Porubin Nicolae. Teza de Masterat. BISERICA ŢĂRII MOLDOVEI LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA...

MINISTERUL EDUCAŢIEI DIN REPUBLICA MOLDOVA

UIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

CATEDRA ISTORIA ROMÂNILOR

TEZĂ DE MASTERAT

BISERICA ŢĂRII MOLDOVEI LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL

XVII-LEA – PRIMA JUMATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Elaborat de: Conducător ştiinţific :Porubin Nicolae, Ion Eremia,masterand, anul II dr.hab.prof.univ

CHIŞINĂU 2010

1

Cuprins

Summary……………………………………………………………………………………………..….2Introducere…………………………………………………………………………................................4

Compartimentul I. Biserica în viaţa politică a Ţării Moldovei la sfîrşitul secolului al XVII-lea

– prima jumate a secolului al XVIII-lea………………………………………………………………8

I.1. Situaţia Bisericii moldoveneşti la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a

secolului al XVIII-lea.............................................................................................................................10

I.2. Biserica în viaţa politică internă........................................................................................................22

I.3. Rolul Bisericii în politica externă al Ţării Moldovei.........................................................................40

Compartimentul II. Rolul cultural al Bisericii Ţării Moldovei la sfîrşitul secolului al

XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea...............................................................46

II.1. Tipografiile şi tipăririle de cărţi în limba română în Moldova, la finele

secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea................................................................46

II.2. Şcolile eclesiastice. Aportul clericilor la educaţia tinerilor…………………………………….....59

II.3. Biserica şi ideile românismului…………………………………………………………………....74

Compartimentul III. Legăturile Bisericii moldoveneşti cu alte biserici ortodoxe……… .......... ...79

III.1. Legăturile Bisericii moldoveneşti cu Patriarhia Ecumenică şi Patriarhiile Orientale....................81

III.2. Legăturile Bisericii moldoveneşti cu Biserica Rusă......................................................................90

III.3.Legăturile Bisericii moldoveneşti cu aşezămintele monastice din Orientul Ortodox.....................94

Concluziii ..............................................................................................................................................98

Bibliografie............................................................................................................................................102

2

Summary

That work is a comprehensive analysis of the situation of Moldovan Church during the late 17th

century - first half of the 18th century, the problems it crashed after the events of 1683, and not

least those since 1711, when Moldova has held inauguration of the Turkish Phanariot the result

that there were substantial changes in legislation, culture, economy, affecting mainly and

Moldovan Church.

In the Introduction were presented timeliness research theme, purpose and objectives of the work

were set chronological limits of the master himself, was examined documentary sources and

historiography of the problem.

In section I, the Church in political life of Moldova at end of the eighteenth century - first half

of the eighteenth century, we sought to emphasize the main aspects of the evolution of the

Church in state politics, pointing primarily social and economic situation in which is the church of

the country of Moldova, intellectual and moral status of the representatives of religion, the

privileges they maintain domestic policy. I presented and the nature of relations between

representatives of the clergy and representatives of royal power and mixing aspects of the clergy

in the foreign policy of the state. We see some trends in Moldovan rulers of implementing this

certain reforms in rural education in rural clerial the priestly order and the preservation of certain

legal rights, economic and social.

In the second section, The cultural role of the Church of Moldavia in the late eighteenth

century - first half of the eighteenth century, we presented the contribution of clerics in the

cultural life of the Moldavian Principality, insistence to spread through books in Romanian

patterns and problems which crashed when that institution building Phanariot regime, the role that

religion had representatives in promoting literacy in rural folk by building schools and helping

vulnerable social strata to access to education. Observed between prefanariotă, True contributions

from clergy to promote "ideas Romanism" that as writers, sought to demonstrate a cultural unity

between the three Romanian countries.

In the third section, Links to other Church Moldovan Orthodox churches were analyzed

caraterul relations with other Orthodox churches Biserii moldoveneşi, caraterizate largely by the

presence of several clergymen patriarchs and the East and the Russian territory of Moldova by the

end of material aid so 17th century as well as in the first half of the 18th century. As a result of

those contacts, there was a massive worship Monasteries of Patriarchate Oriental revenue which

they say were taken.

Finally, basic Conclusions have been made of the investigation, according to which we can

deduce that the Moldovan princes, both those of the late eighteenth century, as well as the period

3

Phanariote remained the defenders of the Orthodox Church as one usually old Byzantine emperor,

who will retain old privileges of the Church, but adapted to their own interests

Although during the late eighteenth century - first half of the eighteenth century, the country of

Moldova, has seen real political mutations that and the religious life, following the Russian

advance as due to external conjuncture strong power in South-East European space and the

Decline of the Ottoman Empire, the Church continued to hold its position in the state as an

institution both as political and cultural.

The cultural reforms Phanariot rule, which is largely aimed at subjecting the Church of Moldova,

Greek patriarchal hierarchy and implement it to the popular culture, has been raising the cultural

level of the clergy.

4

Introducere.

Actualitatea temei. Actualmente, odată cu creşterea continuă în societatea românească

contemporană, a rolului Bisericii, mult diminuat începînd cu a doua jumătate a secolului al XX-

lea reeşind din condiţiile politice prezente în spaţiul răsăritean, în atenţia istoricilor, vor reveni din

nou subiectele ce ţin de problematica poziţiei instituţiei ecleziastice în stat, prin valorificarea de

noi surse documetare, prin colaborări de ordin ştiinţific între oamenii de ştiinţă din spaţiul Sud-Est

european, care au încercat în mare parte să stabilească poziţia politico-culturală pe care a deţinut-o

aceasta, începînd cu epoca medievală.

Perioada de care ne interesăm, reprezintă un aspect aparte al evoluţiei în timp a Bisericii din Ţara

Moldovei, datorat în linii mari transformărilor politice pe care le-a cunoscut societatea medievală

românească la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea, prin

instaurarea aşa-numitului regim fanariot.

În acest răstimp, viaţa bisericească va cunoaşte adevărate schimbări de ordin cultural,

caracterizate prin reapariţia tiparelor şi a cărţilor în limba română, acţiuni în mare parte sprijinite

de domnii ţării mai ales la răscrucea secoleleor XVII şi XVIII. Se vor întreprinde deasemenea şi

unele măsuri cu privire la ridicarea nivelului ştiutorilor de carte în Biserica şi în mediul popular

prin implimentarea anumitor hotărîri legislative din partea instituţiei domneşti, ce ţin în primul

rînd de ridicarea nivelului cultural al reprezentanţilor cultului, se vor menţine şi în continuare

legăturile cu alte biserici-surori.

În lucrarea de faţă, urmează să se analizeze raporturile dintre puterea domnească şi cea

eclesiastică de lungul perioadei de la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al

XVIII-lea, în condiţiile cînd Imperiul Otoman va intra în perioada de declin, iar ,,lumea

occidentală”, va cunoaşte puternic germenii Epocii Luminilor, perioadă de transformări şi mutaţii

în mentalitatea societăţii premoderne de ordin politic şi social, care se vor răsfrînge periodic şi

asupra relaţiilor Biserică – Stat.

Din considerentul că practic lipseşte o analiză amplă, a problemelor propuse spre cercetare, în

ansamblu, considerăm necesar a puncta anumite momente decisive, referitoare la Istoria Bisericii

Moldoveneşti, în lucrarea respectiva, pentru a realiza o reconstrucţie a vieţii bisericeşti din acea

perioadă, mult fragmentată în istoriografie, doar pe unele aspecte aparte ale acesteia.

Scopul şi obiectivele lucrarii. În lucrarea respectivă, urmează să fie cercetate aspectele esenţiale

ale evoluţiei instituţiei bisericeşti din Ţara Moldovei, în perioada de la finele secolului al XVII-lea

– prima jumate a secolului al XVIII-lea, care se vor realiza în baza următoarelor obiective :

A deduce şi a aprecia statutul Biserici ortodoxe in cadrul politicii statului moldovean in

perioada vizată.

5

A elucida rolul cultural al Bisericii din Ţara Moldovei, în răspîndirea de carte în limba

română şi în promovarea ideilor românismului.

A aprecia caracterul legăturilor Bisericii moldoveneşti, cu Biserica rusă şi Orientul

ortodox.

Limitele cronologice. Lucrarea respectivă, cuprinde perioada de la finele secolului al XVII-lea –

mijlocul secolului al XVIII-lea. Limita conologică inferioară, o constituie evenimentul din 1683,

moment cind are loc infringerea turcilor în faţa Vienei, precum şi constituirea unei noi Ligi Sfinte.

Acest lucru, a cauzat urmari nefaste principatelor române, din considerentul că Poarta va

intensifica controlul asupra domnilor acestor principate extracarpatice, mărind plata tributului şi

celelalte contribuţii care urmau acestea să le achite.

Limita cronologica superioară, o constituie reforma din 1749, privind desfiinţarea şerbiei şi a

legăturii de pămînt a ţăranilor care se puteau răscumpăra, din perioada celei de-a treia domnii a lui

Constantin Mavrocordat în Moldova.

Gradul de studiere a problemei. Problemele ce ţin de Istoria Bisericii din spatiul românesc, au

stat în atenţia cercetătorilor permanent, mai ales cînd ştiinta istorică începe să prospere, în mod

special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dea lungul timpului, cercetarea anumitor

probleme referitoare la Istoria Bisericii din perioada de la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima

jumate a secolului al XVIII-lea, a căpătat o coloratură ce a derivat din condiţiile politice existente

în arialul românesc, începînd cu epoca modernă şi terminînd cu prezentul. Totuşi cît nu ar fi de

staniu, dar preponderent în atenţia cercetătorilor au stat subiecte ce se referă la istoria politico-

socială a Bisericii din perioada respectivă.

Primele aprecieri istoriografice, le găsim în cronicele timpului care în mare parte reflectă tabloul

general al evenimentelor politice şi culturale de la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a

secolului al XVIII-lea, în care cronicarii ca Ion Neculce1, Grigore Ureche2, au facut deseori

unele aprecieri sumare asupra unor fapte, personalităţi, evenimente, care vizau uneori şi Biserica

din Ţara Moldovei.

Începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, apar o serie întreagă de studii, referitoare la istoria

ecleziastică a Moldovei începînd cu primele sale decenii de activitate, dintre care le putem

menţiona pe cele ale lui Mihail Kogalniceanu3, Constantin Erbiceanu4, care pot fi consideraţi

ca primii cercetători în sfera respectivă. Este necesar să menţionăm faptul, ca problematica în

lucrările acestora a fost diversificată, cuprinzînd aspecte ale istoriei românilor dintre cele mai

variate, printre care şi-au găsit loc, şi subiecte referitoare la istoria bisericească.

1 Neculce I., O samă de cuvinte, Letopiseţul Moldovei. Chişinău, 1972.2 Ureche Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei , Bucureşti, 1955.3 Kogălniceanu M., Cronicile României sau letopiseţele Moldo-Vlahiei, vol.III, ed.II-a, Bucureşti, 1872.4 Erbiceanu Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei şi a catedralei Mitropolitane din Iaşi, urmată de o serie de documente, de

facsimile şi de portrete privitoare la istoria naţională şi bisericească a romanilor, - Bucureşti, Tiparul Cărţilor Bisericeşti, 1888.

6

Acest lucru îi va determina pe cercetatorii ulteriori să completeze în măsura posibilitaţilor

informaţiile, care actualmente par a fi sumare pentru acea vreme, şi să contribuie cu alte studi mai

avansate asupra problematicii Istoriei Bisericii.

La începutul secolului XX, printre cercetătorii care au contribuit în mod special cu anumite studii

şi publicaţii la capitolul istoria ecleziastică a românilor, a fost Nicolae Iorga5, care practic a

desemnat începutul cercetărilor ample în sfera respectivă, printr-o sinteză care a creat nemijlocit,

în rezultatul valorificării de surse documentare impunatoare, tabloul exhaustiv al evoluţiei

politico-dogmatice a Bisericii din spaţiul românesc, de la originea acesteea şi pînă la debutul

secolului al XX-lea.

Cît privesc informaţiile referitoare la Istoria Bisericii Moldovei, din perioada vizată, ele sunt

îndreptate în mare parte la aspectul relaţiilor dintre Stat şi Biserică, cît şi la relaţiile cu Biserica

rusă.

Perioada interbelică, constituie în România, etapa cînd studiilor referitoare la istoria ecleziastică,

li s-a acordat un rol primordial ca urmare a prosperării societaţii pe plan ideologic, politic şi

cultural, liberalizarii accesului către fondurile de arhivă, deschiderea Facultaţilor de Teologie de

la Chişinău şi Cernăuţi care au creat împrejurări favorabile noilor cercetări.

În perioada respectiva, o adevărată contribuţie istoriografică asupra sistematizării unei

problematici mai largi legate de evoluţia in plan politic cit şi dogmatic al Bisericii Române în

general, le revine unor istorici ca Dimitrie Furtună6, care a încercat să prezinte noi informaţii şi

aprecieri referitoare la situaţia generală a clerului, unele informatii privitoare la drepturile de

judecata ale acestora asupra mirenilor; Ionescu D.G7, care a relatat despre unele legături între

Biserica română, cu alte biserici ortodoxe surori.

Dupa cel de-al doilea război mondial, situaţia privind cercetarea subiectelor legate de Istoria

Bisericii, vor căpăta alta coloratură, acestora revenindu-le o atenţie mai modesta ca rezultat al

transformărilor politice care au avut loc dupa acest eveniment de amploare în lumea întreaga, şi în

special în Sud-Estul Europei. Problematica istorică era orientată spre studierea evoluţiei în timp a

relaţiilor agrare, a politicii în general, abordîndu-se tangenţial şi unele aspecte legate de Biserică,

dar mai mult într-o manieră degradantă, aceasta fiind prezentată ca un mare feudal-explotator al

timpurilor, şi care a adus mare paguba dezvoltării statului feudal şi asuprire excesivă ţărănimii.

Nu ramîneau mai prejos în atenţia unor istorici, nici subiectele legate de ideologia comunistă care

promova ideile adevăratei ,,prietenii veşnice,, între statele lagărului socialist, care încercau istoric

să demonstreze o legătură seculară dintre români şi ruşi (slavi).

5 Iorga N., Istoria Bisericii Romaneşti şi a vieţii religioase a romanilor, ed. a II-a, in două volume, Revăzută şi adăugită, Bucureşti Editura Ministerului de Culte 1930, Gramar S.A. 1995.6 Furtună Dimitrie, Preoţimea romanească in sec. al XVIII-lea. Starea ei materială şi culturală, Vălenii de Munte, 1915.7 Ionescu D.G., Relaţiile Ţărilor Române cu Patriarhia de Alexandria, 1935.

7

Totuşi, în pofida condiţiilor neprielnice pentru demonstarea adevărului istoric, şi în perioada

postbelică, atît istorici din România şi mai puţin din RSS Modoveneasca, unde subiectele legate

de viaţă ecleziastică practic erau omise, au manifestat interes faţă de problemele legate de

Biserică aşa specialişti ca: Ştefan S. Gorovei8, preocupat în mod special de legăturile externe ale

Bisericii cu alte biserici ortodoxe din Sud-Estul Europei şi Balcani; Cihodaru C.9, care a ţinut să

aprecieze rolul clericilor în realizarea procesului educaţional în Ţara Moldovei.; Gheorghe

Cronţ10, care a abordat unele consideraţii referitoare la dreturile de justiţie al clericilor; Vladimir

Chiriac11, istoricul care a încercat să evaluieze rolul clericilor la apariţia cărţii în general şi în

special în limba română; Panaitescu P.P.12, în vizorul căruia au stat probleme legate de cultura

pricipatelor române unde Biserica avea un rol primordial în promovarea acesteia.

Sunt deosebit de semnificative studiile lui Nicolae Grigoraş13, preocupările căruia erau axate pe

subiecte referitoare la proprietatea funciară a Bisericii şi unele aspecte ale activităţii acesteia în

viaţa politică internă a Ţării Moldovei.

Articole de maximă importanţă în cercetarea problemelor referitoare la Istoria Bisericii, au fost

publicate în revistele arhiepiscopale: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, şi Biserica Ortodoxă

Română, care cu adevărat au contribuit în a doua jumate a secolului XX, la elucidarea diverselor

aspecte de evoluţie a vieţii bisericeşti prin prisma personalităţilor care au reprezentat-o (Varlaam,

Dosoftei), contribuind la evoluţia ei dogmatică şi la păstrarea acesteia în urma tentaţiilor

Reformei, care ajunse-se să prezinte pericol real în înteaga Europa creştină.

Transformările politice de la finele anilor ’90 ai secolului al XX-lea, au adus cu sine şi diverse

schimbări în abordarea problemelor de istorie, revenindu-se din nou la tematica istoriei naţionale,

la problemele legate de cultură, care de fapt încadrează obligatoriu în acest sens şi subiecte legate

de Istoria Bisericii. Pînă în prezent, au apărut o serie întreagă de sinteze de amploare, referitoare

la viaţa bisericească din principatele române, începind de la origini şi pînă în prezent. Se

înregistreaza un progres vădit în ceea ce priveşte sudierea subiectului respectiv, pe probleme

concrete, de un orizont mai îngust care necesită valorificare de numeroase fonduri de arhivă atît

din ţară, cît şi de peste hotare, cum ar fi : legăturile inter-ortodoxe, cultură, care au stat în atenţia

cercetătorului Păcurariu Mircea14, evoluţia culturii cu toate tendinţele şi realizările sale abordată

8 Gorovei Ştefan, La începuturile relaţiilor moldo-bizantine în: Românii în istoria unversală, vol.III, 1, Iaşi,1988.9 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi, în: Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960., Vol.I, Bucureşti, 1960.10 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4.11 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău: „Cartea Moldovenească” 1977.12

Panaitescu P.P., Contribuţi la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971.13 Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în: Anuarul Institutului de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 197014 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983

8

de Andrei Eşanu15, legăturile cu alte biserici ortodoxe şi acordarea ajutoarelor către acestea,

cercetate de către Angela Zubco16 etc.

Baza izvoristică a lucrării. La realizarea lucrarii respective, am facut apel în mare parte la

diverse surse izvoristice care au mai mult sau mai puţin tangenţă cu relevarea anumitor aspecte ale

problemelor propuse spre cercetare, dar care prezintă un interes şi o valoare incontestabilă la

scoaterea în evidenţă a pricipalelor idei referitoare la viaţa bisericească din secolele XVII –

mijocul secolului al XVIII-lea.

În acest sens, ne sund destul de preţioase informaţiile călătorilor străini cum ar fi Avril

Philppe17,care a adus unele informaţii despre situaţia generală a Ţării Moldovei din perioada

respectivă; Raicevich Stefano18, care a prezentat unele informaţii despre utilizarea limbii române

în cult.

Deasemenea un interes de maximă importanţă, prezintă culegerile de documente de la sfîrşitul

secolului al XIX-lea, care se referă direct la unele compartimente din lucrarea de faţă, întocmite

de către Constantin Erbiceanu19, Teodor Codrescu20, care au contribuit substanţial la

evidenţierea anumitor aspecte referitoare la evoluţia ca instituţie a Bisericii în cadrul vieţii interne

a Ţării Moldovei, caracterizarea domeniului mănăstiresc, succesiunea feţelor bisericeşti, evoluţia

dogmatico-canonică a Bisericii, etc., prin colectările de material documentar din arhivele unor

biserici şi mănăstiri, creînd astfel un prim-tablou primar, al instituţiei ecleziastice moldovenesti,

dea lungul timpurilor, pînă în secolul al XIX-lea.

Începutul secolului al XX-lea, marchează un interes crescînd faţă de problemele ce ţin de instituţia

bisericească, culminînd cu volumele de documente, colectate şi editate, atît integral cît şi în

rezumat, de către Nicolae Iorga21, Hurmuzaki Eu.22

Alte colecţii de documente, nu mai puţin importante de pe parcursul secoului XX, care au

contribuit incontestabil la cercetarea unor aspectelor de activitate bisericească, constituind un

suport major pentru istoriografia actuală, au fost cele editate de către Guboglu M.23,care a

15 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 199716 Zubco A., Biserica în Ţara Romanească şi Moldova, in sec. XIV- XVII, Relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, Pontos, 200117 Avril Philppe, Voyages en divers états d’Europe et d’Asie, Paris, 1692. în: http://books.google.com/books?id=IAcPAAAAQAAJ&pg=PA344&dq=Philppe+Avril,+Voyages+en+divers+%C3%A9tats+d%E2%80%99Europe+et+d%E2%80%99Asie,+Paris,+1692&lr=&cd=11#v=onepage&q=&f=false18 Raicevich Stefano, Voyage en Valachie et en Moldavie, traducere de M.Lejeune, Paris 1822. în: http://books.google.md/books?id=W2IOAAAAQAAJ&printsec=frontcover&dq=Raicevich,++Voyage+en+Valachie+et+en+Moldavie,&source=bl&ots=nmkKOKmDex&sig=0Tb7nVZ9FlAuMPljoDSAhF9xHr0&hl=ru&ei=oYpZS5aKC8Td-Qay2oUU&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CAcQ6AEwAA#v=onepage&q=&f=false19

Erbiceanu Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei şi a catedraleiMitropolitane din Iaşi, urmată de o serie de documente, de facsimile şi de portreteprivitoare la istoria naţională şi bisericească a romanilor, - Bucureşti, Tiparul Cărţilor Bisericeşti, 1888.20 Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, vol. I-XXV, ed. a II-a Iaşi, 1871-1895.21

Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Vol IV-VI. Insemnări şiacte romaneşti din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1904.22 Hurmuzaki Eu., Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XIV, partea I.,Bucureşti, 1914.23 Guboglu M., Catalogul documetelor turceşti, vol.I, Bucureşti, 1960.

9

prezentat unele documente ce au vizat statutul altor biserici ortodoxe din orient, Costantinescu I. 24, care au adunat materiale referitoare la unele aspecte de politică agrară din perioada respectivă ,

precum şi alte colecţii ca: Documente privind istoria României, Suceava. File de istorie25.,

Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în sec. al XVIII-lea: Moldova în epoca

feudalismului 26, care se referă în mod special la Ţara Moldovei, şi care au contribuit nemijlocit

la realizarea sarcinilor propuse.

Nu mai puţin importante, în cercetarea problematicii propuse, au fost şi sursele cronicăreşti – care

mereu au captat atenţia istoricilor ca fiind nişte izvoare care în mare parte mărturisesc despre

controversele timpurilor în care au fost scrise, şi deseori ele însuşi par a fi controversate în

rezultatul cercetărilor anumitor probleme ce ţin de istoria românilor, dar care nu pot fi omise

nicidecum într-o abordare teoretica care urmează să pucteze un aspect sau altul ce se refera la

societatea medevală românească. Ţinem să menţionăm operele cronicarilor Miron Costin27,

Nicolae Costin28, care descriind în mare parte viaţa politică a ţării, au abordat şi momente

referitoare la activitatea internă a Bisericii Moldoveneşti. Au fost utile în procesul cercetării şi

Cronica Ghiculestilor29, precum şi volumele Исторические связи народов СССР и Румынии в

XV – начале XVIII вв30, care au servit considerabil la elaborarea cadrului general al poziţiei şi

rolului instituţiei ecleziastice în cadrul societăţii medievale din perioada de la finele secolului al

XVII – prima jumate a secolului al XVIII-lea.

24 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, Vol.II, red. V. Mihordea, I.Costantinescu, C.Istrati, Iaşi, 1966.25 Documente privind istoria României, A, Moldova, sec. XVII, Vol I-IV., Bucureşti, 1952-1956.26 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în sec. al XVIII-lea: Moldova în epoca feudalismului, vol.VI, Chişinău, 1992.

27 Costin Miron, Opere comlete, Bucureşi, 1959.Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ediţie îngrijită de NestorCamariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965.28 Costin N., Letopiseţul Ţării Moldovei , în: Letopiseţele, de M.Kogălniceanu, Vol.II, Bucureşti, 1872.29 Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ediţie îngrijită de NestorCamariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965.30 Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.2, Москва, 1968, т.3, Москва, 1970.

10

Capitolul I. Biserica în viaţa politică a Ţării Moldovei la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea

I.1 Situaţia Bisericii moldoveneşti la finele secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea.

Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei (1401) de către Patriarhia Ecumenică – cît şi pe cea a

„Ungrovlahiei” – a fixat definitiv locul bisericii româneşti în cadrul celei universale.

Pînă către finele secolului al XVII-lea, s-a desăvîrşit organizarea ei canonică, a înflorit cultura

bisericească în limbile slavonă şi română (manuscrise, tipărituri, lucruri originale), a prosperat

monahismul şi legăturile interortodoxe. Deşi canonic Biserica din Moldova se găsea sub

„jurisdicţia” Patriarhiei Ecumenice, însemnătatea căreia mult s-a redus după anul 1453, ea a ajuns

pînă la această perioadă, să deţină o adevărată „supremaţie” – alături de Biserica din Ţara

Românească – în rîndul celorlalte Biserici ortodoxe din spaţiul Sud-Est european şi oriental, dar şi

o „quasi-autocefalie” faţă de Patriarhia Ecumenică.31

Situaţia Bisericii în timpurile respective, a derivat în mare parte din condiţiile externe, care s-au

creat la finele secolului al XVII-lea, ca urmare a înăspririi jugului otoman.

În general treburile interne şi problemele cultului au rămas în jurisdicţia Bisericii, iar

subordonarea acesteia faţă de stat apărea frecvent în chestiunile de drept public şi în cele

privitoare la problemele de drept funciar.

Suveranitatea statală asupra Bisericii s-a exercitat prin intervenţia în alegerea ierarhilor şi, în

general, prin măsuri cu privire la exerciţiul public al religiei 32.

Domnii moldoveni din totdeauna au căutat să creeze cît de cît, membrilor clerului o situaţie

fiscală privilegiată. Trebuie subliniat faptul că situaţia fiscală a preoţilor din sate, nu s-a deosebit

prea mult de cea a ţăranilor, în timp ce mitropoliţilor, episcopilor şi egumenilor mănăstirilor, li s-

a acordat un regim similar cu cel al marilor dregători ai statului33.

De un regim privilegiat sau bucurat, în mare măsură preoţii de la bisericile domneşti, şi în special

cei care oficiau la bisericile din capitală34. Preoţii care slujeau în biserici zise „domneşti” – erau

scutiţi de orice dări către stat şi către chiriarh, dispunînd şi de o leafă din partea vistieriei,

comparativ cu ceilalţi care plăteau dări către vistiera domnească35 şi anumite taxe chiriarhului lor:

la hirotonie, la înscăunarea unui nou mitropolit sau episcop, („darea sau ploconul cîrjei”)36

31 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p. 101.32 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Anul LI, nr. 3-4, p.273.33,Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.114.34Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume , : dupre documentele Episcopiei şi alte Monumente, Vol.I, Bucureşti, 1869, p.123-124.35 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.247.36 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.318.

11

În această periodă, reprezentanţii clerului sătesc, continuau să se aflau într-o stare economică

critică, ca urmare a intensificării asupririi otomane. Potrivit unor menţiuni documentare, clericii

de la enoriile rurale, erau „supuşi la dări grele şi aspre”37, ei plăteau biruri personale, iar uneori li

se „jefuia” averea, pentru că existau cazuri cînd locuitorii nu voiau sau nu-şi puteau achita

obligaţiile pe care le aveau faţă de stat. Aceşti preoţi, de multe ori prestau lucrul domnesc, lucrau

la cetăţi la mori, făceu „podvoade”, dădeau „cai de olac”, „desetină” din albine şi vin, plăteau

darea „împărătească” şi „domnească” şi toate celelalte „angării”38.

În secolul al XVII-lea, este atestată o creştere simţitoare a numărului mănăstirilor cît şi refacerea

unora dintre cele mai vechi. Numărul trăitorilor în acestea era deasemenea destul de mare. Se

călugăreau nu numai credincioşii ţărani, ci chiar preoţi de mir şi boieri, după ce rămîneau văduvi

precum şi soţiile acestora. Ei dăruiau mănăstirii o parte din averea lor contribuind şi prin aceasta

la creşteea bazei ei materiale39.

Transformările politico-economice de la răscrucea secoleleor XVII şi XVIII, nu au adus prea

multe schimbări în activitatea cotidiană a clerului din mediul rural. Se va observa şi acum

numărul ridicat de reprezentanţi ai cultului, care oficiau slujbele de regulă sîmbata şi duminica, iar

în zilele de post – şi miercuria şi vinerea, lucrînd alături de credincioşi, la cîmp pentru întreţinerea

familiilor numeroase40.

Aceştea, nu se deosebeau de ţărani nici prin aspectul exterior, doar că purtau barbă şi plete. Deşi

nivelul intelectual era foarte scăzut, ei totuşi erau cei mai buni îndrumători ai păstoriţilor pentru

toate nevoile acestora, redactînd testamente, foi de zestre, acte de donaţie, acte de vînzare

cumpărare: neînţelegerile mai mărunte dintre credincioşii erau cercetate şi judecate deasemenea

de către preot. Preoţii satului, ca şi în perioadele anterioare, se alegeau din rîndul credincioşilor,

şi erau recomadaţi la hirotonie nu atît pentru învăţătura lor, ci mai cu seamă pentru viaţa lor

aleasă, pentru însuşirile lor sufleteşti41.

Anul 1711, în Moldova, va deschide o nouă pagină în istoria Ţării Moldovei, prin

inaugurarea aşa-numitului regim fanariot sau turco-fanariot 42.

Sub raport politic, social,economic, cultural şi bisericesc, regimul fanariot a constituit o perioadă

de mari încercări pentru poporul român. Sub raport bisericesc, se poate de constat, comparativ cu

Ţara Românească, că scaunele vlădiceşti au fost ocupate decît de doar 2 greci, în urma unor

presiuni îndelungate. În această perioadă, se observă totuşi o stabilitate în ce priveşte schimbarea

37 Grigoraş N., Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII-lea şi reforma lui Miron Barnovschi, în: „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.1-2, 1957, p.71-7238 Grigoraş N. Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII-lea şi reforma lui Miron Barnovschi, în: „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.1-2, 1957, p.75.39 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.233.40 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.247.41 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.248.42 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.267.

12

ierarhilor după bunul plac al domnului, ca în secolele anterioare, pentru că în mare parte erau

greci ca şi dînşii, aceştia rămînind în scaun pînă la moarte, sau se retrăgeau spre sfîrşitul vieţii.

Se observă şi faptul că în perioada fanariotă, se stabilesc numeroşi arhierei titulari, precum şi

călugări de neam grec. „Arhiereii titulari” sau onorifici deţineau titlurile unor foste scaune

mitroplitane sau episcopale, aflate acum sub stăpînirea turcească şi care, de fapt, nu mai fiinţau de

multă vreme. În Moldova ei trăiau pe lîngă mitropolii sau episcopii, ori ca egumeni ai unor

„Mănăstiri închinate”.

Se menţine şi acum numărul mare de mănăstiri închinate, veniturile lor fiind trimise la „Locurile

Sfinte”. Se înţelege că şi egumenii lor erau tot de neam grec, oameni care se îngrijeau numai de

interesele lor şi ale Locurilor Sfinte, lăsînd de multe ori lăcaşurile respective fără o îngrijire

cuvenită.

Dintr-e mitropoliţii de acum consemnăm pe Ghedeon (1708-1725), care a primit la Iaşi pe ţarul

Petru cel Mare al Rusiei (1711); Antonie (1729-1739) care, din cauza atitudinii sale antiotomane

din cursul unui război ruso-turc, a fost nevoit să se retragă cu trupele ţariste în Rusia, unde a ajuns

mitropolit de Cernigov, apoi la Bielgorod; grecul Nichifor (1740-1750) care a sprijinit editarea de

cărţi de slujbă în româneşte43.

Alegerea ierarhilor se făcea şi acuma de către „divanul domnesc”, la care se adăugau şi egumenii

mănăstirilor mari. Momentul respectiv, constituia de fapt o încălcare a normelor canonice de

alegere a mitropolitului şi neacceptată în „Orientul Ortodox”. Acest lucru, a fost sesizabil atunci

cînd mitropolitul Antonie s-a retras împreună cu „oastea moschicească”, iar domnitorul Grigore

Ghica, în a doua sa domnie, „a scris Marii Biserici, înştiinţîndu-o de îndrăzneala lui Antonie şi de

văduvia îndelungată a scaunului eparhiei”. În actul de caterisire a fostului mitropolit se stipula că

„preaiubitorii de Dumnezeu episcopi ai acestei ţări să purceadă prin vot la alegerea urmaşului,

care să primească cîrma aceasta de ocrotire păstorească”. Şi întîlnindu-se episcopii la Iaşi

„potrivit cu canoanele” a fost ales păstor, părintele duhovnicesc al domnului, chir Nichifor de

Sidis44.

Înalţii reprezentanţi ai Bisericii, şi-au păstrat şi în această perioadă diferite atribuţii în treburile

politice, judecătoreşti şi şcolare pe care le-am avut şi în secolele anterioare.

Mănăstirile mari continuau să posede întinse proprietăţi şi privilegii pe care le aveau din trecut

beneficiind şi acum de scutiri de impozite către vistieria domnească. Se fac noi închinări de

mănăstiri, pe lîngă cele din secolele anterioare în care venise-ră călugării greci45.

43 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.279.44 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, p.483.45 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.305.

13

Este cunoscut faptul că începînd cu secolul al XV-lea înainte, au devenit membrii de drept ai

sfatului domnesc, mitropolitul şi episcopii eparhioţi46.

În literatura de specialitate, se vehiculează ideea conform căreia, începînd cu secolul al XVII-lea

mitropolitul şi episcopii nu participau în mod curent la lucrările sfatului decît dacă erau invitaţi în

mod special, sau cînd în procesele venite spre judecată erau părţi membrii ai clerului sau

mănăstiri47.

Totuşi, documentele arată că, ierarhii bisericii, participau în mod obişnuit la şedinţele sfatului

(divanul) domnesc, mai ales cînd acesta judeca pricini simpliste: înainte de a pronunţa hotărîrea

domnul întreba mitropolitul „ce prevede pravila” pentru cazul judecat. Documentele confrmă că

atunci cînd divanul judeca o pricină interesînd Biserica (spre exemplu între două mănăstiri)

ierarhii erau prezenţi48.

Reprezentanţii bisericii, subordonaţii puterii domneşti, prin poziţia pe care o aveau în societatea

medievală românească, păstreaza şi în această perioadă anumite drepturi de justiţie. Ei judecau

sau participau la judecata pricinilor de orice natură şi între oameni de orice categorie: clerici sau

mireni. Competenţa lor a cuprins atît atribuţii de judecată propriu-zisă, cît şi atribuţii de notariat,

în legătură cu autentificarea sau întărirea unor acte juridice49.

Este cazul să amintim o situaţie de pe timpul domniei lui Mihail Racoviţă, care a sezisat, la 7

februarie 1718, sfatul domnesc, convocat poate în mod special, fiindcă au particpat pe lîngă

mitropolit, şi episcopii – probabil chemaţi la Iaşi – ca să hotărască în neînţelegerea cu cumnata sa

Aniţa, fosta soţie a vărului său Iordache Toma, problema averii răposatului obţinînd cîştig de

cauză conform „legii şi sfintei pravile”50.

Avînd un sprijin stabil din partea Instituţiei Domniei, Biserica din Moldova păstrează încă spre

sfîrşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor, drepturi de justiţie. Această competenţă a

ierarhilor bisericii s-a păstrat totuşi cu anumite rezerve şi control din partea domnului, ca

judecător suprem.51

Poziţia înaltă a reprezentanţilor Bisericii, în rîndul credincioşilor, derivă din unele acţiuni ale

acestora, atunci cînd îşi exercitau funcţiila sale juridice, prin dreptul de „certa şi globi”52 pe

46 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.210.

47 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.235.48 Documenta Roumania Historica , A, XIX, p.482.49 Documenta Roumania Historica , A, XIX, p.482-483.50 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.235.51 Georgescu Val., Strihan P., Judecata domnească în Ţara Româneaadcă şi Moldova, Partea I.Organizarea judecătorească. Vol.I (1611-1740), Bucureşti, 1979, p.121.52 În vechiul drept penal românesc, se întîlnesc 2 concepte specfic locale: „Gloaba” şi „Duşegubina”. Gloaba constituia suma de bani care se plătea pentru răscumpărarea pedepsei, iar duşegubina, care în limba slavă însemna „pierderea de suflet”, determina acea categorie de fapte reprimate, în care domnul este interpus şi ca protector al legilor religioase.( Cernovodeanu Paul Societatea românească văzută de călători străini, sec.XV-XVIII, Bucureşti, 1973, p.73.)

14

vinovaţi sau chiar a-i întemniţa53, ceea ce desigur constituia un abuz, care a fost interzis abia în

secolul al XIX-lea.

Biserica avea un rol destul de însemnat în procedura jurămîntului şi emiterii „cărţilor de blestem”

pentru mărturii nedrepte precum şi în interpretarea pasagiilor mai grele din Pravilele traduse după

cele bizantine.54 Acest fapt, este confirmat în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Vodă, cînd

odată adunaţi la divanul domnesc pentru a cerceta cazul lui Iordache Rusat „vornicul care a ruinat

toată ţara”, Nicolae Vodă i-a zis mitropolitului Ghedeon „să cerceteze ce hotărăşte pravila

pentru un astfel de om, care ruina-se o ţară întreagă. Iar mitropolitul Ghedeon, după ce făcu

cercetarea în pravilă, a scris cu propria mînă către Nicolae Vodă astfel: „judecata îl osîndeşte la

moarte””55.

Justiţia bisericească din Moldova activa, aparent, la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate

a secolui al XVIII-lea, conform unei „pravile”(,,Carte românească de învăţătură”)56 întocmite în

baza pravililor bizantine, prin care se interzicea laicilor judecarea preoţilor, statornicind că, pentru

orice vină „ori trupească ori sufletească, preotul trebuie supus judecăţii Bisericii; numai pentru

procesele privind locurile lor de arătură sau vie, preoţii erau supuţi judecăţii laice”. Prin această

ultimă dispoziţie, se recunoaşte dreptul instanţelor laice de a judeca pe preoţi, în spirirtul

concepţiilor medievale, pentru litigiile referitoare la posesiunile lor funciare

Clericii, care, pentru litigiile lor bisericeşti nu se adresau instanţelor bisericeşti, ci celor laice, erau

pasibili de caterisire, adică de demitere, chiar dacă obţinuse-ră cîştig de cauză la judecata laică.

Chiar şi pentru infarcţiunile de drept comun şi pentru crimele împotriva statului, clericii, trebuiau

să fie judecaţi mai întîi de instanţele bisericeşti, fiind apoi după demitere, predaţi justiţiei laice57.

Această „pravilă moldovenească” din secolul al XVII-lea consacra atît separarea cît şi cooperarea

dintre justiţia bisericească şi justiţia laică, menţinînd interferenţa acestora mai ales în cazurile în

care, de fapt, aducerea la îndeplinire a sancţiunilor necesita sprijinul autorităţilor statale. În sensul

lor cel mai general, pravila consacra colaborarea Bisericii cu Statul pentru înfăptuirea justiţiei,

confirmînd în această privinţă condiţionarea Bisericii faţă de atoritatea statală58.

53 Păcurăriu Mircea, Dicasteria, în: Biserica Ortodoxă Română, nr.7-10, 1959, p.968.54 Istoria României,vol.III, Bucureşti, 1964, p.85.55 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, p.69.56

„Cartea românească de învăţătură” din 1646, reprezintă cel mai valoros monument al culturii juridice a Ţării Moldovei din epoca medievală. Titlul „Pravilei” lui Vasile Lupu, la fel ca şi cel al altor cărţi din secolul al XVII-lea, e destul de lung „ Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe cu drisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile Voievod, şi Domnul Ţării Moldovei di în multe scripturi tălmăcite di în limba ilenească pre limba românească”( Dumitru Grama Aspecte ale evoluţiei culturii juridice în Principatul Moldovei (1646-1649), în „Un veac de aur în Moldova (1643-1743)” Chişinău-Bucureşti, 1996, p.63)Vasile Lupu nu o întăreşte formal prin hrisov şi n-o schimbă formal din pravilă bizantină în pravilă domnească, deşi este vădit o operă voită şi condusă de domnie. Este mai mult o pravilă mirenească cu caracter penal. Răspunde politicii de represiune a statului şi cerinţelor bisericii. Referitor la Pravilă, E.Stan, consideră ce ea conţine mult drept bisericesc, pe cînd I.N.Floca, consideră că conţine drept iustinianeu şi obiceiul pămîntului, privind toate ramurile dreptului (Georgescu Val.Al. Bizanţul şi instituţiile româneşti pînă la mijlocul cesolului al XVIII. Bucureşti 1980, p.119)57

Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.261.58 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.263

15

Cu toate aceastea, justiţia bisericească a fost mereu încălcată, sustrăgîndu-i-se de către instanţele

laice judecata multor infracţiuni săvîrşite de clerici. Se asigura însă în general colaborarea dintre

stat şi biserică în sensul că, după judecarea şi condamnarea lor de către instanţele laice pentru

unele infracţiuni, clericii vinovaţi erau trimişi instanţei bisericeşti pentru sanţionarea lor canonica.

Trimiterea se făcea cu poruncă domnească59.

Poate fi adusă ca exemplu una dintre dispoziţiile lui Antioh Cantemir (1695-1700) în prima sa

domnie, către mitropolitul Moldovei care trebuia să aducă la curtea domnească pe egumenii unor

mănăstiri pentru ai judeca pentru vina că ar fi jefuit împreună cu străinii mănăstirile în timpul

războiului60.

Documentele atestă că justiţia bisericească imunitară a avut acelaşi caracter intolerant faţă de

justiţiabili, ca însăşi justiţia boierească. Fiind o sursă de venituri, această justiţie a fost utilizată

mai mult ca mijloc de constrîngere extracanonică a oamenilor aserviţi, decît ca mijloc de a împărţi

celor oprimaţi dreptatea.61 Acelaşi, Antioh Cantemir a învinuit pe episcopul Varlaam al Huşilor că

nu judecă drept cînd i se dădea delegaţie domnească şi i-a poruncit să părăsească scaunul

episcopal62: „Popo, ce nu judeci drept, cînd îţi vin cărţile mele? Ţi-aş rade pletele!”63.

Acest lucru vine încă odată să stipuleze că reprezentanţii clerului, prin poziţia pe care o aveau în

societatea moldovenească în perioada respectivă, deseori săvîrşeau abuzuri, prin priorităţile pe

care le aveau în stat.

Participarea clericilor la înfăptuirea administraţiei şi justiţiei avea menirea consolidării fiinţei

statului prin măsuri adoptate cu aprobarea Bisericii.64

Deoarece în Ţările Române religia creştină ortodoxă era religie de stat, Biserica Ortodoxă era

dominantă în raport cu alte confesiuni65.

În relaţiile cu confesiunile protestantă şi romano-catolică, Biserica din Moldova, ca şi cea din

Ţara Românească, s-a dovedit a fi tolerantă, dar şi intransigentă atunci cînd, sub acoperămîntul

dominaţiei se căuta converitrea românilor la vreo credinţă străină lor, fie prin soli, fie prin călugări

romano-catolici66.

În secolul al XVII-lea şi al XVIII- lea, în Moldova sînt atestaţi documentar cîţiva episcopi catolici

cu reşedinţa la Bacău – deşi nu prea stăteau aici – majoritatea de origine poloneză. Ei aveau grijă

duhovincească a unor credincioşi „ciangăi” din cîteva sate din jurul Romanului şi Bacăului, a

59Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.266.60 Erbiceanu C. Istoria Mitropoliei Moldovei , p.10-12.61 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în:Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.272.62 Iorga N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religiose a românilor , ed.II, vol.II, Bucureşti, 1938, p.79.63 Costin N., Letopiseţul Ţării Moldovei , în: Letopiseţele, de M.Kogălniceanu, Vol.II, Bucureşti, 1872, p.50.64 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.268.65 Zubco Angela, Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVII, relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, 2001, p.23.66 Rămureanu I., Istoria bisericească universală, vol.II, Bucureşti, 1993, p.292.

16

unor unguri şi polonezi, aşezaţi în deosebi în oraşe (Iaşi, Bacău, Cotnari, Tîrgu Trotuş, Huşi,

Bîrlad, etc). Se semnalează şi prezenţa unor călugări franciscani. Mulţi călători străini care s-au

abătut prin Moldova, mărturiseau despre starea de sărăcie a parohiilor catolice, de comportarea

preoţilor (unii căsătoriţi). Toţi consemnează ajutoarele oferite de domnii moldoveni bisericilor

catolice şi preoţilor67.

Biserica din Ţara Moldovei, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, cît şi în timpul primelor domnii

fanariote, a continuat să stăpînească însemnate resurse funciare, ceea ce îi şi asigura neîntrerupta

putere economică şi politică în stat.

Specific pentru Instituţia Bisericească din perioada de care ne ocupăm, este că membrii clerului,

cu toată rezistenţa comunităţilor urbane, avînd sprijinul domnitorilor, au continuat neîntrerupt să-

şi însuşească proprietăţi funciare şi imobiliare din oraşele Moldovei68. Astfel au fost desfiinţate,

rînd pe rînd, hotarele oraşelor Siret, Suceava, Fălciu, Baia, Bîrlad, ş.a.69

În evul mediu, proprietatea funciară şi imobiliară din oraşele Moldovei, a avut, în general, un

caracter limitat70, fiind condiţionată, în sensul că deţinătorii ei au fost constrînşi să îndeplinească o

serie de obligaţii faţă de familie, comunitate şi stat.

În timpul orînduirii feudale, cel puţin pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, în oraşe nu a operat

noţiunea proprietăţii exclusive asupra bunurilor funciare sau imobiliare.

Legal transferarea şi succesiunea proprietăţi funciare şi imobiliare din oraşe se făcea prin acte

speciale, cu caracter dispozitiv aprobate de domn, încheeiate în faţa lui, a unei instituţii sau a unui

dregător de stat. Asemenea acte se întăreau cu sigiliul domnesc, cu ale instituţiilor respective sau

cu cele ale dregătorior lor71.

Mănăstirile prin legăturile pe care le aveau cu domnul şi datorită faptului că deţinea posturile

cheie din administraţia de stat au reuşit, împreună cu marea boierime, să desfiinţeze, în primul

rînd dreptul de proprietate şi de folosinţă exclusivă al comunităţilor urbane asupra terenurilor din

jurul oraşelor, schimbîndu-le într-un contract de arendă.

Instituţiile bisericeşti, care au obţinut de la domnie acte de proprietate pentru hotarele oraşelor, s-

au prevalat în acelaşi timp, cum era „obiceiul”, şi de dreptul de a lua dijme din toate produsele.

Totodată au urmărit, fără succes, să transforme pe locuitorii din oraşe în oameni dependenţi.72.

67 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.194.68 Grigoraş N.,Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.39.69 Documente privitoare la istoria României,A, Sec.XVII, vol.IV, nr.327, 551; volV, nr.385.70 Grigoraş N., Proprietatea funciară a oraşelor moldoveneşti în timpul orînduirii feudale evoluţia ei, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Istorie, an.XII (1961), fasc.2, p.213-232.71

Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în Anuarul Institutului de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970,p.83.72 Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în Anuarul Institutului de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970,p.84.

17

Mănăstirile, membrii clerului înalt şi boierii au căutat să obţină în oraşe şi imobile de locuit 73.

Mănăstirea Sf.Sava a fost aceea care a deţinut cele mai numeroase imobile din Iaşi74, scutite de

toate sarcinile cu caracter fiscal75.

Toţi episcopii din Moldova, inclusiv Mitropolitul, au avut o jurisdicţie cvasi-completă asupra

membrilor breslelor de ciocli76, şi mai redusă asupra membrilor celorlalte bresle77. Breslele de

ciocli care aveau sarcina de a înmormînta oamenii săraci, au fost ca nişte anexe ale Bisericii şi

puse sub conducerea şi supravegherea ei. Iniţiativa întemeierii acesor bresle, a fost luată chiar de

Biserică, după ce, bineînţeles, s-a obţinut aprobarea domnitorilor78.

La sfîrşitul secolului al XVII-lea, competenţa Bisericii s-a extins şi asupra breslelor de

meseriaşi79.

Fiindcă majoritatea populaţiei din oraşe se ocupa cu meseriile şi cu negoţul, mănăstirile au

încercat să achiziţioneze, să acapareze, prin diferite metode, un număr cît mai mare de prăvălii sau

de terenuri pe care se puteau construi asemenea imobile, cu scopul de al le închiria sau, prin

intermediul lor, să comercializeze ei diferite mărfuri. Pentru mărfurile comercializate în prăvăliile

proprii, mănăstirile s-au bucurat de reduceri simţitoare sau de scutiri integrale de impozite80.

Chervăsăriile, pivniţele în care se păstrau şi vindeau băuturile alcoolice şi cîrciumele mănăstireşti,

au fost scutite – cu rare excepţii – de toate impozitele81.

În general mănăstirile şi bisericile proprietare de prăvălii, le speculau luînd negustorior şi

meseriaşilor, care aveau nevoie de ele, chirii ridicate82. În felul acesta mănăstirile şi bisericile au

avut posibilitatea de a-şi crea venituri mari din chiriile imobiliare pe care le aveau în oraşe, din

„bezmănul” terenurilor din „velniţe”, cîrciumi şi alte „alişverişuri”83.

Cînd vorbim despre rolul moral-religios al preoţilor din perioada de la sfîrşitul secolului al XVII-

lea – începutul secolului al XVIII-lea, atunci cînd ne referim la problema cum au reuşit preoţii să

creeze atîta „evlavie” în rîndul maselor, cînd este bine cunoscut faptul, că clericii, preoţii de rînd

sau vlădicii, nu au fost oameni în mare parte învăţaţi, importantă este aprecierea lui Nicolae

Dobrescu, care susţine că clericii au fost oameni cu o viaţă curată, cinstită şi însufleţiţi de o

puternică credinţă84.

73 Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în Anuarul Institutului de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970.p.88.74 Documente privind istoria României, A, Moldova, sec. XVII, vol.I, nr.11.75 Documente privind istoria României, A, Moldova, sec. XVII, vol.I, nr.108; vol.III, nr.140.76 Melchisedec Ştefănescu, Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman, I, partea II, Bucureşti, 1874. p.4.77 Berechet Şt.Gr., Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecata mirenilor, Bucureşti, 1938, p.12-22.78 Grigoraş N.,Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.404.79 Cronţ Gh,. Justiţia bisericească (ms. la autor) care se referă la reînoirea privilegiului unei bresle din Roman în 1718 cu trimitere la Melchisedek „Cronica Romanului, I, partea a II-a, p.4.”80 Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în Anuarul Institutului de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970,p.92.81 Documente privind istoria României, A, Moldova, sec. XVII, vol II, nr.78, 208, 209; vol.III, nr.141.82 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol.I-II, p.105.83 Sava Aurel V., Documente orheiene, p.280-281.84 Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutul românesc, în: Convorbiri Literare, Bucureşti, 1909, p.4

18

Cu regret, unele informaţiile documentare atribuite perioadei de care ne ocupăm, atestă unele

rămăşiţe degradante ale educaţiei şi a comportamentului moral-religios ale unor clerici, ceea ce ne

vorbeşte despre faptul că Bisericii din Ţara Moldovei nu era încă complet cristalizată din punct de

vedere moral.

Este bine cunoscută afirmaţia, că Biserica, în perioada medievală, era singura instituţie purtătoare

de cultură: „din mănăstiri, au răsărit cele dintîi raze de lumină”85.

Cît nu ar părea de absurd, dar mărturiile documentare de la sfîrşitul secolului al XVII-lea,

menţionează că nivelul de pregătire al preoţilor era destul de scăzut. Cunoştinţele lor se reduceau

la cîntări bisericeşti, rînduiala slujbelor, catehism. Pregătirea se dobîndea de regulă în familie cînd

preoţia „se moştenea” din tată în fiu86, nu cunoşteau bine rînduielile liturgice şi nu aveau

cunoştinţe teologice necesare87. Dimitrie Furtună, preocupandu-se de această problemă, remarca:

„Preoţii primeau in această limbă o cultură neindestulătoare, necunoscînd cei mai mulţi de loc sau

foarte puţin limba slavonă”88

Neînţelegînd limba slavonă în care se săvîrşiau slujbele religioase, mai peste tot în Moldova, cei

mai mulţi preoţi foloseau această limbă, oarecum mecanic. În opinia lui Nicolae Iorga, apoi a lui

Simion Reli, starea de „mare intuneric intelectual” în care se afla clerul era cauzată de limba

slavonă, utilizată la oficierea serviciului divin89. Nici ei care o floseau şi nici credincioşii care o

ascultau nu înţelegeau aproape nimic90.

Primele progrese în ceea ce priveşte nivelul cultural al clericilor, se vor înregistra către mijlocul

secolului al XVIII-lea ca urmare a răspîndirilor tipăririlor de cărţi şi înfiinţarea de noi şcoli. Pe

lîngă cunoştinţele de carte primite în familie – în cazul fiilor de preoţi – candidaţii la hirotonie se

pregăteau în mănăstiri, în şcolile de la centrele eparhiale şi în şcolile care au luat finţă acum pe

lîngă unele biserici. Dar în acest secol, se înfiinţează primele şcoli speciale pentru pregătirea

clerului, de la bisericile Sf. Sava, Sf. Nicolae, Sf. Vineri şi Barnovschi din Iaşi. Exista chiar şcoală

specială de pregătirea clerului, şi anume cursurile organizate la centrele eparhiale din Moldova de

către domnitorul Constantin Mavrocordat (1741)91. Acesta a avut deseori discuţii aprinse cu

Mitropolitul Nichifor, fiindcă acesta hirotonisea ca preoţi şi diaconi persoane care nu „ştiau

carte”. Totodată, domnul a numit 2 arhierei şi cîţiva egumeni învăţaţi să meargă prin sate şi să

înveţe cele cuvenite pe preoţii neştiutori, urmînd după aceasta să-i examineze personal92. În urma

85 Dobrescu N. Rolul Bisericii în trecutul românesc, în: Convorbiri Literare, Bucureşti, 1909, p.9.86 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.247.87 Grigoraş N., Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII.lea şi reforma lui Miron Barnovschi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.1-2, 1957, p.76.88 Furtună Dimitrie, Preoţimea romanească in sec. al XVIII-lea. Starea ei materială şi culturală, Vălenii de Munte, 1915, p.149-150.89 Reli Simion, Curs de istorie Bisericii Romanilor, Vol. I-II, Universitatea Carol al II-lea din Cernăuţi, p. 171.Iorga Nicolae. Istoria Bisericii Romaneşti şi a vieţii religioase a romanilor, ed. a II-a Bucureşti p.83.90

Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.801.91 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.315.92 Grigoraş N., Bisericile curţii domneşti din Iaşi, în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLV, nr.5-6, p.90.

19

acestor măsuri, mulţi preoţi şi diaconi „au tras mare folos”, deoarece au început a citi „pe

întrecute cărţi singuri, iar în ce priveşte slujba bisericească, îşi dădeau silinţa s-o citească cu o

deosebită îngrijire”93.

Domnul a mai convocat într-un „sinod obştesc”, la Iaşi, toţi egumenii mănăstirilor şi protopopii,

pentru luarea de măsuri împotriva abuzurilor săvîrşite cu hirotonisirea persoanelor care nu

corespundeau şi pentru cei ce umblau să fie hirotonisiţi şi altele94.

La finele secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, reprezentanţii clerului

moldovenesc, continuă încă să fie efactaţi puternic de „patima avuţiei”, manifestînd pe lîngă

comportamentul lor necreştinesc, şi încălcări ale normelor de ordin eclesiatic.

Este adevărat, că conjunctura politică de la finele secolului al XVII-lea - prin politica fiscală dură

a domnilor, desele incursiuni de jaf polono-tătare şi însăşi structura orînduirii feudale -

destabiliza situaţia economică din Ţara Moldovei afectînd întro măsură avansată şi situaţia

Bisericii. În perioada respectivă, în tendinţa sa de a-şi lărgi baza impozitabilă, statul începe să

impună treptat la dări şi o parte a clasei stăpînitoare, pe boierii mazili şi chiar pe mari stăpîni

feudali, boierii ş mănăstrile. În ultimele două decenii a secolului al XVII-lea se iau măsuri în

privinţa obligaţiilor fiscale ale clerului de mir, li se impune biruri, precum la o parte din dările de

cotitate, pe averea care se afla în deplina şi directa lor folosinţă (rezerva seniorală, vii, vite şi

stupi) 95, care deseori exagerau în raport cu posibilităţile bisericilor şi mănăstirilor.

Informaţiile documentare, menţionează că „din pricina vieţii lor nevoiaşe şi lipsite”, unii din ei

renunţau la preoţie şi chiar fugeau din ţară96. Altă sursă documentară, care ar completa cele

menţionate, se referă la Dieta din octombrie, 1678, cînd delegaţii comitatelor se plîng că mulţi

preoţi români vin din Principate (se are în vedere şi din Ţara Moldovei) şi se stabilesc în satele din

Ardeal, unii cîştigîndu-şi dreptul de nobili, probabil prin trecerea la calvinism şi apoi îşi cumpără

moşii97.

Situaţia nu se va schimba nici în perioada fanariotă, mai ales pentru mănăstiri şi clericii de prin

sate. Nu în zadar, Ion Brezoianu, menţiona că niciodată „cupiditatea, rapacitatea, despuierea

ţẽrrei” – prin ridicarea – şi adaosul necontenit sub diverse forme – a impozitelor efectuate de

domnitorii ce se succedau fără nici un scrupul – n-au ajuns culmea nereuşitei lăcomii de bani şi

„spoliaţiuni patentale” ca în acest secol. Locuitorii, ca să scape de suferinţe, ori se ascundeau prin

pădure, ori fugeau din ţară, şi mai cu seamă dincolo de Dunăre „pe pămênt turcesc” unde jafurile

erau concentrate asupra celor avuţi98.

93 Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, Bucureşti, 1965, p.623.94 Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, Bucureşti, 1965, p625. 95 Istoria României,vol.III, Bucureşti, 1964, p.90.96 Grigoraş N., Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII.lea şi reforma lui Miron Barnovschi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.1-2, 1957, p.75.97 Lupaş I., Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p.8.98 Brezoianu I., Vechile instituţii ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882, p.119.

20

Mănăstirile cu o situaţie financiară mai favorabilă, nu întîrziau nici ele să demonstreze un

comportament necreştinesc în raport cu contribuabilii săi. Documente de la finele secolului al

XVII-lea, deseori atestă o serie întreagă de abuzuri care conturează clar ideia de îmbogăţire a

mănăstirilor pe seama ţăranului. Actul din 29 ianuarie, 1689, ne vorbeşte despre faptul cum

Constantin Duca, scrie boierului Mitre, să cerceteze pricina lui Ostahie cu Vîrgolici călgărul,

„care i-a luat o vacă cu un junc, o ipingea, o şa şi un bou, fără dreptate, pentru 5 merţe de secară

pe care alţi oameni le-au luat călugărului”. Urma ca căpitanul să afle dacă acestea au fost luate

pe nedrept şi să i le înapoieze lui Ostahie.99 Un alt caz similar, în ce priveşte abuzurile unor

reprezentanţi ai clerului, îl vedem în actul 20 iulie, 1688, cînd Domnitrul Costantin Duca, judecă

pricina dintre Zaharia, egumenul şi tot soborul mănăstirii Răfloaie din Tecuci, cu Topală, fost

căpitan, pentru faptul că „primind acesta din urmă o vie în colacul bălţii Răfloaie şi o casă a lui

Apostol aga pentru 2 boi ce i s-au furat de nişte oameni, egumenul i-a ars casele şi i-a luat şi via,

lucrată de 2 ani...”100

Mănăstirile au căutat permanent să ţină în supuşenie şi o parte a robilor (ţiganilor), pentru a putea

profita după bunul lor plac, am putea spune prin acte „de vicleşug”, de sevicii neîntrerupte din

partea acestora. Este cazul să menţonăm documentul din 25 iunie, 1691, cînd Mihai, al treilea

logofăt, adevereşte că „Leontie egumenul, de la Mănăstirea Galata, a dat ţiganului său, Golan, un

loc de casă lîngă Cizmărie, ca să-şi facă pe el casă, iar cînd îi va trebui egumenului lcul, să-i

strice casa de pe el şi să-l ia înapoi...”101

Nici comportamentul civil al unor clerici de la finele secolului al XVII-lea – prima jumătate a

secolului al XVIII-lea, nu corespundea întocmai funcţiei sociale pe care o deţineau în societate.

Acest moment poate fi sesizat într-un act din 15 decembrie, 1742, cînd Cancelaria domnească

„trimite un copil de casă pentru aducerea egumenului de la Bogdana, care bătuse pe Vasile

Ungureanu la Bacău şi nu avrut să vină la judecată”102.

O situaţie destul de interesantă o avem relatată şi în actul de închinare a mănăstirii Căpriana,

mănăstirii Zografu, de la Sfîntul Munte Athos, de către Antioh Cantemir la 30 ianuarie 1698, prin

care urmau să fie trimişi la mănăstire călugări şi cîrmuitori athoniţi, care: „...sunt sfinţii şi cinstiţii

părinţi sîrbi şi bulgari, şi trimeşii de acolo aici egumenii, şi ieromonahii, şi arhidiaconii, şi

călugării...”103.

După cum reiese din hrisovul de închinare a domnului Moldovei, acesta era nemulţumit de

activitatea călugărilor băştinaşi, care au „...pustiit şi au sărăcit această sfîntă mănăstire şi a

99 Catalogul documentelor moldoveneşti di Direcţia Arhivelor Centrale, Vol.IV (1676-1700), M-rea Adam IX/5 a., Bucureşti, 1970, p.222.100 Catalogul documentelor moldoveneşti di Direcţia Arhivelor Centrale, Vol.IV (1676-1700), M-rea Neamţ XXVII/10, Bucureşti, 1970, p.260101 Catalogul documentelor moldoveneşti di Direcţia Arhivelor Centrale, Vol.IV (1676-1700), M-rea Galata XIV/54, Bucureşti, 1970, p.310102 Documente privind relaţiile agrare înveacul al XVIII-lea, Vol.II, red.V. Mihordea, I.Costantinescu, C.Istrati, nr.231, Iaşi, 1966, p.44.103 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în sec. al XVII-lea: Moldova în epoca feudalismului, vol.VI, Chişinău, 1992, nr.67, Chişinău, 1992, p.188. 191

21

rămas fără venit şi fără cele trebuincioase pentru întreţinerea locatarilor ei din nepăsarea şi

aitudinea neglijentă şi nimicnicia călugărilor răi şi leneşi”104.

Din sursele documentare ale perioadei respective, este cunoscut faptul că în şcolile

mănăstireşti ca de altfel în toate şcolile din perioada feudală, domina o „disciplină a băţului”. Într-

un manuscris bisericesc în limba slavă, din secolul al XVII-lea, care fusese folosit ca manual,

alături de alte inscripţii, întîlnim o inscrpţie în limba română care datează aproximativ de la

sfîrşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, din care aflăm că dascălul l-a

bătut pe un elev atît de tare, încît acela a murit.105

Cu toate ajunsurile şi neajunsurile Instituţiei Eclesiastice, de la sfîrşitul secolului al XVII-

lea – începutul secolului al XVIII-lea, Biserica a fost tratată ca o instituţie a statului, fiind

considerată în serviciul interesului public, iar din punct de vedere moral, a fost socotită ca

susţinătoare a idealului social, bazat pe ierarhia constituită. Misiunea Bisericii a fost aceea de a

ajuta statul în promovarea politicii.

Poziţia juridică a bisercii a rămas, în principiu, asemănătoare cu cea din Imperiul Romano-

Bizantin. Statul a reglementat problemele acesteia în propriul său interes, respectîndu-i

organizarea şi funcţia internă de instituţie religioasă mult necesară maselor populare.

104 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în sec. al XVII-lea: Moldova în epoca feudalismului, vol.VI, Chişinău, 1992, nr.67, Chişinău, 1992, p.187. 190.105 Ешану А. Школа и просвещения в Молдавий (XV-начало XVIII в.в), Кишинев, 1983, с.10-23

22

I.2. Biserica în viaţa politică internă.

Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea constituie o perioadă cînd situaţia social-economică şi

politică a Moldovei se înrăutăţeşte considerabil, odată cu decăderea forţei militare a Imperiului

Otoman. Sporirea haraciului, care se colecta prin „stoarcerea” ţărănimii, a adus cu sine situaţii

dramatice în Moldova106. În această perioadă, Ţara Moldova va cunoaşte puternic fenomenul

haiduciei107.

Referitor la această perioadă, sunt destul de importante informaţiile lui Philppe Avril, privitoare la

situaţia în care se afla Ţara Moldovei în anul 1689: „această ţară – a Moldovei – care ar fi putut

să ajungă una din ţările cele mai mănoase şi mai bogate din Europa, dacă nu ar fi atît de expusă

atacurilor turcilor şi tătarilor...ce au pustiit-o în aşa hal, încît în multe părţi stă pămîntul

nelucrat, pentru că n-au mai rămas locuitori care să-l muncească...”108.

După 1683, în urma înfrîngerii turcilor în faţa Vienei, începe o perioadă deosebit de grea pentru

ţările româneşti extracarpatice; Poarta întărindu-şi controlul asupra lor, sporind, în acelaşi timp

haraciul şi celelalte contribuţii109.

În scaunul domnesc al Moldovei, în secolul al XVII-lea, sau rînduit numeroşi domnitori, unii

sprijiniţi de turci, alţii de poloni, unii sau înconjurat de sfetnici proveniţi din boieri de ţară, alţii

de greci, din ce în ce mai mulţi în Moldova, unii au introdus la curtea domnească fastul şi

somptuozitatea bazileică bizantină, alţii au domnit în condiţii de modestie. Numărul mare de

domnitori în secolul al XVII-lea pune aşadar, în lumină frămîntările pe care le-a cunoscut atunci

viaţa politică a Moldovei110.

Condiţiile de instabilitate şi nesiguranţă din a doua jumătate a acestui secol, apăsarea otomană,

polono-tătărească şi însăşi structura orînduirii feudale, au pricinuit sărăcie în ţară şi unele situaţii

dramatice.

Reeşind din condiţile vremii de atunci, raporturile dintr-e Biserică şi Domnie, au fost influienţate

de tabloul transformărilor politico-economice care aveau loc în Ţara Moldovei, la finele

secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII.

106 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.51-52.107 Dragnev Demir, Gaiduchi – narodnîe mstiteli, Chişinău, 1962, p.15-29.108 Avril Ph., Voyages en dvers états d’Europe et d’Asie, Paris, 1692, p.338.109 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.194.110 Giurescu C.C, Giurescu D.C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi , Bucureşti, 1972, p.383-447.

23

Statul, în persoana domnilor, considera Biserica drept principalul suport al existenţei sale. Scopul

bisericii era să propovăduiască adevărul etern, să cultive iubirea de Dumnezeu, etc. Dacă statul

vedea în Biserică principalul susţinător al existenţei sale, aceasta la rîndul său, vedea în stat

deţinătorii puterii publice, cei care erau unşi de Dumnezeu şi împuterniciţi cu conducerea vieţii

lumeşti. Biserica, la rîndul său, chema pe enoriaşi să se supună autorităţii domneşti111.

Se ştie că în tot timpul orînduirii feudale, puterea economică şi poltică atît a clerului cît şi

a boierimii, a depins de proprietatea funciară de care dispunea112. Totuşi domnitorul avea „dreptul

patrimonialităţii” conform căruia teritoriul întregii ţări îi aparţinea ca o moşie personală113.

În general, de la întemeierea statului, proprietatea funciară în Moldova a avut un caracter

condiţionat depinzînd de atitudinea faţă de domnitori a celor care o deţineau. Condiţia principală

pe care trebuia s-o îndepinească fiecare proprietar de pămînt a fost acea de a presta servicii la

curte, în armată, în general să susţină întreaga politică internă şi externă a domnitorului, socotit ca

proprietarul întregii ţări114.

Bisericii în cazul dat, îi revenea sarcina să susţină politica domnitorului, şi să fie un sprijin a

acestuia în luarea anumitor hotărîri, care căpătau o valoare mai deosebită în societatea

românească, şi le conferea mai multă legitate dacă erau aprobate împreună cu reprezentanţii

clerului. Din această cauză, reprezentanţii clerului înalt, erau membri ai Sfatului Domnesc,

participau la şedinţele acestuia, deşi din secolul al XVII-lea, mult mai rar decît dacă erau

invitaţi115, fie la judecarea anumitor cazuri mai complicate unde trebuiau să interpreteze la

rugămintea domnului, anumite pasaje din pravile pentru cazul judecat116, fie la adoptarea anumitor

hotărîri mai importante în ce priveşte viaţa politică internă a Moldovei.

Acest lucru a fixat definitiv poziţia Bisericii în stat, atît ca putere capabilă să influienţeze politica

internă a ţării, cît şi ca putere în domeniul funciar, continuînd să deţină la finele secolului al XVII-

lea imense moşii şi proprietăţi, căpătate atît din partea domnitorului, cît şi din partea enoriaşilor

care donau pămînt Bisericii contribuind astfel la creştrea bazei ei materiale117.

Anul 1711, va deschide o nouă pagină în istoria Ţării Moldovei, prin istaurarea aşa-numitului

regim turco-fanariot. Din lipsa de neîncredere în domnii pămînteni, după acţiunile de colaborare a

domnitorului Dimitrie Cantemir cu ţarul rus, turcii vor numi la cîrma Moldovei greci din catierul

Fanar. După numele acestui cartier, noii domni se vor numi „fanarioţi” 118.

111 Zubco A., Biserica in Ţara Romanească şi Moldova, in sec. XIV- XVII, Relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, Pontos, 2001, p.20112 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.32.113 Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982, p.107-108.114 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.40.115 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.235.116 Documenta Roumania Historica , A, XIX, p.482.117 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.233.118 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.267.

24

Cea mai mare parte din domnii fanarioţi şi cea mai mare parte din familiile ce-i însoţeau la

venirea lor în principate nu erau greci, cum îi numesc unii cronicari, ci italieni (Mavro-cordatti,

Mauro(cozoni), Vergatti, Lapatti, Calligari, Coressi, Verussi, Notara, şi alţii.), sau români din

Macedonia (Vlahuţi, Darvari, Goga, Duca, Giuvara, Tula).119

Poarta, susţinea politica de consolidare a puterii centrale a domnilor fanarioţi, aceştea devenind

nişte simpli executanţi supuţi ai Imperiului. Domnitorii fanarioţi, pe lîngă acceptul de colaborare

cu boierimea, mai aveau nevoie şi de susţinerea din partea bisericii moldoveneşti în fruntea căreia

se aflau de asemenea de cele mai multe ori călugări greci „trimişi în ţară de patriarhul din

Constantinopol”120. De aceea, de privilegiile politice economice şi sociale pe care le deţinea la

finele secolului al XVII-lea, Biserica va continua să se bucure şi în secolul următor, căpătînd şi

altele noi care veneau doar şi numai să-i consolideze poziţiile în viaţa politico-economică a

Moldovei.

Politica domniei faţă de Biserică, în ce privesc relaţiile agrare de la finele secolului al XVII-lea –

prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a cunoscut o permanentă metamorfoză reeşind din

condiţiile vremii.

Cea dea doua jumătate a veacului al XVII-lea nu va aduce vreo schimbare în regimul de

exploatare a ţăranilor şerbi din ţările române. Acelaşi tablou al exploatării şi mizeriei, ca şi în

secolele anterioare, îl vor cunoaşte şi unii călători străini care se vor perinda şi în această

perioadă pe pămîntul Moldovei121. Niccolo Barsi accentuiază faptul că „ţăranii sînt ca şi robii,

deoarece de fiecare dată cînd îi cheamă stăpînul la lucru, fie că ar fi sănătoşi ori bolnavi ei sînt

datori să asculte de el”122.

Astfel, domnii moldoveni neţinînd seama de sărăcia populaţiei de la finele secolului al XVII-lea,

atunci cînd se puneau în discuţie încasarea dărilor, au generat „fenomenul de fugă” a ţăranilor de

prin sate, care emigrau sau se răsculau123.

În momentul în care haraciul creşte continuu la acest final de secol, domnul „strînge” suma

predestinată Porţii din impozitele care le adună de pe spatele ţăranilor, care acuma lăsau moşiile

feudalilor nelucrate. De aceea, către finele secolului al XVII-lea, domnii Moldovei, vor supune

treptat la dări şi o parte a clasei stăpînitoare, adică boierii şi mănăstirile, pentru a putea face faţă

cerinţelor obligatori înaintate de Poartă.

Bunăoară, poate fi amintită cererea turcilor de a li se da un număr de cai pentru armată, cînd în a

II-a jumătate a secolului al XVII-lea, domnii Moldovei au introdus contribuţia numită „caii

119 Brezoianu I., Vechile instituţii ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882, p.116.120 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.339.121 Cernovodeanu Paul, Societatea românească văzută de călători străini, sec.XV-XVIII, Bucureşti, 1973, p.142.122 Cernovodeanu Paul, Societatea românească văzută de călători străini, sec.XV-XVIII, Bucureşti, 1973, p.136.123 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.106.

25

împărăteşti”. Locuitorii ţării, care plăteau impozit, trebuiau să predea cai buni sau bani cu care să

fie cumpăraţi. La această cotribuţie au fost impuşi nu numai ţăranii, ci şi membrii clerului124.

În această perioadă, viaţa celor mai mulţi slujitori ai altarelor, îndeosebi a celor de la sate,

continua să fie destul de grea către finele secolul al XVII-lea. Potrivit surselor documentare,

clericii de la enoriile rurale, erau „supuşi la dări grele şi aspre”125, ei plăteau biruri personale, de

multe ori prestau lucrul domnesc, lucrau la cetăţi la mori, făceau podvoade, dădeau cai de olac,

desetină din albine şi vin, plăteau darea „împărătească” şi „domnească” şi toate celelalte

„angării126.

Datorită faptului că domnii dispuneau de o autoritate completă, discreţionară, în orice domeniu de

activitate statală, neţinînd seama de clasa socială şi rang, îi putau obliga pe anumiţi boieri sau

reprezentanţi ai clerului, mănăstiri, să le dea, sub formă de „împrumuturi” (care nu se ma

restituiau) anumite sume de bani127.

Scutirile de împrumută în a doua jumătate a secolului al XVII-lea se acorda numai în mod

excepţional.128 După ce, spre sfîrşitul veacului, împrumuta se extindea aupra întregii boierimi şi

asupra tuturor mănăstirilor, unele din acestea vor beneficia apoi, în secolul următor, de scutiri din

partea lui Antioh Cantemir, Nicolae Mavrocordat, Grogore al II-lea Ghica, Ioan Mavrocordat.129

Scutirea de împrumută se acorda numai în cazuri excepţionale, de felul celui înregistrat într-un act

din 3 august, 1728, Iaşi, la cererea lui Hrisant, patriarhul Ierusalimului, aflat în vizită în Moldova,

cînd Grigore Ghica hotărăşte ca mănăstirile din ţara sa, închinate Sfîntului Mormînt (Galata,

Cetăţuia, Barnovschi, Bîrnova şi Sf.Sava, din şi de lîngă Iaşi, şi Sf.Gheorghe din Galaţi) să nu fie

impuse la astfel de sarcini: „....socotit-am dară pentru aceste şase mănăstiri a Sfîntului Mormînt,

domnia miea niciodată bani împrumut să nu ia de la egumenii acestor mănăstiri, nici mulţi nici

puţini, măcar la ce nevoie ar sosi pămîntul nostru”130.

„Împrumuta, împrumutoarea, prumuta sau bani daţi în datorie” cum era numită această

obligaţie131, era socotită în general ca o sarcină împovărătoare de toate categoriile care trebuiau să

o achite. Această îndatorire forţată, ajunge a fi de-a dreptul detestată de marea boierime şi

Biserică atunci cînd impunerea la plată şi fixarea sumei, avea la bază considerente politice sau

cînd banii ceruţi se obţineau de domn pe cale silită132.

124 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Vol I,II, p.84.125 Grigoraş N., Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII-lea şi reforma lui Miron Barnovschi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei , nr.1-2, 1957, p.71-72.126 Grigoraş N., Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII-lea şi reforma lui Miron Barnovschi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei , nr.1-2, 1957, p.75.127 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Vol.VI, nr.1698, p.448-449.128 Caproşu I., O istorie a moldovei prin relaţiile de credit pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, 1989, p.108.129 Caproşu I,. O istorie a moldovei prin relaţiile de credit pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, 1989, p.108.130 Mihail Paul, Documente şi zapise de la Constantinopol (1607-1806), Iaşi, 1948, doc.nr.63, p.58.131 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol.VI, nr.1608, p.417.132 Caproşu I., O istorie a moldovei prin relaţiile de credit pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, 1989, p.110.

26

Fiecare domn putea renunţa oricînd la dările plătite de satele mănăstirilor, chiar şi la suma

destinată plăţii tributului, dar în acelaşi timp putea şi să oblige pe orice om mănăstiresc, care mai

înainte fusese scutit, să plătească dări ca şi ceilalţi locuitori133.

Asemenea dispoziţii s-au referit în mod special la posluşnicii mănăstireşti şi la dările pe care

urmau să le plătească.

Totuşi dacă posluşnicii nu voiau sau nu puteau să plătească dările la care fusese-ră impuşi, potrivit

instrucţiunilor primite de la domn, dregătorii fiscului nu puteau prelua pentru ei din bunurile

mănăstirilor.134

Dimitrie Cantemir, care cunoştea situaţia şi obligaţiile fiscale ale tuturor mănăstirilor din vremea

sa, ne informează că fiecare trebuia să plătească domnului „o dare anuală, după masura averilor

sale”135, sau după cum se înţelegeau fiecare dintre ele, fie direct cu domnul, fie cu vistieria. Faptul

este confirmat de o dispoziţie domneasccă din 1705 a domnitorului Antioh Cantemir, ca

mănăstirile „să-şi plătească rupta pe sferturi”136.

Sistemul impunerii prin înţelegere nu este o inovaţie a domnitorului Antioh Cantemir, fiindcă mai

fuse-se practicat încă de la începutul secolului al XVII-lea, iar denumirea de ruptă apare la 31

ianuarie 1662137.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote, Biserica, periodic va fi

susţinută de anumiţi domnitori, în ce priveşte aspectul fiscal, care se considerau „evlavioşi de fire”

şi apărători adevăraţi ai Bisericii, dar în realitate căutau de fapt, sprijinul acesteia în viaţa politică

şi supunerea strictă a ei faţă de ierarhia patriarhală grecească138.

În anul 1714 sau 1715, Nicolae Mavrocordat, considerînd „nepotrivită” măsura de a obliga

mănăstirile să plătească dări, a poruncit să fie anulată139. Cronica Ghiculeştilor, relatează, că

această măsură a domnitorului Nicolae Mavrocordat, de a scuti pe toţi preoţii, de desfiinţare a

dajdiei lor obişnuite de doi galbeni, pe care o dădeau din timpul lui Constantin Vodă, ,,deoarece

înainte de Cantemir Vodă plăteau la fel cu ţara”, s-ar fi produs cu ajutorul patriarhului Hrisant140.

Ţinînd cont de faptul că situaţia preoţior de la sate nu s-a deosebit cu mult de cea a ţăranior, în

timp ce reprezentanţior clerului înalt li s-au acordat un regim similar cu cel al marilor dregători,

măsura întreprinsă de Nicolae Mavrocordat în 1714 de a scuti de dajdie pe toţi preoţii şi arhiereii

din întreaga ţară a fost considerată ca o inovaţie141.

133 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.113.134Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.106.135 Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982, p.152.

136 Kogăniceanu M., Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, ed. a II-a, Bucureşti, 1872, vol.II, p.52.137 Documente privitoare la istoria României ,A, Sec.XVII, vol.IV, nr.328.138 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.81.139 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Vol.V, nr.101, p.100-101.140 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 723, 40, p.185.141 Axintie Uricarul, De a doua domniia lui Nicolae Alexandru vodă (Văleat 7220), ed. I.Şt.Petre, Casa Şcoalelor, 1944, p.162-163.

27

Unii dintre domnii fanarioţi, au supus la dajdie reprezentanţii bisericii ca reeşind din consecinţele

climaterice dificile care periodic afectau Ţara Moldovei. Acest moment este fixat în Cronica

Ghicueştilor, care menţionează că în timpul celei de-a II-a domnii a lui Mihai Vodă Racoviţă, ,,în

priml a al domniei sale au venit aşa de multe şi nenumărate lăcuste…şi au stricat toate roadele şi

bucatele ţării…Mai întîi Racoviţă a stricat obiceiul desetinei şi, călcînd orîndielile domnilor

dinaintea lui, a poruncit de au plătit toţi ţărăneşte: (adică aşa cum plăteau ţăranii) şi arhiereii şi

mănăstirile…”142.

Ulterior, s-a revenit din nou la măsura întreprinsă de Nicolae Mavrocordat, în 1734, în vremea

lui Constantin Mavrocordat, cînd din îndemnul lui Samuil, au fost scutiţi de orice dăjdii clerul

mirean întreg 143, „de acumŭ înainte ceata bisericească din toată ţeara Moldovlahiei, carei dă de

doa ori într-unŭ anŭ dajde la Vistierie, să fie de totŭ nesupăraţi” 144.

După ce Grigore al II-lea Matei Ghica, care era „era foarte evlavios faţă de sfintele

eşezăminte”145, în domnia a doua (1735-1741), a obligat mănăstirile şi preoţii să plătească dajde146,

Constantin Mavrocordat, revenit pe tronul Moldovei (1741), a scutit din nou pe toţi preoţii 147,

fiind de părere că este nedrept ca „cinul preoţesc”, prin obligaţia de a plăti dări, să fie „supărat de

mîna mirenilor”148. Cronica Ghiculeştilor relatează că, „Constantin vodă Mavrocordat, se purta

cu bunătate şi milă faţă de biserici şi faţă de boierii scăpătaţi...a făcut şi o milă nouă: a suprimat

cu totul darea arhiereilor, a preoţilor şi a boierilor mazili, a reînoit şi unle hrisoave

mănăstireşti”149.

Pe lîngă dispoziţiile oficiale ale domnilor din perioada respectivă de impunere sau de scutire a

clericilor de anumite dări faţă de stat, există o serie întreagă de acte, care mărturisesc despre

anumite înlesniri acordate unor mănăstiri, sau unor sate mănăstireşi şi biserici, fără să fie precizată

o cauză serioasă, arătîndu-se decît numai o atitudinea grijulie ale unor domni faţă de lăcaşurile

sfinte, „de toate dăjdiile mărunte pentru afi călugărilor de bocanci şi de îmbrăcăminte, urmînd a

da numai la orînduielile cele mari...” 150

142 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 609,35-40, p.23.143 Neculce Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed.II-a, 1959, publ. de Iorgu Iordan, p.327.144 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. V, nr101, p.100-101.145 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 858, 20, p.363.146 Neculce Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed.II-a, 1959, publ. de Iorgu Iordan, p.336.147 Neculce Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed.II-a, 1959, publ. de Iorgu Iordan, p.383.148 Melchisedec, Cronica Huşilor şi a episcopiei cu asemenea nume , Vol.I, Bucureşti, 1869, p.199-205.149 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 851, 5, p.353.150 Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale. Vol.IV, 1676-1700, M-rea Galata, II/14, Bucureşti, 1970, p.208.

28

Se întîlnesc deasemenea acte unde se acordă anumite împuterniciri pentru anumite mănăstiri din

partea domniei cu dreptul de a perlua anumite taxe de vamă151, de a percepe dijme de pe seama

pescuitului152, „dughenelor şi povarnelor”153, de pe păşuni154, etc.

Cu toate că domnii Moldovei de la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al

XVIII-lea, periodic au supus Instituţia Bisercească la plata anumitor dajdii, ei totuşi mereu au fost

receptivi la necesităţie Bisericii, care constau în acordarea sprijinului financiar la tipărirea cărţilor

de cult, construcţia bisericilor, întărirea actelor de stăpînire a unor resurse funciare, reformarea

sistemului de hirotonisire a clericilor precum şi acordarea imunităţilor judiciare.

Mănăstirile şi bisericile, au păstrat în această perioadă întinsele proprietăţi şi privilegii pe care le

aveau din trecut primind noi danii funciare din partea domnilor155 şi din partea credincioşilor cu

stare156, pe care le administrau şi percepeau dajdii de la locuitorii de pe acestea.

Marea boierime şi mănăstirile, prin legăturile ce le aveau cu domnul, şi datorită deţinerii

posturilor cheie în stat, reuşesc să desfiinţeze dreptul de proprietate şi de folosinţă exclusivă al

comunităţilor urbane asupra terenurilor din jurul oraşelor, schimbîndu-le într-un contract de

arendă157. Încă din secolul al XVII-lea mănăstirile reuşesc să-şi însuşească nu numai părţi din

vetrele oraşelor ci chiar şi oaşe întregi, pentru că era un mijloc de acaparare a pieţii, unde totodată

se bucurau de reduceri simţitoare sau scutiri integrale de impozite din partea domnilor pentru

mărfurile şi băuturile comercializate în prăvăliile şi pivniţele proprii158.

Numeroase prăvălii şi imobile, obţinu-se prin danii şi cumpărări în Iaşi, Mănăstirea Trei Ierarhi.

Pe lîngă feredeu, construit „din vale, despre Bahlui”, mănăstirea avea în Iaşi şi o velniţă, scutită

de toate impozitele, cu oricîte „căldări” ar fi lucrat şi orice cantitate de rachiu ar fi produs159

La începutul secolului al XVIII-lea, domnitorii ţării nu mai făceau nici o distincţie între „hotarele

oraşelor” şi „hotarele domneşti”. Totuşi, în continuare, obştile urbane au încercat să-şi exercite în

mod eficient dreptul de proprietate asupra vetrelor oraşelor160.

Tot în atribuţiile domniei era şi fixarea zilelor de clacă pentru locuitorii de pe moşiile

mănăstirilor, mai ale în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

În Moldova, conform hrisovului din 19 noiembrie 1729, numărul zilelor de clacă, datorat de

sătenii din Iubăneşti (Dorohoi) pentru mănăstirea Suceviţa, era numai de două zile într-un an, o zi

151 Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale. Vol.IV, 1676-1700, Ms. nr.579, Bucureşti, 1970, p.440.152 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr.14, p.22., nr. 38, p.24.153 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 18, p.23.154 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 66, p.28.155 Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale. Vol.IV, 1676-1700, Mitropolia Moldovei I/5, Bucureşti, 1970, p.201.156 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.305. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 30, p.24.157 Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în: Anuarul Institutului de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970,p.84.158 Documente privind istoria României, A, Moldova, sec. XVII, vol II, nr.78, 208, 209; vol.III, nr.141159 Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în: Anuarul Institutului de istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970, p.94.160 Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, ed. a II-a Iaşi vol.XI, p.262-263.

29

de la coasă şi una la arătură. Actul din 18 noiembrie 1741, emis de către Constantin Mavrocordat,

prevedea ca „locuitorii din satul Bucium şi altora de pe moşia mănăstirii Dancu, să lucreze 6 zile

pe an la ce i-ar pune egumenul deoarece măsura este luată pentru uşurinţa lor”161. Acelaşi

domnitor a mai emis alte două documente în anul 1742, care indică la evoluţia sistemului de

impunere a zilelor de clacă pentru locuitorii de pe unele moşii mănăstireşti. Unul din ele la 12

ianuare 1742, prevedea ca „locuitorii care nu sînt vecini, aşezaţi pe moşiile mănăstireşti să

lucreze 12 zile pe an, şi să dea dijma din produse”162, ca mai apoi la 31 mai, 1742, această

prevedere să se răsfrîngă şi asupra propriu-zis locuitorilor de pe moşii, „de a fi obligaţi a sluji 12

zile într-un an, în afară de cei care au dughene (în tîrgul Chişinău)”163.

În perioada de la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului XVIII-lea, domnitorul

era cel care reglementa conflictele dintre mănăstiri şi contribuabilii acesteia, cînd nu erau achitat

la timp „venitul” pentru mănăstire164, cînd aceştea profitau de averea bisericii prădînd bunurile

acesteaia şi maltratînd preoţii165, sau cînd locuitorii în general nu doreau să facă zilele de clacă în

folosul mănăstirii166.

Fratele lui Constantin Mavrocordat, I.N.Mavrocordat, ce domnea în Moldova în anul 1744,

„înteţit” de cererile egumenilor de la mănăstiri prin necontenitele lor reclamaţii, precum că

locuitorii de pe moşiile mănăstireşti, nu vin aproape nici unul să lucreze în folosul mănăstirii –

împreună cu consiliul obştesc, emite următorul „urbariu”: „Tot omul ce va şedea pe moşia

mănăstirească, ori omu domnescu ori boierescu, or slujitoru or ce fel de breaslă ar fi, să aibă a

servi 12 zile în folosul mănăstirii, ori cu claca, ori cu caru cu boii, ori cu sapa la orice fel de

lucru va fi orînduit (pe moşii) de egumeni....Terminînd lucrul de 12 zile, locuitorii să-şi ceară de

la vornicelu, răvaşu cum că a finisat lucrul celor 12 zile...”167.

La finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII, instituţia bisericească va

continua să posede drepturi de justiţie, în special în pricinile care priveau înrudirile, cu

determinarea dreptului de moştenire, căsătorile oprite şi adulterul. Biserica avea un rol destul de

însemnat şi în interpretarea pasagiilor mai grele din „Pravilele” traduse după cele bizantine,

precum şi în procedura jurămîntului şi emiterii „cărţilor de blestem” pentru mărturii nedrepte168.

Reprezentanţii clerului înalt, susţinătorii puterii statale, aveau un rol important în împărţirea

justiţiei. Ei erau capabili să judece, sau să participe la judecarea diferitelor procese şi între diferite

categorii de populaţie169, după cum rezultă din unul din actele de la sfîrşitul secolului al XVII-lea

161 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 173, p.38.162 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 180, p.39.163 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 194, p.40.164 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 238, p.44.165 Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale. Vol.IV, 1676-1700, Ms. nr. 580 , Bucureşti, 1970, p.391.166 Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea. Vol II.Moldova. Iaşi, 1966, nr. 46, p.25, nr.124, p.33, nr.126, p.34.167 Brezoianu I., Vechile instituţii ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882, p.130.168 Istoria României, vol.III, Bucureşti, 1964, p.85.169 Documenta Roumania Historica , A, XIX, p.482.

30

(11 august, 1698), cînd un oarecare popa Axintie, Gavriil, Soare, Vasile şi alţii din Ciolăneşti,

„cercetează pricina dintre Tănasie sulgerul şi soţia lui Ştefănia, pentru moşia pe care a vîndut-o

Alexandru lui Tănasie, vînzînd şi partea altor fraţi...”170

Funcţionarea instanţelor de judecată era oficial indicată de tradiţie, dar de fapt se făcea după

placul domnului. Datorită practicii abuzive, caracteristică evului mediu, intervenţia domnului

trebuia să fie mereu prezentă şi simţită, deoarece nemulţumirile celor nedreptăţiţi de agenţii

judecătoreşti puteau da naştere la tulburări grave. Aşa ne explicăm de ce domnii transmiteau

permanent indicaţii exprese judecătorior locali171, printre care erau deseori şi reprezentanţii

clerului.

Dacă anterior secolului al XVII-lea, pe oamenii din satele mănăstireşti „nu îndrăznea” să-i judece

nimeni, „niciodată” în afară de slujitorii mănăstirilor, şi nu aveau „niciodată vreun alt judecător,

nici pentru orice faptă”, atunci din secolul al XVII-lea, se constată o restrîngere a imunităţilor

juduciare acordate mănăstirilor172.

Domnii au menţinut vechile privilegii ale instituţiei eclesiastice, pentru a proteja locuitorii de

abuzurile dregătorilor săi, care obişnuiau să încaseze amenzi de la locuitorii nevinovaţi pentru cei

vinovaţi. Totuşi, există o serie întreagă de mărturii documentare care atestă acelaşi caracter

intolerant al clericilor, faţă de justiţiabili ca însăţi justiţia boierească. Fiind o sursă de veituri,

această justiţie a fost utilizată mai mult ca mijloc de constrîngere extracanonică a oamenilor

aserviţi, decît ca mijloc de a împărţi celor oprimaţi slaba dreptate.173

Această constrîngere ale drepturilor de a judeca ale Bisericii, se mai datora şi faptului, că la finele

secolului al XVII-lea, continua să existe o confuzie de atribuţii şi o imprecizie a sferii de

intervenţie în materie judiciară. În ceea ce priveşte membrii clerului, Ştefan Petriceicu (1672-673

şi 1683-1684) a încercat să impună anumite reglementări. Constatînd că membrii inferiori ai

statului, pentru greşelile făcute, erau judecaţi şi amendaţi de alţi dregători ai statului, şi neştiind la

care „scaun” să se adreseze, domnitorul cercetînd legiuirile bisericeşti a constatat că membrii

clerului, orice greşeală ar fi făcut ei , în afară de crime, trebuiau judecaţi de superiorii lor. Ca atare

domnul, în urma unei hotărîri luate de comun acord cu sfatul domnesc a făcut cunoscut tuturor

„slugilor domneşti sau boiereşti”, că episcopii trebuiau judecaţi de mitropolit pentru greşelile

săvîrşite, iar călugării, călugăriţele, preoţii, diaconii, cîntăreţii, fiecare după fapta sa - de

mitropolit sau de episcop ţinîndu-se seama de eparhia de unde făceau parte. Deasemenea cei

înrudiţi dar încuscriţi, sau cumnaţi, precum şi cei care trăiau în „afară de lege, împotriva

obiceiului creştinesc”, aveau să fie judecaţi şi pedepsiţi după pravilă de episcopi sau de mitropolit,

170 Catalogul documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale, vol.IV, 1676-1700, M-rea Brazi XXX/10, Bucureşti, 1970, p.272.171 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.45.172 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.97.173 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.272.

31

oriunde locuiau în oraşe, în sate domneşti, în sate boiereşti, în sate călugăreşti sau în slobozii.

Dregătorii care încălcau asemenea dispoziţii trebuiau consideraţi şi judecaţi ca nişte „călcători de

lege”174.

Această dispoziţie domnească, va fi confirmată încă odată în timpul domniei lui Constantin Duca,

prin actul din 6 octombrie, 1693, cînd acesta, împreună cu sfatul său hotărăşt ca „monahii şi

monahiile, preoţii şi diaconii cu feciorii şi fetele lor, slujbaşii şi slujnicele lor, precum şi

ţîrcovnicii din eparhia Varlaam, episcop de Huşi, ca şi din eparhia Mitropoliei şi a celorlalte

episcopii, să fie judecaţi de chiriarhii respectivi pentru orice greşeală vor săvîrşi, afară de omor,

care este treaba domniei şi a sfatului său”. Porunceşte de asemenea boierilor mari şi mici,

pîcălabilor, globnicilor şi altor slujitori domneşti „să nu se amestece în aceste judecăţi”175

O reglementare similară, întîlnim şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, într-un act

domnesc din 1746, cuprinzînd dispoziţii ce reproduc în măsură conţinutul hrisovului lui Vasile

Lupu din 1649, prin care Ioan Mavrocordat confirmă episcopului Huşilor dreptul de a judeca „pre

pravilă” în eparhie pe clerici şi pe monahi, iar pe laici pentru „cumătrii, cuscrii şi cununii, pentru

sînge amestecat şi pentru cei ce şăd necununaţi şi pentru toate care se fac fără de leage”. Se

interzicea boierilor şi dregătorilor să judece şi să globească pe cei supuşi justiţiei bisericeşti.

Domnul rezerva judecăţii domneşti numai omuciderea şi furtul.176

Documentele din secolul al XVII-lea menţionează în mod frecvent dreptul de justiţie al

mănăstirilor în strînsă legătură cu dreptul „de a globi” pe locuitorii satelor mănăstireşti, după cum

rezultă din actele emise de către domnitorul Constantin Duca, pentru mănăstirile Galata din Deal

(20 decembie 1692), „numai egumenul să-i judece (se referă la cei 24 de vecini scutiţi de toate

dările şi angaralele) şi să-i globească după cum este obiceiul de la alţi domni bătrîni...”177; pentru

mănăstirea Hlincea (17 iulie 1693) şi mănăstirea Bistriţa (19 iulie 1693). Actele domeşti,

referitoare la imunităţile judiciare, precizează că mănăstirile respective aveau „judecata cu tot

venitul”.

Astfel, abaterile clerului de orice natură ar fi fost ele, erau judecate de protopop sau de chiriarhul

locului şi nu de dregătorii domneşti. Stareţii şi vlădicii eau judecaţi însă de domni.178

Domnul avea dreptul să mustre şi să pedepsească pe episcopi şi mitropolit, împreună cu Sfatul

Domnesc, ca organe politice superioare. Dimitrie Cantemir menţionează dreptul de justiţie al

domnului asupra ierarhilor ţării ca un privilegiu vechi al domniei. Învederînd deplina autoritate a

174 Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, ed. a II-a Iaşi vol.V, p.269-273. Melchisedec Ştefănescu, Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman, I, partea II, Bucureşti, 1874, p.331-333.175 Catalogul documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale, vol.IV, 1676-1700, Ms.nr.652, Bucureşti, 1970, p.358.176 Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume , : dupre documentele Episcopiei şi alte Monumente, Vol.I, Bucureşti, 1869, p.217.177 Catalogul documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale, vol.IV, 1676-1700, M-rea Barnovschi, VI/5, Bucureşti, 1970178 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.248.

32

domnului asupra Bisericii, Cantemir relevă, în acelaşi timp, rolul constituţional al Bisericii în stat,

ca organism politico-administrativ şi ca instrument al puterii domneşti179.

La finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, pe lîngă dreptul de a judeca

membrii breslelor de ciocli – moment confirmat într-un act (1 ianuarie, 1704), de pe timpul lui

Mihail Racoviţă, pentru breasla cioclilor din tîrgul Sucevei care prevedea ca „...de vor greşi, să n-

aibă ai judeca sau ai certa sau ai globi nime decît sfînta Mitropolie...”180 – dreptul de jurisdicţie

al bisericii s-a extins şi asupra breslelor de meseriaşi. Reînoind vechile privilegii ale unor bresle

din Roman, în 1718, Mihai Racoviţă poruncea dregătorilor domneşti şi orăşeneşti să respecte

dreptul episcopului de a judeca şi globi pe membrii anumitor bresle181. Episcopii şi mitropoliţii

confirmau statutele breslelor, fiind competenţi să judece în apel atît procesele intentate de către

„fraţii meşteri” starostelui lor, cît şi procesele dintre membrii breslei182.

Conform tradiţiei romano-bizantine, judecătorii laici se făceau obligaţi a accepta legale deciziile

instanţelor bisericeşti, dacă acestea „au legiuit drept”, domnitorul avînd dreptul să verifice, dacă

consideră necesar cazurile de condamnare la moarte din partea bisericii, şi care se executau de

către organele statului. Cînd însă instanţa bisericească pronunţa sancţiunea legală pentru crimă de

erezie, întrun asemenea caz, pravila nu mai permite judecătorului laic să verifice procesul,

pedeapsa urmînd a fi adusă la îndeplinirede către autoritatea laică „fără nici de o întrebare cum a

fost tocmala”183.

Cei ce se făceau vinovaţi de insultarea sau vătămarea solilor, trebuiau să fie sancţionaţi de justiţia

laică, apoi pedepsiţi „după pravilă” cu afurisirea, adică cu excluderea din comunitatea bisericii184.

Cît,priveşte vinovatul de sodomie, acesta trebuie să fie sancţionat de judecata bisericească prin

excomunicare apoi să fie predat către judecătorul laic spre pedeapsa capitală, „greşala sodomiei

să giudecă de la doo giudeaţe: giudeţul bisearecii-l aforiseşte, giudeţul cel mirenesc face-i

moarte şi după moarte trupul lui îl arde în foc”185.

În general, justiţia bisericească era competentă să sancţioneze şi fapte nepedepsite de judecătorii

laici186.

În cazuri excepţionale clerul putea corecta o hotărîre greşită a domnitorului. La rîndul său,

domnitorul putea mustra clerul în ceea ce a greşit187.

Cu alte cuvinte, pravilele româneşti din secolul al XVII-lea, ca şi monocanoanele bizantine,

veneau să sublinieze atît separarea cît şi cooperarea dintre justiţia laică şi cea eclesiastică, care se

179 Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982. p.38.180 Suceava.File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşulu 1388-1918, vol.I, Arh.St.Suceava, LXXVI/31, Bucureşti, 1989.181 Melchisedec, Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman, I, partea II, Bucureşti, 1874, p.4.182 Melchisedec, Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman, I, partea II, Bucureşti, 1874, p. 11-12.183 Carte românească de învăţătură , gl. 58,10, Bucureşti, 1951, p.171-172.184 Carte românească de învăţătură , gl.2,1 Bucureşti, 1951, p.83.185 Carte românească de învăţătură , gl.39,19, Bucureşti, 1951, p.143.186 Carte românească de învăţătură , gl.56,4, Bucureşti, 1951, p.167.187 Milaş Necodem, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, p.580.

33

va menţine şi în prima jumătate a secolului al XVIII. Acest lucru este confirmat de un cronicar

care îl elogiază pe Constantin Mavrocordat, care în a trei-a sa domnie în Moldova (1748-1749), „a

îndemnat foarte mult” pe mitropolitul Nichifor „să numească clerici la mitropolie, precum sînt şi

încelelalte ţări, adică econom, schevofilax, sachelar, logofăt, etc, care să se întrunească

împreună cu mitropolitul şi să cerceteze pricinile bisericeşti, la care domnul nu vrea niciodată cu

nici un chip să se amestece, măcar că în fiecare zi era supărat de mulţi, pe care mitropolitul din

cauza bătrîneţilor nu putea să-i judece”188. Sub presiunea îndemnurilor domneşti, mitropolitul a

trebuit să alcătuiască din „cîţiva ieromonahi cu ştiinţă de carte”o instanţă de judecată care cerceta

în fiecare zi de miercuri şi vineri pricinile bisericeşti.189

În sensul lor cel mai general, pravilele consacră colaborarea bisericii cu statul pentru înfăptuirea

justiţiei, confirmînd în această privinţă condiţionarea bisericii faţă de atoritatea statală190.

Potrivit normelor nomocanonice, Biserica a păstrat şi în secolul al XVIII-lea atribuţiile ei

judiciare, putînd să judece pe clerici, pe monahi şi pe cîntăreţii bisericii, pentru orice pricini, în

afară de cele de o deosebită gravitate penală ca, de exemplu, omuciderea.

Au rămas în competenţa judiciară a bisericii pricinile referitoare la dreptul de familie: înrudirea,

adulterul, moştenirea, filiaţia191.

Prin extindere, fii necăsătoriţi ai preoţilor, se judecau tot de instanţele bisericeşti. Dar cerinţele

agenţilor statului au fost mai numeroase şi mai persistente în această perioadă, datorită extinderii

autorităţilor domneşti asupra principalelor instituţii din ţară, precum şi din cauza interesului

slujbaşilor laici de a percepe gloabe pentru procesele sustrase justiţiei bisericeşti192.

Deasemenea în secolul al XVIII-lea, Instituţia Domniei, a acordat imunităţi judiciare conducerilor

mănăstirilor şi asupra posluşnicilor, care s-au menţinut pe tot parcursul secolului193.

Privilegiile mitropoliei, episcopilor şi ale unor mănăstiri privind dreptul de justiţie asupra satelor

şi tîrgurilor dependente, se acorda de domnie şi apoi se confirmau, uneori de unii şi aceaşi

domni194, fapt confirmat printr-o serie întreagă de documente din perioada respectivă.

Prin actul din 30 august, 1712, Nicolae Mavrocordat acordă episcopiei Rădăuţilor imunitate

judiciară pentru posluşnici săi, autorizînd ca „numai părintele, episcopul să fie cercetător şi

giudecător, să certe pe cei vinovaţi”. Cît priveşte posluşnicii mănăstirii Hangul, aceştea dacă s-ar

188 Cronica Ghiculeştilor. Ed. De Nestor Camariano şi A. Camariano-Cioran, Bucureşti, 1963, p.623.189 Cronica Ghiculeştilor. Ed. De Nestor Camariano şi A. Camariano-Cioran, Bucureşti, 1963, p.625.190 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.263191 Şesan M., Drepturile judiciare şi privilegiile materiale ale chiriarhilor din ţările române în secolul al XVIII-lea. Cernăuţi, 1937. p.7.192 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.266.193 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.100.194 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.270.

34

fi făcut vinovaţi de „niscare greşeli mari”, trebuiau judecaţi, certaţi şi globiţi de egumen şi de

sobor, „cineşi după deala sa” 195.

S-ar părea că după o asemenea dispoziţie, imunitatea judiciară a conducerii mănăstirilor, asupra

unor asemenea oameni, se manifesta complet196.

Nicolae Mavrocordat la 10 iulie 1712, pentru ca să nu se împrăştie oamenii din satul Bosancea al

mitropoliei, a dispus ca între ei „să nu intre nici un fel de globnici, nici şugubinari, nici pîrcălabi

de acel ţinut, nici vornicii de Suceava şi nici a-i judeca, nici a-i certa. Nimeni să nu se amestece

la dînşii, ci-i va giudeca şi-i va certa pre cei vinovaţi mitropolitul, după obicei ce-au făcut domnii

cei bătrîni”. Numai dacă unii dintre ei săvîrşiseră „moarte de om, au furtişag, atunce sa va socoti

cu divanul domnesc”197.

De o semnficaţie deosebită par a fi şi imunităţile judiciare, similare celor de mai sus, acordate la

30 septembrie 1715, mănăstirii Trei Ierarhi. Dispoziţia domnească deosebit de cocludentă,

prevedea ca „între aceşti oameni (se referea la posluşnici) să nu intre nici un fel de globnici, nici

vornicii cei mari, nici deşgubinarii, nici pîrcălabii, nici alţi judecători şi nici să-i judece, nici să-i

globească, fără cît egumenul lor să fie cercetător şi giudecător. Osăbit de să va tîmpla vreo

greşeală mare, cumu-i moartea de om sau furtişagul, aciia giudecată se va căuta cu divanul

domnescu. Iară alţii nimeni, nici un fel de socoteală într-aceste sate (se referă la cei 50 posluşnici

ai mănăstiri din satele Răchiteni, ţinutul Sucevii şi cei 10 posluşnici din satele Fărcăseni, ţinutul

Roman) să nu se amestece şi precum s-au aşezat şi s-au legat, aşa să stea „cum sînt”

aşezămintele satelor mănăstirilor închinate Ierusalimului”198.

S-ar înţelege deci că şi din punct de vedere al imunităţilor judiciare mănăstirile închinate la

Ierusalim au avut un regim special199, spre deosebire de dispoziţiile amintite, destul de largi şi de

elastice, în cele referitoare la posluşnicii mănăstirii Sf.Ioan Zlataust din Iaşi, care precizau ca să

nu aibă „treabă” cu ei globnicii, deşugubinarii şi pîrcălabii, ci să-i judece şi să-i globească

egumenul200.

Actul domesc din 2 noiembrie 1726, încuviinţa mănăstirii Putna dreptul de a judeca satele Vicov

şi Frătăuţi, egumenul fiind autorizat ca numai el „să aibă triabă cu dînşii, a-i judeca şi certa”201.

195 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.270.196 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.100.197 Ion Neculce, Buletinul Muzeului municipal din Iaşi , fasc.3 (1923), p.112-113. 198 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.101.199 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.101.200 Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al XVIII-lea. Iaşi.1971, p.102.201 Cronţ. Gh. Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.272.

35

Ca şi boierii pe moşiile lor, egumenii, episcopii şi mitropoliţii erau competenţi să judece şi pe

robii de sub stăpînirea lor, avînd dreptul să-i pedepsească pentru infracţiuni săvîrşite afară de furt

şi omucidere202.

Manifestînd şi în această privinţă solidaritatea lor, biserica şi statul au cooperat pentru a reprima

infracţiunile robilor, deşi, în lumina istoriei luptelor sociale, unele infracţiuni apar ca acte de

protest împotriva aservirii şi maltratărilor203.

În perioada de la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea, concepţia

pe care se întemeiau voievozii români, precum şi unii domni din perioada fanariotă, era aceea a

împăraţilor bizantini, care se declarau protectorii bisericii204. Colaborarea domniei cu ierarhia

bisericească, în interesul consolidării regimului social-politic al ţărilor române, s-a reflectat

puternic în domeniul justiţiei205.

Justiţia laică avea nevoie de concursul justiţiei bisericeşti în interesul general al domniei, al

guvernanţilor şi al ordinei sociale existente. Justiţia domnească s-a văzut silită să renunţe

cîteodată la soluţionarea unor procese pe care le judeca prin încălcarea atribuţiilor judiciare ale

Bisericii206.

Pariciparea clericilor la înfăptuirea administraţiei şi justiţiei avea menirea consolodării fiinţei

statului prin măsuri adoptate cu aprobarea Bisericii. Deşi în general treburile interne şi problemele

cultului au rămas în jurisdicţia bisericii, ea totuşi rămîne a fi în subordonarea şi ajutorul Instituţiei

Domneşti.

Domnii din perioada de la finele secolului al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea,

au căutat mereu să ţină sub control strict instituţia bisericească, prin amestecul lor direct în ce

priveşte alegerea mitropoliţilor, comportamentul şi educaţia clerului, avutul mănăstirilor.

Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „ Descrierea Moldovei”, declara că Voievodul avea toate

drepturile asupra episcopilor, şi deci a Mitropolitului, acele drepturi pe care Patriarhia din

Constantinopol nu le-a cerut şi nu le poate cere207: „Domnul singur are dreptul de a cerceta viaţa

şi învăţătura episcoplor sau a-i despoia de demnitatea lor”208.

Mitropolitul are numai chemarea de a-şi hirotonisi sufraganţii şi a lua act de plecarea lor.

Schimbările bisericeşti le face tot Domnul, cu singura „încuviinţare”, „consimţire” a

Mitropolitului, care în schimb are dreptul, curat teoretic, de a se împotrivi la măsurile domneşti

202 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.271.203 Grigoraş N., Robia în Moldova. De la întemeerea statului pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea , în: Anuarul Institutulu de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, Vol.V, 1968, p.51.204 Cronţ Gh., Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova , în: Studii şi materiale de istorie veche, vol.IV, Bucureşti, 1960, p.88,91.205 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei , Anul LI, nr. 3-4, p.264.206 Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4, p.269.207 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.79.208 Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982, p.146.

36

„ce jignesc legea”. În sfîrşit Domnul poate pedesi pe Mitropolit iar pentru pedeapsa Măriei Sale e

numai Dumnezeu în cer şi pe pămînt, „unealta ” lui, Sultanul209.

Acest drept de amestec în alegerea mitropolitului, s-a păstrat şi în prima jumătate a secolului al

XVIII-lea, cînd domnii fanarioţi deşi se orientau spre aducerea clerului moldovean la supunerea

strică faţă de ierarhia patriarhală grecească210, se întîlnesc cazuri cînd această politică va căpăta o

altă coloratură. Este vorba de perioada domniei lui Constantin Racoviţă, care la 1749, auzind

nemulţumirea poporului Moldovei, contra amestecului clerului din Fanar, care „sub masca

religiei”, „lucra” ca şi în secolele anterioare, exploatînd averea bisericii române, prin diverse căi,

mai mult sau mai puţin ascunse, şi mai cu seamă prin „aşezarea” de mitropoliţi străini la

Catedrala Arhiepiscopală a Moldovei;(este vorba de mitropolitul Nichifor), văzînd drepturile şi

datinile neprescriptibile ale ţării, ar fi chemat Sfîntul Sinod al Bisericii spre „a chibzui printrun

asedementu”, reînfiinţarea vechii instituţii a Moldovei care respingea pe orice „străinu” de la

scaunul arhipiscopatului Sucevei precum şi de la celelalte eparhii episcopale ale ţării, stabilind

astfel ca „...dupŏ obiceiul ţerrei, din pămênteni să se aleagă mitropolit şi episcopi...să nu mai

intre altul străinu la păstoria vre unui scaunu cu mizlocirea de bani...”211.

Perioada respectivă, se mai caraterizează şi prin intervenţia statului în monitorizarea averilor şi

cheltuielilor mănăstireşti.

După încheierea păcii din 1699-1700, Domnul de atunci al Moldovei, Antioh Cantemir, dădu

Mitropolitului însărcinarea de a cerceta care e starea mănăstirilor „pe la munte şi pe supt mare” şi

„ce s-a făcut cu veniturile lor într-aceste cumpliti vremi”, cînd şi egumenii de pe atunci se învoiau

cu ostaşii şi cu hoţii străini pentru a le jefui.212

Mitropolitul urma cu ajutorul boierului pus la dispoziţie să înlăture orice „om hiclen şi făcător de

rău”; să aducă înapoi de pe la rude, de la „curţile boiereşti”, „din prisăcile boiereşti”, unde

îngrijeau de stupi, de pe la „odăi”, unde păzeau vitele, pe toţi călugării fugari, la „postrigul lor”;

urmau să fie luate „bucatele celor ce-şi făcuse gospodărie, şi să le trimită mănăstirilor”213.

Nicolae Mavrocordat, la începutul secolului al XVIII-lea, deasemena şi-a dat toate silinţele ca să

aducă în stare bună şi cele bisericeşti. Punctul de vedere al lui în ce priveşte legăturile Domniei cu

Vlădica, erau îndreptate spre oprirea de la politică a clerului, supravegherea lui de aproape în ce

priveşte cheltuirea veniturilor şi supunerea strictă a acestui faţă de de ierarhia patriarhală

grecească214.

209Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982, p.146.210 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.81.211 Brezoianu I., Vechile instituţii ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882, p.141-142.212 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.76.213 Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. V, nr.91, p.97-98.214 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.81.

37

La 7 noiembrie 1733, domnul Constantin Mavrocordat, împreună cu divanul domnesc şi ierarhii

ţării, in frunte cu Antonie mitropolitul, a adoptat hotărarea prin care egumenii, stareţii, şi alţi

proiestoşi urmau să prezinte dările de seamă in faţa soboarele mănăstirilor. Prin acest act s-a

introdus şi obligaţia către capii sau epitropii aşezămintelor monahale să vină la Iaşi o dată pe an in

ziua de „Bobotează” pentru a prezenta darea de seamă pentru veniturile şi cheltuielile instituţiilor

pe care le conduc215.

O caracteristică de bază a domnitorilor creştini în general din perioada medievală, era cea de

zidire a bisericilor şi mănăstirilor, ca un principiu moştenit de la împăraţii bizantini, drept

descendenţi ai cărăra şi se considerau.

Şi în perioada de la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea, nu au

lipsit în Ţara Moldovei, construcţia de lăcaşuri de rugăciune. După 1711, în Moldova s-au ridicat

deasemnea noi aşezăminte mănăstireşti, înregistrîndu-se puţine ctitorii domneşti. Lucrul acesta

este explicabil, căci domnii fanarioţi nu erau cu numic legaţi de aceste locuri pe care le cîrmuiau,

iar domniile lor erau nesigure şi de scurtă durată216.

La finele secolului al XVII-lea, domnitorului Gheorghe Duca, îi aparţine ctitoria Mănăstirii

Cetăţuia. La 10 iunie, 1672, sultanul Mehmed al IV-lea, aflîndu-se în Capanie împotriva Poloniei,

a vizitat Iaşul şi Mănăstirea Cetăţuia. Ajuns aici, el a întrebat: „cît au cheltuit ghiaurul cu această

mănăstire?”. I s-a răspuns că „30 de pungi cu aur”. Sultanul a considerat suma derizorie şi ar fi

fost de părere că o asemenea construcţie nu se putea face nici cu 100 de pungi; dacă pe Gheorghe

Duca l-a costat numai 30 de pungi, sultanul a constatat că „a făcut-o cu nedreptăţi şi nu a plătit

cît se cuvenea celor care au muncit”. Tot sultanul a apreciat şi terenul instabil al mănăstirii

prevăzînd distrugerea acesteia peste 30 de ani, ceea ce şi s-a întîmplat217. Această mărturie

documentară, vine să scoată în evidenţă frumuseţea acestei mănăstiri şi să arăte dărnicia acestui

domnitor care a ctitorit-o, şi valoarea acesteia care a fost apreciată după aspectul ei exterior, cu o

sumă întreită faţă de aceea care s-ar fi cheltuit.

Deşi puţine, dar ctitorii de mănăstiri au existat şi în perioada primelor decenii de domnii fanariote.

Bunăoară, în a III-a domnie a sa, Mihail Racoviţă, a zidit o biserică în satul numit Olăşeni.

„Epistat la această zidire a fost preotul Ezechiil. Pentru ca să nu cheltuiască banii săi, domnul a

luat toate cele trebuincioase cu poruncă şi orănduială”218.

215 Minea Ilie, „Reforma” lui Constantin vodă Mavrocordat, în: CI, An, II-III, 1926-1927, Iaşi. 1927, p. 97-248. Gorovei Ştefan S., Semnificaţia unor documente false din veacul XVIII, I „Cartea Sobornicească” din 1 ianuarie 1752, în: Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi, 1989, XXVI, p. 151216 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.305.217199Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, ed. a II-a Iaşi vol.II, p.120.218 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 763, 5-10, p.239.

38

Lui Grigore Ghica îi aparţine ctitoria bisericii Sf.Arhanghel Mihail, construindu-o „cu cheltuiala

sa” de la temelie înprejmuidu-o cu zid construind în interiorul acesteea şi case domneşti, „a

înzestrat-o precum se cade şi s-a numit mănăstirea lui Grigore vodă”219.

De o deosebită atenţie s-au bucurat în perioada respectivă bisericile curţii domneşti din Iaşi.

Cronicarii ne informează că la începutul secolului al XVIII-lea, biserica înălţată în curte de către

Ştefan Tomşa (al II-lea deceniu al secolului al XVII-lea, Miron Costin ne informează că

Domnitorul Ştefan Tomşa a construit „biserica domească pe poarta curţii” cu hramul Sfînta

Treime. Era cunoscută şi sub denumirea de „biserica pre poartă, la sfînta Troiţă”220) deveni-se

neîncăpătoare. „Nici boierii cei cu boierie nu puteau încăpea într-însa”. Domnitorul Mihail

Racoviţă, în prima sa domnie, a apreciat că „nu-i cu tocmeală să fie biserică mică în curte, căci

mazilii şi slujitorii n-au unde încăpe”221. Totodată s-a socotit că nu se cadea să fie sub turnul

clopotniţei al bisericii, temniţă, în care să fie închişi tîlharii şi ucigaşii. Acest motiv l-a determinat

în 1703, pe Mihail Racoviţă să dărîme turnul, vistieria, şi să astupe temniţa de desupt, lăsînd

altarul şi turla de pe naos. El adăuga vechii biserici un pronaos larg şi celelalte anexe astfel încît

„alta mai mare şi mai desfătată” nu se afla acum la Iaşi222.

La 20 aprilie 1725 a dat – scrie Ion Neculce – „Dumnezeu o furtună gea şi s-au aprins tîrgul Iaşi

şi multe curţi boiereşti şi mănăstiri au ars şi din mănăstire au sărit focul şi în curţile domneşti”223.

Printre măsurile de reconstrucţie a intrat şi biserica sf.Nicolae, rezidită de Grigore Ghica (1726-

1733) care a terminat lucrările începute de Mihail Racoviţă. Repictarea bisericii s-a făcut între

1743-1747, cheltuielile fiind suportate de Domnitorul Ioan Mavrocordat224. Acesta a mai donat

bisericii din curtea domnească şi opt candele mari de argint225.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, unii dintr-e domnii fanarioţi, cum a fost spre exemplu

Constantin Mavrocordat, avînd o cultură înaltă şi credinţă puternică faţă de sfintele aşezăminte,

„un om luminat, stăpanit de idei nouă, filosofice, de gospodărie orînduită şi de răspîndire a

culturii, un puternic sprijinitor întru aducerea mai bună stare a unei Biserici aşa de mult şi des

încercată”226 , după cum a fost caracterizat de mitropolitul Antonie Putneanul, a conştientizat

starea intelectuală a reprezentanţilor clerului moldovean care era la un nivel scăzut, şi care se

datora lipsei de cărţi în limba română şi utilizarea limbii slavone în oficierea serviciului divin,

precum şi lipsa şcolilor unde aceştea puteau fi pregătiţi, începe o reformare a sitemului de

219 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 803, 20-25, p.291.220 Costin Miron, Opere comlete, Bucureşi, 1959, p.88.221 Ion Neculce, Buletnul Muzeului municipal din Iaşi. fasc.8 (1930), p.171-172.222 Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, Bucureşti, 1965, p.21.223 Neculce Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1959, p.232.224

Grigoraş N., Bisericile curţii domneşti din Iaşi, în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLV, nr.5-6, p.79.

225 Grigoraş N., Ştiri noi despre biserica Sf.Nicolae Domnesc din Iaşi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XVIII, nr.3-4, 1967, p.254.226 Iorga Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-a, în două volume, Revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1930, Gramar S.A. 1995, p.83.

39

hirotonisire a clerului printr-o măsură despre care pomenesc cronicile vremii că „s-a apucat de

capul preoţilor să-i inveţe carte”227.

În 1741, Constantin Mavrocordat a dispus ca cei care vor fi să primească cinul preoţiei „să

păzească cîtva vreme şi să înveţe de la obraze învăţate, rînduite de păstorii poporului, nu numai

cele trebuincioase ale pravoslaviei, ci şi cele ce sunt de trebuinţă acestui cin, adecă cum şi în ce

fel se cade a cîrmui pe creştinii, fii lor sufleteşti”228. El cerea ca preoţii, să fie numiţi oameni cu

„viaţa cinstită, fără defăimare”, cu „ştiinţă de carte ... pentru că curaţi trebuie să fie cei ce să

apropie de cele prea curate”229.

Constantin Mavrocrdat, mai ales în domnia a treia (1748-1749), a hotărît „ca preoţii să intre în

biserica curţii la trei ore noaptea „şi să iasă” la şapte ceasuri din zi”. Din porunca lui se

strîngeau „toţi preoţii şi diaconii oraşului la biserica curţii şi după ce-i băgau dimineaţa în

biserică, puneau ciuhodarii la uşă şi nu lasă pe nici unul să iasă afară” pînă ce un preot învăţat al

curţii „nu le cetia din Amvon”, desluşindu-le ce trebuie să ştie fiecare din ei despre rînduiala

botezului şi a spovedaniei. Preoţii se speriase-ră şi care „nu prea ştiau carte au început să înveţe,

deoarece lua darul preoţiei celor ce nu învăţau carte”230.

Pe lîngă acestea, el va mai orîndui cîţiva egumeni învăţaţi să circule şi prin sate să înveţe pe preoţi

şi apoi trebuia să-i examineze personal.

În urma acestor măsuri, mulţi preoţi şi diaconi „au tras mare folos”, deoarece au început a citi

„pe întrecute cărţi singuri, iar în ce priveşte slujba bisericească, îşi dădeau silinţa s-o citească cu

o deosebită îngrijire”231.

Domnul a mai convocat într-un „sinod obştesc”, la Iaşi, toţi egumenii mănăstirilor şi protopopii,

pentru luarea de măsuri împotriva abuzurilor săvîrşite cu hirotonisirea persoanelor care nu

corespundeau rigoriilor.232

În acest secol, se înfiinţează primele şcoli speciale pentru pregătirea clerului, la bisericile Sf.

Sava, Sf. Nicolae, Sf. Vineri şi Barnovschi din Iaşi. Exista chiar şcoală specială de pregătirea

clerului, şi anume cursurile organizate la centrele eparhiale din Moldova de către domnitorul

Constantin Mavrocordat (1741)233.

227 Kogălniceanu, M. Letopiseţe, III, Bucureşti, 1874, p.178

228 Codrescu, Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, vol. IV, p. 396–408.

Reli, Simion, Curs de istorie Bisericii Românilor, p. 175.229 Furtună D, Preoţimea românească în secolul al XVIII-lea, Vălenii de Munte, 1915, p.54.230 Kogălniceanu M, Cronicile României sau letopiseţele Moldo-Vlahiei, vol.III, ed.II-a, Bucureşti, 1872, p.213.231 Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, Bucureşti, 1965, p.623.232 Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, Bucureşti, 1965, p625.233 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.315.

40

Dimitrie Furtună, oprindu-se asupra acestor detalii, menţionează: „Cît de greu le va fi venit

bieţilor preoţi de la ţară, îmbrăcaţi în suman şi opincă, să frecventeze această şcoală silită de la

Biserica Domnească din Iaşi, îşi poate închipui oricine”234

Astfel, către sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII, Biserica

continua să se prezinte ca un organism care exercita funcţii sociale, juridice, politice, etc. Pentru

realizarea acestora, Biserica avea nevoie nu doar de o susţinere pur morală din partea autorităţii

domneşti, dar şi de una materială. În acest sens, instituţia eclesiastică va reuşi, prin diverse căi, să

obţină accesul la mari resurse naturale şi financiare, atît din partea puterii statale, cît şi din cea a

locuitorilor ţării. Acestea erau îndreptate, în primul rînd, spre asigurarea capacităţii de acţiune a

bisericii în sferele vieţii social-politice. Relaţiile stat-biserică în Ţara Moldovei, au cunoscut o

continuitate istorică începînd cu apariţia formaţiunilor statale, reieşind dintr-o necesitate istorică,

în care puterea laică, în realizarea politicii sale atît interne, cît şi externe, urma să fie asistată de

cea ecleziastică şi vice-versa. Acestea avînd la origini tradiţia bisericească bizantină.

I.3. Rolul Bisericii în politica externă a Ţării Moldovei

În perioada de la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea, Biserica,

deşi păstra-se importante privilegii în domeniul economic şi juridic în viaţa politică internă, -

Mitropoliţii luînd parte la Sfatul Domnesc, fiind aproape în totdeauna şi primii consilieri ai

tronului235, avînd practic capacitatea de a influienţa şi anumite hotărîri ale instituţiei domneşti,

care erau obiceiuri păstrate şi transmise de domnii din secolele anterioare - totuşi cînd ne referim

la politica externă a ţării, atunci în cazul respectiv domnitorul domina, hotărîrile lui nefiind

discutate cu prelaţii bisericii236.

Necătînd la faptul că domnul căutau să îngrădească amestecul Bisericii în politica externă, ne mai

vorbind de promovarea unei politici proprii din partea acestea, ei nu au reuşit să facă acest lucru

nici în perioada de la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea, cînd

aceste acţiuni puteau fi cotate şi ca „hiclenie”. Cu toate acestea, înalţii ierarhi îndeplineau nu

rareori, misiuni diplomatice237 la rugămintea domnului, acţionînd în strictă concordanţă cu

indicaţile primite din partea acestuia, contribuind astfel la stabilirea de contacte politice între 234 Furtună Dimitrie, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani: cu un scurt istoric asupra acestor mănăstiri, Bucureşti, 1928, p.152.235 Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutulromânesc, publicat în: „Convorbiri Literare”, Bucureşti, 1909, p.11.236 Zubco Angela, Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVII, relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, 2001, p.23.237 Gorovei S.Şt., Relaţiile bisericeşti româno-ruse în secolele XV-XVIII, în: Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p. 602.

41

domnii români şi ţarii ruşi. Nu în zadar multe solii, cu importante misiuni politice la Moscova,

erau conduse de reprezentanţii Bisericii238.

Ca răspuns la generosul ajutor material pe care îl primeau din parte ţarului rus, clerul din

principatul moldovean a furnizat curţii moscovite informaţii importante despre situaţia din

Imperiul Otoman, despre relaţiile lui cu alte state, nu uitînd a pomeni şi unele informaţii despre

treburile interne ale Moldovei.

O situaţie de genul respectiv, o avem din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, cînd, conform

informaţiilor lui Ion Neculce, conducătorii „partidei creştineşti” sau ruseşti din Iaşi: mitropolitul

Ghedeon, hatmanul Antioh Jor şi alţi boieri, au scris ţarului rus, în momentul cînd Cantemir se

întorse-se în Moldova ca domn, că „este ca şi un turc şi ţine cu turcii”239.

Sunt destul de semnificative, în primul rînd condiţiie externe care s-au creat în acest final

de secol XVII, în jurul principatelor româneşti, cu urmări mai spectaculoase în secolul următor,

cînd Imperiul Otoman începe să cunoască debutul perioadei sale de declin, suferind înfrîngere

ruşinoasă în anul 1683 în faţa Vienei, cît şi apariţia pe scară europeană a unei noi puteri-forte,

Rusia, care va începe sub o mască religioasă treptat să se infiltreze politic în spaţiul Sud-Est

european şi balcanic, în primul rînd prin sprijinul pe care îl avea din partea reprezentanţilor

Biserici ortodoxe din aceste regiuni, şi viceversa.

În această perioadă Rusia se ridică ca o mare putere europeană şi făcea figură de apărătoarea

popoarelor ortodoxe din Imperiul Otoman240.

Nu în zadar, Nicolae Iorga afirma ca Biserica din Moldova are o caracteristcă distinctă, şi anume

ea este prima care se va apropia de „Ruşii muscali”, pentru că se aflau la hotar cu ei şi primea

„cea d-intăiu înrîurire a lor”, în acelaşi timp „ea însăşi îi înrîureşte”. Această nouă putere, a

încercat deseori să întrebuinţeze arhiereii români în realizarea scopurilor sale politice de cucerire

în Răsărit241.

Guvernul şi Biserica Rusă s-au străduit permanent să menţină în apropierea Rusiei, „lumea

balcanică” creştină. În conştiinţa istorică rusă, începînd cu secolul al XVI-lea, s-a întărit

convingerea că Biserica rusă este Protectoarea legitimă şi apărătoarea întregii ortodoxii şi a

tuturor popoarelor ortodoxe, iar stăpînitorul rus trebuie să se îngrijească de păstrarea şi înflorirea

ortodoxiei nu numai în Rusia dar şi în tot răsăritul ortodox. În secolele XVI-XVII, statul rus şi

Patriarhia din Moscova au întreţinut legături cu patriarhii ortodoxi şi instituţiile bisericeşti din

Balcani şi din Orientul Apropiat, acordîndu-le sprijin material242.

238 Semenova L.E., Relaţiile Bisericii din Moldova şi Muntenia cu Biserica Rusă în sec.XVII, în: Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p.562.239 Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.127.240 Panaitescu P.P., Contribuţi la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p.596-597. 241 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.91.242 Каптерев В.Н., Характер отонешнии Русии к православному востоку в XVI и XVII столетьях, Москва, 1885.

42

Biserica din Ţara Moldovei, nu a rămas intactă asupra evenimentelor prea evidente care se

prevalau în această perioadă, ci din contra a căutat să profite de ele adaptîndu-le propriilor sale

interese.

Situaţia economică dificilă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, în care se afla Biserica ca urmare

a însăpririi jugului otoman prin mărirea haraciului şi impunerea acesteia de către unii domnitori

de a plăti impozite impunătoare în favoarea statului, a determinat instituţia eclesiastică, să-şi

creeze o „politică externă” proprie. Reprezentanţii clerului, chiar de ar fi binevoit să plece în alte

biserici ortodoxe din Penisnsula Balcanică sau Orient, pentru a căpăta o situaţie financiară cît de

cît mai favorabilă, acest lucru ar fi prezentat un pas negîndit , pentru că clericii din spaţiul ocupat

de Imperiul Otoman nu se bucurau de o situaţie mai bună ca cea din principatele române, unde cel

puţin nu s-a simţit parctic deloc amestecul musulmanilor în problemele cultului ortodox.

De aceea, Biserica din Ţara Moldovei, îşi va îndrepta practic total în a doua jumătate a secolului

al XVII-lea, privirile spre Biserica rusă, unde îşi vedea o adevărată protecţie şi susţinere de viitor

atît morală cît şi economică din partea ţarilor ruşi, nelasînd în umbra şi o eventuală cooperare pe

plan politic cu Polonia sau cu Ungaria.

Intrarea sub protecţia ţarului de la Moscova, obiectivul de baza pe care îl urmarea instituţia

bisericească în acea perioadă, însemna totuşi alteceva decît fusese în veacurile precedente

suzeranitatea Coroanei ungare sau a celei polone: state catolice. Ungaria sau Polonia nu

primejduiau autonomia Bisericii, nemaivorbind de „protectoratul” otoman care chiar o apăra.

Suzeranitatea unui monarh ortodox putea fi de natură să aducă o subordonare şi pe tărîm

bisericesc. Era deci necesar în acele împrejurări să se poată argumenta documentar statutul cu

totul neobişnuit al Bisericii Moldovei în cadrul teritoriului supus Porţii243.

Reprezentantul de bază a instituţiei eclesiastice moldoveneşti, care a adus o amplă contribuţie în

politica externă la finele secolului al XVII-lea, a fost Mitropolitul Dosoftei, cărturar cu renume,

personalitate de o vastă cultura a epocii.

În istoriografie se vehicula ideea potrivit careea eforturile lui Dosoftei în întărirea relaţiilor cu

Moscova, erau generate de aspiraţiile lui de a face un aport la dezvoltarea învăţămîntului, a

culturii acestor două popoare, de speranţa că Ţara Moldovei va fi eliberată de sub jugul Porţii

Otomane cu ajutorul Rusiei.

Cunoscînd ampla activitate a acestei personalitaţi ilustre, care a optat pentru întregirea neamului

românesc prin intermediul culturii, supoziţia respectivă pare să-şi găsească confirmarea.

Mitropolitul Dosoftei şi alţi cărturari moldoveni ai timpului său, ca de exemplu Miron Costin,

erau mîndri de originea poporului moldovean, menţionînd deseori că „limba românească de neam

bun se trage” şi ar fi fost bucuros ca poporul său să fie eliberat de sub turci de un rege creştin , şi

243 Gorovei S.Şt., Relaţiile bisericeşti româno-ruse în secolele XV-XVIII, în: Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p. 606.

43

evident se gîndise iniţial la Ioan Sobieski, dar era „foarte supărat” că acesta nu se ţinea de cuvînt,

precum şi de excesele şi insuccesele oastei polone. Astfel se explică de ce a început să caute

ajutoare în alte părţi.244

Acesta probabil a fost un prim-argument care încerca să defineasca întrun fel statutul Ţării

Moldovei în cadrul Imperiului Otoman, adică un teritoriu cu o populaţie de viţă împărătească, şi

care la moment, creştini fiind ca şi populaţia rusă, nădăjduiesc la ajutorul din partea acestora de a

se elibera de ocupaţia musulmană.

O tentativă de a capta, în acest sens, atentia ţarului rus referitor la problemele populaţiei

moldoveneşti, s-a realizat la finele secolului al XVII-lea, în 1674, cînd boierimea moldoveană

filorusă şi clerul, în frunte cu Mitropolitul Dosoftei, l-au trimis la Moscova pe egumenul Feodor

(Teodor) în calitate de sol al lui Ştefan vodă Petriceicu şi al fostului domn muntean Constantin

Şerban. În mesajul trimis ţarului Alexii Mihailovici, se cerea ajutor pentru eliberarea de sub

dominaţia otomană „ca să fim sub protecţia înaltei voastre împărăţii”, întrucît „se cuvine nouă,

creştinilor, să fim sub ascultarea ţarului creştin decît să fim robiţi de busurmani”245.

Campania împotriva Vienei s-a terminat cu înfrîngerea dezastruoasă a turcilor, care nu au putut

rezista atacurilor trupelor polone. Cam în acelaşi timp, alte trupe polone, au pătruns şi în Moldova

sprijinind înscăunarea lui Ştefan Petriceicu ca domnitor. Mitropolitul Dosoftei a trecut imediat de

partea acestuia şi a acceptat la începutul anului 1684, să plece într-o misiune diplomatică la

Moscova246, ca conducatorul unei solii alese de personalităţile din înalta societate şi clerici din

principatul Moldovei, pentru a cere sprijin ţarului rus247.

Semnatarii mesajului către ţar, reprezentanţi ai boierimii şi ai cinurilor clericale scriau: „şi toată

domnia noastră, mari şi mici, suntem robi ai împărăţiei tale,si trecem sub ascultarea ta”248.

Mitropolitul nu şi-a putut îndeplini misiunea fiind oprit la Kiev sub pretextul că vine dintr-o

regiune bîntuită de ciumă. În declaraţia dată aici despre scopul misiunii sale a afirmat că, în

înţelegere cu „toţi locuitorii români”, trebuia să ceară ajutorul ţărilor Rusiei împotriva turcilor,

care le devastau ţara şi o obligau să plătească „tributuri imense şi nesuferite”. Ca şi turcii, a

afirmat mitropolitul, şi polonii provocau românilor mari pagube şi nenorociri, că nu-şi respectau

promisiunile, că erau oameni „răutăcioş, mincinoşi şi nestatornici în cuvintele lor249”.

Dupa cum observam, mărturiile Mitropolitului la Kiev, denotă cauza reală a lucrurilor, pentru care

se cerea interventia ţarului rus; compartimentului „cultura” revenindu-i practic un rol auxiliar.244 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.767.245 Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.2, Москва, 1968, с.273-275.246 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.767.247 Iorga N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed.a II-a, vol.I, Bucureşti 1928, p.400-401.Chriac Vl. Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.62.248 Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.3, Москва, 1970, с.77-78.249 Dragomir Silviu, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în: Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, seria a II-a, Tom. XXXIV (1911-1912), p.1202-1203

44

Dosoftei însă nu se bucura-se mult timp de linişte. Din nou începe războiul: regele plon Jan

Sobieschi intră în august 1686 cu oştile în Iaşi. Mitropolitul, cu vreo 200 de preoţi, călugări şi

orăşeni, l-a întîmpinat călduros pe rege. El crezu că Sobieschi va elibera Moldova dar se înşeală.

„Atunce – zice Neculce – au arsu leşii şi tătarii multe curţi boiereşti la ţară şi la Ieşi...Atunce au

luat craiul şi pe Dosfteiu, mitropolitul din Ieşi, şi toate hainele şi odoarele mitropoliei. Ş-au luatu

şi moaştele lui Svetei Ion Novei de la Suceavă...”250.

A fost emisă ipoteza, potrivit căreia, Dosoftei ar fi trecut dupa o anumita perioada, din Polonia în

Rusia şi că în 1703 ar fi fost numit mitropolit al Azovului, chemind mai apoi si pe un oarecare

Pahomie care ajunsese „în noua sa patrie”, Mitropolit de Voronej251. Acet lucru însă nu şi-a putut

gasi confirmarea.

Tentativa de subordonare bisericească faţă de Biserica rusă, nu s-a produs nici cu prilejul

„tratatului” din 1711252. Eşecul de la Stănileşti n-a întrerupt însă relaţiile înalţilor ierarhi

moldoveni cu Rusia.

Ghedeon din Agapia, mitropolitul Moldovei, în 1714 cerea ca şi predcesorii săi în continuare

ajutoare de la ţar253, purtînd permanent legături cu Rusia. Cronicele timpului pomenesc

evenimentul sosirii ţarului Petru I în Moldova, care a fost întimpinat de acest mitropolit la Ţuţora,

„blagoslovindu-l cu cruce, şi cu aghiazmă stropindu-l”.

Cînd ţarul merse la Trei Ierarhi spre a se închina moaştelor Sf.Paraschiva „Acole, atunce s-au

întîmplat şi Mitropolitul Ghedeon şi-l poftia pre Împărat ca să şează în Scaunul cel domnesc, şi n-

au vrut”254.

Ocupaţia rusă din 1739 găseşte în scaunul mitropolitan de la Iaşi pe Antonie, călugăr putnean

deprins deja cu învăţăturile lui Dimitrie de Rostov. Este semnificativ entuziasmul cu care acesta l-

a întîmpinat pe feldmareşalul Münnich şi trupele de ocupaţie ruse, entuziasm pe care curînd avea

să-l socotească prea comprămiţător, îndemnîndu-se din cauza aceasta a-şi părăsi ţara cu oştile

ruseşti255.

Acest eveniment, dupa cum relateaza Cronica Ghiculestilor, a avut loc in timpul celei de a doua

domnii a lui Grigore Ghica, cînd „din pricina năvălirii moscalilor,(acesta) a lăsat la Iaşi pe

mitropoitul Antonie, întru totul făptura şi cirac al lui, ...căci el l-a cinstit şi l-a înaintat la rangul

de arhiereu...Acesta însă nu şi-a făcut datoria şi nici nu a avut grijă de nevoile turmei sale...(din

contra), s-a pregătit şi luînd toate lucrurile sale şi ale mitropoliei, precum şi preţoase ofrande

250 Neculce I., O samă de cuvinte, Letopiseţul Moldovei. Chişinău, 1972, p.137251 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.91.252 Gorovei S.Şt., Relaţiile bisericeşti româno-ruse în secolele XV-XVIII, în: Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p. 607.253 Bezviconi G. Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.124.254 Costin N., Letopiseţul Ţării Moldovei, p.102-103.255 Gorovei S.Şt., Relaţiile bisericeşti româno-ruse în secolele XV-XVIII, în: Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p. 607.

45

domneşti...s-a dus la Hotin, iar de acolo a plecat mai departe împreună cu oastea

mochicească”256, făcînd faţă de ruşi, după cum relatează cronicele vremii, ceea ce făcu-se

Dosoftei faţă de poloni: adică se duse-se cu ei, la 1739, luînd cu sine „bucatele şi alte ce au fost

mai rămas a Mitropolie”257.

După cum este cunoscut , evenimentul din anul 1711, a marcat introducerea în principatele

române a regimului fanariot - domnitori supusi totalmente Porţii, care erau simpli executanţi ai

ordinilor acesteea şi care trebuiau să susţină politica Imperiului, ceea ce practic nu au facut

domnii anteriori lor. Într-o masură oarecare, domnitorii se faceau nevoiţi să curme relaţiile cu

Rusia ale partidelor filoruse din principate, ceea ce întro oarecare masura le-a reuşit, dar nu

totalmente.

Legăturile culturale dintr-e aceste Biserici, moldovenească şi rusă, vor continua, printre

care se vor strecura deseori, spre marea nemulţumire a domnitorilor, şi anumite scopuri personale

ale reprezentantilor bisericii. Problema ramîne a fi cauza care determină pe înalţii ierarhii

moldoveni să facă acest lucru, mai ales că situaţia din ţară se ameliora-se considerabil pentru

reprezentanţii bisericii, care vor primi deseori noi privilegii si scutiri de dajdii din partea

domnitorilor.

Probabil, ca prin aceste acţiuni ale unor ierarhi de-a parasi ţara şi a emigra în Rusia, se urmarea

căpătarea de noi bunuri, care atît de mult erau rîvnite de prelaţiii bisericii în condiţiile

suzeranităţii otomane, şi pe care le putea oferi doar ţarul rus, care urmarea, la rîndul său

„întarirea” Patrarhiei de la Moscova vis-a-vis de cea din Constantinopol şi cele din Orient, prin

atragerea reprezentanţilor clerului înalt din „lumea ortodoxă”, în Rusia, acordîndu-le posturi în

Biserică destul de înalte.

Secolul al XVII-lea, cît şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a fost o perioadă de strînse

relaţii ale Bisericii din Moldova cu Biserica rusă şi cu patriarhia de la Moscova. Aceste relaţii au

jucat un rol important în extinderea şi consolidarea raporturilor culturale reciproce, contribuind

în perioada respectivă, la dezvoltarea comerţului şi a contactelor politice dintre Moldova şi

Rusia258.

256 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 949, 25-35, p.481.257Kogălniceanu M., Letopiseţe, III, Bucureşti, 1874, p.1258 Semenova L.E., Relaţiile Bisericii din Moldova şi Muntenia cu Biserica Rusă în sec.XVII, în: Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p.570.

46

Capitolul II. Rolul cultural al Bisericii Ţării Moldovei la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea.

II.1. Tipografiile şi tipăririle de cărţi în limba română în Moldova, la finele secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea.

Cartea tipărită veche reprezintă un important izvor istoric pentru studierea diferitelor laturi ale

vieţii, ale trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat al poporului, ale limbii, literaturii şi artei

plastice ale culturii în general259.

În secolul al XVII-lea, tiparul şi cartea tipărită se răspîndeşte într-un şir întreg de ţări din Europa

(printre care şi în Ţara Moldovei), Asia şi America. Prima tipografie moldovenească, a fost

fondată relativ tîrziu, doar în 1642 în capitala de atunci a Principatului Moldovei – oraşul Iaşi. Dar

aceasta nicidecum nu înseamnă că pînă atunci cartea tipărită nu era cunoscută şi nu căpăta-se o

anumită răspîndire şi în Ţara Moldovei260.

După cum menţiona, pe bună dreptate, E.M.Russev „introducerea tiparului reprezenta o

importantă etapă pe calea unei anumite democratizări a literaturii şi culturii moldoveneşti în

întregime, deoarece aceasta, în aşa fel, devine accesibilă unui cerc mai mare de oameni”261.

Deschiderea tipografiei domneşti din Iaşi a devenit fără îndoială, un eveniment de însemnătate

primordială în viaţa culturală a Ţării Moldovei262.

259 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.131.260 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.133.261 Russev E.M., De la Moscova luceşte lucoare, Chişinău, 1979, p.86.262 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.139.

47

Prezenţa tipografiilor şi a tipăririlor de carte în Ţara Moldovei, în special pe parcursul secolului al

XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, însemna nu altceva decît o adevărată „revoluţie

culturală”, în acest ţinut, unde se simţea o adevărată „lipsă de carte”, în mediile populare.

În sate şi tîrguri (centre urbane), după opinia savantului Alexandru Duţu, la achiziţionarea a cîte

un exemplar de carte, „participa întreaga obşte a acelor comunităţi săteşti”. Deci cartea apare în

cadrul acestor „ritualuri” ca un intermediar spiritual al poporului „unit prin limbă şi prin cruce”263.

Sarcina iluminării maselor, ca şi în perioada precedentă, îi revenea Bisericii, ca fiind focarul de

bază în răspîndirea de carte în mediul popular.

Adevărul este că, nici starea intelectuală a clericilor moldoveni, în perioada respectivă, nu era la

un nivel înalt din motivul că nu existau şcoli speciale pentru pregătirea acestora, şi nu în ultimul

rînd – lipsa de carte în limba română, ceea ce constituia o problemă serioasă pentru înţelegerea

catehismului de către enoriaşi, şi propriu zis de către clerici.

Problema de bază, care şi-a fixat-o Biserica, în special către finele secolului al XVII-lea, era

dobîndirea de tipar şi de carte în limba română, mult necesară poporului din Ţara Moldovei.

Astfel, cu cît înaintăm spre a doua jumătate a secolului al XVII-lea (anii ’70 - ’80) – cînd au loc

relative refaceri economice şi domniile par a fi mai stabile – se revine la o intensificare a culturi şi

literaturii naţionale. Într-un fel, aceasta se datorează ierarhiei unice bisericeşti, a celor trei

provincii româneşti care aveau nevoie de literatură cu conţinut religios, de difuzare a acesteia,

prin intermediul tiparului, ceea ce fireşte, nu putea supli cartea manuscrisă în slavonă, greacă sau

arabă264.

Opera istoriografică, destul de înfloritoare în acest sfîrşit de secol, avea şi ea la rîndul său,

„meritul de a fi încercat să dovedească ştiinţific originea romană a românilor şi unitatea lor

etnică”265.

Deşi nevoia de înţelegere a slujbelor bisericeşti, săvîrşite în slavonă, precum şi a documentelor

cancelariei domneşti, redactate de asemenea, în slavonă, era o necesitate evidentă, iar acţiunile

prin care se urmărea utilizarea limbii naţionale erau tot mai vii, tot mai conturate şi cu ecouri tot

mai răsunătoare în conştiinţa poporului, cu toate acestea ea a intrat greu în drepturile ei fireşti266.

În secolul al XVII-lea, Biserica Moldovei a fost condusă de trei mari ierarhi cărturari, care au

scris pagini de cinste în viaţa cultural-bisericească a poporului moldovean: Mitropolitul Atanasie

Crimca la începutul secolului, Mitropolitul Varlaam, în deceniile IV-V, şi Mitropoitul Dosoftei, în

a doua jumătate a acestui secol. Ei au avut anumite preocupări cărturăreşti specifice, anumite

263 Chiriac Vlad, Unitate naţională şi culturală prin carte, în: Un veac de aur în Moldova (1643-1743)”, Chişinău-Bucureşti, 1996, p.88.

264 Chiriac Vlad, Unitate naţională şi culturală prin carte, în „Un veac de aur în Moldova (1643-1743)”, Chişinău-Bucureşti, 1996, p.93.265 Bogdan D., Între români şi ruşi, în: Analele româno-sovietice, 1946, nr.2, p.301.266 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.801.

48

ţeluri care se desprind limpede din tot ceea ce au realizat. Se poate spune că fiecare a statornicit o

şcoală, un curent, o orientare culturală267.

În luna iulie 1632, era ales Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Arhimandritul Varlaam care a avut

în faţa sa diferite probleme; între cele mai importante erau starea intelectuală şi morală, a clerului

de mir şi a celui monahal, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă ale slujitorilor

bisericeşti. Preocuparea esenţială a Mitropolitului era editarea cărţilor bisericeşti în limba română,

pentru a instrui şi familiariza pe preoţi, pe de o parte, cu probleme teologice care în vremea

aceea, erau mult frămîntate, iar pe de altă parte, de credinţă, rînduielile liturgice şi normelor

religioase ortodoxe.

Prin adunarea cazanilor, tîlcuite, mai înainte, de unii cărturari – clerici şi mireni – necunoscuţi,

apoi tipărite în anul 1643 la tiparniţa de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, prin „Răspunsul la

catehismul calvinesc”, tipărit în anul 1645, ca şi participarea la Sinodul de la Iaşi din 1642,

Varlaam a urmărit, fără îndoială, apărarea Ortodoxiei.268

Tipărind pentru români de pretutindeni, Varlaam a păstrat în cazaniile adunate de el, anumite

particlarităţi ale graiului de peste munţi, a adoptat unele din cele specifice tipăriturilor coresiene şi

a utilizat din cele ale graiului din Moldova. Condus de o normă literară, în condiţiile timpului său,

el, într-o mare măsură, a stilizat textele desitinate tiparului – acesta este meritul principal al

mitropolitului – dînd un aspect îngrijit, mai unitar, limbii române literare269.

Ieromonahul moldovean, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de numele căruia sînt legate

„strădanii” cărturăreşti şi tipografice importante este Mitropolitul Dosoftei. El a continuat opera

Mitropolitului Varlaam, tălmăcind cărţi bisericeşti în limba română, pentru instruirea clericilor şi

credincioşilor şi stăruind pentru utilizarea limbii naţionale în biserică270.

Gîndind şi interpretînd problema apariţiei scrisului în limba română în contextul transformărilor

sociale şi economice, în cadrul orînduirii feudale, mai mulţi lingvişti şi istorici ai literaturii

române vechi, care s-au ocupat nemijlocit de această problemă au ajuns la concluzia că

„traducerea în româneşte a cărţilor religioase este un act revoluţionar”,271explicabil prin

necesitatea internă de a înţelege a tot ceea ce se scria şi se citea şi printr-o înrîurire din afară.

Procesul de traducere a textelor religioase şi de utilizare a limbii române în cult a fost lent şi

îndelungat. Limbile egraică, mai întîi, apoi greaca, latina şi slavona, prin mijlocirea cărora s-au

răspîndit şi au circulat învăţăturile religioase creştine, erau considerate „limbi sacre”, deci limbi

de mare prestigiu. Încercarea de a le înfrunta şi umbri prin limbi fără tradiţii literare cum era, de

pildă, limba română, constituia un act de mare îndrăzneală, deci un adevărat act revoluţionar.

267 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.801-802.268 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.802.269 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.803.270 Panaitescu P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p.187.271 Rosetti Al., Cazacu B., Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1961, p.42

49

Utilizarea limbilor naţionale în locul aşa-numitelor „limbi sacre”, adînc înrădăcinate în diferite

zone ale creştinătăţii, echivala cu o abatere de la însăşi doctrina şi practica liturgică272.

În determinarea cauzei apariţiei celor dintîi texte în limba română, specialiştii nu au ajuns la un

consens, deaorece existau opinii separate că acest fenomen ar fi fost generat de husitism,

bogomilism, luteranism şi nu în ultimul rînd de catolicism ca cauze externe a acestui proces273.

Motivele cele mai elocvente de apariţie a scrisului în limba română ar fi impulsul pricinuit de

husitism şi luteranism, mişcări de răzvrătire, sub aspect socal-politic, împotriva orînduirii feudale,

mişcări a căror ecou s-a simţit şi în Moldova. Aceştea arătau că atît cehii cît şi germanii, sînt

popoare egale cu cele amintite în Biblie, iar limba pe care o vorbeşte fiecare are aceaşi valoare cu

„limbile sace”274.

Ceea ce a condus însă şi a constituit un factor decisiv în procesul de introducere şi utilizare a

limbii române în cult, a fost necesitatea internă, adică dorinţa vie a credincioşilor români de a

înţelege tot ceea ce auzeau în locaşurile de cult275.

Proplema de bază în realizarea acestor aspiraţii ale Bisericii moldoveneşti, o constituia refuzul

Înaltelor Patriarhii din Orient, de a aproba acest act „de mare îndrăzneală”, care după părearea lor

constituia o erezie şi priveau această activitate cu mare rezervă şi neîcredere276.

Acest moment, poate fi urmărit cu lux de amămunte în scrisoarea Patriarhului Dositei al

Ieusalimului, considerat în ultimii ani ai secolului al XVII-lea ca şef spiritual al ortodocşilor, către

Mitropolitul Atanasie Anghel în anul 1698, care prevedea următoarele: „Trebuie, arhieria ta,

slujba Bisericii, adică Octoihul, Mineile şi alte cărţi ce se cîntă duminicile şi sărbătorile şi slujba

de toate zilele să te nevoieşti cu deadinsul să se citească toată pre limba slavonească sau

elinească, iară nu rumâneşte sau întrun alt chip”277.

Dosoftei a intuit ca nimeni altul, că limbile „cărturăreşti” sînt un nonsens şi deaceea s-a străduit

mai mult decît înaintaşii săi şi decît unii din urmaşii săi să traducă şi să editeze cărţi pentru

poporul moldovenesc. El a ajuns la convingerea că limba română nu este scurtă, aşa cum avea să

afirme contemporanul său, Teodosie în predoslovia Liturghierului tipărit în anul 1680 („iară

Liturghia toată a o prepune pre limba noastră, şi a o muta, nice am vrut, nice am cutezat”. În

continuare arată că s-a procedat ca atare pentru că „Neamul românesc se împrumută şi de carte şi

de limbă şi de învăţătură... pentru scurta limba noastră ce este”278) ci o limbă cu lexcic bogat şi

272 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.806.273 Rosetii Al., Istoria limbii române, vol.I, Bucureşti, 1968, p.470-474. Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, vol.I, Bucureşti, 1940, p.48274 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.806-807.275 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în : Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.807.276 Panaitescu P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965, p.223.277 Sbiera I.G., Mişcări culturale şi literare la români din stînga Dunării în răstimpul de la 1504 – 1717. Bucureşti, 1897, p.21.278 Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, Bucureşti, 1903, p.234.

50

variat, cu resurse sintactice mari. O astfel de limbă, în concepţia mitropolitului, trebuia să intre în

drepturile ei, şi putea fără îndoială să fie utilizată în cult279.

Ideea precum că limba română nu a atins nivelul unei limbi literare, aşa cum erau „limbile sacre”,

a persistat şi în secolul al XVIII-lea. Drept dovadă, avem mărturia unui oarecare Constantin din

Dorna, aflat la Mănăstirea Voroneţ, care a scris, în anul 1733, pe una din filele Condicelui

Voroneţean: „această carte a fost scrisă pe rumânie şi nu-i bună de nimica”280.

Se poate crede că Dosoftei a fost îndemnat să traducă şi să tipărească unele cărţi de cult în limba

română şi din considerente de ordin confesional. Catolicismul care-şi crea drum în răsărit, prin

metoda „uniaţiei”, prezenta dea dreptul, o primejdie pentru unitatea ortodoxiei281.

Secolul al XVII-lea a cunoscut vii dispute teologice interconfesionale, de asemenea imixturi ale

romano-catolicilor şi protestanţilor în Biserica Ortodoxă, care au determinat unele măsuri şi

atitudini pentru apărarea unităţii de credinţă ortodoxă. La începutul secolului, de pildă, sub

numele patriarhului constantinopolitan Chiril Lucaris, a apărut o mărturisire de credinţă în care s-

au strecurat idei calvine282.

Idei şi îvăţături calvine erau răspîndite şi în celelalte ţări române, în deosebi în Transilvania, între

altele, prin mijlocirea catehismului publicat în anul 1640. Între clericii şi credincioşii ortodocşi din

Polonia şi Ucraina, înrîurirea romano-catolică era aşa de simţită încît chiar unii ierarhi kieveni,

înclinau să accepte punctul de vedere romano-catolic în legătură cu transsubstanţiaţia darurilor283.

În vederea atragerii ortodocşilor la romano-catolicism, papalitatea a adoptat şi utilizat în secolul

al XVII-lea, metoda „uniaţiei”.

Mitropolitul Dosoftei a cunosct fără îndoială, controversele telogice din secolul său, şi prin

scrisoarea adresată Patriarhului Ioachim al Moscovei, prin care intervine pentru o rudă a sa,

Chiriac Papară, care „i sa întîplat să cadă în mare ispită prin silinţa uniaţiei...”, el considera

„nesănătoasă” metoda uniaţiei şi, de aceea aluat atitudine împotriva ei284, prin tipărirea cărţilor în

limba română, pentru ca poporul să poată să cunoască adevărata învăţătură a ortodoxiei, şi să

împiedice întrun fel dezmembrarea spirituală a poporului român.

În acţiunile sale de promovare a limbii române în cult, un rol deosebit l-a avut şi sprijinul din

partea domniei, mai ales în ce priveşte aspectul financiar. Este adevărat, că Instituţia Domniei era

şi ea cointeresată într-o măsură oarecare de procesul iluminării maselor, atît de necesar Ţării

Moldovei. Printr-e acţiunile de reglementare a acestei situaţii, în a doua jumătate a secolului al

279 Porcescu Scarlat Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.810-811.280 Moisescu Gh., Lupşa Şt., Filipaşcu Al., Istoria bisericii române, vol.I, Bucureşti, 1957, p.254.281 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.811-812.282 Cartojan N., Istoria literaturi române vechi, vol.II, Bucureşti, 1942, p.95.283 Moisescu J., În legătură cu Mărturisirea ortodoxă, în: Biserica ortodoxă română, nr.5-8, 1948, p.357-362.284 Dragomir S., Contribţii la relaţiile româno-ruse în sec.XVII-lea, Bucureşti, 1912, p.132-133.

51

XVIII-lea, unii dintre domnitori, făceau apel la cărţile tipărite în ţările vecine, iar în unele cazuri

profitau chiar de serviciile directe ale unor tipografii ucrainene285.

Aşa de exemplu, la 26 ianuarie 1671 domnitorul Moldovei Gheorghe Duca, se adresează către

Frăţia Ortodoxă din Lvov cu rugămintea de a-i ajuta să „tipărească 400 de psaltiri, după cartea

pe care o alătur la această scrisoare şi care este tipărită cu litere chirilice în limba

moldovenească, ca poporul care nu cunoaşte limba slavonă s-o poată înţelege mai uşor. De

asemenea trimit măriilor voastre o carte scrisă în limba moldovenească cu întrebări şi

răspunsuri, rugînd măriile voastre de a tipări 200 de exemplare. Cărţile să fie tipărite pe hîrtie

bună şi să fie întru totul gata”286

Această rugăminte a domnului a fost îndeplinită. În anul 1673, din iniţiativa unui alt domn al

Moldovei, Ştefan Petriceicu, în tipografia mănăstirii Uniev din Ucraina, a fost scoasă de sub tipar

vestita operă a mitropolitului şi poetului moldovean Dosoftei, „Psaltirea în versuri” – prima

transpunere în versuri din Europa a acestei opere, dînd astfel în circulaţie prima lucrare poetică

românească287, şi „Acatistul Precestei...”, destinate ctitorilor şi iubitorilor de înţelepciune din

Moldova288.

Unii cercetători au afirmat că Dosoftei ar fi fost influienţat în versificarea psalmilor săi de către

Jan Kochanowski. Cercetări atente au subliniat însă profunda originalitate a versiunii lui Dosoftei,

precum şi influienţa exercitată asupra ei de versul popular românesc. Mulţi dintre psalmii lui

Dosoftei, vădesc influienţa cunoscutei balade populare româneşti Mioriţa, a legendei Mănăstirea

de Argeş sau a unor vechi cîntece ciobăneşti289.

În anii celei de-a treia domnii a lui Gherghe Duca (1678-1683), Dosoftei a încercat perseverent să

reutilize tipografia din Iaşi, în care voia să tipărească tot ce credea că trebuie pentru punerea

limbii române în toate drepturile ei fireşti, continuînd în această direcţie opera înaintaşului său ,,de

veşnică amintire” Varlaam - plan împlinit în 1679, la biserica Sf. Nicolae-Domnesc.290

În anul 1679, s-a tipărit şi ,,Liturghia”. Dosoftei a menţionat că ,,acmu întăi” a fost ,,tipărită

româneşte” ( nu moldoveneşte) pentru „toată seminţia românească” de pretutindenea, care „să

află într-această limbă pravoslavnică”.291

Avem motive să credem că tipăriturile lui Dosoftei, şi îndeosebi „Liturghierul”, au fost

întîmpinate, în anumite cercuri bisericeşti cu o oarecare rezervă. Inovaţia era prea evidentă pentru

a fi primită în linişte. De aceea, în stăruitoarea acţiune de tălmăcire a cărţior religioase şi de

285 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.139.286Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.2, Москва, 1968, p.342-344.287 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p.51-59.288 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.760.289 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.209.290 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.765.291 Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, Bucureşti, 1903, p.222.

52

utilizarea limbii române în cult, el a venit cu agumente, cu temeiuri care linişteau, care dădeau

autoritate lucrării sale. În „Liturghier”, ediţia 1679, apare o întrebare: „Dacă este fără grijă

pentru credincioşii sirieni sau din vreo altă limbă au cu totul îi silesc cu elinească a sluji liturghie

limbă; răspuns...dar iudeilor numai li-i Dumnezeu? Au nu şi limbilor? Adevărat şi

limbilor”(Romani III, 29), adică şi altor popoare292.

După unele aprecieri, tiparul cu care au fost tipărite „Psaltirea în versuri”293, şi „Liturghia”294, cît

şi propriu-zis calitatea tiparului, erau mult inferioare ediţiilor din prima jumătate a secolului al

XVII-lea295.

În anul 1680, an de linişte relativă, Mitropolitul Dosoftei a tipărit „Psaltirea slavo-română”, şi în

prefaţa acestei lucrări s-a referit la necesitatea oficierii serviciilor divine în limba credincioşilor ca

să le poată înţelege, căci altfel, cum se exprima el, cui folosea „grădina încuiată şi fîntîna

pecetluită”296.

După încheierea activităţii în 1646 a tipografiei „domneşti” din Iaşi mulţi ani vor trece pînă ce se

va înfiinţa o nouă tipografie în Moldova şi aceasta era opera Mitropolitului Dosoftei297. În

anul 1679 mitropolitul Moldovei Dosoftei se adresează către Patriarhul Moscovei Ioachim cu o

epistolă specială, în care îl ruga cu convingere „să ne trimiteţi tiparniţă, să putem a ne face

cărţile, pe care le-am tălmăcit din limba grecească şi slavonească în cea moldovenească, pentru

că dintre noi ştiinţa de carte a dispărut şi puţini sunt aceia care înţeleg scrisul...Trimite-ne, te

rugăm, prea sfinţite vlădică, un teasc împreună cu toate cele necesare, care tipăreşte hîrtia cu

litere, şi litere trimite-ne de acelea, cu care aţi tipărit Biblia, litere mărunte şi mijlocii...”298.

Printre sculele tipografice trimise pot fi numite: „ 4 puduri litere de Evanghelie, cuvinte cvadrate

şi spaţe (pentru 1 pud şi lucru – 6 ruble, în total – 24 ruble); 4 puduri litere Nichitice...;2 puduri

litere mici, o maşină tipografică de lemn şi la ea se anexează toate uneltele necesare (teasc,

„taler”, „piamu”, ş.a). O ladă de lemn c şuruburi de fier, etc.”299

Subliniem faptul că a primit aeastă tipografie „în dar”, deoarece preţul indicat în registru nu este o

dovadă că Dosoftei a primit un teasc tipografic şi toate lucrurile necesare lui cu plată300.

Adusă de la Moscova de către diaconul Ionaşco Bilevici, tipografia tipărea : „cu literă rusească,

rotundă, mică, foarte frumoasă„, se tipări în Iaşi „Molitvelnicul de-nţăles”(1681)301, care

cuprinde slujba şi rugăciunile cununiei, logodnei, botezului, înmormîntării, ş.a., şi

292 Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, Bucureşti, 1903, p. 225.293 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.53.294 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.54.295 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.55.296Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, Bucureşti, 1903, p, p.226.297 Iorga N., Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioasea românilor, ed.I.p.394.298 Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.3, Москва, 1970, p.58-59.299 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.56.300 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.56.301 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p. 57-58.

53

„Dumnezeeasca Liturghie” în care, Dosoftei compara pe Duca Vodă, respectivul domnitor al

Moldovei, cu David, Constantin cel Mare şi Împăratul Teodosie. Meşterul de căpetenie era un

rus, Vasile Stavniţchi302.

În versurile de mulţumire dedicate Patriarhului Moscovei şi întregii Rusii Ioachim, Dosoftei scrie

următoarele:

„Că şi de la Moscvî luceaşte lucoare

Întinzînd lungi radze şi un bun nume supt soare...”303

În anii următori 1682-1686, apare la Iaşi „Viaţa Svinţilor” - pe care Nicolae Iorga o consideră ca

o operă de mare întindere şi curaj puţin obişnuit, o încununare a ostenelilor lui Dosoftei,

sîrguitoare strîngere de biografii din texte greceşti şi slavone304 - în titlul căreia chiar, aflăm ştiri

noi despre tipografie „tiparniţa svintei Mitropolii din Iaşi, la care tiparniţă ne-am ajutorit de la

Mosc Svinţia sa Părintele nostru patriarhul Ioachim”.

În „Paremiile” (Iaşi 1683), Dosoftei nu uită să laude încă odată fapta de a i se fi înlesnit „a avea

la dînsul acasă, acest minunat meşteşug”.

Melchisedec a găsit într-un exemplar al cărţii „Paremii”, un fragment de text, care potrivit lui şi a

altor cerecetători, fuse-se inclus de Dosoftei în ediţia II-a a „Liturghierului”(1683), care

cuprindea întrebarea adresată de Marcu, Patriarhul Alexandriei, lui Teodor Balsamon, Patriarhul

Antiohie: „Cuvine-se oare ca preoţii ortodocşi din Siria, din Armenia şi din alte ţări ortodoxe să

ierurgisească în limbile lor proprii?”. Balasamon răspunde afirmativ, amintind cuvintele

apostolului Pavel, unde zice că „ Dumezeu nu este numai al iudeilor ci şi al tuturor naţiunilor

(limbilor)”305.

Fiind deportat şi silit să locuiască în cetatea Stryi, de lîngă oraşul Zolkiew (azi Nesterov,

Ucraina), a realizat o nouă versine a „Poemului cronologic despre domnii Moldovei”, continuînd

şirul lor pînă la Constantin Cantemir (cu 79 de versuri în plus), avînd şi o notă privitoare la

originea românilor şi la continuitatea populaţiei daco-romane în Dacia după anii 271-275306.

Cele două cărţi ale Mitropolitului Dosoftei – „Viaţa şi Petrecerea svinţilor” şi „Psaltirea în

versuri” – adevărate monumente literare, în contextul condiţiilor cărturăreşti ale sfîşitului

secolului al XVII-lea, privite din unghi de vedere al Ortodoxiei, rămîn scrieri, prin care s-a

urmărit îndrumarea moral-religioasă a credincioşilor în atmosfera acelui secol, oarecum încărcată

de discuţiile şi controversele teologice interconfesionale de atunci307.

302 Iorga N., Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioasea românilor, ed.I.p.394.303 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p. 57.304 Iorga N., Istoria Românilor, Vol.VII., p.332.305Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, Bucureşti, 1903, p. 263.306 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.211.307 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p. 836.

54

Prin tipografia şi tipăriturile Mitropolitului Moldovei, Dosoftei, din a doua jumătatea a secolului

al XVII-lea, se urmărea tendinţa de a lumina pe moldoveni prin cartea bisericească. Dosoftei, pe

lîngă laici, „voia să lumineze şi pe clerici, care şi ei nu erau cine ştie cît de învăţaţi”308.

Mitropolitul Dosoftei a pus bazele limbii literare româneşti, a trăit şi a lucrat într-o perioadă de

timp „din cele mai tulburi” din istoria Moldovei, devenită mai mulţi ani la rînd teatru de luptă

între turci şi tătari, pe de o parte, şi poloni şi imperiali, pe de altă parte.

Cărţile lui, adevărate monumente literare, au fost scrise pe înţelesul a cît mai mulţi, a tuturor

românilor. Sînt impresionante eforturile depuse de el, în condiţii extrem de grele, ca să elibereze

total graiul şi literatura poporului de sub tutela unei limbi şi a unei culturi străine, din şi în care, cu

puţine excepţii, românii nu înţelegeau nimic şi nici nu puteau crea nimic.309

Totodată, mitropolitul, a reuşit să îndepărteze şi ideile calviniste din gîndul celor mulţi, să apere

cultul sfinţilor, să facă din carte, pentru cei ce nu cunoşteau decît limba română, „o adevărată

hrană sufletească”310.

El nu a lucrat numai pentru drepturile limbii române în cult. „Prea învăţat”, cum l-a portretizat

Neculce, el a făcut un pas înainte şi în procesul de dezvoltare a limbii române literare. Activitatea

sa, nu s-a mărginit numai la atît, el n-a „stăruit” numai pentru folosirea limbii naţionale în

biserică, ci a lurat pentru statornicirea şi răspîndirea aspectului literar al acesteia, pentru cultivarea

şi unitatea ei311.

Ca gînditor original în manifestările sale, Dosoftei a înţeles, scris şi vorbit despre unitatea de

origine, grai şi lege a poporului nostru. El a intuit şi spus, că situaţia poporului nostru s-a datorat

neştiinţei, lipsei de învăţătură şi a cărţilor de înţeles.312

Dosoftei este cel dintîi dintre ierarhi care a deschis drumul limbii române spre altarul bisericii313.

La sfîrşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, tipografiile funcţionau

în Moldova doar sporadic. În condiţiile intensificării jugului otoman şi decăderii economice,

domnii fanarioţi ce se aflau la tronul Ţării Moldovei nu manifestau grija cuvenită faţă de tipar şi

tipărirea cărţilor în Moldova. Deaceea în primele decenii ale secolului al XVIII-lea tipărirea de

cărţi în Moldova a încetat aproape cu totul, ca şi mai înainte, se simţea o acută necesitate de cărţi

tipărite314.

Bogata activitate tipografică, de la finele secolului al XVII-lea, nu reuşise totuţi să înlăture

totalmente neajunsurile de carte în rîndul clericilor şi a „mirenilor”. Drept confirmare a acestei

308 Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutulromânesc, publicat în: Convorbiri Literare, Bucureşti, 1909, p. 9.309 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.775.310 Iorga N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.I, ed.II-a, 1995, p.403.311 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.814.312 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p776.313 Cartojan N., Istoria literaturi române vechi, vol.II, Bucureşti, 1942, p.125.314 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.141.

55

supoziţii, ne servesc informaţiile, de la inceputul secolului al XVIII-lea, ale ofiţerul suedez din

armata lui Carol al XII-lea, Erasm Henric Schneider von Weismantel, care nota că: „Preotul cîntă

imnurile bisericeşti şi psalmii numai la obişnuinţă, dar nici preoţii şi nici credincioşii nu le înţeleg

şi nu ştiu să le tîlcuiască”315 .

Cercetările efectuate de Chiriac Vl., au arătat că din anul 1698 pînă în anul 1726 în Moldova nu s-

a tipărit nici o carte în limba română. Abia în anul 1726 şi-a reluat activitatea tipografică din Iaşi,

care în anul 1743 editează doar cinci cărţi cu caracter religios (Antologhionul, în limba română

(1726), Psaltirea în limba slavă (1731), ş.a.)316.

După plecarea mitropolitului Dosoftei în Polonia, care şi-a luat probabil şi tipografia, în Moldova

ar fi rămas tipografia „domnească” de la Mănăstirea Cetăţuia317.

Spre sfîrşitul secolului al XVII şi mai ales în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Moldova

se înregistrează o afluienţă a grecilor fanarioţi. Cultura lor îşi face drum în Ţara Moldova în

primul rînd prin intermediul bisericii318.

Tipografia greacă va lua naştere prin anii 1680, la mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, organizată cu

sprijinul lui Duca Vodă şi cu ajutorul patriarhului Ierusalimului, Dosoftei II.319

Domnii „închinau” multe mănăstiri din Moldova mănăstirilor străine, în primul rînd celor greceşti

din Athos şi Sinai. Venituile mănăstirilor închinate erau însuşite de mănăstirile străine. E natural

că fanaroţii nu erau interesaţi să scoată cărţi în limba populaţiei băştinaşe. Doar în 1715, cînd

tipografia din Iaşi, şi-a reluat activitatea pentru un scurt timp, tipăreşte o „Liturghie” în limba

slavonă, înserînd şi cîteva rugăciuni în moldoveneşte320.

Tentative de editare a cărţilor în limba română au existat la acest început de secol (XVIII). Drept

dovadă, reprezintă un document de pe timpul lui Nicolae Mavrocordat, emis în anul 1714, în care

face „ştire tuturor” că un oarecare Toader Stolerul „să fie în pace şi în scuteală de ruptă, de bir şi

de alte toate orînduielile căt vor fi pe alţii în ţara domniei ele, nime întru nimic să nu-l

învăluiască” deoarece el, Toader, va fi de „treaba lucrului la tipografie”321. Din motive

necunoscute, tipograful respectiv nu a tipărit nici o carte în limba română.

Acelaşi Nicolae Vodă Mavrocordat, considerat „un bărbat luminat” , în anul 1715, dă o carte

nouă „cu porunca şi cheltuiala sa” - este vorba de „Sf.Dumnezeiasca Leturghie”, care se scoate

cu blagoslovenia patriarhului Ierusalimului Kir Hrisant. Ea se tipăreşte în tipografia Sf.Mormînt

315 Reli Simion, Viaţa religioasă şi morală romanească in secolele XVIII şi XIX după scriitori străini, Cernăuţi Glasul Bucovinei 1935, p.5-6, în:

Junimea literară , 1935, nr.10- 12, oct.-dec.316 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.142.317

Bulat T.G., Tiparniţele moldoveneşti de carte bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitroplitul Veniamin Costachi (1641-1805), în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLVII, nr.5-6, 1971, p.352.318 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.72.319 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.74.320 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.77.321Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, ed. a II-a Iaşi vol. V, p.253.

56

din mănăstirea ieşeană Sf.Sava. Textul este slavon şi numai lămuririle, cîteva rugăciuni erau în

româneşte, iar cartea „Arătarea credinţei ortodoxe” – era în întregime în greceşte.

Situaţia grea economică şi politică a Moldovei din primul pătrar al secolului al XVIII-lea, crunta

oprimare a poporului de către asupritorii străini şi explotatorii locali, au frînat dezvoltarea

activităţii tipografice din ţară.

Între 1726-1743, vor apărea doar 5 cărţi în limba română („Antologionul”, emis de mitropolitul

Grigore, „Octoihul”(Osmoglasnic), 1731 apare „Psaltirea”(în limba slavă), în 1732 „Învăţături

preoţeşti despre taine” tipărită de arhiepiscopul şi mitropolitul Antonie) 322.

În 1731 în domnia lui Grigore Ghica şi păstorirea mitropolitului Antonie (1730-173) apare la Iaşi

„Psaltirea” în slavoneşte323.

Cea ma rodnică perioadă perioadă din prima jumătate a secolului al XVIII, se consideră a fi

ultimul deceni, (1743-1753).

În această perioadă, domnii fanarioţi, mai ales Constantin Mavrocordat, promovează o politică de

reforme menită să întărească prin legi sistemul relaţiilor feudale de proprietate de stat.

Ruinarea de mai departe a feudalilor eclesiastici nu corespundea intereselor domniei, deoarece

slăbea înrîurirea bisericii în mediul populaţiei324.

Printre alte măsuri luate în favoarea Bisericii (scutri de impozite, obligaţii de a cunoaşte carte)

poate fi numită şi susţinerea activităţii tipografice în ţară325.

Se presupune că în această perioadă, ar fi existat şi un act privind adoptarea exclusivă a limbii

române în liturghie şi să se fi făcut printr-una din „reformele” lui Constantin Mavrocordat (circa

1740-1750), cu o poruncă a acestui domn. Nu se cunoaşte textul unui asemenea act, dar el este

menţionat de călătorul raguzan Raicevich, care afirma în 1788 că „odinioară liturghia se celebra

în slavoneşte, pe care nici clerul nici poporul n-o cunoşteau. Constantin vodă Mavrocordat, om

cu sprijinul agitat, a hotărît ca ea să fie celebrată în limba română, dar deoarece această limbă

este foarte săracă în expresii, traducerea este ridicolă şi chiar pînă azi puţin apreciată”326.

O altă informaţie, care completează cele menţionate mai sus, este unul din hrisoavele domneşti,

un aşezămînt al celuiaşi Constantin Mavrocordat de la 1741 (articolul 12), care cuprinde

programa: ca „să înveţe copii a citi, a scrie rugăciuni, aritmetica şi cîntări în româneşte”327.

Domnii fanarioţi din familia Mavrocordaţilor, iubtori de cultură, au încurajat unele manifestări de

ridicare a nivelului culturii în mediul popular. În anul 1742, Constantin Mavrocordat, recomandă

322 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.83.323 Bulat T.G., Tiparniţele moldoveneşti de carte bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitroplitul Veniamin Costachi (1641-1805), în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLVII, nr.5-6, 1971, p.354.324 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.83.325 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.83-84.326 Raicevich, Voyage en Valachie et en Moldavie, traducere de M.Lejeune, Paris 1822, p.135327 Chiriac Vlad, Unitate naţională şi culturală prin carte, în: Un veac de aur în Moldova (1643-1743), Chişinău-Bucureşti, 1996, p.

57

mitropolitului şi episcopilor ca să facă fiecare cîte o tipografie în eparhiile lor, „ca să tipărească

cărţi pe înţeles şi aşa s-au apucat de au făcut ştampă”328.

În urma acestui îndemn, se întemeiază şi tipografia de la Episcopia de Rădăuţi, în care apare în

1744, „Catavasierul” „pre limba rumânească”329.

Greutatea biruinţei definitive a limbii române în biserică stătea şi în lipsa cărţilor româneşti de

cult. Acestea nu erau tipărite în suficiente exemplare pentru nevoile tuturor bisericilor. Aşa se

explică de ce Constantin Mavrocordat, în a doua sa domnie în Moldova (1741-1743) a poruncit

„de au adus şi cărţi pe-nţeles din Ţara Românească, căci în Moldova nu se află Evanghelii,

Apostoli şi Liturghii”, dînd poruncă mitropolitului ca, ,,acele cărţi să le citească pe-nţeles pe la

biserici”330.

În anii 40-50 ai secolului al XVIII-lea, situaţia în domeniul tipăririi de cărţi în Moldova începe

treptat să se schimbe spre mai bine. Astfel în anul 1743 în capitala principatului începe să editeze

cărţi luminătorul grec Duca Sotirovici – primul tipograf şi editor privat (din Tassos) care a sosit în

Moldova, aducînd cu sine tipografia sa proprie.

Domnitorul Constantin Mavrocordat i-a creat condiţii favorabile pentru a edita cărţi bisericeşti şi

de alt conţinut în limba română. El a fost scutit din partea domniei de orice impozit, i se fixase

leafa de 20 de lei pe lună, fiind onorat şi cu alte privilegii331.

Prima sa carte, tipărită la Iaşi, a fost „Psaltirea”, de data aceasta în limba română, pe vremea

domnitorului Ioan Nicolae Mavrocordat (1743-1747) şi păstorirea Mitropolitului Nichifor

Peloponesianu (1739-1750) 332. În Predoslovie acestei cărţi, el nota: „măcar că nu-mi este patria

Ţara Moldovei, iar pentru că am căştegat întru acest pămînt, strein fiind, şi cinste şi priinţă...o

am împodobit mai vîrtos decît alţii, adică tălmăcită chiar în limba moldovenească333... cunosc că

am aceeaşi datorie ce au şi locuitorii cei adevăraţi”334.

În 1747, activitatea lui Duca Sotirovici devine mai vie. În acest an, el tipăreşte „Dumnezeeştile

Liturgii” şi „Triodul” „pre limba moldovenească spre desăvîrşita înţălăgere şi urmata folsinţă

lăcuitorilor Ţării aceşteia”335

Conform calculelor efectuate de Chiriac Vl., Duca Sotirovici a tipărit în Moldova pe parcursul

mai multor ani circa 20 de cărţi336.

328 Urechea V.A, Istoria şcoalelor, t.I, p.16.329 Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche. Vol. II, Bucureşti, 1903, p.79.330 Kogălniceanu Enache, Letopiseţul Moldovei, în: M.Kogălniceanu „Letopiseţele Moldovei”, vol.III, ediţia a II-a, p.203.331 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.84.332 Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, Bucureşti, 1903, p.76333 Bulat T.G., Tiparniţele moldoveneşti de carte bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitroplitul Veniamin Costachi (1641-1805), în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLVII, nr.5-6, 1971, p.354.334 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p.84.335 Bulat T.G. Tiparniţele moldoveneşti de carte bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitroplitul Veniamin Costachi (1641-1805), în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLVII, nr.5-6, 1971, p.355336 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p.83-86.

58

Introducerea tiparului în Moldova a contribuit nespus de mult la dezvoltarea de mai departe a

culturii, la afirmarea deplină a scrisului în limba română, la dezvolatarea învăţămîntului şi

răspîndirea ştiinţei de carte în rîndurile unor categorii tot mai largi ale populaţiei – păturile

răzeşeşti, de slujitori, meşteşugari, ş.a337.

Privită în lumina vieţii poporului român în acele vremuri, introducerea limbii române în Biserică,

prin intermediul tiparului (atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească) nu poate fi limitată la nevoi

strict religioase. Ea face desigur parte din procesul general de renaştere naţională, care, spre

sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor, cuprinsese toate laturile vieţii

neamului românesc. Pe plan istoric, spre exemplu, mai mult decît în trecut, cronicarii vorbeau

atunci despre latinitatea limbii române; pe plan politic, independenţa naţională şi unirea celor trei

state româneşti, sub Mihai Viteazul, învederează conştiinţa unităţii şi demnităţii neamului

românilor; pe plan intelectual, peste graniţele politice, limba vorbită de popor se impunea ca

limbă a culturii.

Traducerea cărţilor de cult şi alcătuirea de scrieri religioase în limba română sînt integrate într-un

proces general, colectiv, de afirmare a românilor ca neam independent şi unitar; şi aceasta este o

contribuţie conştientă a Bisericii la renaşterea naţională a neamului românesc din toate cele trei

principate338.

Teodosie, Arhiepiscopul Ungrovlahiei, în dedicaţia pe care o face domnitorului Ioan Şerban

Voievod, tipărită în fruntea ,,Liturghiei” sale din 1680 - după ce vorbeşte despre ,,atîta micşorare

şi călcare rodului nostrum cestui rumânesc, carele odată, şi el numărat între puternicile neamuri

şi între tarii oameni se numără, iar acuma atîta de supus şi de ocărît iaste cît nice învăţătură,

nice ştiinţă, nice armă, nice legi [...] întru tot rodul ce să pomeneşte astăzi rumân, nu este…” –

precizează că tipărirea de cărţi în limba românească se face ,,pentru folosul şi adaosul lpsitului

neamului nostru ce este”339.

Aceasta însemna că tipărirea de cărţi bisericeşti în limba română, era integrată în marele efort

comun al neamului românesc de a se elibera de limbile ,,străine şi împrumutate” pentru a lăsa

calea deschisă limbii poporului spre a se impune în întreaga viaţă a celor trei ţări româneşti.

Cartea bisericească era tipărită atunci în limba română, nu numai din pricina că ,,sîrbia”, adică

slavona începuseră să fie părăsită, iar greaca, altă limbă ,,sacră” , încerca să-i ia locul, ci

îndeosebi ,,pentru folosul şi luminarea neamului nostru rumânesc”, cum se spune

în ,,Chiriacodromionul” sau ,,Evanghelia învăţătoare” de la Bălgrad, tipărită în anul 1699.340

337 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.141.338

Justin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei , Ctitoria Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.735.339 Răspunsurile Mitroplitului Varlaam la Catehisml Calvinesc, în: Bianu I., Hodoş H., Bibliografia românească veche, 1508-1830, vol. I, Bucureşti, 1903, p.234.340 Justin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei , Ctitoria Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.736.

59

Comparativ cu epoca precedentă, la sfîrşitul veacului al XVII-lea, începutul celui următor,

activitatea tipografică este într-o evidentă creştere. Această activitatea a fost totuşi mai bogată în

Muntenia unde au apărut 95 de cărţi, în timp ce în Moldova, pe tot parcursul acestei perioade -

doar 19 cărţi341.

II.2. Şcolile eclesiastice. Aportul clericilor la educaţia tinerilor.

Şcolile mănăstireşti. Stabilirea dominaţiei turceşti (în prima jumătate a secolului al XVI-lea), a

dus la încetinirea pentru un timp îndelugat a dezvoltării culturale a ţării. Dar cu toate acestea, deşi

în condiţii mult mai grele, Principatul Moldovei continua să se dezvolte, înregistrînd pe parcursul

secoleleor XVI-XVIII, anumite progrese atît în dezvoltarea social-economică cît şi cea

culturală342.

Pe la mijlocul secollui al XVII-lea apar primele tipărituri în limba română. Trecerea la scrisul

român şi introducerea tiparului în Moldova, au marcat momente de cotitură în dezvoltarea

ţinutului, avînd ca consecinţă o răspîndire mai largă a culturii şi ştiinţei de carte în principatul

moldovean343.

Dezvoltarea social-economică a ţării, întărirea şi amplificarea funcţiilor aparatului de stat, a

bisericii şi a ierarhiei bisericeşti, precum şi creşterea continuă a funcţiilor acestora, cerea în mod

stringent un număr relativ mai mare de persoane instruite decît în perioadele anterioare.

Deşi reprezentanţii clerului moldovenesc, „nu au fost oameni învăţaţi, mari cărturari”344, totuşi, la

finele secolului al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Biserica din Ţara

Moldovei, ca şi cea din Ţara Românească, a continuat să aibă un important rol cultural, pentru că 341 Şchiau O., Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoa, 1978, p.51.342

Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.58-59. Eşanu Andrei, Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.260343 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.59.344 Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutulromânesc, publicat în: Convorbiri Literare, Bucureşti, 1909, p. 4.

60

era singura instituţie purtătoare de cultură: „din mănăstiri, au răsărit cele dintîi raze de lumină” 345.

Pe întreaga epocă a feudalismului, mănăstirile ortodoxe din Moldova, ca şi cele din alte ţări,

aveau pe lîngă funcţia pur bisericească, şi un important rol de culturalizare, de răspîndire a ştiinţei

de carte. Pe lîngă mănăstiri apar primele şcoli.346

Există mai multe mărturii indirecte, care dovedesc cu siguranţă, că pe parcursul secolelor XV-

XVIII, pe lîngă majoritatea mănăstirilor moldoveneşti, existau anumite centre, care în literatura de

specialitate sînt numite de obicei „şcoli mănăstireşti”. Drept mărturie poate servi faptul, că

aproape în toate mănăstirile erau călugări ştiutori de carte care în scriptorii, special amenajate

copiau numeroase cărţi bisericeşti, precum şi alte manuscrise. În afară de numele său, indicau

unde ( de cele mai multe ori indicau mănăstirea, mai rar în bisericile săteşti şi orăşăneşti), cînd şi

din porunca sau la rugămintea cui, de pe care manuscris a fost făcută această copie347.

Despre existenţa şcolilor de pe lîngă mănăstiri, ne vorbesc şi o serie de informaţii de alt caracter.

De exemplu pe o carte manuscrisă, aparţinînd mănăstirii Agapia, se afla o inscripţie în care se

arată că pe viitor nimeni nu va avea voie să ia cartea în chilie pentru a învăţa să cînte ori să

citească din ea, fiindcă ea s-a uzat foarte mult din această cauză348.

Atunci cînd facem caracteristica şcolilor mănăstireşti ( şi defapt nu numai a celor mănăstireşti),

din perioada respectivă, trebuie să avem în vedere că imaginea lor era departe de aceea a şcolilor

contemporane ce dispune de o clădire mare, separată, care are o mulţime de elevi şi mulţi

învăţători. De obicei, şcolile îşi desfăşurau activitatea în scriptoriile din mănăstiri (acolo unde

acestea existau) în biserici sau în alte încăperi ale mănăstirilor.

În timpul studiilor, elevii trăiau de cele mai multe ori în chilii, unde pregăteau lecţile, adică ceea

ce aveau de învăţat pentru a doua zi349.

Învăţătorii, ori cum se numeau pe atunci „dascăli”, în aceste şcoli erau cei mai învăţaţi călugări:

deseori de acest lucru se ocupau înşişi stareţii şi egumenii mănăstirilor. După cum reiese din

materialele documentare ale timpului, pe lîngă unele mănăstiri, erau persoane, care se ocupau în

mod special cu instruirea ucenicilor – aceştea erau dascălii (învăţătorii)350.

Despre numărule elevilor din aceste şcoli nu există nici un fel de informaţii. Cu toate acestea,

există presupuneri din partea istoricilor, deşi înmare parte nefondate, că numărul de elevi din

şcolile mănăstireşti era de doar cîţiva copii, ajungînd pînă la cîteva zeci de persoane pe lîngă

345 Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutulromânesc, publicat în: Convorbiri Literare, Bucureşti, 1909, p. 9.346 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.60347 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.60-61.348 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.61.349 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.63.350 Eşanu Andrei, Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.265

61

mănăstirile mari ( se are în vedere numărul de elevi, care se aflau la învăţătură în mănăstire

concomitent).

Se ştie foarte puţin şi despre vîrsta ucenicilor precum şi despre durata învăţăturii în mănăstiri.

Probabil că nu existau nici un fel de limite în privinţa vîrstei. Învăţătura putea începe de la 7, de la

10 sau chiar de la 12 ani. Nu se ştie nimic concret nici despre durata învăţăturii, care putea fi

probabil, de la unul pînă la cîţiva ani, în dependenţă de activitatea pentru care se pregătea elevul

respectiv.

Pentru ierarhia bisericească erau pregătiţi preoţi, care trebuiau să cunoască elementele seviciului

divin, „citeţi” care trebuiau să ajute preoţii, şi care trebuiau să ştie numai a citi, copişti şi

traducători.

Aparatul de stat avea nevoie de dieci experimentaţi care să alcătuiască scrisorile şi documentele,

ce erau emise la cancelariile domneşti sau boiereşti351.

Mulţi din cei care învăţau la şcolile mănăstireşti erau întreţinuţi pe contul mănăstirilor, mai ales

copii de orăşeni săraci şi de ţărani care erau luaţi cu forţa la şcolile mănăstireşti. Copii

reprezentanţelor clasei stăpînitoare şi ai clerului, erau obligaţi să plătească pentru învăţătură în

şcolile mănăstireşti352.

Instruirea începea prin învăţarea alfabetului. După ce elevii însuşeau alfabetul de la început pînă

la sfîrşit şi invers, treceau la alcătuirea cuvintelor din două silabe. De regulă toate textele aveau un

conţinut religios. Învăţătura se baza pe tocire, pe învăţarea mecanică. Pentru început, ei

memorizau diferite rugăciuni mici, iar apoi treceau la învăţarea pe de rost a diferitolor fragmente

din Biblie, Evanghelie, Psaltire, etc353.

Deprinderea scisului era pe vremea aceea o îndeletnicire aparte, care se apropia mai mult de

desen, de arta zugrăvitului, care cerea din parte elevilor eforturi enorme şi străduinţă354.

Tot în aceste şcoli, elevii care intenţionau pe viitor să devină preoţi, erau iniţiaţi în tainele

serviciului divin, deoarece în acest domeniu, n-au existat în Moldova instituţii specile de

învăţămînt pînă la începutl secolului al XIX-lea.

În ceea ce priveşte informaţia respectivă, Păcurăriu M., susţine ideea, potrivit căreia, candidaţii la

hirotonie se pregăteau în mănăstiri, în şcolile de la centrele eparhiale şi în şcolile care au luat

fiinţă acum pe lîngă unele biserici. În acest secol, se înfiinţează primele şcoli speciale pentru

pregătirea clerului, de la bisericile Sf. Sava, Sf. Nicolae, Sf. Vineri şi Barnovschi din Iaşi. Exista

chiar şcoală specială de pregătirea clerului, şi anume cursurile organizate la centrele eparhiale din

351 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.63. Eşanu Andrei, Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.260.352 Ешану А. Школа и просвещения в Молдавий (XV-начало XVIII в.в), Кишинев, 1983, с.15.353 Eşanu Andrei Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 266-267.354 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.65.

62

Moldova de către domnitorul Constantin Mavrocordat (1741)355. Deci, ar fi absurd să afirmăm că

„şcoli speciale”, sau chiar am putea spune, „primare”, pentru pregătirea viitorilor clerici, nu erau

cînd mărturiile documentare atestă acest moment.

În şcolile mănăstireşti elevii căpătau şi unele cunoştinţe de aritmetică. Aceste cunoştinţe ajutau la

calculul diferitelor date şi sărbători bisericeşti, la alcătuirea calendarelor bisericeşti. Cunoştinţele

aritmetice trebuiau să posede şi cei ce lucrau în aparatul de stat şi la cancelarile domneşti.356

Prin prezenţa în unele mănăstiri a diferitelor culegeri de muzică bisericească, datînd din secolul al

XV-lea – începutul secolului al XVIII. Denotă faptul că printre obiectele de studiu ce se predau în

şcolile mănăstireşti, un loc important îl ocupa şi muzica bisericească357.

Pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, aproape că nu au existat manuale speciale, învăţarea se

făcîndu-se în majoritatea cazurilor, după aceeaşi literatură religioasă de obicei în manuscrise.

Ulterior începe tipărirea cărţilor româneşti şi în Moldova (1643) care pătrund pe larg în

învăţămînt, însă nu pot satisface nici pe departe încă necesităţile şcolii358.

O anumită răspîndire au căpătat manualele de limbă slavă, mai cu seamă în şcolile mănăstireşti. O

gramatică de limbă slavă a fost descoperită la Mănăstirea Hîrbovăţ (situată nu departe de Bender).

Ea datează din secolul al XVII-lea şi s-a dovedit a fi o copie adaptată a „Gamaticii” alcătuită de

cunoscutul filolog şi pedagog ucrainean şi bielorus, Meletie Smotriţki.

Nu este exclus ca această „Gramatică” să fi fost folosită în şcoli, mai ales cele săteşti, pentru că

primele centre ale scrisului slav au fost mănăstirile. Există însă unele mărturii documentare, care

vorbesc despre faptul că încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutl secolului al XVIII-

lea, scrierea actelor în limba slavonă fusese abolită, respectiv nu mai era util să fie învăţată decît

în cercuri foarte restrînse359.

După modelul ei, dascălul Stoicu, în anii 60 ai secolului al XVIII-lea a alcătuit o gramatică a

limbii româneşti. Autorul arată că el a scris această carte pentru ca „să slujească elevilor mei la

studierea gramaticii”360

Din sursele documentare ale perioadei respective, este cunoscut faptul că în şcolile mănăstireşti ca

de altfel în toate şcolile din perioada feudală, domina o „disciplină a băţului”. Într-un manuscris

bisericesc în limba slavă, din secolul al XVII-lea, care fusese folosit ca manual, alături de alte

inscripţii, întîlnim o inscrpţie în limba română care datează aproximativ de la sfîrşitul secolului al

355 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.315.356 Eşanu Andrei Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.268.357 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.66.358 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.66-67.359 Avădănii M.I., Academia domnească – treaptă nouă în dezvoltarea învăţăturilor înalte din Moldova în sec.XVIII., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul.LII, nr.7-8, 1976, p.482.360 Eşanu Andrei, Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.269.

63

XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, din care aflăm că dascălul l-a bătut pe un elev atît de

tare, încît acela a murit.361

După părerea unanimă a istoricilor, începînd cu secolul al XV-lea şi timp de cîteva secole la rînd,

mănăstirea Neamţ era cel mai mare centru de copiere a literaturii bisericeşti, juridice şi a altor

manuscrise cu caracter laic, literatură ce era răspîndită în toată Moldova. Copiştii mănăstirii

Neamţ se distingeau printr-un înalt nivel de măiestrie a scrisului. Manuscrisele copiate aici erau

înfrumuseţate cu splendide desene în miniatură şi iniţiale ornamentate cu un înalt nivel artistic. Ei

învăţau arta copierii de la călugării cei mai erudiţi ai mănăstirii Neamţ. Funcţionarea ei timp de

cîteva secole permite să afirmăm că la mănăstirea Neamţ a funcţionat prima şcoală de caligrafi din

Moldova362.

Tot aici îşi făceau studiile viitorii preoţi, călugări ce activau ulterior în alte biserici şi mănăstiri din

Moldova.

În secolele XVII-XVIII, exista o tradiţie, conform căreia, mitropoliţii apăreau în calitate de

organizatori, ocrotitori ţi oblăduitori ai şcolilor acordîndu-le permanent ajutor şi susţinere, care s-a

cristalizat probabil, cu mult mai devreme, prin secolele XV-XVI.363

Controlul învăţămîntului îl avea mitropolitul şi episcopul ţării. Fiindcă nu toţi locuitorii ţării

puteau trimite la învăţătură copii lor la şcolile din oraşul Iaşi şi „mai vîrtos cei săraci fără

putinţă”, s-au mai înfinţat şcoli slavoneşti şi româneşti pe lăngă episcopiile din Roman, Rădăuţi

şu Huşi. Dascălii acestor şcoli erau retribuiţi cu doar cîte 80 lei pe an.364

Într-o semnătură de pe carte manuscrisă din secolele XVII-XVIII, autorul inscripţiei indică că el a

învăţat la Rădăuţi, adică cum am putea presupune la şcoala de pe lîngă episcopia locală.

Un exeplu clasic a devenit şcoala de pe lîngă satul Rădăşeni, şcoală despre care se vorbeşte într-

un documente din 20 aprilie 1743. În el se arată că martorii „ţin bine minte de la străbunii lor cum

Ştefan Vodă Toşa (1612-1613; 1622-1623), fiind copil mic şi sărac, învăţa carte în şcola locală

din Rădăşeni”365. Se ştie că la sfîrşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea,

exista o altă şcoală sătească, în satul Vama.

În prima jumate a secolului al XVIII-lea, învăţămîntul şi educaţia în toate şcolile, inclusiv cele

domneşti, aveau de fapt un caracter religios. Cînd vorbeşte despre învăţămîntul superior grec,

Tsourkas, menţionează că el avea un caracter panortodox, în timp ce aceeaşi caracteristică se

poate de atribuit şi şcolilor româneşti, bulgare, albaneze şi sîrbe366.

361 Ешану А., Школа и просвещения в Молдавий (XV-начало XVIII в.в), Кишинев, 1983, с.10-23.362

Eşanu Andrei, Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.270. Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.67.363 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.70.364 Lungu G., Pricop A., Contribuţii asupra istoricului şcolilor fondate şi întreţinute de biserică în oraşul Botoşani, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul XLI, nr 5-6, 1965, p.296.365 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.71.366 Tsourkas Cl., Les debuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans, ed.II, Thessaloniques, 1967, p.135.

64

Şcolile bisericeşti propriu-zise, erau mai puţin dependente de aparatul de stat fiind întreţinute de

instituţiile religioase, pe lîngă care funcţionau.

Ca şi întregul sistem de învăţămînt, şcolile bisericeşti, seveau intereselor clasei feudale domneşti,

educînd generaţia în creştere în spiritul concepţiilor feudal-religioase, al supuşeniei şi

recunoaşterii autorităţii de neclintit a orînduirilor feudale şi a dogmelor bisericeşti367.

Spre deosebire de şcolile domneşti, în care învăţau de obicei fii de boieri, mazili, la şcolile

bisericeşti aveau acces pături mai largi ale populaţiei, inclusiv ţăranii.

Pătura de mijloc, cu rare excepţii copii oamenilor săraci se puteau bucura numai de slova

Ceaslovului şi a Psaltirii pe care le paradoseau un cîntăreţ de biserică sau un preot cu rol de

dascăl. Prin această instrucţie sumară se pregăteau cîntăreţii de strană şi candidaţii la preoţie368.

După cum observăm, şi la începutul secolului al XVIII-lea, cea mai simplă şi, în acelaşi timp, cea

mai răspîndită formă de învăţămînt religios, continua să fie şcoala de pe lîngă parohiile bisericeşti

săteşti şi orăşeneşti.

Unul din hrisoavele domneşti dintre anii 1741-1743 prevede ca preoţii la bisercile orăşeneşti şi

săteşti să fie numiţi numai oamenii cu suficientă ştiinţă de carte, capabili să-i înveţe pe copiii

poporanilor din parohie. Preoţii mai cărturari organizau un fel de şcoli rudimentare, în care

copiilor li se predau noţiunile elementare ale ştiinţei de carte369.

Şcolile orăşeneşti Învăţămîntul public în oraşele Moldovei a luat naştere în prima jumătate a

secolului XVIII-lea. Şcolile cu caracter public se organizează sub domnia lui Nicolae

Mavrocordat (1711-1715) 370 şi continuă pînă la domniile lui Constantin Mavrocordat (1748 -

1749; 1741 - 1743).

Clericii, au avut şi ei un rol important în procesul constituirii acestor şcoli, continuînd să fie

principalii promotori ai educaţiei în aceste instituţii.

În raporturile dintr-e Biserică şi Domnie, pe lîngă lucrurile de competenţă comună, cum erau:

demarcaţiunea eparhiilor, înfiinţarea episcopiilor, parohiilor, ridicarea de biserici şi mănăstiri,

cimitire, mai era şi înfiinţarea instituţiilor bisericeşti (şcoli, spitale, etc)371. Deci devine foarte clar

faptul că aceste acţiuni ale Domniei (anume înfiinţarea şcolilor ), erau exercitate cu acordul sau

cel puţin cu înştiinţarea clerului înalt, care căpătau automat obligaţia monitorizării procesului

educaţional care se desfăşura în aceste instituţii, şi care însuma nu numai controlul asupra şcolilor

orăşeneşti ci asupra tuturor şcolilor existente.

367 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 358.368

Lungu G., Pricop A. Contribuţii asupra istoricului şolilor fondate şi întreţinute de biserică în oraşul Botoşani , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul XLI, nr 5-6, 1965, p.295.369 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.358.370

Lungu G., Pricop A., Contribuţii asupra istoricului şolilor fondate şi întreţinute de biserică în oraşul Botoşani , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul XLI, nr 5-6, 1965, p.294.371 Necodem Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, p.580.

65

http://ro.wikipedia.org/wiki/1743




Un rol deosebit în organizarea şcolilor orăşeneşti dar şi cele mănăstireşti care îşi vor mai continua

activitatea pe lîngă unele eparhii şi episcopii, l-a avut domnitorul Grigore Ghica (1726-1733),

(1735-1741), (1747-1748), care prin mijlocirea patriarhului Ierusalimului, chir Hrisant care

călătorea prin Moldova după ajutoare , acest domn, în prima sa domnie „a întemeiat şcoli cu

cheltuiala sa...pentru că nu era în alte ţări mai mare lipsă de învăţătură ca în Moldova”372. Pe

parcursul celor trei domnii în Moldova, el a emis mai multe hrisoave, care punctau activitatea

şcolilor şi cine se face răspunzător de organizarea corectă a procesului educaţional.

Grigore Ghica, despre care au scris cronicarii Muste şi Amiras că „s-a îngrijit de înzestrarea

şcolilor, plata lefii dascălilor şi ajutorarea elevilor săraci”373, adică a fiilor de boieri scăpătaţi, a

avut mai multă grijă de şcoli decît predcesorul său Mihail Racoviţă374

Hrisovul din 1728, emis de Grigore M. Ghica, privind organizarea şcolilor, fixa bugetul de 600 lei

anual pentru aceste şcoli (elinească, slavă şi românească, înfiinţate de dînsul), şi se realiza din

contribuţiile boierilor, episcopilor şi negustorilor. Din această sumă se plătea dascălului grec 200

de lei anual . Cel de slavonă primea 80 de lei iar cel de română, doar 60 de lei375.

Prevederile hrisovului din 23 noiembrie 1736, emis de domnitor în a doua sa guvernare în

Moldova, prevedea împuternicirea printre altele a „mitropolitului cel după vreme (în fucţie), a

avea purtare de grijă şi necontenită cercetare asupra dascălilor sa că pue nevoinţa asupra

ucenicilor să-i înveţe precum se cade”376.

Una din prevederile foarte inportant ale acelui act şi care lasă să se întrevadă că pricipele Grogore

al II-lea Ghica era stăpînit de idei iluministe, se referă la şcolarii silitori şi lipsiţi de posibiltăţi

materiale. Conform prevederii respective, elevii „care se vor sili cu învăţătura şi vor fi săraci,

lipsiţi de cele trebuicioase, încă să abă grijă mitroplitul ai ocroti şi a-i chivernisi de cele ce vor

trebui, pre unii cu leafă (bursă), pre alţii cu îmbrăcăminte, pre alţii cu haine, pentru ca să nu lase

învăţătura dintru acea pricină ”377.

Prin hrisovul din 25 decembrie 1747, Grigore al II-lea Ghica, reînfiinţează nu numai cele patru

şcoli superioare din Iaşi, decăzute în perioada 1741-1747, dar pune bazele altora noi. Pornind de

la faptul că „unele ţinuturi fiind departe, nu pot ajunge toţi locuitorii cu copii lor, la şcoalele de la

Iaşi, şi mai vîrtos cei săraci, fără putinţă, şi pentru ca să cuprindă, să se împărtăşească toţi de

această milă, s-au socotit....să se mai aşeze trei şcoale slavoneşti şi româneşti, la trei episcopii, la

Roman, şi Rădăuţi şi la Huşi. ” 378

372 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 801, 35-40, p.287.373 Kogălniceanu M., Letopiseţe, III, p.73,168.374 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În: Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.21-22.375 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p. 24.376 Urechea V.A., Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol.I, Bucureşti 1892, p.12-13.377 Urechea V.A., Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol.I, Bucureşti 1892, p.13.378 Urechea V.A., Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol.I, Bucureşti 1892, p.15.

66

În 1747, Grigore Ghica, va impune din nou pe preoţi să întreţină şcoala din impozitul special pe

care îl plăteau, după ce pe timpul lui Constantin Mavrocordat (1741-1743) puse-se din nou şcoala

în întreţinerea vistieriei379.

„Facem ştire” spune hrisovul lui Grigore Ghica, din 25 decembrie 1748, „tuturor cui se cade a şci

pentru răndulu şcoalelor de învăţătura cărţii, de vreme ce în ţeara aceasta din nepurtare de grijă

a domnilor, neobicinuindu-se mai dinainte vreme a se ţinea şcoale de învăţătură, era multă

prostie, că şi cei puternici, ce cu puterea lor, ţinea dascăl pentru copii lor, încă cu învăţătura cea

desăvîrşit nu se procopseau iar prostimea cu totul se afla lipsiţi de podoaba învăţturii”380

Grigore Ghica vrea ca „obştescul norod” să se adape de învăţătura şcoalelor cu îndestulare ca

dintr-o fîntînă şi a învrednici a se face preoţi iscusiţi şi dascăli învăţaţi de la care curgemult folos

„atît politicesc, căt şi bisericesc”381

Retribuire materială a dascălilor şcolilor, înfiinţate în prima domnie, (elinească, grecească,

slavonească şi românească), se rîndui-se asupra boierilor şi a dregătorilor. El însă sa dovedit a fi

defectuos pentru că boierii nu-şi prea dezlegau pungile pentru luminarea poporului. De aceea,

domnul, împreună cu Mitropolitul ţării, cu ceilalţi episcopi şi cu boierii „cei mari” ai Moldovei a

hotărît strîngerea fondurilor pentru întreţinerea şcolilor de la preoţi, „findcă pînă la acea dată

preoţii plăteau dajdie cîte 4 galbeni pe anu, 2 la sf.Gheorghe şi 2 la sf.Dumitru, s-au arătat

dajdia lor, ca să nu dea ei altă dajdie, fără numai cîte 1 galben de preot şi diacon, numai într-un

an al şcoalelor care bani să-i străngă sfnţia sa părintele mitropolit şi să plătească lefile

dascălilor”382.

Domnitorul Constantin Mavrocordat, a privit mai radical asupra problemelor ce ţin de organizarea

şcolilor, pe perioada domniei sale din ultimul deceniu al primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea,

cum menţioneză cronicile vremii, „s-a apucat de capul preoţilor să-i inveţe carte”, pentru ca

învăţămîntul să capete calitate în Moldova.

Acest domnitor, mai ales în domnia a treia (1748-1749), fiind evlavios, a hotărît „ca preoţii să

intre în biserica curţii la trei ore noaptea „şi să iasă” la şapte ceasuri din zi”. Din porunca lui se

strîngeau „toţi preoţii şi diaconii oraşului la biserica curţii şi după ce-i băgau dimineaţa în

biserică, puneau ciuhodarii la uşă şi nu lasă pe nici unul să iasă afară” pînă ce un preot învăţat al

curţii nu le cetia din Amvon, desluşindu-le ce trebuie să ştie fiecare dintre ei despre rînduiala

botezului şi a bisericii şi a spovedaniei. Preoţii se speriase-ră şi care „nu prea ştiau carte au

început să înveţe, deoarece lua darul preoţiei celor ce nu învăţau carte”383.

379 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.22380 Codrescu T., Uricariul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei din suta XIV-a pînă la XIX vol.I. p. 68.381

Lungu G., Pricop A., Contribuţii asupra istoricului şolilor fondate şi întreţinute de biserică în oraşul Botoşani , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul XLI, nr 5-6, 1965, p.295.382 Codrescu T., Uricariul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei din suta XIV-a pînă la XIX vol.I, p. 69.383 Kogălniceanu M., Cronicile României sau letopiseţele Moldo-Vlahiei, vol.III, ed.II-a, Bucureşti, 1872, p.213.

67

Ţinînd cont de faptul că în mare parte reprezentanţii clerului constituiau corpul didactic în şcoli, el

a urmărit susţinerea continuităţii sistemului educaţional, prin realizarea unor reforme care să

combată ruinarea feudalilor eclesiastici, o problemă ce nu corespundea intereselor domniei,

deoarece slăbea înrîurirea bisericii în mediul populaţiei384.

Spre deosebire de şcolile bisericeşti, apariţia şcolilor orăşeneşti a fost generată într-o măsură mai

mare de cerinţele, pe care le înainta practica vieţii cotidiene a orăşenilor, meşteşugarilor,

tîrgoveţilor şi a altor categori de orăşeni, ocupaţi în sfera negoţului, meşteşugurilor, cîrmuirii

orăşeneşti de stat, în sfera cultului religios.385

În timp ce şcolile bisericeşti satisfăceau în primul rînd cerinţele bisericii şi ale vîrfurilor nobilimii

feudale, şcolile orăşeneşti prin caracterul lor erau legate întro măsură mai mică faţă de Biserică,

depinzînd mai puţin de ea.

Conţinutul învăţămîntului în şcolile orăşeneşti era legat în mare parte de ocupaţiile practice ale

populaţiei urbane care trebuiau de multe ori să legalizeze anumite afaceri, să alcătuiască scrisori

cunpărare, vînzare, comandă; trebuiau să ştie a măsura cîntări, etc., de aceea şcolile orăşeneşti, au

avut un caracter laic pronunţat. Iată de ce probabil ele erau deschise şi întreţinute prin eforturi

comune, în primul rînd al orăşenilor, iar uneori bucurîndu-se în această privinţă şi de ajutor şi

susţinere din partea unor domnitori moldoveni (cazul „Academiei Domneşti”) 386.

Exemplul clasic al învăţămîntului superior în Ţara Moldovei, l-a constitui Academia Domească

din Iaşi, care reprezintă nu altceva decît o preluare a tradiţiilor cărturăreşti de la şcoala inaugurată

în prima jumătate a secolului al XVII-lea, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi.

Şcoala de la Trei Ierarhi din Iaşi a fost domeniul de activitate profesională a unor personalităţi de

prestigiu din acel timp, fie că veneau de la Kiev (Pociaţki, Iavlovici), fie de la Constantinopol sau

din alte centre orientale, fie că erau oameni de cultură români (Eustratie Logofătul, Simion

Dascălul).

În această şcoală şi-au făcut sau au început învăţătura tinerii moldoveni printre care se numără

nume ilustre ca Dimitrie Cantemir, care în opera sa „Descriptio Moldaviae” , scrie că „în această

şcoală se învăţau limba slavonă şi grecească”.

În condiţiile noi şi neprielnice de la finele secolului al XVII-lea, (numeroasele intervenţii ale

oştilor turceşti şi tătăreşti care au prădat şi pustiit de cîteva ori oraşul Iaşi, în ultimele decenii ale

secolului al XVII-lea), domnitorul Gheorghe Duca s-a străduit să reorganizeze învăţămîntul în

Moldova.

384 Chriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău, 1997, p.83.385 Eşanu Andrei , Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.276.Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.73.386 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.73.

68

La îndemnurile patriarhului Dosoftei Notara al Ierusalimului, el a adus literă chirilică şi grecească

şi a înfiinţat o tipografie la mănăstirea Sf.Sava şi alta la ctitoria sa, Cetăţuia387.

Totuşi se cunosc foarte puţine amănunte în legătură cu începuturile noii şcoli domneşti din Iaşi388.

Printre primii profesori greci care au venit în Moldova în această perioadă, se numără Nicolae

Kerameos, decedat aici după 1681, Theodor Trapezuntios389, care a trăit pînă pe la 1695,

Pantelimon (Paisie) Ligaridis; Alexandru Helladius sau Dosoftei Notaras au fost numai în

trecere390.

Întrucît îndemnul pentru înfiinţarea ei a venit din partea unor prelaţi greci şi pentru faptul că a fost

condusă de profesori greci, iar studierea limbii eline a avut precădere, ea a fost considerată ca o

„adevărată academie grecească”391.

Nu se poate însă de presupus că studierea limbii slave şi române s-a neglijat aici, tocmai în

această perioadă cînd şi-au compus operele lor marii cronicari, cînd s-a desfăşurat s-a desfăşurat

pe de altă parte o intensă activitate în domeniul traducerilor din slavă sau din greacă, în limba

română şi cînd la rocesele dezbătute în divanul domnesc se prezentau un număr mare de

documente slave, al căror conţinut boierii care făceau anchete pe teren sau delimitări de moşii,

erau obligaţi să-l cunoască392.

Din deceniul al II-lea al secolului al XVIII-lea, bineînţeles cu o serie de probleme privind

continuitatea acesteea, ea va purta denumirea de şcoala grecească („Academia Domnească”), sub

domnia lui Nicolae Mavrocordat393.

Într-un act al Domnitorului Antioh Cantemir (1706), prin care fixează o dare de 1320 galbeni

mănăstirilor, hotărăşte a se dea 120 galbeni şcoli „spre a fi de folos locuitorilor ţării Moldovei la

învăţătura copiilor de boieri şi mai ales a copiilor săraci care vor voi să înveţe”394.

O nouă epocă de prosperitate a şcolii domneşti din Iaşi, este cunoscută pe timpul „primului domn

fanariot”, Nicolae Mavrocordat, care o reorganizase după modelul şcolilor italiene. Prin atenţia

deosebită pe care i-o acorda-se înainte de această dată patriarhul Chiril Lucaris şi apoi marele

dragoman Panaioti Nicussios, sub conducerea unor oameni cu vederi largi ca Theophil Coridaleu

şi Ioan Cariophil, care nu se sfiau să atace deschis vîrfurile înapoiate, ignorante, cufundate în

387 Iorga N., Istoria învăţămîntului românesc. Bucureşti, 1928, p.29. Simionescu Dan, La monastère Cetăţuia foyer de culture, în: Balcania, VI, p. 361-362.388 Andreeescu I.Constantin, Istoricul Liceului Naţional din Iaşi (1835-1935), în volumul: De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, Iaşi, 1936, p.9. 389 Iorga N., Istoria literaturii româneşti, I, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, p.37. Simionescu Dan, La monastère Cetăţuia foyer de culture, în: Balcania, VI, p. 361.390

Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi 1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.17.391 Andreeescu I.Constantin, Istoricul Liceului Naţional din Iaşi (1835-1935), în volumul: De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, Iaşi, 1936, p.9.392 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.17.393 Avădănii M.I., Continuitatea învăţămîntului inaugurat la Trei Ierarhi. Preluarea tradiţiilor de către Academia Domnească din Iaşi., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L. nr.5-6, 1974, p.353.394 Xenopol, Istoria Românilor, Iaşi 1896, vol.V, p.614.

69

misticism şi intrigante ale bisericii ortodoxe, şcoala aceasta lua-se un deosebit avînt. Acum ea

devenise „Şcoala cea mare de litere clasice”395.

Această şcoală, avea menirea să satisfacă nevoile de cadre ale bisericii ortodoxe. Exista deci un

motiv în plus pentru ca ea să fie pusă sub controlul riguros al clerului.

Ar fi totuşi injust să se sfirme că nu se dădea aici nici o atenţie ştiinţelor şi că toţi profesorii

acesteia, rămîneau indiferenţi faţă de ideile ce se răspîndeau în apus ca rezultat al transformărilor

social-economice. Ei se străduiau însă, cu foarte puţine excepţii să împace cuceririle ştiinţei cu

dogmele bisericii396. Învăţămîntul prezenta acuma şi o latură practică, constînd în studierea

limbilor folosite în diplomaţie sau necesare pentru legătura cu lumea apuseană - latina şi italiana

se bucurau de o deosebită atenţie, pentru care se căutau profesori erudiţi.

Existau deci serioase necesităţi care impuneau să se dea mai multă atenţie învăţămîntului în

Moldova, ca de altfel şi în Ţara Românească, unde împrejurările politice de la finele secolului al

XVII-lea şi începutul celui următor cauzaseră decăderea şi dezorganizarea lui397.

Şcoala înfiinţată de Nicolae Mavrocordat avea un caracter feudal şi de clasă, pe care l-a păstrat

pînă tîrziu. Autorul cronicii care îi elogiază meritele, Axinte Uricarul, declară că domnul a chemat

la şcoala nou deschisă „să înveţe cine ar vrea, fără plată”. Aceasta însă pare a fi absurd, mai ales

pentru perioada lui Nicolae Mavrocordat, care a luat măsuri în favoarea păturilor de jos doar cu

caracter fiscal. Şcoala deschisă de el, nu era accesibilă fiilor de ţărani, mai ales în ciclul ei

superior398.

La şcoala domnească din Iaşi, pe timpul lui N.Mavrocordat, documentele nu atestă dascălul de

limbă latină. Această lipsă din programul şcolii a fost înlăturată în 1715, cînd Hrisant a trimis la

Iaşi, pentru şcoală, împreună cu un număr mare de cărţi latineşti şi italiene, doi dascăli, pe popa

Serafim şi pe chir Constantin399.

În perioada 1714-1764, conţinutul şi caracterul predării la Academia domnească din Iaşi a vut un

caracter strict religios. Aproape toate obiectele predate se studiau pe baza cărţilor bisericeşti.

Acestea erau tratate teologice ale „Părinţilor Bisericii” cărţi de rugăciune, cărţi de polemică

religioasă, etc400.

395 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.18.396 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.19.397 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.20.398 Erbiceanu C., Istoria Mitropoliei Moldovei, p.16-17.399 Hurmuzaki, Documente, XIV,2. p.671,676,683,688.400 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.341.

70

Războiul austro-turc din 1716-1718, a adus la dezorganizarea şcolii. În 1717, Constantin, Marele

rector, scria că şcoala de sub conducerea sa era în ruină în ceea ce priveşte starea localului, cît şi

elevii401.

În timpul domniei lui Grigore Ghica (1726-1733) a fost emis un hrisov special, care prevedea

măsuri esenţiale în vederea îmbunătăţirii lucrului şcolii. A fost creată o epitropie a şcolii (ce avea

în grija ei nevoile şcolii) în componeţa căreia mitropolitul Moldovei, vistiernicul principatului şi

alţi boieri; a fost stabilit un buget al şcolii; a fost precizat programul de învăţămînt şi stabilit

personalul de seviciu auxiliar.

Bugetul anual al şcolii constituia suma de 600 de lei. Acesta era acumulată în felul următor:

Mitropolia aloca 50 de lei, episcopiile – cîte 30-40 lei, boierii mai – cîte 10 lei, iar negustorimea

principatului era obligată să dea şcolii 30 de lei. În acelaşi scop toţi preoţii erau obligaţi să

plătească o anumită taxă402.

Domnitorul Constantin Mavrocordat adoptă şi el o serie de măsuri în vederea îmbunătăţirii

funcţionării şcolii. Întreţinerea materială a întregului complex şcolar era pusă acum pe seama

Mitropoliei, careia i s-a acordat în schimb un şir de privilegii. În afară de aceasta i se puneau la

dispoziţie anual pentru nevoile complexului de şcoli ale Academiei Domneşti, 160 de lei din

suma veniturilor din vama domnească. Mitropolitul era obligat să-i ajute pe elevii săraci, dar

silitori la învăţătură. El răspundea de asemenea şi de învăţători, avînd grija ca aceştia să predea la

nivelul cerut „ca cei ce se vor preoţi dintre dînşii să fie învăţaţi să poată citi orînduiala bisericii

după cum se cuvine”403.

Alături de copii de boieri sunt atraşi la învăţătură în Academie şi copii mazililor (pătura de jos a

clase dominante). Copii de mazili, de negustori şi de „alte bresle de frunte” puteau să zăbovească

la învăţătură timp de 9 ani, iar cei de preoţi pînă la 17 ani şi mai mult404. Ion Neculce scrie că

mazilii erau îndemnaţi să-şi dea copiii la şcoali „pentru ca să se afle oameni învăţaţi şi pe

pămîntul Moldovei”. Acest lucru nu însemna alteceva decît accesul mai larg la învăţătură pentru

copii, ce-i dret deocamdată în limitele clasei stăpînitoare405.

În consolidarea ulterioară a Academiei din Iaşi, un rol determinant l-a jucat hrisovul domnitorului

Grigore Ghica din 1747, care prevedea, de asemenea, deschiderea a trei şcoli pe lîngă episcopiile:

Huşi, Roman şi Rădăuţi. Tot prin acest hrisov se introducea controlul regulat (de 2 ori pe an) al

Academiei din Iaşi de către mitroplit şi inspectarea şcolilor episcopale de către episcopi, cercetînd

„cu ce fel de silinţă se poartă asupra învăţăturii copiilor şi fiecare copil cum se învaţă şi la ce se

401 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.21.402 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.341.403 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 342.404 Erbiceanu C., Istoria Mitropoliei Moldovei, p.16-17.405 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 342.

71

sporeşte”406. Se instituia în Academie postul de „Dascăl cel mare” cu salariul de 360 de lei, care

de fapt avea şi atribuţii de director de şcoală407.

Despre extinderea învăţămîntului vorbeşte şi ordinul dat în 1749, la 7 iulie de către mitropolitul

Nichifor preoţilor de la trei biserici ieşene (Sf.Nicolae, Sf.Vineri şi Sf.Sava din Iaşi, puse toate sub

supravegherea unui preot). Aceştea trebuiau să alcătuiască listele de copii ale „prostimii” (se are

în vedere sărăcimea), mazililor şi negustorilor, pentru a fi trimişi la şcoală.

Mitropolitul se referea şi la copii străinilor aşezaţi în capitala Moldovei. Dintre aceştea „copiii

prostimii” care nu vor putea să fie puşi la lucru, „care nu vor fi de hrană”, vor învăţa carte, adică

„învăţături creştineşti”. E vorba deci de un învăţămînt cu totul elementar şi cu caracter religios408.

Copiii oamenilor simpli urmau să înveţe doar în decurs de 2 ani, cei de negustor – pînă la vîrsta de

12 ani, iar cei ai mazililor – pînă vor împlini vîrsta de 20 de ani409.

Măsurile înfăptuite pentru reorganizarea şcolilor, au creat o atmosferă favorabilă în jurul

Academiei Domneşti din Iaşi, şi în general, a învăţăturii de carte din Moldova, care au generat şi

unele propuneri îndrăzneţe explicabile, cum a fost aceea a Mitropolitului Nichifor (1749) de a se

obliga toţi copii să meargă să înveţe carte410.

Cu toată influienţa umanismului italian, învăţămîntul la această şcoală se menţinea închistat în

vechi forme medievale impuse nu numai de tradiţia bizantină, ci şi de slaba dezvoltare a vieţii

orăşeneşti în Ţara Moldovei, ca de altfel în întreg spaţiul românesc. Prin organizarea lui se

urmărea să se satisfacă în primul rînd interesele de clasă ale boierimii şi ale Bisericii. Dascălii

erau recrutaţi mai ales din rîndurile clerului, iar şcoala era pusă sub supravegherea şi controlul

mitropolitului. Se punea un accent deosebit pe însuşirea unei erudiţii legate de cultura elină şi de

cea bizantină mai nouă, pe arta de a compune şi de a folosi în scris şi în vorbire un stil manierat,

dar toate acestea nu înlăturau dogmatismul, lipsa de spirit critic şi superficialitatea în gîndirea

înlănţuită de canoanele rigide ale scolasticii medievale411.

Din cauza înapoierii economice, şcolile orăşeneşti din Moldova n-au atins în dezvoltarea lor

nivelul pe care l-au atins aceste şcoli în Europa Occidentală unde apogeul lor de dezvoltare l-au

constituit Universităţile.412

În ultimele decenii ae secolului al XVII-lea, reţeaua şcolilor orăşeneşti din Moldova, se dezvolta

mai încet ca urmare a condiţiilor vitrege din această perioadă. Potrivit călătorului suedez

406 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 352.407 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 342.408 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.22.409 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p. 352-353.410 Avădănii M.I., Academia domnească – treaptă nouă în dezvoltarea învăţăturilor înalte din Moldova în sec.XVIII., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul.LII, nr.7-8, 1976, p.481.411 Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi. În:Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960. Vol.I, Bucureşti, 1960. p.25.412 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.73.

72

E.H.Weissmentell, unul din ofiţerii regelui suedez Carol al XII-lea care după înfrîngerea de la

Poltava şi-a găsit refugiu în Moldova nu departe de Bender , la sfîrşitul primului deceniu şi

începutul celui de-al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea, ar fi existat şcoli la Iaşi, Roman,

Botoşani. Probabil că mai existau unele şcoli mai mici şi prin alte oraşe, dar de care era nevoie

acum nu mai puţin ca în secolele anterioare. Dovadă este că deja în 1714 domnitorul Nicolae

Mavrocordat a trebuit să deschidă şcoală, devenită mai tîrziu Academie Domnească din Iaşi413.

Învăţămîntul particular. Această formă de învăţămînt a avut un rol mai secundar faţă de

celelalte tipuri, pentru că erau cuprinşi cu mult mai puţini copii şi adolescenţi ucenici decît în

celelalte forme de învăţămînt. Biserica şi în acest caz, şi-a adus aportul, pentru că pînă la urmă cei

care cunoşteau carte în societatea românească medievală, anume că erau clericii.

Sistemul şcolilor domneşti organizat de domnitorii fanarioţi, cum s-a observat, funcţiona extrem

de neregulat. Şcolile erau slab asigurate în plan material, erau foarte puţine la număr şi deaceea nu

erau în stare să satisfacă cerinţele societăţii moldoveneşti414.

Se înţelege că nu toţi reprezentanţii clasei dominante îşi dădeau copii la învăţătură la şcolile

bisericeşti sau orăşeneşti. O parte din aceşea invitau în calitate de învăţători „grămatici” locali,

dascăli ştiutori de carte din mănăstirile locale, precum şi învăţător din străinătate, în unele cazuri

chiar dintr-acei mai vestiţi.

În condiţiile de casă învăţau carte şi fiicele de boieri, pentru că în condiţiile dominaţiei ideologice

totale a bisericii, femeile erau practic lipsite de drepturi. Astfel este de înţeles că numărul femeilor

ştiutoare de carte pe acele timpuri era neînsemnat. Fiind înlăturate de la viaţa social-politică,

ideologică şi culturală, femeile parcă ar fi avut mai puţină nevoie de învăţătură decît bărbaţii,

deoarece ele nu aveau unde să-şi aplice cunoştinţele415.

Cercetarea procesului de educaţie a fetelor în perioada secolelor XVII-XVIII, ca şi a instrucţiei

lor, de altfel, trebuie realizată de asemenea în condiţiile cunoaşterii unei anmite realităţi plitico-

sociale şi a unei mentalităţi specifice care s-au perpetuat secole dea rîndul şi care situa femeia pe o

treaptă inferioară bărbatului, cu drepturi civile limitate şi cu rare excepţii, fără nici un drept

politic416.

Inegalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii a fost în spaţiul românesc (Moldova) nu numai în

evul mediu, dar şi mai tîrziu, pînă la începuturile epocii moderne consemnate în legiuiri. Legiuirea

Caagea (1818) şi Calimach (1817) aflate în vigoare pînă la 1865, cînd se aplică noul Cod Civic,

cuprindeau prevederi exprese împotriva egalizării în drepturi a sexelor „numai bărbaţii se fac

413 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.78. Eşanu Andrei, Contribuţii la Istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.282.414 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.362.415 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.79.416 Ciuntu Lăcrămioara, Aspecte privind educaţia fetelor în secolele XV-XVIII, în: Revista de Pedagogie, nr.12, 27, 1978, p.41

73

boieri, judecători şi ocîrmuitori obşteşti...Femeile sînt departe de toate cinurile politiceşti,

stăpîniri, slijbe politice”417.

Această situaţie nu a fost proprie numai pentru ţările române, condiţia femeii, fiind asemănătoare,

în perioada respectivă, în întreaga Europă418.

Educaţia fetelor în mediile rurale a beneficiat de forme de realizare legate direct de activitate, de

îndeplinirea cerinţelor şi activităţilor cotidiene din familie, care le erau transmise în primul rînd, la

şezători, furcărie şi clacă – considerate pe bună dreptate „adevăratele ateliere de creaţie

artistică”419.

Dorinţa de cunoaştere, bineînţeles că a persistat în rîndurile fetelor din popor din moment ce

există mărturii referitoare la ştiinţa de cate a unora dintre acestea. Spre exemplu o săteancă din

Moldova, din satul Străjereni, scria pe la 1703 soţului ei, pleca în Ţara Ungurească. Datată cu anul

1750 se cunoaşte o scrisoare a unei oarecare Gaciei Colţunoaiei, de asemenea ,,femeie din

popor”420.

În Rusia spre exemplu, pînă în primul sfert al secolului al XVIII-lea sînt cunoscute doar exemple

izolate, cînd femeile ştiau carte. Şi în general în strctura oficială a învăţămîntului din Rusia pînă

lamijlocul secolului al XVIII-lea nu au existat instituţii de învăţămînt pentru fete.421

Bineînţeles că în înrobirea spirituală a femeilr un rol principal l-a avut biserica ortodoxă422.

În secolul XVII-începutul XVIII, n-au avut loc schimbări radicale deşi s-au întreprins măsuri în

domeniul răspîndiri de ştiinţei de carte printe femei. Izvoarele vremii arată că în secolele XVII-

începutul XVIII, nivelul ştiinţei de carte printre femeile din Moldova, era cu mult mai ridicat decît

în secolele anterioare423.

Cît priveşte conţinutul instruirii fetelor, unele informaţii le avem de la Dimitrie Cantemir, care

după ce înşiră cărţile după care învăţau băieţii (ceaslovul, psaltirea, octoihul, evanghelia), scrie:

„cu aceeaşi învăţătură le îmbuibau şi pe fiicele boierilor pentru a fi în stare să citească cît mai

bine graiul baştinii lor”424.

Cu toate schimbările pozitive ce au loc la sfîrşitul secolulu al XVII-lea – începutul secolului al

XVIII-lea, cea mai mare parte a femeilor, rămînea a fi analfabetă, ne mai vorbind de masele largi

de femei.425

417 Cândea Paraschiva, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România , Bucureşti, 1976, p.11.418 Niel Mathilde, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1974, p.50419 Theodorescu Barbu, Păun Octav, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1967, p.31.420 Ciuntu Lăcrămioara, Aspecte privind educaţia fetelor în secolele XV-XVIII, în: Revista de Pedagogie, nr.12, 27, 1978, p.45421 Лихачева Е. Материалы для истории женского оброзования в России (1086-1856), c. I – Санкт-Петербург, 1899, p.1-40.422 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.79.423 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.80424 Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982, p.204.425 Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu, Chişinău, 1991, p.81.

74

Învăţămîntul particular era în mare parte practicat şi de familiile domnitoare fanariote în

Moldova426. Primul domn fanariot al Moldovei Nicolae Mavrocordat, l-a invitat, pentru a-l învăţa

carte pe fiul său Scarlat, pe cunoscutul cărturar grec Iacob Manu din Argos, iar apoi (1713-1716)

şi pe preotul învăţat Serafim pe care i-l recomandase patriarhul Ierusalimului, Notara.

Mihai Racoviţă, domnitor al Moldovei, între anii 1716-1726, l-a adus din Constantinopol în

calitate de dascăl în familia sa, pe vestitul ieromonah Natanail Calonari de la Chios, care a fost

mai apoi şi învăţător la Academia domnească din Iaşi.

În familia domnitorului Grigore Ghica a fost învăşător monahul Ioanichie, care a devenit mai

tîrziu arhiereu. Tot aici a fost învăţător şi călugărul grec Nichifor, ajuns apoi mitropolit al

Moldovei (1740-1750)427.

Boierii căutau şi ei să dea copiilor lor educaţie. Prezenţa învăţătorilor particulari la curţile

boiereşti este atestată de un hrisov din 1747.

Prin casele boiereşti învăţămîntul cu dascăli particulari a existat şi mai înainte. Dascălul de

slovenie, apoi cel de elină şi neogreacă, mai tîrziu cel de „franţuzească” şi cel de „nemţească”,

aveau prioritate în instruirea acestor fii de boieri care „cu învăţătura cea desăîrşită nu se

procopsea, rămîind cei mai mulţi totu neînvăţaţi”428.

Unii din boieri crează chiar mici şcoli particulare, făcînd astfel concurenţă şcolii domneşti.

Activitata acestor şcoli era greu de controlat. De aceea Domnia şi Biserica tind să restrîngă şi să

pună sub control învăţămîntul particular429.

Deşi în istoriografie se vehiculează ideea, că şcolile din Ţările Române, în cazul dat, din Ţara

Moldovei nu au ajuns la nivelul celor din occident, unde apogeul învăţămîntului superior l-au

constituit Universităţile, totuşi el a constituit un pas înainte spre dezvoltarea şi iluminarea

societăţii, care înainta cu paşi rapizi spre epoca modernă.

Privitor la şcolile din Modova, cît nu ar fi de straniu, dar sursele documentare mărturisesc faptul,

precum că Episcopia ortodoxă din Oradea, la începutul secolului al XVIII-lea, cheamă dascăli

moldoveni pentru predarea de ştiinţă de carte românească, pregătirea de cîntăreţ bisericeşti, etc430.

Majoritatea celor interesaţi să înveţe îşi îndreptau atenţia în primul rînd spre Moldova. În general

mănăstirile modovene erau foarte bine cunoscute nu numai cărturarilor transilvăneni, ci şi

categoriilor mai puţin instruite, chiar şi ţăranilor431.

II.3 Biserica şi ideile românismului

426 Tsourkas Cl., Les debuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans, ed.II, Thessaloniques, 1967, p.135.427 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.362.428 Codrescu T.,Uricariul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei din suta XIV-a pînă la XIX , vol.I. p.62-67.429 Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997, p.363.430 Şchiau O., Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoa, 1978, p.31.431 Şchiau O., Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoa, 1978, p.36.

75

Pe tot parcursul secolului al XVII-lea, şi mult mai puţin în prima jumătate a secolului al XVIII-

lea, personalităţile de cultură din Ţara Moldovei (ca de altfel şi din celelalte pricipate româneşti),

dintr-e care făceau parte şi reprezentanţii Bisericii, au „luptat” pentru obţinerea de drepturi

cărturăreşti şi pentru limba română, într-un tablou religios unde aşa-numitele „limbi sacre”,

constituiau o piedică în dezvolatea pe plan lingvistic a societăţii româneşti, cînd aceasta înainta cu

paşi rapizi spre epoca modernă unde urma să se desăvîrşească ca naţiune.

Biserica, ca principalul promovator al ştiinţei de carte în mediul moldovenesc, puţin instruit la

acea perioadă, avea sarcina de bază în cultivarea sentimentului civic. Acest lucru se putea realiza

doar şi numai prin străduinţa de a învăţa oamenii să citească şi „să se roage” în biserică în limba

română, adică în limba lor maternă.

Ideile de unitate naţională, au devenit mai proieminete în această perioadă, ca urmare a jugului

apăsător din partea Porţii, cît şi ca urmare a evenimentului din anul 1600 (prima Unire politică a

Ţărilor române) care nu a rămas străin personalităţilor de cultură din secolul premărgător.

Reprezentantul de bază, dintre figurile bisericeşti din această perioadă, care a promovat ideile

„românismului”, atît în activitatea sa cărturărească, cît şi în acţiunile sale ca reprezentant de

frunte al Bisericii moldoveneşri, poate fi considerat Mitropolitul Dosoftei, căruia în literatura de

specialitate i se mai atribuie sintagma de: „întăiul nostru poet”432.

Activitatea cărturărească a Mitropolitului Dosoftei, bogată şi multilaterală, operele sale literare

deosebit de interesante, prin conţnutul şi forma lor, pun în lumină pregătirea sa intelectuală.

Aprecierea: „nu era prost de felul lui”, făcut de Ion Neculce, priveşte mai ales starea socială a

Mitropolitului din moment ce continuă afirmaţia: „şi era neam de mazîl”. Expresia „prost” adică

simplu, modest, era folosită adesea, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, cu referire la starea

socială a cuiva. Neculce, întrbuinţînd, antitetic, după expresia „prost” pe aceea de „mazîl”, a avut

în vedere originea şi starea socială, mai deosebite ale ierarhului433.

Marile idei referitoare la originea latină a românilor şi a limbii, unitatea neamului şi continuitatea

lui în Dacia, sînt cunoscute cărturarilor acelui secol, Grigore Ureche şi Miron Costin care încercau

să popularizeze aceste idei pe calea cronicilor. Pe această linie de afirmare şi administraţie faţă de

trecutul românesc, se axează şi activitatea acestui mare ierarh moldovean. El nu sa ocupat direct

cu aceste probleme aşa cum fac umaniştii timpului lor, dar din predosloviile ce însoţesc operele

lui, ca şi cele ale predcesorului lui, Mitropolitul Varlaam, reiese destul de limpede, că acestea îi

sînt cunoscute şi le împărtăşeşte întru totul434.

Faptul că acest om al cărţii a tratat doar tangenţial aceste probleme este absolut explicabil dacă

ţinem cont de conţinutul cărţilor şi de scopul sau extinderea unei predoslovii, el a schiţat totuşi 432 Istoria literaturii române, editura Academiei Socialiste România, vol.I, Bucureşti, 1964, p.437.433 Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.803.434

Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale în opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.605.

76

marile idei ce frămîntau epoca lui, manifestîndu-şi în această formă sumară adeziunea faţă de ele

şi faţă de importanţa lor ce nu poate fi trecută cu vederea.

Mitropolitul Dosoftei, înţelegea unitatea poporului român, mai întîi de toate prin limba unică

vorbită în acest teritoriu, pentru a demonstra mai apoi factologic descendenţa noastră comună de

la civilizaţia romanică. Această idee, necesita un plan de acţiuni foarte amplu şi diversificat care

implicau în sine traduceri de cărţi, tipărirea şi răspîndirea lor, nemaivorbind de ideea de bază pe

care o urmărea acest mitropolit, şi anume oficierea cultului în limba română.

Scrisoarea către Duca Vodă, semnată de Dosoftei, în „Psaltirea de-nţăles”, slavo-română, tipărită

la Iaşi în 1680, este adevărată peroraţie în legătură cu limba naţională. Scriptura sfîntă, într-o

limbă ne-nţeleasă, este, cum scrie acest ierarh, ca „o grădină încuiată”, ca o „fîntînă pecetluită”.

În continuare el parafrazează un fragment de text biblic din (I.Corinteni, XIV), deplin lămuritor

în legătură cu limba în cult: „...rîvniţi cele sufleteşti şi mai vîrtos ca să...spuneţi de-nţăles...cela ce

proroceşte adecă spune de-nţăles oamenilor...grăieşte zidire şi mîngîiere...pentru aceea şi noi am

silit şi am scos pre înţeles rumânesc această sfntă carte”435.

În lupta pentru biruinţa limbii române, Dosoftei se foloseşte de argumentele înaintaţilor săi,cum ar

fi de exemplu ideea pe care Grigore Ureche o tratează în capitolele „Pentru Ţara Ungurească de

Jos şi Ardealul de Sus” şi prin care „rumânii cîţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal

şi la Maramoşu, la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Râm să trag”436, la care va adauga

ulterior altele mai hotărîtoare.

Urmînd lui Coresi şi Varlaam, Dosoftei traduce şi tipăreşte cărţi ca „să-nţăleagă toţi carii nu-

nţăleg sărbiaşte şi eliniaşte”, justificîndu-şi opera însă prin argumente de ordin scripuristic437, şi

încercînd să-i pună la temelie şi practica bisericească, precum şi încuviinţarea unuia dintre

patriarhii ecumenici. În „Molitvelnic-ul” din 1683 la fila 25 v., este menţionată aprobarea pentru

tipărirea în limba română, dată de Partenie al Alexandriei, care se găsea în ţară pentru a strînge

milostenii.

În străduinţa lui de a auzi în biserică slujindu-se în limba română, Dosoftei urmărea două scopuri:

1.Grija pentru nevoile sufleteşti ale credincioşilor timpului său, care nu cunoşteau altă limbă decît

cea românească, aceasta determinîndu-l să să traducă texte referitoare la serviciul divin pentru a

fi înţelese. 2. Prin promovarea scrisului în limba română urmărea ridicarea coştiinţei naţionale şi

pătrunderea culturii în limba vorbită de popor.438

435 Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche, vol.I, 1903, p. 224.436 Ureche Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei , Bucureşti, 1955, p.124.437Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale în opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.609.438 Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale î opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.610.

77

Slavonismul s-a păstrat în Biserica Română pentru motive religioase, chiar dacă şi în celelalte

domenii ale scrisului, birui-se scrisul în limba română. După ce în Moldova se introduse-se oficial

liturghia în româneşte, la Bucureşti se tipăreşte în 1680 „Liturghierul” slavon.439

În genere, biserica ortodoxă din Orient nu s-a opus la traducerea cărţilor bisericeşti şi la folosirea

liturghiei în româneşte, dar a privit această activitate cu rezervă şi neîncredere.

În aceste condiţii, introducerea limbii române în Biserică devenea o problemă dogmatică şi nu se

putea rezolva decît prin înţelegere cu patriarhiile din Orient sau eventual printr-o schizmă.

Mitropolitul Dosoftei, în justificarea acţiunilor sale, va aduce un argument dogmatic, o

încuviinţare de la şefii bisericii din Orient, pentru recunoaşterea limbii române ca limbă liturgică.

Recunoaşterea reprezenta un moment hotărîtor în istoria bisericii române şi a limbii române

scrise. Dosoftei s-a folosit de prezenţa patriarhului Partenie la Iaşi, unde, ca întotdeauna ierarhii

bisericii orientale aşteptau daruri şi milostenii ca să-i smulgă aprobarea, pe care n-o putea

refuza440.

Specialiştii care sau ocupat de istoria limbii române, au arătat că una din cauzele care au condus la

apariţia celor dintîi texte în limba română, traduse, a fost o înrîurire din afară, deci este vorba de o

cauză externă. Ei n-au fost însă deacord în legătură cu determinarea acestei cauze. Unii au susţinut

că bogomilismul sau husitismul au putut prilejui un mediu favorabil apariţiei celor dintîi texte

traduse în limba română; alţii dimpotrivă, au crezut că luteranismul, în genere a stat la originea

acestor texte; în sfîrşit au fost învăţaţi care au considerat catolicismul drept cauză externă a acestui

proces441.

În Transilavania, spre exemplu, reforma dobîndea tot mai mulţi adepţi, este adevărat că printre

unguri şi saşi, dar şi unii români puteau fi tentaţi de noile orientări religioase. De aceea, ierarhii de

peste munţi, trebuiau întrun fel să fie sprijiniţi de ierarhii moldoveni, ca să preîntîmpine acţiunile

prozelitiste între credincioşi. Noile mişcări religioase din Apus, pe de o parte, puteau pricinui

nedumeriri în probleme de credinţă, cum este, de pildă cultul sfinţilor 442, iar pe de altă parte,

această situaţie putea pricinui o „dezmembrare etnică”, pentru că un popor poate fi „unit” doar şi

numai cînd acesta are o limbă comună şi un cadru spirital comun. De aceea, introducerea limbii

române în cult, şi traducerea cărţilor religioase, aveau drept scop păstrarea unităţii spirituale a

românilor din cele trei pricipate.

În predoslovia de la „Dumnezeeasca Liturghie”(1679), „Dosoftei, Mitropolitul de Ţara

Moldovei”, exprimă aceeaşi părere despre unitatea neamului românesc ca şi Varlaam. Asemenea

înaintaşului său, Dosoftei se adresează „către toată semenţia rumânească de pretutindenia ce să

439 Panaitescu P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965, p.221.440 Panaitescu P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965, p.224441 Rosetii Al., Istoria limbii române, vol.I, Bucureşti, 1968, p.470-474. Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, vol.I, Bucureşti, 1940, p.48442 Dragomir S., Contribţii la relaţiile româno-ruse în sec.XVII-lea, Bucureşti, 1912, p.170.

78

află pravoslavnici”, oferind ca „daru limbii rumâneşti Sfînta Liturghie, scoasî pe limba

rumânească”443.

În prima sa lucrare „Psaltirea în versuri” (1673), se menţionează versurile lui Miron Costin cu

privire la originea romană a poporului român. „Elu (Traian) cu viţa acestui neamu (din Italia)

Ţara Rumânească/Înplut-au Ardealul totu şi Moldovenească”.

Despre originea latină a neamului şi a limbii româneşti, găsim fragmentar în „Molitvelnic” şi

„Paremiile” cînd pomeneşte despre Dragoş Vodă că este „de pre sînge rudă înpărătească”444.

Dosoftei a dat dovadă de mult zel în întroducerea limbii române în Biserică, contribuţia lui în

acest domeniu aducînd un aport substanţial la accesul unor pături cît mai largi la cultura scrisă 445,

promovînd astfel şi ideea enunţată de el în nenumărate rînduri că „limba românească de neam bun

se trage” 446.

Al.Rosetti, B.Cazacu şi Liviu Onu, arătînd care este contribuţia acestui ierarh în istoria limbii

române, cît şi la promovarea unităţii lingvistice prin carte, au menţionat că Dosoftei a adoptat

particularităţi ale graiurilor din Transilvania, Muntenia şi, fireşte, din Moldova, adoptînd şi

particularităţi împrumutate din limbile popoarelor învecinate447.

Şi acest lucru, după cum este dovedit de către istorici şi lingvişti, se confirmă. „Psaltirea” lui

Dosoftei publicată la 1680, dacă e să o comparăm cu „Psatirea” lui Antim Ivireanu, apărută la

Bucureşti ţn 1694, putem observa că diferenţele existente între ediţii sînt diferenţele ligvistice de

ordin regional, datorate în mare majoritate a cazurilor vechilor norme literare munteneşti şi

moldoveneşti, menţinute pînă la deceniul şase al secolului al XVIII-lea. De la această epocă

înainte, chiar şi aceste diferenţe regionale sînt abandonate, prin adoptarea atît în Moldova cît şi în

Transilvania, a normelor munteneşti448. „Psaltirea” lui Dosoftei a fost tipărită într-o limbă avînd o

pronunţată culoare moldovenească449.

Urmaşii lui Dosoftei, au fost puţin mai rezervaţi în acţiunle lor de propagare a ideilor „româniste”

în lucrări. În schimb, asistăm la anumite evenimete care par pînă la urmă să susţină într-o oarecare

măsură „strădaniile”, acestui mare cărturar al timpului, cît şi cele ale predcesorilor săi.

În anii 20-30, ai secolului al XVIII-lea, sesizăm aceeaşi pasiune pentru scrierea cărţilor, cînd

propovăduitorii învăţăturii (preoţi, dieci, dascăli) copiază şi răspîndesc în toate ţările române

443Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale în opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.610.Bianu I. Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche. Vol.I, Bucureşti, 1903, p.222.444Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale în opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.610.445 Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale î opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.610.446 Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974, p.767.447 Rosetti Al., Cazacu B. Onu L., Istoria limbii române literare, vol.I, Bucureşti, 1971, p153.448 Roman Alexandru, Contribuţii la problema unificării limbi române literare. În legătură cu ediţiile româneşti din secolul al XVIII-lea ale Psaltirii, în: Limba Română, XXIII, nr.1, 1974, p.13-24449 Roman Alexandru, Psaltirile româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII.lea. Probleme de filiaţie, în: Limba Română, XXIII, nr.3, 1974, p.236

79

cronici, cărţi de cult (Ceaslov, Psaltire, Octoih, Apostol, Cazanie, ş.a), cărţi populare – ca „să le

fie feciorilor şi nepoţilor de învăţătură”. În acest sens, numeroase date atestă nu numai o

intensificare a circulaţiei cărţii în limba română, dar şi încetăţenirea unui nou gen de activitate a

copiştilor călători care porneau din toate cele trei provincii450.

Fenomenul literar şi cultural, trebuiesc privite ca un tot unitar, în sensul că, deşi separate politic,

ţările române caută să se reuneascăsă prin conştiinţa naţională înfăptuită prin puterea cuvîntului,

prin carte451.

După cum observăm, în scopul lor de a promova ideea unităţii de neam, clericii au mai contribuit

substanţial prin lucrările lor şi la făurirea limbii literare, sau mai bine zis, la realizarea unei limbi

literare unitare452.

Biserica, la finele secolului al XVII-lea şi pînă la instaurarea regimului fanariot, n-a pierdut ideea

şi speranţe unei eventuale „Uniri”, „reîntregiri” a celor trei principate, ci s-a arătat solidară faţă de

ideile de geneză comună a unui neam românesc, divizat în cursul timpului în anumite condiţii

istorice, dar care are şansa din nou să formeze un totîntreg, măcar formal, printr-o limbă, o istorie

şi o dogmă religioasă comună – momente care în condiţiile timpului de atunci necesitau eforturi

comune ale peronalităţilor de cultură din toate cele trei principate româneşti.

Capitolul III. Legăturile Bisericii moldoveneşti cu alte biserici ortodoxe la sfîrşitul secolului

al XVII – prima jumate a secolului al XVIII.

Dezvoltarea Bisericii Ortodoxe în veacurile XVI-XVIII, are loc în împrejurări externe foarte

favorabile. Dominaţia turcă ajunsă la apogeu, dar apoi în declin după asediul Vienei (1683-1686),

este încă destul de tare să menţină sub puterea ei, în toată această perioadă, popoarele ortodoxe

din Balcani. Numai ortodocşii de pe teritoriul Rusiei trăiau sub stăpîniri creştine ortodoxe şi se

bucurau de toate libertăţile şi drepturile453.

450 Duţu A., Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821), în: Studii şi texte, Bucureşti, 1968, p.34451 Chiriac Vlad, Unitate naţională şi culturală prin carte, în: Un veac de aur în Moldova (1643-1743), Chişinău-Bucureşti, 1996, p.97.452 Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutulromânesc, în: Convorbiri Literare, Bucureşti, 1909, p.16.453 Rămureanu I., Istoria bisericească universală, vol.II, Bucureşti, 1993, p.320.

80

Secolul XVII- primul deceniu al secolului XVIII-lea, este perioada cînd „Locurilor Sfinte” din

Orient, li se închină o sumedenie de mănăstiri din Moldova, ctitorite de domni din prezent sau din

trecut.454

Ţările româneşti, deşi înfeudate Impeiului Otoman, încă din secolu al XV-lea, totuşi au avut mai

multă libertate în privinţa manifestărilor religioase şi culturale decît celelalte ţări din Asia şi

Peninsula Balcanică.

E destul să amintim faptul, că pe teritoriul celor două principate româneşti nu s-a construit nici o

moschee, nu s-a interzis niciodată tragerea clopotelor n-au fost oprite zidirea şi reparaţia

bisericilor şi s-a permis încă din secolul al XVI-lea instalarea tipografiilor şi înfiinţarea celor

dintîi instituţi de învăţămînt organizate după modelul colegiilor din apus455. Acelaşi lucru însă nu

se poate de spus şi despre Patriarhile din imediata apropiere a Porţii Otomane, care sub pretextul

jugului turcesc, apar pe tot parcursul perioadei respective, în Moldova şi Muntenia, pentru a cere

ajutoare.

Pentru epoca ce începe cu deceniu al noulea (sec. XVII), Ioan Dură face nişte remarci interesante.

Acest autor apreciază că patronajul exclusiv exercitat de domnii români asupra patriarhatelor

ortodoxe ale Răsăritului a durat pînă la încheierea păcii de la Radzin, în urma căreea, ţarul,

„odată cu recunoaşterea titlului său de către Poartă, a primit şi dreptul de protecţie asupra

Bisericilor Ortodoxe ale Imperiului”. Domnia lui Petru I (1682-1725) va întări patronajul politic şi

religios al Rusiei asupra Ortodoxiei. Cu toate acestea, după secolul al XVII-lea, Ţările Române au

continuat să susţină economic Ortodoxia orientală, patronajul economic fiind orientat spre lumea

greacă şi durînd pînă la 1864456.

Turcii au respectat într-un fel libertăţile mănăstirilor, deşi au prădat uneori metoacele lor pentru a

le răpi veniturile. Totuşi neavînd cu ce trăi, călugării plecau mai mult după milostenii în Ţările

Române şi în Rusia. În felul acesta slăbeşte disciplina monahală, întrucît mulţi călugări, ajunşi

administratori de moşii ori adunători de bani, cad în ispita banului, a averilor şi a vieţii lumeşti.

Stările acestea le remediază în parte reforma patriarhului Silvestru din Antiohia (1724-1726), în

1725, care opreşte, sub grea pedeapsă, plecarea din mănăstire pentru interese materiale457.

După eşecul din faţa turcilor, la Bătălia de la Stănileşti (18-22 iulie 1711), al armatelor ruso-

moldovene, Poata, hotărăşte să trimită în Moldova domni fanarioţi.

În epoca fanariotă sau secolul fanariot, cum i se mai spune acestei perioade, sistemul domniilor a

fost mult mai mozaic şi mai efemer decît în secolul al XVII-lea. Domniile erau scurte şi

454 Cojocaru C.C., Biserica Moldovei sprijinitoare a Orientului Orotdox Partea a II-a sec. XVII-XVIII, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LXIII, nr.3. 1987.p.39.455

Gheorghiţă Ilie, Tipografa arabă din mănăstirea Sf.Sava şi venirea lui Silvestru, Patriarhul Antiohiei la Iaşi., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIV, nr.5-6, Iaşi, 1958, p.419.456 Dură I., Voievozii Valahiei şi patriarhiile ortodoxe din Orient în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în: Glasul Bisericii, nr 9-10, 1982, p.735.457 Rămureanu I., Istoria bisericească universală, vol.II, Bucureşti, 1993, p.320.

81

exploatarea excesivă, datorită dorinţelor de îmbogăţire rapidă a acestor domni şi a celor din

anturajul lor. Activitatea ctitoricească este redusă şi slab susţinută de domni, iar ajutoarele către

Răsăritul Ortodox grecesc capătă şi ele pecetea perioadei fanariote458.

In secolul al XVIII-lea, legaturile ţărilor române cu cele patru patriarhii, cu mănăstirile de la

Athos, Meteore, Ianina, Sinai şi cu celelalte asezăminte greceşti cazute sub dominaţia otomană, au

fost mai puţin însemnate. Domnii fanarioţi (1711/15 - 1821), deşi de neam grec, nu manifestau

acelaşi interes faţă de asezămintele amintite ca domnii români din secolele anterioare. Este

adevarat că datorita multelor mănăstiri închinate de noi, care aduceau venituri imense,

conducatorii acelora nu mai sunt nevoiţi să solicite alte ajutoare materiale din partea domnilor

Ţării Româneşti şi ai Moldovei459.

Se observă şi faptul că sub fanaroţi se stabilesc numeroşi arhierei titulari, precum şi călugări de

neam grec. „Arhiereii titulari” sau onorifici deţineau titlurile unor foste scaune mitroplitane sau

episcopale, aflate acum sub stăpînirea turcească şi care, de fapt, nu mai fiinţau de multă vreme. În

Moldova ei trăiau pe lîngă mitropolii sau episcopii, ori ca egumeni ai unor mănăstiri închinate.

Se menţine însă totuşi şi acum numărul mare de mănăstiri închinate, veniturile lor fiind trimise la

„Locurile Sfinte”. Se înţelege că şi egumenii lor erau tot de neam grec, oameni care se îngrijeau

numai de interesele lor şi ale Locurlor Sfinte, lăsînd de multe ori lăcaşurile respective

neîngrijite460.

III.1. Legăturile Bisericii moldoveneşti cu Patriarhia Ecumenică şi Patriarhiile Orientale.

Legăturile cu Patriarhia Ecumenică. Patriarhia Ecumenică se afla şi ea ca şi celelalte Patriarhii

Ortodoxe din Orient, într-o stare destul de critică în condiţile exploatării şi a amestecului direct în

treburile interne ale Patriarhiei a Porţii otomane.

Patriarhii erau schimbaţi des, în deosebi în secolul al XVII-lea, încît deseori, într-un singur an

păstoreau cîte trei titulari, fiecare doar cîteva luni. Între 1450-1800 au activat 70 de patriarhi de

aproape 150 ori. Numai între 1620 şi 1700 s-au schimbat de peste 40 de ori. Ceea ce a fost mai

tragic era faptul că mulţi din aceşti ierarhi n-au murit de moarte naturală461.

458 Cojocaru C.C., Biserica Moldovei sprijinitoare a Orientului Orotdox Partea a II-a sec. XVII-XVIII, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LXIII, nr.3. 1987.p.55459 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.320.Pacurariu Mircea Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfanta, în Publicatia : Invierea" - Ierusalim, Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. si 10-12, oct.-dec. 1981, pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17460 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.268.461 Rămureanu I., Istoria bisericească universală, vol.II, Bucureşti, 1993, p.280.

82

http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17


Patriarhii răsărieni – în deosebi cei de la Constantnopol – considerau pe domnitorii Moldovei ca şi

pe cei ai Ţării Româneşti drept succesori ai împăraţilor bizantini legitimi, acordîndu-le onoruri

imperiale de altă dată. După oţinerea firmanului de la Poartă, noul domn era uns (miruit) de către

patriarhul ecumenic în Catedrala din Fanar. Acest lucru era relatat, între alţii, şi de marele umanist

moldovean Dimitrie Cantemir în lucrarea Descriptio Moldaviae cînd ţările române aveau dreptul

să-şi aleagă singure domnitorul, acest ceremonial avea loc în Catedralele (mitropolitane) din

Tîrgovişte sau Suceava462.

Biserica Ortodoxă a Moldovei de la formarea ei, în special după cucerirea Constantinopolului de

către Imperiul Otoman (1453) pînă în 1686 a cunoscut o relativă independenţă. Biserica

ecumenică nu s-a implicat în treburile sale interne. Potrivit tradiţiei, mitropoliţii ţărilor române

erau numiţi de domn la propunerea episcopilor şi boierilor ţării. Ulterior erau confirmaţi de

patriarhul de Constantinopol printr-o scrisoare de confirmare cunoscută sub denumirea de ekdosis.

O implicare directă a Patriarhiei în alegerea şi numirea mitropolitului nu se sesizează. Atribuţiile

patriarhului ecumenic, deşi acesta din punct de vedere canonic reprezenta instanţa supremă a

treburilor ecleziastice, se limitau doar la scrisoarea de confirmare a mitropolitului pus in fruntea

bisericii de domn, în urma consultaţiilor cu ierarhii şi boierii de seamă.

Cu toate acestea, statutul distinct de care se bucura Biserica Moldovei i s-au adus atingeri din

partea Patriarhiei ecumenice începînd cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cînd, pentru a

obţine înlăturarea mitropolitului Dosoftei, „constantinopolitanul Dumitraşcu Cantacuzino, care

nu cunoştea drepturile acestei biserici, de o seamă cu patriarhul, recursese-ră la autoritatea

Constantinopolului”463.

Astfel, se deschidea calea unui amestec nemaivăzut pînă atunci şi care tindea să meargă pînă

departe464. Atît de departe, încat patriarhul ecumenic Anastasie îşi va îngădui să trimită, la 28

noiembrie 1709, o aspră scrisoare mitropolitului Moldovei Ghedeon al II-lea, mustrîndu-l „pentru

necuviinţa ce ai îndrăznit, căci, avînd a fi înaintat şi strămutat la această preasfinţită Mitropolie

a Moldovei, nu te-ai gîndit, nici ai socotit de cuviinţă de loc să ceri voie de aici, de la Marea

Biserică a lui Hristos, care e în seama noastră şi dezlegarea patriarhicească, aşa cum a fost

obiceiul”465.

Dimitrie Cantemir, referindu-se la statutul Bisericii Ţărei Moldovei, menţionează: „Mitropolitul

Moldovei are în Biserica răsăritului un anumit rang pe care alţii nu-l au. Într-adevăr, cu toate că

462 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.250463 Iorga N., Bizanţ după bizanţ,, Bucureşti, 2002, p.165.464 Gorovei Ş. S., Un episod din „recuperarea” Bizanţului: prima „Operă” a spătarului Nicolaie „Milescu” în: Gorovei, Ştefan S. ,,Intre istoria reală şi imaginar”. p.25.465

Ciurea, Al. I., Şirul mitropoliţilor Bisericii ortodoxe din Moldova. Elemente esenţialebiografice şi bibliografice, în: Credinţă şi cultură in Moldova”, II. Credinţa ortodoxă şiunitatea bisericească, Iaşi, 1995, p. 71-72.Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p.224.Gheorghiţă Ilie, Tipografia arabă: din mănăstirea Sf. Sava şi Venirea PatriarhuluiAntonie la Iaşi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIV, nr. 5-6 (mai-iunie) Iaşi, 1958, p. 418-423.

83

primeşte binecuvîntarea de la patriarhul Constantinopolului, totuşi nici nu poate fi ales de acesta,

nici scos din scaun, nici nu este obligat, ca toţi ceilalţi mitropoliţi, să aştepte ceea ce se numeşte

Ψη̃φος (psifos), adică aprobarea Marii Biserici constantinopolitane”.

Legăturile cu Patriarhia din Antiohia. Credincoşii ortodocşi arabi din Asia Mcă şi Peninsula

Sinai, au avut în secolele XVII şi XVIII, frecvente legături cu poporul român, în special cu

Moldova. Călugării moldoveni cît şi munteni, deseori bătătoreau drumurile mănăstirilor şi ale

marelor centre ale creştinătăţi antice, Ierusalimul cu Sfîntul Mormînt, Antiohia – scaun episcopal

al Sf.Petru şi patria Sf. Ioan Hrisostomos, Damascul, Muntele Sinai.

Dacă în ce priveşte trecutul, arabii creştini aveau amintiri glorioase, dar însă nu tot aşa le-a fost

viaţa în secolele XVII şi XVIII, cînd stăpînirea păgîno-turcească îi stingherea deopotrivă şi pe ei

ca şi pe toate celelalte popoare subjugat din Asia, Africa şi Europa.

Arabii nu avea în secolele XVII şi XVIII un surplus de cărturari- comparativ cu Grecia, învăţaţii

căreea prigoniţi fiind şi-au găsit teren bun de cultură în Moldova şi Valahia- ci dincontra se aflau

în mare criză. Ca să se poată ţinea şi ei, cît de cît în pas cu vremea, erau nevoiţi să trimtă emisari,

mai ales călugări, ca mănăstirile din Muntele Athos şi în Prinipatele Române, de unde să tragă

seva ortodoxiei. 466

Relaţiile acestei patriarhii vor fi mult mai fructuase în peroada fanariotă, cînd urmaşul lui Macarie

şi Atanasie Dabas,(care au înteţinut legături cu Principatele Române), la scaunul patriarhal al

Antiohiei, a fost Patriarhul Silvestru, care a fost de două ori în principatele române. Prima dată,

1729-1730, a făcut un fel de recunoaştee a căilor străbătute de înaintaşii săi Macarie şi

Atanasie.Documentele arată că Grigore al II-lea Ghica (domn al Moldovei : 1726-1733, 1735-

1739, 1739-1741, 1747-1748), în prima domnie, găzduieşte în Moldova pe Patriarhul Antiohiei

Silvestru Cipriotul (1724-1766). Tot el a hărăzit un ajutor anual de 500 groşi, Mănăstirii Chicu din

insula Cipru. 467.

A doua oară însă, între anii 1744-1749, a stat înpreajma curţi Mavrocordaţilor timp de 5 ani, şi a

tipărit mai multe cărţi pentru apărarea ortodoxiei arabo-siriene. Acest fapt este confirmat prin

documentul de venire a Patriarhului Silvestru la Iaşi: „Din Mila lui Dumnezeu, Patriarh al

fericitei cetăţi Antiohia. În anul una mie şapte sute patruzeci şi patru (1744) în luna mai, am venit

la Iaşul ocrotit de Dumnezeu, în timpul domniei prea cinstitului şi prea înălţatului Domn Domn

Ioan Ioan Voievod şi am poposit în cistita Mănăstire Sf.Sava...în vremea egumenului pre

cuviosului Eugen kyr Damian...şi am dăruit către această sfîntă mănăstire aceste douăsprezece

466 Gheorghiţă Ilie, Tipografa arabă din mănăstirea Sf.Sava şi venirea lui Silvestru, Patriarhul Antiohiei la Iaşi., în: Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, anul XXXIV, nr.5-6, Iaşi, 1958, p.419.467 Iorga N., Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.II, p.84.

84

Mineie defaţă... ”468. Cronica Ghiculeştilor, deasemenea menţionează că pe timpul domniei lui

Ioan Vodă Mavrocordat „a venit în Moldova înal-preasfinţitul şi preapiosul patriarh al Antiohiei,

Silvestru. Acesta petrcînd mai mult timp aici, a primit un ajutor însemnat atît din partea lui Ioan

vodă, cît şi din partea creştinilor; aceştea alergau la el cu foarte multă rîvnă după pilda

domnului, care avea mare repsect faţă de cler”469

A plecat din locurile de baştină din cauza contracandidatului impus care avea viziuni de unire cu

Roma. Nu era arab curat, ci greco-arab din Cipru. Din resturile literelor rămase de la Antim

Ivireanu, Silvestru va reface tipografia de la Bucureşti, unde fusese tipărite „Ceaslovl greco-

arab”, la Bucureşti. Cînd împrejurările i se arată mai favorabile în Moldova, el mută tipogafia în

Iaşi, şi o aşează în chiliile mănăstirii Sf.Sava – Stavropighia Sfîntului Mormînt, şi va tipărit aici

cărţi de apărarea credinţei ortodoxe470, printre care şi "Arbitrul adevarului şi expunerea

dreptaţii", o traducere rezumativă din opera fostului patriarh Nectarie al Ierusalimului, tiparită la

Cetaţuia, în 1682471.

La Iaşi se va tipări „Condac-ul” (condak.arab. – Liturghie), cu cheltuiala voievodului Ioan

Mavrocordat, la 19 iulie 1745. A urmat apoi „Colecţia scrisorilr a două sinoade convocate la

Constantinopol despre catolicismul în Siria”. 472

Legăturile cu Patriarhia din Alexandria , s-au manifestat destul de puternic atît la sfîrşitul

secolului al XVII-lea, cît şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

De la monografia lui Dimitrie G.Georgescu din anul 1935, relaţiile Patriarhiei din Alexandria cu

Ţările Române, nu au mai constituit subiectul unei analize care să urmărească această problemă

pe o perioadă mai îndelungată, pe parcursul a mai multor secole. Este adevărat, există unele

lucrări meritorii, dar care s-au rezumat doar la anumite perioade limitate din istoria acestor relaţii

(N.Şerbănescu, Nicolae H.popescu, I.Dură) sau tratată din punct de vedere mai larg (Al.Elian,

T.G.Bulat)473.

Cu păstoria lui Partenie Prohoros (1678-1688), raporturile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările

Române devin mai statornice474. În primul rînd a vizitat Ţara Moldovei în timpul domniei lui

Constantin Vodă Cantemir (1685-1693), împreună cu ecumenicul Iacob (cu trei păstori între

468 Din cele 12 Mineie, donate de Patriarhul Silvestru Mănăstirii Sf.Sava, se mai păstrează în Biblioteca Centrală a Univerisăţii din Iaşi numai cinci (lunile: aprilie, septembrie, octombrie, noiembrie şi decembrie). Din felul cum se prezintă aceste cinci exemplare, se vede că au fost întrebuinţate la slujbă în biserică, cel puţin 100 de ani.469 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 1039, 5, p.603.470 Păcurăriu M., Legăturile Ţărilor Române cu Patriarhia Antiohiei , în rev. S.T, an.XVI, nr 9-10, 1964, p.597-599.471 Pacurariu Mircea, Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfanta, în Publicatia: Invierea - Ierusalim, Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. si 10-12, oct.-dec. 1981, pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17472

Gheorghiţă Ilie, Tipografa arabă din mănăstirea Sf.Sava şi venirea lui Silvestru, Patriarhul Antiohiei la Iaşi., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIV, nr.5-6, Iaşi, 1958, p. 420.473 Răusanu Mihail, Legătirile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările Romîne, în „Cercetări Istorice”, vol.XVI, Iaşi, 1997, p.129.474 Răusanu Mihail, Legătirile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările Romîne, în „Cercetări Istorice”, vol.XVI, Iaşi, 1997, p.136.

85



1679-1688) care a fost primit excelent în aceste locuri475. Cu binecuvîntarea Patriarhului respectiv,

care se găsea în ţară pentru a strînge milostenii476, mitropolitul Dosoftei al Modovei va tipări o

ediţie românească din „Dumnezeeasca Liturghie”(1683), în care apare intitulaţia: „Preafericitul

şi preacinstitul părinte, domn şi episcop, papă şi patriarh al cetăţii Alexandriei, precum şi al

Libiei, Pentapoliei, Etiopiei şi atot Egiptul, Părintele Părinţilor, Păstorul Păstorilor, Arhiereul,

Arhiereilor, Apostolul al 13-lea şi judecător a toată lumea”477.

Atît patriarhul Partenie cît şi urmaşul său Gherasim al II-lea Pallados (1688-1710), au activat

pentru înfiinţarea în Ţările Române, apreciate ca „ţările liniştite”, a unor tiparniţe greceşti478.

În 1693, martie, patriarhul va participa la întronarea lui Dimitrie Cantemir şi înmormîntarea

domnului Constantin Cantemir: „au înclecat cu alaiu dup-oiceiu” întîmplîndu-se la prohodul lui

„4 pariarhi, unul de Ierusalim şi altul de Antiohia şi altul de Alexandria şi unul mazâl de

Ţarigrad, Iacob”479.

Cu prvire la păstorirea Patriarhiei de către Samuil Capasulis (1710-1723), referirile istoriografice

arată situaţia dificilă a Patriarhiei, apăsate de uriaşe datorii. Pînă la 1715, Patriarhia Alexandriei

nu avea nici o mănăstire şi nici un venit permanent în Ţara Moldovei480. Nicolae Vodă

Mavrocordat (1711-1715), la 20 iulie, 1715, pe lîngă alte daruri oferite Patriarhului Alexandriei

Samuil Capasulis, care călătorea prin Moldova, el primeşte şi închinarea, către Patriarhia

Alexandriei, a Mănăstiri Hangu-Buhalniţa, ctitoria lui Miron Barnovschi481, după ce în aceeaşi zi

cu concursul domnului Nicolae Mavrocordat, judeca şi obliga pe Cantacuzini să cedeze acestei

mănăstiri ce urma a fi închinată, satele Bălţăteşti şi Mînjeşti482.

În actul de închinare se afirma că „Sfîntul Scaun de la Alexandria, din pricina micului număr de

creştini ce are, se află în sărăcie şi împovărat de datorii mari” şi se închină „mănăstirea zidită de

răposatul Miron Barnovschi voievod dimpreună dimpreună cu toate moşiile şi satele în toată alor

împrejmuire”483. Cronica Ghiculeştilor deasemenea pomeneşte despre evenimentul din anul 1715,

cînd „fiind scaunul patriarhicesc din Alexandia împovărat cu grele datorii”, a venit preafericitul

patriarh de atunci chir Samuil în aceste două principate pentru milostenie. „ Şi fiind prefericut om

vrednic de respect şi înţelept, Nicolae Vodă l-a primit cu multă dragoste şi l-a miluit mai mult

decît se aştepta. Şi pe lîngă dania cea bogată, (probabil că se are în vedere închinarea

475 Cojocaru C.C., Biserica Moldovei sprijinitoare a Orientului Orotdox Partea a II-a sec. XVII-XVIII, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LXIII, nr.3. 1987.p.40.476 Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale î opera mitropolitului Varlaam şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967, p.610.477 Ionescu D.G., Relaţiile Ţărilor Române cu Patriarhia de Alexandria, 1935, p.25-26.478 Ivan I., Patriarhi ortodocşi în Moldova , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.9-12, 1975, p.680.479 Neculce I., Letopiseţul Ţări Moldovei şi o samă de cuvinte, ed.îngr.de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p.342-347.480 Răusanu Mihail, Legătirile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările Romîne, în „Cercetări Istorice”, vol.XVI, Iaşi, 1997, p.137-138.481 Iorga N., Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.II, p.81-82.482 Răusanu Mihail, Legătirile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările Romîne, în: Cercetări Istorice, vol.XVI, Iaşi, 1997, p.137-138.483 Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, ed. a II-a Iaşi vol. XXV , p.329.

86

mănăstirilor nominalizate mai sus)...a mai poruncit şi tuturor boierilor mici şi mari...de au dat

preafericitului patriarh, fiecare după puterea sa.”484

În 1716, Patriarhul mijlocea în faţa lui Nicolae Mavrocordat pentru scutirea clerului mirean şi a

mănăstirilor de dăjdii485.

Cu largul sprijin domnesc, patriarhul a avut o atitudine autoritară în unele probleme ale bisericii

moldoveneşti, este vorba de închinarea mănăstirii amintite mai sus, de judecarea de către patriarh

a litigilor dintre episcopia Proilaviei şi episcopia de Huşi, de eliberarea schitului Pocrov-Neamţ de

orice amestec arhieresc486, fapt pentru care mitropolitul Gheorghe al ţării (1723-1730) va căta să

înlăture amestecul patriarhilor răsăriteni, arătînd că sunt documente de la Alexandru cel Bun

pentru neatîrnare487.

Legăturile cu Patriarhia de la Ierusalim sa-u petrecut într-o ambianţă mult mai puternică, faţă de

celelalte patriarhii, aceasta avînd un statut mai privilegiat în faţa Bisericii Moldoveneşti şi a

domnitorilor din Moldova , din considerentul că au avut un acces mai liber spre Principatele

Române, şi deasemenea datorită patronării acestea a „Sfîntului Mormînt al Mîntuitorului”, faţă de

care Biserica şi Domnia aveau o atitudine evlavioasă proiemnentă.

Aceste legături au fost fructuase pe tot parcursul perioadei la care ne referim, Patriarhia

Iersalimului jucînd un rol substanţial în evoluţia bisericii moldoveneşti de la sfîrşitul secolului al

XVII-lea – prima jumate a secolului al XVIII-lea.

Aceste relaţii au căpătat amploare încă de pe timpul lui Dosoftei, şi acest lucru ni-l mărtrisesc

documentele din această perioadă. Este vorba în primul rînd de scrisoarea din 7 iulie 1675, pe care

Patriarhul Dositei o trimitea Mitrpolitului Dosoftei, ,,Dositeos al Ierusalimului către Dosoftei

Mtropolitul Moldovei, har şi milă de la Dumnezeu. Am auzit că ai luat din nou tronul tău şi

îngrijeşti frumos de oile cele cuvîntătoare, ca să mulţumească cu cuvintele lui Dumnezeu şi să-ţi

aminteşti şi de prieteni…Şi am afla că domnul vostru a dat o sumă de aspri lui Casini ca să

supravegheze înfrumuseţarea mănăstirii şi mă bucur că a început în mîini bune. Deci îngrijiţi-o

frumos şi vom face şi noi ce putem şi poate curînd se va termina această mănăstire şi aceasta va

fi meritul Domniei tale…”488, în care se vede clar prietenia dintre aceşti doi clerici proieminenţi ai

perioadei respective.

Patriarhul Dositei a călătorit des în ţările române. El a fost prezent în Moldova de cel puţin noua

ori, de doua ori înainte de a fi patriarh si de şapte ori ca patriarh. În anul 1680, patriarhul

484 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 726, 5, p.189.485 Răusanu Mihail, Legătirile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările Romîne, în: Cercetări Istorice, vol.XVI, Iaşi, 1997, p.138.486 Ivan I., Patriarhi ortodocşi în Moldova , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.9-12, 1975, p.681-682.487 Gorovei Ştefan, La începuturile relaţiilor moldo-bizantine în „Românii în istoria unversală”, vol.III, 1, 1988, Iaşi, p.853-879.488 Panaitescu P.P., Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Mitropolitul Dosoftei al Moldovei cuprilejul unei scrisori inedite, în: Biserica Ortodoxă Română, LXIV (1946), nr.1-3, p.96-97.

87

întredrinse o nouă calatorie prin toata lumea ortodoxa şi se opri-se şi la Iaşi. Cîştigînd bunavoinţa

domnitorului Gheorghe Duca, a obţinut fonduri cu care a putut cumpăra de la Veneţia material

tipografic necesar înfiinţării unei tipografii greceşti în Moldova489.

În 1681-1682 a izbutit sa înfiinţeze o tipografie grecească la mănăstirea Cetaţuia, conducătorul ei

fiind ieromonahul-tipograf Mitrofan, viitor episcop de Huşi (1683-1686). Era a doua tipografie

grecească în Răsărit, dupa cea înfiinţată de Chiril Lucaris la Constantinopol. Prin aceasta, Dositei

urmărea tipărirea unor carţi de slujbă în limba greacă, dar mai ales cărţi teologice, de apărare a

Ortodoxiei împotriva acţiunii prozelitiste a catolicilor şi a protestanţilor. Acum au vazut lumina

tiparului lucrările: "Întîmpinare împotriva primatului papei", a lui Nectarie al Ierusalimului

(1682), "Dialog împotriva ereziilor", a Sfîntului Simeon al Tesalonicului şi "Explicarea Sfintei

Liturghii", a lui Marcu Eugenicul al Efesului (1683). Mai tîrziu au apărut lucrările: "Slujba

Sfinţilor Serghie şi Vach" (1685), "Manual împotriva lui Ioan Cartofil", scris de însusi

patriarhul Dositei (1694), "Cuvînt împotriva hotărîrii Sinodului de la Florenţa", a teologului

Ioan Eugenicul, fratele lui Marcu (1694), "Tomul împăcării", (1692-1694), cuprinzînd lucrarile

mai multor teologi greci din secolele al XIV-lea - al XV-lea împotriva latinilor, şi "Tomul

dragostei asupra latinilor" (1698), reunind de asemenea scrierile mai multor teologi greci despre

primatul papal, Filioque si alte probleme controversate (Sfantul Grigorie Palama, Marcu

Eugenicul, Nicefor Gregoras, patriarhul Ghenadie II Scholarios s.a.). "Tomul bucuriei" nu s-a

mai tipărit la Iaşi, ci la Rîmnic, în 1705, unde era acum episcop Antim Ivireanu490.

Tipografia grecească de la Cetăţuia, avea menirea de a scoate cărţile necesare credincioşilor

ortodocşi de limbă greacă din Imperiul Otoman. Era, de altfel, prima tipografie cu o astfel de

misiune în această regiune a Europei şi a funcţionat în timp ce la Iaşi exista tipografia

mitropolitană491 .

În momentul cînd Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683), îi inchina mănăstirile

Cetăţuia (ctitoria sa din anii 1668-1672) şi Hlincea (ctitoria Mariei, fiica lui Petru Şchiopul şi

soţia lui Zotu Tigara, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea), printre daniile primite acum se numără

şi vreo 20.000 de taleri, cu care Dositei a izbutit să refaca biserica Nasterii Domnului din

Bethleem492.

În anul 1677, Mitropolitul Dosoftei a închinat mănăstirea Probota Sfîntului Mormînt pentru o

mai bună îngrijire şi întreţinere. Actul închinării a fost aprobat, pe lîngă episcopii Ioan de Roman,

489 Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în: Mitropolia Moldovei si Sucevei, Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.490 Pacurariu Mircea, Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfanta, în Publicatia "Invierea" - Ierusalim, Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. si 10-12, oct.-dec. 1981, pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17491 Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.492 Pacurariu Mircea, Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfanta, în Publicatia "Invierea" - Ierusalim, Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. si 10-12, oct.-dec. 1981, pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17

88





Serafim de Rădăuţi, Calistru de Huşi, şi de marii dregători ai ţării, în frunte cu marele logofăt

Miron Costin493. În actul de închinare a Mănăstirii Probota se specifica şi cauza pentru care s-a

închinat mănăstirea dată: …stricîndu-se obiceiul cel bun a ,,S[fe]ntei mănăstri” au intrat nişte

tîlhari ,,de-au jecuit toată averea boiarilor ţa-rii din vistierl mănăstirii de i-au sărăcit şi de atunce

au stătut mănăstirea urîtă tuturor şi nime n-au mai căotat de nevoia ei. Şi au aprins cu toate

cetăţile de-au ars acea S[fă]ntă mănăstire ce da cuviinţ în toată ţara”494.

La sfîrşitul secolului al XVII-lea, unii domni deasemenea s-au arătat loiali faţă de Patriarhia

Ierusalimlui acordînd o serie de scutiri de dări, cum a procedat spre exemplu Constantin Cantemir

care ,, întăreşte mănăstirilor închinate Sfîntului Mormînt dreptul de scutire de orice dări pentru

satele Hlincea şi Andrieşeni, venitul din gorşita de oi şi de mascuri şi desetinade stupi să o ia

egumenul mănăstirii Cetăţuia”(1685-1703)495.

Patriarhul Dositei al Ierusalimului, revine în Moldova în anii 1686-1687, la curtea bătrînului

Constantin Cantemir. În acest timp se pare că Doamna Safta, văduva lui Gheorghe Ştefan, a

închinat Sfîntului Mormaînt mănăstirea Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, motivînd că "a

rămas la mare pustietate şi grea stricare, că s-au schimonosit şi au lipsit din toate podoabele ei şi

ce s-au chemat: veşminte scumpe, odoare multe şi moşii bune şi mulţi şerbi ţigani şi acum lipsind

acestea toate şi pustiindu-se de lăcuitorii cei răi, carii au lăcuit într-însa... vazînd şi alţi ctitori

aleşi închinînd şi alte sfinte mănăstiri la Sfîntul şi de viaţă dătătorul Mormînt al lui Hristos", a

facut şi ea asemenea, prin patriarhul Dositei496.

Un lucru similar, de binefacere, este atestat documentar la 17 decembrie, 1700, cînd Constantin

Duca, împreună cu sfatul boierilor, al lui Sava, Mitropolitul Sucevei şi a episcopilor de Roman,

Rădăuţi şi Huşi ,,împuterniceşte m-re Barnovschi să ţină 35 de oameni din s.Toporăuţi, posluşnici

care s-au tocmit cu rupta la vistieria domnească, să dea cite 4 galbeni în cite 4 sferturi şi să fie

scutiţi de orice dajde mare sau mică…Egumenul să ia gorşita şi desetina de stupi şi s-o trimită la

Erusalim pentru tămîe şi făclii…”497.

Starea mănăstirilor Moldovei, după moartea Mitropolitului Dosoftei în pribegie, era aşa de

nenorocită încît Patriarhia de Ierusalim văzu că n-are nici un cîştig de la ele şi le dădu înapoi

moldovenilor, la 1705, Probota, Tazlăul lui Ştefan cel Mare, Caşinul lui Gheorghe Ştefan şi

Bistriţa străveche, care rămaseră astfel slobode pînă la venirea în Moldova, pe la 1743, a

Patriarhului Partenie, caruia Constantin Mavrocordat îi adăugi Soveja498.

493 Melchisedec, Notiţe arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p.157-161.494 Botoşănenul Adrian, Mitropolitul Dosoftei la Probota, în: Mtropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, p.742.495 Catalogul Documentelor Modoveneşti din Direcţia arhivelor centrale (1676-1700), vol.IV, Ms.nr.628, Bucureşti, 1970, p.219.496 Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.497 Catalogul Documentelor Modoveneşti din Direcţia arhivelor centrale (1676-1700), vol.IV, M-rea Barnovschi, I/8, Bucureşti, 1970, p.440.498 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.76.

89

Pentru ultima oară, prezenţa patriarhului Dositei în Moldova este consemnată în anii 1704-1705.

La 12 septembrie 1704, Mihai Racoviţă (1703-1705) a chemat Divanul, în prezenţa patriarhului

Dositei şi a vladicilor ţării, pentru fixarea dării anuale pe care trebuiau să o plătească statului

mănăstirile închinate Sfîntului Mormînt499.

Politica bisericeasca a Patriarhului Dostei, a fost continuată - deşi cu mai puţină energie - de

nepotul său Hrisant Notara (1707-1731), ales patriarh cu sprijinul lui Constantin Brîncoveanu.

Călători-se mult prin ţările române, ca exarh al Sfîntului Mormînt şi ca însoţitor al patriarhului

Dositei, care l-a folosit în multe misiuni diplomatice500.

În ceea ce priveşte prezenţa lui Hrisant în Moldova ca patriarh, sunt consemnate doua momente:

1714 şi 1728. Se pare că în campania militară din 1711 a jucat un rol politic destul de însemnat, ca

mijlocitor de taină.

După unele relatări, se pare că patriarhul Hrisant, chiar imediat dupa alegerea sa ca patriarh, a

poposit în Moldova, deoarece Ipolit Visinschi din Cernigov, care a vizitat Moldova în 1707-1708,

mergînd spre Ierusalim, a istorisit despre întalnirea sa cu patriarhul Hrisant la mănăstirea Sfîntul

Nicolae din Iaşi, unde a slujit în sobor, fiind 24 de preoţi, 4 diaconi şi 5 arhidiaconi. De asemenea,

ieromonahul Ipolit arată că tot acum Hrisant a fost şi la Roman şi a fost primit "cu dragoste" de

episcopul Lavrentie501.

În anul 1714, Hrisant, cu ajutorul lui Nicolae Mavrocordat (1711-1715), a reparat casele de la

mănăstirea Sfîntul Sava din Iaşi. Plus la toate, Nicolae Mavrocordat (1711-1715), a mai făcut

atunci Sfîntului Mormant o danie anuala de 150 stînjeni mari de sare de la Ocna502.

În 1715, cu binecuvîntarea sa, a apărut la Iaşi, "În tipografia Sfîntului Mormînt", mutată de la

Cetaţuia, la Sfîntul Sava, "Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschinul".

În a doua domnie a lui Nicolae Alexandru Vodă, preafericitul patriarh al Ierusalimului, chir

Hrisant, călătorind prin Ţara Românească, Nicolae Vodă a dorit ca preafericirea-sa să viziteze şi

Moldova, pentru ca „să-i dea blagolosvenia sa şi să-l îndestuleze cu sfaturile duhovniceşti şi

politiceşti”. Deoarece a fost invitat de Nicolae Vodă, dar şi avînd necesitate de a mai vizia

mănăstirile închinate Sfîntului Mormînt de pe teritoriul Moldovei, Hrisant a promis că va veni

după sărbătorile Crăciunului. Domnul s-a bucurat mult de venirea în ţară pe timpul domniei sale a

unui ,,bărbat atît de învăţat şi de sfînt”, căci avea de gînd să facă două lucruri bune, adică

499 Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.500 Pacurariu Mircea, Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfanta, în Publicatia "Invierea" - Ierusalim, Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. si 10-12, oct.-dec. 1981, pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17501 Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.502 Ivan Ioan Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.

90



tipografie şi şcoală. Patriarhul nu numai că a lăudat dorinţa lui, ci chiar l-a îndemnat mult „să

înceapă aceste fapte plăcute lui Dumnezeu”503.

În 1728, Patriarhul Hrisant, a tipărit la Iaşi deasemenea şi lucrarea "Manual despre superioritatea

Ierusalimului şi a Sfîntului Mormînt"504.

Tot în acest an s-a ocupat şi de starea mănăstirilor pe care nu le mai cercetase de multa vreme.

Dacă în 1714 intervenise pentru uşurarea dajdiiior preoţilor şi pentru ridicarea unor egumeni în

rang de arhiereu şi se ocupa-se de şcoală şi de tipografie, acum se mulţumeşte cu o vizită

protocolară. Aceasta era ultima sa calatorie în Ţările Române. Moare la 7 februarie 1731.

Dintre patriarhii Ierusalimului nu s-a mai ridicat nici unul la înalţimea lui Dositei şi a lui Hrisant

Notara, încat şi importanţa Patriarhiei începe să scadă treptat. Ei au venit foarte rar în ţările

noastre, fie pentru danii, fie pentru tipărirea unor carţi greceşti, fie ca să se intereseze personal de

starea mănăstirilor închinate.

Patriarhii ierusalimiteni care ai vizitat Ţara Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea au fost

Meletie (1731-1737) şi Partenie (1737-1766). La stăruinţele lui Partenie, prezent în Moldova în

1743, s-au reînchinat Patriarhiei mănăstirile la care renunţase patriarhul Dositei, primind şi

închinarea manastirii Soveja sau Dobromirna din ţinutul Vrancea, ctitorie a lui Matei Basarab505.

Grigore al II-lea Ghica deasemenea s-a arătat sprijinitor bun al Patriarhiei din Ierusalim. În timpul

celei de-a doua domnii a acestuia (1735-1739), dintr-o dajdie specială a preoţimei moldovene se

sprijinea şcoala Patriarhiei de Ierusalim506. În acel timp, întîmplîndu-se în Moldova şi Patriarhul

Hrisantie de la Sfîntul Mormînt, după cererea lui, s-a hotărît a se da 100 galbeni pentru ajutor

şcolilor de pe lîngă Sfîntul Mormînt. După achitarea lefilor dascălilor şi ajutorul dat şcolilor de la

Sfîntul Mormînt, se hotărăşte ca sumele rămase disponibile „să fie chiverniseala copiilor celor

străini şi săraci pentru îmbrăcăminte şi hrana lor”. 507

Patriarhia Ierusalimului a avut un statut privilegiat şi în faţa sultanilor în acţiunile acesteea din

Ţările Române. Acest lucru poate fi sesizat documentar începînd cu sfîrşitul secolului al XVII-lea,

primele decenii ale secolului al XVIII. Firmanul emis de Mustafa al II-lea, la 19 iulie 1698, în

urma unui arzuhal al Patriarhului Dositei II Notara, poruncea cadiilor şi vameşilor (gömrükci) de

pe ruta Istambul, Adrianopol, Ţara Românească şi Moldova, ,,ca odoarele bisericeşti: evanghelii,

cruci, vestminte preoţeşti, sfeşnice, candelabre, etc, ce vin din ţările româneşti, cu destinaţia

Sfîntlui Mormînt din Ierusalim, să aibă liberă trecerea şi să fie scutite de orice taxă

503 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965,717, 15-40, p.177.504 Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în: Mitropolia Moldovei si Sucevei, Anul LI, nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-ierusalimului-in-moldova-19.505 Pacurariu Mircea, Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfanta, în Publicatia : Invierea - Ierusalim, Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. si 10-12, oct.-dec. 1981, pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-sfanta-17506 Iorga N., Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.II, p.84.507 Uricariul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei din suta XIV-a pînă la XIX /sub redacţia lui T.Codrescu, vol.I. p. 69.

91



vamală”508.Un firman similar este emis de către Ahmed al III-lea, în 1717, la 29 martie, la

arzuhalul patriarhului Hrisantios509, şi altul emis de cătrea Mahmud I, la 18-27 martie,1742, pentru

patriarhul Partenios (1737-1766)510. Interes în aceste documente din Constantinopol, prezintă

faptul că ele arată practic ceea ce aduceau clericii de la Ierusalim din Ţările Române, în ceea ce

priveşte cultul ortodox.

Firmanul din 19-28 aprilie, 1711, prin care sultanul Ahmed III, la arzuhalul patriarhului grec din

Ierusalim Hrisantios, ,,porunceşte...urmărirea, prinderea şi aducerea la Istambul a călugărului

răufăcător Grigorie (Ligor).” Acesta după ce timp de şase ani strînsese diverse ajutoare din

ţinuturile dunărene şi ţările române, refuză să se mai întoarcă la Ierusalim511. Prin faptul că

documentul demonstrează protecţia bunurilor Patriarhiei din partea sultanului, el demonstrează în

acelaşi timp şi bunăvoinţa oamenilor din principatele române de a oferi ofrande Patriarhiei din

Ierusalim, reprezentanţii căreea demonstrau uneori un caracter neortodox al comportamentului

lor, ca de altfel şi unii din Ţara Moldovei.

După cum observăm prezenţa Patriarhilor dn Ierusalim pe teritoriul Moldovei a fost practic

neîntreruptă pe tot parcursul perioadei de care ne interesăm.

III.2 Legăturile Bisericii Moldoveneşti cu Biserica Rusă

Relaţiile Bisericii Moldoveneşti cu Biserica Rusă, începînd cu ultimele decenii ale secolului al

XVII – prima jumate a secolului al XVIII-lea, nu prezintă ceva nou, pentru Biserica Moldovei la

această etapă de evoluţie a spiritualităţii moldoveneşti. După cum afrma Nicolae Iorga, schimbul

„acestor înrîuriri” între ortodoxia românească şi cea rusească, a fost menit să aibă un rol

substanţial în dezvoltarea de mai departe a istoriei: în Moldova, ca şi în Ţara Românească, şi în

Ardeal512.

Legăturle cu Biserica Rusă, înregistrează în secolul al XVIII-lea un progres evident ca urmare a

creşterii prestigiului Rusie începînd cu ţarul Petru cel Mare.

Spre sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor, se întîlnesc în Rusia numeroşi

egumeni munteni ş moldoveni care solicită ajutoare de la ţarul Petru cel Mare pentru refacerea sau

înzestrarea mănăstirlor pe care le cîrmuiau. În aceeaşi perioadă, întîlnim cîţiva călgări ruşi care

508 Guboglu M., Catalogul documetelor turceşti, vol.I, nr.110, Bucureşti, 1960, p.47.509 Guboglu M., Catalogul documetelor turceşti, vol.I, nr.121, Bucureşti, 1960, p.49.510 Guboglu M., Catalogul documetelor turceşti, vol.I, nr.146, Bucureşti, 1960, p.57.511 Guboglu M., Catalogul documetelor turceşti, vol.I, nr.117, Bucureşti, 1960, p.48.512 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p. 97.

92

îndrumul lor spre „Locurile Sfinte” se opresc şi în ţările române, unii dintre ei lăsînd şi interesante

însemnări de călătorie, cum a fost Ipolit Vîşînschi din Cernigov513.

După afirmaţia lui Nicolae Iorga, Biserica din Moldoa are o caracteristcă distinctă, şi anume ea

este prima care se va apropia de „ruşii muscali”, pentru că se aflau la hotar şi primea „cea d-intăiu

înrîurirea lor”, în acelaşi timp „ea însăşi îi înrîureşte”. Această nouă putere, a încercat deseori să

întrebuinţeze arhiereii români pentru scopurile ei politice de cucerire în Răsărit514.

O apropiere considerabilă între Biserica rusă şi cea moldovenească, poate fi atribuită sfîrşitului

secolului al XVII-lea, din timpul păstoririi mitropolotului Moldovei Dosoftei515. Eforturile lui

Dosoftei erau orientate spre întărirea relaţiilor cu Moscova, fiind generate de aspiraţiile lui de a

face un aport la dezvoltarea învăţămîntului, a culturi acestor două popoare, de speranţa că Ţara

Moldovei va fi eliberată de sub jugul Porţii Otomane cu ajutorul Rusiei516

Din dorinţa de a crea tipografie în Ţara Moldovei, în anul 1679, mitropolitul Dosoftei, se

adresează către Patriarhul Moscovei Ioachim cu o epistolă specială, în care îl ruga cu convingere

„să ne trimiteţi tiparniţă, să putem a ne face cărţile, pe care le-am tălmăcit din limba grecească şi

slavonească în cea moldovenească, pentru că dintre noi ştiinţa de carte a dispărut şi puţini sunt

aceia care înţeleg scrisul...Trimite-ne, te rugăm, prea sfinţite vlădică, un teasc împreună cu toate

cele necesare, care tipăreşte hîrtia cu litere, şi litere trimite-ne de acelea, cu care aţi tipărit

biblia, litere mărunte şi mijlocii...”517. În versurile de mulţumire dedicate Patriarhului Moscovei şi

întregii Rusii Ioachim518, Dosoftei scrie următoarele:

„Că şi de la Moscvî luceaşte lucoare

Întinzînd lungi radze şi un bun nume supt soare...”519

În istoriografie se vehiculează ideea că, tipografia a fost primită „în dar”, deoarece preţurile

indicate în registrele de plată, nu sunt o dovadă că Dosoftei a primit un teasc tipografic şi toate

lucrurile necesare lui, cu plată520.

Călătoriile clericilor moldoveni în Rusia după ajutoare, sporadice pînă la finele secolului al XVII-

lea, au căpătat amploare, pînă către mijlocul secolului a XVIII-lea.

Filotei şi Antonie de la Putna se aflau la Moscova în 1692, o dată cu Nicolae Vasilevici, episcopul

Rădăuţilor; şi cu toţi au primit ajutoarele cerute, printre care şi o sută de ruble pentru restaurarea

513 Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983, p.339.514 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p.91.515 Скурат К.Е. История Поместных Православных Церквей., în: http://www.orthedu.ru/ch_hist/hist_pomestn/skurat1/03.htm516 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII, Chişinău, 1977, p.62.517 Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.3, Москва, 1970, p.58-59.518 Скурат К.Е. История Поместных Православных Церквей., în: http://www.orthedu.ru/ch_hist/hist_pomestn/skurat1/03.htm519 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p. 57. Журнал Московской Патриархии, 1974, № 3. С. 51520 Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău 1997, p. 56

93

mănăstirii Rădăuţilor. Bani pentru refacerea mănăstirii a primit în octombrie 1695 şi Varnava,

stareţul din Suceava521.

Cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni de la începutul secolului al XVIII-lea,

Pahomie, a păstrat un contact permanent cu ruşii. Propagator al scrierii ruseşti în Moldova, atras

de faima lui Dimitrie al Rostovului, Pahomie – moşul mitropolitului Iacov al II-lea Stamati, ambii

fiind de obîrşie din satul Gledin din regunea Bistriţei, a stat prin Ucraina în perioada anilor 1704-

1706 întovărăşind pe Dimitrie în călătoriile sale de propovăduire, obţinînd de la acesta „Rostul de

Aur”, carte ce se va bucura şi la noi de destulă răspîndire. A introdus schimnicia în Moldova după

normele lui Dimitrie al Rostovului522.

Moscova a fost vizitată în 1707 de stareţul Pavel de la mănăstirea Rîşca, dărîmată de tătari.

În 1709 găsim acolo şi pe Gavriil de la Coşulea pentru a primi milostenia făgăduită acestei

mănăstri prin actul de domnie din martie 1691.

Deasemenea în 1709 la Moscova a călătorit şi Pahomie Işpanovschi de la Bisericani, arhimandrit,

nepot al mitropolitului Dosoftei al Moldovei; în anul următor cerea ţarului cărţi ruseşti şi numire

într-o eparhie din Rusia, ajungînd astfel vlădică de Voronej.

În august 1717, stareţul Isaia cerea cărţi şi milostenie pentru mănăstirea Înălţării din Suceava523.

Antim Creţul, „fratele de odinioară” a lui Pahomie, a plecat să strîngă milă „în ţara Muscalilor”

pe timpul lui Mihai Racoviţă (1716) şi se întoarse la 15 iulie 1722524. Stareţul de la Bisericani a

obţinut în 1722 şi un „Tetraevanghel” tipărit în 1716 la Moscova, donatorul cărţii fiind un

oarecare Lazăr, eclesiarhul cunoscutului Pahomie Işpanovski, vlădică de Varonej525.

Urmaşul lui Ghedeon, Mitropolitul Gheorghie, a păstrat deasemenea relaţiile cu Moscova, că

după cum afirma Nicolae Iorga, că nu binevoise a aduce de la munteni, unde în Bserică persista

puternic limba profană a poporului, cele „12 Mineie cu două Trioade şi Liturghii canonice de

toate trebile arhiereşti”, dar a binevoit să le aducă de acolo „din ţara de slavonie curată şi

strictă”526.

Este cazul Mitropolitului Antonie Putneanul, părăsind ţara, şi ajungînd la Kiev, a fost „rînduit” ca

Mitropolit al cazacilor la Cernigov. Ţarina Elisaveta, după doi ani, la investit ca „episcop de

Bialgorod”. Această plecare a mitropolitului, este foarte bine redată în Cronica Ghiculeştilor. Şi

anume, în a doua domnie a lui Grigore Ghica „din pricina năvălirii moscalilor, a lăsat la Iaşi pe

521 Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.124.522 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p. 97.523 Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.124524 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p. 92.525 Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.140.526 Iorga N., Istoria Biserici Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.II, ed.a II-a, Bucureşti, 1995, p. 94.Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.140.

94

mitropoitul Antonie, întru totul făptura şi cirac al lui, ...căci el l-a cinstit şi l-a înaintat la rangul

de arhiereu...Acesta însă nu şi-a făcut datoria şi nici nu a avut grijă de nevoile turmei sale ...

(dincontra), s-a pregătit şi luînd toate lucrurile sale şi ale mitropoliei, precum şi preţoase ofrande

domneşti...s-a dus la Hotin, iar de acoloa plecat mai departe cu împreună cu oastea

mochicească”527.

În 1722 prin Moldova au trecut pelerinii ucraineni Silvestru şi Nicodim de la mănăstirea Sf.

Nicolae din Rîlsk, care şi-au descris călătoria528.

Epoca reformelor lui Petru I în Rusia, cît şi a urmaşilor acestuia pînă la mijlocul secolului al

XVIII-lea (sublinierea ne aparţine – N.P), corespunde în ţările române cu continuarea şi

înăsprirea regimului feudal, cu înăsprirea jugului economic şi politic turcesc în Moldova şi Ţara

Românească. În această perioadă Rusia se ridică ca o mare putere europeană şi făcea figură de

apărătoarea popoarelor ortodoxe din Imperiul Otoman. Anume această împrejurare politică, a

contribuit la încheierea unor legături culturale între români şi ruşi. Opera „reformelor”, care

reprezenta o mare ridicare a culturii practice, a tras pe o serie de români învăţaţi, printre care şi

clerici, care nu se puteau realiza cu aspiraţiile lor în ţările române din cauza luptelor interne între

fracţiunile boiereşti feudale, şi a ruinării economice datorită exploatării economice turceşti. Acei

dintre ei care sau refugiat în Rusia şi au activat acolo, prezintă o situaţie specială: ei sînt refugiaţi,

opozanţi faţă de situaţia din ţara lor, pe care fuseseră nevoiţi s-o părăsească529.

În momentul ridicării Rusiei ca putere europeană, popoarele supuse Imperiului Otoman, puteau

nădăjdui într-o intervenţie a ei în favoarea eliberării lor530.

III.3 Legăturile Bisericii moldoveneşti cu aşezămintele monastice din Orientul Ortodox.

Însemnătatea Muntelui Athos, numit „Grădina Maicii Domnului”, este foarte mare în tradiţia

tuturor popoarelor ortodoxe. Nu este operă culturală şi teologică mai importantă, în această

perioadă, în care să nu se simtă ajutorul lui. Pentru greci, el este cel mai important centru de viaţă

duhovnicească, de unde s-au recrutat cei mai mulţi patriarhi şi mitropoliţi, cei mai învăţaţi teologi

şi cei mai mulţi misionari. Desigur, sprijinul românesc nu a lipsit nici în secolele XVII-XVIII.531

527 Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965, 949, 25-35, p.481.528 Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962, p.140.529 Panaitescu P.P., Contribuţi la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p.596-597. 530

Panaitescu P.P., Contribuţi la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p.610.531 Rămureanu I., Istoria bisericească universală, vol.II, Bucureşti, 1993, p.321.

95

Domnii Moldovei au fost receptivi şi în această perioadă la nevoile mănăstirilor athonite. Ca şi în

Ţara Românească, la finele secolului al XVII-lea, preponderente au rămas închinările de

mănăstiri către Locurile Sfinte. Dările în bani sunt mai rare, predominînd cele în formă de obiecte

de cult de o valoare artistică excepţională532.

Călugării athoniţi au fost prezenţi permanent în Ţara Moldovei, de la finele secolului al XVII-le –

prima jumate a secoului al XVIII-lea, după ajutoare.

Aceşti călugări, notează Ioan Moldoveanu, se găseau peste tot in Principate. Veneau şi nu plecau

pînă nu li se promiteau ajutoare substanţiale pentru mănăstirile lor533. Prezenţa reprezentanţilor

Muntelui Athos in Ţările Romane era incurajată şi de faptul că, după căderea Constantinopolului,

românii au fost cei care permanent i-au ajutat pe creştinii ortodocşi din Orient534.

La 6 mai 1682, Gavriil Constachi, mare vornic în Ţara de Jos, a închinat schitul Bursuci, cu

hramul Sfîntul Petru şi Pavel, mănăstirii Esfigmenu535 . Aceleiaşi mănăstiri ţi mai erau închinate

următoarele locaşuri din Moldova: schitul Găluşca (pînă în secolul XVII-lea, Hîrşova), cel al

Sfîntului Nicolae din Ivăneşti, schitul Sfîntul Nicolae dn Cîrlomăneşti, închinat de boierii

Negrileşti, precum şi mănăstirea Sfîntul Dumitru din Galaţi536.

Tot în aceast perioadă Paun Vameşul i-a închinat mănăstirii Xeropotamu, mănăstirea de la Clatia,

iar Alexandru Ramandi, şi-a închinat ctitoria sa la mănăstirea Dohiariu. Mănăstirea Xeropotamu îi

mai aparţinea din 1703 mănăstirea Dancul (la început biserică) din Iaşi, închinată de către

domnitorul Gheorghe Duca, boier de origine greacă537.

Ghoerghe Duca, a dăruit mănăstirii Xeropotamu o „Pateriţă” donată la 1685, care poartă pe

chihlimbarul său inscripţia: „Dar al preacucernicul domnitor Io Duca-Voievod, a toată

Moldovlahia şi Ucraina, cu preacucernica şi prealuminata doamnă Anastasia, Constantin-

Voievod, Matei-Voievod.”538

Constantin Cantemir a făcut şi unele închinări de mănăstiri Sfîntului Munte Athos. În anul 1690 el

a închinat Mănăstiri Vatoped, Mănăstirea Mira din ţinutul Focşanilor, ctitorie a sa din 1686.

Această mănăstire avea vrio 10 moşii în ţinutul Putna şi vii la Odobeşti539.

Cu venirea la putere a lui Antioh Cantemr (1695-1700) la 30 ianuarie 1698, mănăstirii Zografu i-a

fost închinată mănăstirea Căpriana (Vişnevăţ), cu tot cu actele anterioare primite de la alţi

532 Zubco Angela, Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVII, relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, 2001, p.141.

533 Moldoveanu Ioan, Personalităţi athonite in Ţările Romane (1650-1863), în: Romanii şi muntele Athos, Extras din Glasul Bisericii, Anul LV,

№1-4, ianuarie-aprilie 1999, p. 20.534 Moldoveanu, Ioan. Personalităţi athonite in Ţările Romane (1650-1863), în: Romanii şi muntele Athos, Extras din Glasul Bisericii, Anul LV, №1-4, ianuarie-aprilie 1999, p.19.535 Stoicescu Nicolae, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor feudale din Moldova, Bucureşti, 1971, p.54.536 Eclaircissements sur la question des monastéres grecs situés dan les Prinipautés Danubiennes, Paris, 1857, p.51-53.537 Moisescu Gh.I., Lupşa Şt., Filipaşcu Al., Istoria Bisericii Române, vol.I, Bucureşti, 1957, p.286.538 Cândea Virgil, Simionescu Constantin, Mont Athos. Presences roumaines, Bucureşti, 1979, p.178, fig.197.539 Păcurăriu M., Istoria Bisericii, p. 266-267.

96

domnitori540, care avea o avere dincolo de Prut enormă: 23 de moşii cu 50000 ha.541.Acest mod de

transmitere a actelor anterioare era practicat de toţi domnitorii care au închinat mănăstiri la

Athos542.

Analizand raporturile dintre mănăstirea Căpriana şi mănăstirea Zograful, Andrei Eşanu remarcă

faptul că odată cu instaurarea regimului fanariot, călugării de la Zograf au stabilit relaţii cu domnii

moldoveni, urmărind scopul de a smulge din partea domnilor Ţării Moldovei diverse imunităţi şi

privilegii pentru moşiile pe care le aveau in stăpanire, ceea ce nu a intarziat să se petreacă la scurt

timp543.

Mai tîrziu, fratele domnitorului, Dimitrie Cantemir, împreună cu boierii Vasile Costachi, vornic

de Ţara de Jos, Mitre Apostol, vornic de Ţara de Sus, Lupul Bogdan, hatman, etc., au confirmat

această închinare a Căprianei.544

În biserica mănăstirii Zografu se păstrează chipul domnitorului Antioh Cantemir ca o dovadă a

contribuţiei acestui domnitor la susţinerea mănăstirii545.

Din datele oferite de Nicolae Iorga vedem că in timpul domniei lui Mihai Racoviţă in 1703 s-a

alipit moşia Doamna la mănăstirea Sfantul Pantelimon (sau Rusicon) atît de săracă atunci incît,

după mărturia călătorului rus Vasile Grigorevici Barski adăpostea doar doi ruşi, doi bulgari şi

caţiva greci546.

Mai tîrziu, fanarioţii au fost cei care au preluat şi au continuat tradiţia de susţinere a mănăstirilor

athonite, aducînd faima domniilor de altă dată547.

În timpul domniei lui Grigore al II-lea Ghica s-au adus în Moldova de la Mănăstirea athonită

Marea Lavră, moaştele Sfîntului Teodor. Pentru „minunile” care s-ar fi săvîrşit atunci, domnul a

hotărît să dea cîte 8000 de aspri pe an şi 800 aspri de cheltuială de drum pentrcălugării care vor

veni să-i ridice548.

In afară de moşiile şi mănăstirile inchinate domnii din Ţara Moldovei şi Muntenia efectuează

insemnate danii băneşti pentru perioada respectivă. Printre ele era merticul tradiţional a lui

Constantin Mavrocordat, la 23 octombrie 1735; cel de 6 000 aspri intărit in 1747de Grigore

Ghica.

540 Bogdan Damian, Despre daniile româneşti la Athos, în „Arhiva Românească”, VI, 1941, Iaşi-Bucureşti, p.11-12541 Păcurăriu M. Istoria Bisericii , p. 266-267.542 Zubco Angela, Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVII, relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, 2001, p.141.543 Eşanu A., Eşanu Val., Fuştei N., Pelin Val., Negrei I., Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX): Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, - Chişinău, Pontos, 2003, p.90-91.544 Bogdan Damian, Despre daniile româneşti la Athos, în: Arhiva Românească, VI, 1941, Iaşi-Bucureşti, p.12545 Burada Teodor, O călătorie la Muntele Athos, in: Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, Bucureşti, 1883, p.108-109.546 Iorga N., Muntele Athos in legătură cu ţările noastre, în: Analele Academiei Romane Memoriile Secţiunii Istorice, S. II, Tom XXXVI, Bucureşti, 1914, p.51.547 Zubco Angela, Biserica în Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVII, relaţiile cu Muntele Athos, Chişinău, 2001, p.142.548 Cojocaru C.C., Biserica Moldovei sprijinitoare a Orientului Orotdox Partea a II-a sec. XVII-XVIII, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LXIII, nr.3. 1987.p.56

97

Nu au fost mai puţin importante nici închinările către mănăstirile din Muntele Sinai. În 1695

Constantin Duca vv.a închinat Mănăstiri ,,SfîntaEcaterina”, din muntele Sinai, Mănăstira Adam

din ţinutul Fălciu549. A continuat să trimită Mănăstirii „Sfîntului Ioan Evanghelistu” din insula

Patmos donaţia anuală de 4000 aspri550, iar în a doua domnie, anume 1701-1702, a închinat

Mănăstirii „Sfinţii 40 de Mucenici” din Meteore (Tesalia), Biserica Dancu din Iaşi551.

La 7 noiembrie 1733, domnul Constantin Mavrocordat a scutit toate mănăstirle „precum cele de

ţară, aşea şi a Ierusalimului şi a Sf(î)nta Gorii, a Sînaii şi toate pe aiure închinate” de dajdia lor,

scoţîndu-le şi de la tabla visteriei ca să nu dea dajde niciodată552.

Grigore al II-lea Ghica, în urma rugăminţilor făcute de arhiepiscopul Nechifor şi de tot soborul

mănăstirii Sinai, la 27 iulie 1736, a acordat un şir de scutiri mănăstirii Sfînta Vinere din Iaşi, care

era inchinată Muntelui Sinai pentru „ca să aibă şi ea, această mănăstire, toată orînduiala cea de

milă, după cum au şi mănăstirile Sfîntului Mormînt”553. Printre acestea se enumără: scutirea de

dajdie şi de bani de împrumut, de desetină de stupi, goştină de oi şi de mascuri, de pogonărit şi de

pîrcălăbia pe vin (vădrărit)554. Grigore al II-lea Ghica îi mai întăreşte mănăstirii Sfînta Vinere

scutirea unei pivniţe cu băutură ce o are la Iaşi, de toate dările, toate aceste dări fiind făcute şi de

domnii anteriori555.

Printre daniile indirecte făcute de domnul Ţării Moldovei Grigore al II-lea Ghica, Muntelui Sinai

se enumără şi intărirea parcălăbiei Tîrguşorului de supt Galata, de la 29 martie 1740556, care fuse-

se dată lui Lupu Poroschie, fost căpitan mare. Tot prin acest act, domnul pune sub ascultarea

egumenului Filaret de la Sfinţii Arhangheli, pe toţi oamenii din Targuşor, care au fost miluiţi de

domn cu plata către Vistierie a unei sume anuale de 2 galbeni557.

Contactul dintre Muntele Athos şi Muntele Sinai cu Ţara Moldovei, a fost benefic pentru ambele

părţi. În timp ce mănăstirile de la Sfîntul Munte şi Muntele Sinai, beneficiau de un suport material

consistent, aceasta işi consolida şi dezvolta spiritualitatea ortodoxă. Prin acest efort de susţinere,

domnii moldoveni, cît şi cei munteni, se vedeau descendenti ai împăraţilor bizantini. In plus,

mănăstirile athonite au conservat un izvor de primă importanţă, in opinia lui Dumitru Năstase,

pentru studierea doctrinei puterii in Ţările Romane şi al diverselor ei expresii, reprezentări,

incidenţe şi implicaţii in Evul Mediu şi in epoca următoare, adică pe mai tot parcursul relaţiilor

romano-athonite558.

549 Stoicescu N., Repertoriul bibliografic al localităţior şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti 1974, p.21550 Păcurăriu M., Istoria Bisericii, p.274.551 Păcurăriu M. Istoria Bisericii, p.273.552 Caproşu, Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006, p.131.553 Caproşu, Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006, p.204-207.554 Caproşu, Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006, p.205.555 Caproşu, Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006, p.206.556 Caproşu, Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006, p.281-283.557 Caproşu, Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006, p.283.558 Năstase D., „Necunoscute” ale izvoarelor Istoriei Romaneşti, în: Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, XXX, 1993, p.495.

98

Concluzii.

Analiza materialelor documentare care se atribuie perioadei de la finele secolului al XVII-lea –

prima jumătate a secolului al XVIII-lea, permit a elabora un tablou amplu privind rolul politico-

cultural al Bisericii Ţării Moldovei la acea etapă de evoluţie a societăţii româneşti.

99

Şi în această perioadă, se observă o conlucrare activă şi productivă în acelaşi timp, între

Domnie şi instituţia ecleziastică, colaborare care s-a soldat cu beneficii pentru ambele instituţii,

primei revenindu-i totuşi dreptul de patronaj asupra celeilalte în ce priveşte alegerea şi demiterea

ierarhilor, monitorizarea averilor mănăstireşti, impunerea anumitor rigorii privind hirotonisirea

preoţilor, cît şi implimentarea unei legislaţii care contura locul şi rolul Bisericii în statul

moldovean.

Scopul Bisericii în perioada respectivă, prin politica pe care o promova, atît culturală cît şi

economică, care depindea în mare măsură de relaţiile în care se afla aceasta cu instituţia

domnească, era orientat spre menţinerea sa ca a treia putere în stat, care avea aptitudinea în mare

parte de a influienţa anumite măsuri cu caracter economic şi social ale domnilor, cît şi pentru a-şi

menţine privilegiile sale economice.

Statutul politico-economic al Bisericii în statul moldovean, din totdeauna a fost determinat de

conjunctura externă a Ţării Moldovei, şi într-o măsură mai mică, de cea internă.

La finele secolului al XVII-lea, odată cu „începutul declinului” Imperiului Otoman şi cu

ridicarea Rusiei ca putere europeană şi balcanică, din dorinţa de a ţine într-o supuşenie mai strictă

ţările române, Poarta va mări plata haraciului. Din dorinţa de a-şi lărgi baza impozitabilă, domnul

va supune treptat la dări şi pe marii feudali din tagma cărora făcea parte şi Biserica, care de-a

lungul timpului strînse-se imense proprietăţi atît de la enoriaşi, cît şi de la domni, reieşind din

mentalitatea timpului, de a înzestra Biserica cu bunuri, prin acte întărite de cancelaria domnească,

şi care mai apoi, cu timpul confirmate de alţi domnitori, ca un obicei mai vechi al politicii

Domniei faţă de Biserică.

Aceste acţiuni ale instituţiei domneşti, veneau să contureze încă odata descendenta formală

a acestora din rindul basileilor bizantini, care se declarau protectorii Bisericii şi care căutau de

fapt spijinul moral-spiritual al acesteia în viaţa politică internă.

În această perioadă, obeservăm că Biserica păstra vechile sale privilegii, şi anume

reprezentanţii de baza a careia continuau sa fie membri ai Sfatului Domnesc (Divanului

Domnesc), unde se adotpau hotărîrile cele mai importante, precum şi drepturile sale judiciare atît

asupra mirenilor cît şi asupra unor bresle (în special a celor de ciocli), prin anumite confirmări şi

reglementări ale acestor priorităţi din partea Domniei.

Se observă tentative de reorganizare a Bisericii, prin stabilirea unor rigorii speciale pentru

hirotonisirea preoţilor, se adoptă hotarîri care delimitează sferele de influienţă în cadrul societăţii

a dregătorilor statului şi ale reprezentanţilor cultului, se urmărea punerea sub control stric a

averilor şi a cheltuielilor instituţiilor ecleziastice, s-a încercat o delimitare clară a principiilor de

judecată domnească şi ecleziastică.

100

Domnii fanarioţi, care au căpătat teren deschis în viaţa politică a Moldovei, cît şi a Ţării

Româneşti, după evenimentele din 1711, nu au căutat în general să submineze priorităţile Bisericii

în cadrul societăţii medievale româneşti, dar au încercat să le reorienteze spre propriile sale

interese.

Activitatea culturală a unor reprezentanţi a clerului de la finele secolului al XVII-lea, care

tindeau spre introducerea limbii române în cultul ortodox prin editarea de carţi în primul rînd în

limba română, a fost practic abolită în condiţiile despotizmului fanariot, care căutau

să ,,rezidească Bizanţul decăzut”, pe spatele popoarelor peninsulei balcanice, prin introducerea

culturii greceşti, prin aducerea în masa a populaţiei greceşti, reprezentanţi ai claselor de jos şi

mijlocii, preoţi greci care cel mai des au subminat cursul normal al vieţii bisericeşti prin

răspindirea în ţară a simoniei.

Obiectivele de bază pe care le urmăreau fanarioţii, comparativ cu domnii de la finele

secolului al XVII-lea, erau orientate spre o mai bună reorganizare a Bisericii Moldoveneşti.

Numai o Biserică reorganizată putea corespunde scopurilor turco-fanariote, de a o supune

ierarhiei patriarhale greceşti şi implementarea culturii acesteia în mediul popular, unde tabloul

suzeranităţii turceşti era mult mai diminuat comparativ cu ţările din peninsula balcanică, şi unde

cultura respectivă putea cîştiga teren mai larg.

Această sarcină totuşi, se poate de afirmat, că în realizarea ei, nu a avut un caracter radial,

ca rezultat al măsurilor luate de aceştia, cel puţin în prima jumătate de secol XVIII, ţinînd cont de

faptul că ei erau străini teritoriilor respective, anumite acţiuni ale lor puteau fi întimpinate cu

anumite rezerve. O parte dintre ei, pentru început, în scopul cîştigării încrederii şi susţinerii din

partea reprezentanţilor Bisericii moldoveneşti, vor cauta în primul rînd să le acorde un statut cît

decît privilegiat în ce priveşte sistemul impozitar, mai ales reprezentanţilor ecleziastici de frunte.

Un alt moment reformator, pe care îl va cunoaşte Biserica în prima jumatate a secolului al

XVIII-lea, va fi cel legat de ridicarea nivelului cunoştinţelor de carte în mediul clerical, mult

diminuat dea lungul timpurilor, şi care cu adevărat constituia o piedică în evoluţia sitemului

educaţional şi dogmatic în mediul popular moldovenesc.

Sistemul ridicării nivelului cultural mai întîi în rîndul clericilor, nu era întîmplător.

Programul prosperării învăţămîntului în general, era pentru întreaga societate, în special pentru

păturile privilegiate, dar ţinînd cont de faptul că reprezentanţii clerului erau cei dintîi dascali,

trebuiau mai întîi pregătiţi ei, ca mai apoi să fie capabili sa înveţe pe alţii. Prioritate în procesul

de studiu, atît al clericilor cît şi al populaţiei, mai ales în şcolile fondate în această perioadă, le

erau acordate limbilor greacă, slavone şi mai puţin limbii române. Reprezentanţii clerului înalt,

vor fi cei care vor monitoriza procesul educaţional la indicaţiile stricte ale domnului,

evidenţiindu-se astfel o colaborare bilaterală între instituţia ecleziastică şi cea domnească în ceea

101

ce ţine de educaţia în mediul popular, care va duce exclusiv la ridicarea nivelului cuoaşterii de

carte în societatea medievală moldovenească.

Pe parcursul perioadei respective, instituţia domnească a căutat sa îngrădească amestecul

Bisericii în politica externă a statului moldovean, mai ales în condiţiile regimului turco-fanariot.

Totuşi, clericii, deşi aleşi şi investiţi în funcţie ca persoane de încredere, de către Domn, au

incercat sa-şi consolideze poziţiile politice şi economice, reeşind din conjunctura externă care se

crease la sfirşitul secolului al XVII-lea – prima jumate asecolului al XVIII-lea, cînd Moldova

devenea teatru de lupte permanete între ruşi şi otomani, precum şi jertfa atacurilor cu scop de jaf

ale tătarilor.

Balanţa politică în această perioada înclina mai mult spre Rusia, ceea ce a creat o avalanşă

de migraţii a clericilor moldoveni în spaţiul rusesc, unde au capatat înalte funcţii bisericeşti şi

diverse priorităţi, pe care nu putea şi nici nu binevoia să le acorde Patriarhia din Constantinopol

sau alte patriarhii de pe teritoriul controlat de otomani.

Un rol considerabil în consolidarea legăturilor Bisericii Moldoveneşti cu alte biserici

ortodoxe, l-au avut procesul ,,mănăstirilor închinate”, care predomina activ şi în această perioadă,

determinînd în acest sens, prezenţa pe teritoriul Ţării Moldovei a patriarhilor orientali, care

veneau să strîngă veniturile de la mănăstirile patronate de Patriarhiile pe care le conduceau, şi care

deseori influienţau anumite hotărîri domneşti ce vizau problemele legate de Biserică.

Se menţin puternice şi relaţile cu Muntele Athos, faţă de care domnii fanarioţi aveau o

atitudine deosebită, şi care reprezenta un adevarat furnizor de inspiraţie a modelului de viaţă

duhovnicească. Acest moment însa, va cunoaste o oarecare decădere, ca urmare a introducerii

„modelului schimniciei” în rîndurile unor reprezentanţi ai vieţii monahale, de către Partenie,

conform normelor lui Dimitrie al Rostovului, şi ca urmare a unei apropieri vadite faţă de biserica

rusească.

Mănăstirile închinate, constituiau o piedica economică serioasă pentru statul moldovean, din

considerentul că acestea, pe lînga faptul ca dea lungul timpului au acumulat rezerve funciare

impunatoare, în momentul cînd au fost ,,închinate”, unei mănăstiri sau patriarhii din spatiul

ortodox oriental, veniturile lor, erau percepute anume de acestea.

Cunoscînd faptul că domnii fanarioţi, ca şi unii dintre reprezentanţii Bisericii, cumpărau

posturile cu sume mari, care cel mai des erau contractate la Poartă, ele urmau să fie acumulate de

pe seama populaţiei moldoveneşti, situaţia căreia se înrăutaţeste considerabil în prima jumate a

secolului al XVIII-lea.

Deşi în perioada de la sfîrşitul secolului al XVII-lea – prima jumate a secolului al al

XVIII-lea, Ţara Moldovei, a cunoscut adevarate mutaţii de ordin politic, care sau răsfrîns şi

asupra vieţii bisericeşti, ca urmare a conjuncturii externe datorate avansării Rusiei ca putere forte

102

în spaţiul Sud-Est european, precum şi începutul declinului Imperiului Otoman, Biserica a

continuat să deţina poziţia sa în stat ca instituţie atît politică cît şi culturală.

Biserica, prin patronajul sau direct, care l-a avut în domeniului educaţional, a contribuit

substanţial la evoluţia culturii şi la cultivarea sentimentului civic în mediul popular moldovenesc,

prin controlul asupra învăţamîntului, întemeierea şi acordarea de ajutoare şcolilor şi oamenilor

nevoiaşi, tipărirea cărţilor în limba română.

Deşi în literatura de specialitate se menţionează des faptul că perioada domniilor fanariote

a fost un mare regres pentru societatea româneasca, ca urmare a stoarcerii excesive de bunuri din

societate, de la care a avut de suferit şi Biserica, totuşi în perioada de pînă la mijlocul secolului al

XVIII-lea, aceasta a cunoscut o reformare profunda, care s-a soldat în final cu o adevarată

evoluţie culturală a Bisericii din Ţara Moldovei, şi o ridicare a nivelului cultural-intelectual a

clerului, care constituia forţa motrică de promovare a spiritualităţii şi culturii în rîndul maselor

populare.

Bibliografie:

Izvoare:

103

Avril Philppe, Voyages en divers états d’Europe et d’Asie, Paris, 1692. în:

http://books.google.com/books?id=IAcPAAAAQAAJ&pg=PA344&dq=Philppe+Avril,

+Voyages+en+divers+%C3%A9tats+d%E2%80%99Europe+et+d%E2%80%99Asie,+Paris,

+1692&lr=&cd=11#v=onepage&q=&f=false

Axintie Uricarul, De a doua domniia lui Nicolae Alexandru vodă (Văleat 7220), ed. I.Şt.Petre,

Casa Şcoalelor, 1944.

Caproşu Ioan, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. IV-VIII, Iaşi, 1999-2006.

Carte românească de învăţătură , Bucureşti, 1951.

Catalogul documentelor Moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale, vol.IV, 1676-1700,

Bucureşti, 1970.

Codrescu Teodor, Uricariul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor,

vol. I-XXV, ed. a II-a Iaşi, 1871-1895.

Costin Miron, Opere comlete, Bucureşi, 1959.

Costin N., Letopiseţul Ţării Moldovei , în: Letopiseţele, de M.Kogălniceanu, Vol.II, Bucureşti,

1872.

Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, ediţie îngrijită de Nestor

Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, 1965.

Documenta Roumania Historica . Seria A: Moldova, vol. XIX, (1626-1628), Bucureşti, 1969.

Documente privind istoria României, A, Moldova, sec. XVII, Vol I-IV., Bucureşti, 1952-1956.

Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, Vol.II, red. V. Mihordea,

I.Costantinescu, C.Istrati, Iaşi, 1966.

Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în sec. al XVIII-lea: Moldova în epoca

feudalismului, vol.VI, Chişinău, 1992.

Erbiceanu Constantin, Istoria Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei şi a catedralei

Mitropolitane din Iaşi, urmată de o serie de documente, de facsimile şi de portrete

privitoare la istoria naţională şi bisericească a romanilor, - Bucureşti, Tiparul Cărţilor

Bisericeşti, 1888.

Hurmuzaki Eu., Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XIV, partea I.,Bucureşti, 1914.

Guboglu M., Catalogul documetelor turceşti, vol.I, Bucureşti, 1960.

Iorga N., Studii şi documente privitoare la istoria românilor, Vol IV-VI. Insemnări şi

acte romaneşti din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1904.

Kogălniceanu Enache, Letopiseţul Moldovei, în: Kogălniceanu M., „Letopiseţele Moldovei”,

vol.III, ediţia a II-a.

104

http://books.google.com/books?id=IAcPAAAAQAAJ&pg=PA344&dq=Philppe+Avril,+Voyages+en+divers+%C3%A9tats+d%E2%80%99Europe+et+d%E2%80%99Asie,+Paris,+1692&lr=&cd=11#v=onepage&q=&f=false



Kogălniceanu M., Cronicile României sau letopiseţele Moldo-Vlahiei, vol.III, ed.II-a, Bucureşti,

1872.

Kogălniceanu M., Letopiseţe, III, Bucureşti, 1874.

Melchisedec Ştefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume , : dupre

documentele Episcopiei şi alte Monumente, Vol.I, Bucureşti, 1869.

Melchisedec Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, I, partea II, Bucureşti,

1874.

Melchisedec Ştefănescu, Notiţe arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din

Moldova, Bucureşti, 1885.

Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte, ed.îngr.de Gabriel Ştrempel,

Bucureşti, 1982.

Neculce I., O samă de cuvinte, Letopiseţul Moldovei. Chişinău, 1972.

Sava Aurel V., Documente orheiene, P.1, Chişinău, 1934.

Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol.I, Bucureşti,

1989.

Raicevich Stefano, Voyage en Valachie et en Moldavie, traducere de M.Lejeune, Paris 1822.

http://books.google.md/books?id=W2IOAAAAQAAJ&printsec=frontcover&dq=Raicevich,+

+Voyage+en+Valachie+et+en+Moldavie,&source=bl&ots=nmkKOKmDex&sig=0Tb7nVZ9FlAu

MPljoDSAhF9xHr0&hl=ru&ei=oYpZS5aKC8Td-

Qay2oUU&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CAcQ6AEwAA#v=onepage&q

=&f=false

Ureche Gr., Letopiseţul Ţării Moldovei , Bucureşti, 1955.

Исторические связи народов СССР и Румынии в XV – начале XVIII вв., т.2, Москва, 1968,

т.3, Москва, 1970.

Literatura:

Andreeescu I.Constantin, Istoricul Liceului Naţional din Iaşi (1835-1935), în volumul: De la

Academia Mihăileană la Liceul Naţional, Iaşi, 1936.

Avădănii M.I., Academia domnească – treaptă nouă în dezvoltarea învăţăturilor înalte din

Moldova în sec.XVIII., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul.LII, nr.7-8, 1976.

Avădănii M.I., Continuitatea învăţămîntului inaugurat la Trei Ierarhi. Preluarea tradiţiilor de

către Academia Domnească din Iaşi. în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L. nr.5-6, 1974.

Basarab M., Conştiinţa originii române şi a unităţii naţionale în opera mitropolitului Varlaam

şi Dosoftei , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLIII, nr.9-10, 1967.

105

http://books.google.md/books?id=W2IOAAAAQAAJ&printsec=frontcover&dq=Raicevich,++Voyage+en+Valachie+et+en+Moldavie,&source=bl&ots=nmkKOKmDex&sig=0Tb7nVZ9FlAuMPljoDSAhF9xHr0&hl=ru&ei=oYpZS5aKC8Td-Qay2oUU&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CAcQ6AEwAA#v=onepage&q=&f=false



Berechet Şt., Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecata mirenilor, în: Biserica Ortodoxă

Română, nr.11-12.

Berechet Şt.Gr., Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecata mirenilor, Bucureşti, 1938.

Bezviconi G., Contribuţii la istoria relaţiilor romîno-ruse din cele mai vechi timpuri şi pănă la

mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1962.

Bianu I., Hodoş N., Bibliografia românească veche. Vol.I-II, Bucureşti, 1903.

Bogdan Damian, Despre daniile româneşti la Athos, în: Arhiva Românească, VI, Iaşi-Bucureşti,

1941.

Bogdan D., Între români şi ruşi, în: Analele româno-sovietice, nr.2, 1946.

Botoşănenul Adrian, Mitropolitul Dosoftei la Probota, în: Mtropolia Moldovei şi Sucevei, anul

L, nr.9-12.

Brezoianu I., Vechile instituţii ale României (1327-1866), Bucureşti, 1882.

Bulat T.G., Tiparniţele moldoveneşti de carte bisericească de la Mitropolitul Varlaam la

Mitroplitul Veniamin Costachi (1641-1805), în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLVII,

nr.5-6, 1971.

Burada Teodor, O călătorie la Muntele Athos, în: Revista pentru Istorie, Arheologie şi

Filologie, Bucureşti, 1883.

Cândea Paraschiva, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România , Bucureşti, 1976.

Cândea Virgil, Simionescu Constantin, Mont Athos. Presences roumaines, Bucureşti, 1979.

Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chişinău, 1982.

Caproşu I., O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea,

Iaşi, 1989.

Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, vol.I, Bucureşti, 1940.

Cernovodeanu Paul, Societatea românească văzută de călători străini, sec.XV-XVIII, Bucureşti,

1973.

Chiriac Vl., Cartea şi tiparul în Moldova în secolele XVII-XVIII. Chişinău: „Cartea

Moldovenească” 1977.

Chiriac Vl., Unitate naţională şi culturală prin carte, în: Un veac de aur în Moldova (1643-

1743), Chişinău-Bucureşti, 1996.

Cihodaru C., Învăţămîntul în Moldova, în sec. XV-XVIII.Şcoala Domnească din Iaşi, în:

Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi1860-1960., Vol.I, Bucureşti, 1960.

Ciuntu Lăcrămioara, Aspecte privind educaţia fetelor în secolele XV-XVIII, în: Revista de

Pedagogie, nr.12, 27, 1978.

Ciurea, Al. I., Şirul mitropoliţilor Bisericii ortodoxe din Moldova. Elemente esenţiale biografice

şi bibliografie, în: Credinţă şi cultură in Moldova, II. Credinţa ortodoxă şi

106

Clemete O., Biserica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Universitas, 2000.

Cojocaru C.C, Biserica Moldovei sprijinitoare a Orientului Orotdox Partea a II-a sec. XVII-

XVIII, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LXIII, nr.3. 1987.

Cronţ Gh., Clericii în serviciul justiţiei, în: Biserica Ortodoxă Română, nr.11-12.

Cronţ Gh., Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova , în: Studii şi materiale de istorie

veche, vol.IV, Bucureşti, 1960.

Cronţ Gh., Justiţia bisericească (ms. la autor) care se referă la reînoirea privilegiului unei

bresle din Roman în 1718 cu trimitere la Melchisedek „Cronica Romanului”, I, partea a II-a.

Cronţ. Gh., Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în secolele XIV-XVIII , în:

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul LI, nr. 3-4.

Dan Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p.224.

Dobrescu N., Rolul Bisericii în trecutul românesc, (publicat în Convorbiri Literare), Bucureşti,

1909.

Dragnev Demir, Гаидуки - народные мстители, Chişinău, 1962.

Dragomir S., Contribţii la relaţiile româno-ruse în sec.XVII-lea, Bucureşti, 1912.

Dragomir Silviu, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII,

în: Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, seria a II-a, Tom. XXXIV (1911-

1912), p.1202-1203

Dură I., Voievozii Valahiei şi patriarhiile ortodoxe din Orient în a doua jumătate a secolului al

XVII-lea, în: Glasul Bisericii, nr 9-10, 1982.

Duţu A., Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII (1700-1821), în: Studii şi texte,

Bucureşti, 1968.

Eclaircissements sur la question des monastéres grecs situés dan les Prinipautés Danubiennes,

Paris, 1857.

Eşanu A., Eşanu Val., Fuştei N., Pelin Val., Negrei I., Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX):

Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, - Chişinău, 2003.

Eşanu Andrei, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti 1997.

Furtună Dimitrie, Preoţimea romanească in sec. al XVIII-lea. Starea ei materială şi culturală,

Vălenii de Munte, 1915.

Furtună Dimitrie, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani: cu un scurt

istoric asupra acestor mănăstiri, Bucureşti, 1928.

Georgescu Val., Strihan P., Judecata domnească în Ţara Româneaadcă şi Moldova, Partea

I.Organizarea judecătorească. Vol.I (1611-1740), Bucureşti, 1979, p.121.

Gheorghiţă Ilie, Tipografa arabă din mănăstirea Sf.Sava şi venirea lui Silvestru, Patriarhul

Antiohiei la Iaşi., în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIV, nr.5-6, Iaşi, 1958.

107

Gheorghiţă, Ilie, Tipografia arabă: din mănăstirea Sf. Sava şi Venirea Patriarhului Antonie la

Iaşi, în : Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIV, nr. 5-6 (mai-iunie) Iaşi, 1958.

Giurescu C.C., Giurescu D.C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi ,

Bucureşti, 1972.

Gorovei Şt. S., Un episod din „recuperarea” Bizanţului: prima „Operă” a spătarului Nicolaie

„Milescu” în: Gorovei, Ştefan S., Între istoria reală şi imagina.

Gorovei S.Şt., Relaţiile bisericeşti româno-ruse în secolele XV-XVIII, în: Anuarul Institutului de

Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994.

Gorovei Ştefan, La începuturile relaţiilor moldo-bizantine în: Românii în istoria unversală,

vol.III, 1, Iaşi,1988.

Gorovei Ştefan S., Semnificaţia unor documente false din veacul XVIII, I „Cartea

Sobornicească” din 1 ianuarie 1752, în: Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie

„A.D.Xenopol ”, XXVI, Iaşi, 1989.

Grama Dumitru, Aspecte ale evoluţiei culturii juridice în Principatul Moldovei (1646-1649), în:

„Un veac de aur în Moldova (1643-1743)” Chişinău-Bucureşti, 1996.

Grigoraş N., Instituţiile feudale din Moldova. P.I:Organizarea de stat pînă la mijlocul sec. al

XVIII-lea. Iaşi.1971.

Grigoraş N., Bisericile curţii domneşti din Iaşi, în: MitropoliaMoldovei şi Sucevei, anul XLV,

nr.5-6.

Grigoraş N., Contextul în care Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat ativitatea (1658-1693), în:

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974.

Grigoraş N., Robia în Moldova. De la întemeerea statului pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea,

în: Anuarul Institutulu de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, Vol.V, 1968.

Grigoraş N., Proprietatea funciară a oraşelor moldoveneşti în timpul orînduirii feudale şi

evoluţia ei, în: „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Istorie, an.XII (1961).

Grigoraş N., Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor, negustorilor, boierilor şi

mănăstirilor din orşele moldoveneşti. Regimul şi rolul ei (sec.XV-XVIII), în: Anuarul Institutului

de storie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, VII, 1970.

Grigoraş N., Situaţia clerului moldovenesc înprima jumate a secolului al XVII-lea şi reforma lui

Miron Barnovschi, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.1-2, 1957.

Grigoraş N., Ştiri noi despre biserica Sf.Nicolae Domnesc din Iaşi, în: Mitropolia Moldovei şi

Sucevei” anul XVIII, nr.3-4, 1967, p.254.

Ion Neculce, Buletinul Muzeului municipal din Iaşi , 1923, 1930.

Ionescu D.G., Relaţiile Ţărilor Române cu Patriarhia de Alexandria, 1935.

108

Iorga N., Muntele Athos in legătură cu ţările noastre, în: Analele Academiei Romane Memoriile

Secţiunii Istorice, S. II, Tom XXXVI, Bucureşti, 1914.

Iorga N., Bizanţ după bizanţ,, Bucureşti, 2002.

Iorga N., Istoria învăţămîntului românesc. Bucureşti, 1928.

Iorga N., Istoria literaturii româneşti, I, ed. a II-a, Bucureşti, 1925.

Iorga N., Istoria Bisericii Romaneşti şi a vieţii religioase a romanilor, ed. a II-a, in două volume,

Revăzută şi adăugită, Bucureşti Editura Ministerului de Culte 1930, Gramar S.A. 1995.

Istoria învăţămîntului şi a gîndirii pedagocice în Moldova, sub redacţia lui T.T.Ciobanu,

Chişinău, 1991.

Istoria literaturii române, editura Academiei Socialiste România, vol.I, Bucureşti, 1964.

Istoria României,vol.III, Bucureşti, 1964.

Ivan I., Patriarhi ortodocşi în Moldova , în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr.9-12, 1975.

Ivan Ioan, Patriarhi ai Ierusalimului in Moldova, în: Mitropolia Moldovei si Sucevei", Anul LI,

nr. 9-12, sept-dec. 1975, pe: http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82389-patriarhi-ai-

ierusalimului-in-moldova-19.

Justin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Ctitoria Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974.

Lungu G., Pricop A. Contribuţii asupra istoricului şcolilor fondate şi întreţinute de biserică în

oraşul Botoşani, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Anul XLI, nr 5-6.

Lupaş I., Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918.

Mihail Paul, Documente şi zapise de la Constantinopol (1607-1806), Iaşi, 1948.

Milaş Necodem, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915.

Minea Ilie, „Reforma” lui Constantin vodă Mavrocordat, în: Cercetări Istorice, Anul II-III,

1926-1927, Iaşi. 1927, p. 97-248.

Moisescu Gh.I., Lupşa Şt., Filipaşcu Al., Istoria Bisericii Române, vol.I, Bucureşti, 1957.

Moisescu J., În legătură cu Mărturisirea ortodoxă, în: Biserica ortodoxă română, nr.5-8, 1948

Moldoveanu Ioan, Personalităţi athonite in Ţările Romane (1650-1863), în: Românii şi Muntele

Athos, în: Glasul Bisericii, Anul LV, №1-4, ianuarie-aprilie 1999.

Năstase D., „Necunoscute” ale izvoarelor Istoriei Romaneşti, în: Anuarul Institutului de Istorie

„A. D. Xenopol”, XXX, (1993).

Necodem Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915.

Niel Mathilde, Drama eliberării femeii, Bucureşti, 1974.

Panaitescu P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti, 1965.

Panaitescu P.P., Contribuţi la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971.

109

Panaitescu P.P., Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi Mitropolitul Dosoftei al Moldovei

cuprilejul unei scrisori inedite, în: Biserica Ortodoxă Română, LXIV, nr.1-3, 1946.

Păcurăriu M., Legăturile Ţărilor Române cu Patriarhia Antiohiei , în: Studii Teologice,

Bucureşti, an.XVI, nr 9-10, 1964.

Păcurăriu Mircea, Dicasteria, în: Biserica Ortodoxă Română, nr.7-10, 1959.

Păcurăriu Mircea, Istoria Biserici Ortodoxe Române, Chişinău, 1983.

Pacurariu Mircea, Legaturile bisericesti ale romanilor cu Tara Sfîntă, în: Învierea - Ierusalim,

Anul IX, nr. 1-3, ian.- martie; 4-6, aprilie-iunie; 7-9, iulie-sept. 1981,

pe :http://www.crestinortodox.ro/carte-922-82387-legaturile-bisericesti-ale-romanilor-cu-tara-

sfanta-17

Porcescu Scarlat, Activitatea cărturăească a Mitropolitului Dosoftei, în: Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, anul L, nr.9-12, 1974.

Rămureanu I., Istoria bisericească universală, vol.II, Bucureşti, 1993.

Răspunsurile Mitroplitului Varlaam la Catehisml Calvinesc, în: Bianu I., Hodoş H., Bibliografia

românească veche. 1508-1830, tom I, Bucureşti, 1903.

Răusanu Mihail, Legătirile Patriarhiei din Alexandria cu Ţările Romîne, în: Cercetări Istorice,

vol.XVI, Iaşi, 1997.

Reli Simion, Curs de istorie Bisericii Romanilor, Vol. I-II, Universitatea Carol al II-lea din

Cernăuţi, Facultatea de Teologie.

Reli Simion, Viaţa religioasă şi morală romanească in secolele XVIII şi XIX după scriitori

străini, în: Junimea literară , nr.10- 12, oct.-dec, Cernăuţi, Glasul Bucovinei 1935.

Roman Alexandru, Contribuţii la problema unificării limbi române literare. În legătură cu

ediţiile româneşti din secolul al XVIII-lea ale Psaltirii, în: Limba Română, XXIII, nr.1, 1974.

Roman Alexandru, Psaltirile româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII.lea. Probleme de

filiaţie, în: Limba Română, XXIII, nr.3, 1974.

Rosetii Al. Istoria limbii române, vol.I, Bucureşti, 1968.

Rosetti Al., Cazacu B. Onu L., Istoria limbii române literare, vol.I, Bucureşti, 1971.

Sbiera I.G., Mişcări culturale şi literare la români din stînga Dunării în răstimpul de la 1504 –

1717, Bucureşti, 1897.

Semenova L.E., Relaţiile Bisericii din Moldova şi Muntenia cu Biserica Rusă în sec.XVII, în:

Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie „A.D.Xenopol ”, XXXI, Iaşi, 1994, p.562.

Simionescu Dan, La monastère Cetăţuia foyer de culture, în: „Balcania”, VI.

Stoicescu N., Repertoriul bibliografic al localităţior şi monumentelor medievale din Moldova,

Bucureşti 1974.

110



Stoicescu Nicolae, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor feudale din Moldova,

Bucureşti, 1971.

Şchiau O., Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoa, 1978.

Şesan M., Drepturile judiciare şi privilegiile materiale ale chiriarhilor din ţările române în

secolul al XVIII-lea. Cernăuţi, 1937.

Theodorescu Barbu, Păun Octav, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1967.

Tsourkas Cl. Les debuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans,

ed.II, Thessaloniques, 1967.

Urechea V.A., Istoria şcoalelor de la 1800-1864, vol.I, Bucureşti 1892.

Xenopol, Istoria Românilor, vol.V, Iaşi 1896.

Zubco A., Biserica în Ţara Romanească şi Moldova, in sec. XIV- XVII, Relaţiile cu Muntele

Athos, Chişinău, Pontos, 2001.

Ешану А., Школа и просвещения в Молдавий (XV-начало XVIII в.в), Кишинев, 1983.

Журнал Московской Патриархии, № 3, 1974. С. 51

Каптерев В.Н., Характер отонешнии Русии к православному востоку в XVI и XVII

столетьях, Москва, 1885. în: http://books.google.com/books?

id=B2o9AAAAIAAJ&source=gbs_navlinks_s

Лихачева Е. Материалы для истории женского оброзования в России (1086-1856), c. I –

Санкт-Петербург, 1899.

Скурат К.Е., История Поместных Православных Церквей., în:

http://www.orthedu.ru/ch_hist/hist_pomestn/skurat1/03.htm

111

http://www.orthedu.ru/ch_hist/hist_pomestn/skurat1/03.htm

http://books.google.com/books?id=B2o9AAAAIAAJ&source=gbs_navlinks_s

http://books.google.com/books?id=B2o9AAAAIAAJ&source=gbs_navlinks_s

Porubin Nicolae. Teza de Masterat. BISERICA ŢĂRII MOLDOVEI LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA...

Documents

Transcript of Porubin Nicolae. Teza de Masterat. BISERICA ŢĂRII MOLDOVEI LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XVII-LEA...