EXPLORAREA SIMŢULUI CROMATIC

Simtul cromatic

• Ochiul are capacitatea de a percepe stimuli coloraţi din spectrul vizibil, cuprinşi în lungimile de undă cu valori între 375 - 760 m

• În vederea elaborării simţului cromatic sunt necesare mai multe niveluri de integrare.– Primul nivel de integrare este reprezentat de celulele orizontale tip C

care influenţează nivelul de stimulare a celulei bipolare în funcţie de lungimea de undă şi de iluminarea de fond

– Al doilea nivel integrativ este reprezentat de stratul plexiform extern.

Simtul cromatic

• Celulele ganglionare cromatosensibile sunt de mai multe tipuri, unele transmit o informaţie parţial integrată pe cele două axe complementare

• roşu/verde • galben/albastru

• celelalte transmit raportul dintre stimularea cromatică fundamentală şi “stimulul alb”.– La “intrarea” în retină, informaţia cromatică este recepţionată pe

principiul tricromaziei de cei trei receptori cromatici specifici.– La “ieşirea” din retină, această informaţie codificată este

prelucrată integrativ prin mai multe mecanisme.

Culorile spectrale, • Culorile spectrale, singurele care prezintă caractere fizice

bine definite, se întâlnesc numai în condiţiile experimentale. Spectrul vizibil include şapte culori spectrale

1. Roşu, 2. Orange, 3. Galben, 4. Verde, 5. Albastru,6. Indigo, 7. Violet (ROGVAIV),

• Analizatorul vizual poate deosebi până la 140 tonalităţi.

Tonalitatea, Saturaţia, Luminozitatea

• Tonalitatea este definită prin lungimea de undă a stimulului luminos. Stimulii coloraţi din lumea înconjurătoare sunt amestecuri în proporţii variabile de diferite culori, tonalitatea fiind dată de lungimea de undă care predomină.

• Saturaţia sau puritatea colorimetrică reprezintă bogăţia în radiaţii cu aceeaşi lungime de undă, fără nici un amestec. Reducerea saturaţiei unei culori se poate obţine prin amestec cu alb.

• Luminozitatea sau strălucirea facilitează perceperea unui stimul colorat. Culori cu tonalitate diferită şi cu energie luminoasă egală nu dau aceeaşi impresie de intensitate. Luminozitatea permite distincţia dintre culori mai clare şi mai întunecate

Legile amestecului culorilor

1. Pentru orice culoare există o altă culoare, care prin amestec determină senzaţia de alb. Aceste două culori se numesc culori complementare.

2. Dacă amestecăm două culori mai apropiate una de alta decât culorile complementare, se obţine o culoare cu tonalitatea situată între culorile de amestec.

3. Prin amestecarea unor culori cu tonalitate asemănătoare se obţine o culoare cu aceeaşi tonalitate care poate prezenta variaţii de luminozitate şi saturaţie în raport cu calităţile culorilor amestecate.

4. Orice culoare din natură poate fi obţinută prin amestecul a trei culori, variindu-le cantitatea, luminozitatea şi saturaţia. Clasic, aceste trei culori (roşu, verde şi albastru) sunt denumite culorile primare sau fundamentale.

Triunghiul culorilor. • Maxwell a sugerat reprezentarea

grafică a spaţiului cromatic sub forma unui triunghi

• Orice punct de pe laturile triunghiului este o culoare spectrală, care poate fi obţinută prin combinarea celor două culori de la extremităţile laturii, în cantităţi ce pot fi calculate după distanţa între cele trei puncte

• Pe baza legilor amestecului culorilor şi cu ajutorul triunghiului culorilor s-au construit aparatele pentru studiul şi examinarea vederii colorate.

Mecanismul vederii culorilor

• Teoria tricromatică a lui Young-Helmholtz susţine că în ochi există trei tipuri de conuri, fiecare conţine un pigment fotosensibil pentru una din culorile fundamentale: roşu, verde şi albastru. Atunci când aceste particule fotosensibile sunt stimulate de lumină se produce senzaţia culorii respective. Printr-un proces aditiv se obţin toate senzaţiile colorate.

• Teoria perechilor opuse a lui Hering explică modul de transmitere a senzaţiei cromatice. Există două perechi de mecanisme antagoniste, unul pentru roşu-verde, altul pentru albastru-galben. Transmiterea unei excitaţii colorate inhibă automat transmiterea celeilalte.

METODE DE EXAMINAREPentru investigarea simţului cromatic se pot folosi în mod curent

patru tipuri de metode:• I. Metode de denumire

Se proiectează pe un ecran transparent lanterne colorate. Subiectul plasat la 5 metri de ecran trebuie să precizeze culoarea fiecărei lanterne. Printre cele mai folosite sunt:

lanterna colorată Edridge-Greenlanterna cromoptometrică Beyne

• II. Metode de egalizareColorimetrele sunt aparate de laborator cu care se studiază curba luminozităţii spectrale, egalizările spectrale şi pragurile diferenţiale pentru tonalitate şi saturaţie. În practică se folosesc colorimetrele reduse, cunoscute sub numele de anomaloscoape

III. Metode de discriminare

Metodele de discriminare utilizează planşele pseudoizocromatice.

Formează categoria de teste cele mai folosite, pentru că tehnica de diagnostic este simplăUnele tabele conţin semne de contraprobă pe care le percep numai discromaţii iar normalii nu le văd. Cele mai folosite tipuri de tabele sunt:

Stiling, Ishihara, Polack, Rabkin, Hardy-Rand-Rittler ,atlasul T.M.C. (Tokyo Medical College).

Atlasul Ishihara este recomandat de comisia de cromatologie a Congresului Internaţional de Oftalmologie şi conţine o planşă de demonstraţie, planşe cu cifre şi planşe pe care sunt desenate serpentine.

IV. Metode de comparaţie sau de asortare

Metodele de comparaţie sau asortare cuprind:

• Lânurile Holmgreen sunt smocuri de lână de anumite tonalităţi ce trebuie aranjate în grupuri cu aceeaşi tonalitate.

• Testul Panel D-15 este un test de discriminare cromatică după ton care pune în evidenţă liniile de confuzie ale culorilor.

• Testul Farnsworth 15 Hue este format din 15 pastile colorate pe care subiectul trebuie să le aranjeze după progresiunea tonalităţii.

• Testul Farnsworth-Munsell 100 Hue este mult mai sensibil. El este format din patru penare în care se găsesc 84 de pastile colorate.

• Testul scotometric Odinţov este utilizat pentru examinarea câmpului central al vederii culorilor. Testul permite descoperirea unui scotom central pentru culori în afecţiuni ale maculei şi ale nervului optic.

TULBURĂRI ALE SIMŢULUI CROMATIC

• I.Discromatopsii congenitale– Anomalii la limită– Tricromazia anomală– Dicromazia– Acromatopsia congenitală – Anomaliile extreme

• II.Discromatopsii dobândite– Discromatopsii propriu-zise– Cromatopsii– Agnoziile cromatice

I.Discromatopsii congenitalePot fi clasificate în :• anomalii la limită. Este vorba de o tulburare cromatică atenuată, tradusă prin

erori şi indice de anomalie la limita superioară şi inferioară a normalului;• tricromazia anomală. (În funcţie de culoarea deficitară se subîmparte în):

• protanomalia - deficienţă a receptorului pentru roşu;• deuteranomalia - deficienţă a receptorului pentru verde;• tritanomalia - deficienţă a receptorului pentru albastru.

• dicromazia. (În funcţie de receptorul nefuncţional se deosebesc):• protanopia (Dalton) constă în lipsa receptorului pentru roşu;• deuteranopia constă din lipsa receptorului pentru verde;• tritanopia constă în lipsa receptorului pentru albastru.

• acromatopsia congenitală reprezintă tulburarea cromatică în care subiecţii nu percep nici o culoare şi “văd lumea” în alb-negru.

• acromatopsie completă sau incompletă cu sau fără ambliopie;• acromatopsii atipice: se situează la limita între acromatopsiile tipice şi

dicromazii;• anomaliile extreme includ protanomalia şi deuteranomalia extremă, care se

situează după caracterele clinice între dicromazie şi tricromazia anomală şi sunt identificate cu ajutorul anomaloscoapelor.

II.Discromatopsii dobânditePrezintă următoarele caractere:

nu apar izolat ci sunt în strânsă legătură cu scăderea acuităţii vizuale, tulburări de adaptare etc

pot fi şi unilaterale sau limitate la o parte a câmpului vizual evoluează în funcţie de afecţiunea ce le determină tulburarea cromatică este variabilă în funcţie de condiţiile de examinare şi

se ameliorează prin creşterea intensităţii testului şi a timpului de expunere fenomenele de contrast colorat sunt atenuate în raport cu subiecţii normali discromatopsia este mai complexă, interesează axe diferite şi este în

funcţie de sistemul de absorbţie supraadăugat (cataractă, hemoragie în vitros).

Se deosebesc trei forme clinice :

1. discromatopsii propriu-zise:

2. cromatopsii• cromatopsii prin perturbarea sistemului de transmisie, • cromatopsii de origine retiniană

3. agnoziile cromatice constau în imposibilitatea de a recunoaşte o culoare deşi receptorii retinieni sunt indemni şi apar în leziuni occipitale.

 

Concluzii În practică, pentru diagnosticul unei alterări a simţului

cromatic este bine să se respecte următoarea conduită: întâi se verifică simţul cromatic cu ajutorul tabelelor

pseudoizocromatice. Se decelează o eventuală discromatopsie; pentru precizarea tipului de discromatopsie se practică examenul la

anomaloscop şi testul Farnsworth-Munsell 100 Hue; pentru discromatopsiile centrale dobândite se folosesc cartoanele

Haitz. • De obicei discromatopsiile congenitale prezintă modificări

clare ale diferitelor diagrame, în timp ce discromatopsiile dobândite se caracterizează prin neregularităţi ale acestor diagrame.

• Folosirea din ce în ce mai largă a semnalizării colorate face indispensabil examenul periodic al simţului cromatic pentru unele profesiuni: conducători auto, marinari, aviatori, mecanici de locomotivă, mecanici de metrou etc