UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE

Învăţământ la distanţă

NEOLITICUL ŞI ENEOLITICUL ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL EUROPEI ŞI AL ORIENTULUI

APROPIAT

(Curs special de istorie antică a românilor)

Autor: Prof.univ.dr. Nicolae URSULESCU Titular: Conf.univ.dr. Vasile COTIUGĂ

ANUL III

SEMESTRUL II 2015 - 2016

3

CUPRINS

Cap. I. PROBLEME INTRODUCTIVE / 5 1. Locul şi rolul neoliticului în istoria umanităţii / 5 2. Evoluţia conceptelor de neolitic şi eneolitic/chalcolithic / 6 3. Periodizarea şi cronologia neoliticului şi eneoliticului din România / 10

- Întrebări recapitulative / 13 Cap. II. CERCETAREA NEOLITICULUI ŞI ENEOLITICULUI DIN

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ORIENTULUI APROPIAT ŞI AL EUROPEI SUD-ESTICE ŞI CENTRALE / 14

1. Perioada anterioară primului război mondial / 14 - Întrebări recapitulative / 16

2. Perioada interbelică şi cea a anilor ’40 / 16 - Întrebări recapitulative / 22

3. Perioada de după 1950 / 22 - Întrebări recapitulative / 42

Tema de control / 42 Bibliografie selectivă / 43 ISSN 1221-9363

5

Cap. I. PROBLEME INTRODUCTIVE

1. Locul şi rolul neoliticului în istoria umanităţii

Neoliticul reprezintă o etapă esenţială în istoria umanităţii, deoarece a însemnat înlocuirea vechiului mod de viaţă paleolitic, bazat pe o economie de tip prădalnic (în cadrul căreia mijloacele de subzistenţă erau asigurate prin preluarea produselor oferite de natură, fără intervenţia omului în ciclul natural de reproducţie a acestora) cu o economie bazată pe producerea mijloacelor necesare traiului, ca urmare a intervenţiei din ce în ce mai accentuată a omului asupra mediului natural. O dată cu trecerea la neolitic, omul a dobândit o nouă calitate, cea de producător, pe care şi-o va perfecţiona apoi continuu, de-a lungul întregii sale evoluţii. De aceea, se poate aprecia că neoliticul reprezintă un moment de răscruce în istoria civilizaţiei umane.

La baza modului de viaţă neolitic s-a aflat descoperirea noilor căi de asigurare a mijloacelor de subzistenţă, prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite – ocupaţii ce au determinat trecerea pe un plan secundar a vânătorii, pescuitului şi culesului, care asiguraseră traiul omului paleolitic.

Noile îndeletniciri au schimbat în mod fundamental comportamentul uman şi aspectul vieţii cotidiene. De la omul nomad sau seminomad, care se deplasa în cadrul unui vast teritoriu, pentru a-şi asigura, prin vânat, cele necesare supravieţuirii, având un trai supus, în mare măsură, hazardului, în neolitic omul se sedentarizează, fiind legat de un anumit teritoriu agricol, pe care trebuie să-l îngrijească, să-i exploateze resursele şi să-l păzească împotriva animalelor sălbatice sau împotriva altor comunităţi. Din această sedentarizare se va naşte tipul de aşezare rurală, care va dăinui apoi de-a lungul întregii istorii a omului producător. Oamenii nu vor mai fi, de acum înainte, simpli beneficiari ai unor adăposturi naturale sau făuritori ai unor adăposturi temporare (de tipul corturilor din pieile animalelor vânate), ca în paleolitic, ci îşi vor construi locuinţe stabile, adaptate la specificul mediului natural şi la materialele existente în zonă.

Viaţa agricolă stabilă a fost cadrul care a permis comunităţilor umane o mai bună gestionare a timpului şi a eforturilor pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, mai ales datorită faptului că ritmicitatea ciclurilor agrare înlătura, în mare măsură, hazardul activităţilor, atât la nivel cotidian, cât şi anual. S-au creat astfel premisele necesare pentru alocarea unei părţi a energiei umane în efectuarea altor activităţi decât cele direct legate de prepararea hranei (preocupare care acaparase cea mai mare parte a timpului pentru omul paleoliticului). A apărut astfel o serie de meşteşuguri casnice, care răspundeau îndeosebi necesităţilor impuse de stocarea şi prelucrarea producţiei agricole: olăritul, prelucrarea, prin şlefuire, a pietrei, prelucrarea lemnului, a osului, torsul, ţesutul ş.a. Diversificarea activităţilor, atât pe plan material, cât şi spiritual (apariţia unor personaje cu calităţi de şamani/vrăjitori, practicanţi ai magiei şi ai ceremoniilor de cult, care se desfăşurau, de multe ori, în cadrul unor construcţii speciale, cu rol de sanctuar al unei comunităţi), a condus, ulterior, la specializări în anumite domenii (agricultură, meşteşuguri, magie şi religie). Acest proces, început în neolitic, a continuat şi s-a adâncit, în epocile care au urmat, stând la baza tuturor descoperirilor importante ale omenirii şi a progresului gradual al civilizaţiei umane.

6

2. Evoluţia conceptelor de neolitic şi eneolitic/chalcolithic

Delimitat în cadrul preistoriei încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, mai întâi pe cale tipologică, neoliticul a fost multă vreme privit doar sub acest aspect, de epocă nouă a pietrei (neos; lithos). Deci, iniţial, definirea neoliticului a pus accent doar pe această trăsătură exterioară, cea a uneltelor de piatră şlefuită, prin care se deosebea de perioada veche a pietrei, când se folosea tehnica cioplirii pietrei. Numeroasele lacune în cunoaşterea acestei perioade, datorate cercetărilor arheologice insuficiente şi efectuate fără o metodă riguroasă, lipsa unei corelări cu cercetările din Orientul Apropiat au făcut ca neoliticul să rămână, pentru multă vreme, o etapă destul de obscură în istoria omenirii, din punct de vedere al conţinutului şi cronologiei.

De abia intensificarea cercetărilor arheologice după cel de al doilea război mondial, atât în Europa, cât şi în Orient, ca şi imprimarea unui caracter interdisciplinar în abordarea arheologică a vestigiilor, a permis o cunoaştere mai aprofundată a epocii neolitice, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al periodizării şi cronologiei. Acest progres în cunoaştere a permis şi o definire mai nuanţată a neoliticului, cu surprinderea unor etape interne de evoluţie.

A. Neolitizarea. Începutul neoliticului nu mai este legat de elemente aparente (precum existenţa ceramicii şi a uneltelor de piatră şlefuită), ci de existenţa structurii de bază, adică a economiei de tip agrar, determinată prin analize polinice, paleobotanice, arheozoologice, sedimentologice etc. Dovedirea existenţei unui neolitic fără ceramică a impus utilizarea unor termeni adecvaţi, precum protoneolitic, neolitic aceramic sau preceramic. Această perioadă se plasează la începutul neoliticului şi este atestată mai ales în Orientul Apropiat, unde s-a constatat desfăşurarea unui îndelungat proces evolutiv, de-a lungul a câtorva milenii, în care se petrece sedentarizarea populaţiei, exploatarea economică intensivă a resurselor dintr-o anumită microzonă şi schimbarea credinţelor şi reprezentărilor spirituale. Cercetătorul francez Jacques Cauvin, în cartea sa Naissance des divinités, naissance de l’agriculture. La révolution des symboles au Néolithique (Paris, 1994), bazându-se îndeosebi pe existenţa, la sfârşitul paleoliticului, a mai multor statuete cu redarea exagerată a bazinului (steatopigie), a lansat chiar teoria că transformările ideatice în domeniul credinţelor (de venerare a Marii Zeiţe – Mamă a Pământului, legată de cultul fertilităţii şi fecundităţii) au precedat pe cele petrecute pe plan economic (începutul cultivării plantelor, al domesticirii şi al creşterii animalelor).

Ţinându-se cont de aceste transformări graduale, petrecute de-a lungul mai multor milenii, unii cercetători au respins, în ultimul timp, termenul de “revoluţie neolitică” (propus de arheologul englez Vere Gordon Childe) – termen care presupunea înlocuirea destul de bruscă a vechiului mod de viaţă paleolitic cu cel neolitic. Childe delimitase şi o zonă (denumită de el “Semiluna roditoare”) în care s-a petrecut pentru prima oară acest proces de neolitizare, anume regiunile din bazinul răsăritean al Mediteranei, situate sub paralela de 400: Anatolia, Levantul (coasta siriano-palestiniană), Mesopotamia, Egiptul. Doar în această zonă se găsea, în stare sălbatică, majoritatea animalelor şi plantelor supuse procesului de domesticire.

Diferitele modele teoretice propuse pentru explicarea procesului de neolitizare au încercat mai ales să generalizeze unele aspecte particulare, minimalizând rolul altor elemente. Considerăm, însă, că în evaluarea diferitelor modele, nu trebuie să vedem neapărat doar antinomii, ci o completare reciprocă, prin sublinierea importanţei unor categorii şi cauze diverse, care concură la lămurirea ansamblului. Neolitizarea primară pare să fi fost o înlănţuire de transformări, în cadrul unor culturi tradiţionaliste (epipaleolitice şi mezolitice), unele dintre aceste transformări având, în timp, urmări imprevizibile, de maximă importanţă

7

pentru viitorul respectivelor comunităţi. În mod concret, oamenii s-au aflat în situaţia de a lua decizii noi faţă de mediul înconjurător, fără a prevedea consecinţele finale.

Conceptul de “revoluţie neolitică” nu poate fi acceptat în sensul strict al cuvântului, ca schimbare bruscă. Dar, fenomenul ne apare ca o mutaţie esenţială (“revoluţionară”), dacă avem în vedere profundele modificări care marchează trecerea spre neolitic, în comparaţie cu schimbările lente din lunga perioadă a paleoliticului. De asemenea, trebuie ţinut cont şi de faptul că transformarea nu s-a limitat doar la domeniul economicului, ci a avut repercusiuni radicale şi în planul organizării sociale, al mentalităţilor, al vieţii culturale şi spirituale. Apoi, lucrurile trebuie privite diferenţiat şi în funcţie de zona în care s-a produs fenomenul neolitizării. În timp ce în zonele primare ale Orientului Apropiat este vorba, într-adevăr, de un ritm lent al evoluţiei, în schimb, în zonele care au fost neolitizate prin colonizare sau prin aculturaţie adoptarea noului mod de viaţă s-a produs într-un timp relativ scurt (uneori chiar pe parcursul unei singure generaţii), fiind un fel de “revoluţie” în modul de viaţă al acelor oameni.

Luând în considerare condiţiile concrete ale procesului de trecere spre neolitic în Orientul Apropiat (îndeosebi în Levant), Hans-Peter Uerpmann (Probleme der Neolithisierung des Mittelmeerraumes [Probleme ale neolitizării spaţiului mediteranean], Wiesbaden, 1979) a stabilit existenţa a patru etape:

a. strategia diversificată de exploatare a mediului (circa 13.000-10.000), prin strângerea sistematică a cerealelor care creşteau în mod natural. Această îndeletnicire este dovedită de prezenţa în aşezările acestei perioade a unor piese pentru măcinat (râşniţe şi frecătoare de piatră) şi a unor unelete pentru recoltat (lame de silex cu porţiuni lustruite, care au servit drept piese componente ale secerilor primitive, fiind înfipte într-un cadru de lemn sau din corn de animal). Acum se amenajează primele locuinţe stabile, de formă adâncită;

b. etapa unor comunităţi de culegători (recoltatori) şi vânători cu larg spectru alimentar (exploatarea intensivă a resurselor dintr-o micro-zonă), trăind în cadrul unor sate stabile, specifice culturii natufiene (circa 10.000-8.300). Deci, sedentarizarea a precedat apariţia agriculturii, favorizând descoperirea unor elemente specifice traiului de tip neolitic;

c. etapa primelor plante cultivate intenţionat (grâu, orz, linte), care pot fi distinse de exemplarele sălbatice prin mutaţiile pe care le prezintă, obţinute prin selecţie artificială (circa 8300-7500). Rărirea vânatului în jurul aşezărilor, ca urmare a exploatării intensive anterioare a fondului de animale într-o nişă ecologică restrânsă, deschide calea spre domesticire;

d. etapa domesticirii animalelor şi reproducerea lor controlată, în captivitate (după 7500 î. Chr.). Primele ovi-caprine domestice se deosebesc de strămoşii sălbatici prin talia mai mică (rezultat al selecţiei artificiale).

Referindu-ne şi la teritoriul Europei, considerăm că, pe ansamblul Lumii Vechi (Eurasia), în care întâlnim condiţii eco-umane diferite, se pot întâlni trei situaţii concrete:

- 1. zone cu neolitic primar, în care se descoperă pentru prima oară, pe cale absolut independentă, forme ale vieţii neolitice. În aceste cazuri, termenul de “neolitizare” nu este cel mai potrivit, deoarece acesta presupune existenţa unui model anterior de viaţă neolitică, dar aici este vorba, de fapt, de inventarea noului mod de viaţă.

- 2. zone de neolitizare prin aculturaţie, în care unele comunităţi epipaleolitice, prin difuziunea unor idei dinspre centrele neolitice existente, refac, prin experienţe proprii, drumul spre descoperirea tuturor atributelor vieţii neolitice. În aest caz, se pot întâlni două situaţii: a) procesul se desfăşoară până la capăt, cu forme proprii de manifestare ale vieţii neolitice (rezultatul constă în formarea unor noi civilizaţii neolitice, cu un aspect diferit de cel al modelului iniţial); b) procesul este întrerupt prin apariţia unor “colonişti” neolitici, care impun modelul lor pe deplin format (în acest caz, apar doar variante ale modelului iniţial, care suprapun vechea încercare de formare a unei culturi neolitice proprii).

8

- 3. zone de neolitizare prin colonizare, în care neoliticul, fără nici un fel de antecedente locale, se impune prin stabilirea unor comunităţi deja neolitice, pornite în căutare de noi terenuri agricole, ca urmare a suprapopulării relative şi a secătuirii solurilor din regiunile de origine (datorită modului primitiv de prelucrare a pământului, cu săpăliga şi plantatorul, pe suprafeţe mici şi prin utilizarea doar a unei pelicule subţiri de la suprafaţa solului, în sistemul “grădinăritului”). Aceste comunităţi îşi adaptau, totuşi, cunoştinţele agricole la condiţiile locale, ceea ce favorizează apariţia unor variante locale, în cadrul unor mari complexe culturale (de exemplu, cel de tip cardial sau cel al ceramicii liniare). Din aceste focare de viaţă neolitică, noile cunoştinţe se răspândeau treptat şi la comunităţile epipaleolitice din preajmă, care conservau, însă, o parte din elementele lor tradiţionale. Aceste sinteze, cu modalităţi diferite de adaptare şi adoptare a vieţii neolitice, constituie cauza principală pentru care nu s-a format o singură cultură neolitică veche, ci numeroase culturi, grupuri culturale şi aspecte locale, mai mult sau mai puţin înrudite între ele.

Trebuie remarcat, însă, că difuzarea neoliticului dinspre Orient spre Europa nu s-a produs într-un flux continuu, ci cu ruperi de ritm, prin aşa-numitul model al “aritmiei”, cum l-a numit arheologul francez Jean Guillaine, adică printr-o alternanţă a perioadelor de avansare rapidă cu cele de consolidare în noile teritorii, de atragere a vechilor populaţii şi de formare a unor noi culturi. Aşa se explică de ce între momentele de apariţie a neoliticului în diferite regiuni există mari decalaje cronologice.

Pe această ultimă cale a fost neolitizată şi cea mai mare parte a bazinului mediteranean, cuprins de marele complex cultural cardial (numit astfel de la ceramica decorată cu impresiuni, realizate cu ajutorul unor valve, cu marginea zimţată, ale scoicii de tip Cardium), din care face parte şi cultura Starčevo-Criş, primul reprezentant al neoliticului pe deplin format de pe teritoriul României. Deplasarea comunităţilor neolitice s-a făcut atât pe uscat (din Anatolia, prin Peninsula Balcanică, către regiunile nord-dunărene), cât şi pe cale maritimă, prin navigaţie de-a lungul ţărmurilor Mării Egee, Adriaticei şi în întreg bazinul apusean al Mediteranei.

În afară de situaţia clasică, în care neoliticul aceramic, bazat pe o economie de tip agrar, precede pe cel deplin format, în care apare şi ceramica, se întâlnesc şi alte situaţii, particulare. Astfel, la marginea nordică şi estică a lumii neolitice agricole europene (regiuni din nord-vestul Franţei, din Ţările de Jos, Insulele Britanice, litoralul sudic al Mării Baltice, Peninsula Scandinavă, ţările baltice, Bielorusia, zonele forestiere şi de stepă ale Rusiei şi Ucrainei) continuă să trăiască vechi populaţii epipaleolitice, care au ca îndeletniciri de bază vânatul şi pescuitul, dar au preluat, prin aculturaţie, doar unele elemente de tip neolitic, pe care le-au adaptat nevoilor sistemului lor economic (mai ales o ceramică de tip rudimentar, de regulă cu fundul ascuţit sau rotunjit şi decorată cu gropiţe şi zgârieturi, precum şi topoare de piatră şlefuite). Asemenea grupuri umane, la care se regăsesc doar unele elemente ale vieţii neolitice, fără să se producă o schimbare fundamentală a modului de viaţă, au fost încadrate într-un sub-neolitic. O situaţie similară se întâlneşte şi pe litoralul sudic al Mării Mediterane (nordul Africii), astfel că se poate vorbi de un inel de populaţii sub-neolitice, care înconjoară teritoriile europene şi pe cele ale Orientului Apropiat, unde se dezvolta o viaţă neolitică propriu-zisă, bazată pe o economie agricolă.

Pe de altă parte, în Extremul Orient (Japonia, nordul Chinei, bazinul Amurului) s-a dezvoltat aşa-numita cultură Jomon, la care ceramica apare încă din paleolitic (aproximativ în mileniile XIII-XII), cu multe milenii înainte de descoperirea rudimentelor vieţii agricole. Modelul Jomon a demonstrat, încă o dată, că ceramica nu este decât un element exterior şi nicidecum nu poate fi folosită ca trăsătură definitorie a neoliticului, aşa cum se propusese într-un timp (Keramikum = neolitic).

Aceste exemple particulare arată că nu se poate vorbi de un singur model universal de trecere spre viaţa productivă de tip agricol, ci, în funcţie de particularităţile locale şi de

9

diversitatea formelor de manifestare ale spiritului uman, procesul de neolitizare trebuie studiat de la caz la caz. În cursul nostru ne vom opri doar asupra situaţiei întâlnite în zonele europene şi ale Orientului Apropiat, care au o oarecare legătură cu spaţiul carpatic.

B. Conceptul de eneolitic/chalcolithic. Înmulţirea descoperiririlor a arătat că

neoliticul nu rămâne imuabil, pe parcursul celor 4-5 milenii de existenţă, ci a cunoscut o evoluţie evidentă, de-a lungul mai multor etape. Pornindu-se tot de la aspectele exterioare ale acestei evoluţii (la fel ca în cazul denumirii de neolitic), perioadei evoluate a neoliticului, în care apar piese făurite din primul metal utilizat de om (aramă/cupru), i s-a dat denumirea de epocă a aramei şi pietrei: eneolitic sau chalcolithic (aenus/ chalkos = aramă, în latină, respectiv în greacă). Pentru acurateţea sa lingvistică (cu ambii termeni din aceeaşi limbă, greaca) e preferabil termenul de chalcolithic, dar în arheologia europeană s-a încetăţenit şi celălalt termen, eneolitic, deşi, din punct de vedere lingvistic, este o construcţie hibridă (latino-greacă). Uneori, în mod convenţional, se face distincţia între cei doi termeni sinonimi, rezervându-se cel de chalcolithic pentru civilizaţiile mai evoluate din Orientul Apropiat şi utilizându-se cel de eneolitic pentru culturile europene din faza superioară a neoliticului. Dar, conţinutul perioadei eneolitice nu se limitează doar la prezenţa sau lipsa aramei în anumite contexte arheologice (care poate fi pusă şi pe seama hazardului descoperirilor) sau la modul de obţinere a pieselor de metal (fie din material nativ, fie prin extragere din minereuri; cu prelucrare, fie prin batere, la rece sau la cald, fie prin turnare în tipare), precum şi la dimensiunile acestora (obiectele mai mari conţin o cantitate importantă de metal şi presupun folosirea unei tehnologii de tip metalurgic), ci incumbă o serie de trăsături mult mai complexe, care caracterizează societatea neolitică, pe ansamblul ei, într-un anume moment, superior, al evoluţiei. Aceste trăsături au în vedere modificările petrecute în diferite domenii: - apar aşezări cu spaţiul destinat locuirii delimitat prin lucrări de fortificare (palisade, şanţuri, chiar valuri de pământ), astfel că terenurile agricole sunt scoase din perimetrul propriu-zis al aşezării; - locuinţele, în cadrul unor asemenea aşezări, sunt dispuse după un anume plan (şiruri, cercuri, grupuri);

- de regulă, în zona centrală, se rezervă un spaţiu destinat adunărilor comunităţii, iar în cazul aşezărilor mai importante aici se poate ridica o construcţie de un caracter deosebit, care să joace rolul de sanctuar;

- apar diferenţieri între aşezări, unele, prin dimensiuni şi funcţii, având un rol principal, în raport cu altele secundare. Acest fapt pare să indice existenţa unei anumite organizări teritoriale (poate chiar administrative), la nivel gentilic sau tribal;

- aşezările principale conţin, în sine, germenii urbanismului, aceste tendinţe putând să evolueze sau să stagneze, în funcţie de diverşi factori;

- se delimitează spaţiile destinate celor decedaţi de cele rezervate locuirii, apărând cimitire (necropole = oraşe ale morţilor), în timp ce în neoliticul propriu-zis mormintele erau plasate între locuinţe sau chiar sub podeaua acestora;

- din punct de vedere social, se produce un început de ierarhizare a societăţii neolitice, unele diferenţieri dintre membrii comunităţii fiind sesizabile pe cale arheologică (existenţa unor obiecte de prestigiu, precum sceptre de piatră, topoare de metal cu braţele în cruce, podoabe, inclusiv din metale preţioase ş.a.; diferenţe nete de inventar funerar între morminte ale aceleiaşi necropole; diferenţe între tipurile şi inventarele locuinţelor). Mărimea unor aşezări eneolitice (unele cu sute de locuinţe) arată că, pentru conducerea lor, era necesară o instituţie de coordonare, denumită în antropologia culturală, chiefdoms = şefie (E.R. Service, Primitive Social Organization, New York, 1962, p. 143-144; Linda Ellis, The Cucuteni-

10

Trypolie Culture: A Study in Technology and the Origins of Complex Society, Oxford 1984, p. 197-199).

Deci, stabilirea momentului de început al eneoliticului, conceput ca etapă superioară a neoliticului, nu trebuie legat doar de aspectul metalurgic, ci presupune o serie de schimbări profunde în structura vechii societăţii neolitice, ceea ce înseamnă că trebuie judecat ansamblul (existenţa unei societăţi ierarhizate), iar nu particularul (existenţa unor unelte de mari dimensiuni, obţinute prin turnare). Pentru aplicarea concretă a acestei concepţii la sutuaţia de pe teritoriul României, vezi subcapitolul următor.

Pe de altă parte, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a propus, pentru desemnarea fazei finale a neoliticului, termenul de “epocă a aramei” (Kupferzeit), care îşi găseşte şi astăzi o largă utilizare, mai ales în arheologia central-europeană. În opinia noastră, şi acest termen porneşte tot de la evaluarea aspectului exterior (cantitatea mare de aramă încorporată în obiecte), fără să ţină seama de faptul că predominante în activităţile cotidiene rămân uneltele şi armele de piatră, care dau nota generală a întregii epoci neolitice (cu subperioadele neoliticului propriu-zis şi eneoliticului). De aceea, considerăm că termenul de eneolitic/chalcolithic este mai apropiat de realităţile timpului decât cel de epocă a aramei, deoarece se referă la ambele materii prime (piatra şi cuprul), care stau la baza întregului mod de viaţă. Termenul de Kupferzeit ni se pare, deci prea exclusivist, nefăcând referire la principala materie primă, care continuă să rămână piatra, ci doar la primul metal (cuprul), care de abia în viitor, peste multe secole, o dată cu descoperirea aliajului de bronz, va deschide o nouă epocă în istoria omenirii – cea a metalelor.

Per ansamblu, când se fac referiri la întreaga perioadă a neoliticului (cu cele două faze mai sus menţionate), se utilizează uneori şi termenul sintetic de neo-eneolitc, în sensul de neolitic şi eneolitic.

3. Periodizarea şi cronologia neoliticului şi eneoliticului în România

În consens cu cele mai sus enunţate despre definirea termenilor de neolitic şi eneolitic, considerăm că pentru încadrarea cât mai precisă a diferitelor tipuri culturale descoperite pe teritoriul României trebuie să se ţină cont de conţinutul lor real, încercându-se stabilirea unei limite între cele două perioade.

Oricum, vechea periodizare, în sistem tripartit (neolitic timpuriu, mijlociu şi târziu), nu mai poate fi acceptată în stadiul actual al cunoaşterii (mult mai evoluat decât cel al anilor ‘50, când a fost elaborat), deoarece include în aceeaşi perioadă tipuri culturale succesive şi chiar curente şi orizonturi culturale de origini diferite, producând confuzie (or, rolul unei periodizări este tocmai acela de a ajuta la sistematizarea cunoştinţelor).

De cele mai multe ori, s-a încercat stabilirea unei limite unitare între neolitic şi eneolitic, pentru tot teritoriul României, ceea ce, în opinia noastră, este o eroare metodologică, deoarece, pe acest teritoriu, se găsesc regiuni cu particularităţi de evoluţie, în funcţie de diferitele curente culturale receptate. Astfel, după o evoluţie oarecum unitară la începutul neoliticului (când cea mai mare parte a teritoriului României este cuprinsă în marele complex cultural Starčevo-Criş), regiunile de la Dunărea de Jos cunosc o transformare culturală mai timpurie, în sens eneolitic, prin pătrunderea dinspre sud a unor grupuri de populaţii aparţinând marelui complex chalcolithic balcano-anatolian, din care face parte şi cultura Vinča, în timp ce jumătatea nordică a ţării evoluează, în continuare, într-un neolitic târziu, prin prelungirea existenţei comunităţilor Starčevo-Criş şi apariţia purtătorilor complexului cultural al ceramicii liniare dinspre Europa Centrală. De aceea, considerăm că trecerea spre etapa eneolitică de dezvoltare se petrece, pe teritoriul României, gradual, dinspre sud (o dată cu apariţia culturii Vinča) spre nord, existând posibilitatea unei contemporaneităţi cronologice între comunităţi

11

care trecuseră deja la eneolitic şi altele care continuau să trăiască în sistemul neolitic propriu-zis. Nu credem că este normal să-i încadrăm, pe reprezentanţii complexului chalcolithic balcano-anatolian, odată ajunşi la Dunăre, într-un neolitic târziu, deoarece ei aduc o evidentă primenire a fondului cultural anterior, în sens eneolitc.

Deci, periodizarea neoliticului şi eneoliticului pe un teritoriu mai vast nu trebuie privită liniar, uniform, ci cu ruperi de ritm şi cu evoluţii zonale diferenţiate din punct de vedere izocronologic.

Prin sinteza dintre fondurile culturale de origine sudică (de tip vincian) şi cele de origine central-europeană (aparţinând complexului cultural al ceramicii liniare), noua etapă eneolitică se va impune pe tot teritoriul ţării (prin culturi precum Boian, Vădastra, Hamangia, Precucuteni, Turdaş, Iclod, Tisa ş.a.). Aceste sinteze originale ale eneoliticului timpuriu vor fi urmate de culturi ale eneoliticului dezvoltat (Gumelniţa, Cucuteni, Petreşti, Sălcuţa, Tiszapolgár, Bodrogkeresztúr), care continuă în mod firesc evoluţia din etapa anterioară.

Evoluţia, predominant pe baze locale, din eneoliticul timpuriu şi dezvoltat se întrerupe, în mare măsură, în eneoliticul târziu – etapă istorică cunoscută, tocmai pentru complexitatea transformărilor care se petrec atunci, şi sub numele de perioada de tranziţie de la eneolitic spre epoca bronzului. Se nasc acum noi culturi/complexe culturale (Horodiştea-Folteşti-Cernavoda II, Coţofeni, Cernavoda I, Cernavoda III, Baden ş.a.)1, care, deşi păstrează unele elemente din vechile culturi ale eneoliticului dezvoltat, totuşi se prezintă sub o nouă înfăţişare, marcată de sinteza cu noile elemente, datorate, în mare parte, pătrunderii, în spaţiul carpatic, a unor populaţii alogene, mai ales din stepele nord-pontice.

Există şi propuneri ca limita dintre neolitic şi eneolitic să fie plasată undeva pe parcursul evoluţiei unei culturi (de exemplu, în cazul complexului cultural Precucuteni-Cucuteni, fie la nivelul fazei Precucuteni III sau la cel al fazei Cucuteni A3), dar nu ni se pare firesc să fragmentăm evoluţia unei culturi, astfel ca partea iniţială să aparţină unei perioade istorice, iar finalul – altei perioade. Nu trebuie să uităm că o cultură arheologică se defineşte tocmai prin unitatea elementelor care o compun, iar o asemenea periodizare nu ţine cont de acest aspect.

În ceea ce priveşte cronologia absolută a neoliticului şi eneoliticului, suntem lipsiţi de aportul izvoarelor scrise, aşa cum este cazul pentru perioade mai târzii. În această situaţie, se apelează la două căi, pentru a se putea face o estimare aproximativă a duratei diferitelor culturi şi a plasării neoliticului, în general, în contextul istoriei umanităţii. Multă vreme nu s-a putut utiliza decât calea clasică, cea a contactelor dintre civilizaţii, surprinse pe cale arheologică, prin intermediul “importurilor” (obiecte ajunse dintr-un mediu cultural în altul, pe calea schimburilor intercomunitare). Această cale era total dependentă de cronologia stabilită pe baza listelor dinastice din Egipt şi Mesopotamia, care s-au dovedit, pe parcurs, a fi pline de lacune şi erori, ceea ce a impus continuu revizuirea datelor propuse. În plus, pe baza acestor liste nu se putea merge mai departe de anii 3000 î. Chr., astfel că neoliticului i se rezerva un interval foarte scurt de timp (maximum 1500 de ani), ceea ce s-a dovedit total insuficient pentru a încadra numeroasele orizonturi culturale care s-au descoperit prin cercetările de după cel de al II-lea război mondial2.

O dată cu descoperirea metodelor de datare cu ajutorul izotopilor radioactivi (îndeosebi prin metoda 14C), s-a deschis o nouă cale pentru încadrarea cronologică a complexelor de locuire preistorică. Din păcate, diferitele metode sunt încă în curs de

1 Pentru problematica culturilor neolitice şi eneolitice, vezi: N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe

teritoriul României, Iaşi, 2002, p. 52-187, îndeosebi tabelul 3 (p. 57). 2 În acest sens, amintim că până în anii ’50 cele mai vechi culturi neolitice cunoscute pe teritoriul

României erau cele care, actualmente, sunt încadrate în eneoliticul timpuriu (Boian, Precucuteni, Turdaş, Vădastra), dar nu se ştia nimic despre orizonturile culturale anterioare, precum Starčevo-Criş sau cel al ceramicii liniare, care acoperă actualmente aproape un mileniu şi jumătate.

12

experiment şi suferă mereu îmbunătăţiri, astfel că şi valorile absolute ale datelor pe care le furnizează cunosc numeroase corecţii. Totuşi, înmulţirea determinărilor cronologice prin metodele ştiinţelor naturii a permis să se obţină, prin estimări statistice, corelări credibile ale datărilor diferitelor orizonturi culturale, ceea ce ne furnizează, în prezent, un tablou destul de coerent al evoluţiei culturilor neolitice şi eneolitice pe spaţii foarte largi, inclusiv pe teritoriul României. Rămân, însă, diferenţe destul de mari între datele radiocarbon şi cele ale cronologiei de contact, chiar dacă reevaluarea celor obţinute pe ultima cale le-a ridicat foarte mult, în raport cu cronologia joasă care se utiliza în perioada interbelică. Valoarea noilor metode de datare se vădeşte îndeosebi în cronologia relativă, atunci când vrem să comparăm manifestări ale unor culturi situate la mari distanţă între ele3.

Ca şi periodizarea, stabilirea cât mai exactă a cronologiei rămâne o problemă deschisă, existând încă deosebiri şi controverse între diferite şcoli arheologice.

Pe baza datelor radiocarbon (necalibrate) existente în prezent, se apreciază că, pe teritoriul României, neoliticul începe în a doua jumătate a mileniului al VII-lea (considerând că în cultura Schela Cladovei se pot regăsi unele elemente de viaţă neolitică) sau, mai curând, în prima jumătate a mileniului al VI-lea (dacă luăm în considerare primul neolitic pe deplin format, reprezentat de orizontul iniţial, Gura Baciului-Cârcea, al complexului cultural Starčevo-Criş) şi durează, cu ultimele sale manifestări, în cadrul culturii ceramicii liniare, până pe la 4250 b.c. Spre comparaţie, în Orientul Apropiat, neoliticul aceramic este atestat la începutul mileniului al VIII-lea, iar în Grecia primele manifestări ale neoliticului se plasează la începutul mileniului următor.

Eneoliticul timpuriu este prezent pe tot teritoriul ţării în ultimul sfert al mileniului al V-lea, dar la Dunărea de Jos comunităţile de tip Vinča, legate de marele complex cultural al chalcolithicului balcano-anatolian, apar încă de la începutul acestui mileniu. În Anatolia, începutul chalcolithicului exte plasat la sfârşitul mileniului al VI-lea b.c. Trecerea de la eneoliticul timpuriu la cel dezvoltat se realizează tot gradual, dinspre sud spre nord, ca urmare a apariţiei unor noi influenţe sud-balcanice (care impun pictura ca tehnică decorativă predominantă), pe parcursul primei jumătăţi a mileniului al IV-lea.

Începutul tranziţiei spre epoca bronzului (eneoliticul final) se datează diferenţiat pe teritoriul României, în funcţie de momentele de pătrundere ale unor comunităţi pastorale, nomade şi seminomade, din stepele nord-pontice şi de realizare a unor sinteze culturale cu vechile civilizaţii locale, precum şi în funcţie de puterea de rezistenţă, în faţa noilor veniţi, a comunităţilor din diferite culturi ale eneoliticului dezvoltat. Primele asemenea sinteze, produse în zona gurilor Dunării, în Dobrogea şi Câmpia Munteniei (cultura Cernavoda I), dar şi în Câmpia Tisei, cu pătrunderi spre centrul Transilvaniei (grupul cultural Csongrád-Decea Mureşului), se datează pe parcursul celei de a doua jumătăţi a mileniului al IV-lea, dar extinderea acestei perioade pe tot teritoriul României se constată doar în primele secole ale mileniului al III-lea.

Întreg mileniul al III-lea este marcat de intense mişcări de populaţii şi de crearea a numeroase sinteze culturale, pe fondul general al unei instabilităţi istorice, care conduce, în final, spre formarea noilor popoare indo-europene, la începutul epocii bronzului (ultimul sfert al mileniului al III-lea)4.

3 Preferăm să utilizăm date 14C necalibrate, mai apropiate de cele obţinute prin cronologia de contact,

deoarece metodele de recalibrare sunt încă în curs de experimentare şi dau diferenţe importante între ele. Pentru a se obţine o dată calibrată, se pot adăuga aproximativ 900 de ani la cea necalibrată. Conform uzanţelor internaţionale, datele radiocarbon se pot exprima prin b.p./B.P. (before present) sau prin b.c./B.C. (before Christ); datele necalibrate – prin minuscule, iar cele calibrate – prin majuscule.

4 Încercarea recentă a lui Al. Vulpe (Istoria Românilor, I, 2001, p. 208) de a desfiinţa practic perioada de tranziţie şi de a plasa începuturile epocii bronzului încă din a doua jumătate a mileniului al IV-lea nu ni se pare a fi în cocncordanţă cu realitatea istorică, deoarece în toată această lungă perioadă nu există încă obiecte de bronz, fiind vorba, de fapt, de o prelungire finală a perioadei eneolitice anterioare. Doar dorinţa de a sincroniza

13

Întrebări recapitulative

1. În ce constă importanţa neoliticului în istoria umanităţii ? 2. Care este caracteristica definitorie a perioadei neolitice ?

3. Care sunt cele trei situaţii în care o anumită zonă poate să treacă la modul de viaţă neolitic ?

4. Care sunt trăsăturile fundamentale ale eneoliticului/chalcolithicului? 5. Când se plasează începutul neoliticului pe teritoriul României, în comparaţie cu Orientul Apropiat şi cu bazinul egeean ? 6. Ce importanţă au avut metodele moderne de datare pentru redefinirea neoliticului în contextul istoriei universale ? Notă. Încercaţi să răspundeţi în scris la întrebările recapitulative.

evoluţia din spaţiul nord-dunărean cu cea din spaţiul egeean nu credem că poate constitui suportul necesar pentru a propune un început atât de timpuriu al epocii bronzului pe teritoriul României, având în vedere şi faptul că în aria carpatică se întâlnesc – pe lângă influenţe sudice – şi puternice influenţe răsăritene şi central-europene, care determină prelungirea stării de instabilitate şi o anumită rămânere în urmă faţă de stadiul atins în lumea helladică.

14

Cap. II. CERCETAREA NEOLITICULUI ŞI ENEOLITICULUI DIN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL ORIENTULUI APROPIAT

ŞI AL EUROPEI SUD-ESTICE ŞI CENTRALE

1. Perioada anterioară primului război mondial

Delimitarea unei epoci noi a pietrei s-a făcut treptat, pe parcursul secolului al XIX-lea, oscilându-se între perceperea sa pe cale arheologică (cu impunerea numelui de neolitic) sau etnologică (sub denumirea de epocă a barbariei).

Prima delimitare a unei epoci a pietrei, faţă de una a bronzului şi alta a fierului, a fost realizată pe cale tipologică, în 1836, de directorul Muzeului din Copenhaga, Christian Thomsen, cu ocazia sistematizării colecţiilor şi a elaborării ghidului muzeului.

Împărţirea epocii pietrei într-o perioadă mai veche şi una mai nouă, pe baza materialelor arheologice, s-a făcut în a doua jumătate a secolului, în principalele şcoli arheologice ale timpului, prin John Lubbock (Prehistoric Times, 1865), G. Nilson (Das Steinalter, 1868) şi Gabriel de Mortillet (La Préhistorique, 1883).

În paralel, au fost elaborate şi periodizări ale preistoriei, bazate pe observaţii etnologice şi sociologice. Astfel, etnograful american Lewis H. Morgan, în lucrarea sa Ancient Society (1877), considera că omenirea a trecut prin trei stadii principale: sălbăticia (corespuzătoare paleoliticului), barbaria (corespunzătoare epocii noi a pietrei) şi civilizaţia (începând din epoca bronzului). Această concepţie s-a bucurat de o largă difuziune, datorită preluării ei de către Friederich Engels, în cunoscuta lucrare Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului (1884), unde a combinat datele etnologice cu cele arheologice, urmărind îndeosebi apariţia organizărilor sociale.

După o perioadă în care accentul s-a pus mai mult pe cercetarea paleoliticului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se înmulţesc descoperirile referitoare la neolitic şi, ca atare, începe să se discearnă existenţa unor orizonturi cultural-cronologice în cadrul acestuia. Astfel, în 1883, germanul F. Klopfleisch a separat două mari orizonturi neolitice: Bandkeramik (ceramica bandată sau liniară) şi Schnurkeramik (ceramica decorată cu şnurul). La sfârşitul secolului au existat deja date suficiente, pentru a se încerca şi o periodizare în cadrul acestor două mari cercuri culturale, aşa cum a reuşit cehul Jaroslav Palliardi pentru ceramica bandată.

Descoperirea unor straturi intermediare între depunerile paleolitice şi cele neolitice la Mas d’Azil (Eduard Piette, 1876) şi Fère-en-Tardenoise (Eduard Vielle, 1879) a dus la introducerea termenului mezolitic (Allan Brown, 1892), demonstrându-se astfel că între paleoliticul şi neoliticul din Europa nu a existat un hiatus de locuire şi că, după sfârşitul glaciaţiunilor, teritoriul nu a fost repopulat din afară, aşa cum se crezuse până atunci. În 1884, pe baza descoperirii a numeroase topoare de cupru, directorul Muzeului din Budapesta, Ferenc von Pulszky, a introdus în literatura de specialitate, prin lucrarea sa Die Kupferzeit in Ungarn, termenul de epocă a cuprului, care a cunoscut ulterior o largă utilizare, mai ales în scrierile de limbă germană, substituind chiar termenul de eneolitic/chalcolithic5. În acest context european se încadrează şi efectuarea primelor cercetări arheologice de pe teritoriul actual al României, vizând neoliticul. Ele sunt marcate, cu rare excepţii, de un

5 Pentru obiecţiile noastre asupra utilizării termenului de epocă a cuprului, vezi mai sus p. 10-11.

15

puternic amatorism şi de interpretări romantice, fiind animate mai ales de dorinţa formării unor colecţii de obiecte rare. Pot fi citate, în acest sens, cercetările publicistului şi poetului Cesar Bolliac la Vădastra (în Oltenia), între 1871 şi 1873, ale comerciantului Dimitrie Butculescu, în 1870, la Măgura Calomfirescu (în Muntenia), ale contesei Zsofia Torma la Turdaş (în Transilvania), în 1875, sau ale profesorilor Nicolae Beldiceanu şi Grigore Buţureanu la Cucuteni şi îm alte staţiuni de pe teritoriul Moldovei aparţinând acestei culturi, cu începere din 1884. Deasupra stadiului amatorist al acestor peime cercetări arheologice se ridică interpretările făcute de Al Odobescu, în diferite scrieri interne şi comunicări la congrese internaţionale sau prezentările făcute descoperirilor de la Cucuteni de George Diamandy la Societatea de Antropologie de la Pris, precum şi recunoaşterile arheologice întreprinse în Bucovina de cunoscutul arheolog vienez Josef Szombathy.

Oricum, trebuie menţionat că aceste cercetări, popularizate şi prin câteva comunicări susţinute la congrese internaţionale, au atras atenţia lumii arheologice europene asupra bogăţiei şi frumuseţii neoliticului existent în zona carpato-dunăreană. Astfel, în Muntenia au fost cercetate primele aşezări de tip tell din Balcani, cercetările de la Turdaş au atras atenţia asupra existenţei unei civilizaţii neolitice elevate în Transilvania (definită mai târziu prin cercetările de la Vinča), iar ceramica pictată şi idolii de la Cucuteni, precum şi din alte locuri din Moldova au servit drept termen de comparaţie pentru definirea ulterioară a descoperirilor similare din sud-estul Transilvaniei (Ariuşd: primele cercetări stratigrafice întreprinse pe actualul teritoriu al ţării noastre, de către Ferenc László, între 1907 şi 1913) şi Ucraina (Tripolie: cercetări V.V. Hvoiko, în jurul anilor 1900), în cadrul unui complex cultural unitar. Cunoaşterea neoliticului din sud-estul Europei va câştiga mult, la începutul secolului al XX-lea, prin cercetarea unor aşezări de tip tell în Grecia (Christos Tsountas, la Sesklo şi Dimini, în Thessalia, cu o monografie apărută în 1908, cercetări continuate de Şcoala Britanică din Atena, prin arheologii A.J.B. Wace şi M.S. Thompson, cu prezentarea monografică a rezultatelor, în 1912), Serbia (1908: începutul cercetărilor lui Miloje M. Vasić la Vinča, finalizate în perioada interbelică) şi Bulgaria (Rumen Popov, la Kodžadermen, 1914 şi Vassili Mikov, la Veselinovo, 1913). Din păcate, aceste prime săpături din Bulgaria au fost întreprinse fără observaţii stratigrafice, prezentarea materialelor făcându-se global, ceea ce nu a permis multă vreme efectuarea unor comparaţii ştiinţifice cu rezultatele obţinute în aşezări somolare din partea de sud a României. Noile cercetări din sud-estul Europei au putut fi corelate, în parte, cu unele rezultate obţinute prin săpăturile lui Heinrich Schliemann la Troia, mai ales după publicarea colecţiei sale de către arheologul german Hubert Schmidt. Acesta, care întreprinsese săpături şi într-o aşezare neolitică din Asia Centrală, la Anau, s-a arătat interesat de problema ceramicii pictate şi de aceea a întreprins în anii 1909 şi 1910 două scurte campanii de săpături la Cucuteni. Materialul obţinut i-a permis lui H. Schmidt, prin combinarea datelor stratigrafice cu cele tipologice, să elaboreze prima schemă de periodizare a culturii Cucuteni, publicată în studii preliminare încă din anii 1910 şi 1911 şi prezentată pe larg în monografia din 1932 (Cucuteni in der oberen Moldau, Berlin-Leipzig)6. La şcoala stratigrafică a lui H. Schmidt s-a format şi Ion Andrieşescu, care va susţine prima teză de doctorat cu tematică neolitică din România, pe care a publicat-o la Iaşi, în 1912 (Contribuţii la Dacia înainte de romani). Desfăşurându-şi apoi activitatea la Muzeul de Antichităţi din Bucureşti (în calitate de colaborator al lui Vasile Pârvan), Andrieşescu a fost primul arheolog din vechiul Regat care a întreprins săpături stratigrafice, în staţiunea neolitică de la Sălcuţa, în 1914 (continuate apoi în primii ani de după război).

6 Amintim faptul că un proprietar local de la Cucuteni, C.V. Gheorghiu, a întreprins şi el săpături în

staţiunea de pe Cetăţuia, despre care a relatat într-o broşură publicată în 1910. De asemenea, Gheorghiu l-a ajutat pe H. Schmidt în timpul săpăturilor pe care acsta le-a întreprins la Cucuteni.

16

Pentru Transilvania, merită amintite, în afară de cercetările lui F. László de la Ariuşd, şi cele ale lui Iulius Teutsch, în zona Braşovului, soldate cu descoperirea mai multor staţiuni cu ceramică pictată.

În Basarabia, trebuie menţionate cercetările întreprinse, în 1902-1903, de directorul Muzeului din Odessa, Eugen von Stern, la Petreni, lângă Bălţi, unde a fost descoperită prima mare aşezare cucuteniană, de tip „gigant”, cu câteva sute de locuinţe. Mult mai târziu, prin anii '70, asemenea aşezări au mai fost descoperite în bazinul mijlociu al Bugului Sudic.

Importante au fost şi rezultatele săpăturilor pe care un reprezentant de frunte al arheologiei germane, Carl Schuchhardt, le-a întreprins în aşezarea neolitică târzie de la Cernavoda, în 1917, în perioada în care sudul ţării era ocupat de trupele Puterilor Centrale; publicarea rezultatelor în prestigioase reviste germane a introdus aceste descoperiri în patrimoniul arheologic al preistoriei europene.

Întrebări recapitulative 1. Care este deosebirea dintre abordarea arheologică şi cea etnologico-sociologică a neoliticului în secolul al XIX-lea ?

2. Ce rol a avut apariţia şi utilizarea termenilor de mezolitic, eneolitici şi epoca cuprului pentru cercetarea neoliticului ? 3. Cui aparţin primele încercări de abordare ştiinţifică a problemelor neoliticului în România ?

4. Cine şi unde a întreprins primele cercetări stratigrafice pe teritoriul actual al României ? 5. Unde au fost aşezări de tip tell în sud-estul Europei până la primul război mondial şi în ce constă importanţa lor pentru arheologia preistorică ?

6. Ce savanţi germani au contribuit la cercetarea neoliticului din România, până în vremea primului război mondial ?

2. Perioada interbelică şi cea a anilor ‘40

Una din noutăţile cele mai importante ale perioadei o reprezintă descoperirea aşezărilor neolitice şi în Orientul Apropiat, ceea ce conferă universalitate acestei epoci. Motivul pentru care, până atunci, nu se descoperiseră asemenea aşezări se datorează faptului că, în tell-uri, ele se găsesc la mari adâncimi, iar săpăturile anterioare dezveliseră doar straturile superioare. În Mesopotamia s-au descoperit mai ales straturi conţinând vestigii din chalcolithicul târziu, îndeosebi din cultura Obeid, care se află la baza procesului de formare a oraşelor-state, dar şi din etapele Ur-Uruk şi Djemdet Nasr, care preced direct apariţia acestora. Se remarcă descoperirile de la Samara, Uruk, El-Obeid, Djemdet Nasr, Tepe Gawra ş.a.

Importante sunt descoperirile de la Tel Halaf, unde s-au găsit vestigii anterioare culturii Obeid, datând din chalcolithicul timpuriu şi mijlociu. În timp, acestea s-au dovedit a sta la baza extraordinarei extinderi teritoriale a chalcolithicului balcano-anatolian, o ramură îndepărtată, în Balcani, reprezentând-o cultura Vinča, cu un rol atât de însemnat în evoluţia eneoliticului în spaţiul carpato-dunărean.

În zona Palestinei, se remarcă descoperirile din oraşul multimilenar al Jerichonului, care au ajuns acum în straturile neolitice, fără a pune încă în lumină nivelurile preceramice.

Descoperitorul Jerichonului, John Garstang, a întreprins săpături şi în aşezarea de la Mersin, din Turcia, pe coasta ciliciană, aproape de graniţa cu Siria. Importanţa acestei aşezări constă în faptul că era, la acea dată, cea mai avansată din Orientul Apropiat, spre vest şi, de

17

aceea, multă vreme a fost luată în considerare ca unic reper pentru stabilirea cronologiei de contact între Asia Anterioară şi Europa.

Şi în Egipt, cercetările au pus în lumină nivelurile imediat anterioare formării statului, încadrate în culturile El-Badari şi Naqada (I-II), care corespund, cronologic, cu succesiunea culturilor Obeid-Uruk-Djemdet Nasr din Mesopotamia.

Pentru stabilirea legăturilor dintre Egipt şi Europa, în perioada neolitică, nivelurile pre-palaţiale de la Cnossos (Creta), puse în lumină de Arthur Evans, au avut acelaşi rol ca şi Mersin pentru legăturile dintre Mesopotamia şi Balcani.

Datorită noilor rezultate ale cercetărilor arheologice întreprinse în Orientul Apropiat, profesorul francez Claude F.-A. Schaeffer a putut elabora, spre sfârşitul perioadei tratate aici, sinteza Stratigraphie comparée et chronologie de l’Asie Occidentale (London, 1948), care va fi utilizată ca bază pentru corelaţiile cronologice cu Europa.

Lărgirea cadrului teritorial al neoliticului a permis elaborarea unei prime sinteze universale a epocii pietrei, datorată marelui preistorician austriac Oswald Menghin (Weltgeschichte der Steinzeit, 1931; ed. a II-a: 1940), dar autorul a rămas tributar mai ales abordării etnologice, decât celei arheologice. De asemenea, la data elaborării, i-au lipsit elementele comparative pentru stabilirea corelaţiilor cronologice între Europa şi Orient.

În perioada interbelică apar primele lucrări care tratează teoretic problemele neoliticului, dintre acestea remarcându-se cele ale marelui preistorician englez Vere Gordon Childe. Dintre numeroasele sale lucrări, două ne reţin atenţia în mod deosebit. Cartea The Danube in Prehistory (Oxford, 1929) a propus noţiunea de cerc cultural danubian, în care au fost încadrate numeroasele culturi şi grupuri culturale dezvoltate de-a lungul timpului în bazinul marelui fluviu, dorindu-se astfel să se sublinieze continuitatea civilizaţiilor care au existat aici. În Man Makes Himself (London, 1936), tradusă şi în limba română, sub titlul Făurirea civilizaţiei (Bucureşti, 1966), abordează, printre altele, într-o manieră coerentă, descoperirea neoliticului, proces considerat ca fiind o “revoluţie neolitică”7. Valoarea lucrărilor lui Childe se vădeşte şi prin faptul că, deşi au trecut multe decenii de la apariţia lor, sunt în continuare intens citate şi comentate, cu argumente pro sau contra8.

În Europa, înmulţirea descoperirilor şi caracterul sistematic al cercetărilor a condus la adunarea unui material faptic considerabil, ceea ce a permis redactarea mai multor monografii dedicate unor culturi, precum şi a unor sinteze regionale. Vom menţiona câteva dintre cele care au legătură şi cu realităţile neolitcului din spaţiul carpatic:

- monografia cehului Albin Stocký asupra epocii pietrei în Boemia (Praga, 1926); - monografia lui Ferenc Tompa despre ceramica liniară din Ungaria (Budapesta,

1929); - sinteza lui János Banner despre civilizaţiile neolitice din bazinul inferior al

Mureşului (Szeged, 1942), realizată îndeosebi pe baza descoperirilor din marea aşezare de tip tell de la Hódmezövásárhely, situată în apropierea graniţei cu România;

- monografia Idei Kutzián despre cultura neolitică timpurie Körös în Ungaria (Budapesta, 1944), ramură a marelui complex cultural Starčevo-Criş;

- studiul de sinteză al lui Joachim Boehlau despre ornamentaţia spiralică a ceramicii neolitice din bazinul dunărean (Berlin, 1928);

- sinteza lui J.-H. Gaul despre neoliticul Bulgariei (Cambridge, 1948) – prima încercare de sistematizare globală a descoperirilor neolitice din această ţară;

- monografia, în patru volume, a lui M.M. Vasić despre descoperirile din marele tell de la Vinča (Belgrad, 1932-1936), cu o stratigrafie de peste 9 m, care constituie şi astăzi

7 Vezi mai sus discuţia asupra acestui termen. 8 Amintim, în acest sens, doar volumul de studii editat cu ocazia aniversării centenarului naşterii

marelui savant: The archaeology of V. Gordon Childe. Contemporary perspectives (ed. D.R. Harris), London, 1994.

18

reperul principal pentru corelaţiile de cronologie relativă între Europa de sud-est şi cea centrală9;

- monografia lui Miodrag Grbić despre descoperirile de la Pločnik (Beograd, 1929), despre care s-a considerat că ar reprezenta perioada evoluată a culturii Vinča.

În România, cercetarea neoliticului a făcut progrese remarcabile în această perioadă, în primul rând datorită formării unui grup valorors de tineri arheologi, în cadrul şcolii moderne de arheologie, creată sub îndrumarea lui Vasile Pârvan şi Ion Andrieşescu.

Totodată, prin apariţia mai multor reviste de specialitate (Dacia, fondată de V. Pârvan în 1924 şi editată în limbi de largă circulaţie; Revista de Preistorie şi Antichităţi Naţionale, editată de I. Andrieşescu, în cadrul Seminarului de Arheologie al Universităţii din Bucureşti; Istros, editată de Facultatea de Litere a aceleiaşi Universităţi, din iniţiativa profesorului Scarlat Lambrino; Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice; Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice; Publicaţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, revistă editată de Dinu V. Rosetti; Anuarul Institutului de Studii Clasice, editat din iniţiativa lui C. Daicoviciu, începând din 1928; Arta şi Arheologia, editată de Universitatea din Iaşi, din iniţiativa profesorului Orest Tafrali, între 1927 şi 1938), s-au creat condiţiile pentru valorificarea ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor, publicându-se numeroase materiale despre neoliticul României.

Cercetările întreprinse în Muntenia au avut darul de a defini principalele culturi neolitice din zonă (Boian şi Gumelniţa), periodizarea lor, precum şi raportul cronologic dintre ele. Amintim, în acest sens, săpăturile de la Sultana (întreprinse de I. Andrieşescu), cele de la Boian (Vasile Christescu), Gumelniţa şi Atmageaua Tătărască (Vladimir Dumitrescu), Căscioarele (Gh. Ştefan), Glina (Ion Nestor), Vidra şi Măgura Jilava (Dinu V. Rosetti). Îndeosebi pe baza săpăturilor de la Tangâru şi Petru Rareş, Dumitru Berciu a realizat o primă sinteză asupra neoliticului din Muntenia, pe care a publicat-o, în 1937, în Buletinul Muzeului Judeţean Vlaşca, fondat de el la Giurgiu. O altă sinteză a fost elaborată de Mircea Petrescu-Dîmboviţa, în 1945, pe baza săpăturilor de la Glina, unde a fost surprinsă succesiunea a trei straturi, corespunzând culturilor Boian, Gumelniţa şi perioadei timpurii a bronzului. O atenţie deosebită s-a acordat plasticii şi credinţelor religioase ale comunităţilor neolitice, mai ales în studiile lui Dinu V. Rosetti şi Vladimir Dumitrescu.

Unii cercetători bucureşteni şi-au extins activitatea şi asupra vestigiilor neolitice din Oltenia, precum Corneliu N. Mateescu, care a reluat, pe baze ştiinţifice, cercetarea staţiunii eponime de la Vădastra, începută în secolul al XIX-lea de Cesar Bolliac. Dumitru Berciu a publicat în 1939, la Craiova, monografia “Arheologia preistorică a Olteniei”, unde sunt consemnate şi numeroase descoperiri neolitice. Acelaşi cercetător a început şi publicarea unui repertoriu al descoperirilor neolitice de pe tot teritoriul României (1942), dar întreprinderea s-a oprit doar la elaborarea primei părţi. Merite importante în cunoaşterea preistoriei Olteniei (îndeosebi a epocii pietrei) revin lui C.S. Nicolaescu-Plopşor, cele mai multe descoperiri fiind publicate în revista Arhivele Olteniei.

Cercetarea neoliticului în Moldova a fost dominată de apariţia, în 1932, a sintezei lui Hubert Schmidt despre cercetările pe care le efectuase în anii 1909-1910 la Cucuteni. Acestea i-au permis să elaboreze schema de bază a periodizării culturii Cucuteni, cu cele două mari faze (A şi B), precum şi principalele stiluri decorative ale ceramicii pictate.

9 Din păcate, Vasić a stratigrafiat materialele rezultate din săpătură numai după adâncime, fără să ţină

seama de existenţa complexelor adâncite, care tăiau nivelurile anterioare, astfel că în publicaţia sa sunt numeroase amestecuri de materiale din perioade diferite, ceea ce îngreunează stabilirea corectă a corelaţiilor cu alte culturi, mai ales când este vorba de “importuri”. Pentru reinterpretarea stratigrafiei de la Vinča s-a scris o bibliografie impresionantă, începând cu Friederich Holste, care în 1939 a împărţit evoluţia culturii Vinča în patru mari faze (A-D).

19

Săpături importante în aşezări cucuteniene au fost întreprinse, în perioada interbelică, din iniţiativa a trei grupuri de cercetare. Pe de o parte, unii din elevii lui V. Pârvan şi-au extins preocupările şi în această zonă: Vl. Dumitrescu, cu săpături la Bonţeşti (jud. Vrancea), Traian-Dl. Fântînilor (jud. Neamţ) şi Drăguşeni (jud. Suceava); Hortensia Dumitrescu la Ruginoasa (jud. Iaşi); I. Andrieşescu şi I. Nestor la Fedeleşeni (jud. Iaşi); Radu Vulpe la Izvoare (jud. Neamţ), unde a descoperit pentru prima oară vestigii ale culturii Precucuteni; Ecateriana Vulpe-Dunăreanu la Costeşti (jud. Iaşi) ş.a.

La Universitatea din Iaşi, cercetarea arheologică, inclusiv în domeniul neoliticului, a fost promovată de profesorul Orest Tafrali, care a fondat, în 1914, şi Muzeul de Antichităţi. Principalul său colaborator în cercetarea staţiunilor neolitice (Rafaila, Poieneşti ş.a. – în jud. Vaslui) a fost C. Cihodaru, devenit ulterior profesor la aceeaşi Universitate. După moartea lui Tafrali, cercetarea preistorică la Iaşi a fost coordonată de prof. Radu Vulpe, care a contribuit şi la formarea unor tineri specialişti în domeniu.

O a treia categorie de cercetători ai neoliticului în Moldova a fost recrutată din rândurile amatorilor, unii ajungând la rezultate notabile, ca urmare a strânsei legături pe care au păstrat-o cu specialiştii. Avem în vedere, mai ales, activitatea notabilă a profesorului de ştiinţele naturii Vasile Ciurea din Fălticeni, precum şi a preotului C. Matasă din Piatra Neamţ. Primului i se datorează înfiinţarea Muzeului de la Fălticeni (1914), editarea unui anuar al acestui muzeu şi efectuarea unor ample cercetări de suprafaţă şi sondaje pe teritoriul fostului judeţ Baia. Cel de al doilea are mari merite în sesizarea a numeroase vestigii arheologice, îndeosebi neolitice, în zona Neamţului (cu care a fondat Muzeul de Arheologie din Piatra Neamţ: 1935), precum şi în publicarea primei monografii româneşti a unei staţiuni cucuteniene (Frumuşica, Bucureşti, 1946).

În Basarabia, cercetările arheologice se desfăşurau sub egida secţiei locale a Comisiunii Monumentelor Istorice şi a secţiei de arheologie a Muzeului Naţional de Istorie Naturală, ambele editând câte un buletin. Alte materiale au apărut în Arhivele Basarabiei. Prin cercetările de teren întreprinse şi prin rezultatele publicate se remarcă în cercetarea epocii pietrei Ceslav Ambrojevici şi N.N. Moroşan. Primului i se datorează şi publicarea unei lucrări de sinteză asupra descoperirilor neolitice din partea de nord-vest a provinciei (1933).

În Transilvania, o atenţie deosebită s-a acordat cercetării culturilor cu ceramică pictată, în primul rând prin continuarea cercetărilor în staţiuni ale aspectului Ariuşd al culturii Cucuteni (din sud-estul Transilvaniei), iar spre sfârşitul perioadei şi prin definirea culturii cu ceramică pictată din centrul Transilvaniei, Petreşti (cercetările lui D-tru şi Ion Berciu). În staţiunea eponimă de la Ariuşd (jud. Covasna), Ferenc László a reluat cercetările, publicând, în primul număr al revistei Dacia (1924), un material de sinteză. Tot în aria ariuşdeană a întreprins săpături Hermann Schroller, îndeosebi în aşezarea de la Priesterhügel (azi Apalina, jud. Mureş). Lui i se datorează şi publicarea lucrării de sinteză asupra neolitcului şi epocii cuprului din Transilvania (Die Stein- und Kupferzeit Siebenbürgens, Berlin, 1933).

În cercetarea preistoriei din Transilvania se evidenţiază activitatea arheologului clujean Márton Roska, mai ales prin publicarea monumentalului repertoriu al descoperirilor preistorice din Transilvania (Cluj, 1942), precum şi a catalogului colecţiei rămase de la Zsofia Torma (Cluj, 1941) – cărţi ce reprezintă instrumente de lucru utile şi în prezent.

În fine, în Banat, cercetarea arheologică a fost stimulată prin activitatea profesorului Ioachim Miloia, director al Muzeului Banatului din Timişoara şi întemeietor al revistei “Analele Banatului”. Printre altele, lui i se datorează iniţierea cercetărilor şi în importanta staţiune neolitică de la Parţa (jud. Timiş), unde s-a descoperit, după cel de al doilea război mondial, celebrul sanctuar neolitic, reconstituit actualmente, parţial, la Muzeul din Timişoara.

* Marele număr de descoperiri şi valoarea acestora a impus şi publicarea unei lucrări de

sinteză despre Stadiul cercetării preistorice în România, sarcină asumată de Ion Nestor (Der

20

Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien, Darmstadt, 1933); lucrarea, fiind publicată într-o limbă de largă circulaţie, reprezintă şi astăzi un mijloc de informare pentru mulţi specialişti străini, care se interesează de aspecte ale preistoriei româneşti, inclusiv cele privind neoliticul.

* Momentul Milojčić. La sfârşitul acestei perioade, în 1949, apărea, la Berlin, lucrarea

arheologului german, de origine sârbă, Vladimir Milojčić (1918-1978), profesor la Universitatea din Heidelberg, intitulată Chronologie der jüngeren Steinzeit Mittel- und Südosteuropa (“Cronologia neoliticului din Europa centrală şi de sud-est”). Lucrarea a adus o nouă viziune asupra evoluţiei neoliticului european, deoarece, pentru prima oară, se încerca o corelare de asemenea amploare între fenomenele neoliticului din cele două zone ale Lumii Vechi. Pentru cronologia Asiei Anterioare, Milojčić s-a servit de datele prezentate de Claude Schaeffer în sinteza Stratigraphie comparée et chronologie de l’Asie Occidentale (London, 1948), iar corelaţiile le-a realizat pe baza importurilor descoperite în diferite situri neolitice din Europa sud-estică şi centrală.

În evoluţia neoliticului european, Milojčić a stabilit, pe baza cronologiei relative, existenţa a trei mari orizonturi culturale, care, în mare, îşi păstrează şi astăzi valabilitatea, chiar dacă în ceea ce priveşte cronologia absolută şi amănuntele s-au produs numeroase completări şi rectificări:

a. orizontul cu ceramică pictată timpurie Sesklo-Starčevo-Körös, plasat la sfârşitul mileniului al IV-lea, având ca precursor în Orient ceramica din aşezarea de la Mersin (coasta Ciliciei, din sud-estul Turciei);

b. orizontul cu ceramică neagră lustruită “dunăreană”, din Vinča A până în aşa-zisa “cultură Larissa”, plasat în prima treime a mileniului al III-lea, socotindu-l direct anterior începutului epocii bronzului în Tessalia. Dar poziţia cronologică a ceramicii de “stil Larissa”, cum este numită mai recent (lustruită, de culoare neagră sau cenuşie, decorată cu caneluri, umplute cu pastă albă), este controversată, nefiind găsită în contexte stratigrafice sigure, astfel că cercetările mai noi o atribuie începutului culturii Dimini, nefiind, deci, posterioară acestei culturi, aşa cum considera Milojčić. Prin urmare, toate corelaţiile pe care le-a făcut Milojčić (în primul rând cu Vinča), bazându-se pe această succesiune cronologică tessaliană, s-au dovedit caduce;

c. orizontul care cuprinde perioada târzie a culturii Vinča şi culturile balcanice şi carpatice (Bubanj, Sălcuţa, Gumelniţa, Cucuteni, Lengyel, ceramica liniar-bandată mai nouă) îl considera contemporan cu bronzul timpuriu din spaţiul egeo-anatolian, iar prin importurile egiptene din Creta plasa acest orizont în ultimele două treimi ale mileniului al III-lea. De fapt, aşa cum au dovedit descoperirile ulterioare, aici este vorba de două orizonturi cultural-cronologice, deoarece majoritatea culturilor din spaţiul carpatic, pe care le citează Milojčić, se plasează într-un orizont post-Vinča.

Sfârşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului era plasat de Milojčić în intervalul 2100-1600 î.Hr.

Milojčić a fost adeptul originii sudice a culturilor neolitice din Europa centrală, punând naşterea acestor culturi pe seama mai multor mişcări de populaţie pe direcţia sud-nord. În felul acesta, el a combătut opinia anterioară a suedezului Nils Åberg, care impusese, prin lucrările sale10, modelul mişcărilor pe direcţia nord-sud. Referindu-se la problema indo-europeană, Milojčić a demonstrat că topoarele de luptă (Streitäxte), ceramica şnurată şi casele megaron nu trebuie să fie considerate ca dovezi ale pătrunderilor populaţiei indogermane dinspre nord, deoarece aceste elemente apăruseră în spaţiul egeo-anatolian cu mult înainte de naşterea ceramicii şnurate central- şi nord-europene.

10 Das nordische Kulturgebiet in Mitteleuropa während der jüngeren Steinzeit, 1918 [Zona culturală nordică în Europa centrală, în perioada neoliticului].

21

Cronologia lui Milojčić se bazează pe comparaţiile dintre situri şi civilizaţii. Pentru ca acestea să fie corecte, Milojčić stabileşte o serie de reguli metodologice. Astfel, pentru efectuarea comparaţiilor, trebuie să se ţină seama de faptul că:

- La diferite societăţi pot să apară forme asemănătoare, fără să fi existat legături directe, nici spaţiale, nici temporale, ci doar pe baza unei evoluţii istorice şi a unor forme de economie asemănătoare (este cazul, mai ales, al civilizaţiilor agricole, deoarece viaţa agricolă dă naştere unui cult religios cu multe trăsături comune, transpuse unitar în forme materiale). Concluzia care se desprinde de aici este că nu orice asemănare de obiecte înseamnă neapărat un “import” dintr-o civilizaţie în alta;

- În comparaţii este bine să ne orientăm mai ales spre ceramică, deoarece aceasta prezintă modificări rapide, permiţând stabilirea unor orizonturi, faze, etape, subetape, secvenţe, dar accentul nu trebuie pus pe apariţii izolate, ci pe serii întregi de forme şi decoruri. Deci, este bine ca un raport cronologic să nu se bazeze pe un singur fragment ceramic, ci pe existenţa unor similitudini multiple.

Pentru dovedirea contemporaneităţii a două aşezări, aparţinând aceleiaşi culturi, sunt indicate următoarele reguli:

a. corespondenţă deplină a principalelor trăsături ale formelor esenţiale; b. corespondenţă deplină în plastică şi ornamentaţie; c. corespondenţă deplină în reprezentările religioase şi în practicile funerare; d. corespondenţă deplină în formele aşezărilor şi caselor; e. corespondenţă deplină în domeniul uneltelor. Aceste reguli impun efectuarea unei analize riguroase a acestor categorii de

descoperiri arheologice. Pentru dovedirea contemporaneităţii a două culturi se indică următoarele reguli: a. importuri absolut sigure, îndeosebi ceramice, cu poziţie precis fixată din punct de

vedere stratigrafic în locul de găsire şi cu datare într-un interval de timp bine delimitat în zona de provenienţă;

b. imitaţii dintr-o cultură în alta, cu prototipuri cert datate în cultura transmiţătoare; c. poziţia stratigrafică a respectivelor “importuri” trebuie să corespundă pe deplin, în

ansamblu, cu stratigrafia regiunii din care au plecat piesele. Milojčić a subliniat faptul că orice consideraţie de ordin cultural-istoric depinde în

mod esenţial de existenţa unei reţele cât mai dense de succesiuni cronologice regionale, care trebuie mereu perfecţionată prin noi descoperiri. Chiar el, luând ca bază de pornire, pentru cronologia europeană, analiza descoperirilor mai vechi din Thessalia (care datau din primul deceniu al secolului al XX-lea) şi-a dat seama de numeroasele lacune existente şi a întreprins, ulterior publicării monografiei, o serie de mari săpături în tell-uri din această provincie (cunoscute aici sub numele de magoula), precum Arapi, Otzaki, Agia Sofia, Argissa, Pevkakia – toate încheiate cu ample monografii, redactate în spirit interdisciplinar, care vor contribui decisiv la explicarea multor fenomene ale neoliticului european.

Desigur, pe măsura înmulţirii descoperirilor, atât în Europa, cât şi în Asia Anterioară, precum şi a introducerii unor noi metode de datare, vechea cronologie absolută a lui Milojčić (ca şi unele aspecte ale celei relative) a fost depăşită. El a rămas, până la sfârşitul vieţii un adversar declarat al utilizării metodei 14C în arheologie, cerând să nu se renunţe la metodologia clasică de stabilire a cronologiei. Numeroasele obiecţii pe care le-a ridicat, în polemicile cu promotorii metodei radiocarbon, au avut darul să atragă atenţia asupra necesităţii unei preluări critice a datelor 14C, ceea ce a stimulat cercetările în această direcţie şi, implicit, găsirea unor căi de perfecţionare a acestei metode (care se află încă în căutarea unei metodologii cât mai precise). În replică, adepţii datărilor radiocarbon au arătat că nici sistemul de cronologie relativă pe care se bazase Milojčić, în monografia sa din 1949, nu mai

22

avea valabilitate, reanalizându-se îndeosebi stratigrafiile din Mesopotamia şi Egipt, precum şi din cele două puncte intermediare spre Europa: Mersin şi Creta11.

Dar metodologia elaborată de Milojčić pentru stabilirea corectă a contactelor dintre civilizaţiile preistorice a rămas valabilă, ea putând fi utilizată în noile sinteze, care ţin seama de stadiul actual al descoperirilor şi de indiciile furnizate de mijloacele moderne de datare. În acest sens, sunt ilustrative aprecierile unui elev al profesorului Milojčić, Hermann Parzinger, care, elaborând şi el, în 1993, o cronologie comparată a neoliticului din Europa sud-estică şi din Anatolia, scria: Deja a trecut multă vreme de când nu se mai pune problema de a accepta sau nu cronologia lui Milojčić. Opera sa ţine de istoricul cercetării şi resorturile principale ale edificiului său nu mai au rezistenţă. Este anacronic de a mai critica stăzi rezultatele lui Milojčić, dar nu de a merge din nou pe calea deschisă de el.12 (sublinierea noastră).

Întrebări recapitulative

1. În ce constă importanţa descoperirii culturilor chalcolithice din Orientul Apropiat ? 2. Care sunt lucrările teoretice importante despre neolitic în perioada interbelică ?

3. Ce arheologi s-au remarcat în perioada interbelică în cercetaterea siturilor culturii Cucuteni ?

4. Ce arheologi s-au remarcat în perioada interbelică în cercetaterea culturilor cu ceramică pictată din Transilvania ? 5. Care sunt reperele metodologice pe care le-a trasat Vladimir Milojčić în stabilirea cronologiei neoliticului ?

3. Perioada de după 1950

Caracteristici generale. Cercetarea neoliticului, asemenea întregii cercetări

arheologice, a cunoscut, după cel de al doilea război mondial, o evoluţie accelerată, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

În primul rând, este vorba de o înmulţire cu adevărat spectaculoasă a cercetărilor de teren şi, implicit, a descoperirilor în toate regiunile lumii, ceea ce a dovedit, fără a mai lăsa loc unor îndoieli, caracterul universal al acestei etape din istoria omenirii. Clasarea descoperirilor a permis definirea a sute de noi culturi şi grupe culturale, precum şi împingerea cu multe milenii înapoi a începuturilor neoliticului, mai ales prin dovedirea existenţei neoliticului aceramic, ale cărui începuturi urcă, în Orientul Apropiat, până spre sfârşitul mileniului al IX-lea.

Lărgirea intervalului de timp rezervat neoliticului, de la maximum două milenii (cum se considera încă în 1949) până la aproximativ cinci-şase mii de ani, a impus şi o mai atentă periodizare internă, cu delimitarea clară a celor două perioade principale (neoliticul propriu-zis şi eneolitic/chalcolithic/epoca cuprului), fiecare cu mai multe faze şi etape de evoluţie. Chiar dacă nu există un consens unanim în ceea ce priveşte periodizarea şi cronologia, totuşi problema se află în permanenţă în atenţia cercetătorilor, care propun adaptări ale sistemelor de periodizare în funcţie de ritmul concret al evoluţiei în anumite zone geografice.

11 Manfred Eggert, F. Lüth, Mersin und die Chronologie des europäischen Neolithikums, Germania, 65,

1987, 1, p. 17-28; M. Eggert, H.-P. Wotzka, Kreta und die absolute Chronologie des europäischen Neolithikums, Germania, 65, 1987, 2, p. 379-422.

12 Studien zur Chronologie und Kulturgeschichte der Jungstein-, Kupfer- und Frühbronzezeit zwischen Karpaten und Mittleren Taurus, I-II, Mainz am Rhein, 1993 [Studii asupra cronologiei şi istoriei culturale a neoliticului, epocii cuprului şi bronzului timpuriu dintre Carpaţi şi Taurus Mijlocii].

23

Cazul teritoriului României este edificator pentru ceea ce înseamnă progresul cercetărilor privind neoliticul, faţă de ceea ce se ştia în perioada interbelică. Atunci, cele mai timpurii manifestări ale neoliticului începeau cu culturi (Boian, Vădastra, Turdaş, Precucuteni) care astăzi se încadrează la începutul eneoliticului, fiind precedate sau însoţite de alte culturi neolitice şi eneolitice timpurii, toate descoperite şi definite după 1950: Lepenski Vir-Schela Cladovei (doar cu indicii ale unui posibil neolitic aceramic), Gura Baciului-Cârcea, Starčevo-Criş, Dudeşti, Hamangia, Rast, Vinča A, ceramica liniară, cultura Banatului, Iclod, grupele culturale cu ceramică pictată din jurul Munţilor Apuseni. Aşa s-a ajuns actualmente să se cunoască, pe teritoriul României, vreo 40 de culturi, complexe culturale, grupuri şi aspecte culturale, datând din neolitic şi eneolitic (inclusiv perioada de tranziţie spre epoca bronzului), încadrate într-o lungă perioadă, care porneşte de pe la mijlocul mileniului al VII-lea şi se întinde până în a doua jumătate a mileniului al III-lea.

În al doilea rând, cercetarea neoliticului, ca şi cea arheologică în general, se efectuează pe baza unor principii teoretice noi, care tind să apropie cât mai mult informaţia arheologică de cea istorică, deoarece neoliticul este conceput acum ca o “perioadă istorică” şi nu doar ca o etapă a “preistoriei”. Este normal, deci, să se încerce –şi pentru această perioadă – reconstituirea şi scrierea unei “istorii totale”, în sensul impus în istoriografie de Şcoala Analelor.

Atingerea acestui scop a însemnat atât schimbarea caracterului cercetării de teren, adică a metodologiei săpăturilor, cât şi a metodelor de interpretare a rezultatelor.

24

Sisteme de periodizare a neoliticului şi eneoliticului din România

În primul caz, multă vreme, accentul s-a pus, pentru preistorie, mai ales pe sondajul

stratigrafic, care permitea doar cunoaşterea limitată a unei foarte mici părţi din ansamblul unei aşezări, deci doar a unei secvenţe spaţiale extrem de restrânse, lăsând loc mai mult hazardului în încercarea de reconstituire istorică. În acest sens, arheologul german Hubert Schmidt (cunoscut pentru implicarea sa în cercetarea staţiunii de la Cucuteni) considera că arheologia este o ştiinţă a cazmalei („Spatenswissenschaft”); rezultatul acestei concepţii s-a văzut în faptul că, în monografia despre celebra aşezare eponimă de la Cucuteni, nu se regăsesc date despre locuinţe, ci doar despre succesiunea stratigrafică.

Concepţia actuală de săpătură impune dezvelirea unei părţi cât mai mari a sitului, chiar integral, dacă se poate, obţinându-se astfel o planimetrie generală, cu date privind dispunerea complexelor de locuire şi raportul dintre ele. Numai în felul acesta putem face interpretări de ordin istoric despre modul de utilizare a terenului de către o anumită comunitate preistorică, despre gradul de organizare socială, despre viaţa sa spirituală, despre îndeletnicirile populaţiei respective şi despre cunoştinţele tehnice pe care le avea. Aceasta înseamnă reconstituirea istoriei cotidiene a unei anume populaţii, ceea ce ne permite să-i înţelegem, măcar în parte, şi

25

modul ei de gândire, îndeosebi în ceea ce priveşte raporturile ei cu mediul ambiental. Pentru atingerea acestui scop s-au utilizat metode noi de cercetare pe teren. În primul rând, s-a diminuat rolul aşa-numitelor şanţuri/tranşee de informare şi s-a acordat atenţie trasării unor carouri de mari dimensiuni, care să permită, deopotrivă, urmărirea situaţiilor stratigrafice, dar şi dezvelirea unor mari porţiuni din suprafaţa sitului. În cazul în care nu este posibilă dezvelirea integrală (din cauza unor probleme de proprietate a terenului, a unor probleme financiare sau a lipsei de timp), metodele moderne de investigare pot suplini, în oarecare măsură, săpătura propriu-zisă, prin alcătuirea unui plan general al aglomerărilor de locuire (construcţii, gropi etc.) cu ajutorul unor hărţi de rezistivitate electrică, magnetică sau sonică a solului. În felul acesta, situaţia din zonele cercetate prin săpături sistematice poate fi comparată cu cea din zonele investigate prin mijloace fizice de informare, obţinându-se o schiţă a planimetriei generale a sitului, cu un grad destul de ridicat de veridicitate.

Chiar şi în ceea ce priveşte obţinerea stratigrafiei, s-au făcut însemnate progrese metodologice, deoarece, în ultimul timp, se încearcă stabilirea unor date mai complexe decât simpla succesiune a straturilor; prin noile metode de cercetare a unor mari suprafeţe, se urmăreşte, totodată, stabilirea existenţei unor niveluri ocupaţionale, adică a modului în care s-au acumulat treptat depunerile arheologice, de la un anotimp la altul, prin determinarea resturilor provenite de la activităţile umane. De exemplu, în anotimpul cald se acumulaează un anumit tip de materiale faunistice şi botanice, iar în anotimpul rece componenţa acestora se schimbă. Până acum, pe teritoriul României, un asemnea tip de investigaţie a fost practicat, cu sprijin francez, mai ales în aşezarea de tip tell de la Hârşova, sub egida Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, ceea ce a ajutat şi la estimarea existenţei în timp a unor construcţii eneolitice.

Pentru atingerea unui asemenea obiectiv, de reconstituire cât mai complexă a istoriei comunităţilor preistorice, cercetările de teren, ca şi investigaţiile ulterioare din laborator, n-au mai fost întreprinse doar de arheologi, ci de echipe complexe, interdisciplinare, care cuprind şi arheozoologi, paleobotanişti, paleoantropologi, sedimentologi, geografi, chimişti, fizicieni etc. Scopul unei asemenea echipe este ca datele rezultate din săpăturile arheologice să fie interpretate cât mai complex, cu mijloace specifice fiecărei discipline, urmând ca apoi, în urma cumulării datelor, să se realizeze sinteze interdisciplinare. Acest tip modern de cercetare porneşte de la realitatea complexităţii omului şi a activităţilor pe care le desfăşoară, ceea ce impune utilizarea interdisciplinarităţii în studierea izvoarelor arheologice. Prin cercetare interdisciplinară, s-a reuşit să se cunoască mai bine specificul activităţilor oamenilor din neolitic, legate, în primul rând, de practicarea cultivării plantelor şi a creşterii animalelor. Aceasta a condus la o definire exactă a neoliticului şi la stabilirea momentelor sale de început, prin punerea în lumină a existenţei stadiului aceramic/preceramic. De asemenea, studiile specialiştilor din domeniul ştiinţelor naturii au permis reconstituirea paleomediului din perioada neoliticului, atât la nivel global, cât şi în cazurile concrete ale unor situri. În acest sens, sunt studiate modificările peisajului geomorfologic, sursele de apă din acel timp, repartiţia de odinioară a plantelor şi animalelor, iar pe baza tuturor acestor date se poate stabili tipul climatic dintr-o anumită perioadă. Datele interdisciplinare explică, în mare măsură, specificul activităţilor desfăşurate de oamenii neoliticului într-o anumită zonă, explică adaptarea lor la un anumit tip de mediu (hrană, construcţii, unelte şi arme, meşteşuguri ş.a.).

De asemenea, aşa cum am mai amintit, cercetările interdisciplinare în arheologie au deschis un nou orizont cronologic pentru înţelegerea evoluţiei neoliticului, mai ales după anul 1949, când a fost descoperită, de către fizicianul american W.F. Libby, metoda de datare prin carbon radioactiv. Metoda a cunoscut, până în prezent, mai multe îmbunătăţiri, îndeosebi prin compararea rezultatelor cu cele obţinute prin alte metode moderne de datare (dendrocronologia, termoluminiscenţa, arheomagnetismul ş.a.)13. În felul acesta, s-a schimbat

13 Vezi A. László, Introducere în arheologie, Iaşi, 2006, p. 153-204.

26

din temelii vechea viziune asupra datării neoliticului şi, implicit, asupra rolului şi locului pe care acesta l-a ocupat în cadrul istoriei universale.

Merite deosebite în promovarea cercetărilor interdisciplinare în Europa au revenit Fundaţiei Lerici (Milano), care, în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut, a organizat o serie de cursuri internaţionale, prin care metodele moderne de investigare arheologică au fost receptate de reprezentanţi ai mai multor ţări, printre care şi România. Mai ales după 1990 s-au creat condiţii pentru promovarea studiilor interdisciplinare în arheologia românească, chiar în cadru instituţionalizat, mai ales în centre universitare (cu rezultate notabile la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Târgovişte). Recent, în 2006, a început să funcţioneze, în cadrul Universităţii din Iaşi, prima platformă de laboratoare interdisciplinare în arheologia din România (Arheoinvest).

Reconstituirea istorică a perioadei neolitice se realizează, în prezent, şi prin utilizarea datelor etnologice, ca termen de comparaţie pentru o serie de artefacte şi situaţii întâlnite în săpăturile arheologice. Cunoscându-se funcţionalitatea pieselor actuale, se caută sugestii pentru explicarea modului de utilizare a artefactelor de odinioară. De asemenea, prin arheologie experimentală, se încearcă reconstituirea proceselor tehnologice prin care oamenii de odiniaoară practicau diferite meşteşuguri. În acest sens, prin cercetare interdisciplinară, s-a născut o ştiinţă de graniţă, traseologia, care studiază urmele (fr. traces) lăsate de diferite activităţi umane pe unelte, permiţând stabilirea funcţionalităţii pieselor arheologice şi reconstituirea modului lor de utilizare. În ţara noastră, asemena activităţi de arheologie experimentală şi de traseologie s-au întreprins, în mod organizat, în cadrul parcurilor arheologice din staţiunile eponime de la Cucuetni şi Vădastra, constând mai ales în construirea unor case neolitice, cu materialele şi uneltele din acele timpuri, precum şi în producerea ceramicii şi a unor unelte de piatră.

În mod evident, datele obţinute prin noile metode de cercetare au deschis o cu totul altă perspectivă asupra neoliticului şi a rolului pe care acesta l-a jucat în istorie, permiţând să se scrie o istorie din ce în ce mai completă a acestei importante epoci prin care a trecut umanitatea. Dintre numeroasele sinteze supraregionale dedicate neoliticului, menţionăm, în mod deosebit monumentala lucrare a savantului german Hermann Müller-Karpe (volumele II şi III din Handbuch der Vorgeschichte [Enciclopedia Preistoriei], în care se tratează neoliticul şi, respectiv, epoca cuprului: vezi Bibliografia).

Vom prezenta câteva dintre descoperirile cele mai importante, făcute în domeniul neoliticului, în diferite regiuni ale Lumii Vechi, subliniind consecinţele pe care acestea le-au avut asupra cunoaşterii generale a acestei epoci, inclusiv asupra celei de pe teritoriul României.

În Orientul Apropiat, cercetările întreprinse în diverse staţiuni neolitice au adus noutăţi extrem de imporatnte, prin:

1. Descoperirea culturii mezolitice natufiene (10500-8200 B.C.). Principalele situri cercetate: Nahal Oren, Mallaha, Eynan. Localizat iniţial în peşterile şi adăposturile din Palestina (îndeosebi zona Muntelui Carmel), natufianul s-a dovedit a avea o largă răspândire, prin diverse aspecte locale, în întreg Levantul şi chiar mai la nord, în bazinele superioare ale Tigrului şi Eufratului. Evoluând de-a lungul a trei faze principale (N. vechi: 10500-9000 B.C.; N. recent: 9000-8500 B.C.; N. final: 8500-8200 B.C.), natufianul a creat cadrul trecerii graduale spre neolitic, prin descoperirea modului de viaţă sedentar (aşezări stabile, cu locuinţe amenajate), ca urmare a exploatării intensive a resurselor dintr-un anumit teritoriu (vânat, cules şi recoltarea cerealelor necultivate).

2. Descoperirea neoliticului aceramic, cu o lungă evoluţie (aproximativ mileniile VIII-VII B.C.). Arheologul american Robert J. Baidwood, care a întreprins ample săpături în

27

Câmpia Amuq, din nord-vestul Siriei (Tell Judeih, Tell Kurdu), precum şi în Irak (Jarmo şi Karim Shahir), a împărţit neoliticul aceramic în două mari faze: A şi B14.

3. Descoperirea unor aşezări fortificate şi cu construcţii monumentale, datate în neoliticul aceramic, cum ar fi Jerichon (în Palestina) sau cele din estul Turciei, în bazinul superior al Eufratului (Čayönü, Nevali Čori ş.a.), care pot fi interpretate ca având caracter urban incipient, prin comparaţie cu celelalte aşezări contemporane din preajmă.

4. Completarea schemei secvenţelor culturale neolitice (Hassuna, Samara) şi chalcolithice (Halaf, Obeid, Ur-Uruk, Djemdet Nasr) din nordul Mesopotamiei, care au precedat apariţia oraşelor-stat de pe cursurile mijlociu şi inferior ale Tigrului şi Eufratului. Aceasta a demonstrat că apariţia civilizaţiei mesopotamiene a avut la bază o lungă perioadă anterioară de evoluţie a comunităţilor neolitice şi chalcolithice, care au coborât treptat, de-a lungul celor două fluvii, dinspre nord spre sud, pe măsură ce zonele mlăştinoase de pe cursurile inferioare ale Tigrului şi Eufratului dispăreau, ca urmare a schimbărilor climatice (scăderea nivelului pluviometric).

5. Primenirile culturale din Levant şi Mesopotamia au influenţat, în mai multe rânduri, evoluţia istorică din Anatolia şi bazinul egeean, cu repercusiuni până în Europa, începând cu neolitizarea. Răspândirea neoliticului spre Europa s-a făcut prin două curente culturale, cu baze de pornire diferite:

- unul, cu ceramică pictată, legat mai ales de culturile Hassuna şi Samara, precum şi de fenomenele similare din Anatolia (Hacilar ş.a.), care au influenţat sud-estul Europei;

- altul, având baza iniţială pe coasta siriană, cu proptotipul în cunoscuta aşezare de la Ras Shamra (anticul Byblos), cu ceramică decorată cu impresiuni, realizate cu ajutorul scoicii de tip Cardium (aşa-numita ceramică de tip cardial), care s-a răspândit de-a lungul coastelor Mării Mediterane, mai ales în bazinul vestic, probabil prin navigaţie costieră.

Un alt moment important l-a reprezentat cultura chalcolithică timpurie Halaf, care a

avut puternice influenţe spre vest, determinând formarea marelui complex cultural

14 R. Braidwood, L. Braidwood, Excavations in the plain of Antioch, I: The earlier assemblage phases,

Chicago, 1960; R. Braidwood, B. Howe, Prehistoric investigations in the Iraqi Kurdistan, Chicago, 1960.

28

chalcolithic balcano-anatolian, care a cuprins şi nordul Balcanilor, sub forma culturii Vinča şi a culturilor înrudite cu ea (care, la rândul lor, au influenţat, în sens chalcolithic, evoluţia şi în celelalte regiuni ale spaţiului carpatic, precum şi din Europa centrală).

Insula Cipru reprezintă o cale importantă pentru transmiterea spre Europa, atât a influenţelor dinspre Mesopotamia şi Levant, cât şi dinspre Egipt. Cercetările întreprinse aici de misiuni arheologice ciprioto-suedeze, sub conducerea lui Petros Dikaios, au dus la descoperirea unor mari aşezări neolitice, precum cele de la Kirokitia şi Sotira (cu monografii publicate în anii 1953, respectiv 1961), care încep încă din faza aceramică, cu sate formate din locuinţe rotunde.

Noile cercetări din Creta, întreprinse de John D. Evans în nivelurile pre-palaţiale de la Cnossos şi Phaistos, au adus au adus şi ele date importante pentru legăturile dintre bazinul egeean şi Orientul Apropiat în neolitic.

În Anatolia, cercetările au adus, de asemenea, noutăţi extraordinare privind gradul de dezvoltare socială a unor comunităţi neolitice, încă din stadiul preceramic, aşa cum au demonstrat, de exemplu săpăturile întreprinse, în anii 50 şi la începutul anilor 60 ai secolului trecut, de britanicul James Mellaart în marile aşezări de tip tell de la Čatal Hüyük (cu numeroasele construcţii de tip sanctuar, având pereţi pictaţi cu scene de cult şi simboluri sacre, precum şi cu înmormântări rituale sub banchetele de depunere a ofrandelor) şi Hacilar (cu succesiunea sa de ceramici pictate, în care se regăsesc prototipurile stilurilor picturale utilizate de primele culturi neolitice din sud-estul Europei, îndeosebi din Thessalia şi din partea sudică a Bulgariei). Pentru evoluţia Anatoliei sud-centrale în chalcolithic date importante au fost obţinute prin săpăturile prin săpăturile de la Can Hasan (David French, 1961-1970) şi de la Beycesultan (Setton Lloyd, 1954-1959).

29

Dat fiind imensitatea teritorială a Anatoliei, care, cu cei 750.000 km2, ocupă o

suprafaţă aproximativ egală cu cea a tuturor ţărilor din sud-estul Europei (inclusiv România), cercetările limitate doar la partea sa sud-centrală nu puteau să dea o imagine reală a relaţiilor care au existat în neolitic între Asia Mică şi Europa, precum şi asupra modalităţilor şi etapelor de transmitere a influenţelor dinspre est spre vest. Din Districtul Lacurilor (unde se află situl

ST

RA

TIG

RA

FIA

, PE

RIO

DIZ

AR

EA

ŞI

CR

ON

OL

OG

IA P

RIN

CIP

AL

EL

OR

MA

NIF

EST

ĂR

I N

EO

LIT

ICE

DIN

OR

IEN

TU

L A

PR

OP

IAT

ŞI

AN

AT

OL

IA

30

de la Hacilar) până în Thessalia este o distanţă de circa o mie de km, în linie dreaptă. În cazul în care comparaţiile s-ar fi limitat doar la aceste două zone s-ar fi ajuns la aceeaşi eroare pe care a fost nevoit să o facă şi Vl. Milojčić, la vremea sa, din lipsă de cercetări, comparând rezultatele de la Mersin (Cilicia) cu cele din Thessalia. De aceea, începând mai ales din anii 70, s-au practicat intense săpături, de către misiuni arheologice turceşti şi străine (germane, franceze, engleze, italiene, americane, olandeze), în mai multe situri cu straturi neolitice din partea nordică (săpăturile conduse de Manfred Korfmann în marele tell de la Demircihöyük, în zona Eskişehir) şi vestică a Turciei (Samos, Fikirtepe, Pendik, Ilipinar ş.a.). Îndeosebi săpăturile din bazinul Mării Marmara, deci şi cele dn Turcia europeană (săpăturile lui Mehmet Őzdoğan în peştera de la Yarimburgaz şi în tell-urile de la Toptepe şi Hoca Cešme), au demonstrat existenţa mai multor culturi neolitice în Turcia (atât contemporane, cât şi succesive), care au influenţat direct evoluţia din sud-estul Europei, începând de la neoliticul cu ceramică monocromă până la diversele stiluri de ceramici pictate.

Orizont

Parzinger Hacilar Yarimburgaz Hoca Cešme Ilipinar Karanovo

2a IX-VIII Fikirtepe-Pendik

2b VIII-VI Yar 5

3a Yar 4

II-IV (slip roşu şi cer.

lustruită) VIII I 3b Yar 3 VII-VI 3c

V-II Yar 2 V II

4 I 5/4 şi 5 0 I III (Veselinovo)

Încadrarea cronologică relativă a principalelor staţiuni neolitice din zona Marmara în

comparaţie cu Anatolia şi Bulgaria Cu toate aceste realizări, rămâne o insuficienţă a datelor, ceea ce determină o anume

nesiguranţă în trasarea exactă a modalităţilor, căilor şi etapelor prin care s-au transmis aceste influenţe din Anatolia spre Balcani şi Carpaţi, dar s-a făcut pasul esenţial în trasarea liniilor viitoare ale cercetării, care va trebui să urmărească, din aproape în aproape, etapele de răspândire a influenţelor între cele două zone învecinate.

Însă, în atingerea acestui obiectiv există un impediment major, din cauza importantelor modificări suferite de aspectul geomorfologic al celor două zone, de-a lungul celor opt milenii care au trecut de la începutul procesului de neolitizare. Aceste transformări sunt mai accentuate în zonele litorale (prin transgresiunile şi regresiunile marine), ca şi în văile râurilor (prin depunerile, uneori enorme, de aluviuni). Din aceste cauze, multe dintre fostele aşezări neolitice se află acum la câţiva metri sub nivelul actual al solului sau chiar sub cel al pânzei freatice actuale (de exemplu, la Demircihöyük doar 5 m din tell mai sunt vizibili deasupra câmpiei actuale, dar depunerile arheologice continuă sub pământ cel puţin încă 6 m, dintre care patru sub nivelul pânzei freatice). Deci, descoperirea unor aşezări neolitice, în aceste regiuni, ţine foarte mult de hazard, mai ales în zona Marmara, ca şi pe ţărmurile nordice ale Mării Egee – altă cale obligatorie de trecere între Anatolia şi Macedonia-Thessalia. Doar o reconstituire exactă a unor hărţi paleo-geografice, obţinute prin eforturi interdisciplinare, pentru zonele adiacente celor trei mări (Marmara, Egee şi Neagră), ar oferi baza pentru o cercetare sistematică a siturilor neolitice din teritoriile care au fost direct implicate în asigurarea legăturii dintre Anatolia şi Balcani.

De asemenea, descoperirile anatoliene provin, aproape în exclusivitate, din tell-uri, pe când, în realitate, locuirea neolitică a însemnat o alternanţă între aşezările tip tell şi cele situate pe terenuri plane din vecinătatea tell-urilor. Deci, o periodizare reală a locuirilor

31

neolitice din Anatolia trebuie să se bazeze pe o combinare a datelor obţinute prin stratigrafia verticală şi cea orizontală. Grecia, îndeosebi partea sa nordică (Tracia grecească, Macedonia şi Thessalia), reprezintă pentru Europa calea cea mai importantă de transmitere a influenţelor neoliticului european, mai ales prin culoarul format de fluviul Vardar (grecescul Axios) şi râul Morava, prin care se ajunge la Dunăre, în sectorul Banatului şi, de aici, spre centrul Europei.

Un rol important l-au avut şi insulele egeene, care au creat, de altfel, o civilizaţie neolitică cu puternice accente de originalitate (prin îmbinarea unor influenţe cretane, anatoliene, levantine şi egiptene), păstrate şi în epoca bronzului (arta cicladică). Dintre rezultatele mai importante ale cercetărilor arheologice din insule, reţinem ampla secvenţă cronologică stabilită de Luigi Bernabò Brea, prin săpăturile de la Poliochni (în insula Lemnos). Profesorul grec Nicolas Platon a realizat o remarcabilă sinteză asupra civilizaţiei egeene, tradusă şi în limba română (Bucureşti, 1988). Merită amintită şi sinteza lui René Treuil despre neolitic şi perioada veche a bronzului în Egeea (Paris, 1983).

Zona cea mai bine cercetată pentru problemele neoliticului din Grecia a continuat să rămână Thessalia, care se remarcă atât prin mulţimea şi grandoarea tell-urilor sale (magoula), cât şi prin bogăţia şi frumuseţea descoperirilor, aparţinând îndeosebi culturilor Sesklo şi Dimini. Considerând că aici se află cheia pentru descifrarea relaţiilor dintre Orient şi Europa în neolitic, Vl. Milojčić, împreună cu colaboratorii săi, a iniţiat aici, în anii 50 ai secolului trecut, ample campanii interdisciplinare de cercetări (Argissa, Otzaki, Soufli ş.a.), prezentând sistematic materialele rezultate, în cadrul unor monografii (model, din punct de vedere al redactării ştiinţifice), care au îmbogăţit, în mod esenţial, stadiul cunoşterii despre neoliticul european în general. Printre rezultatele notabile, amintim sesizarea existenţei unui neolitic aceramic, precum şi stabilirea succesiunii secvenţelor culturale (Protosesklo, Presesklo, Sesklo, Dimini, Rahmani), care au devenit un punct de reper pentru cronologia relativă a întregului neolitic european.

Pe calea deschisă de Milojčić au mers numeroşi alţi arheologi greci şi străini, care au continuat săpăturile în magoulele Thessaliei, aducând noi precizări cu privire la evoluţia culturală din zonă şi la relaţiile cu secvenţele culturale din alte zone. Menţionăm în mod deosebit precizările lui Kostas Gallis, pe baza săpăturilor de la Plateia Magoula şi Makri, cu privire la poziţia cronologică corectă a stilului ceramic Larissa (plasat la începutul culturii Dimini), ceea ce a permis şi redatarea culturii Vinča şi, prin aceasta, a întregului neolitic nord-dunărean şi central-european. Tot lui i se datorează o monografie asupra riturilor şi ritualurilor funerare practicate în neoliticul Thessaliei, cu privire comparativă în restul Europei (1982), precum şi o alta despre idolii descoperiţi în aşezările neolitice din această provincie (1995).

Traciei greceşti i s-a acordat, mai ales în ultimul timp, o atenţie deosebită, deoarece aici se găsesc urmele primelor etape ale relaţiilor dintre Anatolia şi restul Greciei continentale (în primul rând, Macedonia şi Thessalia). Un rol extrem de important l-au avut săpăturile de la Dikili Tash, iniţiate de arheologul francez Jean Deshayes şi finalizate de colaboratorii săi (Michel Séphériadès, Henri Treuil ş.a.), printr-un şir de monografii, care deschid o nouă perspectivă şi asupra evoluţiei întregului neolitic şi eneolitic din partea răsăriteană a Peninsului Balcanice, ca şi asupra regiunilor extracarpatice.

Macedonia este, pe de o parte, o continuatoare directă a Traciei pe relaţia care leagă Anatolia de Thessalia, iar pe de altă parte, principala verigă de legătură între Thessalia şi nordul Peninsulei Balcanice, prin culoarul Vardar/Axios – Morava (incluzând aici şi teritoriul fostei republici iugoslave). Această situare geografică la încrucişarea mai multor zone culturale a permis apariţia, în Macedonia, a unor culturi cu originalitate bine individualizată, ceea ce a şi atras atenţia deosebită a cercetătorilor neolitcului, care au efectuat ample săpături în aşezări de tip tell (toumba) de aici (Nea Nikomedia, Sitagroi, Servia, Anzabegovo ş.a.).

32

Rezultatele obţinute au permis elaborarea unor monografii de sit, ca şi asupra întregului neolitic al Macedoniei (Harald Hauptmann – 1967, Ioanis Aslanis - 1992).

În ceea ce priveşte sintezele, ele sunt numeroase, fiind redactate atât de arheologi greci, cât şi străini, ceea ce dovedeşte interesul deosebit faţă de neoliticul Greciei: Christos Zervos (Paris, 1962-1963), Fritz Schachermeyr (Stuttgart, 1955), Demetrios Theocharis (Atena, 1973), Valerij Titov (Moscova, 1971), Michel Séphériadès (Liège, 1993), Catherine Perlès (Cambridge, 2001) ş.a. Amintim şi sinteza asupra plasticii neolitice din Grecia, datorată Christinei Marangou (1992), care permite o comparaţie rapidă cu celelalte regiuni din sud-estul Europei.

Bulgaria, prin poziţia sa geografică, a reprezentat o cale directă de transmitere a influenţelor anatoliene spre zona dunăreană. Vehicularea elementelor etnice şi culturale s-a făcut atât prin zona răsăriteană, de-a lungul litoralului vestic al Mării Negre, cât şi din Câmpia Traciei (bazinul fluviului Mariţa), prin pasurile Munţilor Balcani. Îndeosebi Tracia, prin cadrul favorabil pe care îl oferea practicării agriculturii, a cunoscut o densă locuire în neolitic, de multe ori sub forma tell-urilor. Dintre acestea, cel mai bine cercetat, oferind o stratigrafie complexă, în care sunt prezente toate secvenţele importante ale neoliticului şi eneoliticului balcanic, este tell-ul de la Karanovo (lângă Stara Zagora). Cercetarea sa a început încă din perioada interbelică, dar merite deosebite în stabilirea corectă a stratigrafiei aşezării revin lui Georgi Georgiev, săpăturile fiind continuate apoi de o misiune bulgaro-austriacă, sub coordonarea lui Vassili Nikolov şi Stefan Hiller (Salzburg). Rezultatele cercetărilor şi sublinierea importanţei tell-ului pentru arheologia europeană se regăsesc în cele trei volume de studii care i-au fost dedicate (Salzburg, 1989). Secvenţa stratigrafică de la Karanovo constă din şapte straturi principale:

- 1. cultura Karanovo I (corespunzătoare perioadei Proto-Starčevo); - 2. cultura Karanovo II (corespunzătoare perioadei Starčevo); - 3. cultura Karanovo III (corespunzătoare perioadei Vinča timpurii şi culturii Dudeşti

din sudul României, având drept corespondent în nordul Bulgariei cultura Hotniţa); - 4. cultura Karanovo IV (corespunzătoare Vinčei B şi primei faze, Bolintineanu, a

culturii Boian din Muntenia, având drept corespondent în nordul Bulgariei cultura Kalojanovec; - 5. cultura Karanovo V-Mariţa (corespunzătoare Boianului clasic din Muntenia şi nordul Bulgariei);

- 6. Cultura Karanovo VI (corespunzătoare culturii Gumelniţa din sudul României, având drept corespondent în nordul Bulgariei cultura Kodjadermen);

- 7. cultura Karanovo VII-Ezero (corespunzătoare culturii Cernavoda II-Folteşti, caracteristică pentru perioada de tranziţie spre epoca bronzului în estul României).

33

-

Extinderea cercetărilor în zona din preajma tell-ului a arătat că, deşi aici a existat o stratigrafie complexă, aceasta nu a acoperit, totuşi, integral, ansamblul evoluţiei reale, deoarece locuirea pe tell a alternat cu locuiri (secvenţe intercalate) în aşezări deschise sau chiar pe alte tell-uri (îndeosebi la Azmaška Mogila). Această concluzie se poate generaliza şi în alte cazuri, atrăgând atenţia asupra faptului că niciodată nu este bine să ne bazăm pe o singură stratigrafie, stabilită într-o aşezare, oricât de perfectă ar părea aceasta la prima vedere,

34

fiind necesar să se compare, cu ajutorul metodei tipologice, stratigrafiile din mai multe situri situate într-un anume sistem micro-zonal.

Merite deosebite în cercetarea şi clasificarea sistematică a neoliticului şi eneoliticului din Bulgaria îi revin Henrietei Todorova, de numele căreia se leagă publicarea mai multor monografii de situri (Goljamo Delcevo, Ovčarovo, Durankulak ş.a.), precum şi a unor sinteze asupra întregului neolitic (publicate atât în bulgară, cât şi în germană sau engleză), care oferă un bun material comparativ pentru manifestările culturale asemănătoare din România. De exemplu, la Durankulak (localitate situată chiar lângă graniţa dobrogeană cu România), a fost cercetată cea mai mare necropolă neolitică din Balcani, aparţinând în special culturii Hamangia, aici putându-se urmări întreaga evoluţie a acestei culturi, bine cunoscută şi pe teritoriul Dobrogei.

Printre sinteze, menţionăm şi pe cea dedicată plasticii neolitice din Bulgaria, datorată Annei Radunčeva (1981).

Un deosebit răsunet internaţional l-au avut descoperirile din necropola de la Varna (descoperită întâmplător, în timpul unor lucrări edilitare), aparţinând perioadei Gumelniţa. Bogatele inventare din obiecte de aur şi cupru, descoperite aici, ca şi inegalităţile evidente dintre inventarele mormintelor, au schimbat în mod radical viziunea specialiştilor asupra stadiului de organizare socială atins de comunităţile eneolitcului dezvoltat. Descoperirile de aici au făcut obiectul unui mare simpozion internaţional (1976), ale cărui lucrări au fost publicate în primul număr al revistei Studia praehistorica (1978), precum şi al mai multor expoziţii internaţionale (Germania, Franţa, Canada, S.U.A.), fiind astăzi intrate definitiv în patrimoniul preistoriei universale. Descoperirile din această necropolă au impus şi o reconsiderare a unor descoperiri mai vechi de obiecte de aur din culturile contemporane din România, Ungaria sau Grecia (o sinteză asupra acestei probleme fiind realizată de arheologul maghiar János Makkay).

În ceea ce priveşte metalurgia aramei, la Ai Bunar (= Malka Vereja), lângă Stara Zagora, au fost descoperite urmele unei exploatări miniere din vremea culturilor Karanovo V şi VI (corespunzătoare culturilor Boian şi Gumelniţa), ceea ce, alături de descoperirile similare de la Rudna Glava, din Serbia, a demonstrat existenţa unei specializări în minerit şi metalurgie, în perioada eneoliticului; o cercetare monografică a acestor descoperiri şi a semnificaţiei lor istorice a fost realizată de Evghenij Černych (1978). Aceste descoperiri au aruncat o nouă lumină şi asupra problemelor metalurgiei aramei din spaţiul carpatic, unde, mai mult ca sigur, au existat asemenea exploatări miniere, nesesizate încă (probabil, distruse de exploatările din perioadele ulterioare).

Descoperiri importante s-au făcut şi în nord-vestul Bulgariei, îndeosebi la Gradešnica şi Ziminec (Bogdan Nikolov), oferind analogii directe îndeosebi pentru culturile neolitice şi eneolitice din Oltenia (Cârcea, Dudeşti, Vădastra, Sălcuţa).

Se remarcă tableta de lut cu semne simbolice incizate, descoperită la Gradešnica, care, ca şi cea din stratul Karanovo I, au ridicat, alături de descoperirile similare din România (Tărtăria ş.a.) şi Serbia (în mediul cultural Vinča), problema controversată a eventualei existenţe a unui sistem proto-literat de scriere în sud-estul Europei, independent de cel din Orientul Apropiat – teorie care are atât susţinători, cât şi contestatari.

Şi în ceea ce priveşte sfârşitul eneoliticului (perioada de tranziţie spre bronz), teritoriul Bulgariei a furnizat date importante pentru clarificarea unor probleme ale acestei perioade şi pe teritoriul României, îndeosebi în ceea ce priveşte relaţiile şi raporturile cronologice cu Anatolia (cultura Troia I). Astfel, în ceea ce priveşte analogiile cu cultura Cernavoda II-Folteşti, interesează în mod deosebit descoperirile de tip Ezero, prezentate monografic de Rumen Katinčarov (1979), iar pentru pătrunderile de tip stepic, reprezentate îndeosebi prin morminte tumulare cu ocru şi sceptre zoomorfe de piatră, sunt importante studiile lui Ştefan Alexandrov, Ivan Panajotov şi Lolita Nikolova.

35

Cercetarea neoliticului în Bulgaria a făcut progrese însemnate şi pe calea cercetărilor interdisciplinare, îndeosebi în ceea ce priveşte studierea uneltelor de piatră, sub raport mineralogic şi traseologic (Kănčo Kănčev, Ivan Gatsov, Maria Djurova).

De asemenea, în ultimele decenii, s-au deschis larg porţile colaborării cu şcoli prestigioase de arheologie din Europa, efectuându-se cercetarea în comun a mai multor situri neolitice din Bulgaria: Kovačevo (misiune bulgaro-franceză, condusă de Jean-Paul Demoule), Karanovo (misiunea bulgaro-austriacă, mai sus menţionată), câmpia Drama, situată aproape de graniţa cu Grecia (misiune germano-bulgară, sub conducerea lui Jan Lichardus şi Vassil Nikolov) ş.a. Rezultatele se regăsesc în cadrul unor studii monografice şi monografii sau mari sinteze, precum Prehistoric Bulgaria, 1995 (sub coordonarea lui Douglas W. Bailey şi Ivan Panajotov).

După 1990, Institutul de Arheologie din Sofia a început editarea unui prestigios anuar, în limbi de largă circulaţie, Archaeologia Bulgarica.

Actualmente, s-a conturat mult mai clar rolul important pe care l-a jucat teritoriul Bulgariei în răspândirea spre Dunăre a influenţelor etnice şi culturale venite, de-a lungul neoliticului şi eneoliticului, dinspre Anatolia.

Teritoriul fostei Iugoslavii, îndeosebi partea sa răsăriteană şi centrală, furnizează numeroase analogii pentru neoliticul şi eneoliticul din România, în special datorită faptului că, pe aici, trece importanta axă de circulaţie Vardar-Morava, care leagă regiunile egeene din nordul Greciei cu Dunărea bănăţeană şi, mai departe, cu Europa Centrală. În funcţie de specificul statal federativ al fostei Iugoslavii, cercetările au avut atât un caracter global, cât şi regional, la nivelul fiecărei republici, continuând, în prezent, la nivelul fiecăreia din cele şase state (Serbia, Croaţia, Slovenia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina şi Muntenegru).

Cercetările privind neoliticul în perioada post-belică au debutat prin lucrările de reevaluare, elaborate de soţii Garašanin, pentru cele două culturi reprezentative: Vinča (Milutin Garašanin, 1951) şi Starčevo (Draga Garašanin, 1954).

Numeroasele săpături efectuate în deceniile 6-7 ale secolului trecut se găsesc reflectate în sintezele, pe epoci şi regiuni, elaborate în volumul editat în 1971, cu ocazia desfăşurării, la Belgrad, a celui de al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Pre- şi protoistorice.

O atenţie deosebită s-a acordat problemei neolitizării, inclusiv în ceea ce priveşte posibila existenţă a unui neolitic aceramic, mai ales ca urmare a extraordinarelor descoperiri de la Lepenski Vir, făcute de Dragoslav Srejović, cu ocazia săpăturilor de salvare întreprinse la construirea hidrocentralei Porţile de Fier. Aici a fost descoperită o civilizaţie necunoscută până atunci, care se datează la cumpăna dintre sfârşitul epipaleoliticului şi neoliticul aceramic, prezentând unele elemente care ar putea fi interpretate deja în sens neolitic: locuinţe stabile, domesticirea câinelui, sculpturi în piatră (antropo-ihtiomorfe) de o mare expresivitate şi o economie bazată pe exploatarea intensivă a resurselor din microzona Porţilor de Fier (recoltare, vânat, pescuit, cules). Descoperirile asemănătoare de pe malul românesc al Dunării au fost încadrate de Vasile Boroneanţ în cultura Schela Cladovei.

Tot pentru perioada de început a neoliticului balcanic prezintă interes descoperirile făcute de Sergej Karmanski la Donja Branjevina (aproape de confluenţa Tisei cu Dunărea), care se încadrează în orizontul Proto-Starčevo, din care face parte şi grupul cultural Cârcea-Gura Baciului de pe teritoriul României (primul neolitic cu ceramică de la noi), caracterizat printr-o ceramică pictată cu buline şi linii albe pe un fond roşu, puternic lustruit.

Importante au fost şi cercetările lui Stojan Dimitrijević, referitoare la evoluţia culturii Starčevo într-o regiune periferică a ariei de răspândiri a acestei culturi, Slavonia, situată la contactul dintre Croaţia şi Serbia. Caracterul culturii din această zonă prezintă unele similitudini cu alte zone periferice ale marelui complex cultural Starčevo-Körös-Criş, precum cele din regiunile nordice şi estice ale României. Cercetările sale au fost continuate, pentru

36

zona de nord-vest a Croaţiei, de Kornelija Minichreiter, iar Tereza Težak-Gregl a realizat, pentru prima oară, o monografie despre prezenţa ceramicii liniare în aceeaşi regiune.

În ceea ce priveşte republica Macedonia, staţiunea care a atras cel mai mult atenţia cercetătorilor neoliticului a fost tell-ul de la Anzabegovo, cu o stratigrafie complexă, în care s-au putut sesiza, prin săpăturile întreprinse în mai multe etape de Jozef Korošek, Milutin Garašanin şi Marija Gimbutas, fazele de început ale culturii Starčevo, inclusiv ale orizontului Proto-Starčevo, în zona sa cea mai sudică, putând fi surprinse aici, cel mai bine, legăturile cu cultura Proto-Sesklo din nordul Greciei.

În Bosnia-Herţegovina, cercetările lui Alojz Benac au stabilit întreaga succesiune culturală din această zonă, începând cu vestigiile unui mezolitic în curs de neolitizare (Crvena Stijena) şi continuând cu culturile ceramice Lisičić (cu ceramică decorată cu impresiuni de tip Cardium), Kakanj-Danilo (prima ceramică pictată) şi Obre (eneolitic).

De un mare interes pentru neoliticul României au fost cercetările din Vojvodina, întreprinse de Bogdan Brukner (cu o primă sinteză în 1966), remarcându-se îndeosebi săpăturile din marele tell de la Gomolava, care, prin stratigrafia sa impresionantă, oferă o coloană evolutivă, în mare măsură asemănătoare cu cea de la Vinča. Culturile şi secvenţele culturale sesizate aici îşi găsesc, în cea mai mare parte, bune analogii pe teritoriul României, îndeosebi în Banat.

Perioada eneolitică a fost cercetată îndeosebi de Nikola Tasić, care a pus în lumină aspectul cultural Bubanj Hum, înrudit cu cultura Sălcuţa din Oltenia şi Banat, precum şi cu aspectul Krivodol din nord-vestul Bulgariei. O sinteză recentă asupra eneoliticului a fost publicată de N. Tasić într-o culegere de studii asupra rezultatelor cercetărilor arheologice din estul Serbiei (editată de Miroslav Lazić, 1997).

O importanţă europeană prezintă cercetările lui Borislav Jovanović de la Rudna Glava (lângă Bor), unde au fost descoperite urme de minerit datând din vremea culturii Vinča, comparabile cu cele de la Ai Bunar din Bulgaria – acestea fiind deocamdată singurele mărturii despre exploatarea aramei, prin minerit, în eneoliticul din Europa.

În Ungaria, cercetării neoliticului şi eneoliticului i s-a acordat o atenţie deosebită din partea arheologilor. Neoliticul Ungariei reprezintă, în general, o sinteză originală între influenţele sudice, de origine balcano-anatoliană (îndeosebi de tip Starčevo şi Vinča), ajunse la Dunărea Mijlocie în mai multe valuri şi fondul local, central-european, având la bază ceramica liniară. Se disting două mari zone, cu particularităţi de evoluţie: cea transdanubiană, situată în partea de vest şi cea răsăriteană, axată pe bazinul Tisei (cunoscută şi sub numele de Alföld = Marea Câmpie Ungară) – ultima prezentând numeroase similitudini cu neoliticul şi eneoliticul din vestul României.

Cercetările au avut preponderent un caracter sistematic, aşa cum arată şi repertoriile descoperirilor, întocmite pentru fiecare comitat. Mulţimea descoperirilor a permis şi elaborarea mai multor sinteze asupra neoliticului, unele redactate în limbi de largă circulaţie, cum ar fi cele ale lui Nándor Kalicz (1970), János Makkay (1982), Pál Raczky (1988) sau cea apărută în limba rusă, sub coordonarea lui Valerij Titov şi István Ecsedy (1980). În general, descoperirile neolitice din Ungaria sunt bine cunoscute în arheologia europeană şi datorită numeroaselor expoziţii organizate peste hotare, însoţite de cataloage de o înaltă ţinută ştiinţifică.

O atenţie deosebită s-a acordat cercetării începuturilor neoliticului. În continuarea eforturilor Idei Kutzián (care publicase în 1944 monografia asupra culturii Körös), se remarcă studiile despre aspecte ale acestei culturi, elaborate de J. Makkay (cercetările de la Szarvas, unde a fost pus în lumină existenţa - şi pe teritoriul Ungariei - a celui mai vechi orizont cu ceramică, de tip Proto-Starčevo), Makkay şi N. Kalicz (pentru aspectul Medina, de la limita extrem nordică a arealului Starčevo-Körös, unde sunt prezente puternice interferenţe cu mediul liniar-ceramic), Otto Trgmayer (cercetarea culturii Körös în bazinul inferior al Tisei),

37

György Goldman (prezentare monografică a staţiunii de la Battonya, din bazinul inferior al Mureşului, lângă graniţa cu România) ş.a.

Cercetarea ceramicii liniare din Alföld a beneficiat de o amplă tratare monografică din partea lui N. Kalicz şi J. Makkay (1977), prin care au fost delimitate mai multe grupe culturale în cadrul acestui mare complex cultural şi s-a evidenţiat rolul lor în formarea şi evoluţia ulterioară a culturilor eneolitice din bazinul Tisei. În lucrare se găsesc numeroase paralele pentru culturile neolitice şi eneolitice timpurii din părţile vestice ale României.

Mai multe lucrări au evidenţiat rolul culturii Vinča şi al influenţelor ei asupra evoluţiei istorice din bazinele Tisei şi Dunării Mijlocii. Acestei probleme i-a fost dedicat şi un simpozion internaţional, ale cărui lucrări au fost tipărite în 1989.

De o atenţie deosebită s-a bucurat vastul complex cultural Lengyel, care acoperă o mare parte a Europei Centrale, în perioada de început a eneoliticului, dezvoltându-se, pe teritoriul Ungariei, mai ales în partea transdanubiană. Dintre lucrările dedicate acestei culturi amintim monografia lui J. Dombay despre marele cimitir de la Zengövárkony (1960), precum şi cea a lui N. Kalicz despre situl de la Aszód, un intrând al acestei culturi la est de Dunăre. Pe ansamblu, au fost stabilite cinci faze de evoluţie ale acestui complex cultural, iar influenţe ale sale au fost evidenţiate şi în neoliticul României, fără a fi încă prea bine precizate.

Pentru cunoaşterea eneoliticului din părţile vestice ale României de cel mai mare interes sunt rezultatele obţinute de arheologia maghiară în cercetarea culturilor Herpály, Tisa, Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr – prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică – şi pe teritoriul ţării noastre. Astfel, pentru bazinul inferior al Mureşului se remarcă cercetările din marea aşezare de tip tell de la Hódmezövásárhely-Gorsza (săpături începute de J. Banner în perioada interbelică şi continuate de Ferenc Horvath), care oferă o complexă succesiune stratigrafică. Pentru culturile Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr se remarcă monografiile Idei Kutzián-Bognár (despre marele cimitir de la Basatanya) şi Pál Patay (îndeosebi despre ultima dintre culturile citate)15.

Pentru partea finală a culturii Bodrogkeresztúr a fost definit orizontul „torţilor pastilate” (vezi îndeosebi studiile lui László Andras Horvath) – o sinteză central-europeană, care marchează începutul tranziţiei spre epoca bronzului şi care influenţează şi evoluţia de pe teritoriul României în Transilvania şi Banat (aşa-numitul orizont Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii, care precede naşterea culturii Coţofeni).

Complexul cultural Baden-Pecel, reprezentativ pentru perioada de tranziţie spre epoca bronzului într-o mare parte a Europei Centrale, a cunoscut şi el abordări monografice (J. Banner, N. Kalicz), care au subliniat puternicele legături sudice, balcano-anatoliene, ale acestuia, precum şi interferenţele clare cu cultura Cernavoda III de la Dunărea de Jos.

În afară de influenţele sudice, au fost puse în evidenţă (I. Ecsedy) şi cele răsăritene, constând din pătrunderea unor grupuri de păstori nomazi din stepele nord-pontice, pe la nord de Carpaţi, din bazinul Nistrului în cel al Tisei. Cea mai timpurie pătrundere de acest fel, grupul Csóngrád, a fost sesizată şi în Transilvania, la Decea Mureşului, jud. Alba (infiltrare din valea Tisei în cea a Mureşului), la un nivel cronologic plasat între culturile Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr. Cele mai bune analogii ale acestui grup răsăritean timpuriu se găsesc în necropola de la Mariupol, din nordul Caucazului.

Slovacia şi Cehia prezintă interes pentru studierea neoliticului din România, mai ales prin faptul că, pe teritoriul lor, s-a format şi a evoluat nucleul marelui complex cu ceramică liniar-bandată, care s-a răspândit rapid pe spaţii extrem de vaste, de la Marea Nordului până la Bugul Sudic16. De asemenea, elemente ale ceramicii liniare au intrat în diferite procese de

15 Prezenţele celor două culturi pe teritoriul României au fost tratate monografic de Neţa Iercoşan

(2002) şi, respectuv, Sabin Adrian Luca (1999). 16 Pe această suprafaţă imensă, legată de zona de loess a Europei, s-au conturat, încă din perioada de

formare, două mari aspecte ale ceramicii liniare: cel vestic (în zona Cehiei şi Slovaciei) şi cel răsăritean (în

38

sinteză, mai ales cu culturi de origină sudică, contribuind la naşterea unor culturi eneolitice din Europa Centrală şi din spaţiul carpatic17. Dintre cercetătorii care au contribuit substanţial la cunoaşterea acestei culturi, elaborând, pe baza datelor stratigrafice şi tipologice, scheme de periodizare, aplicate şi în alte regiuni ale Europei, se numără Jiři şi Evžen Neustupný, Bohumil Soudský, Jan Lichardus, Juraj Pavúk, Ivan Pavlů, Bohuslav Novotný, Rudolf Tíchý, Stanislav Šiška, Slavomil Vencl ş.a.

Legături ale culturilor eneolitice timpurii din România cu teritoriile cehe şi slovace se menţin şi în orizonturile târzii ale ceramcii liniare, reprezentate prin grupurile culturale Zeliežovce şi Šarka, iar ulterior pe teritoriul Slovaciei şi al Moravei s-a format o ceramică pictată, care prezintă similitudini cu cea din Transilvania.

Menţionăm că, în afară de numeroase monografii dedicate unor aşezări şi culturi neolitice, dezbateri ample despre neoliticul Cehiei şi Slovaciei, ca şi despre relaţiile acestuia cu zonele învecinate, au avut loc cu ocazia celor două congrese internaţionale ale Uniunii de Ştiinţe Preistorice şi Protoistorice, organizate la Praga (1966) şi Bratislava (1991), o serie de materiale găsindu-se în Actele acestor manifestări ştiinţifice.

Polonia, ca şi alte zone situate la nord şi la est de teritoriul României, a avut un alt tip de relaţii cu spaţiul carpatic, în cea mai mare parte a neoliticului şi eneoliticului, cu excepţia eneoliticului final. În timp ce în relaţiile cu teritoriile sudice direcţia de transmitere a influenţelor s-a manifestat mai ales dinspre Balcani spre Carpaţi, zonele situate mai spre nord şi spre răsărit de Carpaţi au devenit receptorul, iar spaţiul carpato-dunărean – transmiţătorul influenţelor. Acest raport se va schimba doar în eneoliticul final (tranziţia spre epoca bronzului), când marile mişcări de populaţii, care au condus, în final, la procesul de indo-europenizare, s-au produs predominant dinspre est şi nord către vest şi sud.

Cercetarea neoliticului în Polonia s-a desfăşurat la parametri înalţi, beneficiind de nivelul înalt atins de arheologia din această ţară – singura dintre fostele ţări socialiste care avea expediţii arheologice în diferite zone ale lumii (Mesopotamia, Egipt, Bulgaria, America de Sud ş.a.) şi tot singura în care pregătirea viitorilor specialişti se făcea în cadrul unor facultăţi de arheologie şi nu ca o specializare în cadrul facultăţilor de istorie. De asemenea, la Cracovia s-a editat, începând încă din 1960, o prestigioasă revistă internaţională de arheologie (Acta Archaeologica Carpathica), în care au fost abordate şi multe probleme ale neoliticului din zonele adiacente lanţului muntos carpatic, inclusiv din ţara noastră.

O problemă care i-a preocupat mult pe specialiştii polonezi a fost aceea a modului concret în care s-a desfăşurat procesul de neolitizare, desfăşurându-se mai multe simpozioane cu participare internaţională pe această temă, în cadrul cărorara problema a fost analizată sub diferite aspecte. Se consideră actualmente că, pentru Polonia, procesul s-a desfăşurat sub impulsul factorilor sudici, mai ales prin aculturaţie, de-a lungul mai multor etape, destul de distanţate între ele. Rolul populaţiei locale în acest proces creştea pe măsură ce fenomenul se deplasa spre nord. Janusz şi Stefan Kozlowski au stabilit existenţa a cinci zone caracteristice pentru începutul neoliticului, corespunzând unor etape cronologice diferite. Astfel, ultima zonă, cea a regiunilor baltice, a cunoscut începutul neoliticului de abia în perioada în care zonele sudice se aflau în plin eneolitic, fiind vorba, deci, de existenţa unor decalaje cronologice considerabile.

Mult discutată, cu argumente pro şi contra, a fost problema unei eventuale extinderi a periferiei nordice a primului complex cultural neolitic cu ceramică, Starčevo-Criş, în sudul

bazinul Tisei). Teritoiul României a cunoscut prezenţa ambelor aspecte: a celui răsăritean în părţile vestice ale ţării, iar a celui apusean, venit prin Polonia, în zonele răsăritene (Moldova, nord-estulul Munteniei şi estul Transilvaniei); Munţii Apuseni constituie linia de demarcaţie între cele două aspecte.

17 De exemplu, pe teritoriul României, elemente ale ceramicii liniare se pot sesiza, într-o măsură mai mare sau mai redusă, în culturile eneolitice Boian, Precucuteni, Vădastra, Rast, Turdaş, Iclod, deci, atât în zonele extracarpatice, cât şi în cea intracarpatică.

39

Poloniei. Însă, în mod cert, începutul neoliticului în această ţară se leagă de extinderea unor comunităţi timpurii ale culturii ceramicii liniare, atât dinspre bazinul Tisei, cât şi dinspre Slovacia., prin pasurile Carpaţilor Nordici. Aşezarea ceramicii liniare cea mai bune studiată, cu o suprafaţă săpată de peste 1,5 ha, este cea de la Olszanica, lângă Cracovia (săpături Sarunas Milisauskas), prezentată în cadrul a două lucrări monografice (1976 şi 1986). O atenţie deosebită merită prezenţa unor locuiri ale ceramicii liniare din perioada cea mai veche chiar în partea sud-estică extremă a Poloniei, ceeea ce ar ridica problema existenţei, în această zonă, a unui centru genetic al acestei culturi, în legătură cu influenţele Starčevo-Criş din nordul Moldovei, dar ipoteza mai are nevoie de documentare. O abordare monografică a problematicii acestei culturi pe teritoriul Poloniei, inclusiv cu o încercare de periodizare a descoperirilor, a fost realizată de Anna Kulczicka-Leciejewiczowa (1970).

Un grup important de studii a fost dedicat de arheologii polonezi exploatării unor resurse minerale în neolitic, îndeosebi a silexului şi sării. La Krzemionki, lângă Opatów, a fost descoperită una dintre cele mai impresionante mine neolitice pentru extragerea silexului, având peste 3000 de puţuri, dintre care unele ating până la 11 m adâncime. Industria pieselor neolitice de silex a fost studiată, sub aspect interdisciplinar, îndeosebi de Maria Kaczanowska. Urmele exploatării sării au fost descoperite în zona de salifer a Carpaţilor, îndeosebi la Wieliczka, lângă Cracovia, unde există şi un muzeu al sării, sub egida căruia au fost publicate mai multe volume (redactate îndeosebi de Anton Jodlowski), dedicate acestei îndeletniciri de larg interes, care poate fi urmărită din neolitic până în zilele noastre. Aceste cercetări au deosebită importanţă şi pentru ţara noastră, unde sarea a fost exploatată, de asemenea în zona de salifer a Carpaţilor Orientali (din aşa-numitele slatine), tot începând din neolitic (chiar din cultura Starčevo-Criş).

Numeroase studii au fost dedicate celei mai reprezentative culturi a eneoliticului din Polonia, cea a paharelor în formă de pâlnie (cunoscută în literatura internaţională sub numele de Trichterbecherkultur, prescurtat TBK), care ocupă şi vaste spaţii din Europa Centrală. Relaţiile acestei culturi cu cultura Cucuteni au fost analizate de Hortensia Dumitrescu (1961), iar o tratatre monografică a TBK pentru Polonia a fost realizată de Tadeusz Wislanski (1981). Aceluiaşi cercetător i se datorează prezentarea monografică a culturii amforelor sferice pe teritoriul Poloniei (1966) – cultură din eneoliticul final, cu o vastă arie de răspândire europeană (inclusiv în nordul şi centrul Moldovei), care a preocupat şi pe alţi cercetători polonezi (îndeosebi Tadeusz Sulimirski).

O atenţie deosebită au acordat neoliticienii polonezi (Stanislaw Tabaczinski, Włodzimierz Antoniewicz, Jadwiga Kamienska, Józef Ścibior ş.a.) prezenţelor ceramicii pictate de tip Cucuteni-Tripolie în sud-estul Poloniei, făcându-se, cu această ocazie, atât trimiteri spre analogiile din România, cât şi discutarea relaţiilor sale cu TBK. Probabil tot dinspre culturile neolitice, dar din nordul Poloniei (care rămâne până târziu într-un sub-neolitic), apar în mediul ceramicii pictate, încă de la nivelul fazei Cucuteni A, unele vase grosiere, de factură evident străină, având o culoare negricioasă şi decor format mai ales din gropiţe imprimate. Asemenea apariţii (stranii în raport cu restul ceramicii cucuteniene) pot fi explicate prin atracţia pe care civilizaţiile evoluate (de tipul complexului cultural Cucuteni-Tripolie) o exercitau asupra populaţiilor semistabile, sub-neolitice, de la periferia nordică şi răsăriteană a arealului Europei agricole.

În 1970 a fost elaborată (sub redacţia lui Tadeusz Wislanski) o culegere de studii (The Neolihic in Poland), în care sunt prezentate monografic toate culturile neolitice cunoscute pe teritoriul Poloniei, iar în 1979, în volumul al II-lea al unei mari sinteze asupra preistoriei poloneze, Jan Machnik, T. Wislanski, A. Kulczicka-Leciejewiczowa şi Maria Godlowska au făcut o nouă prezentare de ansamblu a neoliticului polonez.

40

În ceea ce priveşte raporturile neoliticului şi eneoliticului din România cu zonele răsăritene, acestea pot fi urmărite, aproape în totalitate, pe teritoriile Ucrainei şi Republicii Moldova. Vom puncta câteva dintre acestea, în ordine cronologică.

Astfel, începuturile neoliticului pe teritoriul celor două state este legat, pe de o parte, de tendinţele diferitelor aspecte ale mezoliticului local (îndeosebi din zona Nistrului Mijlociu şi din peninsula Crimeei) de a găsi o cale proprie de trecere spre modul de viaţă neolitic, iar pe de altă parte, de rapida expansiune spre est a comunităţilor neolitice balcanice, de tip Starčevo-Criş, dintr-o fază târzie, când deja asimilaseră unele influenţe ale noului val neolitic, de tip Vinča. Până la Nistru, comunităţile Starčevo-Criş şi-au păstrat identitatea, chiar dacă au asimilat unele elemente locale, care au imprimat o anumită nuanţă, specifică variantei întâlnite aici. În schimb, dincolo de Nistru şi în bazinul Bugului Sudic, chiar dacă influenţele balcanice nu dispar, ele sunt mai estompate în sinteza cu elementele locale. În felul acesta, la est de Nistru s-a născut o nouă cultură, cea a Bugului Sudic, numită impropriu, de unii cercetători (N.V. Danilenko, V.I. Markevici), „cultura bugo-nistriană”, din dorinţa de a se sublinia faptul că aceasta ar fi fost prezentă şi la vest de Nistru. În realitate, pe teritoriul Republicii Moldova putem vorbi doar de influenţe ale culturii Bugului în cadrul variantei răsăritene a culturii Starčevo-Criş, aşa cum pe teritoriul Ucrainei se pot constata doar elemente balcanice disparate în cadrul acestei sinteze culturale locale. Cultura Bugului se individualizează prin unele forme de vase (cu fundul ascuţit sau rotunjit) şi prin decorurile incizate de linii vălurite.

Dar, în timp ce pe tot teritoriul Moldovei cultura Starčevo-Criş îşi încetează existenţa, în momentul pătrunderii comunităţilor culturii ceramicii liniare, la est de Nistru cultura Bugului Sudic îşi continuă evoluţia, cu faze târzii, în care se regăsesc şi importuri de ceramică liniară sau chiar sporadice locuiri ale ceramicii liniare, până la Bug. Acest nou moment al locuirii neolitice a fost sintetizat monografic, pentru spaţile răsăritene, mai întâi de T.S. Passek şi E.K. Černyš (1963), iar mai recent de Olga Larina (1999).

Procesul de sinteză dintre comunităţile culturii ceramicii liniare şi cele ale culturii Boian, pătrunse din Muntenia, a dus la formarea culturii Precucuteni, care, dinspre Carpaţii Orientali, s-a răspândit spre est, de-a lungul câtorva etape, acoperind treptat vechiul areal al culturii Bugului Sudic. În literatura arheologică de limbă rusă, cultura Precucuteni a fost integrată în cultura Tripolie, ca primă fază (A) a acesteia, pentru a se sublinia faptul că este vorba de aceeaşi populaţie, care foloseşte acelaşi repertoriu de forme ceramice şi de ornamente, dar care, la un moment dat, prin receptarea unor influenţe externe, schimbă vechea tehnică de decorare (inciziile) cu cea a picturii policrome, specifică culturii Cucuteni. Perioada tripoliană timpurie (faza Tripolie A) a fost cercetată monografic de Vladimir Zbenovič (1989 şi 1996), iar un repertoriu al descoperirilor acestei perioade din Republica Moldova a fost recent alcătuit de tânărul cercetător Sergiu Bodean (2001).

Sistematizarea şi periodizarea descoperirilor tripoliene a fost întreprinsă iniţial de Tatjana S. Passek (1949), rezultând următoarele faze, fiecare cu corespondentul ei în aspectul cucutenian:

- Tripolie A (cultura Precucuteni, fazele II-III); - Tripolie B I (faza Cucuteni A); - Tripolie B II (faza Cucuteni A-B); - Tripolie C I – γ I (faza Cucuteni B); - Tripolie C II – γ II (cultura Horodiştea-Folteşti, corespunzătoare aspectelor Gorodsk şi

Usatovo din Ucraina şi Brânzeni-Gordineşti din Republica Moldova, datate în perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Sistemul Passek este, în linii mari, menţinut şi în prezent în arheologia de limbă rusă, aducându-i-se unele completări, dintre care mai importante sunt cele ale Ekaterinei Černyš, Vladimir Zbenovič, Vsevolod Markevici, Victor Sorokin, Valentin Dergacev (ultimii trei pentru R. Moldova) ş.a. În concepţia acestui sistem, în cultura Tripolie sunt incluse şi

41

fenomenle post-tripoliene propriu-zise, care reprezintă, de fapt, noi sinteze culturale, în cadrul cărora vechile elemente, mult modificate, devin minoritare faţă de cele noi, aparţinând îndeosebi comunităţilor din stepele nord-pontice, infiltrate treptat în arealul complexului cultural Cucuteni-Tripolie.

O atenţie deosebită s-a acordat studierii plasticii tripoliene, care, alături de ceramica pictată, reprezintă emblema acestei civilizaţii. Un studiu monografic dedicat plasticii antropomorfe tripoliene a fost realizat de A.P. Pogoževa (1983; 1985, în limba germană), iar cel consacrat plasticii zoomorfe a fost elaborat de V. I. Balabina (1998).

Probleme deosebite, din punct de vedere al organizării sociale şi al stadiului de evoluţie atins de comunităţile tripoliene, ridică aşa-numitele aşezări-gigant (Talianki, Dobrovody, Veselyj Kut ş.a.), descoperite în bazinul mijlociu al Bugului Sudic, precum şi în Basarabia (la Petreni, în Depresiunea Bălţilor). Pentru aceste aşezări, care au sute de locuinţe, dispuse după un plan circular-radial, s-a presupus existenţa unui nivel elevat de organizare socială, propunându-se, de către unii cercetători (M.M. Šmaglij, M. Ju. Videjko, Natalja Burdo ş.a.), termenul de proto-oraşe, contestat însă de alţii (Alexej Korvin-Piotrovskij, V.A. Krutz, Dan Monah ş.a.). Aceste probleme au fost discutate şi la simpozioanele anuale (iniţiate din 1990) dedicate aşezărilor-gigant, organizate în Ucraina (mai ales la Talianki), precum şi în monumentala enciclopedie a culturii Tripolie, recent editată (2005).

În sudul Basarabiei, la începutul eneoliticului, au pătruns comunităţile aspectului cultural Bolgrad (rezultat prin evoluţia variantei nordice a culturii Gumelniţa într-un mediu Precucuteni-Cucuteni), având drept corespondent, în sudul Moldovei şi nordul Munteniei, aspectul cultural Stoicanu-Aldeni (studiat de I.T. Dragomir, M. Şimon, Stănică Pandrea ş.a.). Aspectul Bolgrad a fost studiat monografic de V. Beilekci, iar V. Sorokin i-a precizat poziţia cronologică şi culturală în raport cu culturile contemporane din România.

Pătrunderilor etnice şi culturale din stepele nord-pontice în mediul culturilor Cucuteni-Tripolie şi Gumelniţa li s-a acordat o deosebită atenţie, stabilindu-se existenţa unui orizont foarte timpuriu al acestor pătrunderi în sudul Basarabiei, Câmpia Siretului Inferior şi nordul Dobrogei (reprezentat prin mormintele de la Suvorovo, Căinari şi Giurgiuleşti în Basarabia – studiate de Valentin Dergacev şi Vasile Haheu – şi prin cel de la Casimcea în Dobrogea), care a contribuit la dispariţia aspectului cultural Bolgrad-Stoicani-Aldeni şi la stoparea timpurie a evoluţiei culturii Gumelniţa în Dobrogea. Prin sinteza dintre aceste elemente stepice timpurii şi fondul gumelniţean s-a format, la Dunărea de Jos, prima cultură a perioadei de tranziţie spre epoca bronzului, Cernavoda I, care a evoluat în paralel cu ultimele două faze ale culturii Cucuteni (A-B şi B).

Evoluţia integrală a neoliticului şi eneoliticului din teritoriile Ucrainei şi Moldovei este prezentată într-o serie de sinteze, dintre care amintim pe cea a Ekaterinei Černyš din volumul Eneolit SSSR (1982), apoi volumele lui N.V. Danilenko despre neoliticul şi eneoliticul Ucrainei (1969 şi 1974), capitolele dedicate neoliticului şi epocii cuprului (redactate de D.Ja. Teleghin, V.N. Danilenko, V.A. Krutz, S. N. Bibikov, V. G. Zbenovič, I. K. Svešnikov ş.a.) din primul volum al sintezei Arkheologija Ukrainskoj SSR (1985), precum şi lucrările elaborate pentru neoliticul şi eneoliticul din Moldova de Olga Larina, Victor Sorokin şi Valentin Dergacev.

42

Întrebări recapitulative

1. Care sun principalele caracteristici ale metodologiei de cercetare a neoliticului în momentul actual ?

2. Care sunt marile orizonturi cuturale ale neoliticului şi chalcolithicului din Orientul Apropiat ? 3. Prin ce se particularizează evoluţia neoliticului din diferite zone ale Greciei ?

4. Care sunt căile prin care s-au transmis spre Dunăre influenţele egeo-anatoliene în neolitic şi eneolitic ? 5. Care sunt principalele cercuri culturale din Europa Centrală care au avut relaţii cu culturile neolitice şi eneolitice din România ? 6. Care sunt principalele cercuri culturale din răsăritul Europei care au avut relaţii cu culturile neolitice şi eneolitice din România ?

TEMA DE CONTROL

Prezentarea la examen este condiţionată, în mod obligatoriu, de redactarea prealabilă a unei lucrări, care să trateze problema raporturilor culturale şi cronologice, cu zonele învecinate, ale unei culturi neolitice sau eneolitice din România (din lista dată mai jos). Pentru alcătuirea lucrării, consultaţi Bibliografia anexată acestui curs.

Lucrările vor avea aparat critic (note la subsol) şi vor fi însoţite de o listă bibliografică a lucrărilor consultate.

Lucrarea se va depune, cu cel puţin o săptămână înainte de data examenului, la Secretariatul Facultăţii de Istorie.

- Cultura ceramicii liniare; - Cultura Vinča; - Cultura Hamangia; - Cultura Boian; - Cultura Precucuteni; - Cultura Cucuteni; - Cultura Gumelniţa; - Cultura Petreşti; - Cultura Horodiştea-Folteşti; - Cultura Coţofeni.

43

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ A. Lucrări generale

1. Sinteze privind neoliticul şi eneoliticul pe teritoriul României

- Nicolae URSULESCU, Mircea PETRESCU-DÎMBOVIŢA, Dan MONAH, Neo-eneoliticul, în: Academia Română, Istoria Românilor, I (coord. M. Petrescu-Dîmboviţa, Al. Vulpe), Bucureşti, 2001, p. 111-209.

- Cătălin BEM, Noi propuneri pentru o schiţă cronologică a eneoliticului românesc, Pontica, 33-34, 2000-2001, p. 25-121.

- Eugen COMŞA, Neoliticul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987. - Idem, Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României, vol.I-II, Bucureşti, 1976, 1977. - Nicolae Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi, 1998. - Dumitru BERCIU, Contribuţii la problema neoliticului în Romînia în lumina noilor

cercetări, Editura Academiei, Bucureşti, 1961. - Idem, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966, p. 35-89. - Vl. DUMITRESCU, Arta neolitică în România, Bucureşti, 1968. - Idem, Arta preistorică în România, 1974. - VL. DUMITRESCU, Alexandra BOLOMEY, Florea MOGOSANU, Esquisse d’une

préhistoire de la Roumanie, Bucureşti, 1983, p. 56-139. - Vl. DUMITRESCU, Alexandru VULPE, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988, p.

22-50. - Mircea PETRESCU-DÎMBOVIŢA et alii, Istoria României de la începuturi până în

secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 32-73. - Vasile CHIRICA, Dan MONAH (ed.), Le Paléolithique et le Néolithique de la Roumanie

en contexte européen, Iaşi, 1991, p.188-453.

2. Sinteze privind neoliticul şi eneoliticul Europei şi Asiei Anterioare

- Gordon CHILDE, Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p. 82-115. - Marija GIMBUTAS, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european,

Bucureşti, 1989. - Eadem, The Civilization of Goddess. The World of Old Europe, San Francisco, 1991. - Eadem, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997. - Janusz KOZLOWSKI (red.), Atlas du Néolithique européen, vol.1 (L'Europe orientale),

ERAUL, 45, Liège, 1993; vol.2 (L'Europe occidentale), ERAUL, Liège, 1999. - Jan LICHARDUS et alii, La Protohistoire de l'Europe. Le Néolithique et le

Chalcolithique entre la Méditerranée et la mer Baltique, Paris, 1985. - Hermann MÜLLER-KARPE, Handbuch der Vorgeschichte: vol. II (Jungsteinzeit),

München, 1968; vol. III (Kupferzeit), München, 1974. - Hermann PARZINGER, Studien zur Chronologie und Kulturgeschichte der Jungstein- ,

Kupfer- und Frühbronzezeit zwischen Karpaten und Mitteleren Taurus, I-II, Mainz am Rhein, 1993.

- Alasdair WHITLE, Neolithic Europe: a Survey, Cambridge, 1985. *

44

- F. HOURS, O. AURENCHE, J. CAUVIN, M.-C. CAUVIN, L. COPELAND, P. SANLAVILLE, Atlas des sites du Proche Orient (14.000-5.700 B.P.), Lyon, 1994.

- James MELLAART, Earliest Civilizations of the Near East, London, 1965. - Idem, The Neolithic of the Near East, London, 1975. - Purushottam SINGH, Neolithic Cultures of Western Asia, London and New York, 1974. - Jacques CAUVIN, Naissance des divinités, naissance de l’agriculture. La révolution des

symboles au Néolithique, Paris, 1994. - Achille GAUTIER, La domestication. Et l’homme créa l’animal, Paris, 1990. B. Sinteze provinciale şi tematice pentru neoliticul şi eneoliticul României - Puiu HAŞOTTI, Neoliticul din Dobrogea, Constanţa, 1997. - Doina IGNAT, An overview of the Neolithic of Crişana, Analele Banatului, 7-8, 1999-

2000, p. 13-33. - Gh. LAZAROVICI, Neoliticul Banatului, I-II, Cluj-Napoca, 1979. - Zoia MAXIM, Neo-Eneoliticul din Transilvania, Cluj-Napoca, 1999. - Hermann SCHROLLER, Die Stein- und Kupferzeit Siebenbürgens, Berlin-Leipzig, 1933. - Nicolae URSULESCU, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-

carpatice ale României, Iaşi, 2000. - Mădălin Cornel VĂLEANU, Omul şi mediul natural în neo-eneoliticul din Moldova, Iaşi, 2003. - Idem, Aşezări neo-eneolitice din Moldova, Iaşi, 2003. - N. VLASSA, Neoliticul Transilvaniei, Cluj Napoca, 1976.

* - Eugen COMŞA, Viaţa din spaţiul carpato-danubiano-pontic în mileniile 7-4 î.Chr.,

Bucureşti, 1997. - Idem, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, Bucureşti,

1995. - Gh. LAZAROVICI, Über neo- bis äneolithische Befestigungen aus Rumänien,

Jahresschrift für mitteldeutsche Vorgeschichte, 73, 1990, p. 93-117. - Ion MAREŞ, Metalurgia aramei în neo-eneoliticul din România, Suceava, 2002. - Alexandru VULPE, Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul carpato-danubian, SCIV,

24, 1973, 2, p. 217-237.

C. Prezentări monografice ale unor culturi, grupuri şi aspecte culturale din România

- Radian Romus ANDREESCU, Plastica antropomorfă gumelniţeană, Bucureşti, 2002. - V. I. BALABINA, Figurki životnych v plastike Kukuteni-Tripol’ja, Moskva, 1998. - D-tru BERCIU, Cultura Hamangia, Bucureşti, 1966. - Vasile BORONEANŢ, Probleme ale culturii Schela Cladovei-Lepenski Vir în lumina

noilor cercetări, Drobeta, IV, 1980, p. 27-42. - John CHAPMAN, The Vinča culture of South-East Europe, Oxford, 1981. - Marius CIUTĂ, Începuturile neoliticului timpuriu în spaţiul intracarpatic transilvănean,

Alba Iulia, 2005. - Eugen COMŞA, Données sur la civilization de Dudeşti, Praehistorische Zeitschrift, 46,

1971, 2, p. 145-249. - Idem, Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti, 1974. - Ştefan CUCOS, Ceramica de "tip C" din aria culturii Cucuteni, Memoria Antiquitatis,

IX-XI, 1985, p. 63-92.

45

- Ann DODD-OPRITESCU, Les éléments "steppiques" dans l'énéolithique de Transylvanie, Dacia, N.S., XXII, 1978, p. 87-98 (grupul cultural Decea Mureşului).

- Ion T. DRAGOMIR, Eneoliticul din sud-estul României. Aspectul cultural Stoicani-Aldeni, Bucureşti, 1983.

- Florin DRASOVEAN, Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Timişoara, 1996. - Idem, Cultura Petreşti în Banat, Timişoara, 1999. - Idem (ed.), The Vinča culture, its role and cultural connections, Timişoara, 1996. - Vladimir DUMITRESCU, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni, SCIV, 14, 1963, 1, p.

51-71; 2, p. 285-318. - Idem, Cu privire la cea mai veche cultură neolitică din România, SCIV, 21, 1970, 2, p.

187-200. - Idem, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1999. - GH. DUMITROAIA, D. MONAH (eds.), Cucuteni aujourd’hui, Piatra Neamţ, 1996. - Gh. DUMITROAIA et alii (eds.), Cucuteni, 120 ans de recherches. Le temps du bilan,

Piatra Neamţ, 2005. - Linda ELLIS, The Cucuteni-Tripolye Culture. A Study in Technology and the Origins of

Complex Society, Oxford, 1984. - Neţa IERCOŞAN, Cultura Tiszapolgár în vestul României, Satu Mare – Cluj-Napoca,

2002. - Doina IGNAT, Grupul cultural neolitic Suplacu de Barcău, Timişoara, 1998. - Olga LARINA, Neoliticul pe teritoriul Republicii Moldova, Thraco-Dacica, XV, 1994, p.

41-66. - Gh. LAZAROVICI, Neoliticul timpuriu în România, Acta Musei Porolissensis, VIII,

1984, p. 49-104. - Idem, Grupul şi staţiunea Iclod, Cluj-Napoca, 1991. - Gh. LAZAROVICI, Fl. DRAŞOVEAN (ed.), Cultura Vinča în România, Timişoara,

1991. - Gh. LAZAROVICI, Zoia MAXIM, Gura Baciului, Cluj-Napoca, 1995. - Sabin Adrian LUCA, Sfârşitul eneoliticului pe teritoriul intracarpatic al României -

cultura Bodrogkeresztúr, Alba Iulia, 1999. - S.A. LUCA, Horia CIUGUDEAN, Cristian ROMAN, Faza timpurie a culturii Vinča în

Transilvania. Repere ale orizonturilor cronologice şi etnoculturale, Angustia, 5, 2000, p. 37-72.

- Silvia Marinescu-Bîlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974. - Cornelia-Magda MANTU, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, Piatra Neamţ,

1999. - V.M. MASSON, N.Ja. MERPERT, Eneolit SSSR, Moskva, 1982. - Dan MONAH, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra Neamţ, 1997. - D. MONAH, Ştefan CUCOŞ, Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi, 1985. - Sebastian MORINTZ, Petre ROMAN, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la

epoca bronzului la Dunărea de Jos, SCIV, 19, 1968, 4, p. 553-575. - Marian NEAGU, Neoliticul mijlociu la Dunărea de Jos cu privire specială asupra

centrului Munteniei, Bucureşti, 2003. - Marin NICA, La culture Dudeşti en Olténie, Dacia, N.S., XX, 1976, p. 71-103. - Idem, Le groupe culturel Cîrcea-Grădănile dans le contexte du Néolithique balkanique,

Zbornik Narodnog Muzeja, 14, 1991, 1, p. 103-112. - Iuliu PAUL, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992. - Mircea PETRESCU-DÎMBOVIŢA, Realizări şi perspective în cercetarea culturii

Cucuteni, in: Academia Română, Discursuri de recepţie, Bucureşti, 2001.

46

- M. PETRESCU-DÎMBOVIŢA et alii (sub red.), La civilisation de Cucuteni en contexte européen, Iaşi, 1987.

- Adriana RADU, Cultura Sălcuţa în Banat, Reşiţa, 2002. - Victor SOROKIN, Culturile eneolitice din Moldova, Thraco-Dacica, XV, 1994, p. 67-92. - Ersilia TUDOR, Un aspect cultural post-gumelniţean descoperit în zona de dealuri a

Munteniei, SCIVA, 28, 1977, 1, p. 37-52 (grupul Brăteşti). - N. URSULESCU, Evoluţia culturii Starčevo-Criş pe teritoriul României, Suceava, 1984. - N. URSULESCU (ed.), Dimensiunea europeană a civilizaţiei eneolitice est-carpatice,

Iaşi, 2006. - N. URSULESCU, Cornelia-Magda LAZAROVICI (eds.), Cucuteni 120 – Valori

universale, Iaşi, 2006.

Orizont

Parzinger Hacilar Yarimburgaz

Hoca Cešme

Ilipinar Karanovo

2a IX-VIII Fikirtepe-

Pendik

2b VIII-VI Yar 5

3a Yar 4

II-IV (slip roşu şi cer. lustruită) VIII I

3b Yar 3 VII-VI 3c

V-II

Yar 2 V II 4 I

5/4 şi 5 0 I III (Veselinovo)

STRATIGRAFIA, PERIODIZAREA ŞI CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MANIFESTĂRI NEOLITICE DIN ORIENTUL APROPIAT ŞI ANATOLIA

L E V A N T Cronologia Absolută (b.

c.)

Periodizare Lichardus

Mesopotamia

Câmpia AMUQ

(Braidwood)

RAS SHAMRA

(Ugarit)

C I L I C I A M E R S I N

CAN HASAN Câmpia KONYA

ÇATAL HÖYÜK

Districtul Lacurilor HACILAR

I-II PPN A

7600-6600

III PPN B

vechi şi mijlociu

Eufratul superior: NEVALI ÇORI

CAYÖNÜ (cupru) (Eufrat superior)

CAFER HÖYÜK

Hacilar aceramic

6600-6000

IV PPN B Târziu

V C

PPN B Tell III

C.H.-Est (niv. XIII-IX)

Hacilar aceramic (7 niv.)

6000-5600

V HASSUNA

Amuq A

V B (ceramică

monocromă)

Mersin Nivelele 33-28

(niv. VIII-II) Hiatus

5600-5000

VI SAMARA

Amuq B

V A (cardinal)

Nivelele 27-24 (cer. neagră

lustruită)

Tell I Niv. 7 Niv. 6

Niv. 5 Niv. 4 Niv. 3

Neolitic târziu

C. H. –Vest I

H. IX-VII (neolitic târziu) H. VI-II (chalcolithic timpuriu: pictură roşie)

5000-4100

VII HALAF

Amuq C D

C IV B

Nivelele 23-17 (infl. HALAF)

(cer. pictată policrom)

Nivel 2: - chalc. timpuriu 2 B - chalc. mijlociu 2 A

Çatal H.-Vest II

Hacilar I (chalcol. mijlociu:

policromie) infl. Halaf târziu

4100-3700

VIII

OBEID Vechi

Amuq E

IV A III C

Nivel 16: Fortăreaţă

(infl. anatoliană)

Nivel I (chalcolitic târziu)

BE

YC

ES

UL

TA

N

Aşezarea Hacilar II

(chalcol. târziu)

3700-3400

IX

OBEID Recent

III B Nivelele 15-14 (infl. Obeid)

3400-3100

UR-URUK III A

3100-2900

DJEMDET NASR