Viata CA Dar de La Dumnezeu Si Inviolabilitatea Ei in Contextul Enciclicei Evangelium Vitae

1

Universitatea din Bucuresti

Facultatea de Teologie Romano-Catolica

Viata ca dar de la Dumnezeu si

inviolabilitatea ei in contextul Enciclicei

Evangelium Vitae

Student:AnaMaria Gramu

Master Asistenta Sociala a Bisericii

Anul II

2



Biserica vede în om, în fiecare om, imaginea vie a lui Dumnezeu însuşi: o

imagine care-şi găseşte deplina explicaţie în misterul lui Cristos şi este chemată să se

recunoască pe sine mereu mai profund în misterul celui care este imaginea perfectă a

lui Dumnezeu, cel care-l descoperă pe Dumnezeu omului şi pe om sie însuşi.1

Viata umana este cel mai de pret dar primit de la Dumnezeu,aceasta ,,provine

de la Dumnezeu,e darul lui,chipul si pecetea lui,participarea la suflarea lui de viata.De

aceea Dumnezeu e singurul stapan al acestei vieti:omul nu poate dispune de ea’’2

Enciclica ,,Evangelium Vitae” a Lui Papa Ioan Paul al II-lea vorbeste despre

sacralitatea vietii umane si despre inviolabilitatea ei,pentru ca exista elemente care

incalca grav ,,darul sfant primit de la Dumnezeu” . Asa cum afima si Papa in paginile

enciclicei , sacralitatea vietii izvoraste din inviolabilitatea ei, ,,inscrisa de la origini in

inima omului,in constiinta lui”. In Legamantul de pe Sinai gasim porunca referitoare la

inviolabilitatea vietii umane,in centrul celor ,,zece cuvinte” .Asa cum reiese si din

enciclica , se interzice in primul rand omuciderea :,,Sa nu ucizi”(Ex 20,13) .

Exemplul cel mai elocvent ar fi acela pe care il ofera si Papa Ioan Paul al II-lea

ar fi acela al lui Cain si Abel. Cain şi Abel – dorinţa umană primordială de a progresa

noi înşine până acolo încât îi dominăm şi îi distrugem pe ceilalţi. Păcatul crimei lui

Cain este consecinţa unui mod de a fi în lume: izolat, egoist, interesat doar de sine,

tratându-i pe ceilalţi ca fiinţe sub demnitatea ta, deci care trebuie dominate, sau ca

simple obstacole în calea scopurilor tale. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, răspunsul

creştin pentru Cain merge dincolo de a insista pe faptul că viaţa fiecărui om este

inviolabilă; pentru că misiunea noastră în viaţă este tocmai să îi sprijinim şi să îi

îngrijim pe cei care sunt slabi şi neajutoraţi: „Da, fiecare om este ‘păzitorul fratelui’

său, deoarece Dumnezeu ne-a încredinţat pe unii altora”.Asa cum din lacomie si

1 COMPENDIU DE DOCTRINĂ SOCIALĂ A BISERICII,pagina 108

2 Enciclica ,,Evangelium Vitae”,Papa Ioan Paul al II-lea ,pagina 628

3



invidie fratele isi ucide fratele,astfel se intampla si in lumea reala,in zilele noastre intre

oameni. Asadar,in orice omucidere este violata rudenia ,,spirituala” care ii uneste

laolalta pe toti oamenii intr-o singura mare familie3 ,fiind cu totii partasi la acelasi bine

fundamental :demnitatea personala egala.

Cel ucis nu ramane niciodata nerazbunat.Astfel ca Dumnezeu pedepseste

intotdeauna pe ucigas:,,din pamantul pe care a fost varsat,sangele celui ucis cere ca el

sa faca dreptate (cf. Gen 37,26; Is 26,21; Ez 24,7-8).Din acest text Biserica a preluat

denumirea de ,,pacate strigatoare la cer” şi a inclus între acestea, înainte de toate,

omuciderea voluntară4.Asa cum am spus si mai sus si asa cum sustine si

enciclica ,viata umana este creata de Dumnezeu,ii apartine numai lui si de aici putem

deduce faptul ca,cel care atenteaza la viata omului,atenteaza intr-un fel si la insusi

Dumnezeu.

O alta porunca a Legamantului de pe Sinai este :,,Sa-l iubesti pe aproapele tai

ca pe tine insuti”(Lev 19,18).In acest sens,Papa Ioan Paul al II-lea reflecta si

asupra ,,crimelor” din nepasare.

Este foarte adevarat ca amenintari asupra vietii umane intalnim sub toate

formele,unele provenind chiar din natura,insa acestea sunt,asa cum sustine si

Papa, ,,agravate de delăsarea vinovată şi de neglijența oamenilor, care nu rareori ar

putea aduce remedii; altele însă sunt rodul situațiilor de violență, de ură, de contradicții

de interese, care-i determină pe oameni să-i atace pe alți oameni cu crime, războaie,

măceluri, genociduri”5.Mai grav este faptul ca aceste amenintari si atrocitati se

rasfrang mai ales asupra copiilor ,care sunt constrânşi la mizerie, la subnutriție şi la

foame, din cauza unei nedrepte distribuiri a bogățiilor între popoare şi clase sociale.

In cele din urma constientizam ca ,, Este imposibil să înregistrăm complet vasta

gamă a amenințărilor la adresa vieții umane, atât de multe sunt formele, vădite sau

ascunse, prezente în vremea noastră!’’.

3 Cf.sf.Ambroziu,De Noe,26,94-96:CSEL 32,pagina 480-4814 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 1867 şi 2268.

5 Enciclica,pagina 602

4



Doua alte subiecte care privesc inviolabilitatea vietii umane si cu care ne

confruntam intens in zilele noastre,ar fi acelea ale avortului si eutanasierii,asa cum

conchide si Papa Ioan Paul al II-lea in enciclica sa.Papa le numeste ,,atentate privind

viata pe cale sa se nasca si viata pe sfarsite”.Papa tine sa sublinieze cel mai grav aspect

al acestor atrocitati,faptul ca ele s-au implementat atat de bine in constiinta

colectiva,incat isi pierd caracterul de ,,crima” si si-l asuma in mod paradoxal pe cel

de ,,drept”. Pe langa acest lucru,ele sunt perfect legale din punctul de vedere al statului

si al sistemului sanitar,ba mai mult,sunt chiar gratuite in unele tari.

Am putea in acest sens sa facem o comparatie intre Declaraţia despre avortul

procurat din 1974 (cu patru ani înainte de începerea pontificatului său) şi Evangelium

Vitae. Ambele documente, evident, comunică acelaşi mesaj de bază despre nevoia

respectării fiecărei vieţi umane, de la concepţie şi până la moartea naturală.

Dar Declaraţia face aceasta trecând în revistă constatări de ordin biologic despre viaţă,

afirmând apoi un element cheie al legii morale naturale: viaţa este cel mai important

drept uman şi o condiţie fundamentală pentru toate celelalte drepturi, astfel că trebuie

respectat fără nici o discriminare bazată pe etapa sau condiţia vieţii.

Această abordare este validă la un oarecare nivel filozofic, dar ea face parte

dintr-o îndelungată manieră de acţiune a Bisericii ce separa credinţa şi morala în

categorii diferite – credinţa fiind explicată în termeni biblici şi spirituali, iar învăţătura

morală fiind susţinută prin termeni filozofici pentru a accentua că ea poate fi înţeleasă

şi doar cu raţiunea. O problemă a acestei abordări o reprezintă faptul că oricine găsea o

cale de a argumenta ceva, în termeni filozofici, ajungând la o concluzie diferită, se

putea considera „scutit” de învăţătura morală a Bisericii. Unii teologi au afirmat chiar

că doar principiile morale generale pot să fie afirmate în mod infailibil de Biserică, nu

şi normele morale specifice (precum poziţia fermă împotriva avortului).

,, Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârşi împotriva vieții, avortul

provocat prezintă caracteristici care-l fac deosebit de grav şi condamnabil. Conciliul

Vatican II îl defineşte, alături de infanticid, o ,,crimă odioasă”6. Însă astăzi, în

conştiința multora, perceperea gravității acestuia s-a întunecat în mod progresiv. 6 Gaudium et spes, 51: «avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase».

5



Acceptarea avortului în mentalitate, obiceiuri şi chiar în lege e semnul grăitor al unei

crize foarte primejdioase a simțului moral, care devine tot mai incapabilă de a distinge

între bine şi rău, chiar şi atunci când e în joc dreptul fundamental la viață.

,, Gravitatea morală a avortului provocat apare în tot adevărul său dacă se recunoaşte

că este vorba de o omucidere şi, îndeosebi, dacă se consideră împrejurările specifice

care o califică. Este suprimată o ființă umană care abia începe să trăiască, deci pe cât

se poate imagina în mod absolut de nevinovată: niciodată n-ar putea fi considerată un

agresor, cu atât mai puțin un agresor nedrept! E slabă, neajutorată, într-atât încât e

lipsită şi de acea minimă formă de apărare pe care o constituie forța imploratoare a

scâncetelor şi plânsului noului-născut. E total încredințată ocrotirii şi îngrijirii celei

care o poartă în sânul său. Şi totuşi, uneori, tocmai ea, mama, e cea care îi decide şi îi

cere suprimarea şi chiar o săvârşeşte.

E adevărat că de multe ori alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter

dramatic şi dureros, pentru că hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu e luată din

motive pur egoiste şi de comoditate, ci pentru că se doreşte salvarea unor bunuri

însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viață pentru ceilalți membri

ai familiei. Uneori există temerea că acela care se va naşte va avea asemenea condiții

de viață încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuşi, aceste rațiuni

şi altele asemănătoare, oricât de grave şi dramatice, nu pot justifica niciodată

suprimarea deliberată a unei ființe umane nevinovate.”7

Legat de aspectul avortului,dar si de aspectul contraceptiei, modelul de trăire

autentică şi de libertate autentică oferit de Papa Ioan Paul al II-lea îşi atinge culmea în

căsătorie, un model întemeiat de Dumnezeu pentru bărbat şi femeie, în care să se

deschidă în iubire unul faţă de altul şi să co-creeze o nouă viaţă umană împreună cu El.

Printr-o uimitoare serie de cateheze despre teologia trupului, Sfântul Părinte a plasat

învăţătura Bisericii despre contracepţie într-un context bazat mai mult pe Biblie şi în

acelaşi timp mai inspirator pentru cuplurile ce doresc să aibă căsnicii bune şi

durabile:,, O anumită participare a omului la calitatea lui Dumnezeu de stăpân se

7 Enciclica ,pagina 647

6



manifestă şi în responsabilitatea specifică ce îi este încredințată față de viața

omenească propriu-zisă. Este o responsabilitate care îşi atinge culmea atunci când

bărbatul şi femeia, uniți prin căsătorie, dăruiesc viața prin zămislire, aşa cum aminteşte

Conciliul Vatican II:,,Dumnezeu, care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”

(Gen 2, 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19, 4), voind

să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat

pe bărbat şi pe femeie zicând: „Creşteți şi înmulțiți-vă” (Gen 1, 28)”8.

Vorbind despre o anumită ,,participare deosebita” a bărbatului şi femeii

la ,,lucrarea creatoare” a lui Dumnezeu, Conciliul vrea să sublinieze ce eveniment

profund uman şi înalt religios este zămislirea unui copil, întrucât îi implică pe soți care

formează ,,un singur trup” (Gen 2, 24) şi în acelaşi timp pe Dumnezeu însuşi, care se

face prezent. După cum am scris în Scrisoarea către Familii, ,,când, din unirea

conjugală a celor doi, se naşte un om nou, el aduce cu sine lumii un chip şi o

asemănare particulare cu Dumnezeu însuşi: în biologia generării este înscrisă

genealogia persoanei. Afirmând că soții, ca părinți, sunt cooperatori ai lui Dumnezeu

Creatorul în conceperea şi în generarea unei noi ființe umane, nu ne referim numai la

legile biologiei; înțelegem mai degrabă să subliniem că, în paternitatea şi în

maternitatea umană, Dumnezeu însuşi este prezent, într-un mod diferit decât în orice

altă generare „de pe pământ”. Într-adevăr, numai de la Dumnezeu poate proveni acest

„chip”, această „asemănare” care e proprie ființei umane, aşa cum s-a realizat în

creație. Generarea este continuarea creației”9.

Astfel,Papa promoveaza si incurajeaza casatoria ,, bărbatul şi femeia uniți în

căsătorie sunt asociați la o lucrare dumnezeiască: prin actul zămislirii, este primit darul

lui Dumnezeu şi o nouă viață se deschide spre viitor.”

8 Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50.

9 Scrisoarea către Familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 9: AAS 86 (1994),

878; cf. Pius al XII-lea, Enc. Humani generis (12 august 1950): AAS 42 (1950), 574.

7



Intelegem din encilica Papei,ca viata umana este mai sensibila si mai precara atunci

cand intra in lume si atunci cand iese,acestea fiind momentele cheie in care trebuie

protejata .

Referindu-ne acum la ,,viata pe sfarsite”, Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat

primul document doctrinal extensiv pe acest subiect, Declaraţia privind eutanasia din

1980, şi a rămas personal angajat în acest domeniu în întregul său pontificat. Aplicând

distincţia dintre dominarea vieţii şi grija respectuoasă faţă de viaţă la aceste probleme,

el a vorbit despre o cale de mijloc între „încăpăţânarea terapeutică” (insistenţa asupra

tratamentelor agresive până acolo încât fac mai mult rău decât bine) şi eşecul de a

asigura o îngrijire normală celor neputincioşi.

Problema asigurării hranei şi a lichidelor, în special pentru pacienţii

diagnosticaţi a fi într-o „stare vegetativă persistentă”, a devenit subiectul unor intense

dezbateri catolice în anii 1980. Unii teologi susţineau că hrănirea unor astfel de

pacienţi este inutilă, deoarece susţine doar o „funcţionare fiziologică” care nu poate

împlini scopurile spirituale ale vieţii. Însă acest argument i-a fost străin acestui Papă,

care a dorit ca noi să nu judecăm potenţialul spiritual al altor persoane ci să ni-l

împlinim pe al nostru slujindu-i pe cei mai nevoiaşi. În martie 2004, când el însuşi era

deja prea slăbit pentru a-şi susţine în întregime un discurs oral, a afirmat într-unul

dintre discursurile sale demnitatea umană inerentă a acestor pacienţi şi a insistat asupra

faptului că hrana şi lichidele sunt parte a „îngrijirii normale” pe care le-o datorăm.

Iata ce afirma Papa in Evangelium Vitae:,, Şi privitor la ultimele clipe ale

existenței ar fi anacronic să aşteptăm de la revelația biblică o referire expresă la

problematica actuală a respectului față de persoanele în vârstă şi bolnave şi o

condamnare explicită a tentativelor de a le anticipa în mod violent sfârşitul:

într-adevăr, ne aflăm într-un context cultural şi religios care nu e atins de o asemenea

ispită şi care, dimpotrivă, în privința bătrânului, recunoaşte în înțelepciunea şi

experiența lui o bogăție de neînlocuit pentru familie şi societate.”10

10 Enciclica,pagina 635

8



,,Bătrânețea e marcată de prestigiu şi înconjurată de venerație” (cf. 2 Mac 6,

23).Omul cu credinta inDumnezeu nu se roaga sa ii fie luata viata in clipele grele ale

batranetii sau ale bolii ci se roaga sa ii fie usurata suferinta :,, Tu eşti aşteptarea mea,

Stăpâne, Doamne, Tu eşti nădejdea mea din copilărie [...] Nici la bătrânețe şi la

căruntețe, Dumnezeule, să nu mă părăseşti, ca să vestesc puterea ta tuturor generațiilor

ce vor veni”(Ps 71/70, 5. 18).La batranete credinciosul stie ca viata sa este in mainile

Creatorului,in mainile lui Dumnezeu si ca moartea va veni tot de la El.

Un ultim subiect tratat de Papa in enciclica sa,ni se arata inca de la inceput.Este

vorba despre pedeapsa capitala,practicata si in zilele noastre in multe state. Declaraţia

Papei Ioan Paul al II-lea cu privire la pedeapsa capitală din Evangelium Vitae a venit în

mod natural din relatarea despre Cain şi Abel din deschiderea Enciclicei sale:

Dumnezeu a pus un semn lui Cain pentru a-i avertiza pe ceilalţi că este un ucigaş, dar

că trebuie să i se cruţe viaţa, arătându-i mai multă milă decât i-a arătat el fratelui său.

Într-adevăr, Sfântul Scaun a pledat timp de mulţi ani pentru clemenţă în cazurile

capitale. Însă declaraţia Papei Ioan Paul al II-lea a aprofundat discursul Bisericii cu

privire la a se pune capăt pedepsei capitale.

O gândire mai profundă era necesară, deoarece unele argumente vechi care

justificau pedeapsa cu moartea aveau fundamente şubrede. Toma de Aquino a afirmat

că criminalul care le face rău celorlalţi este asemenea unui organ bolnav care poate fi

extirpat pentru a proteja trupul societăţii. Însă tomişti moderni precum Jacques

Maritain au ajutat Biserica să sublinieze demnitatea individului ca fiind mai importantă

decât starea lui; şi Papa Ioan Paul al II-lea, care a îndurat ororile atât ale nazismului cât

şi ale versiunilor comuniste de colectivism, a ştiut cât este de importantă această

subliniere. El a ştiut de asemenea că pentru ca Biserica să poată construi o cultură a

vieţii, în care violenţa împotriva celorlalţi este de neconceput, societatea trebuie să

înveţe să renunţe la violenţa inutilă, chiar şi atunci când ar simţi că are dreptul să o

folosească.

Contribuţia Papei Ioan Paul al II-lea a constat în a argumenta că societatea ca

întreg nu trebuie să se vadă pe sine ca având drepturi speciale asupra vieţii individului,

9



ci că trebuie să ia în considerare suprimarea unei vieţi doar în acele cazuri în care şi un

individ poate să o facă – atunci când nu poate fi găsită nici o altă cale pentru a se apăra

pe sine sau pe alţii împotriva atacului. Dacă un ucigaş poate fi făcut inofensiv prin

mijloace ne-letale, această soluţie este mai mult în conformitate cu o cultură a

respectului faţă de orice viaţă umană.

Putem concluziona in final,ca viata umana este cel mai de pret dar pe care il

primim atunci cand ne nastem,un dar care poate fi luat doar de Creatorul

vietii,Dumnezeu. Fiind dar divin, este deplină, depăşind graniţele spaţiului şi timpului;

ea este un dar de la început. De când Dumnezeu o dă şi tot Dumnezeu o ia, viaţa

rămane un dar. atentatul la adresa vieţii - în faza ei iniţiala (avortul şi

anticoncepţionalele), sau în faza ei adultă (crimă), ori finală (suicidul şi eutanasia) sunt

atentate la adresa lui Dumnezeu, căci El se dăruieşte pe Sine împreună cu

darul.Asadar,sa pretuim viata pe care am primit-o.

Bibliografie:

10



Enciclica Evangelium Vitae,Papa Ioan Paul al II-lea,Enciclie,Editura

ARCB;

COMPENDIU DE DOCTRINĂ SOCIALĂ A BISERICII,Editura

Sapientia,2007;

Catehismul Bisericii Catolice

Viata CA Dar de La Dumnezeu Si Inviolabilitatea Ei in Contextul Enciclicei Evangelium Vitae

Documents

Transcript of Viata CA Dar de La Dumnezeu Si Inviolabilitatea Ei in Contextul Enciclicei Evangelium Vitae