iau de la capăt.

Relativismul nu este al istoricului, ci al vieţii istorice a popoarelor.

Realizarea României Mari a reprezentat şi pentru bârlădeni un ideal şi

un deziderat naţional la care aucontribuit. Membri ai unei comunităţi naţionale

marcată de destinul românilor aflaţi sub dominaţie străină şi de sacrificiile

participării României la Primul război mondial Marea Unire a pătruns în

mentalul colectiv ca un eveniment ce marchează destinele unei naţii. Imediat ce

s-a aflat de rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia conexată cu

intrarea regelui Ferdinand şi a autorităţilor româneşti în Bucureşti, duminică,

pe 2 decembrie, s-a iniţiat o manifestaţie organizată de Liga Culturală şi

Societatea ortodoxă naţională a femeilor române - secţia Bârlad. La această

manifestaţie au participat mii de bârlădeni, care au parcurs străzile Regală

(actuală Republici), Epureanu şi Dobranici oprindu-se lângă Podul Roşu unde

au luat cuvântul mai mulţi reprezentanţi ai Ligii Culturale, politicieni locali,

reprezentanţi ai autorităţilor şi, în entuziasmul existent mulţimea adunată s-a

prins într-o horă românească.

Sărbătorirea Marii Uniri a continuat în aceeasi zi, până în seară, printr-o

festivitate organizată la Cafeneua Manzavinatos, reunind în acelaşi loc persoane

din diferite categorii sociale şi orientări politice. Sentimentul patriotic în timp

de pace se recunoaşte uşor în asemenea aspecte aparent minore, dar profund

umane.

198

II. 4. 4. O scurtă incursiune în istoria transporturilor bârlădene.

De la trăsură... la automobil

Mână birjar... la bulivard ! Obrazul subţire cu cheltuială se ţine ...

Spre deosebire de alte domenii societatea românească nu a fost niciodată

separată de societatea europeană în ce privește evoluția mijloacelor de transport.

Locomoţia a reprezentat chiar şi pentru o societate mai puţin dezvoltată, cum

era cea română şi în speţă cea bârlădeană, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

din prima jumătate a celui următor, un element subsidiar, dar nu mai puţin

important al vieţii citadine.

Înainte de apariţia căilor ferate şi a automobilelor, transportul se realiza

cu: butci, rădvane, calești, carete, droști, poştalioane, căruţe, bihunce, trăsuri, şi

birje. Denumiri arhaice şi care pot stârni oricând mirarea şi nedumerirea unui

cititor contemporan. Până la 1823 mijloacele de transport gen caleașcă aveau un

statut exclusivist, fiind rezervate domnului, boierilor și fețelor bisericești.

Termenul de birjă a fost adus în Principatele Române de către ofiţerii ruşi în

1828303

, iar mai târziu, sub influenţa eternului Paris, s-a făcut translaţia

semantică de la birjar la cel de vizitiu, având ca sursă de provenienţă

franţuzescul visiter, ,,a vizita”.

Primele mijloace de transport publice individuale au apărut sub

influenţă rusească la Bucureşti în 1828, iar la Bârlad se pare că au apărut în

anii '70 ai secolului al XIX-lea, sub forma trăsurilor denumite generic de piaţă

(deoarece în această zonă staţionau cel mai adesea), ca urmare a faptului că pe

data de 13 septembrie 1872 a avut loc racordarea oraşului la reţeaua feroviară

prin construirea căii ferate Tecuci – Bârlad şi a staţiei C.F.R. S-a simţit atunci

nevoia asigurării transportului călătorilor care mergeau sau se întorceau de la

gară. Importanţa acestora a crescut simţitor şi cuantificabil în timp, mai ales că

după 1878, Bârladul devine şi nod de cale ferată, prin construirea liniilor

Bârlad-Galaţi şi Bârlad-Fălciu. Acest fapt, ca şi construirea Şoselei Naţionale

Iaşi-Bucureşti care străbătea localitatea de la Nord la Sud, a adus modificări în

structura internă a oraşului şi a contribuit la sporirea tranzitului de persoane şi

mărfuri304

.

Acest lucru a produs și importante translări de mentalitate în rîndul

populației bârlădene prin regândirea transportului la distanță și prin apariția

unei noi categorii de muncitori – cei angajați la căile ferate. Munca prestată de

aceștia nu era deloc simplă și ușoară, ca dealtfel pentru toți angajații din

România acelei vremi. La începutul secolului al XX-lea durata programului

303 Alexandru Lancuzov, București. De la tramvaiul cu cai la automobil, Editura Paralela 45,

București, 2007, p. 12-14; Pentru considerații generale vezi în acest sens și Adrian Majuru, Cum

se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011, p. 208-213. 304 Monografia Municipiului Bârlad, 1968, în mss., p. 68.

199

pentru angajaţii C.F.R. putea să dureze şi 24 de ore şi chiar uneori putea fi

depăşit, dacă distanţa ori mijloacele precare nu puteau asigura o înlocuire

absolut firească. Aceasta mai ales în timpul iernii, datorită zăpezilor abundente

şi a tehnologiei vremii (că de …şi atunci era perfect valabil principiul că iarna

nu-i ca vara !!!): ,,când îţi era lumea mai dragă, atunci rămâneai în câmp să faci

presiune la locomotivă, sau te opreai la vre-un canton să completezi apa la

tenderul locomotivei”, muncă la care îşi ofereau concursul în mod benevol şi

călătorii numai în speranţa că se va ajunge la destinaţie. Combustibilul

întrebuinţat era lemnul de foc, nici măcar un cărbune cu o valoare scăzută

caloric, aşa se explică şi presiunea de la cazanul locomotivei ce nu era constantă

şi de lungă durată305

.

Călătoria pe linia Bârlad-Fălciu sau Crasna-Huşi (cu linie îngustă) pe

timp de vară era în schimb o adevărată plăcere, dacă făceai abstracţie de viteza

de mers, fiindcă aveai posibilitatea de a admira pe îndelete peisajul ba chiar mai

mult puteai să cobori din tren, culegeai flori din pădurile de la Dobrina şi

Horga şi erai înaintea trenului la pasaj, de unde te urcai înapoi, pentru că atunci

trenurile la urcarea în rampă nu reușeau să depăşească o persoană mergând la

pas normal. Trenurile de marfă, ce tranzitau sau se formau din Bârlad nu

ajungeau decât la 30 - 40 de vagoane, care erau în general de un tonaj mic de

10-15 tone şi cu mărfuri ce nu ocupau capacitatea sau tonajul de încărcare al

vagoanelor. Lungimea liniei de servici era de 400 de metri, ştrangulată şi cu o

diagonală, insuficientă pentru cele 20 de vagoane ce se încărcau sau descărcau

pe zi306

.

Birjele sau trăsurile se foloseau la transportul orăşenesc, promenadă sau

pentru agrementul persoanelor cu o anumită stare socială. Până la apariţia lor,

deplasarea persoanelor ce nu aparţineau protipendadei se făcea aplicând

dictonul ,,încet dar sigur”, adică pedestru. Domnii îşi doreau să satisfacă

dorinţele cucoanelor, iar dacă o plimbare le încânta, nu era mare lucru pentru

cineva, mai ales cu prinţipii şi onoare. Ieşirile la aer liber constituiau o

modalitate de evadare din cotidian, dar şi una de câştig a proprietarilor care

răspundeau cererii de transport. În plus, cei ce aveau moşii în apropierea

oraşului şi făceau destul de des drumul, mai ales vara, erau obligaţi să deţină

astfel de trăsuri.

305 Ibidem, p. 69. 306 Din ziarul bârlădean “Paloda”, Anul XIII, nr. 18, 11 august 1894, p. 5, putem afla spre

exemplu și reperele orare ale venirilor şi plecărilor din gara locală:

„Mersul trenurilor:

- Tecuci- Bârlad, accelerat soseşte la orele 4.31 dimineaţă şi pleacă spre Iaşi la orele 4.39;

- Tecuci- Bârlad, de persoane soseşte la orele 10.31 pleacă spre Iaşi la orele 10.41;

- Iaşi- Bârlad, de persoane soseşte la orele 11.39 pleacă spre Tecuci orele 11.49;

- Tecuci- Bârlad, de persoane soseşte la orele 5.14 pleacă spre Iaşi la orele 5.24;

- Iaşi- Bârlad, mixt, soseşte la orele 5.50 pleacă spre Tecuci orele 6.50- seara;”

- Iaşi- Bârlad, accelerat soseşte la orele 12.28 pleacă spre Tecuci orele 12.35- noaptea”.

200

Trăsurile nu erau doar un moft, ori etalon social, ci şi o necesitate

determinată de gloderia aproape omniprezentă şi de starea pavajului plin de

gropi, pe care îşi scâlcia ghetele trecătorul obişnuit. Un acid articol din ziarul

“Progresul”, datat 17 aprilie 1885, intitulat - Soarta mahalalei Munteni -

confirma o crudă realitate: „De câţiva ani oraşul nostru a căpătat reale

îmbunătăţiri în privinţa regulării şi pavării strazilor. În orice parte îţi arunci

ochii vezi cu oarecare satisfacţie străzi bine pavate, cum nu se găsesc în multe

alte oraşe, şi aceasta nu numai pe la centru, dar şi prin mahalale precum:

Podenii, Cotul-Negru, Mahalua Poştei. Singurul păcat ce îl au este că nu sunt

bine întreţinute adică curăţite şi reparate la timp încât pe unele locuri având

pretenţia a merge de parcă eşti expus când eşti în trăsură să te ţii cu mâna de

stomac ca să nu-ţi iasă maţele pe buric. Nu face nimic, şi aceasta se poate socoti

o distracţie, hodorogeala având avantajul de a deştepta măcar pe acei puţini

deştepţi, adică pe cei proşti. O singură mahala însă n-a avut norocul să se

bucure şi ea de favorurile părinţilor noştri de la Primărie, aceasta este

mahalaua Munteni şi cu toate acestea locuitorii acestei mahalale nu sunt nici

turci nici tătari, sunt şi ei români, contribuiesc la toate sarcinile ţării ca toţi

ceilalţi, plătesc de se spetesc biruri la Primărie pentru drumuri şi şosele, dar

când vine vremea să se împărţescă bunătăţile vedem că numai unele mahalale

se plimbă pe uscat, iar bieţii Munteni înoată prin glod şi prin spurcăciuni ca do-

bitoacele, trebuie să facă târg cu birjarii ca să-i decidă şi să-i ducă în

Munteni”307

.

La început de secol al XX - lea, când ieşeai din gară şi o porneai spre

oraş aflai drept în faţă o mică piaţetă în care călătorii găseau ziua şi noaptea

câteva trăsuri, dar numai la orele de sosire a trenurilor. Zona era nepavată, iar

gropile erau astupate, inerent dată fiind destinaţia locului, cu multă balegă de

cal şi bălţi de urină. La trăsuri, în dreapta şi în stânga caprei pe care se afla

vizitiul, clipeau felinare adormite ca şi birjarul, iluminate cu petrol şi geam de

sticlă ori de cristal şlefuit, pe care era scris numărul de ordine. Studiind

mărturiile contemporanilor găsim şi alte informaţii privind mijloacele de

transport ce tresăltau pe caldarâmul plin de gropi al Bârladului şi care, la prima

aversă de ploaie, se transforma într-o mare de bălţi noroiose: „Copil, priveam

de multe ori şirul nesfârşit de care cu boi scârţiind pe stradă căutând ieşirea

Tutovei, a Dealului Mare sau a Bereştilor, ocolind trăsurile cu câte unul sau doi

cai care purtau spre gară tot felul de pasageri în dorinţa de a nu pierde trenul. Şi

astăzi mi se pare o poveste nespus de frumoasă când meditez la acele clipe ale

copilăriei mele, când urmăream mersul agale al boilor sub greutatea încărcăturii

din saci pe care-l pot compara cu un fluviu de imagini de care mi-aduc pe val

întreaga barcă a copilăriei plină de farmecul ei îndepărtat”308

.

307 “Progresul”, Anul III, nr.10,17 aprilie 1885, p. 8. 308 Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B. O. A, p. 629 - 632.

201

În general, trăsurile se prezentau bine, erau prevăzute cu poclit pentru

ploaie şi strapontină (scaun pentru a treia persoană), unele dintre ele erau

capitonate cu pluş roşu sau albastru, cu o pernă la spate, eventual în funcţie de

condiţiile climatice, cu o învelitoare care se punea pe picioare, brodată cu

monograma proprietarului. Roţile cu spiţe, vopsite cel mai obişnuit în alb

atrăgeau atenţia, iar birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan având la oiştea de

la trăsură doi cai înhămaţi. Fiecare proprietar se îngrijea ca trăsura sa să fie cât

mai elegantă şi mai atrăgătoare, pentru „a lua faţa concurenţei”. Când se pleca

în cursă, era obligatoriu ca birjele să arate cât mai bine şi mai agreabile. Cu

timpul cercurile de fier de la roţi au fost înlocuite cu cele de cauciuc veritabil,

astfel ca drumul să fie cât mai lin şi să nu fie prea zgomotoase; au fost adăugate

aripi care protejau clienţii de stropii de apă murdară sau noroi, iar birjarii au

ajuns să poarte giubele cu nasturi metalici şi ceaprazuri. Aveau, ca peste tot,

coşuri sau burdufuri de piele, care graţie unui mecanism indispensabil se puteau

ridica ori coborî după necesitate, în funcţie de vânt, ploaie sau soare. Pe atunci

bârlădenii se mândreau cu aceste trăsuri deoarece erau mai mari decât birjele

Iaşului, care erau trase de un singur cal. Pe timpul iernii, când zăpada acoperea

străzile, acestea erau substituite de sănii trase de cai cu zurgălăi, care le anunţau

prezenţa de la depărtare, şi care se închiriau în aceleaşi condiţii ca şi birjele309

.

Săniile aveau un aspect asemănător cu cel al unor cutii puse pe patine lungi şi

subţiri şi se acopereau cu covoare de lână sau cu blană.

Un alt loc de parcare era în apropierea Podului Roşu sau a Pieţei Sf. Ilie

(„unde ceainăriile adăposteau birjarii de noapte întârziaţi, care îşi plimbau între

dânşii ceainicele aburinde”310

), iar seara, lângă cafenelele mai frecventate, cum

era cea a lui Manzavinatos ori Bursa, pentru a veni în ajutorul chefliilor311

.

Distracţia copiilor era de a se atârna de ele şi de a ajunge, spre supărarea

birjarilor, pe nepusă masă în diferite colţuri ale oraşului, sau de a lovi caii în

locuri sensibile spre disperarea vizitiului nevoit să facă pe nepusă - masă curse

neplanificate.

Pentru amortizarea şocurilor de la gropile de pe străzi, erau prevăzute cu

arcuri elastice din oţel, ce erau reparate în atelierul lui Ludovic Teodorescu de

pe Strada Principală312

. Totodată în oraş existau mai multe ateliere de curelărie

şi hamuri. Aceste produse erau extrem de căutate, având în vedere că orăşenii

deţineau un număr considerabil de cai folosiţi la o mare varietate de vehicule cu

denumiri din cele mai bizare pentru bârlădeanul contemporan: birje, trăsuri,

tramcare, ghiociuri, gabriolete, bihunce, şarete, căruţe de ţară etc.

309 Idem, Strada gării la începutul veacului XX, în B. O. A, vol. III, București, 1984, p. 318-319. 310 Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A.,vol. II, București, 1982, p. 842. 311 George D., Dumitru Stoica și alții, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX

și începutul secolului XX, în B. O. A, vol. II, p. 310. 312 Ibidem, p. 301.

202

Din ziarul “Bârladul”, datat 6 decembrie 1909 cu un articol intitulat

Take Ionescu la Bârlad avem indicii despre cum trebuie să fi arătat o

desfăşurare în forţă a acestor numeroase şi diverse mijloace de transport: ,,La

plecarea de la gară T. Ionescu a fost luat în echipajul lui T. G. Emandi, iar

ceilalţi fruntaşi precum şi o parte din cetăţeni în echipajele şi trăsurile de piaţă,

prea puţine de altfel pentru numeroasa mulţime adunată”313

. Relatarea ne

indică dincolo de evenimentul politic în sine o posibilă aproximare a numărului

de trăsuri, de peste 50 ce existau în acel moment în oraş. Desigur, numărul era

mult mai ridicat deoarece se referă la cele aparţinând simpatizanţilor Partidului

Conservator Democrat, plus birjele de piaţă, dar nu avem suficiente informaţii

pentru a lua în calcul şi celelalte trăsuri existente, aparţinând protipendadei

bârlădene.

După anul 1930, tarifele s-au modificat, raportându-se la distanţă, dar şi

la greutatea bagajului şi a persoanei transportate.

Nostime vremuri, bizari oameni... precum un fost primar rămas în

analele oraşului: „Pe conu Vasile Manta î1 înjurau toţi birjarii din centru şi nici

unul nu mai voia să-l aducă acasă deoarece pe vremea cînd fusese primar sub

averescani nu plătea nici-o dată birja. Acum era în opoziţie şi de... îşi plătea

lăcomia. Ieşea de la primărie, hop în birjă ! venea de acasă la primărie, hop în

birjă ! De !! acuma plăteşte-ţi boieria”314

. Curios este faptul că apela la acestea

din moment ce Primăria dispunea de propriile trăsuri şi vizitii. Pe statele de

plată ale acesteia găsim în aprilie 1920 doi vizitii Cosma Constantin şi pe

Amăricăi Vasile. Dacă primul era plătit cu suma de 76 de lei, celălalt nu primea

decât 66,50 lei. După o vreme în luna mai al aceluiaşi an lista este mult mai

consistentă sub raport numeric: Gh. Ionescu (ce purta titlul pompos de prim-

vătaf şi era remunerat cu importanta sumă de 126 de lei), Constantin Cosma

(vizitiu la trăsura 1 cu un salar de 92,5 lei), Vasile Amăricăi (vizitiu la trăsura 2

cu un salar de 76 lei), Th. Jidvoriu (vizitiu la trăsura 3 cu un salar de 66,50

lei)315

.

Dintr-o ordonanţă a Primăriei aflăm şi care erau taxele pentru drumuri în

1934, ce se plăteau la intrarea în oraş: 3 lei pentru o căruţă cu un cal, 6 lei

pentru o căruţă cu două vite şi tot aşa şi pentru una cu trei vite. Proprietarii de

camioane cu un tonaj de până în 3000 de kg plăteau 38 de lei şi suplimentar

câte 5 lei la fiecare 1000 de kg ce depăşea această limită316

.

313 “Bârladul”, anul XXIX, nr. 24, 6 decembrie 1909, p. 4. 314 Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în Bârladul.. , p. 856. 315D.J.N.A.V., Fond Primăria Bârlad, dosar 7/1920, f. 21. 316 Ibidem, fond. cit., dosar 6/1934, f. 34.

203

Şi Bârladul de pe vremea trăsurii îşi avea poezia lui…

Dar timpurile, moda şi, mai ales... gusturile, se schimbă. După apariţia

automobilului acest mijloc de transport şi-a făcut apariţia în urbe. La început

timid, în trecerea oficialităţilor, cum îl întâlnim la o paradă, din mai 1912,

prilejuită de venirea regelui Carol I în oraş: „Convoiul oficial s-a format apoi

din faţa Şcolii Normale cu Regele, un ministru şi prefectul judeţului într-o

maşină care mergea încet către Palatul Administrativ (astăzi Teatrul “Victor Ion

Popa”) - urmat de alte maşini oficiale şi de trăsuri cu cai frumoşi; iar în frunte

moş Stroe S. Belloescu, moşneguţ alături de bătrânica lui într-o trăsurică de

două persoane trasă de un cal mic (ponei) nu tocmai gras şi mânat de el mergea

la pas, parcă în măreţia simplităţii, mai mândru decât toţi cei ce compuneau

solemnitatea”317

. Ulterior devine apanajul protipendadei şi a celor câtorva

taximetrişti ce şi-au făcut din posesia lor, o mică afacere spre supărarea

proprietarilor de trăsuri speriaţi de noul tip de concurenţă, dar trăind cu speranţa

unei coexistenţe.

O fostă bârlădeancă (Helen Sheinfeld – cca. anii `30, n. ns.) îşi

aminteşte şi ea de aceste începuturi : „...pe vremea mea (???) singura maşină

din Bârlad era a familiei Spiratos, şi ca din entuziasm, intrau pe nepusă masă cu

ea în curte şi speriau pe Maria, femeia lor de casă. Cu trăsura se plimbau într-o

măsură egală persoane de ambele genuri. Ghiocerul, era în mod unanim, de gen

masculin”318

.

Apariţia noilor mijloace de transport a fost semnalată, cum de altfel era

şi firesc, şi în presă: „Monitorul judeţului Tutova”, datat 1 august 1926,

menţiona că instituţia Prefecturii achiziţionase în luna mai un automobil marca

Fiat. Consilierii locali intervin şi solicită ca un altul, dobândit anterior, să fie

reparat şi utilizat în mod secundar pentru serviciile sanitare. Ziarul “Brazda

Nouă” (nr. 4, din 15 iunie 1928), făcea şi el o serie de comentarii: „Chestiunea

automobilelor ce merg cu viteză mare în oraşul nostru a ajuns o adevărată

batjocură. Mitocani îmbogăţiţi peste noapte se lăfăiesc în limuzine ce împroaşcă

praf şi noroi. Poliţia şi autorităţile stau şi cască gura în loc să intervină.

Propunem înfiinţarea „Ligii Pietonilor” care să pună ordine în circulaţia acestor

vehicul. Acelaşi cotidian, din 20 mai 1929, solicita Primăriei întocmirea unui

regulament de circulaţie având în vedere că: „Mersul automobilelor, pe străzile

nemăturate ale târgului, determină bieţii pietoni să înghită praful azvârlit cu

putere de roatele a peste 150 de automobile, câte număra oraşul nostru”. Dar

culmea ridicolului a fost atins de celebrul primar Grimberg cu ale sale

ordonanţe privind: interzicerea motocicletelor pe străzi (de fapt era vorba de o

317 Gh. Silion, Amintiri, în mss. 318 Helen Sheinfeld, mărturie orală.

204

dispută personală cu un proprietar de motocicletă, pe care a și confiscat-o

temporar) sub pretextul hilar de a nu speria caii și mâţele319

.

În 1935 apar taximetrele, model Ford - 1929, ce variază ca număr, dar

cu aproximaţie putem întâlni în Bârladul interbelic 6-7 asemenea automobile. În

Bucureşti erau vopsite în verde şi roşu, dar pentru Bârlad nu avem informaţii în

acest sens, deşi este foarte probabil să fi purtat semne distinctive. Deși la

începuturi nimeni nu acorda vreo șansă automobilului de la primele apariții în

public datorită costului și dificultății întreținerii, moda... eterna modă a produs

rapide modificări de mentalitate. Automobilul dincolo de aplicațiile sale

practice este perceput mai mult în sfera ludicului și losirului. Preferințele din ce

319 “Bârladul”, Anul XII, nr. 2, 3 februarie1911, p. 7. O altă ordonamță celebră era cea cea prin

care interzicea scuipatul pe stradă.

205

în ce mai vădite ale publicului va face ca în anii 1939-1940, plimbarea cu

trăsura să devină un obicei mai degrabă romantic.

Printre cei mai cunoscuţi proprietari îi putem enumera pe: Ion Perianu,

Scarlat Paiu, Iordache Berbeci, Costică Parfene, Gh. Berechet, Saul şi alţii.

Locul de parcare era lângă Cinematograful Victoria unde se afla şi staţia de

alimentare cu benzină şi uleiuri. Acestea erau solicitate pentru deplasări în

exteriorul oraşului, pe ruta Puieşti de către angrosiştii de cereale. O statistică a

anilor 1934-1936, deşi incompletă, ne oferă informaţii preţioase, indicându-ne

că în Bârladul acelor vremi existau cca. 14 autoturisme aparţinând familiilor cu

stare, 11 motociclete, 9 camioane şi un număr neprecizat de biciclete320

. Pentru

cei care nu aveau suficiente posiibilităţi financiare dar dornici de plimbări mai

mult ori mai puţin romantice, cu acest ultim mijloc de transport, se puteau găsi

soluţii, împrumutarea lor cu ora de la atelierul lui Leizer Manole, situat pe

Strada Regală nr. 91321

.

După modificările politice şi mai ales economice din 1948 vor mai fi

întâlnite doar câţiva ani (1957), după care dispar pentru totdeauna, fiind

considerate o reminescență burgheză și înlocuite cu Zilluri şi mai ales

Moskviciuri - model 203 - de stat. Surprinzător, peisajul citadin va fi populat în

continuare de eternele birje ale bunicilor, ce vor fermeca prin aducere aminte şi

utilitate bârlădenii încă un deceniu.

În 1949 se înfiinţează Întreprinderea Comunală Bârlad care, pe lângă

alte activităţi, se ocupa începând cu luna mai a anului 1952 şi cu transportul în

comun, sub denumirea generică de E.T.A.C.S.. Începuturile au fost determinate

de existenţa a două autobuze model Chevrolet. Antice şi… de demult, datând

din perioada interbelică, recuperate probabil dintr-un parc de vechituri, şi-au

făcut cu stoicism datoria pe traseul de la cazarma militară şi până la noua şi

măreaţa F.R.B. (Fabrica de Rulmenţi Bârlad)322

. În anul 1953 parcul auto suferă

transformări radicale. Din păcate… mentalităţile mai greu. Noii citadini,

denumiţi generic tovarăşi, se uitau nedumeriţi şi au început să se urce în ele abia

după câteva zile. A dispărut astfel o epocă de care bărlădenii își aduc încă

aminte, cu nostalgie.

320 Monografia Municipiului Bârlad. 321 George D., Dumitru Stoica și alții, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX

și începutul secolului XX, în B. O. A , p. 307. 322 Monografia Municipiului Bârlad.

206

II. 4. 5. Fotograful - martor invariabil al vieţii citadine

-oraşul şi fotografia-

Plimbarea zilnică, promenada ocazională de la sfârşit de săptămână şi de

sărbători, era indubitabil modul cel mai ieftin pentru orice citadin de a-şi

petrece timpul liber. Fotograful era în aceste momente ceva indispensabil pentru

a surprinde un moment idilic, al crâmpeielor vieţii reale, de zi cu zi a oraşului.

Prima femeie fotograf din Bârlad şi se pare din ţară, oare de ce să ne

mirăm, a fost Josefina Popovici (înainte de căsătorie – Ceaikovski - de origine

poloneză) care în anul 1874 s-a stabilit în oraş, venind din Iaşi, la aproape patru

decenii de la inventarea şi patentarea aparatului de fotografiat. Alţi fotografi

renumiţi au fost Aron (menţionat începând cu anul 1892) de pe strada

Principală şi mai apoi Iosif Vecsler. Acesta din urmă ca însoţitor al diferitelor

trupe de teatru a trecut de mai multe ori prin Bârlad înainte de primul război

mondial. Fermecat de frumuseţea răpitoare a unei bârlădence, Ana Sortz, cu

care se va şi căsători un an mai târziu, se stabileşte în 1912 aici şi va deschide

un atelier foto la parterul farmaciei Droc de pe strada Principală323

. Fotograf de

excepţie îl regăsim în timpul războiului ca reporter de front şi specialist al

laboratoarelor armatei. Spirit inventiv şi cu talent la improvizaţie, cum este de

altfel tot românul la nevoie, şi făcând o paranteză nu mă pot pronunţa dacă este

o calitate ori un defect, după conflagraţia mondială, datorită penuriei de

materiale ajunsese să îşi realizeze singur hârtia fotografică necesară.

Dezvoltarea acestei arte în vechiul oraş este demonstrată şi de numărul

mare de vederi produse şi comercializate de fraţii librari Petroff, Nicolaie şi

Sava, de pe strada Ştefan cel Mare care având un acut simţ al posterităţii şi de

ce nu al publicităţii au ţinut să se imortalizeze în propriile instantanee. Persoane

simpatice, conştiincioşi şi respectaţi în meseria lor, îmbrăcaţi corect, chiar cu o

oarecare eleganţă, cu statură impunătoare şi cu barbă recomandau şi îşi serveau

politicos clienţii.

Toţi aceştia, ca proprietari de atelier, trebuiau să fie la curent cu

subiectele de actualitate, să aibă cu alte cuvinte permanent subiecte de

conversaţie (a se înţelege în limbajul popular – de bârfă). Lumea care venea să

se pozeze, se instala confortabil în fotolii de pluş, răsfoia pe îndelete albume

puse la vedere pe mescioare şi alegea tacticos şi sporovăind neîncetat, fundalul

ce i se părea mai potrivit pe gusturile sale: o pergolă de trandafiri, o ruină

romantică de cetate cu un ciob de lună deasupra, faţada unei gări cu trenul gata

de plecare sau interiorul unui salon mobilat în stil imperial. Un contemporan

face câteva notaţii interesante: „Meseria deşi se bucura de oarecare căutare în

rândurile burghezilor care îşi etalau opulenţa în toate formele posibile, avea

legile ei cu nimic mai blânde decât ale oricărei alte meserii. Neobişnuiţi cu

323 G. D. Ciortoloman, Tehnica fotografierii la finele secolului XIX. La Bârlad, prima femeie

fotograf din ţară, în B.O. A., Miscellaneum, vol. II, Bucureşti, 1983, pg. 371-374.

207

imaginea fixată pe obiectivul aparatului, al cărui mecanism se declanşa prin un

adevărat ritual, azi din cale afară de comic, la apăsarea unei mingi de cauciuc şi

după ce fotograful se ascundea minute întregi sub faldurile de stambă neagră

care îi permiteau să prindă cât mai precis în focarul obiectivului modelul,

oamenii trebuiau convinşi că fotografia corespunde realităţii naturale. Mai mult

decât atât, trebuia înfrântă cerbicia orăşeanului zgârcit, a cărui atitudine faţă de

noul mijloc de a cheltui banii a fost exprimată plastic de Ion Creangă în

răspunsul la invitaţia ce i se făcea de a se fotografia”.

„- La ce bun să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea? mai bine

cumpăr cu el un coşuleţ cu brânză sau de păstrăvi şi mi-ar prii mai bine decât

tinicheaua”324

.

Mai puţin cunoscuţi, dar nu neapărat mai puţin utili în surprinderea

cotidianului au fost şi alţi fotografi precum Fănică Torneli (pe strada Vărăriei),

Saveliuc (care a avut mai întâi atelierul în piaţa Sf. Ilie într-o baracă şi mai apoi

pe strada Principală), Saulea (de pe strada Strâmbă) şi desigur mulţi alţii.

Cercetând presa vremii nu am descoperit reclame ale atelierelor acestora ceea

ce ne duce la concluzia că fiind puţini, ori extrem de cunoscuţi nu au simţit

nevoia de a recurge la acest mijloc de publicitate.

Exceptând modul de abordare şi atragere a elitelor, pentru cei din clasa

mijlocie, în cadrul iarmarocului anual existau studiouri de moment, dar asta nu

înseamnă că aveau un succes mai redus. În magherniţe numite pompos ateliere

fotografice, cu pereţi şi acoperiş de pânză, gen: “Mireasa”, “Foto-lux” sau “La

Grăniceru” – se imortalizau imediat pentru amintiri la anii bătrâneţii ori pentru

impresionarea rudelor şi cunoscuţilor orice dorea clientul, dar pe fundaluri

prestabilite, şi mai ales cu banii luaţi dinainte325

. Fotogramele erau color sau

simplu - sepia-, executate la alegere cu poziţii aparent teatrale- “aşezat, din

picioare sau cu mâna în şold”, dar în care abia dacă în final recunoşteai

personajele, mai ales că la cererea clientului se mai practicau şi operaţii estetice

de înfrumuseţare.

Gh. Silion, amintind despre un asemenea fenomen, îşi aminteşte despre o

fotografie făcută surorii lui la bâlciul din august 1908: „Fotograful o ia de mână

alături de mama şi o aşează pe o măsuţă - piedestal- în picioare. Mama stătea

lângă ea să nu se sperie sau să fugă îndemnând-o să stea puţin şi să nu se uite la

aparatul învelit în mantie neagră. După ce fotograful a prins momentul şi a făcut

clişeul a spus „gata !”, şi mama a voit s-o ia pe Lenuţa de pe mesuţă. Dar ea,

văzând atitudinile binevoitoare ale tuturor şi veseli pentru că a fost fetiţă

cuminte, revenindu-şi cu bucurie, îi spune mamei că: „eu mai stau aşa !”. De

aici, am trecut pe lângă grămezi mari de harbuji. Şi eu şi mama ne-am bucurat.

Dar în tot timpul ca să-i fie luată atenţia de la harbuji îi arăta în permanenţă

324 Ibidem, p. 372. 325 Romulus Boteanu, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., Miscellaneum, vol I, 1980, p. 558.

208

fotografile. Şi aşa am scăpat de scandal cu ea, şi de iarmaroc fără să ne fi

bucurat deplin”326

.

De remarcat este faptul că acele fotografii erau de calitate fapt dovedit că

ele s-au păstrat în condiţii excelente, vechimea lor fiind dovedită doar de nuanţele de sepia ce nu mai sunt actuale şi ieşite de mult din uz. Privindu-le

peste timp descoperi în aceste mici fragmente de hârtie ceva din trăirile

trecutului şi ale vieţii citadine de atunci.

II. 4. 6. Structuri etnice şi confesionale

„Avuţia culturală a omenirii constă

în diversitatea dialogului său”.

Koihiro Matsuura

„Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă.

Sunt acolo trei prăvălii modeste, de târguşor provincial. Întâia este a lui Take,

a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr. Casa lui

Take şi a lui Ianke sunt construite absolut la fel, numai că sunt altfel zugrăvite.

De pildă, zidurile casei lui Take sunt roşii iar tabla de pe acoperiş albă, pe

când casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe acoperiş roşie. Firma lui

Take, pe care-i scris doar: “La Take” e neagră cu litere galbene, iar a lui

Ianke e galbenă cu litere negre. Căsuţa micuţă a lui Cadîr şi firma lui au luat

de la fiecare câte o culoare. Aşa de pildă, zidurile sunt roşii, tabla neagră,

firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin mărfuri la fel, coloniale, un pic

de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie. Numai Cadîr are specialitatea naţiei

lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri. Toate cele trei prăvălii au perdele în

faţă, cât ţine micul trotuar provincial-fireşte şi ele deosebit colorate”327

.

V. I. Popa învie o lume care nu mai există - lumea târguşorului de

provincie interbelic unde convieţuiesc în bună pace “turcul, ovreiul şi

creştinul”; unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea („În mahalaua asta nu

avem prăvălie decât noi doi. De la el cumpără creştinii şi de la mine ovreii. Cine

nu-i nici creştin, nici ovrei, ceară de unde poate”), respectul faţă de părinţi e

obligatoriu (măcar de ochii lumii), iar micile drame sunt rezolvate cu umor,

astfel încât gura lumii să nu aibă ce toca, dar nici protagoniştii să nu sufere.

Așa cum ne idică și textul celebrului dramaturg, Bârladul a fost un oraș

multietnic și cu un spirit de toleranță ce nu se îndepărtează de specificul

național al românilor din acest punct de vedere. Cercetând documentele epocii

cât şi datele onomastice, putem aprecia că aici dispunem de o largă paletă

326Gh. Silion, în mss.. 327 V. I. Popa, Take, Ianke și Cadîr, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958, p.

199.

209

etnică: saşi, unguri, armeni, greci, evrei, sârbi, bulgari, turci, italieni, francezi,

lipoveni, eternii ţigani ş.a Neputând să realizăm o analiză pertinentă, și dealfel

nici un ne propunem acest lucru, facem doar o scurtă trecere în revistă a câtorva

din categoriile etnice ce au dat farmec și culoare micului târg moldav.

Supușii străini, în marea lor majoritate, practicau negoțul și

meșteșugurile, având un rol deosebit în economia târgului. Pentru a scăpa de

restricțiile generate de sistemul de impunere și percepere a taxelor și mai ales de

corupția aparatului administrativ, numeroși locuitori ai orașului au preferat să se

pună sub protecția unor puteri străine, cum este cazul Austriei. Drept mărturie

stau memoriile primarului Ioan Vasiliu care arată că „toată negustorimea, ca să

scape de avalele ce le se impunea, când treceau armatele străine, erau nevoiți să

se facă supuși și, mulți, cu adevărat, s-au făcut supuși, mai ales austrieci. Pe cea

mai mare parte a prăvăliilor fruntașilor negustori vedeai țintuită o placă de fer,

cam de trei decimetri pătrați, pe care se vedea pajura austriacă, vulturul cu două

capete, semnul că el este scutit de bir și de toate avalele”328

. Comunităţile

etnice, dispuneau fiecare de o structură individualizată: afectivă, profesională,

confesională şi psiho-patologică. Au existat, astfel, în funcţie de numărul

membrilor comunităţilor o serie de Bârladuri etnice asemeni unor cercuri

concentrice, sisteme de culturi, comportamente, obiceiuri, tradiţii, cutume,

mecanism care polarizează un întreg corpus urban în care nu vom face decât o

scurtă și selectivă incursiune.

Italienii

Prezenţa lor se datorează numeroaselor familii de constructori veniţi aici

în mare exod în timpul regelui Carol I de Hohenzollern între anii 1887-1897.

Italienii pot fi astfel întâlniţi în aglomerările urbane mai ales ca antreprenori,

unde au participat la construirea unor mari şi impunătoare edificii. Ei se ocupau

cu zidăria şi erau apreciaţi pentru grija pe care o puneau în munca lor, în

comparaţie cu ţiganii şi ungurii, implicaţi şi ei în aceaşi meserie: ,,Pe strada

Gării locuia antreprenorul de construcţii Robusti. Acesta era unul din zidarii

italieni care emigraseră în România. Atunci au venit la Bârlad şi familiile Giota,

Griandana, Franceschini, Madotto... Copiii lor erau complet românizaţi; nici

unul nu ştia italieneşte. Dealtfel, nici părinţii lor nu vorbeau italiana literară,

folosind în mod curent dialecte locale. Din simpli zidari săraci, cu toţii au ajuns

constructori cunoscuţi şi antreprenori înstăriţi”329

. Una din cele mai

reprezentative clădiri ale oraşului - Palatul administrativ - actualul Muzeu

“Vasile Pârvan”- a fost proiectat de arhitectul Baldorossi şi construită de

muncitori italieni ce au populat zona din imediata vecinătate. Îi întâlnim

practicând şi diverse alte meserii: profesori (Benedeto di Lucca şi Frederic

328I. Antonovici, op. cit., vol. V, p. 239. 329Mielu Moldoveanu, Strada Gării la începutul veacului XX, în B. O. A. , vol. II, p. 320.

210

Pagano- Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu”), în administraţia publică, măcelari, alte

meserii (erau celebri în perioada interbelică fraţii Madotto ce dispuneau de un

atelier numit pompos laborator de tocilărie - extrem de popular şi renumit

având clientelă din întreaga ţară şi chiar din Bulgaria şi Serbia) etc.

Ţiganii

Începând cu ultimii ani ai veacului al XIX-lea, în Ţările Române apare

încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi de proprietate, de pământ

ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii (atzigan -

a nu se atinge). O duceau mai rău decât ţăranii, total neinstruiţi, umiliţi,

dezbrăcaţi, bătuţi, vânduţi, abuzaţi sexual. Chiar şi datoriile puteau fi plătite în

ţigani. Sensibili la frumuseţea ţigăncilor, stăpînii profitau adesea de statutul lor,

abuzînd de cele tinere. Nu aveau drept de viaţă şi de moarte asupra robilor lor,

dar îi puteau bate şi întemniţa, ceea ce nu se dădeau în lături să facă.

Faptul că de cum găseau ceva de băut îl şi dădeau pe gât, fără a pierde

vremea, părea un lucru normal, chiar dacă urma după aceea o cruntă bătaie la

scară, la tălpi. Cu toate acestea, educaţia copiilor de boieri se încredinţa robilor

şi toate doicile erau ţigănci roabe.

Una din primele menţiuni scrise a existenţei lor aici, deşi îi putem

localiza încă din evul mediu, datează din 5 iunie 1801 când spătarul Mihalache

Sturdza menţionează într-un răvaş că a închiriat o casă a lui Iuraşcu, în târgul

Bârladului unui ţigan din 1791330

. Relatările contemporanilor ne pot lămuri

330 Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 97; De la același autor putem afla de altfel și alte

informații relevante: “Protitependada, mai exact, clasa boierilor celor mari, aveau în stăpânire

sute de robi. Aceştia erau aduși, de obicei, în piaţa ocolului de vite şi se vindeau la un preț bun.

Între familile ce locuiau în oraş şi care aveau nenumărate cete de ţigani, fiecare ceată era pusă

sub supravegherea atentă a unui bulibaşă, se vor cita: Alecu Sturdza, casele unde este

Administraţia Financiară; Gheorghe Diamandi, casele unde este Palatul Administrativ; Nicolae

Greceanul; casele unde este avocatul Mihail Cristescu; Scarlat Miclescu, casele din Munteni;

Nedelc Oprişan, casele: unde este şcoala profesională N. Roşca Codreanu; Giurgea, casele de

lângă doctorul Cerchez; Scântei, casele unde este căpitanul Udrea; Andronache Donicu, casele

unde este inginerul Lăzărescu. Pe urmă veneau boierii cu ranguri de boieri mai mici, ce aveau

câte un număr mai mic de robi.

Stăpânii aveau dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor. Aveau posibilitatea de a-i

vinde sau de a-i da ca zestre, familii întregi sau separaţi. Ei erau întrebuinţaţi la muncile

câmpului, la lucrarea fierului, la construirea a diferite tipuri de clădiri, ca bucătari şi mai ales

ca lăutari, rămânând din acest din punct de vedere o permanentă prezență în societatea

românească. Robii nu aveau voie să se strămute dintr-un loc în altul, decât cu învoirea

stăpânului. Ei erau împrumutaţi pentru munci şi în cazul acasta, erau puși în mişcare, mânaţi de

vătafi boiereşti, cum se mânau vitele şi, la cea mai mică nesupunere, erau loviţi cu biciul

plumbuit până la sânge.

În acea epocă pedepsele robilor erau înfiorătoare, făcând abstracție de normele actuale

de civilizație. Cea mai mică greşeală a unui rob se pedepsea chiar de către stăpâni sau invitaţi cu

pumni în faţă, sau cu coada ciubucului peste corp, sau dacă aveau la îndemână vreun bici

211

îndeajuns asupra statului robilor şi modul în care aceştia erau trataţi, în funcţie

de mentalitatea epocii şi capriciile boierilor.

Indiferent de epocă sunt nelipsiţi din peisajul urbanistic bârlădean,

menţinînd şi după emancipare aceleaşi ocupaţii, dar şi obiceiuri neortodoxe ce

stârneau indignarea comunităţii. În continuare spicuim câteva referiri apărute în

presă şi memorialistică:

Mulţi dintre ei erau nomazi, iar staţionarea lor chiar şi temporară putea

să bulverseze tihnitul trai moldovenesc: „În spatele gării deseori se întâmpla să

își așeze corturile țiganii care împânzeau orașul cu spoitul tingirilor, iar femeile

cu ghicitul în palmă, în cărți sau în ghioc, extorcând banii naivilor care credeau

în cine ce știe ce fel de semne sau de baliverne. De cum apăreau șatrele toată

lumea își ascundea în magazii, în beci, sau chiar în pod găinile care, lăsate

libere, dispăreau din ochi în ceaunele șătrarilor. De obicei aceștia se instalau

lângă balta plină de broaște, locul unde câmpul era mereu verde lăsând

posibilitatea cailor să pască pe îndelete și fără opreliște din partea autorităților

cu care aranjau de câte ori era nevoie. De cum venea seara toți câinii erau

slobozi în curte ca un mod oarecare de siguranță, dar de obicei aceste șatre

dispăreau pe neașteptate într-o noapte lăsând cotețele goale, câinii otrăviți, iar

de prin curți tot ce se putea lua era luat și pe degeaba reclamații, degeaba

plângeri, răspunsul pentru toți era invariabil „de ce nu v-ați apărat avutul? și cu

asta basta”331

.

Ziarul “Paloda”, din 1895, în articolul „Ţiganii nomazi”, critică

obişnuinţele acestora: ,,de obicei acești musafiri nepoftiți intră cu țigăncile lor

prin locuințele oamenilor, cu câte un clește sau vătrai de vânzare”332

.

Dacă se refuză cumpărarea, atunci țiganul recurge la alt mijloc,

adresându-se țigăncii, care imediat strigă: „să-ți dea baba cu ghiocul, să-ți

ghicească norocul, că doar avem și noi copii mulți:

Două la oi,

Două la boi,

Două la țâțe la cimpoi,

Două în car,

Două sub car,

Două în chilna carului,

Iar Ciurilă,

Și Burilă,

Și Frățilă,

plumbuit, începea al lovi până ce îi ţâşnea sângele. Cu venirea de a doua oară la domnie a lui

Grigore-Ghica, s-a hotărât dezrobirea. Decretul domnesc de dezrobire s-a citit în tot oraşul prin

sunete de tobă. Zile întregi, dezrobiţii umblau prin oraş, cântând şi jucând, şi strigau: „ura, să

trăiască Vodă”. Familiile de ţigani, ce se mai văd astăzi prin oraş, sunt descendenţi ai robilor. Ei

păstrează încă aceleaşi profesiuni, fierari, lăutari, bucătari etc.”. Ibidem, vol. V, p. 156. 331Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B.O.A., vol. I, pg. 630-631. 332 “Paloda”, 1895.

212

Și Mândrilă,

Și Mafteiu,

Și Dorofteiu,

Șed la foc că-s mititei.

În acest interval țiganul cotrobăiește și șterge ceva de prin casă. Poliția

ar trebui să-i c-am cărăbănească de pe aici, să dea cu ghiocul în altă parte sau la

răcoare”333

. După cum se poate observa, din textul anterior, obiceiurile

neortodoxe ale acestora stârneau reacţii negative în sânul comunităţii locale, dar

autorităţile, ca şi astăzi, nu s-au dovedit capabile să rezolve o problemă atât de

spinoasă. Mult mai târziu, dar în contexte similare, îi regăsim și în perioada

interbelică, în ziarul “Veacul Nostru” (15 iulie 1934), criticându-se cerșetoria

din Bârlad cu țigănci și copii jegoși peste tot.

Desigur că aveau şi alte ocupaţii pentru care priceperea lor era apreciată

şi utilizată în diverse prilejuri, neavând conotaţii peiorative şi constituind o

dovadă a stabilirii de relaţii inter-etnice: ,,O grijă deosebită se acorda tigăilor”.

În faţa casei, pe strada noastră, se plasau ţiganii. Cu prilejul diferitelor sărbători

evreieşti se găteau tot felul de alimente specifice acestei naţii, prilej cu care se

apela la ţigani spoitori care executau cu măiestrie „spoirea” acestora cu cositor,

transformându-le în obiecte „cuşer” pentru Paşte”334

. Într-un oraş cu o mare

diversitate etnică, cum era Bârladul, toleranţa şi coabitarea în condiţii normale

erau ceva firesc.

Evreii

Vechimea comunității evreiești – „cazul Bârlad” nu ține de domeniul

legendei sau al colportării de zvonuri, ci de adevărul indubitabil al

documentelor. Desigur, nu de la începutul efectiv al dăinuirii lor pe aceste

locuri, dar, totuși, mult îndărăt în istorie. Și ce altă confirmare mai

convingătoare și-ar fi dorit evreii bârlădeni, decât aceea a marelui istoric

333Ibidem. Nu sunt singurele măsuri preconizate pentru înlăturarea acestora din peisajul

urbanistic cotidian. Lecturând “Buletinul oficial al prefecturii județului Tutova”, An II, 1-31

august 1942, se găsește o scrisoare a ministrului de interne (generalul D. I. Popescu) către

prefectul județului (colonel I. C. Zănescu). Ca urmare a difetelor rapoartele primite mareșalul I.

Antonescu reținea, în stilul concis și caracteristic, următoarele aspecte negative privitoare la

urbe: „1. Piețe murdare; 2. Străzile și curțile murdare, gardurile rupte; 3. Case cu proptele

rămase așa de la cutremurul din 1940; 4. Foarte mulți țigani și țigănci, unii fără nici-un rost,

altele vânzătoare de flori și porumb fiert femei cu bidinele pe umeri, cerșetori, copii văcsuitori

de ghete cu picioarele goale și murdari”. În aceste condiții Mareșalul ordonă să se recurgă la

următoarele măsuri: „ A. Igienizare și amenzi; B. Să se refacă gardurile rupte; C. Să se repare

casele; D. Țiganii nomazi, cei care nu-și pot justifica existența și cei cu condamnări, vor fi

adunați prin grija jandarmeriei și trimiși în Transnistria; E. Casele fără autorizație să fie

dărâmate iar noi autorizații să se dea după ce se face planul de sistematizare; F. Standardizarea

firmelor pentru magazine”. Vezi și Romeo Chelaru, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948),

(lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași,

2008, p. 76. 334Sergiu Brandea, Strada Strâmbă, Editura Pim, Iaşi, p. 117.

213

Nicolae Iorga, care în vol. VI din Studii și documente, consemna că, în 1738, la

Bârlad, ,,este numit staroste Marcu al lui Lazăr” ca să fie ,,purtător de grijă la

toate nevoile și la colibele voastre și să fie el cu doi-trei dintre voi pe care l-ați

ales”335

. Atestarea - purtând pecetea Domnului Moldovei, Grigore Ghica - este

reluată de Enciclopedia Iudaică. Din document rezultă, așadar, că la Bârlad se

constituise o obște ca prezență cantitativ și calitativ structurată, aptă să-și aleagă

conducerea și deci, evident, mai veche ca existență - probabil peste trei secole.

În Jurnal de călătorie de la Constantinopol până în Polonia..., din

1772, Joseph Boscowich, poposind la Bârlad, remarca locuințele bune ale

evreilor. ,,Sunt mulți dintre acești evrei”, care ,,se îmbracă, ca în Polonia, în

haine lungi (caftane) negre, cu tichii de piele sau de stofă asemenea celei din

care se fac hainele noastre din Italia”336

. În 1832 numărul evreilor a fost într-o

continuă creștere, de la 335 (cifrele diferă în funcţie de cercetător, sursele

evreieşti indică un număr de 401 în 1832) în acel an se ajunge în 1845 la 800.

Anul Număr Procentaj %

1803 120

1820 204

1831 401

1859 2.001 17.9%

1899 5.883 24.2%

1910 5.000

1930 3.727 14.2%

1941 3.063

1942 3.224

1947 3.100

335 Nicolae Iorga, Studii și documente, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010. 336

Idem, Istoria românilor prin călători, Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, București,

1981, p. 357; Desigur că prin localitate au trecut și alți călători ce au consemnat informații

despre această comunitate. În 1839 doi călători scoțieni Andrew A. Bonas și Robert Mc

Cheyene, sosiți ca misionari ai Consiliului pentru Convertirea evreilor creștini, au străbătut mai

multe orașe din Moldova, inclusiv Bârladul. Relatărea lor despre evrei este destul de pitorească:

“La Bârlad viețuiau atunci 130 familii de evrei sosite din Rusia, Austria şi Germania; familiile

de evrei trăiau liniştite, fără să sufere vreo persecuție. La sinagogi au discutat în nemțeşte cu doi

bărbați despre Sfânta Scriptură şi despre Talmud (Cuvântul oamenilor). Le-a arătat cât de

deosebiți erau creştinii din Anglia şi Scoția față de cei din Bârlad. Întrebați dacă poartă

Filacterii, ei au răspuns negativ, motivând că aceasta nu este o poruncă a Cuvântului lui

Dumnezeu, ci numai o Tradiție…

De la alți evrei au aflat că ei cred în autoritatea Chasidimilor din Rusia ‐ mistici care aveau ca

bază a credinței şi stării lor sufleteşti – optimismul”. Apud, Ion N. Oprea, Lumânărică. Sfântul

de la Tutova pacea în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009, p. 195.

214

În fiecare din spațiile unde s-au așezat, evreii și-au creat un sistem de

instituții, incluzând tot ceea ce le caracteriza personalitatea: sinagogi și case de

rugăciuni, cimitire, școli, casa de studii, tipografii. Forma de organizare pe

criterii etnice era breasla în fruntea căreia se afla hahambașia, forul suprem de

conducere civilă și religioasă337

.

De la înființarea în anul 1896 și până astăzi Comunitatea evreiască

există în mod neîntrerupt, fiind condusă de președinți precum: 1896-1898 - S.

Cremnitzer; 1899-1901 - M. Herscovici; 1902 - I. M. Sternlicht; 1905 - Dr.

Schonsal; 1906 - I. Perlman; 1907 - L. Zissu; 1908 - Simon Cohn; 1909- 1910 -

M. Fraenkel; 1911-1912 - M. Roder; 1913-1916 - A. Broder; 1917-1919, 1923-

1924 - H. Kamiel;1919-1920 - Dr. Fridman; 1921-1923; 1930-1931. Dintre

aceștia, cel care și-a lăsat cea mai vie amprentă în viața comunității este rabinul

Aizic Taubes. Născut în 1837, a fost un apreciat talmudist, consultat de rabini

europeni, coborâtor dintr-o ,,familie istorică, al cărei arbore genealogic se zice

că merge până la celebrul Rasi...”, rabin în Bârlad timp de peste trei decenii. S-a

bucurat de aprecierea lui Anton Bacalbașa, care, în 1897, a publicat în ziarul

“Dreptatea” interviul - ,,La rabinul Taubes”. El afirma: ,,...asupra mea rabinul

Taubes a propus o impresie profundă de savant biblic”338

. Tânăr încă, a primit

povara rabinatului din Bârlad și a județului Tutova, funcție în care a fost

confirmat de Cuza Vodă printr-un Decret Domnesc în anul 1862. Cunoscător al

limbii și literaturii ebraice, el a tradus, în limba lui Solomon, Cântul gintei

latine, de Vasile Alecsandri. În 1891, publică Este evreul periculos națiunii în

mijlocul căreia trăiește?, un răspuns dat lui N. Ceaur Asian și agitațiilor sale

antisemite. Alături de B. F. Peixotto, a propagat ideea emigrării. În 1872, a luat

parte la Congresul Israelit de la Bruxelles, pentru a ,,delibera despre chestiunea

evreilor români”, invitat de însuși Cremieux.

Că în Bârlad era o comunitate numeroasă o dovedește și numărul mare

de sinagogi grupate în așa numita stradă a Templelor: Templul cel Mare

(fondat in 1787); Templul Poalei Țedek - Croitorilor (1844), Lazar Mendelovici

a fost epitropul sinagogii; între 1920-1922, este refăcută cu modificări şi

îmbunătăţiri; Templul Pescarilor; Sinagoga Stolerilor; Singagoga Cizmarilor;

Sinagoga Tălpuitorilor -Tălpălari; Sinagoga Rabin Liberman (datand din 1860 -

demolată); Sinagoga Beit - Hamidras; Sinagoga Alesker-Ruf; Sinagoga

Ceauşilor; Sinagoga din Spitalul Evreiesc; Sinagoga Moara Zeilic - Şaraga.

Sinagoga Croitorilor înființată în anul 1844 și refăcută în 1922 se afla în

apropierea Sinagogii de pe strada Sf. Ilie, în spatele Bisericii cu același nume,

ridicată în anul 1887. De altfel este singurul monument care se încăpățânează să

supraviețuiască în Bârladul contemporan în ciuda stării de degradare avansată.

Sinagoga Rabin Liberman care datează din 1860, funcționa într-o

clădire reamenajată, însă cu spațiu insuficient. Din acest motiv, cu prilejul

337Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timișoara, 1996, p. 33. 338Anton Bacalbașa, La rabinul taubes, “Dreptatea”, București, 1897.

215

sărbătorilor importante, era împrumutată o cameră de la vecini care devevenea

loc de rugăciune pentru femei339

.

Sinagoga Stolerilor era una din cele mai mari și frumoase din oraș.

Clădirea avea două etaje care erau împărțite, potrivit tradiției iudaice, în locuri

de rugăciune pentru femei și bărbați. La parter era sala mare cu scaune și

pupitre unde se rugau enoriașii, iar la etajul ce era amenajat asemenea unei loje

de teatru era spațiul destinat rugăciunii femeilor. Pereții erau decorați cu picturi

ce reprezentau scene biblice, iar candelabrele din sticlă de Murano asigurau

iluminarea edificiului. Pentru păstrarea Torei existau tot felul de „odăjdii” din

argint executate cu măiestrie, iar altarul era acoperit de cortine brodate cu fir de

aur donate de-a lungul timpului de enoriași340

.

Sinagoga Cizmarilor, sau a Tălpălarilor avea dimensiuni reduse însă

acest fapt nu-i răpea din frumusețe. Deși nu avea etaj, interiorul era elegant, sala

principală fiind despărțită de un zid ridicat doar pe jumătate încât dădea

impresia unei loje. Din acest balcon femeile puteau urmări slujba în condiții

mult mai bune.

La o mică distanță de acestea se afla Sinagoga „Beit - Hamigdaș”, care

funcționa ca școală unde se organizau cursuride învățare a Torei. Potrivit

tradiției, numele sinagogilor era dat în funcție breslele care le edificau și le

foloseau.

Cea mai veche sinagogă era „Alesker-Ruf”alături de care era Sinagoga

Ceaușilor unde veneau la rugăciune, cu precădere, enoriași în vârstă mai

habotnici. Ultima era Sinagoga Pescarilor care era folosită în special iarna fiind

mai ușor de încălzit, sau cu prilejul sărbătorilor când celelalte erau ocupate până

la ultimul loc341

.

Viața religioasă a obștii a fost slujită de cel putin 15 rabini, numeroși

efori şi hahami (al căror rol era de a pregăti carnea kușer). Dintre sacerdoții

evreilor bârlădeni îi amintim pe rabinul Aizic Taubes alături de care s-au

remarcat Moise Rabinovici, Herman Brener, Iancu Rocach și atâția alții, ca Isac

M. Eigeles, președintele comitetului Templului Gaster, sau Lazăr Mendelovici,

epitrop al Sinagogii Croitorilor.

Societatea Filantropică Israelito-Comercială ,,Aurora”, a fost fondată pe

10 iunie 1878, preşedinte fiind H. Schwartz: ,,...în această zi razele umanităţii

au pătruns în inimile noastre, în această zi am început a lucra pentru omenire,

pentru clasa suferindă, pentru progres.... ,,uniune, fraternitate, umanitate şi

progres”342

.

339 Sergiu Brandea, op. cit., p. 109. 340 Ibidem, p. 110. 341 Ibidem, p. 111. 342Bilanțul anual al Societății Filantropice Israelito-Comerciale "Aurora" din Bârlad, Tipografia "Basarabia" George Cațafany, 1879.

216

Câţiva ani mai târziu, pe 2 martie 1889, a luat ființă la Bârlad,

Societatea rezerviștilor ,,Ostașul”, de ajutorare a rezerviștilor concentrați,

urmată în1896 de Societatea culturală de emigrare ,,B'nai Zion”.

Acte oficiale din 1814 şi 1816 acordă breslei din Bârlad un teren ,,lângă

școala evreiască”, certifică o ,,mărturie hotarnică” privindu-i pe evrei și

confirmă înființarea spitalului evreiesc. Spitalul a fost construit între 1898-

1899, și a fost inaugurat de rabinul Dr. Meer Beck (1845-1923) cu participarea

reprezentanților Casei regale și ai autorităților locale. Pentru întreținerea

spitalului a luat ființă Societatea ,,Bikur Choilem”. În perioada 1902-1904 se

construieşte ,,Azilul de bătrâni şi infirmi” care dispunea de 30 de locuri, la

propunerea făcută de Lazăr Mendelovici, Iacob Zaidman, Herman Grunberg şi

Mayer Solomon. Serviciile medicale erau asigurate de o serie de doctori precum

Vainfeld, Zissu, Brill.

În vecinătatea spitalului evreiesc se afla cimitirul aferent comunității,

vorba aceea „de la bal la spital”, în contextul de față la cimitir. În Bârlad au

funcționat trei cimitire evreiești, cel mai vechi fiind menționat în 1815 în Tabla

măsoriștii târgului Bârlad de la 1815 pe toate mahalalile și vatra veche. Cel

mai important dinte acestea este înființat între 1845-1850 și a fost inaugurat în

1899. Ruinele cimitirului se află pe actuala strada Tutovei. Spațiul este deosebit

de cimitirele ortodoxe prin simbolurile specifice credinței iudaice, pietre

tombale, rozete cu opt petale, soarele, coroane (Ketar), motive viticole, ramura

de palmier etc., simbolizând viața. Societatea sacră „Chewra-Kedoșa” avea ca

sarcină administrarea cimitirului și a celorlalte instituții ale obștii. Aici s-au

amplasat mormintele eroilor evrei căzuți în războiul din 1914-1918. Un

monument special a fost ridicat pe locul unde sunt îngropate sulurile sfinte

profanate în sinagogi de către fasciști... aduse din Basarabia.

Tratamentele prescrise de către doctori își găseau finalitatea la farmacie

de unde se achiziționau leacurile. Farmaciștii evrei au apărut în secolul al XIX-

lea, celebre fiind farmaciile: Droc, Frenkel, și Perlmutter, drogheria Rapaport,

Rabinovici, Perlmann.

Farmacia lui Droc, al cărui proprietar avea o chelie „strălucitoare și

deasă”, a inspirat un poet local să scrie o epigramă:

„Dacă vrei să-ți crească părul

Cum crește în grădină mărul,

Mergi și ia o alifie

De la Droc din farmacie !”343

În ceea ce privește farmacia Perlmutter ea a funcționat într-o clădire

elegantă până la naționalizare, când proprietarul împreună cu întreaga familie a

emigrat în Israel.

343 Pompiliu Voiculeț Lemeny, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 717.

217

Drogheria-parfumerie a lui Hugo Perlmann era situată pe strada Regală

la colț cu Strâmba. Proprietarul, care trecuse prin două mariaje eșuate avea

faima unui bărbat care aprecia „aventurile galante” și în schimbul cărora oferea

„damelor” cele mai fine parfumuri din drogheria sa.

Educația era o componentă esenţială în viaţa fiecărei familii evreieşti

dovadă fiind atenţia ce a fost acordată instituţiilor de învăţământ cel puţin

începând cu a doua jumătate a secolului al XIX lea. La început școlile evreiești

funcționau lângă sinagogi, numeroase documente amintind existenţa „şcolilor

evreieşti de învăţătură”. Faptul arată că activitatea a rabinilor nu se limita doar

la ritualurile religioase, ci se implicau activ în viaţa comunităţii. Pentru a învăța

să vorbească idiș și să citească în cărțile de rugăciune, băieții, începând cu

vârsta de trei ani, erau trimiși să învețe la un fel de grădiniță numită „heidăr”344

.

Ulterior, documentele confirmă liberul acces al copiilor evrei în școlile

românești.

Prin stăruința „Lojei Sion”, în anul 1873 s-a deschis prima școală

israelită, unde funcționau trei clase cu 90 de elevi. Un an mai târziu școala avea

patru clase și un număr de 128 de elevi, fapt care ne arată importanța pe care

comunitatea o acorda educației noilor generații. Cu toate acestea, din lipsă de

fonduri școala se va închide până în 1882 când ea este redată elevilor, de

această dată veniți în număr dublu. Cursurile școlii au fost completate prin

înființarea unui curs de seară de două ore.

În 1896-1897 este inaugurată Școala israelită de fete ,,Baroneasa de

Hirsch”, unde învățau 70 de eleve. Câțiva ani mai târziu, (1900-1901), în

școală funcționau trei clase cu 160 de eleve. Începând cu 1916, școala primește

numele de ,,Leizer şi Ghisela Kaufman” al cărei director onorific era Dr.

Alebert Flachs pentru ca în 1923, școala să treacă sub conducerea comuntății,

iar cursurile să fie predate în română și ebraică. În anul 1906 cu prilejul

,,Congresului corpului didactic al școlilor israelite din țară”, care a avut loc la

Brăila, în perioada 23-24 aprilie, a participat din partea comunității evreiești

bârlădene Dr. L. Rabinovici.

La 1900 populaţia Bârladului era de 20.448 locuitori din care circa o

treime o reprezentau evreii. Acest număr impresionant şi-a pus amprenta asupra

,,structurilor” cotidiene ale urbei, pornind de la mental, mod de convieţuire

interetnic, economic şi reacţii politice. Străzile (pentru că nu putem vorbi de

cartiere) au fiecare câte un rol dominant: de rezidenţă (Bulevardul Elisabeta),

comercial (Strâmba, Ştefan cel Mare şi parţial Regală) etc. Dinamica socială şi

profesională este o adaptare la legile concurenţei şi din principiu emigrantul

este o categorie economică activă care aduce beneficii în timp statului gazdă

(aduce noi mentalităţi, îşi doreşte integrarea şi reuşita economică). Ideile pe

care le propagă israeliţii sunt mai ales liberale (inspirate de ,,Declarația

drepturilor omului şi cetăţeanului”- 1789). În perioada abordată, avem de a face

344 Sergiu Brandea, op. cit., p. 106.

218

cu o populaţie israelită care are libertate de mişcare (teritorială, comercială),

poate rezida în spaţii mixte (străzi şi chiar case), nu cunoaşte bariere fizice

(ziduri, porţi păzite – ghetto). Străzile locuite preponderent de evrei (pentru că

întâlnim şi alte categorii etnice) este departe de a lua forma ghetto-ului

occidental sau a stelt-ul oriental.

Nu li se impun restricţii de rezidenţă şi evreii pamânteni pot achiziţiona

terenuri la preţul pieţei, dar evreii nu puteau locui lângă bisericile ortodoxe

(legiuire medievală, formulată de marile soboare bisericeşti şi acceptată ca

obicei al pământului în ambele Principate). Sinagogile trebuie să respecte o

anumită distanţă faţă de bisericile creştine şi, de asemenea, să nu fie mai înalte

sau mai bogat ornamentate (de obicei, arată modest în exterior şi abia în interior

se află elementele de valoare).

La începutul secolului al XIX-lea, evreii se stabileau în centrul orașului,

în apropierea zonei de târg, unde-şi puteau exercita cu uşurinţă negustoria sau

meşteşugurile. Primul cartier evreiesc se poate considera zona bisericilor Sf.

Gheorghe, Sf. Ilie şi împrejurimile. Aici erau principalele zone de schimb şi

locul de unde se vor raspândi pe toata suprafaţa oraşului.

Această răspândire, precum şi faptul ca îşi cumpără case (cei pamânteni)

constituie dovada ca în Bârlad nu a existat vreodată un ,,ghetto” sau o zonă a

marginalizaţilor. Se poate spune ca aceste zone, unde evreii locuiau alături de

alte etnii, şi diferenţele erau doar de natură financiară şi ocupaţională, sunt o

formă diferita şi de ghetto-ul urban înconjurat de ziduri şi restricţii, şi de stelt,

unde între locuinţele evreiești şi restul populaţiei exista un spaţiu liber,

necultivat.

Un rol important l-au avut evreii şi în Obor, care avea trei părţi: oborul

de vite, oborul de manufactură şi târgul anual. Ei nu se ocupau de comerţul cu

vite în general, dar în oborul de manufactură: cu magazine şi standuri de pânze,

stofe, iţari, opinci, cojoace, fierarie, vase de bucătărie etc.

În ciuda deosebirilor religioase, de tradiții, obiceiuri, mentalitate,

legăturile evreilor cu localnicii erau destul de strânse. Sărbătorile, fie creștine,

fie iudaice se celebrau împreună. Evreii plecați în Țara Sfântă își amintesc cu

plăcere și nostalgie în același timp de celebra pască moldovenească mirosind

îmbietător pe masa din sufragerie: „când urmau sărbătorile paștelui, mama ne

trimetea ...să le duc cozonac cu ouă roșii vecinilor noștri. Dar când venea

Purimul, ...bucuria noastră, mâncam gogăle... cu miere, cu nucă, cu rahat”345

.

Și pentru că ne referim la evreii bârlădeni, obiceiurile lor cu prilejul

sărbătorilor importante sunt descrise amănunțit de către Sergiu Brandea (pe

numele său real Șmil Hellembrand) în cartea sa Strâmba. Pentru sărbătoarea de

Paște , a „eliberării” pregătirile durau cel puțin zece zile. Era cumpărată de la

345Alexandrina Bizim Romanescu, Un adevăr trăit, în B. O. A., vol. I, p.714.

219

comunitatea evreilor azima „mața”, făina de pască și vinul din care se făcea

„chidușul” pentru binecuvântare la masa festivă346

.

Femeile se ocupau de curățenia casei pentru a se asigura de lipsa

„hamețului, ,,alimentele și băuturile interzise de paști”. Vasele de gătit erau

spoite de țigani pentru a deveni cușer. Ritualurile de „Seder” erau fastuoase și

realizate cu multă atenție347

.

Tradițiile trebuiau și erau respectate cu sfințenie însă, se întâmpla

uneori, din diferite motive, ca ele să fie pentru un moment „uitate”, iar

consecințele să fie… fatale. Un astfel de episod este relatat în ziarul “Prutul”

din 20 octombrie 1887: „Mai alaltăieri seară s-a găsit un evreu mort pe stradă,

pe cât se scrie moartea e provenită din beție. Poate acesta este primul caz când

unul din neamul lui Iasrael și-a ars gâtul cu rachiu”348

.

Printre personalitățile care au dat şi dau stralucire culturii şi artei

bârladene îi amintim printre alţii pe: Siegfried Volfingher, desenator, peisagist,

portretist, pictor, scenograf de recunoscută valoare care a contribuit la realizarea

unor spectacole de referinţă. Îşi aminteşte domnul Gorun - colaborator apreciat

al revistei noastre: în oraşul Bârlad existau, trei Schwartz: Ilie lucra la un

depozit de cherestea şi avea o singura pasiune, lectura. Era o enciclopedie în

probleme de istorie. Se spune ca la o conferinţa publică l-a corectat chiar pe

marele Nicolae Iorga. Marcu era contabil, librar, publicist şi mai ales era

cunoscut pentru faimoasa bibliotecă ,,Mina şi Marcu Schwartz”. Ziarul

“Păreri” era cunoscut ca fiind printre cele mai bune din Moldova. La libraria lui

se ţineau şedinţe literare şi se recitau versuri.

În 1889, pe 2 martie, a luat ființă la Bârlad, Societatea rezerviștilor

“Ostașul”, de ajutorare a rezerviștilor concentrați. Câțiva ani mai târziu, 1896,

este fondată Societatea culturală de emigrare ,,B'nai Zion”. Organizații Sioniste:

Uniunea Sioniștilor Revizioniști - Betar, Hanoar Hationi - clal-sioniști-,

Hasomer Hatair Gordonia. Aceste organizații au fost conduse de către Sapsa

Gutermaher, Grisa Gutermaher; Michel Gutermaher; Ozias Blanc; Zigu Avram;

Juju Epstein (Iehuda Epstein); Ionas Leibovici; Benedict Goldsfarb etc.

Presa a constituit un factor de informare și de unitate pentru

comunitate. În 1899 apare „Aurora Sionistă”, săptămânal din care au aparut

doar 16 numere aflat sub conducerea lui Sigismund Gross. Ziarul bârlădean

tinde ,,să ridice prestigiul poporului evreu față de el insuși și față de poporul în

mijlocul căruia trăiește”349

(Procesul Dreyfus a ocupat un loc special în această

gazetă. Aici debutează A. Axelrad cu poezia ,,În șanț” (1917), apel pentru

,,împământenire”. În paginile revistei s-a promovat ideea reîntoarcerii în Eretz

Israel, chiar prin ,,emigrarea pe jos”. Colaboratori: Efraim Cohen, A. Axelrad,

346Sergiu Brandea, op. cit., p. 116. 347Ibidem, p. 117. 348“Prutul”, 20 octombrie 1887. 349 S. Podoleanu, Istoria presei evreiești din România, București, 1938, p. 167.

220

M. Kisineff (s-a bucurat de prietenia lui Sadoveanu), M. Botoşăneanu, Iehuda

Maerson-Severin (expulzat, stabilit la Geneva).

În perioda 1913 - 1915, 1919 apare revista ,,Bar Kochba” (,,Fiul

Stelei”), ,,Revista național - evreiască”, cu apariție lunară, în 16 pagini, condusă

de Achile M. Finkelstein. În cuvântul de deschidere se afirma că orientarea

revistei este ,,în sensul ideilor sionismului modern”.

La 16 Iulie 1900 este editată revista feministă, ,,Bas Ami” al cărei

redactor a fost Dr. Herscu Fridman. Din nefericire a fost publicat doar un singur

număr cu sprijinul emigrantelor. Pe 18 mai 1900 apare ,,Jidovul rătăcitor”, care

avea patru pagini, alcătuite de ,,emigranții evrei pedeștri’’. Tot în acest an sunt

publicate operele: ,,Drumeții” la Tipografia Gross, ,,Emigranții”, ,,Lacrimi de

despărțire”. Presa sau alte lucrări și informări ale comunității erau tipărite în

tipografii aflate în proprietatea evreilor precum ,,Progresul” (1894-1900),

aparținând lui Sigmund Gross, ,,Moderna Gutenberg” (1896-1903), a lui Sam

Segall şi German Stein, ,,Tiparul Tutovei” - Iosif Grunberg (tatăl fraților Gorun;

librar, publicist, cunoscut pentru faimoasa sa bibliotecă ,,Mina şi Marcu

Schwartz”).

Impresionantă, dramatică, scăderea demografică a acestei obști: de la

3737 în 1930 (14,2% din întreaga populaţie) şi 3244 în 1942 (13%), statistica

înregistrează doar 100 de familii în 1969. Iar azi sunt doar 34 de suflete. Au şi

alte localităţi din România meritele timpurii în Alia, fie direct, fie şi pe drum

ocolit, prin alte ţări şi locuri de popas. Dacă Bârladul se înscrie şi el în acest

curent, are totuşi o particularitate - cronologic vorbind - fiind primul oraș de

unde au pornit emigranţii pe jos. Animați de visători, ca Axelrad sau Dr. H.

Fridman-Sigfrid, de litera celor nu mai puţin şase gazete bârlădene ale

emigrantilor, ei şi alţi evrei din Romania au intrat în rândul pedestraşilor, idee

născută într-o ceainărie din Bârlad a lui Herman Sercus, care-şi însufleţea de pe

o scenă coreligionarii.

Orașul Bârlad a dat în decursul timpului, mari personalități care au avut

rezultate marcante în toate domenile: medici, farmaciști, filologi, ziariști,

scriitori, matematicieni, fizicieni, aparținând comunității evreiești. În perioada

interbelică în Bârlad erau recenzați 4500 de evrei și 12 sinagogi mai mari sau

mai mici, majoritatea situate pe strada Templelor din spatele C.E.C.-ului de

astăzi. Acum în Bârlad mai sunt doar 34 de evrei care merg cu prilejul

rugăciunilor în singurul templu rămas lângă motelul Occident350

.

După Marea Unire oraşul Bârlad (străveche aşezare medievală situată în

spaţiul Moldovei meridionale) şi judeţul Tutova şi-au adus o contribuţie

deosebită la dezvoltarea materială şi spirituală a acestei zone. Ascensiunea

economică şi socială a burgheziei bârlădene a determinat o complexă activitate

urbanistico-edilitară de modernizare. Oraşul îşi extinde perimetrul,

modificându-şi treptat înfăţişarea prin construirea de edificii noi, sistematizarea

350Bârladul- pământ de conviețuire pentru diferite culte, Editura Opera Magna, f. a., p. 56.

221

unor străzi, aprovizionarea cu apă, iluminat public. Statisticile consemnează

creşteri şi descreşteri ale populaţiei oraşului Bârlad datorită condiţiilor

economice şi sociale. Astfel, în 1916 existau 25338 locuitori, pentru ca după o

curbă ascendentă până în 1930 (32321) populaţia să scadă lent, atingând cota

cea mai scăzută după război (24035 locuitori). Românii erau elementul etnic

predominant cu 94,5% în mediul rural şi 82,5% în mediul urban. Cea mai

importantă minoritate era cea evreiască cu 11,7% din populaţia Bârladului şi

2,1% din cea a judeţului.

222

CONCLUZII

Întrerupând aici demersul nostru, nu pentru că ar fi încheiat, și apoi cine

se poate lăuda că și-a încheiat o lucrare și nu se mai găsește nimic de adăugat,

ne oprim special asupra unor realități cu altă înfățișare, punând astfel o

delimitare provizorie, fragilă desigur și subiectivă, între istoria pozitivistă și

științele sociale. În această manieră de abordare am reușit să surprindem

radiografie a imaginii orașului, în diferite cadențe temporale și segmente, din

perspectiva studiului mentalităților și a imaginarului colectiv.

Diversitatea tematicii, pe care am încercat să o abordăm în această

lucrare a impus nevoia coagulării unor modalități de lucru convergente, puse

sub semnul pluridisciplinarităţii şi al spiritualizării frontierelor dintre ştiinţe.

Problematica antropologiei istorice este, poate fi, una din modalităţile prin care

istoriografia românească se poate insera în marile curente ale istoriografiei

europene şi mondiale, adaptându-se, în acelaşi timp, la o paradigmă actuală de

cunoaştere. Tocmai de aceea, încercarea noatră nu se doreşte altceva decât o

pledoarie pentru o nouă istorie, pentru un aggiornamento al problematicilor şi

metodelor de cercetare, pentru o lărgire a câmpurilor şi metodelor de

investigaţie, pentru o istorie care să răspundă mai bine la exigenţele

epistemologice ale timpului nostru.

Investigațiile întreprinse, privind dezvoltarea urbană, evoluțiile edilitare,

cotidianul și mentalitățile în Bârladul aflat la confluența unor multiple tranziții

și intersectări: de la medieval la modenitate, de la Orient la Occident și de la

rural la urban, ne-au putut permite formularea unor considerații privind

procesualitatea acestora pe parcursul perioadei supusă analizei.

Orașul, așa cum reiese din statistici, se afla în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea în plin proces de dezvoltare, fiind din punct de vedere

economic și social printre primele orașe din Moldova. Târgul intersectat de râul

cu același nume, a constituit de-a lungul vremii un important vad comercial. La

baza dezvoltării sale au stat negustorii și meșteșugarii, fapt care a dat orașului

un caracter cu precădere comercial - meșteșugăresc.

Evoluția orașului este evidentă nu doar din punct de vedere economic,

demografic, ci în toate domeniile vieții publice, începând cu administrația,

justiția, activitatea polițienească și continuând cu serviciile publice precum

salubritatea, serviciul sanitar și veterinar etc.. Transformările în ceea ce privește

arhitectura, în aspectul său urbanistic ofereau o nouă imagine orașului care

începea să corespundă tot mai pronunțat accepțiunii și imaginii generale despre

o astfel de așezare. Însăși concepția despre urbanistică a devenit mai modernă,

223

lucru vizibil în forma rectangulară a rețelei stradale, în lărgimea „bulevardelor”

și, nu în ultimul rând, în înfățișarea arhitectonică a clădirilor.

Marile „sistematizări” pe care le-a suferit Bârladul în a doua jumătate a

secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale țesutului urban și la

dispariția unor clădiri care constituiau personalitatea distinctă a orașului.

Multe din moravurile de odinioară au dispărut, altele au supraviețuit cu

succes. Reconstituirea cât mai apropiată de realitate a imaginii orașului din

diferite epoci istorice este un demers interesant, pasionant chiar, dar care se

realizează cu oarecare dificultate ca urmare a surselor insuficiente sau destul

de greu de găsit.

Este evident că aprofundarea elementelor de viaţă cotidiană pentru

perioada de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, nu poate decât să

surprindă prin paradoxurile sale, prin diferenţele faţă de civilizaţia actuală. Dar

ce epocă nu este astfel? Cert este că oraşul intră în modernitate cu o oarecare

rapiditate, dar rămâne în egală măsură tributar mentalităţilor şi moravurilor din

epocă.

Scandalurile provocate de orgolii masculine, de „concursurile” politice,

de aventurile şi poveştile sentimentale, de exagerările pudicităţii vestimentare,

nu pot decât să stârnească amuzamentul atât al cercetătorului acestei perioade,

cât și al celui care parcurge lucrarea, cu atât mai mult cu cât amestecul

interetnic, de limbi, de religii, prejudecăți şi obiceiuri determină o multiplicare a

acestor componente pentru fiecare segment de populaţie în parte.

Mozaicul etnic a reprezentat o trăsătură caracteristică Bârladului, acesta

fiind constituit, în secolul al XIX-lea, din proporții diferite de români, evrei,

țigani, greci, italieni, turci, armeni, slavi şi alte etnii. Acest fapt a marcat atât

mentalul colectiv, cât şi imaginea despre oraş, impresia de cosmopolitism fiind

pregnantă. Dublarea acestei structuri etnice de una socio-economică la fel de

diversă, a completat tabloul unei societăţi originale. Structurile cotidianului, ca

să ne exprimăm cu o sintagmă deja consacrată, au fost profund marcate de o

atare diversitate. Diferenţele etnice şi confesionale au generat obiceiuri de

nuntă, de mariaj, de statut social, de înmormântare diferite, spre satisfacţia

cercetătorului pe tărâm etnografic. Viaţa religioasă, alimentaţia, vestimentaţia,

raporturile interfamiliale exprimă şi ele această diversitate.

Familia și toate evenimentele care marchează și delimitează existența

umană, precum: nașterea, căsătoria și moartea sunt elemente incluse în ceea ce

noi numim spațiul privat.

Locuința constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de

viață a locuitorilor, a gustului lor, a posibilităților materiale, a unei tradiții

etnice și culturale. Aici se desfașoară cele mai multe dintre activități, se

transmite experiența de viață, se însușesc moduri de viață. După cum am

încercat să demonstrăm orăşeanul sau mai bine zis târgoveţul s-a aflat situat

permanent într-un sistem complex de relaţii cu urbea, având ca centru social

familia sa. Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul dintre cele mai

224

relevante roluri în evoluţia urbanistică a oraşelor şi în determinarea caracterului

acestora, având în vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la

definirea cadrului construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene,

trecute, prezente şi viitoare.

În ceea ce privește alimentația aceasta era variată, dar sărăcăcioasă; se

mânca aproape orice, dar puțin, după criteriul ,,burta plină”, în funcție de sezon

(cel mai greu era spre începutul primăverii), în condiții modeste de asigurare a

alimentelor de primă necesitate. Regulile cultului ortodox fiind stricte, cu

posturi periodice, cutume refractare la nou, i-au păstrat pe români în cadrele

grijii față de ziua de mâine și i-au mulțumit cu puțin. Marile sărbători

religioase, nunțile, botezurile, pomana de la unele înmormântări erau adevărate

ospețe.

Ponderea cea mai mare în prevenirea îmbolnăvirilor și tratarea bolnavilor

o avea „mama-natură”, ,,vrerea Domnului” și ,,practicile băbești”, nu lipsite de

aspecte mistice și magice. Așa se explică faptul că mortalitatea, îndeosebi cea

infantilă, era extrem de mare, iar durata medie a vieții era scăzută.

Despre un serviciu sanitar și veterinar eficient și adoptarea unor măsuri

igienico-sanitare profilactice, măcar având nu caracter adminstrativ, nu se poate

vorbi decât în a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Din acest motiv diverse

molime: ciuma, ftizia, holera, sifilisul, pelagra etc. erau frecvente și lăsau în

urmă numeroase victime.

Nu trebuie uitată lumea săracilor, marginalii şi lumea interlopă, cu toate

problemele lor, generatoare de tensiuni, marginalizare şi delincvenţă. O imagine

veridică a vieţii cotidiene nu ar fi completă fără a înţelege temerile colective,

zbaterile, contradicţiile, divorțurile, scandalurile, accidentele sau aspecte mai

întunecate ale comportamentului uman, precum sinuciderea, violenţa,

criminalitatea. Deşi aceste aspecte nu lipsesc, trebuie remarcat că ele nu au

marcat negativ evoluţia oraşului, delincvenţa şi contradicţiile fiind minime în

raport cu alte societăţi sau oraşe.

Cu toate că mica urbe nu se putea compara, sub diferite aspecte, ca:

dimensiuni, populație, activitate economică, viață social - culturală cu alte orașe

mari, precum: București, Iași, Piatra-Neamț, Constanța etc., el surprinde printr-

o viață plină de efervescență. Astfel, nu-i lipsesc loisirul/distracţiile, lucru de

care a profitat din plin, stimulând constituirea de localuri de agrement precum:

Grădina publică, grădinile de vară, berăriile, restaurantele, cafenelele, sălile de

spectacole, teatrul, cinematograful ca să amintim numai de câteva dintre

stabilimentele ce au marcat evoluţia şi percepţia despre aceste locuri. Viaţa în

oraş însă este ritmată de curgerea anotimpurilor. Vara explodează dorinţa de

viaţă, prin diferite modalități de a petrece timpul liber: balurile, banchetele,

concertele, festivităţile de tot felul, serbările câmpeneşti, balurile și seratele

dansate. Iarna, oraşul intră în aparentă hibernare, iar activităţile cotidiene se

reduc, dar implicând alte modalități de petrecere a timpului liber. Puţinele

225

sărbători oficiale, naţionale sau religioase, marchează numai pentru moment

societatea locală, retrasă din calea condițiilor neprielnice de afară.

Bârladul vechi sau de odinioară, cu tot farmecul său de târg de

provincie, nu mai trăiește decât în memoria celor care au trăit în acea vreme,

amintiri care se pierd odată cu dispariția fizică a proprietarilor lor. Sunt și vor fi

în continuare aspecte de cercetat, cu atât mai mult cu cât demersul nostru nu a

acoperit decât parțial domeniile ce pot fi investigate. Nu avem pretenția ca

lucrarea de față să fie una de istorie care să respecte neapărat regulile, rigorile

domeniului ci mai mult o scriere de evocare, bazată în parte pe memorialistică

și istorie orală. Este istoria pe care orice nepot o așteaptă de la bunicul său,

povestea vremurilor de odinioară spusă cu nostalgie și care în același timp face

legătura cu prezentul și viitorul.

Este inutil să scriem cărți despre Bârladul la întâlnirea cu mileniul al

treilea. Este posibil ca generațiile viitoare să nu fie de acord cu noi și să

considere activitatea de astăzi o calamitate pentru viitorul orașului. Rămâne de

văzut cum va evolua și cum vor descrie vremurile de azi cei de mâine.

Noi, cei care am făcut demersul de mai sus, nu am făcut decât să scriem

faptele așa cum au fost, cu subiectivismul de rigoare, fără a avea pretenția de a

fi pe placul tuturor.

Piesa-i gata.

Trag oblonul.

Dacă v-a plăcut refrenul?

Mai citiți și altă dată?

226

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Colecţii şi publicaţii de documente

I. Izvoare

1. Documente inedite

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Vaslui, Fondul Primăria Municipiului

Bârlad.

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Iași.

Fondul Muzeului „Vasile Pârvan”, Bârlad.

Fondul Casei Naționale „Stroe S. Belloescu”.

Silion, Gheorghe, Amintiri, în mss. .

2. Documente edite

Analele Spitalului „Bârlad și Elena Beldiman”, Tipografia George Cațafany,

1898.

Antonovici I., Documente bârlădene, vol. I, Tipografia Neculai P. Peiu,

Bârlad, 1911.

Idem, op. cit., vol. II, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1912.

Idem, op. cit., vol. III, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu,

Bârlad, 1915.

Idem, op. cit., vol. IV, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu,

Bârlad, 1924.

Idem, op. cit., vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926.

Bilanțul anual al Societății Filantropice Israelito-Comerciale „Aurora” din

Bârlad, Tipografia „Basarabia” George Cațafany, 1879.

Calendarul Tutovei pe 1919, Bârlad, 1919.

Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat consiliului

general în şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare,

Bârlad, Tipografia Comercială C. S. Leţcae, 1907.

Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din

Garnizoana Bârlad, Tipografia N. Peiu, Bârlad, 1929.

Dare de seamă a Epitropiei spitalului Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia și

legătoria de cărți Const. D. Lupașcu, Bârlad, 1911.

Evreii din România în texte istoriografice, Editura Hasefer, București, 2002.

Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George

Cațafany, 1890.

227

Expunerea situațiunei județului Tutova pe anul 1907, Tipografia „Comercială”

C. S. Lețcae, Bârlad, 1907.

Modul cum s-au administrat interesele Comunei Urbei Bârlad de către fostul

primar A. V. Ionescu, Tipografia George Cațafany, Bârlad, 1884.

Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878

, Imprimeria Basarabia, 1878.

Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915.

Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol

„Ferdinand”, de pe moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice

Carol Göbl, 1906.

Regulament pentru organizarea serviciului comunei urbei Bârlad, Tipografia

George Cațafany, Bârlad, 1899.

Regulamentul și caetul de sarcini, Tipografia Nicolae Peiu, Bârlad, 1927.

Sama Generală a Epitropiei Spitalului Bârladu şi Elena Beldimanu, Tipografia

Asociaţiunii “Unirea”, Bârlad, 1886.

Sturdza D. A. şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României,

Bucureşti, vol. III, 1889.

2. Memorii, însemnări şi scrieri contemporane

Iorga Nicolae, Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I,

Bucureşti, 2000.

Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, Vol. III, Editura

Erc Press, 2011.

Rosetti, Radu, Amintiri, vol. I, Ce-am auzit de la alţii, Iaşi, 1921.

Sturdza, D., A. şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României,

Bucureşti, vol. III, 1889.

Suţu, Nicolae, Memoriile Principelui Nicolae Suţu, Editura Fundaţiei Culturale

Române, Bucureşti, 1997.

3. Periodice

“Academia Bârlădeană”, 2000 (nr. 7), 2003 (nr. 12, 13), 2004 (nr. 16).

“Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. 7-8, 1995-1996.

“Bârladul”, Bârlad, 1887 (nr. 2, 11, 16, 18, 19), 1888 (nr. 3, 24, 25, 32, 33, 37),

1898 (nr. 2, 5, 7, 8, 9, 21), 1899 (nr. 20, 23), 1902 (nr. 2, 3), 1903 (nr. 1, 3, 5,

13), 1905 (nr. 12), 1908 (nr. 2, 3, 13), 1909 (nr. 5, 13), 1911 (nr. 5, 8, 9), 1912

(nr. 20).

“Bârladul”, Bârlad, (serie nouă), 2000 (nr.7), 2006 (nr. 109, 116).

“Brazdă Nouă”, nr. 4, 1928.

“Buletinul oficial al prefecturii județului Tutova”, An II, 1942.

“Cercetări istorice”, (serie nouă), Bârlad, 2000 (nr. 3, 4).

“Dilema Veche”, București, 2010 (nr. 322, 342), 2011(nr. 370, 378).

“Gazeta femenină”, 1908 (nr. 1).2

228

“Jurnalul”, București, 6 decembrie 2009.

“Magazin istoric”, august 2005.

“Pagini medicale bârlădene”, 1998 (nr. 8).

“Paloda”, Bârlad, 1892 (nr. 6), 1894 (nr. 2, 3, 7), 1895 (nr. 41).

“Păstorul Tutovei”, 1944, (nr. 1, 2, 3, 4).

“Progresul”, 1883 (nr.3), 1885, (nr. 7, 9).

“Prutul”, 1912.

“Răzeşul”, Bârlad, 1926 (nr. 2).

“Studii și articole de istorie”, tom LXXVI, 2010.

“Semănătorul”, 1871 (nr. 7).

“Veacul Nostru”, 15 iulie 1934.

“Vocea Tutovei”, Bârlad, 1897 (nr. 6).

“Păreri tutovene”, 2002 (nr. 606, 607).

4. Instrumente de lucru (literatură auxiliară)

Gugiuman I., Cârcotă V., Băican V., Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui,

Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1988.

Harta judeţului Tutova, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, nr. inv. E 10395,

1895.

Lahovary, Al., Dicţionarul statistic al României, Bucureşti, 1912.

Negrutzi, T. George, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906, Fondul Muzeului

“Vasile Pârvan”, Bârlad.

Partea arsă a târgului Bârlad, (hartă), Editura Socec, Bucureşti, 1851, Fondul

Muzeului “Vasile Pârvan”.

5. Lucrări generale

Achim, Mihu, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Apăvăloae, Mihail, Piatra-Neamţ – Studiu monografic, Editura Cetatea

Doamnei, Piatra-Neamţ, 2005.

Aries, Philippe şi Duby, Georges, Istoria vieţii private, vol. VIII, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1997.

Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,

vol. III, Editura Humanitas, București, 1991.

Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată (1878-1884), Editura Eminescu,

Bucureşti, vol. I-II, 1993.

Bălan, Mircea, Beția la români, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004, p. 249.

Barbu N., Ungureanu Al. (coord.), Geografia municipiului Iaşi, Iaşi, 1987.

Bărbulescu Constantin, Popovici Vlad, Modernizarea lumii rurale din România

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,

București, 2005.

Benevolo, L., Oraşul în istoria Europei, Iaşi, Polirom, 2003.

229

Berindei, Dan, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857-1859), în

“Studii şi cercetări ştiinţifice”, seria Istorie, Iaşi, nr.1-2, 1959.

Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura

Militară, Bucureşti, 1992.

Bîlciurescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia,

Bucureşti, 2003.

Boia, Lucian, România. Ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti,

2002.

Boorstin, Daniel J., Descoperitorii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996.

Botez, Constantin, Pricop, Adrian, Tradiții ale ospitalității românești.Prin

hanurile Iașilor, Editura Sport- Turism, București, 1989.

Braudel, Fernand, Timpul lumii, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1989.

Idem, Structurile cotidianului: posibilul și imposibilul, vol. I-II, Editura

Meridiane, București, 1984.

Bulei, Ion, Atunci când veacul se năștea..., Editura Eminescu, București, 1990.

Idem, Românii în scolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, București,

2011.

Buruiană, Ovidiu, Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic. Despre Iaşi şi

ieşeni între cele două războaie mondiale, în Iaşi-memoria unei capitale, (Gh.

Iacob coord.), Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2008.

Caragiale, Ion, Luca, O scrisoare pierdută, Editura Minerva, București, 1971.

Căzan, Ileana, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi

modernitate, văzută de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de

Politica Ştiinţei şi Scientometrie”, Număr Special, 2005.

Chaunu, Pierre, Istorie şi decadenţă, Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 1995.

Chiriac, Laurenţiu, Timpul în viziunea creştină a Occidentului medieval, în

revista “Elanul”, Anul XII, nr. 100, iunie 2010.

Ciupală, Alin (editor), Despre femei și istoria lor în România, București, 2004.

Cliveti, Gheorghe, România şi crizele internaţionale. 1853-1913, Editura

Fundaţiei ,,Axis”, Iaşi, 1997.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

Corivan, N., Turcu C., Comerţul între anii 1848 şi 1864, în Dezvoltarea

economiei Moldovei 1848-1864, Editura Academiei, Iaşi, 1963.

Coroamă, Radu, Piese din patrimoniul cultural naţional referitoare la viaţa şi

activitatea generalului vasluian Gheorghe Negrescu, în “Acta Moldaviae

Meridionalis” .

Costescu, George, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, București, 2004.

Crăiniceanu, Gheorghe, Igiena țăranului român, București, 1895.

Cucu, Vasile, Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Demidov, Anatol, O călătorie în Principatele Rpmâne, Editura Alcalay, f. a..

Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident.Ţările Române la începutul epocii

moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

230

Dobranici, M., Geografia judeţului Tutova, Bârlad, 1936.

Dominte, Paul, Viaţa cotidiană în Constanţa (1878-1918), (teză de doctorat), în

mss., București, 2010.

Duțu, Alexandru, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti,

1986.

Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, 1997.

Gonţa, I. Alexandru, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în

secolele XII-XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

Ifrim, Alexandru, Bucureştii de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a,

2011.

Ionescu, Adrian-Silvan, Modă şi societate urbană în România epocii moderne,

Editura Paideea, 2006.

Iorga, Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediţie adăugită, vol. III-V,

Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1929; ediţie nouă, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1981.

Ladurie, Emmanuel, Le Roy, Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 1324,

vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1992.

Lemny, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1990.

Majuru, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă,

Editura Compania, Bucureşti, 2003.

Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă, vagabondaj,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.

Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Sinuciderea, Editura Paralela 45, Piteşti,

2006.

Idem, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi,

Editura Compania, Bucureşti, 2006.

Idem, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Editura Institutului Cultural

Român, Bucureşti, 2007.

Idem (coord.), Prostituţia. Între cuceritori şi plătitori, Editura Paralela 45,

Piteşti, 2007.

Idem, Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011.

Idem, Șapte variațiuni pentru flautul fermecat, Editura „Oscar Print”,

București, 2011.

Mihail, Ciprian (coord.), Artă, tehnolgie şi spaţiu public, Paideea, Bucureşti,

2003. [[

Mihăilescu, Ștefan, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii

feminine, în “AnaLize” 10/2001.

Moscalu, Luminița, Cotidian şi mentalităţi în Piatra – Neamţ (1864-1914).

Studiu de antropologie istorică, Editura Timpul, Iaşi, 2009.

Mucenic, Cezara, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea,

Bucureşti, 2004.

Oprea, Ion N., Scurte medalioane, Editura Pim, Iași, 2010.

231

Panea, Nicolae, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova,

2000.

Papazoglu, Dimitrie, Istoria fondărei orașului București, Editura Curtea Veche,

București, 2005.

Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Editura

Humanitas, București, 2003.

Idem, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005.

Platon, Florin Al., Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere

în antropologia istorică, Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2000.

Potra, George, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1981.

Idem, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI- XIX), Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1992.

Rădvan, Laurențiu (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi

Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Editura Universităţii

,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.

Surtu, Ioan, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Tipo

Moldova, Iași, 2010.

Şuta Alina Ioana, Tămaş Oana Mihaela, Ciupală Alin, Bărbulescu, Constantin,

Popovici, Vlad, Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), Presa

Universitară Clujeană, Cluj, 2010.

Theodorescu, Răzvan, Civilizația românilor între medieval și modern.

Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, vol. I-II,1992.

Ungureanu Al., Oraşe din Moldova, Bucureşti, 1980.

Ţighiliu, Iolanda, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova

secolele XV – XVI, Editura Paideea, 1997.

Vintilă-Ghițulescu, Constanța, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate,

căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas,

2004.

Idem, Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească

(1750-1830), Humanitas, 2006.

Idem, Evgheniții, Humanitas, 2006.

Idem, Despre delicata moarte, în “Dilema veche”, nr. 370, 2011.

Idem, Nevoia de igienă și legislații sanitare în România modernă, în “Dilema

veche”, nr. 378, 2011.

Idem, Cu mortu prin mahala, în “Dilema veche”, nr. 342, 2010.

Idem, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010.

Zamani, Lelia, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București,

2007.

Zănescu, I., Osândiţi şi osânde în Bucureştii de odinioară, în “Magazin istoric”,

august, 2005.

232

6. Lucrări speciale

Antonovici, I., În slujba bisericii şi a şcoalei, 1880-1923, Huşi, 1926.

Antonovici, I. Nicolae, Ioniţă Titinaş, Bucureşti, 1943.

Bârladul de odinioară şi astăzi, Bârlad, Vol. I-III, 1980-1984.

Boteanu, Romulus, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., Miscellaneum, vol I,

1980.

Brandea, Sergiu, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010.

Cană, Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, în mss.,

Bârlad, 1995.

Cârcotă, Vasile, Premisele apariţiei şi evoluţiei municipiului Bârlad, în “Şcoala

bârlădeană ”, 1971.

Chelaru, Romeo, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare metodico-

științifică pentru obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași, 2008.

Chiper, Constantin, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului

Bârlad, 2001.

Ciortoloman, G. D., Tehnica fotografierii la finele secolului XIX. La Bârlad,

prima femeie fotograf din ţară, în B.O. A., Miscellaneum, vol. II, Bucureşti,

1983.

Clapa, Gheorghe, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul

Tutovei (I), în “Păreri tutovene’’, Nr. 602, 19-21 martie, 2002.

Ibidem, (II), Nr. 603, 22-25 martie 2002, p. 6.

Ibidem, în “Baadul literar”,anul I, nr. 3, noiembrie 2007, pg. 76-78.

Idem, Iorga Nicolae – note de călătorie, în “Păreri tutovene”, nr. 607/5-8

aprilie, 2002.

Idem, Evoluţia, structura şi fizionomia oraşului Bârlad, în “Bârladul”, 2-8

martie, 2006.

Idem, Caracteristicile şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, 23-29 martie,

2006.

Clit Costin, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) –

Document inedit, în “Academia Bârlădeană”, Nr. 14, trim. I, 2004.

Codrescu C. Constantin, Liceul din Urbea Bârlad. Cum este şi cum trebuie să

fie, Bârlad, Unirea, 1881.

Idem, Studiu asupra Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman, Editura SOCEC,

Bucureşti, 1886.

Idem, Microbii morbigeni, Tipografia Asociațiunei Unirea, Bârlad, 1886.

Costăchescu Neculai, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II.

Darie Emanoil, Dezvoltarea economică şi socială a fostului ţinut Tutova în

prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru

obţinerea gradului didactic I), în mss., Iaşi, 1980.

Idem, Unele aspecte ale dezvoltării economiei fostului ţinut Tutova în prima

jumătate a secolului XIX, în “Acta Moldavie Meridionalis”, nr. VII-VIII, 1995-

1996.

233

Dragomir Neculai, Strada Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XIX, în B. O.

A., vol. II.

Găbureac Sergiu, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album,

Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2008.

Georgescu, M., Urbanizarea şi sistematizarea, în Monografia municipiului

Bârlad, 1974.

Gheorghe, Gheorghe, Amintire, în B. O. A., vol I. 1980.

Gohoreanu, Gheorghe, Alexandru Vlahuţă, în B.O. A., vol. II, 1983.

Grădina publică din Bârlad. 165 de ani de existență (1843-2008), Editura

Opera Magna, Iași, 2008.

Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, în mss.

Leonte, Dumitru, Iarmarocul de la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, Nr. 6,

trim. III, 2004.

Mangu, Gheorghe, Amintiri despre Bârlad, în B. O. A., vol. I, 1980.

Moldoveanu, Mielu, Pagină vie, în B. O. A., vol. I, 1980.

Monografia municipiului Bârlad, în mss., 1968.

Monografia municipiului Bârlad, Bârlad, 1974.

Monu, Elena, Casa Greceanu - Actualul sediu al Protopiatului Bârlad, în

“Păstorul Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, 2009.

Idem, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011.

Nicola, Traian, Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu”, Iași, 1971.

Idem, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996.

Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad,

vol. I-VI, 1999-2004.

Oprea, Ion, N., Bârladul în presa vremurilor. De la revista “Păreri” la

“Steagul roșu” -1932-1942, Editura Pim, Iași, 2007.

Idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene

(1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008.

Idem, Lumânărică. Sfântul de la Tutova și pacea în care a trăit, Editura Pim,

Iași, 2009.

Idem, Campanie electorală. Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în

“Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009.

Idem, Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010..

Idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere, vol. I-II, Editura Pim, Iaşi, 2011.

Oprișanu, George, Casa Obștiei din Bârlad, Tipografia Nouă Toriceli

Slobozeanu, Bârlad, 1928.

Popa, V. I., Take, Ianke și Cadîr, Editura de stat pentru literatură și artă,

București, 1958.

Proca, Marcel, Bârladul de odinioară şi astăzi, Soft educaţional (omologat ca

mijloc didactic auxiliar de M.E.C.T.), Bârlad, 2002.

Idem, Grădini şi spaţii publice în Bârladul de odinioară (I), în săptămânalul

“Bârladul”, nr. 79/ 14-20 iulie, 2005.

Ibidem, (II), nr. 80/ 21-27 iulie, 2005.

234

Idem, Străzile din Bârladul de altădată- strada Strâmbă, în “Cercetări istorice.

Revista profesorilor de istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul I, nr. 4

Idem, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea

şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009.

Idem (coord.), File de monografie. Şcoala Nr. 1 Iorgu Radu, Bârlad, Editura

Sfera, 2009.

Idem, Evoluția urbanistică a zonei centrale a orașului Bârlad. Piața civică, în

“Studii şi Articole de Istorie”, Tom LXXVI, 2010.

Idem, Mână Birjar... La Bulivard, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de

istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul IV, nr. 1 (7), iulie 2010, pg. 41-43.

Idem, Balul-sau visul de o noapte, în “Elanul”, nr. 106, decembrie 2010, pg.14-

16.

Idem, Dezvoltarea urbanistică a orașului Bârlad la mijlocul secolului al XIX-

lea, în Alexandru Ioan Cuza și demnitatea națională (coord. Oltea Rășcanu-

Gramaticu), Editura Sfera, Bârlad, 2011.

Idem, Bârladul: Oameni, case şi locuri. Zone încărcate de istorie, în “Studii şi

Articole de Istorie”, tom LXXVIII, 2011, pg. 327-333.

Idem, Hanurile din Bârlad, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de istorie

din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul V, nr. 5 (11), 2011, pg. 42-46.

Răşcanu-Gramaticu Oltea, Istoria Bârladului, vol. I-II, Editura Sfera, 2002.

Selbinschi, Ionel, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în B.O. A.

Miscellaneum, vol. III, Bucureşti, 1984.

Stoica, Dumitru, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului al XIX-

lea și începutul secolului al XX-lea, în B. O. A., vol. I, 1980.

Stroe S. Belloescu: ctitor de cultură și filantrop, Editura Dacri, Bârlad, 2009.

Vasiliu, Gheorghe, Bârladul de altădată, Editura Sherpa, Târgu-Mureş, 2000.

Voiculeț Lemeny, Pompiliu, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I., 1980.

Vrabie, Gheorghe, Bârladul cultural, Bârlad, 1937.

Zeletin, C. D., Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a,

Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008.

235

ABREVIERI

- DJNAI = Direcția Județeană Națională a Arhivelelor Iaşi.

- DJNAV = Direcția Județeană Națională a Arhivelelor Vaslui.

- BOA = Bârladul de odinioară şi astăzi.

- SAI = Studii şi articole de istorie.

239

Anexa nr. 1

Partea arsă a târgului Bârlad,1851

240

Anexa nr. 2

Planul oraşului Bârlad. 1900-1906

241

Anexa nr. 3

Planul oraşului Bârlad. 1900-1906

Detalii - Grădina Publică

242

Anexa nr. 4

Planul oraşului Bârlad - 1936

243

Anexa nr. 5

Farmacia Perlmutter

(arhiva personală)

244

Anexa nr. 6

Instantanee fotografice de pe Strada Strâmbă în anii ’40 şi zona pieţii.

În prima imagine apare G. Pruteanu din satul Popeni, viitor deputat în Adunarea

Naţională

(arhiva personală)

245

Anexa nr. 7

Instantanee fotografice din piața Sf. Ilie

(arhiva personală)

246

Anexa nr. 8

Bulevardul ,,Principele Ferdinand”

Parcul Domneasca

(arhiva personală)

247

Anexa nr. 9

Bârlad vedere generală

(Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)

248

Anexa nr. 10

Invitație la bal

(arhiva personală)

249

Anexa nr. 11

Invitație la nuntă

(arhiva personală)

250

Anexa nr.12

Familia Silion

(arhiva familiei)

251

Anexa nr.13

Familia lui V. I. Popa

(Fond Muzeul ,,Vasile Pârvan”- Bârlad)

252

Anexa nr. 14

Palatul Administrativ


Orfelinatul agricol „Ferdinand”

253

Anexa nr. 15

Articol din revista “Albina” în care se anunța înființarea

Orfelinatului agricol „Ferdinand”

254

Anexa nr. 16

Ziarul ,,Bârladul”, 18 august 1894

255

Anexa nr. 17

Ziarul ,,Bârladul”, octombrie 1902

256

Anexa nr. 18

Ziarul ,,Paloda”, 18 august 1894

257

Anexa nr. 19

Planul unui imobil naționalizat

DJNAV, Fond Primăria orașului Bârlad

258

Anexa nr. 20

Planul unui imobil naționalizat

DJNAV, Fond Primăria orașului Bârlad

259

Anexa nr. 21

Fotografii de epocă


260

Anexa nr. 22


(Arhiva personală)

261

Anexa nr. 23


(Arhiva personală)

Viata Cotidiana in Barladul Secolului Al XIX-Lea Si Prima Jumatate a Secolului Al XX-Lea

Documents

Transcript of Viata Cotidiana in Barladul Secolului Al XIX-Lea Si Prima Jumatate a Secolului Al XX-Lea