55

Argument

În acest an, pe 27 august, Mircea Zaciu ar fi împlinit, dacă destinul ar fi fost mai îngăduitor, 85 de ani. E, şi acesta, un prilej potrivit de a ne întreba cât de actuală este, acum, opera unuia dintre criticii importanţi ai literaturii române contemporane. S-a vorbit, nu de puţine ori, despre Profesorul Zaciu ca despre un personaj cu alură singulară, în fi zionomia căruia bonomia, ironia, spiritul caustic şi spiritul de frondă se întâlneau armonios. Pe de altă parte, se ştie că istoricul şi criticul literar era fascinat de ideea de construcţie, orice act de edifi care încorporând înţelesul unui angajament moral: „Tot ce e arhitectură, construcţie – scrie criticul, în Ordinea şi aventura - e şi zidire conştientă, şi, prin urmare, asumare de răspunderi”. De altfel, prin cărţile sale, criticul îşi conturează linii şi trăsături ale autoportretului spiritual, alcătuit din geometriile inefabile ale melancoliei şi din rigoarea unei ironii detaşate. În Teritorii sunt de afl at, scrie Ion Pop, cele mai pregnante date ale autoportretului Profesorului: „Teritorii este, mai mult decât o carte-jurnal sau una de memorii, una pur şi simplu de proză, foarte bine scrisă, revelatoare în primul rând pentru autoportretul sui generis pe care autorul şi-l conturează ca adevărat protagonist al universului şi întâmplărilor trăite”. Care este, însă, esenţa criticii lui Mircea Zaciu, timbrul ei propriu, individualizator? Într-o pagină de meditaţie autoscopică, criticul îşi asumă o poziţie activă, implicată, mobilizată de imersiunea în relieful actualităţii: „În ceea ce mă priveşte, eu mă revendic de la critica activă promptă, prezentă în revista săptămânală şi lunară, cea care, cum spunea Camil Petrescu «grăbeşte judecata timpului, orientează creaţia», cea menită să «limpezească judecata contemporanilor». Nu sunt «universitar» decât prin profesia didactică; în critică nu pot fi , deoarece nu există un punct de vedere «universitar» în critica noastră”. Dominat adesea de nerv polemic, retras, de cele mai multe ori, riguros şi tenace, în cadrele argumentelor şi ale demonstraţiei, cu timbru afectiv şi catifelări ale melancoliei, scrisul lui Mircea Zaciu se detaşează mai ales prin ţinuta morală, prin care sunt interogate fi surile şi neajunsurile lumii, cum bine observa Dan C. Mihăilescu: „Polemic, virulent uneori, cu porniri necenzurate, Mircea Zaciu îşi studiază întâi de toate obiectul ca pe un personaj şi abia apoi ca o fi şă biobibliografi că. Dincolo de cronologie, de genealogie, analogie şi simbologie, accentul decisiv cade pe clarobscurul psihologiei. Stilurile, temele, structurile, ideile se resorb în cele din urmă în ordinea morala a scriiturii. O opţiune eronată din viaţa unui scriitor, o idilă de senectute, o ratare politică, o indecizie perpetuă, un eşec intelectual, o scrisoare culpabilă, sentimentul singurătăţii absolute în mijlocul triumfului general, o trădare, o bruscă atitudine curajoasă, o laşitate, o pagină voluntar uitată, un lanţ ascuns de complexe – sunt, pentru Mircea Zaciu, acele nuclee atât de necesare istoricului literar”.

Actualitatea lui Mircea Zaciu este ritmată armonios atât de prezenţa tutelară a propriei sale opere de critic, eseist, istoric literar sau memorialist, cât şi de repercusiunile ideaţiei proprii în cărţile discipolilor săi, care au dus mai departe gândul unui scriitor caracterizat, dincolo de orice, de aura unei „vocaţii a neliniştii şi a frământării” (Livius Ciocârlie). Numărul revistei „Vatra” consacrat actualităţii lui Mircea Zaciu e alcătuit dintr-un consistent capitol de interpretări şi evocări, dintr-un epistolar (cu Octavian Schiau şi Ioan Muşlea), precum şi dintr-o secţiune documentară, care circumscrie mărturii din arhiva securităţii, privitoare la Profesor, îndelung şi intens urmărit de organele de represiune comuniste. Le mulţumim tuturor colaboratorilor noştri pentru amabilitatea cu care au răspuns solicitării noastre de a contura o imagine veridică şi credibilă a criticului, omului, profesorului Mircea Zaciu şi a actualităţii operei sale.

Redacţia

actualitatea lui mircea zaciu

56

interpretări şi evocări

Gelu IONESCU...departe…

„Aşa se pierde artistul în noaptea oraşului, în noaptea lumii, cu gratuitatea şi ingenuitatea artei lui, luându-şi un graţios rămas-bun de la o lume imbecilă”; aşa se încheie volumul Scrisori nimănui, din 1989. Mai citesc într-o bio-bibliogafi e că, în acelaşi an, îi mai apăruse lui Mircea Zaciu şi volumul cu titlul Departe/aproape - nu îl găsesc în mica mea bibliotecă - mi l-o fi dat? l-oi fi pierdut? Am însă volumele de jurnal, cu mîna lui semnate, precum şi unul din cele de critică: Viaticum, din 1983. Cum va fi ajuns această carte la mine, plecat departe la sfîrşitul lui 1982, şi încă avînd o prea frumoasă dedicaţie pe prima pagină? Şi cum se va fi făcut că o prea recentă, dar ultimă carte - a mea însă - să se intituleze Tîrziu, de departe…? Cu siguranţă că e chiar acelaşi tîlc, nu numai acelaşi cuvînt, că vine dintr-o aceeaşi bucată de tăcere lipită pe mantaua călătorului, Der Wanderer, cum s-ar spune, prin albia de aur a Rinului...

Numai că Mircea Zaciu, partea din el, cea cu fi rea de artist, nu şi-a luat un graţios rămas-bun de la lume, aşa cum e ea - şi imbecilă, fi reşte. Nici nu a apucat să-l rostească - poate nici să-l scrie (cine mai ştie?) şi, dacă l-ar fi rostit, cred că nu ar fi fost graţios. Ci amar, dezamăgit, simţindu-l prea timpuriu. Pentru că, deşi rar, îl văzusem la Bonn - între două drumuri de-ale sale spre Cluj - şi se simţea bine încolţit, răsufl înd destul de greu şi mereu cu gîndul la ceea ce nu mai venea, de ani de zile nu venea: dicţionarul, ultimele volume. Hărţuiala pentru apariţie îl obosise - prea mult, prea mult. Simţeai că se teme - cum s-ar fi putut altfel?

Căci, între două ţări, între două despărţiri, mereu repetate, viaţa nu-l prea încuraja să se bucure. Formula sa de viaţă - a fi „şi acolo şi aici” - nu prea reuşise. Şi nici nu cred că ar fi putut reuşi. Devenise, de fapt, „nici acolo, nici aici” - prea multe dezamăgiri. O familie risipită, o carte „stătătoare”, în care investise atît de mult… Şi mersul lucrurilor din ţară îi aducea nu puţine nemulţumiri (între care reîndrituirea bisericii unite, de care el ţinea, era mereu tulburată de „imbecilitate” - ca să rămînem la aceeaşi vorbă). Afară de asta, Mircea nu a încetat niciodată - mi-am dat seama de cînd am citit jurnalul său şi apoi din conversaţiile noastre - să dispreţuiască, într-un anume fel, şi occidentul: pentru că el, occidentul, nu ar fi înţeles estul şi probleme lui. Nici nu putea, i-am spus de multe ori… Apoi, era atît de legat de „viaţa literară”, atît de dependent de ea, de micile şi marile ei evenimente, încît depărtarea de ele o resimţea deosebit de frustrantă. Îi lipseau - enorm! - tinerii, prietenii, Clujul lor comun, drumurile la Bucureşti - nu i-a fost uşor să accepte că „totul” se schimbase - şi nu numai în bine. Prea multe resentimente, prea greu de

actualitatea lui mircea zaciudus pentru o inimă bolnavă. Prea mulţi morţi se adunau pe sumarul dicţionarului - nu mai era nici Marian, cu aura optimismului său de mare învăţat, inimitabilul Marian...

Ca să revin la citatul de mai sus: Mircea nu a fost un ingenuu în ce a scris: nici în critică, ce să mai spunem de jurnal... Şi, în ciuda mondenităţii, curiozităţii, a plăcerii de a fi un om social, prezent unde îi era bine, inclusiv în casele doamnelor bătrîne la ora ceaiului, îşi păstra, circumspect, secretele - cu ele şi ceva din poezia vieţii şi scrisului său. Nu ştiu, nu-mi dau seama, cît îi era de familiară ideea că lîngă literatură e aşezată, întotdeauna, gratuitatea - ca o umbră - sau ca o oglindă...

Dar ca să ştim, acum, cel mai bine - în orice caz mai bine - toate acestea, ar trebui să mai vedem nişte cărţi de Mircea Zaciu, aici, pe masa noastră la care citim:

În primul rînd, jurnalul său complet - adică nefardat de cenzură. El trebuie că există, îl are probabil familia; undeva a scris că „ţine” jurnal de la 14 ani: asta înseamnă că scrisul de fi ecare zi a durat 58 de ani. Şi ştiu, ştim de fapt toţi cei ce l-am cunoscut, că cei, numai zece, transcrişi în Jurnalul de la Dacia - 1979-89 - dau şi semne de auto-cenzură. Ar merita să-i avem şi întregi, cu toate riscurile postumităţii.

Într-al doilea rînd, să strîngem studiile sale literare, cronicile şi articolele - pe cele principale şi foarte principale - într-o serie de Opere. S-ar vedea mai bine, mult mai bine decît văd eu acum cu numai două volume în faţă, cîtă greutate şi justeţe atîrnă în ele, cât de bine şi de frumos scria, chiar atunci când nu scria… „de bine”. Acesta ar fi BINELE pe care îl merită memoria sa, a domnului profesor, cel care nu se putea despărţi de casa din Strada Bisericii Ortodoxe, nu putea concepe că s-ar fi putut despărţi..

Nici nu ştiu unde e mormântul lui Mircea Zaciu. Scriu acum aceste rânduri deloc gratuite sau ingenue - revenind la cuvintele din fraza de început - cu gândul că se va fi bucurat de Graţie acolo unde el credea că va merge, direct din strada Bisericii Ortodoxe…

Cu Alexandru Vona şi Alexandru George, Paris, 1998

57

Ion POP

Mircea Zaciu în dialog epistolar cu Marian Papahagi

Sub titlul O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj, Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti publică o importantă culegere de scrisori schimbate de profesorul Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, sub îngrijirea Luciei Papahagi şi acompaniată de o frumoasă prefaţă semnată de Ion Vartic. Sunt adunate aici şaizeci şi şapte de mesaje care acoperă perioada 2 decembrie 1969-6 decembrie 1972, adică o secvenţă de timp în care Marian Papahagi era student bursier la Roma, iar Mircea Zaciu se apropia de încheierea stagiului său de lector de românistică în Germania, la Köln, Bonn şi Aachen. Voi spune de la început că pentru mine lectura lor a însemnat un moment cu imensă încărcătură sentimentală, fi indcă mi-a adus în memorie câţiva dintre anii noştri cei mai dăruiţi, de prietenie şi optimism constructiv în materie de cultură – şi folosesc pluralul persoanei întâi deoarece, alături de protagoniştii emoţionantei corespondenţe, se afl ă evocată foarte adesea, cu o generoasă afecţiune, şi umbra tânărului care am fost, din vremile inaugurale ale Echinox-ului. Pe fondul unei aduceri aminte din care cei doi protagonişti ai epistolarului au rămas şi rămân nişte prezenţe emblematice vii pentru totdeauna, lectura scrisorilor are darul să readucă în prezent momente ale unor biografi i omeneşti şi literare luminos interferente, în care vocile celor duşi şi ale celor duse răsună ca din cea mai tulburătoare apropiere.

Dacă în primele scrisori tonul celor doi este încă uşor reţinut, cumva “protocolar”, în texte mai degrabă de „informare” reciprocă despre cele două spaţii geografi ce şi culturale intrate în legătură, foarte devreme comunicarea se destinde, fraza capătă culori multiple, o notă de amicală familiaritate se insinuează în tot ce se va mai scrie. După primele schimburi de informaţii relativ neutre (posibilitatea unei vizite a profesorului la Roma), cei doi angajează un dialog tot mai cald-prietenesc, cu accente confesive personale din ce în ce mai puternice. Din „singurătatea (sa) germană”, Mircea Zaciu trimite către Italia gânduri nostalgice, apoi rememorează cu mare plăcere momente ale vizitei în peninsulă, puse în contrast cu Franţa şi a sa Coastă de Azur, ce pare a-l decepţiona, compară Avignonul cu… Gherla, îl apasă ploaia pariziană, revine la Colonia într-o ţară „funcţională, teribil de comodă”, apreciată cu atât mai mult cu cât suportase numeroase şicane birocratice belgiene… Rămâne, desigur, cu „o nostalgie maladivă după Italia”, care nu-l va mai părăsi apoi niciodată.

Principalele repere ale stării de spirit a Profesorului sunt de pe-acum fi xate, ele vor reveni laitmotivic pe parcursul întregului dialog epistolar. Sentimentul de însingurare e mărturisit adesea, starea de inconfort e ca şi permanentă, oscilantă în orice caz,

actualitatea lui mircea zaciualternând din când în când cu momente de destindere, totuşi, când călătorul pasionat descoperă cu un ochi de plastician colţuri de germanitate cu pitoresc neafectat de catastrofa ultimului război ori peisaje romantice, precum cele din Harz. Despre Paris îşi va revizui părerile curând, când la o nouă vizită pe malurile Senei regăseşte locuri de mult familiare, bine cunoscute deja din Bibliotecă. Tema singurătăţii îl obsedează însă, evocă chiar proiectul unei cărţi cu titlul Trei singurătăţi sau Geografi a singurătăţii, rămase în misterul lor, căci nu oferă niciun detaliu corespondentului său. (Ion Vartic crede a scoate, totuşi, de sub „pecetea tainei” numele lui Bălcescu şi Goga, ca referinţe ale acestei refl ecţii, după ce notează că Profesorul a scris şi despre Tudor Vianu un text, Nesomn, publicat în Echinox şi reluat, totuşi, în Teritorii) deşi declară a-l fi propus Editurii Dacia. El apare învecinat cu unul despre Călătorul romantic, pentru care caută insistent bibliografi e în Italia sau America. Va rămâne şi el nerealizat. Singur se simte şi după întoarcerea la Cluj, în toamna anului 1970, un oraş despre care are numai cuvinte rele. Până atunci, are timp să evoce itinerarii europene străbătute cu o curiozitate mereu fl ămândă de locuri şi oameni noi, în Olanda îşi aminteşte de Mateiu I. Caragiale (despre care tânărul de la Roma scrisese şi el un prim eseu), îl entuziasmează confortul normalităţii senine din viaţa cotidiană daneză, visează la ieşiri în spaţiul scandinav mai larg, ca om al Nordului, însă nu-l părăsesc nici reveriile unui Sud benefi c, tulburător prin vitalitatea debordantă. La acest nivel, se întâlneşte perfect cu Marian Papahagi, avid şi el de călătorii, parcurgând pasionat Italia, cutreierând Europa de la Paris până în spaţiul fl amand şi olandez, apoi către extremele iberice – va trece pe jos, uimindu-i pe vameşi, frontiera dinspre Spania şi Portugalia (ţară în care va benefi cia şi de o bursă de studii)…

Confruntarea celor două priviri deschise spre spaţiile vizitate găseşte numeroase puncte de interferenţă, observaţiile şi refl ecţiile mai tânărului confrate nu sunt cu nimic mai prejos ca pregnanţă şi acuitate decât ale profesorului, cu un plus, explicabil, de prospeţime tânără a întâmpinării văzutelor, la cel dintâi. Marian Papahagi trăieşte plenar sub soarele Sudului, se simte acasă şi temperamental în geografi a cu care poate comunica direct, celălalt compensează mai degrabă goluri şi frustrări ale unui spirit retractil, de o sociabilitate mereu căutată, însă găsită doar ocazional şi provizoriu. Se mai întâlnesc profesorul şi emulul pe solul Bibliotecii, manifestându-şi fi ecare o curiozitate pasionată pentru lumea cărţilor, subiect frecvent al schimbului epistolar, în care apar şi numeroase trimiteri la spectacole de teatru şi fi lme proaspăt ieşite pe ecrane. Mari cititori amândoi, îşi mărturisesc adesea bucuria descoperirii unor opere şi autori, studentul fi ind prins, prin forţa împrejurărilor într-un adevărat vârtej al lecturilor, cu o lăcomie a informaţiei şi cu o voinţă şi o ambiţie a propriei modelări intelectuale ieşite din comun. Afl at în etapa redactării tezei de diplomă, apoi în căutarea unei teme pentru lucrarea de doctorat, Marian

58

Papahagi anunţă de pe acum angajarea în proiecte de anvergură, afl at cum e într-o „minunată dispoziţie de studiu”, propunând, de pildă, o cercetare despre poezia blasfemică medievală, apoi o panoramare critică a întregii poezii Occidentale romanice, pentru care schiţează planuri de mare îndrăzneală. Citeşte enorm, de la literatură şi istorie la fi losofi e, studii de istoria artei, obligat şi de exigenţele academice foarte mari, dar mai ales în virtutea unei uriaşe energii spirituale despre care oferă dovezi impresionante. Periodicele dări de seamă pe care i le face Profesorului sunt concludente, capacitatea sa de acumulare şi de asimilare pare inepuizabilă, încât dascălul simte nevoia să-i mai tempereze din când în când avântul şi inevitabila împrăştiere, invitându-l la selecţii mai riguroase şi la o restrângere a spaţiului de investigaţie, propice aprofundărilor serioase.

E o pedagogie frumoasă aici, grăitoare pentru ambele părţi. Căci şi Mircea Zaciu şi studentul cu angajamente atât de spectaculoase pe plan intelectual se întâlnesc în voinţa de construcţie culturală majoră. Profesorul, care a condus vreme de opt ani Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Filologie din Cluj, îşi mărturiseşte marea satisfacţie de a fi contribuit la formarea unei mici şcoli de cercetare serioasă în jurul său - şi acest fapt va reieşi acut din starea de spirit amară, mărturisită în momentul când pierde şefi a acestei catedre. Împotriva interpretării meschine a episodului cu pricina, Profesorul insistă asupra naturii frustrării de care suferă, situând-o decis pe planul înalt al acelei voinţe de edifi care culturală. Tot aşa, va fi foarte mulţumit când va putea inaugura la Editura Dacia cunoscuta, mai apoi, serie de Restituiri, la construirea căreia îi va invita şi pe câţiva dintre studenţii săi cei mai promiţători. Marian Papahagi e unul dintre ei, îi mărturiseşte direct marea încredere pe care o are în viitorul său, şi îi propune pentru moment o reeditare a romanului Bizu, de E. Lovinescu, care se va şi realiza.

Dar faptul şi mai semnifi cativ este lansarea într-una dintre epistole a ideii de a constitui „o insulă de «clujeni» neclujeni la Cluj”, de fapt un grup de iniţiativă şi creaţie culturală desprins de subordonări conjuncturale şi eliberat în orice caz de provincialismul ameninţător, atât de detestat. Se poate deduce şi gândul la publicarea unei reviste de specialitate, pe care ar vrea s-o conducă pe aceleaşi căi. Ne aducem aminte că el însuşi avea nostalgia Bucureştiului universitar, simţindu-se mai aproape de un G. Călinescu decât de şcoala mai rece-academică a Clujului fi lologic. Urma în timp a viziunii călinesciene asupra istoriei literaturii se afl ă şi într-o confesiune semnifi cativă, care apare în scrisoarea trimisă spre Roma la 12 aprilie 1972: „O istorie a literaturii? Nu ştiu dacă o voi scrie cu adevărat, în nici un caz una «clasică», de tip pedant. Poate ceva în genul călinescian, «impresii despre literatura»…”. Nici nu o va scrie, de altfel, – din păcate - căci scrisul său trăieşte cu precădere într-un regim al spontaneităţii, al reacţiei imediate, proaspete, pe care o şi mărturiseşte la altă pagină: „…eu nu ştiu să scriu pe-ncetul, azi o

actualitatea lui mircea zaciupagină, mâine alta. Ritmul meu interior e altul şi ori scriu un lucru dintr-un jet, câte 6-8-10 pagini dintr-o sufl are, ori acel lucru e primejduit să rămână nescris pe veci”. E, oarecum, paradoxul acestui mod de a scrie, al unui istoric literar care simte nevoia, totuşi, a unei documentări foarte atente, înainte de a se exprima cu o vioiciune surprinzătoare asupra subiectelor alese din trecutul românesc cu precădere ardelean. Sunt consideraţii făcute într-o perioadă de eseistică foarte fertilă a Profesorului, când îi apar culegerile de Glose, se pregătesc Viaticum şi Ordinea şi aventura, prinzând contururi şi ampla panoramă mozaicală intitulată Ca o imensă scenă, Transilvania, care va apărea, însă, abia în 1996…

Dar, în legătură cu „insula de «clujeni» neclujeni”, e de reţinut concordanţa perfectă dintre cei doi corespondenţi, căci, după îndemnurile repetate ale Profesorului de a alege, în locul Filologiei clujene, Universitatea din Bucureşti, cu alte posibilităţi de afi rmare pentru un tânăr de calibrul intelectual al lui Marian Papahagi, acesta (care refuzase mereu îndemnul), scrie la un moment dat: „Dvs. mă sfătuiţi să nu vin la Cluj şi vă înţeleg îndemnurile. Dar în acelaşi timp mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să încercăm să strângem puţin rândurile la Cluj. Nu că aş avea o părere prea bună despre mine, dar parcă e totuşi mai bine să fi m la Cluj cât mai mulţi oameni care să aibă chef de lucru şi să contribuie cât pot la aşezarea Clujului la un nivel pe care-l merită. Clujul ar trebui să fi e Oxfordul şi Cambridge-ul nostru, ceea ce Coimbra este pentru portughezi; ceea ce sunt universităţile mici (de exemplu Pisa şi Padova) pentru Italia”… Iar în alt loc: „Ceea ce vreau să fac ca să pun pe picioare un grup de oameni dispuşi să lucreze în acest sens. Înţeleg fi lologia romanică nu ca lingvistică, ci ca disciplină ce se ocupă de literaturile romanice, în primul rând medievale, dar şi moderne. (…) Ceea ce contează sunt oamenii, şi dacă există câţiva oameni la care ţin, de ce să nu te alături lor?” - Sunt cuvinte cu ecou adânc pentru toţi cei care l-au cunoscut pe efervescentul Marian Papahagi, gata ca puţini alţii să se angajeze pentru o cauză culturală de mare relief. Din păcate, n-a ajuns decât să înceapă marele proiect, dispărând cu mult înainte de vreme – şi nici mediul clujean nu s-a dovedit în stare, în acei ani, nici după aceea, să se ridice la cotele propuse ca repere de el.

Exista, totuşi, grupul şi revista „Echinox”, printre ai cărei întemeietori Marian Papahagi fusese, şi pe care o urmăreşte cu o atenţie pasionată, trimiţând colaborări şi interesându-se de soarta confraţilor. Contra unor priviri mai sceptice ale Profesorului, gata să descopere fi suri şi „dihonie” între redactorii publicaţiei, ori crezând că a scăzut şi calitatea publicaţiei (deşi atunci erau şi în acea „promoţie” destule nume demne de preţuire), Marian Papahagi cutează să-l contrazică, aprobând şi încăpăţânarea unui Ion Pop ce nu voia să cedeze în faţa nici unui obstacol. Profesorul, foarte ataşat, altminteri, grupului nostru, îşi exprimă frecvent

59

satisfacţia citind aprecierile pozitive despre revistă, dar nu poate să nu cedeze micilor, caracteristice, impulsuri ironice, fi e ele şi afectuoase, simţindu-se cumva chiar neglijat din pricina permanentei stări de asediu în care mă afl am, căutând colaborări, citind materiale, alergând la tipografi e. Răspunzând, surâzător, unor asemenea mici reproşuri, bunul prieten Marian recomandă, la un moment dat, prin delegaţie epistolară, eliberarea de tensiunile nervoase ale lui „Jean”, printr-un grabnic mariaj…

Şi pentru că veni vorba, lectura acestor scrisori reînvie imaginea tânărului nostru prieten de om înzestrat cu un talent al expresiei de mare prospeţime, sclipitor adesea în formulări şi refl ecţii, cu o gândire luminoasă şi liberă de orice prejudecăţi: sunt de citit, sub acest unghi, şi amintitele pagini despre călătoriile sale, dar mai ales pasajele în care descrie cu umor acidulat, câteva personaje dintre cele perindate la Accademia di Romania… Iar în ce-l priveşte pe profesorul Zaciu, multe pagini ale sale par a fi scrise paralel cu cele din viitoarele Teritorii, cum bine observă Ion Vartic în prefaţa culegerii. Prin ea, ni se restituie câteva secvenţe semnifi cative din viaţa a doi intelectuali de înaltă ţinută, exemplare în multe privinţe pentru lumea românească de azi, care pare să fi uitat multe dintre exemplele şi modelele culturale cu adevărat formatoare, pe care le-am avut destui dintre noi în imediata apropiere.

Adrian POPESCUIar maşina de scris se răcise

Domnul Profesor, cum îi spunea aproape toata lumea lui Mircea Zaciu, se bucură de o posteritate binemeritată, mai ales datorită celor trei volume ale Jurnalului, dar şi Dicţionarului scriitorilor români. Ultimul a îngropat, cum spuneam cândva, doi din cei trei arhitecţi şi meşteri, sub zidurile sale. Adică, pe Profesor şi pe regretatul lui discipol şi prieten, Marian Papahagi.

Puţini dintre tinerii literaţi îl mai citează pe eminentul istoric literar, acum, excepţia criticilor literari maturi, oprindu-se mai ales la autorul originalului jurnal din Germania lectoratului său, Teritorii, 1967 (ediţia nouă, completă, i-o datorăm prietenului de o viaţă al lui Mircea Zaciu, Ion Pop) sau pe temeinicul, ingeniosul istoric literar din eseurile din Ca o imensă scena, Transilvania…, 1996. Aici, informaţia primară, la surse, conştiinţa identitară, simţul locului nostru în lume şi inventivitatea asocierilor autorului dau un rafi nat eseu de incontestabilă respiraţie europeană. Să ne gândim doar la eseul despre poezia unui Octavian Goga pusă în relaţie neaşteptată cu poezia crepusculară a italienilor şi vom avea rapid indicele gradului de modernitate al unui discurs original, unde inteligenţa critică se transformă într-o meditaţie solidară cu

actualitatea lui mircea zaciuspiritul transilvan. Lecturi şi zile, 1974, Bivuac, 1975, Lancea lui Ahile, 1980, Cu cărţile pe masă, 1983, altele încă sunt volume negreşit necesare celor care vor să cunoască în profunzime epoca şi oamenii care i-au confi gurat în mare parte profi lul cultural, să descopere bătăliile înverşunate pentru ,,autonomia esteticului’’, mereu reluate în cultura noastră, dintre tradiţionalişti (cu extrema lor, protocroniştii) şi europenizanţi. Azi sintagma ,,autonomia esteticului’’ pare de la sine acceptată, atunci era un ideal, un scop, care s-a perimat, vor spune probabil tinerii postmodernişti, trans-esteticul a înlocuit-o. Profesorul a fost categoric un luptător pentru valorile occidentale, pentru un orizont al culturii universale, nealiniat inerţiilor provincialismului, ticurilor semănătoriste şi exaltărilor naţionaliste, dar un iubitor al literaturii române, pe care o cunoştea şi o preţuia ca nimeni altul. Pentru echilibrul dintre naţional şi universal.

Pe omul de o eleganţă rasată, care era salutat deferent de portarii Clinicilor Medicale universitare din Cluj, crezându-l vreun medic celebru, străin, poate, afl at în vizită la omologii săi, l-am avut doar un an profesor la Filologie, la un curs special dedicate jurnalelor literare româneşti. Abia întors din alte ţări, mi se părea experimentând un difi cil proces de readaptare socială. Mai târziu i-am cunoscut nu doar erudiţia, familia, casa, dar şi talentele de perfect amfi trion, manifestate plenar cu ocazia zilei sale de naştere. Atunci locuinţa lui de pe strada Bisericii Ortodoxe 12, se umplea de aroma îngheţatei de fructe proaspete, sau a linzerului cu mere, pe care le pregătise, expert, veritabil ,,chef’’, de unul singur, în bucătăria sa, evocându-mi pe jumătate o farmacie austriacă, pe jumătate un laborator aseptic. Papilele comesenilor se răsfăţau proustian de 27 august, iar gheaţa din paharele noastre cu ,,Ballantines’’ clinchetea, schiţând o uvertură alegră, italienească. Discuţiile, banchetul ideilor urmau, peste puţin timp, jerbe, trasoare, polemici, planuri, comuniune. Comuniune nu docilitate, contrazicere, nu uniformitate. Comuniune cu Marian, Vartic, Jean, Gusti (Buzura), Peter (Motzan), Aurel, Cis, Cornel, Liviu, Virgil, alte nume, multe nume, pe care le putem fi ecare rememora… Prietenii echinoxişti i-au fost aproape Profesorului lor, îi trimiteau manuscrisele viitoarelor cărţi, se consultau cu el. ,,Şcoala” pe care a format-o e una atipică, informală chiar, dar subteran putem regăsi amprenta sa discretă – bun gust, eleganţă stilistică, onestitate profesională, în seria de Restituiri, scoasă în colaborare cu foştii lui studenţi, colecţie importantă, protejată de Vasile Igna la editura Dacia.

Din 1999, Profesorul nu ne mai răspunde la telefon. S-o fi întors la Bonn? Prieteni acolo avea oricum mai puţini decât îi avea aici. Acolo erau, e drept, Alexandru Lungu, dar nici el nu mai răspunde nimănui la telefon. Pe Emil Hurezeanu îl mai avea, ca prieten, dar acesta era orişicâtuşi la câteva ore de tren, la München, ca şi Peter Motzan la Augsburg. Poate pe istoricul de artă, Pavel Chihaia, pe Titu Popescu,

60

Gheorghe Săsărman? Aici erau colegii lui de scris, nu în Germania, cei de la România literară. Să nu uităm că redacţia bucureşteană, prietenia cu Nicolae Manolescu, mai ales, cu Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, etc. l-au susţinut mereu, iar Profesorul a reprezentat-o, practic, în cazul acuzării de plagiat al lui Eugen Barbu. Alte intervenţii curajoase în Consiliul Uniunii, atacul la Dulea, apărarea Dicţionarului, nu se pot uita pentru a pricepe epoca şi pe omul care scrie. Mai dezinhibat, mai dezinvolt după contactul cu inventivitatea literaturii Regatului şi amiciţia scriitorilor de-acolo.

Rosa del Conte îl va simpatiza spontan pe universitarul român vrăjit (Mario şi vrăjitorul?) de podurile Veneţiei, de atmosfera declinului ireversibil, de lâncezeala senzual- morbidă, pe unde se plimba el melancolic, în pauzele Congresului internaţional, organizat de ea, închinat lui Eminescu, în 1964, septembrie. San Giorgio Maggiore e locul ales, mulţi intelectuali din exilul românesc, Basil Munteanu, Eugen Lozovan… Câteva scrisori, ulterior publicate în revista „Steaua”, scrisori trimise distinsei romaniste de fratele ei, Renzo, prezent şi el la Convegno, îl descriu pe Mircea Zaciu ca pe un personaj aproape thomasmannian, rătăcind de-a lungul canalelor venete. O altă impresie puternică lasă Mircea Zaciu tot în Italia, la Centrul cultural ,,Ezio Aletti”. Cis poate să ne confi rme, persoana intelectualului de anvergură Mircea Zaciu s-a impus drept una a civilităţii reale, îndelung decantate. Directorul fundaţiei, maestrul Ivan Marko Rupnik, cel care a condus lucrările mozaicului mirabil din „Redemptoris Mater”, dar şi altele apreciate în lume, vorbeşte despre Profesor ca despre un adevărat partener de dialog… Trimis, după 89, de doamna profesoară Viorica Lascu, în calitatea ei de preşedinte al AGRU-lui, merge la Bruxelles la o întâlnire anuală, întreruptă vreme de patru decenii de Cortina de fi er, cu membrii Asociaţiei intelectualităţii catolice europene „Pax Romana”. Lasă şi aici o bună impresie despre România postcomunistă. Relatările lui Mircea Zaciu adresate profesoarei clujene conţin, mai ales, sentimentul, declarat, că a fost mândru

actualitatea lui mircea zaciusă reprezinte acolo generaţiile anterioare de intelectuali şi credincioşi români.

Împreună cu Nicolae Prelipceanu, alertaţi de Angela, soţia mea, am alergat la locuinţa Profesorului într-o zi de Echinox brusc întunecat. L-am găsit pe Profesor deja întins în sicriu, în negru solemn, defi nitiv. Am rămas toată noaptea cu Mircea Petean să-l veghem, după ce ceilalţi prieteni ai Profesorului s-au retras. Maşina sa de scris, la care-şi bătea, spre admiraţia mea, direct, impecabil articolele, era rece.

Marta PETREUMircea Zaciu, cu dragoste

Mi-e dor de el şi îl visez. L-am visat de curînd, elegant şi năzuros ca întotdeauna, puneam ceva la cale împreună.

Nu aş spune că am fost unul dintre apropiaţii lui, o, nu. Îl ştiam de pe la mijlocul anilor 1970, întîi din poveştile soţului meu, primul, doctorul Petru Muntean, care era destul de bun amic cu el încît să-i dea cadou, pe stradă, o sticlă de ţuică. Când mi-a povestit faza, am rîs, dar nu fără un sentiment de stinghereală. Pentru mine era Profesorul, cu literă mare... O dată, o singură dată, i-am cerut un sfat, vital pentru mine – şi mi l-a dat. O dată, o altă singură dată, i-am cerut un ajutor concret: eram chiar la începutul anilor 1990, aveam deja Apostrof-ul şi, deci, mare nevoie de ajutor pentru el: aşa că l-am rugat să accepte, împreună cu Ion Pop, să fi e în colegiul de redacţie al revistei, să mă sprijine cu autoritatea numelui său. M-a refuzat, precum Ion Pop de altfel, aşa că ori de câte ori mă uit în casetele redacţionale ale altor reviste postechinoxiste, dar conduse de bărbaţi, în care a fi gurat, uneori chiar alături de Ion Pop, îmi amintesc clipa când am primit, calm, refuzul distinsului domn. Nu i-am purtat pică, nu-mi era dator cu nimic, cum nici eu nu-i eram de altfel – decît cu admiraţia.

Nu aş spune că eram prieteni, o, nu. Ştiam de la Ion Vartic multe poveşti despre el, despre fabuloasele întîlniri literare din casa lui, pe vremea lui Ceauşescu. Şi istoria Dicţionarului. Şi istoria însingurării lui. Mi-l amintesc, izbitor de elegant, prin 1988 şi 1989, la concertele de la Casa Universitară: un dandy în adevăratul înţeles al cuvîntului, în costum de seară – cu pantofi aşijderea.

Nu eram cu adevărat prieteni, o, nu, dar ne-am apropiat la începutul anilor 1990. Refuzase, aşa cum mi-a povestit el însuşi şi cum îmi mai spunea şi Doru, tot: să facă parte din noua echipă de conducere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, ca rector, să conducă Fundaţia Culturală Română, cum îi oferise telefonic preşedintele Ion Iliescu, mi se pare că şi un post cultural la Paris – căci voia să plece în Germania, la familie. Foştii lui „discipoli”, cu care se întîlnise săptămînal sau oricum foarte des în frumoasa lui casă de pe Bisericii Ortodoxe, erau plecaţi: Ion Pop la Paris, la Centrul

61

Cultural, Papahagi la Ministerul Învăţămîntului, Ion Vartic la Ministerul Culturii – iar el se pomenise în Cluj: singur. Atunci, pe golul acela de autoritate şi afecţiune, pe singurătatea aceea teribilă, s-a împrietenit cu alţi oameni, pe care i-a primit în casa lui. Deşi, după cum mi-a spus, după cincizeci de ani nu se mai fac prietenii. Eu, de pildă, am ajuns pentru prima dată la el acasă în vara anului 1990: ne-am încrucişat din întîmplare pe stradă, era gardat de Mircea Petean – şi m-a invitat să-i însoţesc la el acasă, la masă. Ne-a gătit el însuşi, în bucătăria lui frumoasă, cu obiecte de epocă, iar apoi am spălat împreună vasele şi le-am pus la uscat în cuptor. Gătea bine, gustos. După acest eveniment extraordinar pentru mine, ne-am vizitat fi resc, am mîncat de multe ori împreună şi ne-am telefonat pentru tot felul de fl eacuri, de la reţete de supe la consultaţii gramaticale. Şi nu o singură dată, pur şi simplu am pălăvrăgit cu voluptate. M-am bucurat de afecţiunea lui ca de o medalie cîştigată nu atît prin meritele mele, cât prin golul care se crease brusc în jurul lui şi pe care eu, ce diagnosticasem instantaneu fenomenul, mă ofeream respectuos, afectuos şi făcîndu-mă că nu ştiu despre ce-i vorba, să i-l atenuez, pentru a-i amortiza căderea din autoritatea sa înainte deplină în insignifi anţa socială relativă la care ajunsese. Dar ştiam foarte bine că, dacă nu s-ar fi prăbuşit comunismul şi dacă discipolii lui n-ar fi sărit afară din cuibul clujean, n-aş fi ajuns eu în frumoasa lui casă de pe Bisericii Ortodoxe... n-aş fi ajuns niciodată să mă plimb cu Zaciu pe străzi, să complotăm împreună un honoris causa pentru Vlasiu, să ne povestim tot felul de fl eacuri şi, ca-n treacăt şi ca din întîmplare, să ne facem confesiuni.

Anii aceia au fost grei pentru el: îşi pregătea plecarea în Germania, îşi desfăcea casa şi, în acelaşi timp, îşi punea o oarecare ordine în lucruri: Dicţionarul (din nou, bineînţeles, şi pînă în ultima zi a vieţii, de fapt: pînă în ultima oră a vieţii şi prima a morţii sale), casa din Bisericii Ortodoxe, pentru care avea un proces chiar cu rudele şi, totodată, Universitatea. Se pensionase, mai avea numai doctoranzi. Iar după ce a plecat, a văzut că, de fapt, e mai bine să aibă şi un picior în România. Aşa că a început să se întoarcă pentru lungi perioade, pe care şi le umplea cu de toate, de la Dicţionar şi Jurnal (pe care, aşezat în frumoasa lui cameră în formă de L, cu vedere largă asupra oraşului, şi-l dactilografi a selectîndu-l) la... borcanele cu gemuri, dulceţuri, compoturi, incredibil de frumos colorate. De: pe tot ce punea mîna, făcea de la foarte bine în sus.

Dar, repet, erau ani răi pentru el, şi îşi dorea, ca Profesor ce era, chiar dacă pensionat, să mai lucreze cu studenţii. Nu s-a putut înţelege cu decanul de-atunci al Literelor, aşa că, fără ştirea lui, l-am rugat eu pe profesorul Andrei Marga, atunci rector, să-i dea un curs. Profesorul Marga i l-a dat la Facultatea de Litere, şi Zaciu s-a întors bucuros să îl ţină: a renunţat însă în curînd, căci decanul de la Litere făcuse din cursul lui Zaciu un simplu „facultativ”, la care studenţii, neconstrînşi de ideea unui examen, veneau şi nu veneau.

Zaciu a fost de fapt foarte jignit şi supărat, adesea contra lui Marga, şi oricîte explicaţii i-am dat eu, nu a priceput niciodată că nu rectorul, ci alţii i-a făcut felul. Ori de câte ori mă gîndesc la eşecul meu de atunci de a-i face din umbră o bucurie, căci în fond eşecul meu a fost, mi se strînge inima de durere. Poate că, între timp, văzînd cum se poartă perpetuu lumea culturală şi universitară din ţară, m-am mai tăbăcit. Poate că între timp am învăţat şi eu că trăim într-un oraş mic-burghez şi că aşijderea este mentalitatea lui artistic-culturală, căci Clujul tolerează boema şi cele cîteva particularităţi de personalitate artistic-boemă, dar nicidecum stilul înalt-patrician. Or, prin valoare intelectuală şi stil asumat de viaţă, prin temperament şi conştiinţă de sine, Zaciu a fost un patrician, aşadar un corp străin, în contra căruia mediul clujean a secretat spontan, cum secretă şi azi contra altora, anticorpi. Aşa că, local, i-au fost făcute destule şicane, de la, de pildă, faptul că nu i-a fost acordat dreptul de a conduce doctorate (acest drept l-a obţinut abia în 1990, după căderea socialismului real românesc), pînă la faptul că mici informatori ai Securităţii îi scotoceau în servieta lăsată imprudent pe un birou – scena din urmă s-a petrecut aievea în redacţia revistei Tribuna, la sfîrşitul anilor 1970. Oricum, nu de bine ce-i era în Clujul literar şi cultural s-a mutat el ca scriitor la Bucureşti.

După toate câte le ştiu, consider cazul Zaciu emblematic şi în privinţa Dicţionarului şi în privinţa Universităţii ori a posterităţii literare. Căci Dicţionarul nu Partidul Comunist i l-a boicotat, ci scriitorii, aceia care erau nemulţumiţi de spaţiul care le-a fost lor acordat şi de spaţiul mai mare acordat altora. Iar la Universitate nu rectorul şi nu studenţii nu l-au vrut, ci unii dintre foştii colegi. Iar după moartea lui, felul cum i-au fost publicate scrisorile, felul cum s-au „rătăcit” unele jurnale şi felul cum a fost împrăştiată arhiva unuia dintre cei mai străluciţi şi învăţaţi oameni pe care i-am avut arată că pentru un scriitor cel mai bine este ca, la moarte, în casa proprie să nu mai existe nici un fel de scrisori, fotografi i, jurnale... pentru ca nimeni să nu poată sustrage şi valorifi ca tendenţios nimic. Şi, iarăşi, felul cum a murit m-a învăţat că norocul de-a avea urmaşi nu te salvează întotdeauna de şacalii literaturii. Aşa că, din nou, cel mai bine este ca moartea să te prindă cu casa goală. Ştiu că nu o să-mi măresc numărul de prieteni scriind aceste rânduri, ştiu că întotdeauna şi ca fi ecare om mai am câte ceva de pierdut, ştiu şi că răul este infi nit, aşa cum spuneau pitagoreicii – dar măcar să-mi păstrez respectul pentru mine însămi; căci vine o vreme când lucrurile trebuie spuse, chiar dacă deocamdată numai pe jumătate.

Zaciu a fost un om foarte afectuos care şi-a ascuns, ca un englez, dragostea în morocăneli. Avea limba ascuţită şi forfeca pe orice cunoscut cu care ne încrucişam pe stradă, începînd de la îmbrăcăminte – Doamne fereşte să fi i neglijent îmbrăcat sau, la fel, prea vizibil ferchezuit!, prea parfumat, prea... Uneori era total nedrept cu cei care îl iubeau de fapt foarte tare şi

actualitatea lui mircea zaciu

62

încercau să-i facă toate voile: era ca un îndrăgostit care nu pricepe decît cu mare greutate că nu, nu l-ai trădat, ci e pur şi simplu un accident sau o neînţelegere. Din acest motiv, scrisorile, destul de multe, pe care le am de la el, scrise cu scrisul lui frumos, sînt pur şi simplu nepublicabile acum: uneori îmi scria lucruri dureros de nedrepte despre apropiaţii lui. Presupun că şi despre mine scria la fel în epistolele către alţii.

Dar, indiferent ce a scris despre mine, trebuie să recunosc că îl iubesc şi acum.

Îl văd, într-un fi lm sonor, la mine la Jucu, aşezat sub viţa de vie în fl oare, mîncînd supa de primăvară făcută de Mama mea. S-au înţeles foarte bine, cum s-a înţeles şi cu Rozalia din Feleac, o ţărancă deşteaptă care venea să-i facă gospodăria şi cu care l-am plîns laolaltă – de fapt, să spun adevărul: l-am bocit – lîngă sicriu. Îl văd, tot la mine, la Jucu, în cîmp, spre locul La Cruce, unde aveam şi noi pămînt de la Tica, între lanurile verzui-argintate de grîu căruia abia îi dăduse spicul şi din care ne cînta un pitpalac, uitîndu-se lung în zare. Îi văd silueta subţire, elegantă, în faţa Librăriei Universităţii, pe vremea când încă nu ne salutam, la colţ, cu Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Augustin Buzura. Îl văd în casa lui splendidă, în salon, dîndu-ne, doamnei Georgeta Dimisianu, lui Doru şi mie, îngheţată: o cremă verzuie, aromată, nemaipomenit de bună, şi întrebîndu-ne dacă ştim ce mîncăm; nu ştiam, aşa că într-un fi nal, după ce s-a jucat cu noi precum cu nişte pisoi, ne-a spus secretul: era îngheţată de pepene verde, făcută după o reţetă proprie, pe care n-a întîrziat să ne-o spună. Sau cot la cot cu Petean, aplecîndu-şi capul lui semeţ şi nobil asupra mesei pentru a curăţa salata, ceapa şi usturoiul. Ori în faţa porţii casei lui, pe cale de a se îmbarca în maşina lui Andrei Marga, care urma să-l ducă în Germania, luându-şi rămas-bun de la Doru şi de la mine şi şoptindu-mi emoţionat la ureche o rugăminte secretă, pe care nu am apucat să i-o împlinesc: anume, să îi dau un poem pentru pagina întîi a Vetrei, căci plănuia nişte tratative, nişte medieri... Îl văd în redacţia Apostrof-ului, dăruindu-ne o fotografi e cu dedicaţie. Îl văd în casa lui, după ce se mutase în Germania şi îşi vînduse cea mai mare parte din mobilă, şi nu mai avea decît cîteva piese disparate – dar avea în schimb multe muşcate aşezate în vase de protecţie albe, de porţelan... muşcatele crescuseră nebune, cred că avea o mînă formidabilă la fl ori, aproape ca Mama. Îl văd într-o iarnă, servindu-ne, pe Emil Hurezeanu, pe Doru şi pe mine, cu friptură de porc la cuptor, cu crustă maronie, apetisantă, cu cartofi şi castraveciori muraţi – „De la Rozalia. Ştii ce bună prietenă e. Duminică am fost la ea la masă, în Feleac”. Sau văd cu ochii minţii un volum Ibsen de poeme, în norvegiană, cu trei panseluţe aurii imprimate în legătura de piele vişinie, îl cumpărase cu multă vreme înainte, dintr-un anticariat bucureştean, păstrîndu-l cu răbdare drept cadou pentru Doru, pentru ziua când îşi va da în sfîrşit doctoratul.

O, şi cronica lui din 1994, despre poemele mele: un comentator, nu contează cine, batjocorise într-o

revistă un poem; iar Zaciu, cu o infailibilă memorie reparatoare, a pomenit anume acel poem, declarînd cât de mult îi place... săruta unde altul scuipase, pentru că voia să fi e sigur că eu nu o să mă simt singură în ofensa ce-mi fusese adusă. Sau îi aud rîsul înveselit când, la ideea că totuşi va rămîne profesor consultant la Cluj, i-am propus să fac cu el un al doilea doctorat, de istorie literară... n-a ieşit, pentru că, aşa cum spuneam, cîţiva foşti colegi de-ai lui de la Litere au reuşit să-l rănească atît de profund, încît să-l facă să întoarcă pentru totdeauna spatele facultăţii în care fusese o viaţă profesor.

Mi-aduc aminte şi de purtarea lui în vara anului 1993, când vreo doi, trei scriitori ce lucrau la instituţiilor culturale de pe Universităţii nr. 1 puseseră în circulaţie cu voluptate şi veselie, într-un ziar local, o calomnie – sexuală, fi reşte – pe seama mea. Căci: ce poate fi oare mai efi cient pe seama unei femei decît o calomnie sexuală? Am afl at de ea de la colegii mei de la Apostrof. Eram singură, Doru era plecat cu Papahagi, cu o bursă „Tempus”, la Roma. Am hotărît – la ce ar fi bună cultura dacă nu să ne dea soluţii pentru fundăturile vieţii? – să mă comport după reţeta pe care Rhett Butler i-a prescris-o Scarlettei O’Hara: să ies, elegantă şi surîzătoare, în public, să-i văd pe cei care, pradă unei bucurii de nestăpînit, se amuză copios pe seama mea şi să-i înfrunt, aşa: cu mîinile goale. Zaciu a fost printre primele persoane întîlnite: îi sclipeau cu tîlc ochii când m-a văzut, în fond adora cronica picantă, era o duminică splendidă de început de vară. L-am înfruntat direct, povestindu-i ceea ce ştia deja şi eu ştiam că ştie, ce abjecţie a fost lansată în presa locală pe seama mea – şi întrebîndu-l ce-ar face dacă aşa ceva ar fi fost lansat pe seama fi icei sale. Mi-amintesc că s-a întunecat şi că zîmbetul i-a dispărut de pe faţă. A devenit grav. A fost foarte drăguţ cu mine atunci, în anotimpul acela, nu singurul din viaţa mea, când, spre îndestularea sufl etească a multora, am fost public înjosită şi calomniată. Când unul dintre cei care pusese mîrşăvia la cale a murit, da, Tudor Dumitru Savu, eu una nu m-am putut ruga pentru sufl etul lui: la urma urmelor, să-l ierte Dumnezeu dacă poate, eu n-am putut şi nu pot, prea fusese josnic. Şi m-am mai gîndit adesea că dacă măritişul meu cu Doru nu a rezistat, asta s-a întîmplat şi din cauza presiunii enorme pe care a pus-o oraşul asupra noastră, asupra mea în primul rînd, cu serii de calomnii publicate pe-ndelete în presă, cu o poftă de-a mînji care s-a dovedit insaţiabilă. Nimic nu rezistă unei asemenea presiuni, mi-am spus adesea. Şi l-am înţeles pe Zaciu în răceala lui – ca s-o numesc aşa – la adresa acestui oraş la rîndul lui de o răceală habsburgică, dar şi de o enormă capacitate mic-burgheză de-a fermenta, de-a dospi şi de-a împroşca, de preferinţă cu zvonuri sexuale, dar nu numai, orice corp străin cum a devenit şi a rămas Profesorul. Şi cum m-am dovedit pînă la urmă a fi şi eu.

Şi-mi amintesc altele, multe, câte se pot aduna între vara anului 1990 şi acea zi de 21 martie 2000, când l-am văzut de la distanţă, eu în librărie la lansarea cărţii

actualitatea lui mircea zaciu

63

mele, el afară, în drum spre casa şi spre moartea sa: cu trei ore înainte să moară. Am afl at că avea pe noptieră cartea mea despre Cioran, deschisă la pagina la care rămăsese.

Va rămîne pentru mine o permanentă remuşcare faptul că, luîndu-mă după prietenii lui buni, care i-au minimalizat bolile, suferinţa fi zică, diagnosticul din ce în ce mai baroc, n-am conştientizat că e cu adevărat bolnav, n-am luat aminte la faptul că, deşi era elegant ca întotdeauna, avea buzele uşor albăstrite şi deci nu m-am gîndit că inima lui va face, sub avalanşa de necazuri şi ofense, într-adevăr: poc. Căci dacă îi lipsea ceva, atunci trebuie să spun că îi lipsea cu desăvîrşire cinismul. Or, în viaţa noastră culturală, numai cu bune maniere transilvănene şi cu ţinută de patrician, cum avea Zaciu, dar fără o zdravănă doză de cinism şi de agresivitate, eşti pierdut, căci la cheremul şacalilor care te meliţă pînă când îţi crapă inima-n piept sau o venă în cap.

Pe lîngă scrisori, am de la Zaciu trei lucruri: un scrin-birou, pe care l-am cumpărat de la el, punîndu-l să se semneze într-un sertar („Ce copilăroasă eşti!”); un batic colorat, pe care mi l-a dat ambalat într-un plic şi pe care îl port şi-acuma, cu grijă, să-mi rămînă şi pentru anii care vor mai fi ; un volum Jung în traducere franceză, „Ma vie”, pe care mi l-a adus pentru că ştia că-mi place Jung – şi anume această carte. Şi am în cap vocea lui şi amintirea ţîfnoşeniei lui cu ştaif şi amintirea dragostei care emana din el – cu condiţia să ai răbdarea de-a i-o cîştiga şi primi.

Ştiu de ce nu a vrut să fi e înmormîntat la Cluj, ci la Oradea: ura Clujul cu o ură la care nu se poate ajunge decît de pe urma multor răni adînci şi nu cu totul vindecate, ale căror cicatrici dor la orice atingere. Dar la Cluj m-aş fi putut duce cu Doru la mormântul lui, cum ne ducem şi la ceilalţi scriitori pe care ni i-am adoptat drept rude şi prieteni, să-i mai ţinem de urît şi să-i dau în atîtea şi atîtea privinţe dreptate. În timp ce la Oradea nu ştiu dacă merge cineva la el şi cine anume se duce.

13 iunie 2013, Cluj

Mircea BRAGA

„...Condiţia (ne)schimbată a naratorului...”

La e-mail-ul amical prin care Iulian Boldea îmi solicită – pentru grupajul „Vetrei” consacrat lui Mircea Zaciu – un text, fi e de ordinul amintirilor, fi e al comentariului critic, prima reacţie, consacrată prin replay, este una de refuz: mă afl u în criză de timp (deşi, dacă aş înţelege mai bine mentalul de New Age, niciodată un lucru care trebuie să fi e nu va rămîne nefăcut) şi – din scrupul în nuanţă ardelenească – nu am o lectură proaspătă a cărţilor autorului Ordinii şi aventurii. Deci las a se deduce că nu am nici „ordine”, iar „aventura” nu mă mai atrage... Apoi, discutînd cu profesorul din Târgu-Mureş detalii privind participarea sa într-o comisie de doctorat, acesta, simulînd că uitase răspunsul meu, îmi reiterează invitaţia. De data aceasta, însă, gestul era aproape inutil: „otrava” fusese injectată şi începuse a-şi face efectul.

De la e-mail-ul cu pricina, mă bîntuie o imagine: eram, cîndva în deceniul opt al veacului trecut, la secretariatul Editurii Dacia, venit ca să stabilesc, împreună cu directorul, Alexandru Căprariu, şi cu redactorul-şef, Constantin Cubleşan, data de predare a unui volum (probabil, o antologie din lirica erotică a lui Minulescu). Se afl au amîndoi, de mai mult timp, într-o discuţie destul de aprinsă cu Mircea Zaciu. După plecarea profesorului, Constantin Cubleşan îmi spune, ca pentru a explica lunga mea aşteptare, că Mircea Zaciu ceruse să se asigure o altă încadrare cărţii sale recent apărute: n-ar fi vorba de simple însemnări de călătorie, ci de un roman, realizat ca atare, chiar dacă într-o formulă mai puţin ortodoxă. Protestul n-a avut, însă, cîştig de cauză, editura neputînd încălca, fără riscuri (fi ind vorba de „drepturi de autor”), regulile care fuseseră impuse întregului sistem editorial. Astăzi, la telefon, îl întreb pe fostul redactor-şef dacă îşi aduce aminte despre ce volum se discutase. Bănuieşte că despre Colaje (apărut în 1972). Îmi exprim îndoiala, fi indcă acesta este o culegere de studii şi articole; „însemnare a călătoriei mele” nu poate fi decît Teritorii (1976), de fapt jurnalul experienţei germane a lui Mircea Zaciu (cuprinzînd şi notele referitoare la mişcările studenţeşti din Franţa – cunoscute pe viu în urma unei scurte călătorii la Paris).

Într-un fel, în discuţia de la editură, Mircea Zaciu avusese dreptate, argumentele existînd şi în Avertismentul care deschide volumul. „Această carte – preciza el – nu e un «memorial de călătorie»„, fi indcă „privirea semnifi că aici tocmai contrariul vechilor impresii de călătorie, fi ind adesea întoarsă înăuntru, mai atentă la reacţiile, mutaţiile, delimitările intime ale privitorului (subl. aut. – n.n.) decît la privelişti”. Şi mai departe: „În interiorizarea călătoriei, ca experienţă intimă, îşi confundă şi cartea de faţă graniţele cu ale confesiunii”, ceea ce asigură „condiţia schimbată a

actualitatea lui mircea zaciu

64

naratorului”, iar textul reclamă o distanţare care „rămîne proprie «personajului» ce eram”. De fapt, schimbînd ceea ce e de schimbat, într-un atare plan ar putea fi abordat întreg aliniamentul „romanului autobiografi c”, denumire care, în zilele noastre, e simţită, pe de o parte, vag tautologică, iar pe de alta, acoperind ideea cenzurării fi cţionalului prin registrul realului (sau invers, de la caz la caz...). Intuia, oare, autorul Teritoriilor ceva din alunecările categoriilor şi conceptelor de mai tîrziu? Din relativitatea care se va întinde asupra oricăror delimitări, clasifi cări, defi niri şi segmentări consolidate prin iluzia fi xaţiei necesare?

*Ca student, un prim contact cu „profesorul”

(de fapt, încă nu-i spuneam aşa; o vor face generaţiile următoare) l-am avut de-abia în anul III când, în al doilea semestru, ne predase cursul de „Literatură română contemporană”. Era o aproximaţie şi cuprindea decupaje din literatura întinsă între epoca marilor clasici şi interbelic, relevant fi ind accentul pus pe creaţia (!) „scriitorilor-proletari”. Pentru cei cîţiva prieteni care frecventam cenaclul înfi inţat de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor sau ne încercam condeiul ca autori de recenzii în revista „Steaua”, numele de Mircea Zaciu trimitea mai degrabă la un tînăr prozator, consacrat deja editorial, apreciat ca atare şi la nivelul Capitalei – ceea ce, în ochii noştri, reprezenta mai mult decît un titlu universitar. În fi şa pe care şi-a întocmit-o pentru ultimul volum din Dicţionarul scriitorilor români R-Z (2002), va consemna, însă, sec acest moment („Debut cu proză, în 1948, în revista Flacăra. Debut editorial în 1954 cu proză...”), „uitînd” alte două volume, din 1956, cum va „uita” şi tentativa „teatrală” semnată împreună cu Vasile Rebreanu. Un minim simţ, nici măcar literar, ci simplu cultural, ne spune că nu unei încercări de mistifi care a biografi ei îi aparţine gestul respectiv (s-a insinuat aceasta), ci unui fi resc proces de autoreglare, survenit nu o dată, în toate timpurile şi în toate culturile, când un scriitor îşi priveşte retrospectiv textele de început. Şi ştim foarte bine că ansamblul articulării conştiinţei unui creator nu este un produs al momentului, ci al duratei şi că, în acest plan, a defi ni întregul prin parte înseamnă a induce un fals şi, în egală măsură, a-i amplifi ca efectul prin decupajul practicat mecanicist. Într-o asemenea situaţie, un set de volume apărute în anii din urmă, aducînd minuţios în scenă textele publicate în presa sau, uneori, în editurile din deceniul proletcultist de către – îndeosebi – tineri şi foarte tineri scriitori, incriminează gestul, direct ori indirect, nu sub semnul contextului, ci al „corectitudinii politice” specifi ce anilor de după 1989. Diferenţa de nivel dă măsura falsului, aşa cum o simte şi Cosmin Ciotloş în comentariul consacrat Supravieţuiri-lor lui Radu Cosaşu („România literară”, nr. 28/2013): criticul recunoaşte a nu mai fi „capabil de percepţia autentică a ideologicului. Putem estima, în măsura în care i-am trăit îndeajuns de lucid, ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Mai adînc de atît, e simplă

informaţie istorică”. Poziţia e deopotrivă onestă şi productivă. Într-o atare lumină, şi „uitarea” lui Mircea Zaciu ne oferă un mic, dar deloc „neutru” pasaj de trecere: scriitorul îşi cufunda în „simplă informaţie istorică” propriile texte, lucru care nu a fost şi nu este la îndemîna tuturor, nici măcar a celor care îşi arogă justiţiabilitatea.

Îşi va mai „uita” Mircea Zaciu şi alte texte din acei ani, printre care şi unele prezentate la menţionatul curs de „Literatură română contemporană”. Obligat de programa elaborată de minister, nu se oprea doar la, să zicem, Panait Cerna sau Şt. O. Iosif; glosa şi despre Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio ori Th. Neculuţă. Avea întotdeauna cursul dactilografi at în mai multe exemplare. Evident, unul rămînea la dosarul de curs al catedrei, astfel ca respectarea programei şi „ţinuta” expunerii să poată fi oricînd verifi cate (fi ind doar de puţini ani avansat lector, e de bănuit că acest control era mai mult decît o simplă rutină). Pentru noi, întreaga situaţie prezenta un avantaj deloc neglijabil: un exemplar ajungea şi la responsabilul de grupă, care se ocupa de multiplicarea lui, astfel încît, intrînd în posesia unei copii, deveneau inutile aproximativele însemnări pe care le puteam efectua la orele sale.

Cel puţin în perioada respectivă, niciodată nu prezenta liber cursul: îl citea monoton, uneori evident nu prea... entuziasmat de ceea ce comunica. Şi, din moment ce aveam acces la cursul dactilografi at, iar prezentarea era departe de a fi atractivă, am preferat ca, în orele respective, să rămîn în sala de lectură a „bibliotecii seminarului” (de fapt, biblioteca Facultăţii de Litere). Nu ratam, însă, pauza: de multe ori, Mircea Zaciu rămînea cu noi pe culoar, lîngă o fereastră (Marcel Mureşeanu şi cu mine eram, pe atunci, fumători înrăiţi, iar în Universitate fumatul nu era interzis), lăsîndu-se angajat în discuţii vizînd fi e chestiuni de teorie literară (ne va ţine şi un asemenea curs, în primul semestru al anului V), fi e în unele pe marginea apariţiilor recente. Era liber, degajat, niciodată ironic (fi indcă nu ne lipseau naivităţile) şi nu putea fi pus în încurcătură de provocările noastre prin care invocam, nu o dată, texte apărute în condiţii obscure. Recunoştea, simplu, că nici nu poate, nici nu doreşte să cunoască tot ce se publica (într-un rînd, apelase chiar la replica celebră: Încă nu citise întreaga operă a lui Shakespeare...) şi ne recomanda să căutăm şi noi ceea ce nu-şi afl a locul în diferitele cursuri care ni se predau. Deşi prudent, invoca uneori – ca în trecere – şi câte un nume. Circumspecţia era necesară: chiar în grupa noastră, la seminarul de „Materialism dialectic şi istoric”, unul dintre colegi avansase ideea că şi comunismul subscrie la practici coloniale, din moment ce ţările din est nu sînt altceva decît colonii sovietice. La puţin timp, afi rmaţia a stat în centrul unei violente şedinţe de „condamnare”, în urma căreia colegul în cauză, ca „provocator” (ceilalţi fuseserăm doar avertizaţi, deoarece, prin chiar tăcerea noastră, n-am făcut altceva decît să ne manifestăm acordul cu el), a fost exclus din U.T.M. (Deşi student

actualitatea lui mircea zaciu

65

foarte bun, urmările excluderii s-au făcut simţite şi după absolvire, afectîndu-i cariera, astfel încît – marcat în cele din urmă şi de o puternică depresie – a sfîrşit prin a se sinucide.) O altă colegă, care aparţinea nu mai ştiu cărui cult, fusese exmatriculată în urma unei şedinţe, conduse chiar de rectorul Universităţii, pentru „incompatibilitate ideologică”. Lucrurile nu erau chiar foarte simple; simplă era doar tinereţea noastră. Dar să revin.

Benefi ciind de o adresă a revistei „Steaua” către Biblioteca Universitară, prin care se solicita aprobarea consultării, de către mine (mi se eliberase în calitate de „colaborator” al publicaţiei, de unde necesitatea documentării), a unor periodice şi volume afl ate numai în „fondul special”, apoi de recomandările lui Mircea Zaciu şi, nu în ultimul rînd, de ceea ce afl asem pe parcursul lungilor discuţii din redacţie (este cunoscută, azi, atmosfera intelectuală a grupării steliste conduse de A. E. Baconsky) – mă cufundasem în lecturi care erau altele, paralele celor din bibliografi a care era recomandată studenţilor. Pe aceasta o trecusem în umbră, parcurgînd-o cu destulă superfi cialitate. Poate nu era meritul meu, poate era doar efectul jocului întîmplării, dar aşa se explică faptul că, la absolvirea facultăţii, duceam cu mine lecturi din scriitorii avangardei româneşti şi străine, apoi din Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi, Mircea Eliade sau Cioran, unii dintre aceştia nici măcar menţionaţi la cursuri şi seminarii.

Repartizat, împreună cu soţia, la Baia Mare, revenirile în Cluj erau destul de rare, în scurtele deplasări urmărind păstrarea legăturilor cu redacţiile din urbe (încă din perioada studenţiei apăruse şi „Tribuna”), dar şi, mai apoi, cu Editura Dacia (sub emblema căreia am şi debutat editorial). Mă întîlneam doar întîmplător cu Mircea Zaciu: relaţiile rămăseseră cordiale, dar acum fără acea nuanţă dată de relaţia „profesională” profesor/student. O dată, însă, cu transferul meu la Sibiu, legătura cu Mircea Zaciu – sub incidenţa unor mai frecvente întîlniri – devenise mai strînsă: îi plăcea oraşul, se plimba de multe ori, singur sau însoţit, prin centrul vechi ori pe lîngă zidurile cetăţii, intra la Muzeul Brukenthal şi la Biblioteca Astra. Şi, cum multe cadre didactice îi fuseseră studenţi, accepta uşor să participe la examenele de grad ale unora, cu acest oarecum sentimental benefi ciu. Nu de puţine ori îl invitasem la noi, prelungind discuţiile pînă seara tîrziu (băutura nu reprezenta pentru el un punct de atracţie, iar peste cîţiva ani, în timpul Colocviilor de critică, când masa oferită participanţilor se continua... euforic, prefera ca, împreună cu unul sau doi apropiaţi, să reia deja cunoscutele trasee sibiene). Dedicaţia cu care însoţise volumul său Ordinea şi aventura consemna, inclusiv prin loc şi dată, o asemenea împrejurare.

Dar relaţia cu Mircea Zaciu a luat o altă turnură în momentul în care trecusem (era în 1979) ca redactor la revista „Transilvania”, răspunzînd de sectorul de teorie, critică şi istorie literară. La sfîrşitul aceluiaşi an, în urma unei călătorii la Cluj, Mircea Tomuş ne-a comunicat că Mircea Zaciu acceptase să susţină o

rubrică în revista noastră; urma ca eu să stabilesc cu „profesorul” denumirea rubricii şi modalitatea de predare a materialelor. Apărută număr de număr între 1980 şi 1982, rubrica s-a intitulat „Scholii”, textele fi ind publicate de autor, ulterior, şi în cărţile care au urmat. De una dintre acestea m-am ocupat chiar eu: Editura Cartea Românească trimisese spre tipărire la Întreprinderea Poligrafi că din Sibiu volumul Cu cărţile pe masă (1981), iar Mircea Zaciu mă rugase, telefonic, să urgentez apariţia acestuia şi să supraveghez calitatea tiparului. O făcusem, drept care, ajuns la Cluj, Mircea Zaciu îmi oferă cartea cu dedicaţia: „Doamnei Rodica, omagiu şi lui Mircea Braga, fără a cărui străduinţă şi sprijin neprecupeţit această carte n-ar fi putut apărea atît de frumos, cu veche şi sporită afecţiune...”. Realitatea este, însă, că n-am avut nici un cuvînt cu privire la calitatea hîrtiei ori la grafi ca copertei, tipografi a conformîndu-se precizărilor din comanda editurii, astfel încît sintagma „aşa de frumos” am primit-o doar în lumina unei simple amabilităţi.

În numărul 3/1982, publicase ultimul text din „Scholii”: pregătise pentru tipar volumul Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu (1982) şi avea tot mai multe difi cultăţi cu menţinerea colecţiei „Restituiri” de la Editura Dacia (va fi , de altfel, nu peste mult timp, suprimată). Eram la locuinţa sa din str. Bisericii Ortodoxe; îmi spusese că, deşi i-a făcut plăcere să susţină rubrica pe parcursul a doi ani, simţea că îi e din ce în ce mai difi cil să asigure un text de care să fi e şi mulţumit. Iar altfel nu are de ce să scrie. Am încetat să insist să revină asupra deciziei doar atunci când a adăugat că e vorba şi de un gest de retragere: era inutil să precizeze „de unde” sau „din ce”... După care, schimbînd discuţia, m-a întrebat cum se simte Corin, ca student, după recomandarea pe care mi-o făcuse pe când acesta era încă elev în penultima clasă de liceu. Într-adevăr, la momentul respectiv, Corin hotărîndu-se să urmeze Literele, îl consultasem cu privire la specialitatea la care să se înscrie. Opinia lui fusese că, din moment ce cunoaşte franceza şi engleza, pentru deschiderea pe care i-ar fi oferit-o, ar fi fost bine să înceapă o a treia limbă, de pildă spaniola. Şi avea dreptate: înţelesesem avantajele, cum le înţelesese imediat şi Corin, astfel încît – pe durata clasei a XII-a – urmase, în particular, şi lecţii de limba spaniolă. Sfatul lui Mircea Zaciu s-a dovedit util nu atît în imediat, cât în perspectivă.

Deşi „Scholiile” îşi încetaseră apariţia, relaţia redacţiei noastre cu Mircea Zaciu a continuat, cu un alt ritm, dar pe acelaşi suport cordial. Nu lipsise aproape de la nici una dintre ediţiile Colocviilor de critică ale revistei „Transilvania”. Aprecia libertatea de expresie şi opinie, modalitatea de alegere a tematicii (nu stabileam tema decît după consultarea măcar a participanţilor obişnuiţi, quasipermanenţi la întîlnirile anuale), dar şi faptul că nici o comunicare, pentru a nu mai vorbi de intervenţii, nu era cenzurată (textele nu erau trimise în prealabil, admiţîndu-se şi comunicări orale). Sesiunile de comunicări şi discuţii nu erau „deranjate” nici altfel,

actualitatea lui mircea zaciu

66

cu toate că, la fi ecare, era prezent şi câte un „observator”, de altfel uşor de remarcat (o dată, într-un context care făcea facilă decodarea, Romul Munteanu observase, maliţios, că aici, „la noi”, fi ecare îşi face meseria, dar nu devenim inoportuni!). Eram conştienţi, totuşi, că se practica un soi de dans pe sîrmă, consecinţa primă fi ind că, la ultimele două ediţii, n-am mai primit aprobarea pentru editarea textele şi a discuţiilor din ediţia imediat precedentă. Era, poate, şi urmarea faptului că atmosfera colocviilor devenise subiect de comentarii şi în afara sesiunilor, un ecou în acest sens primindu-l chiar din partea lui Mircea Zaciu. Într-o seară, cu doar cîteva zile înainte de sosirea participanţilor, primesc un telefon agitat din partea acestuia (faptul e consemnat şi într-unul din volumele Jurnalului său): se întorsese la Cluj de la Bucureşti unde se zvonise, destul de insistent, că fuseseră suprimate Colocviile de la Sibiu. I-am spus că noi nu ştim nimic, că noi ar fi trebuit să afl ăm primii; or, din moment ce toate problemele sînt rezolvate (de la detalierea programului zilnic pînă la asigurarea camerelor la hotel şi a sumelor necesare decontării transportului participanţilor), nu văd ce s-ar mai putea întîmpla. A primit spusele mele cu evidentă rezervă: „mai vedem...”. La care n-am putut să-i răspund decît: „da, dar... după!”

Îndoiala de orice şi oricînd făcea parte din fi rea sa. Reacţiona adesea umoral şi îşi colora realitatea – nu fără îndreptăţire, dar excesiv – în gri (ca să nu spun mai mult). Era, uneori, imprevizibil, avea atitudini pe care cu greu ţi le puteai explica: într-o zi putea trece pe lîngă tine simulînd că nu te-a observat, a doua zi te întîmpina cu braţele deschise. Devenise tot mai suspicios şi, nu o dată, apărea captiv unor convingeri de moment mai mult construite, decît ca avînd o bază reală (s-a văzut aceasta şi în puţina sa corespondenţă publicată). Nu-mi pot permite să-l judec, doar constat, bănuind, mai mult decît cunoscînd, pragurile sale interioare. Ceea ce în cazul meu poate fi doar o falsă impresie, ar putea fi elucidat, cu mai mult temei, de cei care au făcut parte din cercul său clujean. Am simţit, însă, întotdeauna, dincolo de ţinuta sa uşor distantă faţă de alţii, mai ales faţă de cei necunoscuţi sau indiferenţi lui, şi de aparenta sa siguranţă, prezenţa măştii. Cred şi acum că Mircea Zaciu nu a fost o persoană fericită: se simţea permanent agresat, aşadar nu numai nemulţumit de ceea ce era în jurul său, de ceea ce trăia şi simţea, de ceea ce vedea şi auzea. Cred că era nemulţumit şi de sine însuşi, că el şi-a fost primul, de netrecut obstacol...

*

... şi refac imaginea cu care am început rîndurile de faţă, cea cu Mircea Zaciu la Editura Dacia. Pusesem, la sfîrşitul acelei evocări, două întrebări, evident retorice. Le abandonez, dar caut o semnifi caţie măcar pentru caracterul obsesiv, pentru mine, al situaţiei relatate. Constat de ceva timp că, în lucrările care apar, referinţele la criticul şi istoricul literar Mircea Zaciu sînt

tot mai rare şi nu cred că e în cauză datarea textelor sale sau menţinerea lor la suprafaţa fenomenului literar. Fie în comentariul aplicat actualităţii literare, fi e în cel de urmărire a desfăşurărilor în istorie ale creaţiei, Mircea Zaciu supunea elementul de substanţă, fără a neglija – în cea de a doua situaţie – relaţionarea cu documentul, dezvoltării eseistice, în consecinţa căreia punctul de vedere personal primea acuitate. Ceea ce cîştiga într-o parte se pierdea, însă, în alta: nici „tehnica” adoptată, nici temperamentul nu l-au îndreptat către sinteză ori, măcar, către comentariul amplu, dezvoltat la limită. Între 1955 (prima ediţie) şi 1972 (ultima ediţie), cu toate reordonările şi adausurile, studiul despre Agârbiceanu nu a devenit monografi a care îşi „epuizează” (atîta cât e posibil) obiectul. Iar Ca o imensă scenă, Transilvania... (1996) este o culegere de studii şi articole, încă nefi ind cu adevărat istoria „literaturii ardelene” (dacă putem vorbi de aşa ceva).

Sigur, datele acestea nu incriminează, dar ne obligă să ne îndreptăm privirea în altă parte. Ni se pare că, acum, ceea ce rămîne la suprafaţă este moralistul: doar un moralist este captat de expresie, este obsedat de principii şi este asaltat – simţindu-le ori intuindu-le – de păcatele celorlalţi, ale tuturor. Nu e o poziţie comodă şi nici ofertantă pe direcţia satisfacţiilor personale. Dar capacitatea intuitivă şi atenţia acordată expresiei îi învecinează scrisul, uneori pînă aproape de suprapunere, condiţiei prozei; iar „colecţionarea” tarelor, evidente sau nu, supusă apoi grilei principiilor, cu preponderenţă de ordin etic, rescrie textul ca polemică. În plus, format la şcoala lui D. Popovici, a păstrat întotdeauna documentul în prim-plan. Cele patru volume de Jurnal (oare unde se afl ă întregul corpus al acestuia, mai ales ceea ce nu a fost selectat şi prelucrat de autor în vederea apariţiei?) devin, sub atari auspicii, „romanul-frescă” (cu o formulare în afară de normativul didactic; în Argumentul primului volum, Mircea Zaciu limitează, vorbind de un „cvasi-roman”, din care nu exclude, totuşi, „fi cţiunile unei «comedii umane»„) al vieţii literare dintr-o precizată epocă (1979-1989), adică al unui segment defi nit prin context. El suportă oricînd o dubla lectură, dirijată sau nedirijată, ritmată istoric ori anistoric, scoasă din timp sau conservînd timpul. Are, acest Jurnal, toate defectele pe care dorim să i le atribuim: profund subiectiv, intolerant, negativist, chiar resentimentar, cu selecţia dezechilibrată şi partizană etc. Dar toate acestea, la adăpostul epicităţii devenind expresii şi imagini, se metamorfozează în calităţi, fără a estompa, în întregul său, documentul (fi indcă şi autorul se afl ă în timp şi este al timpului). Nu dreptul acestei ultime jumătăţi de măsură, al mărturiei „neprelucrate”, îl reclama Mircea Zaciu în faţa conducerii Editurii Dacia, ci dreptul celei dintîi, al mărturiei literare. Recunoscîndu-le pe ambele, posteritatea pare a înclina să-i dea dreptate.

actualitatea lui mircea zaciu

67

Georg AESCHT

Firescul ca stil

Firescul ca stil Mircea Zaciu l-a trăit într-o lume nefi rească.

În anii 70, când am avut privilegiul să respir aerul Clujului academic, ca urbe îmbibată cu tradiţii şi valori cât se poate de variate, dar îndelung probate în mai multe registre şi limbi, în acei ani, acolo, se respira încă destul de uşor, şi nu doar praful de bibliotecă avea calităţi de-a dreptul îmbietoare, chiar şi colbul citadin ni se părea – mai cu seamă toamna – mătăsos, prietenos. Un cosmopolitism de provincie, molcom, nicidecum dezinvolt, dar pe măsura şi pe placul tinerilor veniţi din ţinuturi net provinciale, ne dădea încrederea că avem şansa şi căderea să aspirăm la ceea ce astăzi se ventilează sub îndoielnica noţiune de identitate europeană. Nu ştiam şi nici nu doream să ştim că drumul către aceasta – unde şi cîtă va fi fi ind – ne rezerva ocolişuri sinistre, urcuşuri şi povîrnişuri periculoase, iar pentru unii prăbuşiri fatale.

Deocamdată ne înfundam voioşi atît în săli de lectură, cât şi în cafenele. Citeam şi discutam cu dezinvoltură toată gama, de la Platon la Adrian Păunescu, ascultam concerte de orgă şi concerte de rock, fetele purtau fuste cât mai scurte posibil, noi părul cât mai lung posibil, ba unii îl îndesau chiar sub chipie roşii de studenţi achiziţionate de bunăvoie (după ce abia ne lepădaserăm de cele albastre obligatorii din liceu). Ne dădeam silinţa să ne occidentalizăm măcar gusturile şi accesoriile, şi comerţul socialist părea să ne iasă în întîmpinare cu câte un zăhărel: cărţi semiproscrise, discuri inedite, bocanci western-oşi Clujana, scurte de fîş Alain Delon sau de pînză Army, genţi mai sofi sticate decît sacoşele şi ghiozdanele tip, ba – culmea veleităţilor de a-ţi depăşi condiţia de student căminist – genţi diplomat.

Pare deplasată această evocare nostalgică a unei zburdalnice speranţe întrupate în iconografi a municipală tocmai cu gândul la cel care a fost Mircea Zaciu. O fac doar pentru a releva cât de benefi că a fost prezenţa lui blînd corectivă şi hotărît directivă pentru un tineret ce adulmeca libertatea fără să ştie cu ce se mănîncă. Încă de pe atunci Profesorul, eminenţa cenuşie a „Echinoxului“ unde ne fl uturam penele zburlite, mi s-a părut ca unul din puţinii în drept să „poarte“ o geantă diplomat. Nu doar datorită ţinutei sale întotdeauna şi întru totul impecabile, vecină cu cea a unui gentilom apusean, ci şi pentru că omul acesta atît de sobru, încît ar fi putut să pară şi întunecat, iradia cu un calm fi resc ceva pe cale de dispariţie în societatea socialistă multilateral mutilată: integritate verticală.

Si încă nu citisem nici un rînd, nu fusesem la nici un curs de-al său. Dar Profesorul Zaciu emana ceea

ce ulterior aveam să învăţ că s-ar numi eros pedagogic. Gravitatea sa impunător de constantă se dilua când îl vedeai vorbind, pentru că atunci trăsăturile acelei feţe marcante se mobilizau într-un soi de zîmbet – niciodată fără urmă de scepticism, niciodată fără umbre de îndoieli, dar semnalizînd întotdeauna cât era de dornic să înţeleagă şi să se facă înţeles. Mulţi ani după aceea, la masa unei berării din Köln, aveam să-l văd rîzînd de-a dreptul descătuşat la povestirile postrevoluţionare ale lui Mircea Dinescu, şi m-am bucurat eu însumi de aceasta voie bună care rareori se pare că i-a fost dată.

Trecuseră şi mulţi ani clujeni pînă avusesem prilejul să-l cunosc mai îndeaproape. Pe Franz Hodjak, atunci lector la editura Dacia, şi pe mine, ajuns datorită acestuia să traduc un volum de povestiri ale lui Ion Agârbiceanu în îngrijirea lui Mircea Zaciu, acesta ne-a învrednicit cu o postfaţă, iar când, traducînd-o, i-am cerut cîteva lămuriri respectiv permisiunea să înclin anumite pasaje mai înspre presupusele aşteptări ale cititorului german, am benefi ciat nu doar de învăţăturile necesare, ci şi de o rară experienţă de generozitate intelectuală – cum o putem gusta din nou şi din nou din toate scrierile sale. Când însă o mare editură germana a găsit de cuviinţă să renunţe la postfaţa lui la Ferestrele zidite ale lui Alexandru Vona – invocînd lipsa de compatibilitate cu antenele literare ale aceluiaşi cititor german –, Mircea Zaciu şi-a demonstrat tăcut reversul generozităţii: resemnarea.

Jurnalul lui avea să ne deschidă ochii pentru această atitudine de dimensiuni aproape eroice. Cum altfel se explică puterea unui om de a susţine o viaţă întreagă cauza culturii şi literaturii în care crede cu adevărat, a memoriei acestei literaturi, a oamenilor dedicaţi la fel ca el – şi de a părăsi după aceea ţara „în virtutea” unei dezamăgiri amarnice? Ştiu oarecum ce simte omul când pleacă de acasă, dar nu ştiu cum ar fi sa plece cu convingerea că altă casă n-o să găsească. L-am vizitat în mai multe rânduri în locuinţa de bloc din dealul de deasupra Bonn-ului, ne-am întîlnit cu ocazii literare, dar şi doar la o cafea ca să punem oleacă lumea la cale, Profesorul şi fostul învăţăcel tot dornic să înveţe. Am plecat întotdeauna cîştigat şi reconfortat de la aceste exerciţii de eros pedagogic şi de generozitate aproape paternă, dar întotdeauna şi cu amărăciunea amărăciunii lui Mircea Zaciu: lăsase la Cluj ce lăsase pentru că nu mai putuse respira, dar şi libertatea occidentului îl sugruma prin impersonalitate, indiferenţă, gratuitate. Şi apoi lipseau oamenii cei mulţi care ar fi dorit să ştie ce avea el de spus.

În afară de aceasta mi s-a părut deseori că acest om a trecut prin îngheţul şi bezna socialista văzînd cu ochii, dar şi privind şi ştiind, ba înţelegînd ce vede, chiar dacă cele mai multe erau de neînţeles la nivel raţional şi trebuiau dibuite, el fi ind un dibuitor deosebit de dibaci. Însă iată că acest om a nimerit într-o lume pe care o crezuse limpede şi acum nu concepea că şi sistemul vieţii publice şi politice, reglementat şi structurat cum e în Germania, este anevoios în sensul că nu-l face

actualitatea lui mircea zaciu

68

mai om pe om, ci mai degrabă îl marionetizează. Să fi e oare omul incapabil să se facă mai om? Pe fondul pesimismului zacian tot creştea o disperare mocnită – aşa mi s-a părut, şi aş fi bucuros să mă înşel.

A fost cîndva... La începutul anilor de dizgraţie optzeci, nici Clujul nu mai era Cluj, dar tot se întîlnea om cu om în faţa Librăriei Universităţii, în acest caz omul de litere Peter Motzan de la catedra de limbă şi literatură germană cu omul care semnează aceste rânduri, dascăl de germană la liceul „George Coşbuc”, deci doi din acei mulţi care pe atunci se înrolau tot mai hotărîţi în cozile de la Serviciul de paşapoarte. Dar doi încă nu destul de hotărîţi... Dinspre Universitate scînteiază ochelarii Profesorului deasupra genţii diplomat. „Ia te uită, doi saşi!” zîmbeşte el. Peter Motzan, critic nu doar literar, rîde cu o uşoară ezitare: „Doi saşi proşti, domnule profesor.” „Eu ce să vă fac, băieţi? Doar nu pot să vă iau de guler şi să vă dau afară din ţara asta”.

Mai tîrziu s-a luat el însuşi de guler. Bine, însă, că a rămas cu noi...

Ioan MUŞLEAMircea Zaciu, într-altfel

L-am cunoscut târziu pe Mircea Zaciu, abia la începutul anilor ’80. Îl ştiam însă din văzute, întrucât trecea aproape zilnic pe lângă casa noastră, îndreptându-se – întotdeauna grăbit, dus pe gânduri şi uşor încruntat – către locuinţa părinţilor, afl ată la doi paşi de noi. Cu timpul, sănătatea bătrânilor începând să mai scârţâie, Zaciu a apelat la doctorul Nelu Macavei, care îmi era unchi şi locuia în aceeaşi casă cu noi. Între medic şi Profesor s-a legat o prietenie temeinică, Zaciu devenind o prezenţă obişnuită la mesele neîntrecute ale mătuşii mele, Mica Macavei, născută Lapedatu. De altfel, Zaciu publicase, în seria Restituirilor pe care le coordona la Editura Dacia, Amintirile lui Alexandru Lapedatu, conţinând, acestea, şi fabulosul Jurnal de la Moscova.

După o vreme am început să iau parte şi eu, împreună cu soţia, la aceste mese din cale afară de plăcute la care se mai întâmpla să fi e invitat şi distinsul profesor Nicolae Boeriu. Cel care „ofi cia”, însă, într-o vervă de zile mari, era întotdeauna Profesorul, care se dovedea a fi un ardelean „impenitent” şi omniscient de îndată ce se cereau lămurite unele mistere ţinând de întortocherea inimaginabilă a unor legături de rudenie. Cel mai adesea, însă, Profesorul ne vorbea cu înfl ăcărare sau amărăciune despre faimosul său Dicţionar şi despre nesfârşitele tergiversări şi modifi cări care se dovedeau a fi nişte mizerabile beţe în roate. Cum aceste întâlniri aveau loc prin anii ’80, fi reşte că politica era de obicei principalul subiect de discuţie.

După o vreme, am devenit un fel de „lăptar” al profesorului care, într-astfel, nu mai era obligat să bată atâta drum pentru nişte brânză de vaci şi smântână. Casa Zaciu îmi apărea aproape stranie, căci se trăia într-un fel

actualitatea lui mircea zaciude provizorat şi mobilele începuseră treptat să dispară, dând parcă de ştire că cineva se pregătea de plecare. În casă mai rămăseseră, totuşi, o seamă de tablouri interesante. Profesorul era o gazdă desăvârşită: avea întotdeauna un chec afurisit de bun, o cafea grozavă şi nici băuturile fi ne nu lipseau. Discuţiile noastre aduceau mai degrabă a monolog. De obicei, povestea pe îndelete despre fi gurile pe care i le făceau rubedeniile în legătură cu locuinţa, tracasându-l sistematic până’ntr-atât încât se porniseră nişte procese penibile şi fără rost. Pomenea ceva mai rar şi despre amărăciunea legată de tot ce se alesese din cariera sa universitară. Era greu să-mi dau seama cât de îndreptăţite erau acuzele care nu iertau pe nimeni sau dacă nu cumva mai şi exagera în spusele sale. Existau, însă, şi nu puţine momente când se însenina şi trecea la cărţi şi fi lme ori zăbovea pe îndelete la pasiunea sa pentru muzica de operă. Când i-am împrumutat câteva casete cu fi lme mai recente, am înţeles că nu-i suporta nici pe Greeneway şi nici pe Wenders. De jazz nici nu vroia s-audă, iar muzica contemporană îl făcea să se zbârlească şi să devină aproape necruţător.

Uneori se mai nimerea să apar (cu lactatele) când avea musafi ri. La Zaciu i-am cunoscut – cu un asemenea prilej – pe Nicolae Manolescu şi pe „aristocratul” Livius Ciocârlie.

În anii de după 1980, mizeria sufocantă şi halul fără de hal al propagandei naţional-comuniste devenise o obsesie generală şi se impunea autoritar în orice discuţie. Revoluţia, pe care a evocat-o magistral, l-a prins la Cluj, luând parte, şi el, la isteria celor mai sinistre zvonuri. Aşa s-a făcut că, prin 26 sau 27 decembrie, ne-am pomenit cu el la uşă. Venise neanunţat, pe negândite, semn că se întâmpla ceva grav de tot. Vizibil speriat şi surescitat, abia dacă se putea stăpâni. A început imediat să ne spună, gâfâit, cum – undeva pe Dealul Feleacului – fostul şef al Securităţii din Cluj, împreună cu vreo mie de mercenari arabi, stau la pândă şi aşteaptă căderea nopţii, urmând să atace oraşul şi să ne termine. Era o ştire sigură, verifi cată şi venise să-l roage pe doctorul Macavei să-i ia pe copiii noştri şi să-i culce – peste noapte – la vreun spital mai ferit unde ar fi fost la adăpost. În două-trei zile, însă, lucrurile s-au mai potolit, dar oamenii parcă o luaseră razna.

În fabuloşii ani ’90, Zaciu a reuşit să-şi scoată teribilul Jurnal, despre care vă mărturisesc a fi rămas singurul mijloc de a-mi reaminti cu de-amănuntul despre tot ce trăisem, dar cu o asemenea acuitate şi precizie, încât recitirea lui se lasă de fi ecare dată cu reacţii fi ziologice violente. Apărut integral şi adus la zi, Dicţionarul a devenit o instituţie. După ce Marian Papahagi a plecat într-o lume mai bună, lăsându-ne pradă certurilor şi dezbinării, echipa monumentalului op s-a destrămat la modul jalnic. Pe de altă parte, nici Profesorul n-a prea nimerit-o în tentativa sa de a contracara monopolul GDS prin încropirea unei bizare „lumi de mâine” lăsată în cele din urmă de izbelişte.

Chiar dacă oarecum sotto voce – cu timpul, au început să se facă auzite unele insinuări avându-l ca ţintă pe Zaciu. Peste toate, procesul cu casa îl stresa, de

69

asemenea, şi pe mai departe, îngrozitor. Avea deja peste 70 de ani când toate mizeriile înşirate mai sus au dus în cele din urmă la deznodământul neaşteptat pe care l-am acceptat cu mare greu.

Îmi mai amintesc doar cum, într-o seară de iarnă, undeva înspre 2010, o mână de oameni s-a strâns în faţa clădirii unde locuise Zaciu pentru a-l „reîntâlni”, pentru a-i face un semn. Şi pentru o bucată de vreme, într-un fel de omagiu inspirat, pe peretele dinspre stradă al vilei au fost proiectate imagini ale Profesorului.

Irina PETRAŞ

Profesorul şi singurătăţile

Folosesc acest titlu cu gândul la Trei singurătăţi, cartea rămasă „sub pecetea tainei”, cum spune Ion Vartic în prefaţa la O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu – Marian Papahagi, volum editat de curând de Muzeul Literaturii Române. Profesorul „jinduieşte continuu după «climatul colocvial» de altădată”: „Dintr-o dată mi-am dat seama că desele lui referiri, în scrisorile către Marian, la propria singurătate, nu erau doar nişte cochetării stilistice de tip epistolar, ci că ele constituie un leit-motiv major al corespondenţei sale”.

Profesorul. Avea de partea sa verticalitatea şi adâncimea, o distincţie nesilită impunând o distanţă vibrantă, care-şi submina discret rigorile, şi o potrivire secretă, nu neapărat mărturisită, a paşilor. Mai tinerii îl înconjurau nu ca urmare a unei atrageri calculate, premeditate, ci din sentimentul că au de-a face cu un centru care îngăduie gesturi centripete sau centrifuge, dar niciodată uitarea. O întâlnire cu Profesorul, oricât de scurtă, de „domestică” şi fugară în aparenţă, lăsa urme. Subţirimea de lamă de oţel a staturii sale, ochiul, care nu abdica vreodată de la îndatorirea privirii lucide, prezente, despica platoşe şi subterfugii, fi sura complaceri de sine, întreba. Întâlnirile, aievea ori prin mijlocirea cursurilor şi a cărţilor sale, nu vindecau de singurătate („A cunoaşte, a înţelege, a iubi, a apăra – cobori toate aceste trepte mereu singur?” – Teritorii), nu te absolveau de nelinişti şi îndoieli, ci le puneau într-o lumină proaspătă, pură, sticloasă şi incomodă, te reîncărcau, aşadar, cu toate răspunderile („Oare de ce au unii nevoie, mereu, să vină cineva dinafară, să le «redea» şi să le «dezvolte» personalitatea?” se întreba). În anii studenţiei mele, deşi eram înscrisă la cursul său special de Camil Petrescu, nu izbutisem să bănuiesc, în spatele ochelarilor fumurii şi dincolo de răceala aristocrată a vestimentaţiei [aici, neapărat, o paranteză: în 1981, am fost invitată la o nouă ediţie a Colocviilor de critică ale revistei Transilvania – ediţie pe care o pomeneşte şi Mircea Zaciu în Jurnal ca pe una dintre cele mai reuşite; am plecat de la Cluj cu Mircea Zaciu, Mircea Curticeanu, Ion Pop, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Ion Vartic. În gară, Profesorul reuşise să ne

lăsase fără grai. Noi – îmbrăcaţi ca de drum şi cu nişte sacoşe de „fâş” în care înghesuiserăm schimburi pentru 3-4 zile. El – de o eleganţă magnetică, desăvârşită, cu gesticulaţia rasată pe care numai la un Alexandru Paleologu am mai descoperit-o (simpla aşezare a unui picior peste celălalt dezvăluie o prelungă aristocraţie a spiritului!) – ducea o valijoară, dar şi o ciudată husă cu rotiţe, cârlig şi fermoar – costumul pentru Colocvii!], o adevărată vocaţie a dialogului şi a dăruirii, o tensiune molipsitoare, o nevoie ardentă şi atent întreţinută de exod şi de, iarăşi, înrădăcinare, o existenţă în cumpănă, „fără spaimă salutând orele viclene”, dar trăind-o pe fi ecare într-o strădanie exemplară de a iubi viaţa „când toate sunt cu susu-n jos”. Când au apărut Teritoriile, în 1976, am afl at că are rădăcini în Maramureş şi e îndrăgostit de ţinuturi sibiene (cele două zone ale obârşiei mele). Profesorul îmi era, deodată, aproape.

În 1994, îi cerusem să-mi răspundă la câteva întrebări, pentru „Ateneu”. Îmi scria de la Bonn (18 februarie 1994). Se întâlnise cu profesorul Marga, afl at la o conferinţă a rectorilor europeni, şi îl rugase să-mi aducă textul interviului „aşa de întârziat! Nu l-am putut scrie din două motive mai ales: 1. starea sănătăţii de când am revenit; 2. lipsa maşinii mele de scris, lăsată la Cluj, recuperată cu greu şi târziu. Acum, că e aici, e ca revenirea unui bun prieten cu care mă pot înţelege în fi ne.” Tot mai neîncrezător în primirea/înţelegerea contemporanilor, continuă: „dacă interviul vine târziu, nu e nici o pagubă (pentru mine), dacă la Ateneu, din cine ştie ce motive, nu ajunge ori revista nu mai apare (căci nu mai ştiu nimic din ţară), atunci dă-l la Steaua, eventual. Dacă nu interesează pe nimeni – repet – nu e nici un necaz! Nu-ţi fă probleme pentru el. Voiam doar să mă descarc de o promisiune veche şi pe care, neonorată, s-ar fi putut s-o crezi nedorită... Eu încă nu ştiu când şi dacă vin acasă. Sunt aici sub tratament şi cardiologii nemţi par şi mai sceptici decât amicii mei clujeni. Ori poate clujenii nu mi-au spus tot adevărul?!... Încă o dată îţi mulţumesc din inimă pentru ostenelile

actualitatea lui mircea zaciu

70

ce ţi-ai luat singură relativ la persoana mea (!) şi m-ar bucura să-mi scrii două rânduri”.

În interviu, mărturiseşte că ar rescrie unele texte din perioada de restricţii, interdicţii şi prejudecăţi ideologice, dar „în pofi da acestor împrejurări, deloc neglijabile..., am îndrăzneala să spun că (punând la o parte câteva pagini şi autori) am păstrat un anumit echilibru al judecăţii, o anumită independenţă a opţiunilor şi valorizărilor, un mod constant de a mă manifesta, de care nu am a mă ruşina azi.” Apoi despre cărţi: „Viaţa fără cărţi e o aberaţie... O viaţă fără lectură (cu toată prezenţa, chiar sufocantă, a cărţilor) observ însă că există bine-mersi, aici, în Occident... Se poate trăi, aşadar, vieţui, poate, vegeta, mai precis. Eu n-aş putea!” Şi, în fi ne, despre locul predilect: „Locul real e Gura-Râului, unde, cu geamul deschis spre Cibinul gureş, la o masă modestă de scris, am defi nitivat Teritoriile, împrejmuit de toate zvonurile naturii şi satului de la noi. Locul era, de altfel, sfi nţit de paşii lui Blaga. Locul imaginar, la care încă îmi place să visez, este o casă cu vederea spre mare...”.

Teritorii. Anul 1968 este unul, din mai multe unghiuri de vedere, istoric şi premonitor. Profesorul avea, la abia patruzeci de ani, toate antenele în perfectă stare de funcţionare. Observaţiile sale, directe ori reperabile printre rânduri, erau atunci, şi sunt şi astăzi, valabile. „Primăvara studenţească” occidentală scormonea răni ce riscau să se cronicizeze („Copilăroşi şi derutaţi, ei par să aştepte o religie şi nimeni nu le dă măcar o credinţă”), tot aşa cum, „miracolul românesc” era deja resimţit ca simplă şi primejdioasă butaforie: „Ţăranii din Gura-Râului zic «veac» pentru cursul vremii; când plouă, mă compătimesc că am nimerit «veac rău». Veacul păstrează pentru ţăran (şi ce altceva e Codru-Drăguşanu?) exclusiv sensul de crug al vremii. Eminesciana «uriaşa roat’a vremii» are tot înţeles strict cosmic, din care istoricitatea e cu totul absentă. Blaga avea dreptate să susţină că am trăit într-o infra-istorie, într-un Timp pur, netulburat, cum numai proza sadoveniană mai păstrează în zilele noastre. Azi, însă, veac, epocă au un coefi cient în plus, înfi pt în vreme ca o căpuşă nesătulă…”

Profesor timp de cinci semestre în trei universităţi vest-germane, naratorul „nu e un turist pur şi simplu, ci exponentul unei culturi ajuns temporar într-o altă ambianţă spirituală”. Privirea sa interiorizată, contaminată de ispita confesiunii şi conştientă de masca pe care orice formă de jurnal o presupune, privirea, aşadar, dimpreună cu o memorie bine mobilată supun toate experienţele contactului cu altă lume probei peisajului (de o circularitate – care este şi a naratorului – salvată cubului oprit în margini solide, rigide, încremenite: „Noi, dimpotrivă, suntem într-un continuu dialog cu natura. Ne certăm, o implorăm, o blestemăm, o iubim mai întotdeauna, nu putem trăi fără ea. E ca o căsnicie cu eternitatea”), dar şi, de fi ecare dată, fi resc şi incitant, în pagini de o surprinzătoare densitate plastică, probei cărţilor citite. „Singur, închis în cuvinte ca într-o

carceră”, ştie să transforme singurătatea eruditului într-o spumoasă, uşor atinsă de melancolie, petrecere. Nu se numără printre „acei oameni învăţaţi care nu vor înţelege niciodată că adevărul e şi taină”. Merită să fi e recitite Teritoriile. Anul 1968 se decupează din însemnările Profesorului cu multe dintre rădăcinile sale ascunse, dar lasă vederii şi aburite imagini dinspre viitor. Viitorul care este, deja, prezentul nostru.

Cât despre Jurnal, câteva secvenţe din Departe/aproape (ultima sa carte antumă, apărută în Colecţia Akademos, îngrijită de mine la EDP) pot servi de îndreptar pentru a înţelege situarea diaristului faţă în faţă cu lumea prin care a trecut: „M-am dezvăluit arareori şi cu parcimonie. Poate şi din această pricină am fost judecat cu măsuri aproximative”; „Sunt superstiţios, recunosc. Lumea e în adevăr plină de semne, ea e, parcă mai mult ca oricând, dominată de iraţional. Paradoxul e că eu rămân o persoană care crede în raţiune şi în necesitatea ei, fi ind totodată obligat să mă confrunt cu imperiul iraţionalului, care nu e numai împrejurul meu, în afara mea, dar în mine însumi, chiar”; „Revenind la creaţia propriu-zisă, ea nu poate să fi e revigorată decât din interioritatea noastră, din pasiunea noastră, din dragostea noastră pentru ethosul românesc [...] Fără a iubi cu adevărat lumea noastră românească, fără a ne identifi ca pasional cu ea, nu vom reuşi să-i făurim imaginea (de ieri şi de azi) în materia eternă a artei”; „Suntem un popor care supravieţuieşte prin speranţă. Sperăm mereu în mai bine, chiar când în locul lui vine «mai-răul». La urma urmelor, speranţa e o formă a decenţei noastre. E indecent să disperi!”; „Venerez spiritul transilvan, ale cărui manifestări – de la Şcoala Ardeleană la Blaga – au însemnat adevăratul proces de modernizare, occidentalizare şi integrare a noastră într-o Europă a spiritului.” Om de lume închis în sine (Scrisori nimănui, 1996), un lucid încrezător în semne, european îndrăgostit de rădăcinile sale ardelene (Ca o imensă scenă Transilvania..., 1996), Mircea Zaciu poate fi resimţit, în Jurnal (4 volume, 1993-1998), şi ca entomolog atins de perversităţi, cum îl vede Octavian Paler, dar, cum tot el adaugă, avem de-a face cu „portrete extraordinare, de mare prozator”, cu „o pulbere de detalii expresive care-l apropie de un roman frescă, fără să piardă din valoarea sa de document excepţional.” Pe de altă parte, cea mai exactă caracterizare a felului de a scrie jurnal al lui Mircea Zaciu mi se pare a lui Laurenţiu Ulici, care îi prevedea destinul de „cea mai agresivă operă de fi cţiune a unui scriitor român”. Profesorul transcrie tot, cu o sinceritate aproape insuportabilă, dar o face conştient de faptul că transcrierea, trunchiată, oricât de amănunţită ar fi , introduce o presiune pe care realitatea nu o are ori nu e conştientă de ea. Mici gesturi diurne traduse în cuvinte expresive (talentul de prozator e neîndoielnic) devin cu totul altceva şi intră în relaţii pe care nici nu le bănuiau. De aceea, e de comentat între fi cţiune şi document, cu precauţiuni cerute de această teribilă cumpănă a oricărui jurnal, în cele din urmă. Opera de fi cţiune alege, selectează din magma trecătoare a zilei şi recompune

actualitatea lui mircea zaciu

71

sensuri, structuri coerente. Jurnalul eternizează şi dă greutate unor fl eacuri cotidiene pe care le trec cu vederea protagoniştii înşişi, iar istoria mare nu le reţine în nici un fel. Protagoniştii, unii, se pot burzului, cum au şi făcut-o, iar istoria, când va dori cu adevărat să afl e cum a fost în jumătatea ultimă de secol, va avea nevoie de însemnările Profesorului.

Poetul. Jucătorul de rezervă al lui Mircea Zaciu (volum de versuri unic şi postum, alcătuit de Ion Vartic şi Marta Petreu, 2000) s-a ivit dintr-o presiune a spaţiului şi timpului deopotrivă: într-o şedere la Roma „a fost pentru întâia oară că am simţit acel otium specifi c latin, care venea din aer, din vechime, din culoarea cerului, din atmosfera extraordinară ce domneşte în acel «centru de studii», într-un cuvânt din simplul fapt (simplu? la drept vorbind miraculos!) că mă afl am tocmai la obârşia noastră… Să nu râzi, «maica Roma» după care au tânjit toţi ardelenii mei din alte veacuri nu e o simplă fi gură retorică! Ei bine, toate astea concurând, m-am pomenit «versuind»”. Versurile profesorului sunt, asemeni textelor din singularul Teritorii, de o rarefi ată, dar caldă senzualitate, stăruitoare şi creatoare de halou. Aş zice de luminiş. Forţa lor indiscutabilă vine din alcătuirea atentă, mereu livrescă („E aproape neverosimil ce multe elemente de / pastorală poţi întâlni / într-o simplă plimbare la ţară”), a unor privelişti încărcate de istorie, însă o istorie a fi inţei sub vremi, nu a vremurilor, un fel de locuire catalizatoare: „Bate rar un clopot de seară între vişinii / scuturaţi de friguri / printre porumbişti neculese curge mai departe / tot Someşul”. Adesea singurătatea ambigenului ori a masculinului (zgomotul apei, frigul odăii, fi tilul zilei, orizontul, zbaterea plopilor) este vindecată prin recurs masiv la feminine, fi e ele plurale ale ambigenului (friguri) ori feminine [porumbiştile virgine străjuind (pe)trecerea Someşului] ca-n strofa de mai sus, ori lanţuri de feminine, ca-n evocarea repetată a copilăriei: „Flori ţărăneşti de-ale bunicii”, cârciumărese, dumitriţe, tufănele etc. Amintirea stă sub semnul femininului ca orice obârşie. Pieţe, case, fântâni, străzi, drumuri (pluralul călătorului întârziat, degustând cu lăcomie, sub ameninţare, locurile), miresme, culori şi cărţi – lasă deoparte, între paranteze, „orizontul beat de griuri” şi exersează logica ultimă a genurilor cuvintelor: „Pustia din mine / întâlneşte deşertul pur şi simplu / e bine” (s.m.). Însoţirea destinală e degustată prin traversarea unor trepte inevitabile: toamnă, durere, pâlpâire, „a lumii lumină umilă”, „mişcarea aceea de aripă transparentă/ sub pudra de pastel a polenului”. Jocul cu infi nitive lungi din Ordo amoris nu-i decât fi resc: iertarea, îndurarea, atoateînţelegerea, revărsarea, sfârtecarea, disperarea, iubirea. Tot aşa cum portretul ţării transilvane e desenat din turla bisericii, mireasma sânzienelor, iarba înaltă, pădurea tânără, podgorii, fl ori, mireasmă, dogoare, livadă, vocea bunicii, mormintele familiei; feminine îmblânzind merii sălbatici şi singure în stare să compună ideea de ţară – „sentiment difuz şi fi erbinte/ fl uid ca sângele”.

Mircea POPAMircea Zaciu şi exilul românesc

Statutul de profesor universitar şi lector de limba şi literatura română la universităţi străine i-a înlesnit lui Mircea Zaciu un contact permanent şi benefi c cu mişcarea literară românească din străinătate. Acest contact s-a consolidat în anii 1967-1970, când profesorul clujean a deţinut această poziţie la universităţile din Köln, Bonn şi Aachen, lectorat încheiat în 1970, dar care i-a permis să cunoască personal o serie de scriitori români stabiliţi în Occident, cum este şi cazul lui Nicu Caranica sau Horia Stamatu. Procesul a devenit şi mai convingător după 1990, când profesorul a fost pus în situaţia să revadă cuprinsul Dicţionarului scriitorilor români şi să-l completeze cu nume care ţineau de exilul românesc (Const. Virgil Gheorghiu, George Ciorănescu, Gelu Ionescu ), în prima versiune, cea tipărită şi arsă de Consiliul Culturii, ofi cialităţile comuniste nici nu concepeau ca vreunul din aceste nume să fi e acceptate a fi prezente în dicţionar. Exilul literar era tratat în totalitate (cu mici excepţii, cum a fost Mircea Eliade, recuperat ceva mai devreme), ca fi ind ostil orânduirii comuniste din România, şi alcătuit în principal din foşti legionari sau din transfugi indezirabili, catalogaţi drept „duşmani ai poporului”, „trădători de ţară”, „slujitori ai culturii burgheze”, incapabili să înţeleagă realităţile ţării. Chiar după 1963, când închisorile şi gulagurile comuniste au fost desfi inţate, lăsând în libertate pe aşa-zişii „condamnaţii politic”, neîncrederea în ei s-a menţinut încă multă vreme, după cum o atestă dosarele de urmărire ale Securităţii. Situaţia n-a fost mai bună nici după 1980, când valul celor care au părăsit ţara, ca ripostă directă la regimul dictatorial al lui Ceauşescu, a crescut considerabil.

Cât priveşte pe cei care au luat calea străinătăţii, acestora li s-a refuzat până târziu statutul de scriitori români. Odată Dicţionarul tipărit şi trimis la topire, el a fost reluat după 1990, iar profesorul Zaciu şi-a asumat în majoritatea cazurilor rolul de a alcătui articolele aferente. Multora el le-a trimis şi chestionarul alcătuit de coordonatori, în vederea culegerii de informaţii cât mai exacte, cum este şi cazul cu Nicu Caranica, aici de faţă.

O relaţie specială a avut cu Mircea Eliade, pe care l-ar fi dorit prezent cu texte convingătoare în cărţile gândite şi închinate centenarului celor doi mari prozatori ardeleni, Ion Agârbiceanu (Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, 1982) şi Liviu Rebreanu (Liviu Rebreanu după un veac, 1985), la care l-a invitat să colaboreze şi pe Mircea Eliade. În 1982, acesta n-a putut din cauza imposibilităţii de a scrie, iar în 1985, se arată dispus să colaboreze.

De la Sanda Stolojan sunt două scurte bilete: printr-unul îi confi rmă primirea celor două volume din

actualitatea lui mircea zaciu

72Jurnal, iar prin celălalt promite să ofere date despre Alexandru Duiliu Zamfi rescu, tatăl domniei sale.

O corespondenţă mai specială o are cu fostul rabin al României, dr. David Şafran, stabilit în Israel, căruia îi solicită câteva cărţi. Acesta promite să i le livreze, dar numai contra cost, motivându-şi decizia prin faptul că el îşi plăteşte tiparul. Din a doua scrisoare afl ăm că profesorului nostru i-au fost trimise două cărţi, şi ca atare expeditorul solicită plata lor.

Reproducem mai jos câteva dintre scrisorile primite de profesor, oferite nouă spre prelucrare de profesorul Octavian Schiau, căruia i-au fost lăsate în grijă de soţia profesorului Zaciu, după trecerea sa la cele veşnice. Îi mulţumim pe această cale.

I. Nicu Caranica către Mircea Zaciu Paris, 24 IV 1992

Mult stimate şi iubite Domnule profesor,

Am primit cu bucurie şi emoţie rândurile Dumneavoastră, emoţie pentru timpurile fericite de mai bine de 20 de ani în urmă, când contactul nostru a fost bogat şi susţinut, iar eu îi aveam încă pe toţi ai mei în ţară, în timp ce acum mi-a rămas numai Ana-Maria. Iar bucurie pentru întâlnirea noastră (pe care îmi promiteţi să o reînnoim cu vizita la Paris) şi pentru cinstea care mi-o faceţi de a vă ocupa de persoana mea, fapt pentru care vă aduc mişcatele mele mulţumiri.

Alăturat vă trimit răspunsul la cele 12 puncte ale chestionarului, unde sper că n-am uitat nimica şi că datele vă vor mulţumi. Cât priveşte ceea ce îmi cereţi după punctul 12, nu ştiu cum să vă răspund mai bine. Pentru textul care ar putea să vă servească drept articol critic vă trimit în zilele astea următoarele fotocopii:

1) Textul recenziei-esseu al lui Vintilă Horia2) Textul recenziei Verei Passeri Pignoni,3) Textul prezentării operei mele făcută de

Aurel Rău pentru poezie şi de Doamna Maria Vodă Căpuşan pentru teatru (în „Steaua”, X, 1991), fotocopii din care colaboratorul Dumneavoastră va putea extrage ceva. Iar la aceste fotocopii voi adăuga, pentru Dumneavoastră, cărţile Mouvement irréversible şi Anul 1940 (Povestea foamei ştiu că o aveţi).

Cât priveşte colaboratorii din diaspora pe care mi-i sugeraţi, mi-aş permite să vă exprim preferinţa pentru un colaborator din ţară, departe de cancanurile exilului, dacă-l aveţi, iar dacă totuşi sunteţi constrâns să apelaţi la una din persoanele din diaspora amintite, v-aş ruga să evitaţi pe Negoiţescu, a cărui carte despre Eminescu am atacat-o cu politeţe dar hotărâre la Centenarul din iunie 1989.

Încă odată vă mulţumesc pentru caldele Dumneavoastră rânduri şi de abia aştept momentul când vom putea să ne revedem. Vom avea atâtea să ne spunem şi atâtea umbre de evocat! În aşteptarea aceasta, vă rog să mă credeţi cu tot afectuosul meu respect, al Dumneavoastră devotat,

Nicu Caranica

/Anexă : Răspuns la chestionar/

1. Numele şi prenumele: Caranica Nicu (numele cu care semnează, acelaşi cu numele exact al actului de naştere). Născut în 18 ianuarie 1911.

2. Numele şi prenumele tatălui: Caranica Ion. Mama: Sevastia, născută Capidan (sora academicianului).

3. Profesia părinţilor: Tatăl, profesor de muzică, dirijor şi compozitor. Premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru Caracostea cu marele premiu „Năsturel” pentru lucrarea sa 130 de melodii populare aromâneşti, apărută în 1937, la Bucureşti, Tipografi a ziarului Universul.

4. Studiile lui Caranica Nicu: şcoala primară şi liceul la Turda (1919-1928); Universitatea la Cluj (1928-1932). Un prim an de studii în Franţa la Universitatea Catolică de la Lille (profesor, academicianul de mai târziu Henri Pierre Simon). Licenţa cu teza La critique plastique de Baudelaire, luată în 1932 cu franceza materie principală, literatura şi fi lologia română secundare. Profesorii comisiei: Yves Auger, Gheorghe Bogdan-Duică şi Sextil Puşcariu. Al doilea an de studii în Franţa (1935-36), la Paris, la Sorbona şi Ecole Normale Supérieure (unde a fost primit „à titre d’ hôte étranger) lucrând la teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzicală şi literară) a lui Baudelaire. Teza a rămas neterminată data /de/ neprelungirea bursei şi apoi vicisitudinile istorice care au urmat.

5. Profesia şi ocupaţiile: profesor din 1932, apoi titular la Arad din 1937. Numit în 1940 de către Sextil Puşcariu colaborator la Marele Dicţionar al Academiei. Numit în acelaşi an ataşat de presă la Legaţia Română din Roma pe lângă Quirinal. Mai târziu, în exil, asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de Filologie Romanică al Universităţii din Padova (1943-1945).

6. Data exilului: 1 aprilie 1941, când a fost rechemat din postul de ataşat de presă şi a refuzat întoarcerea în ţară. Au urmat 10 ani de şedere în Italia şi restul, până azi, la Paris.

7. Debutul în presă: la vârsta de 16 ani (în 1927) îi apare în „Propilee literare” un scurt pastel, Vara, naiv coşbucian. Adevăratul debut în „Gând românesc”, Cluj, 1932. Debutul în volum: Poeme şi Imnuri (Ed. Miron Neagu, Sighişoara, 1940). Cea mai elogioasă recenzie: cea a lui Perpessicius, în „Curentul literar”, 1940.

8. Premii literare:o.9. Colaborări la reviste. În ţară: „Herald”,

„Gând românesc”, „Abecedar”, „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Curentul literar”. În exil: „Caete de dor”, „Anotimpuri”, „Semne”, Destin”, „Limite”, „Ethos”, „Nation Francaise”, „Quinta generazione” (Bologna), „La panarie” (Udine), „Kurier de Bochumer Gesellschaft für rumänische Sprache und Literatur” (Bochum), „Steaua” (Cluj, oct. 1991).

Apărut în antologiile: Tineri poeţi ardeleni a lui Emil Giurgiuca (Ed. Fundaţiilor Regale, Bucureşti,

actualitatea lui mircea zaciu

73

1940) şi cele două antologii ale lui Vintilă Horia, Antologia poeţilor români în exil (Buenos Aires, 1950) şi Poezia românească nouă (Salamanca, 1956).

10. Membru, din 1950, la Centre Roumaine de Recherches, Sorbona, Paris.

11. Volume publicate: Poeme şi imnuri (Ed. Miron Neagu, Sighişoara, 1940); Povestea foamei (Destin, Madrid, 1965); Naşterea tragediei (Destin, Madrid, 1968 – carte azi renegată de autor); Mouvement irréversible (Ed. La Pensée Universelle, Paris, 1972); Anul 1940 (Ed. Ethos Ion Cuşa, Paris, 1981). Sub presă la Roma: La lotta con l’ angelo (Traducere din franceză de autor (Ed. U.N.U.P.A.D.E.C.) Opere în manuscris: Cartea anilor (poezii din toată perioada exilului), Noapte şi iar noapte (poezii, 1968-1972), Chemarea mării. Teatru: (în limba franceză) Le rendez-vous (un acte), La lutte avec l’ ange (3 actes), L’ homme qui avait avalé une soucoupe volante (comédie, 3 actes), Per et fi lle ( un acte). A prezentat la Roma marele său studiu de exegeză poetică Commentando Luzi (vol. I), asupra primei părţi a operei poetice a lui Mario Luzi, cel mai mare poet italian de azi.

12. Referinţe critice: Asupra volumului Poeme şi imnuri, amintita recenzie a lui Perpessicius. Pentru Povestea foamei a scris Virgil Ierunca în „Destin” nr.15 (Madrid, 1966) şi Yvonne Rossignon în „Revista scriitorilor români”, nr.5 (München, 1966).

Despre Anul 1940 au scris mulţi. Recenzia cea mai pătrunzătoare şi situată în adevăratul orizont spiritual al operei e bineînţeles cea a lui Vintilă Horia, apărută în „Revista scriitorilor români”, nr. 20 (München, pp.146-149).

Pentru Mouvement irréversible, studiul cel mai amănunţit (extins la sfârşit şi asupra piesei autorului Le rendez-vous, pe care recenzenta a şi tradus-o şi reprezentat-o la Bologna, în 1973) e cel al Verei Passeri Pignoni din revista fl orentină „Città di vita” (anno ventottesimo, nr. 3, pp. 197-208, mai-iunie 1973, sub titlul Caranica: La dimmensione del sacro. Amintesc şi pagina lui George Uscatescu din cartea sa Cultura y avanguardia (Ed. Reus S.A. Madrid, 1973, pp.103-104).

II. Mircea Zaciu în corespondenţă cu Horia Stamatu

16. VI. 69

Dragă Domnule Profesor Zaciu,Mulţumesc şi eu şi soţia pentru cele două

cărţi, între timp studiate: traducerea doamnei Thea Constantinidis, de soţie, şi avangardismul lui Pop, de mine.

Cartea lui Ion Pop este bine scrisă şi utilă, în special în prima parte, „Probleme ale avangardei literare”. Autorul arată şi talent şi bună şcolire şi informaţie. Partea a doua putea fi însă mult mai restrânsă, în jurul celor trei fi guri principale: Urmuz, suprarealist înainte de-a exista suprarealismul, Ion Vinea, mare animator, şi

Ilarie Voronca, incontestabil şi cel mai bogat şi cel mai poet din toată „avantgarda”, cu excepţia lui Fundoianu care-a activat însă mai mult în Franţa, unde-a fost fericit infl uenţat de Leon Chestov. Voronca a fost poetul a ceea ce Breton numise „l’ amour fou”. De altfel, din amor s-a sinucis la Paris prin 1945. Material l-a ajutat multă vreme Eugène Ionesco, dar în amor n-a mai pututu face nimic, pentru că femeia a trădat pe poet.

Geo Bogza aparţine mai mult avant-gardei politice, dar a fost animatorul grupării şi revistei „unu”, care nu a avut însă importanţa „Contimporanului” scos de Vinea.

Traducerea lui Matei Caragiale este în multe feluri curioasă. Titlul nu e bun, trebuia pus „Die Ritter von alten Hof”, pentru că „Ritter” este şi cavaler în sensul medieval, dar şi „crai”, într-un fel „cavaler de industrie”, aventurier, veleitar.

Sunt în traducere pasagii foarte bune, chiar surprinzătoare, dar şi pasagii cu sintaxă şi vocabular abracadabrante pentru limba germană. În general însă germana de acolo nu corespunde germanei literare vii de azi. Dar, în afară de acestea, mai e ceva cu „Craii de Curtea Veche”. Imaginea României pe care o capătă un occidental din această carte e deprimantă. Adică exact contrariul impresiei pe care o dă „Un om între oameni” a lui Camil Petrescu, roman tradus şi el în germană acum câţiva ani, şi care se găseşte la biblioteca seminarului. Poate că introducerea „Crailor de Curtea Veche” la vreo editură care să pună aici cartea în circulaţie, nu ne-ar face niciun serviciu. Omul românesc este altceva şi decât Pirgu şi decât Pantazi şi decât Paşadia şi decât Arnotenii. Pentru noi, la noi acasă, cartea era binevenită, mai ales, şi dacă nu în primul rând, prin calităţile ei stilistice. Din cauza calităţilor artistice şi ale unor momente de evocare subtilă, a iubit Ion Barbu această carte. Dar aceste calităţi sunt intransmisibile în traducere şi nu rămâne astfel decât mizeria unei descompuneri balcanice, care însă nu reprezintă adâncul românităţii. Matei Caragiale avea în el fi rea „snobului ratat”, şi a suferit toată viaţa de-a nu fi în „marea societate” pe care credea că o merită el. Îşi bate joc până şi de Bucura Dumbravă, o străină care a arătat că a înţeles multe de la noi, în Haiducul şi Pandurul, cărţi remarcabile şi care nu înţeleg de ce sunt azi aşa de ignorate.

Noi, cei de pe-aici, nu prea am înţeles de ce, în ultimii douăzeci de ani, Matei Caragiale a fost ridicat şi supra-ridicat în slăvi şi supra-slăvi. După cum nu prea am înţeles nici apologia unui poet al descompunerii absolute, ca Bacovia. Dar...

Poate ar fi bine să ajungă la o editură din Occident, Un om între oameni al lui Camil Petrescu. E acolo o mare dragoste de ţară şi omul românesc care se transmite cititorului. Romanul a rămas, e drept, neîncheiat, şi mai cerea nişte revizuiri şi concentrări, dar este o carte umană, şi mai spune ceva şi despre români, nu numai despre mahala şi cioclovine ratate.

Te rog să-mi spui dacă ai primit revista „Destin”. Dacă nu, am să trimit editorului adresa dumitale şi astfel vei primi revista.

actualitatea lui mircea zaciu

74

Cu acest curier trimit şi două exemplare din „Revista scriitorilor” de la Roma, unul pentru matale şi altul pentru domnul Puşcaş. Acolo e şi o notă a mea, consacrată cărţii lui Manolescu, Metamorfozele poeziei. În ciuda valului de ură dezlănţuit la Bucureşti cu acest prilej, lucru deloc „umanist” cum se zice, am scris cum se scrie critică literară (Poezie din nou poezie). O carte a lui Micu şi Manolescu despre literatura română actuală a fost foarte pozitiv recenzată în „Frankfurter A. Z”.

Când ne mai putem vedea pe-aici? Poate că totuşi se va face o zi „Eminescu”, în acest an, al optzecilea de la moartea poetului.

Cu sentimente alese, Horia Stamatu

II/Carte poştală/ Vă urez sărbători fericite, şi un

An Nou mai bun, aducător de pace şi încredere în viitor. La mulţi ani! Horia Stamatu

III/Bilet:/ Dankbar und mit grosser Freunde gebn

wir die Geburt unserere Tochter bekannt: Marion Claudia Antonia - 28 Iuli 1970.

Horia Stamatu. Dr Marianne Stamatu geb. Reinke

I. De la Mircea Eliade Chicago, 9 martie 1984

Dragă Domnule Zaciu, Răspund pe loc scrisorii din 16 feb, primite

chiar în ziua când am împlinit 77 de ani. Evident, voi contribui cu bucurie la volumul

consacrat centenarului Liviu Rebreanu. Îmi cer iertare, cu o întârziere ruşinoasă, că

n-am dat niciun semn de viaţă după primirea invitaţiei de a colabora la omagiul Agârbiceanu. 1982 a fost un an greu şi operaţia soţiei mele (tumoare malignă), cataractă şi agravarea acelei artrite rheumatice, care mi-a paralizat mâinile (i. e încheieturile şi degetele). Abia puteam „desena”, cu mare efort câteva rânduri pe zi (şi, din păcate, nu pot dicta, nu pot dactilografi a; soţia mea îmi descifrează şi dactilografi ază manuscrisele). Am început să mă resemnez în 1983, când m-am convins că izbutesc să scriu (descifrabil) 2-3 pagini pe oră, cu mâinile în parafi nă caldă de mai multe ori pe zi...

Cu urări de bine şi sinceră prietenie, al Dtale, Mircea Eliade

De la Sanda Stolojan I/Carte postală: Prof.dr. Mircea Zaciu, Weimarstr.

24, 53.125, Bonn, Allemagne/

21. IV.96 Stimate Domnule Mircea Zaciu, Mulţumesc pentru bunele rânduri. Şi eu vă

urez Christos a înviat! Din toată inima. M-am bucurat să vă cunosc – am apreciat conversaţia cu Dvs. şi sper s-o putem continua. Am achiziţionat dicţionarul (la Salonul

Cărţii) excelent instrument de lucru şi impresionant „tour de force” cultural. N-am uitat cele promise în legătură cu ADZ (tata!). Pe curând în România.

Cu multă simpatie, Sanda Stolojan II/Carte de vizită: Sanda Stolojan, 48.42.05.29, 15

Rue Lakanal – 7505, Paris) Numai două rânduri ca să vă confi rm primirea

Jurnalului I şi II. Îl voi citi cu mare interes, sunt sigură. L-am răsfoit şi am realizat că redă bine atmosfera din jurul Uniunii Scriitorilor în anii de pomină. Încerc să intru în contact cu Petrică Ionescu, regizorul, pentru tânărul regizor din Cluj. Vă voi ţine la curent. Multe mulţumiri şi pe curând,

Sanda Stolojan

V. Două scrisori de la rabinul dr. David Şafran I Lăudat fi e Domnul!

Stimate dle Prof. dr. Mircea Zaciu,Am primit rândurile Dv. În genere, m-am ferit să

am contact - măcar prin scris – cu orice intelectual din România comunistă, evreu sau român. Ca nimeni să nu sufere. Motivele, le veţi înţelege singur.

Tocmai pentru că iubesc libertatea, şi ca fost puşcăriaş în ocnele comuniste, gust ca un nabab democraţia israeliană.

Am tipărit în Bucureşti 9 volume în română, având 2300 de pagini de tipar, între anii 1939-1947, care mi-au fost scoase din fi şierul Academiei Române. Mi s-au mărturisit în acest sens, Traian Săvulescu şi Barbu Lăzăreanu. Gestul acesta de a fi lichidată spiritualitatea mea cu iataganul mă înfi oară, mă revoltă. Ca rabin, ca om.

Sufl etul meu arde de dor, să ştiu de soarta câtorva dascăli ai mei, români, de la Universitatea din Bucureşti. Aş dori să ştiu dacă mai trăiesc. Atât. Nu mai mult. Mi-e frică să le dau numele, ca regimul de acolo să nu-i lichideze.

De aceea, nu vă trimit nimic din cele 13 volume, ce le-am tipărit de acum în Israel, în română, căci în ele iau de acum atitudine. În sensul că adevărul, în concepţia mea de viaţă, stă mai presus de politic.

Doresc ca corespondenţa între noi să aibă o ţinută academică. Aşa, ca între colegi. Întrucât şi eu sunt conferenţiar universitar, aici în Israel, la o catedră de fi losofi e iudaică. Deci, să respectăm în noi fondul nostru spiritual care la mine e autentic, nealterat. Iar la Dv. poate e de-acum infl uenţat de locurile de unde aţi venit.

Vă trimit 2 din volumele mele, care demult s-au epuizat:

1) Fantasticul în Talmud şi-n vremi contemporane.

2) Maimonide.Rog a mi le achita, întrucât eu sângerez din

greu până tipăresc o arte. Dacă mă băgam în mocirla

actualitatea lui mircea zaciu

75

politică, eram de mult fi gură consacrată. Rostul trudei mele pe ogorul literelor, e ca un manuscris să tipărească un alt manuscris. Ca astfel, să ajung, în viaţă încă, să duc la bun sfârşit, editarea celor 40 de manuscrise ce le am scrise în română, şi a 10 manuscrise concepute în ebraică.

Plata acestor 2 volume e de 6 dolari sau echivalentul lor în mărci germane. Rog a expedia cecul pe numele şi pe adresa mea. Cecul să fi e pus într-un plic pe care veţi binevoi a mi-l trimite par avion, pe adresa mea din Jerusalim.

Privitor la lucrarea Dv. Masca geniului, ce vreţi să mi-o trimiteţi, iertaţi-mi cinstea şi demnitatea, fără iz de a vă jigni, dar dacă lucrarea Dv., are un fond politic cât de cât, nu vreau s-o citesc. Dacă fondul e pur intelectual, o voi primi cu drag.

Iertaţi-mi graiul meu de bumerang, de luptător.Când voi fi convins, după ce vom mai coresponda,

de onestitatea Dv. intelectuală, fi ţi sigur că-mi voi deschide generos canaturile inimei mele. Căci în fond, iubesc oamenii.

Cu mulţumiri şi preţuire, acelaşi devotat al Domnului,

Rabin Dr. David Şafran II Lăudat fi e Domnul Jerusalim 13. VI. 68Stimate Dle Prof. dr. Mircea Zaciu,La data de 1 martie 1968 am primit scrisoarea Dv.,

unde mă rugaţi frumos să vă trimit contra cost lucrarea mea Fantasticul în Talmud şi-n vremi contemporane. Eu v-am răspuns, cred, printr-o cordială scrisoare, onorându-vă nu numai cu lucrarea solicitată, ba am mai adăugat şi o altă lucrare a mea, Maimonide, ce merge pe o aceeaşi linie spirituală. Am fi xat preţul ambelor lucrări, de 7 dolari, fi e să mi-o fi trimis în dolari, fi e printr-un cec în mărci germane corespunzătoare.

Mirarea mea e că din 3 martie, când am expediat cărţile şi până astăzi, nu am primit nici un răspuns. Nici banii, nici cărţile înapoi.

Nu sunt omul banului. Sunt mândru că aparţin tradiţiei rabinice a judaismului român, fi ind a 13-a generaţie de rabini, poate ultimul din această generaţie a familiei Şafran, cedru rabinic mondial împlântat în glie românească binecuvântată, acum retransplantată în Israel, după voia Domnului şi a vieţii. Spune Hipocrat: „Medicina mângîie deseori, alină durerile arareori şi vindecă rareori”. Cam aşa se întâmplă şi cu adevărul...

O viaţă întreagă am iubit spiritualitatea, respectând generos pe oamenii cărţii. Îi vreau corecţi, nobili, demni, indiferent de apartenenţa lor politică. Chiar dacă am făcut anumite observaţii personale, care poate nu v-au plăcut, acesta e tributul libertăţii, pe care mi-l oferă democraţia israeliană. Mai iubesc România, căci mă leagă de ea 45 ani de viaţă, limba şi prietenii mei creştini, ce mi-au fost şi mi-au rămas dragi. 90% din cărţile mele, în română am tipărit 9 volume, în Israel

13 volume, le-am tipărit în limba română. Aiasta, spune mult.

Atunci de ce să fi u tratat altfel decât mi se cuvine? Oare tipograful meu îmi tipăreşte gratis vreo lucrare? Oare ştiţi Dv. că tipărirea unei lucrări în genul Fantasticului din Talmud, mă costă 2000 de dolari?

Fără să vă jeneze această scrisoare, pe care o socot îndreptăţită, aştept un răspuns onorabil de la Dv. Aşa cum se cuvine unui intelectual de talie, ce a ajuns să fi e profesor universitar. Totuşi, mi-ar place mult să mai corespondez cu Dv.

Cu mulţumiri şi cu speranţe, Al Dv., rabin dr. David Şafran

Aerogramme: Herrn Prof. dr. Mircea Zaciu, 5 Koln-Lindenthal, Classen-Kappelman str.3, Bundesrepublik, Germany

Expeditor. Rabin dr. David Şafran, Jerusalem, Kiriat-Aiovel, Shikun ovidium 10/24,Israel

Data poştei: Jerusalem, 13.6. 68

Constantin CUBLEŞANProzatorul

Format în rigoarea unei şcoli tradiţionale (începe liceul la „Moise Nicoară” în Arad şi îl termină la „Emil Gojdu” în Oradea, cu bacalaureatul în 1947) ce punea accent pe însuşirea unei temeinice culturi umaniste, Mircea Zaciu debutează timpuriu, în 1944, în ziarul Ecoul, cu un medalion consacrat personalităţii lui Duiliu Zamfi rescu, atestând tocmai insufl area acestui cult al valorilor pe de-o parte, dar şi apetitul personal pentru proza literară, pe de altă parte. Urmează Facultatea de Filologie (Litere) la Universitatea din Cluj, unde are, de asemenea, profesori (D. Popovici, Ion Breazu) capabili a-i fi xa şi orienta defi nitiv preocupările înspre literatura română (cu precădere), dar ambiţia lui, în acei ani, viza gloria pe linia epicii. Publică aşadar proză (nuvele şi fragmente de roman) în revistele Flacăra, Almanahul literar, Tânărul scriitor, contând în Raportul prezentat

actualitatea lui mircea zaciu

76

la Congresul tinerilor scriitori (1958) în capul listei celor ce s-au personalizat deja, ca autori de beletristică, în peisajul literar românesc. Cu Amiaza unei revoluţii (1954) se încercase în domeniul scenariului de fi lm – mirajul cinematografului a atras în totdeauna pe tinerii scriitori – la care va reveni abia peste ani, scriind piese de teatru, de data aceasta, în colaborare cu Vasile Rebreanu, Sechestrul (1972), dar consacrarea i-au adus-o, în epocă, cele două volume de proză artistică din 1956: Unde sfârşeşte pustiul şi nuvela (micro-romanul) Începutul sfârşitului, cu care, cu aceasta din urmă, îşi încheie, de altfel, cariera de prozator, chiar dacă fi bra de povestitor se va recunoaşte în multe din eseurile sale şi mai ales în paginile celor patru volume ale Jurnalului, publicat între 1993-1998.

Scrisul lui Mircea Zaciu din Începutul sfârşitului (Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, Colecţia Luceafărul) este simptomatic pentru o serie întreagă de tineri scriitori ce intrau în arenă cu o bogată lectură clasică şi contemporană, străină şi autohtonă, având preocupare pentru stil şi pentru o pictură de mediu surprinsă după modelele literare ilustre, pe care le-au aprofundat, le-au asimilat şi pe care căutau a le continua într-o abordare, fi reşte, personală. Numai că problema lor era, brusc, riguroasa cerinţă a metodei realismului socialist, impusă de-acum în planul general al creaţiei artistice la noi, după model sovietic, şi care le încorseta exprimarea, le vicia limba şi exprimarea, şi-i obliga la abordarea ideologică a temelor, la alegerea unor subiecte ce trebuiau să refl ecte în mod expres noua mentalitate dintr-un climat progresist de tineri scriitori (Titus Popovici – care şi el urmase, cam în aceeaşi perioadă, liceele „Moise Nicoară” şi „Emil Gojdu” – cu al său roman Străinul; Ion Brad, educat, într-un alt mediu, la şcolile Blajului, făceau parte din aceeaşi generaţie – ca să iau doar aceste exemple din aria culturală ardelenească) care ilustrează perfect efortul – pentru cine vrea să vadă acest lucru – de a împăca propria... estetică literară, asumată prin studiu şi educaţie, cu aprigul canon al unei alte estetici... de masă, înnoitoare, impusă din exterior prin programul ideologic-tezist al unei clase sociale... conducătoare. Unii dintre ei acceptă compromisul, alţii mai puţin sau chiar deloc. Din acest punct de vedere, Începutul sfârşitului al lui Mircea Zaciu este elocvent, mai înainte de toate, pentru angajamentul personal al autorului, care face aici tot ceea ce crede că poate face pentru noua proză, socialistă, dar şi semnându-şi abandonul ca prozator, neacceptând a fi un ilustrator de teze partinice, preferând a se retrage/reprofi la pe aliniamentele studiului critic şi al cercetării istoriei literare.

Acţiunea micro-romanului Începutul sfârşitului se petrece imediat după război („valsul care se revărsa prin ferestrele vilei Mărdăreştilor în noaptea asta îngheţată de ianuarie 1945”), prozatorul căutând a surprinde frământările micii aristocraţii dintr-un oraş provincial – asupra căruia se îndreaptă, de fapt, interesul său – răscolită de tăvălugul evenimentelor militare

actualitatea lui mircea zaciu

ce a trecut peste ea şi mai ales căutând a se coagula în structuri politice noi, menite a înfrunta (iluzoriu, evident) agresivitatea, din ce în ce mai evidentă, a populaţiei de jos, a muncitorimii, care se pregătea să ia în propriile-i mâini destinele ţării, ceea ce se va şi întâmpla în 1946, la alegerile din primăvară. Felia de viaţă pe care Mircea Zaciu o analizează, nu este aşadar, prea mare, dar fermentaţia evenimentelor, rezonantă în sânul acestei pături sociale ce constituise odinioară high-life-ul oraşului, este interesantă din toate punctele de vedere şi merge, în fond, pe linia unor preocupări de analiză a mediilor, din literatura noastră modernă.

Focalizată atenţia pe viaţa câtorva familii... respectabile ale locului, cu o recunoscută tradiţie în cultivarea ceremonioasă a unor tabieturi mondene, ce apar acum cu totul anacronice şi groteşti, descripţia atmosferei momentului, rezonant în interiorul acestora, şi perspectiva analitică în care se conturează personajele, aminteşte foarte bine modelul după care se călăuzea tânărul romancier, acela al prozei bengesciene, cu caligrafi a elegantă a unei scriituri de rafi nară elevaţie literară („Maud, soţia lui Lupaş, îşi tutuia mătuşile, închipuindu-şi că le face plăcere. Dar Augusta era atât de nemulţumită, încât îşi ţuguia buzele şi se cufunda în lectură. Millie se simţea prea obosită să protesteze. Se mulţumea să zâmbească, gândindu-se că probabil totul se va aranja în curând. Calmul salonului, tablourile ce înţesau pereţii, covoarele, mobila întunecată, fotoliile, focul din căminul uriaş îi dădeau o siguranţă pe care timp de câteva luni n-o mai avusese. Războiul o terorizase /.../ Vlăjaru se simţi stingherit, dar Maxenţiu, tot mai înfi erbântat, îşi continuă fi lipica: nu el ar dori să se vadă în salonul Lupaşilor, pe care în ultimă analiză îi dispreţuia, dar oricum, dacă ai pretenţia să reuneşti o dată pe săptămână notabilităţile oraşului, putea fi el ignorat? Şi pe urmă oamenii care se perindau în salonul acela sunt chiar sub demnitatea lui – a lui, care a fost întotdeauna un om integru – afacerişti de bursă neagră, politicieni rataţi, care-şi încearcă acum norocul, foşti funcţionari compromişi, foşti legionari, deveniţi brusc anglofi li, lasă că-i cunoştea el...”).

Plimbarea aceasta, cu focalizatorul, prin saloanele burgheze trebuia neapărat pusă în relaţie contrastantă cu freamătul muncitoresc al străzii şi al fabricilor, în aşa fel încât să se sugereze – dacă nu chiar să se spună direct – căderea şi decăderea acelei lumi aparţinătoare trecutului dubios şi afi rmarea, solară, a celor aparţinând clasei proletare în ascensiune spre puterea politică şi de stat. Mircea Zaciu include, cu abilitate de altfel, în strategia intrigii dezvoltată prea voalat în confruntarea directă a celor două lumi, scene... muncitoreşti, de fabrică („Membrii consiliului de fabrică aşteptau în picioare răspunsul patronului. Benedict se uita când la muncitorii pe care avea aerul că-i vede pentru prima oară, când la directorul Ilieş /.../ - Acum destul cu vorbele! Noi ne obligăm să reparăm instalaţiile şi să punem fabrica în mişcare./ - Iar eu nu pot accepta lucrul ăsta /.../În defi nitiv unde ne trezim? E a mea fabrica sau a cui? Eu

77

nu vă dau voie. Aţi înţeles? – Eu” /.../- Ne luăm voia singuri! trânti Trifan cu pumnul greu pe tăblia mesei./ - Nouă să ne moară copiii?/ - Uşor îţi vine dumitale, cu milioanele de nemţişori cu care vă pupaţi în bot!” etc.), de manifestaţii agitatorice cu lozinci oripilante pentru urechile prea sensibile ale doamnelor ce-şi afi şau încă normalitatea:”La moarte cu criminalii şi cu sabotorii epuraţiei! La moarte până mai e vreme! La moarte, până mai există dovezi contra lor!” etc.

Tensiunea dramatică din lăuntrul clanului aristocratic se acutizează afl ându-se că unul din fi ii acestor domni simpatizează şi chiar acţionează alături de elementele progresiste ale tineretului proletar. Sunt reţete oferite de schematicul decalog al metodei realismului socialist, pe care Mircea Zaciu le încorporează, incomodat cu evidenţă, dar şi cu destulă discreţie. Micul său roman are însă calităţi narative ce-l pot ralia, cu drept cuvânt, discursului epic al prozei noastre interbelice de cea mai bună calitate:”Târgul răsufl a uşurat sub ninsoarea deasă. Deşi trecătorii erau rari, se vedea că viaţa îşi reluase cursul ei. Cafeneaua «La cerbul de aur», reparată, îşi pusese perdele noi la ferestre, dincolo de grădinile afunde clipeau becuri în înserare, fumul ieşea paşnic prin hogeacurile vilelor celor bogaţi... Asta însemna că viaţa reîncepuse (...). Viaţa îşi reluase cursul: erau focul din cămin, cărţile de iarnă (romane englezeşti, unde toţi eroii beau ceai şi discută lucruri plăcute, unde eroina se îndrăgosteşte de un tânăr plin de calităţi şi sfârşeşte, după lungi ezitări, prin a-l lua de soţ); erau budincile şi cina fumegândă, teama care se strecura o dată cu căderea nopţii, pisica bătrână, lăptarul şi coşniţa. Viaţa nu-şi reluase cursul?/ Noaptea, casele din cartierul distins al oraşului erau ferecate”. Dar „Grădinile pustii, grele de nea, rămâneau ca nişte decoruri în recuzita unui teatru. Decorurile prăfuite ale unei piese care nu se mai joacă. Mai departe, câmpul din capătul târgului: armament părăsit, câte o cască spartă, un braţ galben, chircit, îndreptat către cer, cartuşe goale, scheletele tancurilor părăsite pe şosea, carbonizate şi devastate. Corbi mari se roteau în zbor

leneş, lăsându-se pe zăpada nesfârşită. Erau corbi mari şi graşi, cu croncănit leneş, îmbuibat. Cerul nu se desfăcea niciodată. Rămânea tot trist, plumburiu, oamenii nu văzuseră niciodată în iarna aceea cerul senin de sticlă. Pentru unii viaţa devenise de netrăit. Cămara goală. Nici o provizie. Magazinul lui Haralambie închis, numai farmacia deschisă până noaptea, cu clopoţelul sunând mereu, înlocuind clinchetul săniilor care nu se mai arătau. Pâinea se împărţea dimineaţa. Cozi mare se înşiruiau în faţa uşilor. Femei se băteau şi ţipau certându-se pentru un loc. Gara era bombardată. Trenurile umblau fără orar, lungi convoaie cenuşii. Vagoanele aveau geamurile sparte, pluşul sfâşiat, mişunau păduchii; compartimentele erau înţesate de femei, soldaţi şi tot felul de oameni care cărau bidoane cu unsoare, saci cu făină, baloturi, geamantane, ca şi cum ar fi fugit din faţa unei urgii ce se apropia. În gări convoaiele se opreau câte o zi, se vindea ceai fi erbinte, indivizi suspecţi îţi ofereau băutură la colţul W.C.-urilor, ruinile sălilor de aşteptare rânjeau hidos (...) Cratere de bombe se căscau pe fostele peroane altădată înţesate de fl ori, oamenii se îngrămădeau spre un cazan uriaş, unde o femeie de la Crucea Roşie turna cu un linguroi în gamele, ceşti, pahare de aluminiu şi tinichele de conserve un lichid fi erbinte, cu un miros vag de ceai de tei cu rom. Uneori ploua. Sau ningea. Sau gerul îngheţa oamenii în compartimentele sufocante, mirosind a mahorcă, sudoare şi păduchi, sau viscole opreau circulaţia, înfundând liniile. Peste tot plutea o senzaţie înăbuşitoare de lume fără scăpare, de dezastru din care nu mai există ieşire./ Cartierul muncitoresc (câteva străzi strâmte, cu case joase, curţi cu pruni şi straturi de zarzavat înzăpezite) părea că doarme. Numai în jurul fabricii de cherestea era în fi ecare zi zgomot şi oamenii bătătoreau zăpada, adunaţi pe la porţi./ - Viaţa îşi reia cursul, zâmbea Andrei”. Ş.a.m.d.

E un mic roman de atmosferă, mai degrabă, decât unul de acţiune. Şi cu atât mai puţin unul... propagandistic, aşa cum, desigur, era de aşteptat. În orice caz, Mircea Zaciu apare în postura unui intelectualist, specie de creator pe care noua viziune artistică nu o agrea prea mult. Tânărul prozator înţelege că dă greş scriind proză după reţete şi se retrage strategic pe alte aliniamente ale exerciţiului literar. E un exemplu? E oare o bună manevră?! Pentru el, cu siguranţă da. Pentru alţii... Titus Popovici, bunăoară, avea să înţeleagă această strategie mult mai târziu, după ce va fi produs deja două romane, considerate, la acea vreme, între principalele repere ale noii literaturi... angajate. E un moment crucial, acesta al anilor 50, pentru destinele multor scriitori. Cei din generaţiile mai vechi fi e preferau să tacă, derutaţi deocamdată (unii erau chiar interzişi), fi e căutau a se plia, în gesturi cvasi-ridicole, la dezideratele... ideologice noi, oferind rateuri jenante (Păuna mică, romanul lui Mihail Sadoveanu este unul exponenţial în totul), pentru a ceda locul altora, nu neapărat celor mai tineri cât mai ales celor mai impetuoşi în servilism, care exercitau, fără complexe, meseria de... scriitor la

actualitatea lui mircea zaciu

78

comandă. Din acest punct de vedere, producţia literară a acelor ani merită a fi recitită, cercetând-o cu interesul cu care se urmăreşte o fi şă clinică, de observaţie, a evoluţiei oricărei maladii.

Nicolae OPREA

Formatorul (şi modelul) din umbră

„M-am format sub infl uenţa (şi modelul) unor dascăli excepţionali, D. Popovici şi Ion Breazu, pe care n-am să-i pot elogia, niciodată, îndeajuns. De la amândoi, dar în mod foarte diferit, am învăţat să pătrund şi să venerez ‹spiritul transilvan› ale cărui manifestări – de la Şcoala Ardeleană la Blaga – au însemnat adevăratul proces de modernizare, occidentalizare şi integrare a noastră într-o Europă a spiritului. M-am străduit să reliefez acest fenomen, aşa cum s-a concretizat el istoriceşte în felurite opere şi personalităţi, de la Agârbiceanu, Rebreanu, Blaga, Ion Vlasiu şi pînă la contemporani” – mărturisea Mircea Zaciu într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1993, inclus în numărul tematic al revistei Calende (7-8) dedicat Profesorului în momentul împlinirii a 65 de ani. Recunoaşterea dascălilor formatori nu sugerează, însă, decât o parte din trăsăturile perpetuate în arta fostului învăţăcel. El poate fi plasat în tradiţia lui D. Popovici, Ion Breazu sau Tudor Vianu (invocat în alt context ca model „de la distanţă”). Este în aceeaşi măsură marcat de „călinescianism”, se înrudeşte prin stăruinţa istoriografi că şi respectul faţă de document cu un Perpessicius ori Şerban Cioculescu, dar se sustrage unei încadrări limitative într-o anume familie de spirit.

Chiar dacă nu ar fi recuzat una dintre etichetele aplicate consecvent formulei sale critice, ar fi difi cil de înseriat în „critica universitară”. Mai adecvată mi se pare autodefi nirea din Bivuac (1974): „În ce mă priveşte, eu mă revendic de la critica activă, promptă, prezentă în revista săptămânală şi lunară, cea care, cum spunea Camil Petrescu, «grăbeşte judecata timpului, orientează creaţia», cea menită să «limpezească judecata contemporanilor». Nu sunt «universitar» decât prin profesia didactică; în critică nu pot fi , deoarece nu există un punct de vedere «universitar» în critica noastră”. Cert este că autorul Gloselor moşteneşte unele habitudini şi predispoziţii de la foştii săi profesori, fapt confi rmat de constanta preocupare pentru literatura şi, în genere, cultura Ardealului. Dar, pe lângă distanţa valorică dintre metoda pozitivist-descriptivă a lui Ion Breazu şi „organonul” complex al emulului, stilul este acela care indică diferenţa specifi că a structurilor neîndoios înrudite. Păstrând austeritatea şi claritatea precursorilor, gustul lor pentru ordine în evaluare şi informare exhaustivă, Mircea Zaciu realizează, prin adaosul notelor distincte ale unei conştiinţe febricitare, sinteza – conceptuală şi stilistică – dintre tradiţie şi modernitate. El se vădeşte, în fond, un împătimit al

lecturii continue: câte zile atâtea lecturi, sugera titlul altei cărţi, Lecturi şi zile (din 1975, urmată după trei ani de Alte lecturi şi alte zile). Criticul găseşte calea de echilibru care conduce spre o formulă aproape saint-beuveiană, menită să ilustreze spiritul extrem de suplu şi erudiţia comentatorului. Parametrii unei critici astfel înţelese ar constitui un sistem axiologic sau temperamental în aparentă dihotomie, ale cărui alternative sunt greu de conciliat: tradiţie şi inovaţie, ordine şi aventură, confesiune şi obiectivare, afectivitate şi glacialitate, patetism şi distanţare etc. Este un paralelism fecund care imprimă actului critic o tensiune subterană şi plastică expresivitate la superfi cie.

*În numărul tematic amintit, scriam în editorial

despre paradigma Mircea Zaciu, invocând datele destinului său pilduitor. Oricât s-a dezis de atare ipostază (vorbind despre relaţia sa specială cu tinerii scriitori de la Echinox), universitarul de veche şcoală ardeleană a reprezentat, neîndoielnic, un exemplu de probitate profesională şi rectitudine morală. A ţinut să specifi ce, cu modestie, în acest sens, în interviul din Calende: „Uneori s-au făcut aluzii la un anume «mentorat»; nimic mai greşit decât aşa ceva: n-am fost, n-aveam ambiţia să fi u mentor acestui splendid mănunchi de tineri scriitori. Inteligenţa lor strălucită, talentul, onestitatea lor (profesională, morală, civică) şi atâtea alte calităţi nu aveau nevoie de nici un mentor, de nici o tutelă. Libertatea lor interioară i-a făcut să fi e solidari, uniţi în intenţii şi să coaguleze una din grupările interetnice transilvane cu importante repercusiuni în evoluţia poeziei şi criticii/eseisticii din ultimele decenii. Am mai spus-o: după Cercul literar sibian, dar cu amploare mult sporită şi longevitate de asemenea incomparabilă, cu o diversitate de profi luri bine marcate mai cu seamă în poezie, Echinoxul a făcut epocă în literatura contemporană. E un capitol pe care nu-l vor putea ocoli istoriile viitoare”. Astfel de aprecieri generoase (inserate şi în interviurile din anii 1970-’80; cf. Interviuri, Ed. Limes, 2007) nu erau defel convenţionale. Profesorul-critic credea în talentul nostru incipient şi, cu tact pedagogic, ne îndruma pe calea consacrării, în pofi da vitregiei timpului comunist. Voi recurge (subiectiv) la o dovadă în plus în ce mă priveşte, reproducând dedicaţia profesorul de pe una dintre cele mai bune cărţi ale sale, Ordinea şi aventura, din 5 octombrie 1973 (într-un moment când eram şomer nedeclarat!): „Lui Nicu Oprea, pentru tot ceea ce iubim împreună şi pentru viitorul său (frumos, sunt sigur) de critic”.

Împlinirea dascălului va fi recunoscută mai târziu: „Din 1970 însă, prin gruparea de la Echinox care m-a «adoptat» într-un fel, cât şi prin câteva promoţii strălucite, de care m-am apropiat afectiv tot mai mult, am simţit realmente împlinirea dascălului” – accentuează în interviul acordat lui Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă (Vatra, nr. 2/1994). Trecând peste modestia profesorului,

actualitatea lui mircea zaciu

79

aş sublinia că numeroase promoţii de fi lologi clujeni s-au modelat la umbra personalităţii sale proteice. Cred că ucenicii echinoxişti n-ar fi fost la fel de temerari şi inventivi artistic în absenţa acestei atitudini protector-colegiale. Într-o vreme când goana după privilegii luase forma pactului tacit (când nu răspicat) cu puterea totalitară şi a abandonului moral, Profesorul s-a retras discret în spaţiul auster al bibliotecii, trudind sisifi c la Dicţionarul scriitorilor români. Spre sfârşitul tragicei „epoci de aur” fusese cu desăvârşire marginalizat. Seria „Restituiri”, pe care o coordona cu acribie fi lologică la Editura „Dacia”, este interzisă în 1985, iar cărţile sale nu aveau să mai obţină bunul de tipar (ultima datează din 1983: Viaticum). Dar a continuat să creadă în utopia literaturii, a spiritului mobil şi neîngrădit. Chiar dacă în 1988, stabilindu-se la Bonn, părăseşte – din fericire, temporar – cultura română.

În 1972, aşadar, Mircea Zaciu deschidea colecţia „Restituiri” (sprijinit de directorul editurii, Al. Căprariu) cu intenţiile mărturisite de a repune în circulaţie texte semnifi cative uitate ale scriitorilor consacraţi, dar şi opera unor scriitori uitaţi cu totul. Pentru îngrijirea fi lologică a ediţiilor apelează în primul rând la tinerii asistenţi universitari de-atunci: Ion Pop, Ion Vartic, Mircea Muthu, Doina Curticăpeanu, Cornel Robu, Sergiu Pavel Dan, Ion Şeulean ş.a. Dar scopul auxiliar, foarte important în acea vreme, era de a crea „o modalitate de afi rmare a şcolii de critică şi istorie literară clujeană, a celor ce nu au încă un volum, dar sunt foarte înzestraţi” (cum menţiona în interviul acordat lui Nicolae Prelipceanu din Tribuna, nr.11/1972). Profesorul ştia prea bine că mulţi dintre echinoxiştii împrăştiaţi în locuri şi funcţii periferice au ajuns la limita rezistenţei (şi subzistenţei). Îi cheamă în jurul său şi le dă de lucru. Aşa se face că vor îngriji şi prefaţa ediţii, rând pe rând, Petru Poantă (Ioachim Botez, Însemnările unui belfer, 1974), Constantin Hârlav (Ioan Droc, Expoziţiunea de la Paris, 1976), Gheorghe Perian (Mihail Chirnoagă, Basoreliefuri, 1977), subsemnatul (Iraclie Porumbescu, Amintiri, 1978), Ştefan Borbély (Constantin Fântâneru, Interior, 1981), Ion Simuţ (Teodor Scorţescu, Concina prădată, 1982) ş.a. Sprijinul acordat nu era doar moral, ci şi unul material consistent. Îmi amintesc, cu uimire retrospectivă, că drepturile de autor încasate pentru ediţia de restituire istorico-literară mi-au permis (din condiţia umilă de profesor navetist la Turnu Severin) să-mi duc pentru prima dată familia la Mare şi să-mi cumpăr maşina de scris „Olivetti” (de care m-am despărţit cu greu în era calculatorului).

Seria „Restituiri” durează doar un deceniu şi ceva, între 1972 şi 1985, în condiţiile unei cenzuri camufl ate. În acelaşi an-limită (1985) va fi stopată şi apariţia lucrării monumentale, Dicţionarul scriitorilor români, unde era secondat la coordonare de Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Primul dicţionar selectiv valoric al literaturii române va fi publicat, cum se ştie, peste exact un deceniu, în patru volume masive (1985-2002). Şi atunci, la data proiectării dicţionarului, formatorul din umbră

a chemat în jurul său ucenicii de la Echinox, oferindu-le un spaţiu de minimă afi rmare, gest de nepreţuit în acea vreme. Într-o gândită democraţie a valorilor, pe lângă criticii consacraţi (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin ş.a.) au contribuit la elaborarea Dicţionarului (apoi, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români) nu mai puţin de 17 echinoxişti: Mircea Berceanu, Ştefan Borbély, Corin Braga, Ioan Buduca, Al. Cistelecan, Ion Cristofor, Dinu Flămând, Liviu Maliţa, Ion Marcoş, Ioan Milea, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Gheorghe Perian, Petru Poantă, Ilie Radu-Nandra, Ion Simuţ şi Radu G. Ţeposu. În chip semnifi cativ pentru girul acordat, lista colaboratorilor din fruntea dicţionarului este denumită Autorii. Aş spune, fi nalmente, că Şcoala de critică după modelul Zaciu există, în diversitatea de formule, chiar dacă Profesorul declină rolul modelatorului (în interviul din Vatra): „Am mai spus-o şi o repet cu umilinţă: nu mă pot considera şeful unei ‹şcoli› critice, fi indcă nu ştiu dacă am format critici propriu-zişi; m-am străduit să formez şi să-mi apropii oameni cu vocaţia scrisului, cu talentul lor, pe care nimeni, nici un «şef de şcoală» nu-li-l putea da! Eventual, să-i sprijine pentru a-l afi rma!”.

Constantin M. POPA

Un auster magistru al solitudinii angajate

Toamna anului 1962, una din faimoasele toamne aurii clujene, prelungindu-şi transparenţele, înverşunat şi totuşi calm, peste freamătul confuz al sălii Casei Universitarilor. De undeva, de la balcon, aştept, alături de zeci de spectatori, acordul inaugural al concertului Coralei academice a Filarmonicii „George Enescu”. Întâmpinat cu aplauze prelungite, maestrul D. D. Botez se îndreaptă către pupitrul dirijoral, se opreşte însă o clipă şi se înclină spre primul rând. Este omagiul pe care îl aduce patriarhului prozei ardelene, Ion Agârbiceanu, deasupra căruia parcă străluceşte slava albastră a credinţei. Alături de venerabilul scriitor zăresc fi gura fără vârstă a decanului nostru. Nu are încă 35 de ani, dar ochelarii fumurii şi părul uşor grizonat îi conferă lui Mircea Zaciu acea severitate aparentă, contrazisă, aveam să constat mai târziu, citindu-i cărţile, de verva, în acelaşi timp savantă şi polemică, a frazelor sale. Participasem, cu siguranţă, la un veritabil eveniment, artistic şi inocent biografi c totodată.

După atâţia ani, să amintesc bucuria primei adevărate întâlniri cu Magistrul, în sala 101 a Filologiei, unde îşi rostea cursul dedicat literaturii interbelice, sau neliniştea stârnită de ştirea că, la examenul anului IV, ar fi „picat” 40 de nefericiţi pentru vina (singura vină!) de a fi grafi at numele lui Arghezi cu doi i, ori senzaţionala exmatriculare a lui Io(a)n Alexandru, trimis într-un, de altfel, benefi c exil bucureştean? Ajung aceste note răzleţe, cred, pentru a vădi exact ideea de intransigenţă, ilustrând, pozitiv, deşi infl exibil, gesturile intrate în legendă ale

actualitatea lui mircea zaciu

80

Profesorului.Disputat între bibliotecă şi arena realităţii,

criticul, istoricul literar, memorialistul, prozatorul, poetul (Jucătorul de rezervă) îşi devoalează adevărata faţă străbătând teritorii dintre cele mai solicitante. Voiajele sale se consumă ca exerciţiu al unei fronde intelectuale perpetue. Nu întâmplător Mircea Zaciu, prin volumul Teritorii (1976), se revendică de la tradiţia literaturii de călătorie pe care a teoretizat-o în repetate rânduri (Colaje, 1972; Ordinea şi aventura, 1973; Lecturi şi zile, 1975), semn al interesului statornic faţă de acest gen proliferant. Un provocator „avertisment” delimitează, simptomatic, întreprinderea sa atât de memorialul de călătorie, cât şi de jurnalul propriu-zis, califi când-o drept anti-jurnal.

Călătoria, timp al confruntărilor şi regăsirilor, este în egală măsură mijlocul ideal prin care experienţele individuale se constituie în momente ale „redescoperirii” de sine. O specială tehnică a privirii mai mult „înăuntru” dă reala dimensiune a cunoaşterii şi demersul cărturarului se îndreaptă tocmai în direcţia explorării teritoriilor interioare. În acest mod, autorul devine propriul său personaj, torturat de nelinişti, senior al tăcerii, ursuz şi totuşi căutând comunicarea.

Sever exerciţiu de exorcism, jurnalul prim (la ce distanţă se va situa teribilul, incomodul Jurnal fi nal!) dezvăluie spectacolul unei personalităţi ce-şi cenzurează atent pornirile, dintr-un supradezvoltat simţ al ridicolului. Ţinuta academică, sobră, lasă rareori să răzbată umorile scriitorului, ascunse cu grijă, dar repulsia resimţită în faţa vulgarităţii stârneşte frecvent notaţii maliţioase, după cum nici efuziunile lirice nu pot fi reprimate. Dimpotrivă, vibraţia poematică transcrie emoţia directă sublimată intelectual: „Am lăsat sus, între pânze de ceaţă rupte de lăncile războinicilor cununi de fl ori cuminţi păduratece, după-amiezile melancolice, amintiri de zâmbet uitat din Boticelli-ntristatul pe pânzele vechi ce mor sub privirile noastre. Turle gotice în amurg o rugăciune ne cer, cât de mică, iar eu sărut fi erbinte gazonul de bucurii verde aşternut sub răsufl area grăbită a jucătorului centaur. Tropot în pădure, nimfă, sub brazii uzi – de ce plângi? Şi totuşi pârâul...”.

Un frumos poem în negru este evocarea oraşului Leyden, după cum rândurile despre Baden-Baden sună melopeic. Rigiditatea măştii apare astfel ca o simplă cochetărie.

Jurnalul se organizează ca „geografi e spirituală” în jurul a două elemente: cărţile şi amintirile. Impactul cu realitatea, produs sub semnul memoriei afective, declanşează mecanismul echivalenţelor livreşti, odată cu nostalgia locurilor copilăriei. Prozatorul tânjeşte după „aerul reavăn al pădurii de la Ardud” sau recheamă imagini din Săpânţa, cărora le asociază „satul din Illinois al lui Edgar Lee Masters”.

Dacă periplul european (R. F. Germania, Franţa, Olanda, Anglia) nu se desfăşoară potrivit unui anume ceremonial, el fi xează în cele din urmă un ceremonial propriu. Mai întâi notarea exactă a timpului şi locului, apoi luarea în posesie a realităţii prin sistemul analogiilor şi,

în sfârşit, apariţia sentimentului de înstrăinare. Claustrarea generează adevărate fobii. O singurătate apăsătoare determină receptarea fi ltrată a peisajului. Predomină culorile închise, reci, griul obositor. De aceea, călătorul exultă la profuzia fl orală care ar fi atras atenţia „citadinilor de tip caragialesc”. Faţă de indiferenţa nordicilor la schimbările climei, noi ne găsim într-un perpetuu dialog cu natura, „E ca o căsnicie cu eternitatea”, ne încredinţează autorul.

După Mircea Zaciu, literatura primei jumătăţi a secolului trecut rămâne o literatură de sedentari, cauza fi ind difi cultatea adaptării la un mediu străin. Deşi amendabilă, opinia duce la o concluzie pertinentă: „în fond, marile pagini de călătorie rămân la noi cele smulse peisajului românesc...”, poate tocmai ca sfi dare a unei neîmpliniri.

Există în carte câteva obsesii trădând secrete afi nităţi. Una este Mateiu Caragiale, spirit tutelar, invocat adeseori, încercat şi ca terapeutică în clipele de risipire: „Ca să mă spăl de cheful nemţesc, citesc o pagină de Mateiu Caragiale”. Alta este Agârbiceanu, fi inţă arhaică, emanând o energie primitivă: „Agârbiceanu era, în substanţă, un existenţialist creştin nu departe de Maritain, dar neputând depăşi o condiţie de preot de ţară”.

Rigoarea şi plastica formulărilor sunt seducătoare, expresie fi rească a rafi namentului gustului: „Era o femeie – scrie undeva – ce amintea un portret de Cranach interpretat de Picasso...”. Impresii penetrante sunt glosate şi în legătură cu ceremoniile locale. Cortegiul lui Sankt Martin evocă uciderea pruncilor din cunoscutul tablou al lui Bruegel, iar carnavalul renan îi dă sugestia unei dezlănţuiri dionisiace la modul german, atingând paroxismul. Iată şi o efi gie născută dintr-o mare dragoste, portretul lui Tudor Vianu care, în amurgul vieţii pare „o pasăre neagră, doborâtă din înălţimile unde plutise liberă, la un birou de funcţionar”.

Tentaţia occidentului se traduce la Mircea Zaciu prin comunicarea esenţială cu spiritul locurilor. Germanul mijlociu trăieşte sub narcoza miracolului economic, făcându-şi din refuzul amintirilor un principiu. Dar suspendarea memoriei nu poate împiedica apariţia mişcărilor protestatare. Scriitorul analizează pătrunzător viaţa studenţimii, frământările tineretului, realizând importanţa şansei de a fi cronicarul unor zile de excepţie. Suntem în anul de graţie 1968. Modalitatea colajului îi permite să consemneze fazele seismelor sociale din universităţile vest-germane. Ordinea şi echilibrul pe care le căutase cândva bătrânul Caragiale („în locul satârului, găsea aici un bisturiu lucios şi steril”) sunt ameninţate. Generaţia de după război, marcată de ravagiile nazismului, încearcă o schimbare a structurilor.

Întâlnim şi în paginile consacrate mişcărilor studenţeşti din Franţa documente de mare autenticitate: „Ciocnirile fi ind acum previzibile, studenţii ridică peste tot baricade: şase dintre ele blochează porţiunea bulevardului St. Michel către Sorbona (spre extremitatea grădinii Luxembourg), alte şase pe strada Gay-Lussac, trei pe rue St.Jacques, două închid practic extremităţile străzii d´Ulm, peste zece sunt dispuse în zona rue Lhomond, rue Mouffetard şi Place de la Contréscarpe. Lupta nu mai

actualitatea lui mircea zaciu

81

poate fi evitată. Ea izbucneşte cu o violenţă teribilă în toiul nopţii spre 11 mai. Înaintea asaltului, forţele C.R.S. lansează o mare cantitate de grenade de toate soiurile [ ... ] Trecând la atac, gărzile mobile escaladează sub ploaia de pietre smulse din caldarâm baricadele apărate cu o rezistenţă feroce [...] Aerul e irespirabil din pricina gazelor. Cei prinşi sunt maltrataţi cu o barbarie fără frâu”. Ca întotdeauna, mitologia puterii se bazează pe instituirea fricii. Jurnalul îşi confi rmă vocaţia de înregistrator al stării de „insomnie”, adică permanenta veghe a conştiinţei.

Mircea Zaciu mai ştie un lucru fundamental: literatura este o „provocare”. Prin urmare, el aruncă mănuşa celor dispuşi să-l urmeze în aventura spirituală a reveriilor. Refugierea în lumea cărţilor nu are însă nimic gratuit. Nimier, Malraux (Anti-mémoires), Büchner, Le Clezio, Enzensberger, Borges (L´Avant-derniere version de la réalité) devin martorii tăcuţi ai efortului de a-şi rosti fi nalitatea.

Întors cu faţa către casă, „singur, închis în cuvinte ca într-o carceră”, lângă emblematicul dom din Colonia, Mircea Zaciu ne apare în ipostaza de auster magistru al solitudinii angajate.

Ion BUZAŞI

Mircea Zaciu sau tehnica ediţiilor de la „Restituiri”

Dintre profesorii mei de literatură română de la

Filologia clujeană din anii 1960-1965, doi au marcat prin scrisul şi personalitatea lor o infl uenţă asupra mea: Iosif Pervain, prin cultul exactităţii în istoria literară, prin pasiunea pentru amănuntul „revelator” şi Mircea Zaciu, prin eleganţa maioresciană a citirii prelegerilor.

În biografi a intelectuală a lui Mircea Zaciu, cei care i-am fost studenţi disting două perioade: una de la începutul carierei universitare şi până la „Echinox” şi a doua de la „Echinox” până la neaşteptata lui plecare dintre noi. În prima perioadă, Zaciu era (sau părea?), un om distant, pe care studenţii se sfi au să-l abordeze; aşa şi-l aminteşte şi scriitorul Mihai Sin, fostul meu coleg de facultate, care-i şi comunică această impresie când îi ia un interviu în 1977. „Vă fac o mărturisire: când eram student, dvs. fi indu-mi profesor, am avut de câteva ori intenţia de a vă vorbi. M-a oprit, de fi ecare dată, felul dvs. sobru, distant de a fi . A trebuit să treacă mulţi ani ca să-mi dau seama că aveţi o structură delicată, apărându-vă de o posibilă agresivitate sau grosolănie a unora. Cum se întâmplă de obicei, v-am înţeles mai bine citindu-vă, deşi şi cursurile dvs. îmi plăceau mult. Şi totuşi, abia după câţiva ani v-aţi ocupat mai asiduu de studenţii cu aptitudini deosebite, mai ales de cei preocupaţi de critica literară. Generaţiile mai vechi pot încerca, bănuiesc, un târziu regret.”

Deşi fac parte, vorba lui Mihai Sin, din generaţiile mai vechi, l-am cunoscut pe Mircea Zaciu în ambele ipostaze; mai bine în prima, când mi-a fost

profesor şi decan, preşedintele Comisiei de repartizare a fi lologilor din ţară, în 1965, şi parţial şi în cea de a doua, a tenuându-mi regretul de care vorbea prozatorul Vieţii la o margine de şosea. În orice caz, un Zaciu, în anii de după 1970, când era apropiat de revista studenţilor clujeni „Echinox”, de scriitorii echinoxişti, capabil de gestul extrem al exmatriculării lui Ioan Alexandru este de neînchipuit: „Singurul lucru important pe care aş vrea să vi-l reproşez – spune îndrăzneţul intervievator Adrian Păunescu, punând o seamă de scriitori Sub semnul întrebării – e că aţi fost cândva foarte dur cu Alexandru.

– Da, dar Ioan Alexandru nu mi-l reproşează.– De curajos ce e.– Dacă Ioan Alexandru ar fi rămas la Cluj –

repetent sau exmatriculat, fi indcă nu-şi dădea examenele, căci despre această duritate strict administrativă a fostului decan este vorba – n-ar fi cunoscut pe Ulvine, şi probabil astăzi n-ar fi poetul, asistentul, doctorandul care e (interviul e din martie 1972, n.n.). Uneori în viaţă e nevoie de un duş rece. Profesorul Daicoviciu, care era rector pe acea vreme, m-a chemat la el şi mi-a spus: «Măi Zaciule, ce-o să zică istoria literară, dacă noi îl exmatriculăm pe Ioan Alexandru?» Şi eu am răspuns: Dacă Ioan Alexandru e un poet mare – şi eu credeam că va fi – îmi asum toate riscurile. Toate acestea mi le-a confi rmat şi Alexandru când beam bere la Aachen.”

Pe lângă apropierea de Echinox, profesorul Zaciu a fost îndrumătorul foştilor săi studenţi, şi chiar al colaboratorilor săi în ceea ce s-ar putea numi: „tehnica ediţiilor” prin coordonarea seriei „Restituiri” de la Editura Dacia, după 1970. Deşi s-ar putea crede că e o „paralelă” ardeleană a seriei „Restitutio” a editurii bucureştene Minerva, „restituirile” clujene au un alt profi l. „Restitutio” era mai sever ştiinţifi că, ambiţionând o apropiere de ediţiile critice; „restituirile” îşi propuneau să readucă în faţa cititorilor fi e scriitori de al doilea

actualitatea lui mircea zaciu

82

raft (scriitori uitaţi, sau nedreptăţiţi de istoria literară), fi e opere socotite minore ale unor scriitori importanţi. Primii autori ai ediţiilor din această serie au fost câţiva apropiaţi ai lui Mircea Zaciu – Aurel Sasu, Valentin Taşcu, Mircea Muthu ş.a. – apoi cercul s-a extins la Catedra de literatura română a Filologiei clujene, la istorici literari din alte centre universitare şi chiar la profesori de liceu, foşti studenţi de-ai săi. Mi-am cumpărat întreaga serie a „Restituirilor” pentru că am considerat că este o completare a cunoştinţelor mele de istorie literară, dar şi o modalitate de a învăţa, într-un fel de „seminar” la fără frecvenţă, tehnica alcătuirii ediţiilor. Şi în vremea aceea şi acum – o lacună a programei universitare fi lologice este un asemenea „seminar” - când marii editori fi e au vârste înaintate, fi e au părăsit această lume, iar editurile, cele mai multe, nu oferă autorilor de ediţii nici un fel de îndrumare. Cred că primul număr din această serie este Ion Agârbiceanu (scriitor drag lui Mircea Zaciu) cu micul roman Licean… odinioară, prefaţat şi îngrijit la reeditare de Aurel Sasu, unul dintre colaboratorii apropiaţi Profesorului, şi alături de Marian Papahagi, coautori la marele Dicţionar al scriitorilor români. Un roman cu transparente elemente autobiografi ce, cea mai bună scriere literară despre Şcolile Blajului. Am văzut că ediţia cuprinde o Prefaţă, nu prea extinsă, o Notă asupra ediţiei, textul romanului (în care existau unele „croşete”), şi un glosar. Şi cum eram profesor la Blaj de câţiva ani, am propus fostului meu profesor şi acum coordonator al seriei „Restituiri”, o scriere clasică despre Blaj – Al. Lupeanu-Melin Evocări din viaţa Blajului. O scriere clasică, pentru cunoscătorii Blajului cultural şi istoric, dar necunoscută pentru cititorii din vremea comunismului şi inacceptabilă în unele fragmente, publicabilă doar cu salvatoarele croşete, care, oricum, mutilau reeditările. I-am scris în acest sens Profesorului şi, în 30 aprilie 1972, printre altele, îmi răspunde şi la această propunere:

Cluj, 30 IV 72 Dragă Buzaşi,

Îţi mulţumesc pentru rândurile calde ce-mi adresezi. La Blaj nu voi veni, întrucât nu am timp. Am citit în „Vatra” scrisorile Pavel Dan pe care le publici şi le comentezi. Cum soţia lui Pavel Dan, mama lui Sergiu Dan, asistent la Catedra de istorie literară de la Cluj este în viaţă, ar fi fost preferabil poate să se procedeze cu oarecare menajamente, date fi ind unele susceptibilităţi personale. Altfel, unele documente sunt semnifi cative. Personal, ştii că sunt pentru publicarea numai a documentului revelator. Cât priveşte Lupeanu-Melin, până în 1975, planul „Restituirilor” e complet. Poate mai încolo. Ştiu că nu e cu totul lipsit de interes. Ar trebui însă să-l recitesc, să văd ce impresie poate face azi. Dacă vom cădea de acord să-l reedităm, am să ţin seama de propunerea dumitale şi am să-ţi încredinţez ediţia. Dar şi până atunci, aş fi de acord să-ţi încredinţez o ediţie pe anii ce vin, din cele programate, ar rămâne numai să cădem de acord asupra numelui scriitorului şi

asupra cărţii. Fie că vei avea ocazie să treci prin Cluj şi să stăm de vorbă, fi e că preferi să-ţi propun eu ceva din lista deja întocmită, scrie-mi ce crezi despre această idee.

Cu cele mai calde urări,

Mircea Zaciu

Despre Al. Lupeanu-Melin nu s-a mai făcut pomenire şi din lista programată, nu mai ştiu, dacă eu sau Profesorul am ales Povestitori ardeleni, o antologie, care cu un titlu asemănător fusese alcătuită de Ion Breazu în urmă cu câteva decenii. Mi-a recomandat-o ca model, dar am adăugat şi alţi autori, prezentaţi cu succinte note bibliografi ce şi referinţe critice. Am alcătuit şi un glosar şi am redactat o prefaţă. Cartea nu m-a mulţumit nici pe mine, am lucrat oarecum inhibat, nici nu aveam toate cărţile şi publicaţiile pentru o bună documentare, dactilografi erea a fost mizerabilă, iar corectura mea nu a putut îndrepta întreg potopul de greşeli. Aşa că Mircea Zaciu a reacţionat direct, scriindu-mi că l-am cam dezamăgit, mi-a lăsat totuşi, după o altă corectură, ediţia, notele bio-bibliografi ce şi glosarul, dar prefaţa a încredinţat-o altcuiva. Deşi nu mi-a căzut bine, pentru că aş fi revenit asupra consideraţiilor cam didactice din prefaţă, dacă mi s-ar fi indicat pasajele în suferinţă, nu m-am supărat, aşa cum se aştepta Profesorul, pentru că ştiam aserţiunea lovinesciană despre critică: „Critica e lancea lui Ahile, cu un capăt răneşte, cu altul vindecă.” Nu m-am supărat, dar câţiva ani n-am mai îndrăznit să solicit o colaborare la „Restituiri” crezând că l-am supărat pe Profesor. Am urmărit însă cărţile publicate de Mircea Zaciu, şi despre unele am scris în ziarul judeţean – „Unirea” la pagina culturală, sau în revistele culturale, mai ales că monografi a din 1972, Ion Agârbiceanu, Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, N. Iorga Peisagii, mi le-a trimis cu autografe cordiale.

Pe monografi a Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, 1972, (seria „Universitas”), Bucureşti, 1972: „Lui Ion Buzaşi, cu mulţumiri pentru frumoasele gânduri scrise despre această carte şi cu sentimente alese de preţuire”

Mircea Zaciu

Pe volumul Peisagii de N. Iorga, Editura Dacia, Cluj-Napoca (seria „Restituiri”), 1972: „Lui Ion Buzaşi, fostului meu student şi actualului meu colaborator la „Restituiri”, cu sentimente de caldă preţuire şi prietenie”

Cluj, 8 II 73 Mircea Zaciu

La apariţia Povestitorilor ardeleni, în iunie 1974, Mircea Zaciu şi-a exprimat dorinţa de a fi lansată la Blaj. A venit însoţit de Aurel Sasu. Cu asemenea ocazii se spun numai lucruri bune şi despre carte şi despre autorul ediţiei. Au participat la prezentarea cărţii şi profesori blăjeni din generaţia interbelică, printre ei şi

actualitatea lui mircea zaciu

83

Nicolae Albu, istoric al învăţământului din Transilvania şi istoric literar, care, ştiind că apăruse de câteva luni în seria „Restituiri” Jurnalul lui Timotei Cipariu (autor de ediţie – Maria Protase), i-a propus Profesorului un volum de Poezii de acelaşi cărturar blăjean, tot în seria pe care o coordonează. După apariţia acestui volum, care contura o faţă mai puţin cunoscută a lui Cipariu – scriitorul – în două ipostaze, memorialist şi poet, m-am gândit să întregesc această imagine cu cea a oratorului, şi în 1977 am propus pentru seria „Restituiri” – Timotei Cipariu, Discursuri. La Blaj, trăia încă, era în anii unei bătrâneţi senine, după toate suferinţele prin care a trecut, profesorul Ştefan Manciulea, un cărturar pasionat de opera lui Cipariu, care copiase cuvântările acestuia ţinute la sfârşitul anilor şcolari, în cadrul Astrei şi al Dietei transilvane. Am confruntat textul, am scris o prefaţă, câteva note de subsol, am alcătuit un glosar, şi am semnat ediţia împreună cu profesorul blăjean. Redactor şef al Editurii Dacia era acum poetul Vasile Igna, căruia i-am încredinţat manuscrisul cu speranţa publicării. Zaciu însuşi îmi scria că o să-l ajute „cât mai grabnic pe dl. Manciulea”.

Cluj, 16 X 77

Dragă Buzaşi, Fiind la pat, accidentat, cu o fractură la piciorul

drept, nu pot să-ţi dau detalii asupra proiectului de a scoate Discursurile lui Cipariu. Voi vorbi zilele acestea cu Igna. Sper să poată apărea în 1979. Mai repede, nu, căci sunt încă 3-4 titluri reportate din 1978. Colecţia merge greu, fi indcă direcţia Daciei n-o încurajează, ci mai de grabă dimpotrivă.

Cu cele mai bune gânduri,

Mircea ZaciuP.S. Aş dori din sufl et să-l pot ajuta cât mai

grabnic pe dl. Manciulea, dar nu depinde numai de mine. Voi depune însă insistenţe.

Ştiind de acum că apariţia este destul de îndepărtată, (dar va apărea!), cum aveam o altă antologie despre Blaj, căreia i-am zis simplu Pagini despre Blaj, pe care am alcătuit-o împreună cu profesorul Teodor Seiceanu, ne-am adresat tot Editurii Dacia, dar nu seriei „Restituiri” şi i-am solicitat Profesorului o prefaţă. Spre surprinderea noastră a acceptat surprinzător de repede, după ce Profesorul Pervain ne amânase cu textul acestui „cuvânt înainte” câţiva ani. Cum editura aştepta prefaţa promisă de Zaciu, i-am reamintit într-o scrisoare dorinţa noastră şi a editurii. Dar Profesorul traversa o perioadă sufl etească difi cilă şi mi-a comunicat, fi resc, refuzul său:

Cluj, 15 IX 77

Dragă Buzaşi,Scrisoarea dumitale m-a făcut să regret că am

avut uşurătatea de a-ţi da prefaţa aceea, când în fond totul pleda împotrivă. Am crezut un moment că pot să-ţi fi u de folos. Însă ulterior m-au năpădit atâtea treburi, probleme şi necazuri încât mi-e imposibil să scriu şi acele fi le, mai ales că îmi veneau oarecum peste mână. Nu sunt într-o fază entuziastă [… urmează, vorba lui G. Bariţiu în corespondenţa cu Andrei Mureşanu, – „câteva rânduri de interes privat”]. Ca atare nu mai aştepta prefaţa, cartea poate apărea foarte bine şi fără o carte de vizită străină, ea poate să se impună prin munca d-tale proprie înmagazinată acolo.

Urându-ţi succes şi sănătate, îţi strâng mâna colegial,

Mircea Zaciu

Discursurile lui Cipariu au apărut abia în 1984 şi părintele-profesor Ştefan Manciulea a avut bucuria s-o vadă tipărită cu un an înainte de înălţarea la cele veşnice, în vara anului 1985. Amânarea a fost nu numai din cauza planului editorial, eterna scuză a editurilor înainte de 1989, ci, mai ales, din cauza umorilor instabile ale lui Mircea Zaciu, care nu agrea să ai legături colegiale sau de prietenie cu unii din scriitori pe care-i considera inamicii săi. Mircea Zaciu susţinea de vreo doi ani în „Manuscriptum” rubrica Cronica ediţiilor şi într-una din acestea „făcuse praf” ediţia Ion Vinea, Venin de mai, îngrijită de Mircea Vaida şi Gh. Sprinţeroiu. Mircea Vaida îi fusese student şi era redactor la revista „Tribuna”, şi în trecerile mele prin Cluj îmi vizitam, desigur, fostul coleg de fi lologie. Nu o dată Mircea Zaciu ne-a văzut împreună în redacţia revistei. Mi-a arătat în lunile următoare o răceală pe care nu mi-o puteam explica decât prin aceste convorbiri ale mele cu Vaida, aşa că nici nu l-am mai întrebat de ediţia Cipariu predată „Restituirilor”.

Se apropia centenarul naşterii lui Ion Agârbiceanu, şi Mircea Zaciu pregătea „o carte gândită şi alcătuită de…” care urma să cuprindă evocări, studii, documente etc. despre autorul Arhanghelilor. Cum aveam câteva asemenea documente – scrisori şi fotografi i – păstrate de rudele din Cenade ale scriitorului, mi-am oferit colaborarea. Mircea Zaciu îmi răspunde printr-o scurtă misivă, în 12 mai 1982:

Dragă Buzaşi,Întors dintr-o inspecţie, am primit scrisoarea

D-tale, dar abia acum pot să-ţi răspund.Din păcate, volumul Agârbiceanu se afl ă deja

sub tipar, am primit primele coli de corectură, aşa că noi colaborări nu pot intra în discuţie. Volumul a fost făcut în cursul iernii, era gata cam prin aprilie, aşa că îmi pare rău, dar nu pot să mai folosesc textul D-tale. Desigur că revistele vor aniversa şi ele pe scriitor, aşa că vei putea publica acel text.

Cu cele mai bune urări, M. ZaciuCartea a apărut, mi-am cumpărat-o şi am scris

o recenzie, am trimis-o la pagina culturală a „Unirii” albaiuliene (Zaciu, învăţat cu vechea publicaţie blăjeană,

actualitatea lui mircea zaciu

84

în care scrisese şi părintele Agârbiceanu, comite un „lapsus calami” şi crede că este „Unirea” blăjeană! n.n.), şi în scrisoarea primită aminteşte, după cinci ani de la predare către editură, de soarta Cuvântărilor (vor apărea cu titlul Discursuri, din motive pe care cititorii le puteau bănui în epocă!):

Dragă Buzaşi,Îţi mulţumesc pentru frumoasa prezentare a

cărţii Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu în „Unirea” blăjeană. Deocamdată văd că numai în provincie a avut ecou în presă această carte care totuşi e foarte căutată de cititori. Criticii bucureşteni, din motive obscure, tac. Aşa au procedat şi când prozatorul trăia.

Despre apariţia Cuvântărilor nu ştiu nimic în plus. Dar dacă Igna ţi-a spus la Cenade că vor apare în anul acesta, poate că el ştie ceva ce mie nu mi-a spus. E posibil să o fi trecut în plan la alt capitol decât la „Restituiri” sau? Nu ştiu nimic în plus, regret.

Cu cele mai bune gânduri şi urări, Mircea Zaciu

În septembrie, la Cenade s-a sărbătorit centenarul naşterii lui Ion Agârbiceanu, şi au venit de la Cluj – pentru sesiunea de comunicări de la Căminul Cultural câţiva scriitori, admiratori ai autorului Fefeleagăi: Mircea Zaciu, Teohar Mihadaş, Mircea Popa, Vistian Goia, Vasile Igna, Negoiţă Irimie, Doru Munteanu de la Braşov, Ion Buzaşi de la Blaj şi Ion Mărgineanu de la Alba Iulia. Cu acea ocazie s-a dezvelit şi bustul scriitorului, opera sculptorului Ion Irimescu, în faţa şcolii din localitate, unde scriitorii prezenţi au făcut o fotografi e. Atunci s-a lansat şi Ceasurile de seară cu Ion Agârbiceanu pe care Mircea Zaciu mi-a scris acest autograf:

„Lui Ion Buzaşi Cu bunele sentimente de totdeauna şi cu bucuria de a ne fi întâlnit şi la centenarul

scriitorului iubit,” Mircea Zaciu

În toamna anului 1988 mi-a apărut la Editura Eminescu – monografi a Andrei Mureşanu – şi o antologie din poezia şi publicistica scriitorului paşoptist transilvan. I-am trimis monografi a şi, în 10 dec.88, Mircea Zaciu îmi răspunde printr-o scurtă scrisoare de mulţumire:

Dragă Buzaşi,Te felicit pentru frumoasa carte închinată lui

Andrei Mureşanu, pe care am primit-o mai de mult, dar am citit-o numai de curând, fi ind prins cu inspecţiile de grad, deplasări ş.a. Acum, încheind semestrul la anul IV am şi căzut bolnav, dar măcar am timp să-mi pun la punct corespondenţa restantă şi să mai citesc. Încă o dată, mulţumesc pentru carte, cât şi pentru frumoasele cuvinte din dedicaţie. Îţi urez mult succes în continuarea unei aşa frumoase activităţi!

Cu cele mai calde urări, Mircea Zaciu

Ştiam că în august era „aniversara” Profesorului, obişnuiam să-i trimit scrisori de felicitare. Un răspuns la o asemenea scrisoare este ultima epistolă din arhiva mea de istorie literară, cuprinzând corespondenţa cu Mircea Zaciu:

Cluj, 23 VIII 89

Dragă Buzaşi,Îţi mulţumesc pentru bunele şi caldele rânduri.

Din păcate, o fac târziu: am lipsit de acasă şi întors, am fost mai mult timp bolnav. Nici acum nu mă simt prea bine.

Ceea ce-mi scrii despre ineditele Agârbiceanu e de tot interesul. Nu scăpa fi rul din mână şi fă-te punte (evident o omisiune… luntre şi punte n.n.) să le obţii şi să le publici. Nu subestima munca onestă şi atât de necesară pe care o faci! La noi, din păcate, lumea se dă în vânt după spuma publicistică, dar uită temeinicia informaţiei şi valoarea inestimabilă a documentului fără de care nici o cultură nu poate rezista – se năruie. Bine faci că te ocupi de asemenea lucruri care îşi relevă importanţa mai târziu, deşi fără tam-tam publicitar! Îţi urez numai bine şi multă energie!

Cu drag,

Mircea ZaciuCând treci pe la Cluj, caută-mă!

Recitind aceste epistole, pe baza cărora am întreţesut şi câteva rânduri de memorialistică, precum şi posibile linii de portret, Mircea Zaciu îmi apare, ca un îndrumător în alcătuirea unor ediţii şi ca un pedagog nebănuit sub aerul său auster, care îşi preţuia pe foştii învăţăcei şi cărora le urmărea cu interes activitatea publicistică, adresându-le atât de necesare şi binefăcătoare încurajări. La fi nalul acestei memorialistici epistolare, trebuie să mă cenzurez cu rândurile lui Eugen Lovinescu din Memorii: „Pe baza numai a experienţei personale, o astfel de memorialistică nu-şi poate scoate substanţa decât din materialul umil al unor împrejurări cotidiene, adică al unui anecdotism care, pe de o parte, pe scara valorilor cosmice e fără semnifi caţie, iar, pe de alta, ar putea fi interpretat ca un abuz de încredere…”

actualitatea lui mircea zaciu

85

Aurel PANTEA

O întîmplare cu Domnul Profesor Mă intimida. Faţă ascetică, mai degrabă mic de

statură, tot timpul elegant, un domn. Transmitea linişti severe, dincolo de care bănuiam energii mari. În ultimul meu an, la fi lologie, a inaugurat un curs special cu şapte studenţi, despre jurnalul intim în literatura română. Intenţia domniei sale era sa publice o carte cu lucrările noastre. N-a fost sa fi e.

O să povestesc, acum, o întîmplare cu Domnul Profesor, episod din care transpar imagini ale unui sistem politic agonic, ce ne-a marcat vieţile. Eram profesor la o şcoală generală din Alba Iulia. Domnia sa trebuia să vină în inspecţie pentru a mă putea prezenta la examenul pentru obţinerea gradului didactic II. Cum se ştie, în orarul unui profesor, există anumite pauze, „ferestre”, în jargonul didactic. Într-una din aceste pauze, am ieşit cu Domnul Profesor, să ne plimbăm în apropiere şcolii. Am intrat într-un magazin de textile. La un moment dat, Domnia Sa s-a oprit brusc şi a privit uluit spre un raft situat într-un colţ al magazinului respectiv. La început n-am înţeles uluirea domniei sale. Privind mai atent, am descoperit în raftul cu pricina cîteva sticle de vodcă. Era, fi reşte, straniu ca într-un magazin de textile să se vîndă vodcă. Dar asta era doar una din miile de disfunctionalităţi ale sistemului, una ce, aşa aparent nesemnifi cativă cum părea, anunţa prăbuşirea.

La sfîrşitul inspecţiei, l-am invitat la un local. A refuzat. Mergeam alene prin oraş, am urcat în Cetate, am repetat invitaţia. A refuzat din nou. Era curios faţă de tot ce vedea. Mă simţeam încurcat de refuzurile Profesorului. Au mai urmat cîteva. Disperat, l-am întrebat dacă acceptă să vină la mine acasă. A acceptat imediat. Era cu noi Aurel Sasu. Acesta, în plimbările noastre prin oraş, apărea şi dispărea fără veste. Rămînea în urmă şi revenea surprinzător. Acasă la mine, am descoperit, ca de altfel şi pe parcursul celor două zile ale inspecţiei, un om tandru, cald, aproape patern.

Ştiam că profesorul era urmărit de securitate. Ce s-a întîmplat în seara plecării dumnealui mi-a întărit convingerea asta. O colegă, fostă studentă a Profesorului, s-a oferit să-l ducă pînă la Cluj cu maşina ei personală. Se făcuse seară binişor. Locuiam într-un apartament dintr-un bloc situat în Cetate. În drum spre casă, pe strada unde locuiam, am văzut un ins care mergea pe lîngă bicicletă, clătinîndu-se. M-am amuzat, privindu-l. Dar, cînd a ajuns în dreptul meu, insul m-a lovit cu capul în gură, încît aproape instantaneu, gura mi s-a umplut de sînge. După asta, fără să se mai clatine, cu o voce ameninţătoare, mi-a şoptit: „Mă, tu vrei să te baţi cu mine”. M-am retras, fi reşte. Insul era un fel de killer. L-am recunoscut. Era securist. Mă întreb şi acum de ce m-a lovit. Pentru că nu l-au putut urmări pe Profesor în restaurante? De-aia nu venea Profesorul în localuri? Securiştii s-au răzbunat astfel? I-am povestit lui Aurel Sasu ce mi s-a întîmplat. Comentariul lui: Aaa, şi tu crezi că pentru că a fost Profesorul la tine? Nu ştiu, sau aproape că sunt sigur de asta.

Liviu MALIŢA

Între „creaţie” şi „analiză”

În anii 90, când apăreau cele patru volume din Jurnal1, tot mai multe voci se întrebau despre mobilul care l-a determinat pe Mircea Zaciu să publice un jurnal antum, asumându-şi riscul (confi rmat în timp) de a distruge vechi şi trainice prietenii, de a se expune benevol furiei „castei” scriitorilor, de a intra, pe scurt, în război cu toată lumea. Mai puţini şi-au pus, însă, problema de ce a scris Mircea Zaciu „jurnal”?

Contrapus, îndeobşte, genurilor „savante” ale ştiinţei literaturii, jurnalul pare a avea, la Mircea Zaciu, o legătură subterană, organică, vie, cu restul operei. Nu numai incitantele Teritorii (1976), care preced cu aproape două decenii Jurnal-ul, dar însuşi stilul artistic al istoricului şi criticului literar ardelean avertizau asupra acestei metehne: „Impresiile de lectură, comentează Ion Pop, ajung, nu numai o dată, în pragul confesiunii, dînd aproape sentimentul că parcurgi un jurnal intim.”2 Riguros şi atent elaborat (toţi confraţii observă şi elogiază la el spiritul inconfundabil al fi lologiei ardelene), stilul critic zacian e astfel modulat încât, deşi fascinat de „ordine”, să nu piardă nici o clipă deschiderea spre „aventură”. Discursul său critic – solemn, amplu documentat, foind de informaţii dintre cele mai diverse – nu este unul pozitivist sticto sensu. Ceea ce îl incită mai cu seamă pe autor sunt întâmplările, accidentele istoriei, lucrurile tainice sau sensurile esoterice, la care nu poţi avea acces decât, eventual, prin intuiţie. Mai mult decât tiparul unor mecanisme, îl interesează aticipicitatea. Istoria literaturii dobândeşte astfel la Mircea Zaciu un sens larg, incluzând şi vieţile scriitorilor după care se pasionează şi pe care, nu o dată, le îmbie să renască în propriul discurs. S-a petrecut, observă Nicolae Manolescu, în biografi a spirituală a acestui cărturar transilvan o ruptură: format la şcoala lui Breazu, el a optat la un moment dat pentru stilul călinescian, „a «trădat», adică, meseria pentru har”3. Ca şi pentru „divinul critic”, istoria literaturii rămâne şi pentru Mircea Zaciu o „sinteză epică” şi o „ştiinţă inefabilă”.

Cred că se poate afi rma, din chiar sumarele motive expuse, că Mircea Zaciu nu optează întâmplător pentru genul literar al jurnalului. Acesta este preferat deoarece, spre deosebire de alte forme literare, îl ţine prizat direct la realitate şi la palpitul vieţii. Întrebat cândva dacă va (mai) scrie proză, el a dat următorul răspuns. „Dacă voi mai scrie vreodată proză, ea va fi una confesivă ori documentară, fi indcă documentul poate spune deseori mai mult decât orice fi cţiune”.

Jurnal-ul îi oferă, în plus, voluptatea epicului mereu în schimbare. Realitatea devine o poveste accidentată şi atipică ce tocmai se ţese sub ochii săi şi care reclamă un povestitor. Tot ce (i) se întâmplă, fi e tern şi anost, fi e proaspăt şi neaşteptat, îl somează să povestească. Nimic nu pare să-l intrige, de exemplu, mai

actualitatea lui mircea zaciu

86

mult decât lipsa de har narativ a unui confrate clujean – iscoadă a sa în teritoriul inamic sau în Bucureştiul momentan interzis: „G. Nu spune mare lucru; de fi ecare dată pare ciudat de absent, nereceptiv la informaţii. Nu poţi şti exact ce face la Bucureşti, pare că nici n-ar fi fost, atât de evazive şi confuze sunt cele comunicate de el. O stranie incompatibilitate între scriitorul foarte bun şi concretul vieţii”. (Jurnal, I, p. 264). Trecerea de la o istorie a literaturii (teritoriu de consacrare al lui Mircea Zaciu), care te pune în faţa unor vieţi deja fi cţionalizate, la istorie pur şi simplu, în care jurnalistul fi cţionalizează el însuşi viaţa, trebuie să se fi făcut pe nesimţite.

Poate fi riscată, astfel, o presupunere: la începuturile lui, Jurnal-ul s-a vrut, probabil, naraţiunea despre viaţa unui estet şi a unui intelectual angajat, cu solidă instrucţie (plurilingvă) şi conştiinţă europeană, care face exerciţii de auto-clarifi care. Cursul dramatic al Istoriei le va transforma în „exerciţii de despărţire”.

Zaciu ştie că, punându-şi pe hârtie dilemele, angoasele şi speranţele, poate lua o mai bună distanţă faţă de ele, şi le poate, cu alte cuvinte, asuma estetic. Privit ca un obiect artistic, Jurnal-ul părea menit să devină o oglindă transfi guratoare: în apele ei translucide, autorul se putea contempla calm pe sine. „Soluţia unui jurnal intim care să coboare în intimitatea proprie aşa cum ai observa intimitatea unui personaj” (Jurnal, I, p. 154), notează Mircea Zaciu la 12 august 1980. Nu numai Eul, ci şi lumea cu multiplele sale faţete se întipăreşte pe retină.

Cu parcimonie la început, confesiunea este prezentă, de cele mai multe ori, mascată. Din oglindă, Jurnal-ul se transformă atunci în martor şi se încarcă de toate dramele, intime sau publice. Interesante pentru cititorul de ieri şi de azi sunt, apoi, paginile în care Jurnal-ul înregistrează cu minuţie şi răbdare epică realitatea. Observându-şi confraţii luând febril notiţe la un furtunos Consiliu al Uniunii Scriitorilor, în vederea unor ipotetice jurnale, Zaciu constată cu satisfacţie: „Asta e bine! Chiar dacă nu toate se vor salva, dacă nu toate vor rezista, unele tot vor rămîne şi o mărturie a epocii, directă, tot va exista odată. Să nu se înece totul în uitare sau, mai ales, în falsifi care oribilă, în desfi gurarea imaginii prezentului, în care unii sunt mari doctori! Să nu rămînă doar prezentul «fabricat» în presă, în reviste etc...” (Jurnal, II, p. 188)

Multă vreme singular, Jurnal-ul lui Mircea Zaciu a funcţionat simultan ca „memorie salvată” şi ca auto-terapie. Partea cea mai copioasă este consacrată persoanei publice a autorului – a profesorului universitar, a gazetarului, a membrului Uniunii Scriitorilor, a scriitorului însuşi – ultragiată în condiţia de bază a existenţei sale profesionale. Iată, în acest sens, un trist bilanţ: „Lung examen: pe cale să pierd totul, sentimentul că am trăit în zadar. Ceea ce am scris se va şterge; ceea ce am adunat o viaţă pentru copii se va risipi; înşişi copiii, tot mai înstrăinaţi, se desprind după legile acestei existenţe, le sunt indiferent oricît i-aş iubi. Uneori mă privesc cu o uimire interogativă:

mai exist?” (Jurnal, II, p. 190) Martor tăcut şi, din perspectiva prezentului postcomunist, incomod, Zaciu asistă, cu o detaşare uneori ironică („... priveam totul cu o detaşare ironică”, Jurnal, II, p. 129), alteori culpabilă („... nu puteam să protestez. Mereu laşitatea...” Jurnal, II, p. 176), la convulsiile unui timp ce şi-a ieşit din matcă şi încet-încet se năruie. Eul subiectiv este, părţi întinse din text, absent, de parcă nici nu ar exista în planul fi cţiunii. Privirea întreagă este orientată spre lume, cu o focalizare specială spre „zona fi erbinte a scriitorilor”. Naratorul păstrează o distanţă estetică între el şi diverşii „ipochimeni” îngrămădiţi „într-o cuşcă de menajerie” (Jurnal, II, p. 68), fapt ce îi conferă un statut invulnerabil. Periplul prin straturi sociale aduce la rampă o faună dintre cele mai diverse (belferi, medici, scriitori, activişti ai partidului unic, simpli muncitori ş.a.), fi xată în inventare gogoliene, evoluând mereu într-un spectacol, când burlesc-comic, când grotesc, când de-a dreptul tragic4. Atenuată de centura de siguranţă estetică pe care şi-o pune faţă de această „lume de Grobei multiplicaţi” (Jurnal, I, p. 290), muşcătura verbului zacian devine, paradoxal, mai periculoasă atunci când îi vizează pe prieteni – garda sa pretoriană, puţinii aleşi care asigură ultimul cerc de protecţie în faţa recrudescenţei terorii şi delaţiunii, a prostiei, a barbariei şi primitivismului. Autorul scotoceşte prin cele mai ascunse unghere ale intimităţii lor cu un straniu sentiment de fraternitate: „Între dragoste şi cruzimea descripţiei, unde e linia de demarcaţie?” (Jurnal, I, p. 314) Foarte adesea, pentru aceşti solidari confraţi, ea nu există. Căci acestora li se adresează, cel mai probabil, întărindu-le pe ale lor, confesiunile propriei intimităţi, privită şi ea cu tot mai multă detaşare. Deşi rare până în volumul ultim, ele dezvăluie fi inţa care le rosteşte în fragilitatea, precaritatea şi însingurarea sa funciare. Pus până acum între paranteze, eul său cândva intangibil şi intransigent se umanizează, devenind tot mai vulnerabil. Tocmai prin relaxare critică şi sporire a atenţiei epic-psihologice, Jurnal-ul câştigă în artisticitate, devenind un document subiectiv care, pentru a se valida pe sine, „înghite” viaţă.

Din acest punct de vedere, volumul IV mi se pare a fi cel mai generos. În primele trei, personalitatea intimă apărea confi scată de grijile Cetăţii, prinsă într-un activism care persista chiar atunci când speranţele (de publicare a Dicţionarului, de redresare a vieţii literare româneşti, de normalizare a unei societăţi bolnave ş.a.m.d.) sunt tot mai slabe. Mereu alte iluzii iau locul usturătoarelor eşecuri: „Mă gîndesc, notează Zaciu la 21. V. 1979, că un geniu bun mă ocroteşte de undeva de sus.” (Jurnal, I, p. 61) După fi ecare înfrângere, noi speranţe renasc şi întreţin o energie, care îi apare autorului însuşi, în tot mai desele clipe de luciditate, donquijotescă. Conchista pentru Dicţionar – tenace, disperată, inutilă – vertebrează, de altfel dramatic Jurnal-ul. Activismul, autentic chiar dacă restrâns şi limitat la arealul literar, de o prudenţă extremă, al autorului şi al principalilor săi colaboratori (confraţi şi

actualitatea lui mircea zaciu

87

prieteni) a constituit, ani la rând, forma privilegiată de protecţie împotriva tuturor frustrărilor şi cel mai bun remediu împotriva singurătăţii, a „izolărilor ubueşti”, a absurdului invadante. Acum, acesta este şi el interzis. În ţara care reuşise să-l balcanizeze pe Kafka (v. Jurnal, IV, p. 41), bântuie un „frig al morţii”. Partidul Unic îşi desăvârşise lucrarea, iar urzeala sa malefi că părea a fi atins înseşi temeliile vieţii.

Conceput altădată ca „salvare din cleştele sistemului” (Jurnal, I, p. 55), scrisul a devenit el însuşi inutil. „Cărţile noastre, mărturiseşte Zaciu, sunt ca acele obiecte pe care, odinioară, deţinuţii aveau voie să le confecţioneze ca să-şi omoare timpul «liber»...” (Jurnal, III, p. 10) Propria existenţă îi apare pe deplin confi scată: familia s-a exilat, nu-i mai scrie sau îi scrie tot mai rar (comunicarea cu ei este aleatorie, supravegheată, lipsită de dimensiunea afectivă dorită); şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor sunt amânate la nesfârşit sau pur şi simplu nu se mai ţin; puţinii prieteni bucureşteni sunt ei înşişi însinguraţi, apatici, descurajaţi; „Restituirile” sunt suspendate, iar autorul însuşi este mereu la un pas de a i se ridica dreptul de semnătură. Orice activism pare, în aceste condiţii, derizoriu. Nici o candoare nu mai e posibilă: „Cum să polemizezi cu absurdul?”; „Ce faci cu ironia în faţa unor pitecantropi?”, se întreabă neputincios autorul. Scenariile ce până mai ieri îi însufl eţeau pe scriitorii dornici de insurgenţă, dându-le iluzia că pot face ceva, că pot stopa sau măcar limita înaintarea Răului absolut, apar astăzi, când (uneori aceiaşi) scriitori sunt arestaţi la domiciliu, în tăcerea şi spaima generalizate, în îngheţul deplin şi descurajant, întru totul perdante. „Tactica noastră excesiv de prudentă şi totdeauna în limitele «legale» n-a servit la nimic” (Jurnal, IV, p. 37), consemnează cu amărăciune Zaciu.

Se precizează acum cu claritate termenii dramei acestui cărturar. Om al acţiunii şi al aventurii, prin fi bra cea mai adâncă a fi inţei sale, el se vede silit să se închidă în sine, ca într-o fortăreaţă asediată, să se auto-exileze iremediabil. Revin, astfel, tot mai insistente în acest ultim volum jurnalier, referinţele morocănoase la facultate (sporadice altădată) şi la colegi. Constată că nu se mai simte „acasă” („Facultatea e pustie, goală, nimeni pe coridoare şi am o senzaţie de totală inutilitate...” Jurnal, IV, p. 21) aici, printre promoţii de studenţi tot mai slabe, printre colegi tot mai de-profesionalizaţi şi de-personalizaţi, într-o universitate care se transformă pe zi ce trece dintr-un spaţiu al libertăţii şi al comuniunii într-un virtual lagăr. (Vezi, în acest sens, scena comic-grotescă a profesorilor de la Facultatea de Litere din Cluj măturând şi amenajând curtea interioară sub supravegherea bizară a unui „Kapo” în persoana administratorului şi sub privirile amuzate ale studenţilor, în Jurnal, III, pp. 545-546.)

Dar Mircea Zaciu este silit să se întoarcă „acasă” într-un alt sens, mult mai restrâns, fi zic: într-o casă goală, pustie, populată de amintiri numai de el ştiute, unde se dedă, printre melancolii şi singurătăţi, unei chinuitoare introspecţii. La sfârşitul anilor 80, Zaciu

este condamnat să treacă de la „creaţie” la „analiză”. De la o creaţie interzisă în plan public, la o indezirabilă autoanaliză angoasantă.

Apar, aici, cele mai bune pagini de jurnal. Tragismul e pur („Simt că mă inundă o cumplită disperare...” Jurnal, IV, p. 318); nu se întrevede nimic („Trăiesc într-o psihoză de penitenciar...” Jurnal, IV, p. 455); nu are capacitatea de a decide („Durerea mea, sfîrşitul meu. Încotro s-o apuc?”), nu are cu cine se sfătui („Discuţie cu Marian, pe care l-am chemat înadins să-i spun ce mă frămîntă, nu pot totuşi. /.../ Nu reuşesc să mă sfătuiesc cu cineva apropiat...” Jurnal, IV, p. 21), e resemnat: „Am învăţat /.../ atît de bine să «accept» frica oamenilor (şi pe a mea, fi reşte), cît şi micimea sufl etului, încît nu mă mai miră nimic”. (Jurnal, IV, p. 25) Invadat de „sentimentul unei totale inutilităţi” (Jurnal, IV, p. 10), exersând printre ai săi psihologia exilatului, căreia nu-i este străină ideea suicidară, autorul pilduitorului Jurnal îşi pregăteşte, într-o „sordidă singurătate”, retragerea, „ca o armată învinsă, care e nevoită să evite decimarea printr-o retragere tactică, pe «poziţii dinainte stabilite», cum sunau comunicatele de război de acum 40 de ani! Poziţii dinainte stabilite? Doar una, singura, ca ultimă «staţie».” (Jurnal, III, pp. 115-116). Diminuând mult, în volumele precedente, vocea Naratorului, din care a căutat să elimine notele de confesiune intimă, Zaciu abdică în fi nal în favoarea unei subiectivităţi tot mai directe şi mai expansive. El se dezvăluie acum deplin, cu nesiguranţele, cu spaimele şi angoasele sale, care nu mai sunt nici ale dascălului, nici ale scriitorului, nici ale cetăţeanului, ci ale omului, ale insului fragil şi precar. De la eul impenetrabil se ajunge la un eu surpat interior, minat de conştiinţa zădărniciei. Cronica socială deversează în destăinuire cvasi-impudică.

Şi totuşi, tema ultimă nu este cea a eşecului. „Inapetenţa confesiunii” (Jurnal, IV, p. 452) mai lasă loc unui singur, dar esenţial, refugiu: în dragoste. „Erosul tămăduitor” ce apare, luminos, în paginile de sfârşit ale Jurnal-ului anticipează, parcă simbolic, iluzia pe care rândurile fi nale, ce descriu declanşarea revoltei decembriste la Cluj, o reinstaurează, fi e şi temporar: o clipă suspendată, în care atât destinul individual, cât şi cel colectiv par a-şi găsi, în sfârşit, multaşteptata izbăvire.

Scris cu o prospeţime cu atât mai surprinzătoare cu cât este aplicată unei lumi brăzdate de umbre negre şi lumini cenuşii, Jurnal-ul este un dosar care adună între coperţile sale date inestimabile despre disoluţia societăţii româneşti din ultima jumătate de veac a secolului XX, văzută prin prisma elitelor ei intelectuale, grevată de un comunism intrat în faza de auto-devorare, gonind furibund spre un fi nal, spre o neştiută apocalipsă. Zaciu a dat un nume, care are toate şansele să se clasicizeze, ultimului deceniu de comunism românesc: „deceniul satanic”. „Nu poţi pricepe nimic din istoria prezentă fără să te pricepi la demonologie (Jurnal, I, p. 90), avertiza el în incipitul pertinentei sale radiografi i. Nu un demonism de anvergură, faustic, se revelă, însă, în

actualitatea lui mircea zaciu

88

documentele subiective ale acestei cărţi speciale, ci, dimpotrivă, unul umil, tracasant, afl at sub patronajul unor „demoni mărunţi”, care strângeau tot mai mult cercurile în jurul existenţei fi ecăruia dintre noi, cei de altădată, cei de atunci.

Fără îndoială, Jurnal-ul lui Mircea Zaciu este o carte despre trecut. Despre acel trecut. Dar ea este, în egală măsură, şi o carte despre viitor. „Istoria, spune autorul în «Nota fi nală» de la sfârşitul volumului IV, va limpezi (sau nu) ceea ce a urmat.” În măsura în care istoria va avea bunăvoinţa să o facă, lămurirea va veni în sensul în care „trecutul” ţintuit în paginile acestui Jurnal a fost înţeles, asimilat şi, de ce nu, exorcizat. Căci, dacă abia azi agonizează (e, oare, sigur?!) dinozaurii politici de altădată, cei noi nu sunt decât tot cei ce-au fost plămădiţi atunci, în clocotitorul cazan al „deceniului satanic”. „Omul nou”, atât de dorit şi de contestat ieri, când nu era decât o himeră, se afl ă astăzi printre noi. „Te pomeneşti că foştii matadori ofi ciali se metamorfozează peste noapte în opozanţi, lideri contestatari? /.../ Af, porţile Orientului!” (Jurnal, I, p. 171).

________ 1 Mircea Zaciu, Jurnal; vol. I (1979-1989) şi II, Cluj,

Ed. Dacia, 1993, 1995; vol. III şi IV, Bucureşti, Ed. Albatros, 1996, 1998.

2 Ion Pop, „Un mod de a trăi literatura”, în România literară, an XXXI (1998), nr. 34 (26 aug. – 1 sept.), p. 3.

3 Nicolae Manolescu, „Zodia Fecioarei”, în Ibidem, p. 1. 4 Un rest de pudoare îl împiedică, totuşi, pe autor să

citeze totdeauna în alb numele protegoniştilor. Ascuzându-le identitatea, rezervată unui cerc de iniţiaţi, în spatele unor iniţiale anonime, Zaciu se dedă, în Jurnal, unui joc complex de dezvăluiri şi ocultări.

Gheorghe GLODEANUScriitori clasici şi contemporani

Se întâmplă mai rar ca un critic literar să reali-zeze o selecţie din studiile sale reprezentative publica-te de-a lungul timpului. Aceasta deoarece, de cele mai multe ori, unitatea tematică a exegezei nu face posibilă selecţia. Nu acelaşi lucru se petrece şi în cazul studiilor profesorului Mircea Zaciu. Volumele distinsului cri-tic şi istoric literar conţin extrem de multe eseuri care prezintă şi o relativă independenţă în cadrul întregului. Repunerea în circulaţie a câtorva din studiile cele mai reprezentative aparţinând autorului Măştii geniului re-prezintă o idee demnă de toată atenţia. Aceasta deoarece unele texte publicate cu mai multe decenii în urmă devin astfel mai accesibile noilor generaţii de cititori, alcătu-ind şi o veritabilă probă a perenităţii. Multe promoţii de dascăli fi lologi au trecut pe la şcoala profesorului Mir-cea Zaciu, iar publicarea unor studii de referinţă despre scriitori precum Ion Heliade Rădulescu, M. Kogălnicea-nu, C. Negruzzi, N. Filimon, B.P. Hasdeu, Eminescu, Caragiale, Ioan Slavici, O. Goga, Liviu Rebreanu, H. Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Bacovia sau Tu-dor Arghezi ne transpun în timp, făcându-ne să retrăim atmosfera cursurilor de odinioară.

De altfel, la aceşti autori se referă cuprinsul volumului Clasici şi contemporani, apărut în 1994 în prestigioasa colecţie „Akademos” a Editurii Didactice şi Pedagogice din Bucureşti. Cartea se deschide cu un scurt argument al autorului, care ţine să precizeze faptul că adună în această selecţie o parte din contribuţiile sale la cunoaşterea şi exegeza unor scriitori români. Este vorba de „texte risipite în mai multe volume anterioare, de la Masca geniului (1967) până la Viaticum (1983). Într-un răstimp dramatic pentru evoluţia scrisului românesc, istoricul literar (care nu a neglijat nici un moment actualitatea literară imediată) se îndreaptă cu încredere către „orizonturile senine ale clasicităţii noastre”, recursul la clasici echivalând cu regăsirea unor modele estetice, dar şi morale. Criticul îşi revendică maeştrii spirituali şi nu uită să îşi precizeze metoda de lucru. Metoda sa de lectură se revendică de la criticii reprezentativi ai perioadei interbelice (îndeosebi de la E. Lovinescu şi G. Călinescu), la care se adaugă apoi „câştigurile criticii europene mai noi”. Exegetul selectează în acest volum, cu predilecţie, acei scriitori care fi gurează în programele şcolare, scopul său fi ind acela de a oferi o alternativă de interpretare şi analiză într-o perioadă în care există o veritabilă avalanşă de comentarii de texte, dintre care doar unele sunt demne să reţină atenţia cititorilor. Abordarea autorilor se face după principiul consacrat al cronologiei, scopul declarat fi ind acela de a oferi (îndeosebi cititorului tânăr, al cărui gust estetic este încă în formare) „un mănunchi cât mai variat de opere, în stare să-i trezească interesul sporit pentru literatură şi să-l iniţieze în descifrarea polivalentă a semnifi caţiilor unei opere”. Mircea Zaciu doreşte ca această culegere să devină „un modest vademecum pentru tânăra generaţie de astăzi, spre care converg toate speranţele noastre”.

Maniera în care criticul se apropie de text reiese din întrebările esenţiale puse în debutul eseului consa-crat lui Ion Heliade Rădulescu: „De ce să fi m tributari unei imagini făurite în altă epocă despre un scriitor? De ce să preluăm, împreună cu opera, şi aderenţele ei contemporane, ranchiunele, animozităţile, deformări-le producătoare de mituri negative sau poziti ve?” Sunt întrebări ce reprezintă o pledoarie indirectă pentru o lectură ferită de prejudecăţile trecutului şi care situea-ză în centrul interesului opera şi nu persoana autorului.

actualitatea lui mircea zaciu

Cu Alexandru Vlad, Adrian Popescu, Virgil Podoabă, Cornel Moraru şi Al. Cistelecan

89

Pentru a-şi ilustra teza, criticul rememorează „cazul” Al. Macedonski, „care a suferit rigorile postume ale unor erori comise în viaţă de unii dintre contempora-nii săi”, fi ind nevoie de eforturile unor critici de talia lui Tudor Vianu şi Adrian Marino „pentru a restabili adevărul şi a restitui rolul jucat realmente în mişcarea literară de creaţia macedonskiană”.

Criticul îşi formează o metodă de lucru care este aplicată cu rigurozitate în cazul scriitorilor supuşi investigaţiei. Mircea Zaciu nu refuză nici infuziile de natură biografi că, reconstituirea climatului literar al unei anumite epoci facilitând circumscrierea profi lului spiritual al autorilor investigaţi. Istoricul literar îşi în-cepe investigaţia de la o lectură ferită de prejudecăţile trecutului. El insistă, de regulă, pe aspectele inedite ale operelor supuse investigaţiei. De multe ori, exege-za porneşte de la o ipoteză îndrăzneaţă, insolită chiar, a cărei valabilitate este verifi cată pe parcurs. Astfel, eseul consacrat lui N. Filimon începe cu apropierea acestuia de Stendhal, pretextul comparaţiei fi ind găsit în memoriile de călătorie ale celor doi scriitori. O altă paralelă demnă de semnalat este cea întreprinsă între I.L. Caragiale şi Edgar Allan Poe. Dar aceeaşi lectură atentă a textelor şi aceeaşi profunzime a investigaţiei revin şi în alte eseuri, cum ar fi cele con sacrate lui C. Negruzzi, încercărilor în proză ale lui Kogălniceanu, pro zei şi operei dramatice ale lui Eminescu, creaţiei lui B. P. Hasdeu etc.

Un text de referinţă, care a avut un des tin apar-te, es te cel consac rat „începu turilor roma nului româ-nesc”. Publi cat în 1957, amplul eseu al lui Mircea Za-ciu a constitu it un reper metodologic şi informaţio nal atât pentru Ştefan Cazimir, realiza torul unei an tologii intitu late Pionierii romanului ro mânesc, cât şi lui Ni-colae Manolescu, care, în primul volum din Arca lui Noe, relua discuţia despre condiţia romanului româ-nesc, ocupându-se în mod amănunţit şi de momentul începuturilor. Studiul poate fi considerat un veritabil preambul la consideraţiile despre o serie de roman-cieri precum Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu. Consideraţii-le istoricului literar demarează de la întrebarea dacă există sau nu un roman românesc, nu în sensul cantita-tiv al cuvântului, ci în acela al „timbrului naţional spe-cifi c, al unei structuri şi coloraturi distinctive în tablo-ul romanului continental”. Încercând să demonstreze în ce constă acest specifi c, Mircea Zaciu vorbeşte de „ucenicia îndelungată” a romanului românesc în com-paraţie cu marele roman european. Criticul relevă fap-tul că, invaziei romanelor străine, scriitorii autohtoni au încercat să-i dea o replică salvatoare, replică ce stă la baza multor încercări uitate astăzi, dar şi la baza Vieţii la ţară de Duiliu Zamfi rescu. Familiarizarea pu-blicului românesc cu romanul se face prin intermediul traducerilor, acestea alcătuind nişte repere esenţiale în autohtonizarea genului. În mod treptat, tradiţia locală se impune asupra împrumutului. Arderea etapelor re-prezintă o trăsătură esenţială a romanului românesc

deja în etapa de pionierat din prima jumătate a seco-lului XX. În numai câteva decenii, este asimilată o experienţă estetică de mai multe secole, cititorul de romane transformându-se în romancier, după o peri-oadă de ucenicie prealabilă la clasicii romanului apu-sean. Sub o formă concentrată, în numai câţiva ani, romanul românesc reface în mic evoluţia romanului occidental. O altă observaţie demnă de semnalat a lui Mircea Zaciu constă în faptul că teoria romanului pre-cede la noi marile creaţii, acest lucru explicându-se prin răspândirea masivă a operelor străine. Criticul vorbeşte apoi de infl uenţa romanului social şi a celui de mistere în această primă etapă semnifi cativă din istoria autohtonă a genului şi îi trece în re vistă pe prin-cipalii crea tori ai mo mentului. În primele în cercări ale prozatorilor secolului al XIX-1ea, Mircea Zaciu citeşte în fi ligran marile realizări ale romancierilor din perioada interbelică. De altfel, fi nalul studi ului se dove deşte semni fi cativ în pri vinţa rezu mării drumu lui ascendent parcurs de romanul românesc: „Căci într-o evoluţie rapi dă şi o maturizare în salturi bruşte (de la Filimon la Ion al lui Rebreanu nu sunt, în fond, decât şase decenii), romanul românesc intră curând în cir-cuit european, câştigând o competiţie pentru care – în alte culturi, mai vechi – a fost nevoie de secole”.

Eseul consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu porneşte de la relevarea contribuţiei prozatoarei la apariţia romanului românesc modern. Mergând pe ur-mele lui G. Călinescu, Mircea Zaciu se întreabă dacă ea era sau nu adepta scrisului spontan. Încercând să circumscrie crezul artistic al autoarei, eseistul identi-fi că în interviurile, articolele şi însemnările ei intime unele „rudimente de generalizări estetice”. Exegetul relevă faptul că prozatoarea se înscrie cu prozele sale scurte în mişcarea europeană a simbolismului poetic prin „exaltarea instinctului, a dorinţelor nelămurite şi evocarea unui univers sufl etesc nebulos”. Volumul Balaurul este înscris şi el într-o altă experienţă a pro-zei europene, cea a literaturii de război. Criticul relevă într-o manieră extrem de convingătoare mutaţiile pe care le-a cunoscut in timp proza Hortensiei Papadat-Bengescu. Aceasta se rupe de canoanele esteticii tradi-ţionale, fenomen ce este urmat de deplasarea treptată a interesului dinspre o proză de factură lirică şi impre-sionistă înspre descifrarea semnifi caţiilor biologice şi sociale. Unele apropieri par şocante (cum ar fi parale-la cu Virginia Woolf), dar criticul îşi argumentează în-totdeauna în mod convingător ipotezele avansate. De altfel, una din constantele demersului realizat de către Mircea Zaciu constă în faptul că exegetul nu priveş-te niciodată fenomenul literar românesc într-un mod izolat, ci îl plasează întotdeauna în context european. Criticul nu uită să abordeze nici faimoasa problemă a „proustianismului” Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care îl explică nu printr-o infl uenţă directă, ci prin existenţa unui climat european străbătut de nelinişte.

Prin dimensiunile lor, multe din eseurile lui Mircea Zaciu se transformă în adevărate micromono-

actualitatea lui mircea zaciu

90

grafi i consacrate unor scriitori de primă mărime ai li-teraturii române. O asemenea micromonografi e este şi cea consacrată lui Camil Petrescu. Autorul piesei Jo-cul ielelor este considerat „un clasic între moderni”, iar unul dintre cele două studii care i se consacră ur-măreşte ideea de structură în romanele prozatorului. Criticul trece în revistă maniera în care au fost recep-tate romanele scriitorului în perioada interbelică, după care îşi avansează propriile sale puncte de vedere. Ce-lor care au reproşat absenţa unei structuri riguroase în „Ultima noapte de dragoste...”, considerând că este vorba în esenţă de două romane diferite, Mircea Zaciu le răspunde că cele două părţi distincte ale romanu-lui exprimă dubla experienţă a eroului în faţa celor două dimensiuni existenţiale decisive în viziunea lui Camil Petrescu: dragostea şi moartea. Efortul de a sparge tiparele tradiţionale ale romanului este relevat şi în comentariul consacrat Patului lui Procust, ope-ră compusă din patru „dosare de existenţă” ce închid patru destine care sunt reconstituite prin intermediul fl uxului conştiinţei.

Ideea de structură se găseşte în centrul atenţiei şi în comentariul dedicat romanului Răscoala. Mircea Zaciu observă că romanul acesta marchează o cotitură semnifi cativă în romanul românesc interbelic, „prin poziţia adoptată, prin optica socială, prin capacitatea de a înţelege şi interpreta faptele istorice, prin arta inegalabilă a arhitecturii epice”. Aceeaşi competenţă a investigaţiei răzbate şi din studiile consacrate unor poeţi precum Octavian Goga, G. Bacovia şi Tudor Ar-ghezi, scriitori clasici prin valoarea operei şi contem-porani prin actualitatea mesajului acesteia.

Repunând în circulaţie câteva din cele mai re-uşite studii publicate de-a lungul anilor de profeso-rul Mircea Zaciu, volumul Clasici şi contemporani se dovedeşte o carte necesară, ce propune o întâlnire fascinantă cu opera unuia din criticii şi istoricii literari semnifi cativi ai vieţii literare româneşti din a doua ju-mătate a secolului XX.

Mircea ŢICUDEAN

Eminenţa cenuşie

Pe profesorul Zaciu mi-l amintesc ca pe o eminenţă cenuşie. Este (aproape) tot ce-mi amintesc, ceea ce dovedeşte că era o eminenţă cenuşie desăvârşită.

Îmi mai amintesc de vizitele (sau doar o vizită?) la repetiţiile trupei noastre de teatru Ars Amatoria, condusă de Ion Vartic, despre care ştiam sigur că este discipolul eminenţei cenuşii Mircea Zaciu, fără să ştiu în ce fel anume (ceea ce dovedeşte încă o dată că era o eminenţă cenuşie perfectă).

Ştiu că după una din vizite (sau singura?) regizorul nostru Ion Vartic mi-a dezvăluit că Zaciu remarcase expresia mea dintr-una din scenetele lui Caragiale, cea în care nu trebuia să am nici un fel de expresie, ci... „faţă de poker”. Cred că îi plăcuse, dar nu pot fi sigur.

Cred că în vremea comunismului, pe care îl detesta profund (ştiam că era aşa, deşi atunci nu aveam dovezi) şi dl. Zaciu avea el însuşi faţă de poker, pe care şi-o păstra probabil cu mult mai mare greutate decât mine în cele zece minute ale scenetei.

Din vina lui sau a împrejurimilor sau a micului cult din jurul său - sau şi mai probabil din vina sfi elilor mele - Mircea Zaciu a rămas pentru mine Profesorul misterios, venit dintr-o epocă superioară şi dintr-o dimensiune academică prea înaltă. Regret că nu l-am cunoscut mai bine şi că nu mi-a spus că am faţă de poker... în faţa mea de poker.

LASZLO AlexandruÎntîmplări cu Mircea Zaciu

CărţilePe cînd eram elev de liceu, la începutul anilor

‘80, am fost de cîteva ori acasă la Mircea Zaciu. Mă împrietenisem cu un şperţar de cărţi, care îi pîndea pe cei ce-şi vindeau bibliotecile. El achiziţiona volume de aventuri la preţuri derizorii şi le revindea la talcioc. Eu căutam, pentru mine însumi, cărţi de critică literară şi fi losofi e, unde nu prea era concurenţă, cererea era neglijabilă. Aşa că într-o zi ăla mi-a zis: hai cu mine la profesorul Zaciu, poate îţi găseşti ceva. Mi s-au tăiat picioarele de emoţie, la gîndul că voi intra în casa celui pe care-l citisem deja şi despre care auzeam seara vorbindu-se la Europa liberă. Mă simţeam ca elevii mei de azi, dacă i-ar invita cineva acasă la Johnny Depp…

Moşul, pipernicit şi albit de vreme, era destul de scorţos şi nu prea lăsa din preţ. În orice caz îşi cunoştea marfa. Eu mai negociam, ca să fi u în ton cu ceilalţi geambaşi, dar îmi bubuia pulsul în gît la ideea că-l văd în carne şi oase – nu se punea problema să-i impun cu cît

actualitatea lui mircea zaciu

91

să-şi dea cărţile. Ţin minte că m-a întrebat dacă vreau un autor anume. Mă temeam să nu-i dau un răspuns care să-l dezamăgească, aşa că i-am bîiguit: n-nu, doar mă uit în general, poate găsesc ceva. Atunci m-a poftit la rafturile înalte, dar m-a avertizat că şi-a selectat deja volumele, acolo sînt cele de mîna a doua. Într-adevăr, îmi oferea doar plevuşca. După o vreme cît să-mi adun gîndurile, l-am întrebat dacă n-are cartea lui Nicolae Balotă, Lupta cu absurdul (o raritate bibliofi lă). A refl ectat o clipă şi mi-a răspuns că a dat-o deja. Apoi, cu un licăr sarcastic în priviri, mi-a zis că are multe alte titluri de Balotă şi mi le vinde pe toate. S-a dus în camera de-alături şi-a revenit cu un teanc. Ştiu că mi-am ales monografi a despre Arghezi, pe care am plătit-o imediat.

La facultateAnii de facultate s-au scurs într-o clipă. Mircea

Zaciu ţinea la anul IV cursul magistral de literatură română interbelică. Venea mereu îmbrăcat impecabil, în costume fi ne, cu o croială de mare clasă, cămăşi în carouri şi cravate asortate discret. Se aşeza la catedră şi, timp de două ore, monologa. Punea un vraf de foi în faţa lui şi se făcea că vorbeşte liber, dar cînd şi cînd arunca privirea pe hîrtii sau dădea pagina subtil, mine de rien. I-am remarcat bogăţia lexicală şi dicţia aristocrată cu care ne debita lucruri, în fond, banale. În primele douăzeci de minute putea fi un spectacol de gală să vezi un lord fl egmatic, rotunjind impasibil fraze bine cizelate. După aceea îmi concentram atenţia să mai şi notez două-trei idei de impact. Însă ele nu veneau şi începeam să mă plictisesc pînă în pragul căscatului.

Aceeaşi dezabuzare placidă (din partea lui) sau tensionată (din partea noastră) domnea şi la seminar. Se vorbea de critica literară. Împărţise pentru fi ecare săptămînă cîte un nume de referinţă (Călinescu, Vianu, Lovinescu etc.). Cîte un student trebuia să pregătească un referat, pe care-l citea cu voce tremurată, aşezat lîngă profesorul de la catedră. Acesta mai asculta, mai privea pe geam, mai examina pereţii. Apoi ne invita, scurt şi tăios, să ne spunem părerea. Privirea lui zefl emitoare ne tăia din start orice intenţie. Nici el nu insista din cale-afară. La cercul de critică literară al soţilor Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu, stimulaţi de căldura sufl etească a amfi trionilor, ne duelam surescitaţi şi polemizam furtunos. La seminarele lui Mircea Zaciu aşteptam, pentru a începe, un minim semn de încurajare, care nu apărea. Ne simţeam jigniţi de răceala lui şi, la un moment dat, fără a ne fi pus de-acord, am refuzat cu toţii să mai deschidem gura. Voiam să-l vedem pe unde scoate cămaşa. Lectura bîlbîită a referatului studenţesc s-a terminat după vreo zece minute, el ne-a îndemnat să ne pronunţăm, toată lumea a tăcut chitic. Pe acelaşi ton sever, şi-a repetat invitaţia. Noi am continuat să tăcem, privindu-l fi x. Atunci el, pe jumătate enervat, pe jumătate plictisit, a conchis cu asprime: întrucît nimeni n-are nimic de zis, acest seminar s-a încheiat. S-a ridicat în picioare şi s-a cărat. Stupoarea noastră nu poate fi descrisă.

Eu aveam de pregătit seminarul despre Şerban Cioculescu. Am încercat să evit cumva tipicul de indiferenţă tensionată şi i-am cerut permisiunea să vorbesc liber, pe baza fi şelor de lectură. M-a privit sever şi mi-a recomandat sec: numai să nu te pierzi cu fi rea. Mi-am repetat de cîteva ori în minte şirul logic al expunerii, mi-am pus în ordinea cuvenită fi şele de citate, îmi era foarte limpede ce anume am de făcut. Şi totuşi minutele petrecute lîngă el la catedră, pentru a-mi prezenta în faţa colegilor argumentele temeinic premeditate, au fost printre cele mai incomode din tot parcursul meu intelectual de pînă azi.Semestrul întîi se apropia de fi nal şi nimic nu se schimbase. Dezamăgirea întregului an era considerabilă, mai ales că printre noi erau colegi bine pregătiţi, cu o personalitate deja conturată, unii publicaseră diverse lucruri în presa studenţească, mulţi fuseserăm la sesiuni de comunicări ştiinţifi ce ori la colocvii naţionale. Ni se părea frustrant să ratăm astfel întîlnirea cu Mircea Zaciu. La ultimul seminar dinaintea vacanţei, am ascultat iarăşi referatul de rigoare, a venit din nou invitaţia lui succintă şi rece să luăm cuvîntul. Ca printr-o minune, făcînd abstracţie de prezenţa sa în fruntea clasei, ne-am înscris în disputa în jurul temei tratate, unii au adus completări, alţii au criticat, au răsunat ironiile, noile ipoteze, disocierile, citatele de susţinere, contraargumentele. El ne privea încîntat de la catedră, ca la un meci de ping-pong, toată mimica lui british s-a evaporat, ochii îi sclipeau, la un moment dat a exclamat cu entuziasm: „heeei, s-au pornit românii!”. Sunase de ieşire şi nimeni nu se îndura să pună capăt acestei ultime reuniuni.

AdmitereaCunoscînd aceste antecedente, am rămas pe

gînduri cînd s-a anunţat, în 1991, că Mircea Zaciu va avea zece locuri pentru doctoranzi în specialitatea „literatură română contemporană”. Ideea mă tenta. Perioada cu pricina mă atrăgea. Nu cu mult înainte îmi făcusem lucrarea de licenţă despre opera lui Nicolae Breban, sub conducerea lectorului Leon Baconsky. Pentru asta citisem o grămadă de articole şi cărţi de-ale lui N. Manolescu, unde aş fi avut cîte ceva de spus. N-aveam de ales: Zaciu era singurul coordonator de doctorate pentru acel segment profesional. M-am înscris la admitere.

În ziua colocviului ne aştepta decanul Liviu Petrescu să ne anunţe că profesorul Zaciu a plecat pentru o scurtă perioadă în Germania, îi va ţine el locul. Veniserăm şase candidaţi pe patru locuri. Eu eram cel mai tînăr şi singurul fără nici o publicaţie. Eram încrezător pe faptul că stăpîneam domeniul de studiu, deşi putea părea straniu că voiam să elaborez o teză de doctorat (Criticul literar Nicolae Manolescu) despre un autor afl at în viaţă şi în plină activitate. De-a lungul colocviului m-am referit inclusiv la opiniile – pozitive sau negative – exprimate deja în presa culturală de Mircea Zaciu şi Liviu Petrescu, pe marginea criticului de la România literară. Decanul Petrescu mi-a corectat zîmbind cîteva

actualitatea lui mircea zaciu

92

mici naivităţi inerente. Înainte de plecare m-a întrebat dacă luasem legătura cu conducătorul ştiinţifi c pentru a-i detalia intenţiile mele de cercetare. I-am răspuns că mi-a fost imposibil, din cauza intervalului scurt dintre anunţarea examenului şi organizarea admiterii, dată fi ind în plus şi absenţa efectivă a domnului profesor din ţară. Dar, îndată ce el va reveni, voi face desigur acest lucru. Liviu Petrescu m-a condus foarte ceremonios pînă la ieşirea din birou, mi-a strîns mîna cu multă căldură, m-a felicitat surîzător pentru amploarea şi îndrăzneala proiectului, mi-a urat mult succes. A doua zi m-am dus la serviciul de secretariat pentru doctoranzi, curios să afl u cu ce notă fusesem admis. Acolo mi s-a spus, cu evidentă stinghereală, că fusesem respins.

Pe Mircea Zaciu l-am revăzut cîteva luni mai tîrziu, prin centrul Clujului. „Flana” pe străzi, cum îi plăcea lui să scrie în jurnal. Ne-am întîlnit faţă în faţă, la marginea pieţei Mihai Viteazul. Era seară, frig, întuneric, drumurile erau pline de gropi, vîntul purta rotocoale de praf, oamenii umblau zgribuliţi. Nici el nu părea vesel. După ce l-am salutat şi l-am întrebat ce mai face, a izbucnit relatîndu-mi nemulţumirile legate de România şi de Cluj, unde se întorsese pentru o scurtă perioadă, de prietenii şi colegii care l-au părăsit, îndată ce s-a pensionat. Era furios pe cota insuportabilă de ipocrizie şi superfi cialitate pe care o vedea în preajma sa. M-a rugat să-l însoţesc cîţiva paşi în plimbare. Am traversat împreună.

Pe fundalul obscur al străzii friguroase ieşea în evidenţă vitrina de la Casa de Modă. Scena era inundată de luminile orbitoare ale unor faruri şi, la mijloc, printre draperii, se iţea un superb manechin de plastic. Femeia suplă, rujată, cu ochii mari, rimelaţi, purta un elegant deux-pièces şi, lucru nemaivăzut de mine pînă atunci, designer-ul îi aranjase la gît un minunat colier strălucitor. M-am oprit să admir, cu o privire încîntată, jocul armonios de culori dintre fundalul savant predispus, nuanţele costumului şi străfulgerarea salbei. În clipa următoare am auzit însă lîngă mine vocea sarcastică a lui Zaciu: păi sigur, ce-i mai lipseşte chelului decît tichia de mărgăritar? Mi-am înălţat privirile şi am văzut că mirobolanta creatură era cheală ca-n palmă. Scenograful uitase din grabă să-i lipească o perucă pe cap. Am izbucnit într-un hohot de rîs nestăpînit.

Am mai parcurs cîţiva metri împreună, răgazul cît să-i amintesc că încercasem să intru la el la un doctorat, dar pesemne că fusese ceva nesăbuit din partea mea, fi indcă am fost picat la admitere. Îşi plimba stingherit privirile şi mi-a zis că a auzit şi el de asta. Îi pare rău, s-a creat o neînţelegere, el n-are nimic împotriva persoanei mele sau a subiectului propus. Dar comisia, cînd a auzit că nu vorbisem în prealabil cu coordonatorul, s-a gîndit să nu comită o gafă. Să nu pun totuşi la sufl et, vor mai fi şi alte ocazii, data viitoare va fi bine. Eu deja mă gîndeam la altceva, îl ascultam cu o jumătate de ureche, mă prinsese frigul pe trotuar. M-am grăbit să-mi iau rămas bun şi ne-am văzut fi ecare de drumul lui.

După încă vreo jumătate de an, s-a anunţat examen de admitere la doctorat, în specialitatea

„literatură română contemporană”, sub coordonarea lui Mircea Zaciu. L-am sunat de mai multe ori acasă, pentru a mă sfătui cu el dacă o nouă candidatură a mea este sau nu oportună. Însă nu-mi răspundea nimeni. Am hotărît să mă înscriu cu acelaşi proiect de cercetare ca şi data trecută, doar bibliografi a mai sporise pe parcurs. În ziua colocviului ne aştepta decanul Liviu Petrescu să ne anunţe că profesorul Zaciu a plecat pentru o scurtă perioadă în Germania, îi va ţine el locul. Veniserăm cinci candidaţi pe patru locuri. Eu eram cel mai tînăr şi singurul care nu lucra la o publicaţie culturală. Dar nu mai eram cîtuşi de puţin încrezător, ba chiar aşteptam cu înfrigurare evoluţia lucrurilor. Întrevederea profesională a decurs bine, decanul m-a lăudat pentru progresul înregistrat faţă de data precedentă. Elogiile lui nu erau, fi reşte, în măsură să mă reconforteze. Şi-apoi a venit aceeaşi întrebare: luasem deja legătura cu coordonatorul ştiinţifi c? Am vrut să-i spun că, de zile întregi, nu-mi răspunde nimeni la telefon. Dar apoi mi-am amintit de scena petrecută, cu cîteva luni mai devreme, pe trotuarul îngheţat. L-am asigurat că, deşi n-am apucat să-l văd în ultimul timp, domnul profesor îmi cunoaşte intenţiile de cercetare şi le susţine.

Comisia a constatat, după o scurtă deliberare, că toţi candidaţii s-au prezentat foarte bine la examen. S-a decis admiterea tuturor, utilizîndu-se şi locul rămas disponibil în portofoliul ştiinţifi c.

AvataruriStagiul doctoral presupunea, teoretic, o strînsă

legătură între candidat şi coordonatorul său. În fapt eu abia dacă l-am văzut de cîteva ori pe fugă. Odată m-a întrebat dacă n-am o maşină de scris. Foloseam pe-atunci o Olivetti portabilă, de care eram foarte mîndru şi pe care îmi transcriam articolele, pentru a le trimite la diverse redacţii literare unde începusem să colaborez. Profesorul Zaciu m-a chemat la el acasă, cu maşina de scris, să-i dau o mînă de ajutor în redactarea hîrţogăriei ofi ciale de doctorat. Am lucrat împreună, cot la cot, dar nu l-am întrebat dacă îşi mai aminteşte că, zece ani mai devreme, îl vizitasem ca elev pentru a-i cumpăra cărţile de critică literară din bibliotecă.

Tot în aceeaşi perioadă am început legătura epistolară cu Paul Goma. Se publicase un comentariu entuziast al meu, despre una dintre cărţile lui, şi prozatorul era curios să afl e cine sînt. M-am prezentat ca tînăr clujean absolvent de fi lologie, doctorand al profesorului Mircea Zaciu cu o lucrare despre Criticul literar Nicolae Manolescu. Răspunsul zefl emitor n-a întîrziat. „Întîia oară v-am auzit numele – explic îndată – pe la sfîrşitul lui noiembrie anul trecut: Monica Lovinescu mi-a telefonat, anunţîndu-mă că în Romlit a apărut o cronică la o carte a mea, «semnată de un inginer ungur». Cum eu de vreo 25 de ani tot vînd Ungurilor Ardealul, nu m-am, ca să spun aşa, mirat peste poate: dacă tot îl vînd, să-l vînd pe arginţi sunători, măi frate, nu să-l tot dăruiesc! De unde ştia Monica «profesia» cronicarului? Păi de la Manolescu însuşi – tocmai era la

actualitatea lui mircea zaciu

93

Paris. (…) Deci, nu sînteţi inginer – aşa cum ştia foarte bine Manolescu (nu e primul lucru pe care-l ştie tot atît de foarte bine); te pomeneşti că nici ungur nu sînteţi – şi-atunci (mă întreb eu, nu doar retoric) cu cine tractez eu vînzarea Ardealului iubit?”.

M-a amuzat dosariada de la Paris. L-am asigurat pe colocutorul meu că nu sînt inginer. Dar mai cu seamă eram bucuros că nici Manolescu nu ştia cine sînt. N-aş fi vrut să cred că mă publică România literară doar în virtutea doctoratului pe care îl pregăteam. Din acest motiv nu-mi dezvăluisem pînă la capăt identitatea, cînd le-am trimis prin poştă textele mele. De altfel pe Nicolae Manolescu l-am întîlnit personal doar la 5 ani după ce mi-am susţinut doctoratul. Prima ediţie a monografi ei mele despre el i-am oferit-o, cu dedicaţie, la Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti, în toamna anului 2003.

Absenţele lungi ale lui Mircea Zaciu din Cluj şi totala mea autonomie de cercetare faţă de Nicolae Manolescu mi-au conferit o nebănuită libertate de acţiune. Citeam cu nesaţ, îmi scriam articolele şi, în prima jumătate a zilei, predam la şcoală. Dar toate astea n-au durat prea mult. Profesorul coordonator m-a anunţat pe neaşteptate că e cazul să-mi găsesc un subiect serios. El nu e dispus să meargă mai departe cu aşa ceva. De pildă să fac o sinteză a criticii româneşti contemporane. Sau să mă ocup de toţi criticii grupaţi la România literară. Sau orice altceva, dar nu o teză despre Manolescu. Am crezut că glumeşte, dar vorbea serios. Apoi mi-am zis că e un exerciţiu de sadism şi va renunţa curînd. Nu s-a întîmplat aşa. Singurul lucru pe care am reuşit să-l smulg a fost acceptul de-a continua cercetarea doctorală ofi cială, pe linia celor stabilite deja, fără a schimba tematica examenelor şi a referatelor. Dar asta oricum nu conta, după cum mi s-a pus clar în vedere. Studiul trebuia radical restructurat. Altminteri nu va fi acceptat la susţinere.

Am trecut prin cîteva săptămîni de frămîntări şi dubii. Nici măcar zvonurile de culise, că între cei doi scriitori interveniseră o ceartă şi o ruptură, nu erau în măsură să-mi indice o soluţie. Am făcut instinctiv un pas îndărăt. Nedescifrînd o rezolvare concretă, m-am ascuns între cărţi. Şi de-acolo mi-am făcut calculele. De-o parte vedeam cîţiva ani de lecturi, cu fi şe întocmite pentru un proiect limpede şi tentaţia de-a urma un drum ştiinţifi c important – deşi fără posibilitatea fi nalizării într-un doctorat. De altă parte vedeam constrîngerea de-a renunţa la tot ce agonisisem în acel proiect intelectual şi de-a porni de la zero pe un nou drum – dar cu satisfacţia încununării printr-o diplomă de doctor. Am ales prima cale.

O cercetare literarăAm petrecut vreo doi-trei ani în sala de lectură,

citind, fi şînd şi catalogînd toate cronicile literare scrise de Nicolae Manolescu, săptămînal, între 1962 şi 1993. Erau peste 1600 de texte. Pe fi ecare l-am înregistrat succesiv, iar baza de date am dispus-o în ordinea alfabetică a autorilor comentaţi de cronicar. Pe măsură

ce înaintam, am priceput că e insufi cient să furnizez simple date arhivistice, lipsite de o apreciere personală. Astfel s-a născut capitolul „Cronicarul literar”, care sintetizează opiniile mele, rezultate din studierea articolelor. Dar Manolescu însuşi cuprinsese un amplu compartiment de „critică a criticii”, în Istoria… sa, pentru a-şi securiza judecăţile de valoare. Trebuia să-i urmez exemplul. Mi-am coroborat aşadar observaţiile proprii cu evaluările unui evantai de analişti pe acelaşi sector. De-acum devenea evident că diviziunea materiei trebuia făcută pe domenii de activitate („Eseistul”, „Monografi stul”, „Istoricul literar”, „Teoreticianul literar”) şi nicidecum în ordinea cronologică a activităţii celui analizat. Demersul de tip structural se impunea în faţa celui istorico-literar. Care nu era, totuşi, ignorat, ci se refl ecta în bogata cazuistică a epocii comuniste. Iar edifi ciul avea la temeliile sale un criteriu etic de judecată, prin fi ltrul căruia era cernută avalanşa de informaţie. Nu în ultimul rînd am urmărit cu atenţie aspectul stilistic, de la suprafaţă, străduindu-mă să redau totul sub o aparenţă dezinvoltă, cu accente de familiaritate, cu ecouri ludice sau ironice.

În toată această perioadă nu l-am văzut niciodată pe Mircea Zaciu. El era oricum mereu plecat în străinătate. Şi nu-mi făceam iluzii că l-aş fi putut îndupleca în vreun fel. Eram convins că munca mea e destinată unei viitoare cărţi, care va arăta exact aşa cum vreau eu şi care se va publica Dumnezeu ştie cînd sau unde. În ce priveşte doctoratul, după susţinerea examenelor şi a referatelor, l-am îngheţat într-o lungă letargie, fără a formaliza printr-un abandon scris. Aşa că vestea demisiei lui Zaciu din funcţia de îndrumător doctoral, după un şir de confl icte cu „rectoraşul cel viteaz” (cum îl descria sarcastic), am înregistrat-o oarecum într-o periferie a conştiinţei mele. Eram ocupat, pe atunci, cu lucruri mai serioase.

Alţi doi ani statutul meu a fost destul de ciudat. Lucram mai departe, pe cont propriu, la cartea despre N. Manolescu, dar fi guram ca doctorand, deşi fără un conducător ştiinţifi c, fi indcă acesta îşi dăduse demisia. Cînd am considerat că manuscrisul e încheiat, am ridicat privirile în jur pentru a-mi găsi un coordonator. Singurul specialist local, cu publicaţii în domeniul respectiv, era profesorul Liviu Petrescu. I-am solicitat o întîlnire, într-o seară, şi m-am înfi inţat cu manuscrisul gata tipărit şi

actualitatea lui mircea zaciu

Cu Georgeta Dimisianu şi Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1998

94

legat. L-am rugat să-şi asume coordonarea formală a tezei mele, în cadrul şedinţei de susţinere publică, şi totodată i-am formulat condiţia să nu-mi impună nici o modifi care la textul fi nal. Cred că s-a uitat la mine ca la un nebun. Dar Liviu Petrescu era un om politicos şi, înainte de orice răspuns, a primit lucrarea la citit.

PeripeţiiDupă cîteva zile m-a sunat el, rugîndu-mă să-l

vizitez. Cînd l-am reîntîlnit era febril şi entuziast. Mi-a zis că a parcurs teza cu atenţie şi i se pare genul de cercetare care merită o comisie de zile mari. Îmi cerea să-i accept, ca referenţi principali, alături de el însuşi, pe profesorii Paul Cornea, Mircea Martin şi Mircea Zaciu, a căror colaborare se obliga s-o obţină. I-am răspuns că profesorul Zaciu tocmai ce-a demisionat din funcţie şi a rupt legăturile cu universitatea. Iar teza mea de doctorat, dacă există, se datorează faptului că i-am neglijat solicitările exprese. Mă îndoiesc că, după ce-a abandonat poziţia de îndrumător, o va accepta pe aceea de referent. Însă profesorul Petrescu era foarte încrezător, m-a asigurat că va face toate diligenţele în vederea constituirii comisiei şi a organizării precipitate a evenimentului. Era sufi cient să fi u de acord cu iniţiativa sa. Fireşte că am fost.

La scurtă vreme am vorbit din nou la telefon. Liviu Petrescu obţinuse acceptul ca Mircea Zaciu să participe, ca referent, în comisia doctoratului meu. Cu o condiţie clară: să nu pună piciorul în Facultatea de Litere. Era însă de acord să citească teza (care-i fusese recomandată în termeni înfl ăcăraţi de noul coordonator) şi să întocmească un referat de apreciere, pe care să-l înainteze comisiei în timp oportun. Prin urmare trebuia să iau un alt exemplar şi să i-l duc profesorului Zaciu acasă, cît mai repede.

Un gînd a început să mă bîntuie, între momentul cînd am fi xat telefonic întîlnirea cu Zaciu şi acela cînd i-am înmînat, în pragul uşii, lucrarea mea de doctorat. Ştiam că trăim în sud-estul european, unde anumite ceremonialuri gospodăreşti se menţin la mare cinste. Plăcuta obligaţie a unui doctorand e să-i invite apoi pe membrii comisiei la un prînz de gratitudine pentru efortul intelectual depus. Dar faţă de Mircea Zaciu cum trebuia oare să mă revanşez, ştiind deja că nu va participa la festivitatea programată? M-am tot frămîntat, căutînd în minte o soluţie. Şi, cînd am pornit de-acasă, am vîrît o sticlă de ţuică într-o plasă, ca ultimul precupeţ. Pe drum îmi răsfi ram în minte viitorul scenariu. Să-i întind plasa, cu tot ce-i înăuntru? Să scot întîi la vedere manuscrisul şi apoi să-l întreb dacă primeşte şi ţuica? Alcoolul clipocea ironic balang-balang, în ritmul paşilor mei, şi îmi venea să intru în pămînt de ruşine, fi indcă niciodată nu mai făcusem aşa ceva.

Ajuns la faţa locului, totul a eşuat în improvizaţie. Am sunat, mi-a deschis, ne-am salutat. Am schimbat două vorbe. I-am încredinţat lucrarea. Mi-a mulţumit. L-am întrebat cînd să vin pentru a-i prelua referatul. Mi-a zis că nu-i nevoie, i-l va transmite direct profesorului

Petrescu. Nu prea ştiam ce să mai spun. A văzut că mi s-au terminat replicile. A dat scurt din cap un fel de „la revedere”. Şi atunci i-am întins plasa. M-a privit bănuitor: „ce-i acolo?”. Eu, ca neghiobul: „o sticlă de ţuică”. A izbucnit într-un rîs cristalin. „Ce faci? Umbli cu plocoane?”. Eu, de colo: „aşa se obişnuieşte”. A scuturat din cap rîzînd: „nu, la mine nu se obişnuieşte”. Eu, ca nătîngul: „totuşi…”. El, redevenind serios, cu hotărîre: „nu, ia-ţi ploconul, eu nu accept nimic”. M-a salutat bine dispus şi mi-a închis uşa în nas. Pentru un om care tocmai fusese refuzat, am plecat de-acolo cu multă voioşie. Mircea Zaciu crescuse fulgerător în ochii mei.

Judecată de valoareDupă trei zile ne-am întîlnit nas în nas. Eu

treceam strada, prin faţa hotelului Continental, în centrul Clujului, el venea dinspre casa cu coloane. Ne-am salutat şi ne-am oprit o clipă. Nu ştiam dacă se cade să-l chestionez în legătură cu teza de doctorat, după un răstimp aşa de scurt. Curiozitatea a fost mai tare ca politeţea. L-am întrebat dacă a răsfoit-o. Mi-a zis că a terminat-o. „Şi?” A privit stînjenit în jos. S-a scărpinat în cap. „Hm… cum să-ţi spun…” Amîna răspunsul, îşi dregea vocea, parcă urma să-mi transmită ceva tare neplăcut. Apoi m-a privit în ochi şi mi-a zis foarte hotărît, dintr-o sufl are: „Am păţit un lucru foarte ciudat cu teza dumitale. Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva niciodată. N-am putut s-o las din mîini! Am citit-o pe nerăsufl ate, într-o zi şi o noapte. Cînd mi se făcea foame, treceam în bucătărie şi, în timp ce mîncam, o ţineam în faţa mea pe masă şi citeam. Am văzut destule lucrări de doctorat, la viaţa mea, dar una ca asta n-am pomenit.” Nu ştiu cum reacţionează drogaţii, cînd li se administrează o supradoză. Pe mine mă apucase ameţeala, toată strada se făcuse mai luminoasă, credeam că-mi iau zborul. „Există desigur şi unele lucruri cu care nu sînt de acord în ce-ai zis acolo. Dar o lectură aşa spectaculoasă demult n-am mai avut. Am parcurs-o ca pe un roman poliţist.”

Toată aventura intelectuală, de-a lungul anilor, precum şi aprecierile lui favorabile la adresa lucrării mele aveau să fi e sintetizate, cu o stilistică uşor domolită de contextul ofi cial, în referatul pe care Mircea Zaciu l-a întocmit. „Îmi cer scuze că încep cu o confesiune: dl. Laszlo Alexandru a fost doctorandul meu, pînă la demisia mea, în 1996, din calitatea de profesor consultant şi conducător de doctorat. I-am urmărit activitatea încă de pe băncile Universităţii, cînd mi-a fost student, apoi ca doctorand, la colocviile şi referatele prezentate în perioada de pregătire; nu mai puţin, activitatea sa publicistică, desfăşurată după 1990 în principal la cîteva reviste literare: România literară, Familia ş.a. Vreau să precizez că n-am împărtăşit întru totul propunerea d-lui Laszlo de a elabora o teză de doctorat consacrată exclusiv lui N. Manolescu, propunîndu-i, la începutul stagiului d-sale, să integreze opera criticului în contextul mişcării critice româneşti din deceniile ultime. Se ştie că în ultima perioadă a literaturii române

actualitatea lui mircea zaciu

95

din epoca dictaturii comuniste, critica a jucat un rol de prim ordin în emanciparea creatorilor (şi a cititorilor) de sub presiunea ideologicului şi politicului, pentru o autonomizare a esteticului şi o stabilire mai corectă (liberă de ingerinţe din afară) a ierarhiei de valori contemporane. În acest context, N. Manolescu a jucat, încă din anii ‘70, un rol major, dar însoţit şi consolidat prin acţiunea concertată a mai multor confraţi, în special a celor grupaţi în jurul României literare. Dl. Laszlo a ales în cele din urmă tot soluţia unei teze monografi ce, la care a trudit de unul singur şi cu o exemplară tenacitate. Ca atare, nu pot decît să salut rezultatul întru totul satisfăcător al întreprinderii d-sale, concretizat în teza supusă astăzi atenţiei noastre. (...)

Fidel intenţiilor fi xate în preambul, dl. Laszlo trece în revistă compartimentele operei, de la Lecturi infi dele şi Contradicţia lui Maiorescu, la Teme, Arca lui Noe, Despre poezie, Istoria critică a literaturii române ş.a. Secţiunile tezei urmează o traiectorie cronologico-tematică, investigînd activitatea eseistului, monografi stului, polemistului, istoricului literar, teoreticianului şi cronicarului literar. Fiecare din aceste compartimente ale unei opere – putem lesne observa – de mare anvergură este reconstituit minuţios, pe baza unei atente investigaţii documentare, aşezată în contextul istoric-literar şi comentată (pe alocuri polemic, cu moderaţie şi pertinenţă). Meritele principale ale lucrării chiar în acestea rezidă: în fi delitatea exemplară a informaţiei, documentară, în reconstituirea atentă a planurilor, etapelor, contribuţiei fi ecărui compartiment al operei; şi nu în ultimul rînd, în evitarea unei identifi cări supuse la un posibil «model» ci, dimpotrivă, prin discutarea lui detaşată, distanţată, cu formularea necomplezentă şi neinhibată a unor rezerve. Performanţa constă în evitarea constantă a tonului encomiastic şi a menţinerii pe tot parcursul a unei exemplare corectitudini în descrierea şi explicarea operelor (capitolelor) succesive, fără a eluda un mod critic în discuţie, venind din partea unui exponent al altei generaţii critice, rostindu-se însă cu măsură şi fără a părăsi planul strict ideatic. Să mai subliniez efortul uriaş pe care autorul tezei l-a făcut în a restitui întreaga activitate de cronicar literar a d-lui N. Manolescu (neadunată în volume), discutată şi aceasta cu fi neţe şi trasă în fi nal într-o extrem de utilă (pentru studioşii viitori) Bibliografi e a scriitorilor români comentaţi de critic.

Teza de doctorat a d-lui Laszlo se distinge printr-o expunere sistematică, limpede, fără alambicări inutile, ceea ce duce la o lectură antrenantă, instructivă din toate punctele de vedere şi spre o imagine de ansamblu întru totul convingătoare despre acţiunea (şi contribuţia) unuia dintre cei mai importanţi critici ai noştri. Totul este bine organizat, sistematic, expus cu grija pentru exactitate, dar şi pentru echilibrul şi măsura judecăţilor, fără exagerări partizane sau alunecări deplasat polemice. Chiar receptarea imediată a operei lui N. Manolescu (dezbaterile aprinse în jurul Lecturilor

infi dele, a Contradicţiei... sau a trilogiei Arca lui Noe, nu o dată primitiv înverşunate, iritate pînă la rechizitoriu etc.) sunt atent invocate, cernute, fi ltrate printr-o optică dezinhibat ironică (în perspectivă istorică).

Dl. Laszlo Alexandru este un publicist neastîmpărat, prezent în multe dezbateri şi polemici din ultimii ani, uneori cu vizibile parti-pris-uri, exageraţii sau juvenile pripiri. În acest plan al activităţii d-sale i-am reproşa o anume grabă, precipitare şi vehemenţă în îmbrăţişarea unor teze nu întotdeauna limpezi sau demne de a fi apărate cu tot preţul. Spre surprinderea noastră plăcută, autorul ne întoarce în lucrarea sa de doctorat o cu totul altă faţă: aceea a unui cercetător doct (fără ostentaţie), informat pînă-n dinţi, dar fără pedanterie obositoare, ponderat în afi rmaţii (controlate totdeauna la sursă şi cu acribie), un teoretician şi un critic deplin format, căruia îi aşteptăm cu încredere scrierile viitoare în acelaşi spirit.” (Mircea Zaciu)

Şedinţa de doctoratŞedinţa publică de susţinere a devenit un fel de

întrunire culturală mondenă, prin anvergura numelor implicate. Trei ziare au inclus articole sau note de prezentare a evenimentului. A început decanul Ion Pop, care a citit un mesaj dezinhibat primit de la Nicolae Manolescu, subiectul cercetării: „Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleşeşte. Ştie despre mine însumi o mulţime de lucruri pe care eu nu le ştiu; şi, dacă le voi fi ştiut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat.” Au urmat analizele comisiei formate din profesorii Paul Cornea, Mircea Martin, Liviu Petrescu şi Mircea Zaciu, care au subliniat virtuţile şi servituţile lucrării. Li s-au asociat referenţii Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican, Luca Piţu şi Monica Spiridon, ale căror idei principale decanul le-a spicuit în faţa publicului. Cineva a observat cu jumătate de gură că sînt prezenţi acolo, cu opiniile lor, mai toţi criticii importanţi din literatura română contemporană. Altcineva a ricanat dintr-un colţ: „mda, lipseşte doar Eugen Simion”.

În condiţiile date n-am avut posibilitatea să cunosc în prealabil întîmpinările membrilor comisiei. Totul se desfăşura „live”, îmi luam notiţe pe un colţ de masă, pregătit să intru în rolul candidatului care, la fi nal de examen, trebuie să dea răspunsuri convingătoare. Am savurat în special intervenţia lui Liviu Petrescu, pigmentată de mici înţepături cordiale (unele justifi cate), plasate în matca judecăţii profesionale superlative. „D-l Laszlo Alexandru este, în multe privinţe, un «copil teribil» al criticii şi al cercetării literare româneşti; mereu ofensiv, cîrtitor şi arţăgos, lipsit cu desăvîrşire de inhibiţii, D. Sa a reuşit, într-un interval de timp relativ scurt, să irite multă lume, dar şi să atragă simpatii dintre cele mai sincere. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc faptul că, deşi nu i-am împărtăşit întotdeauna punctele de vedere, i-am admirat, de fi ecare dată, spiritul independent şi retorica devastatoare. Sunt extrem de bucuros că toate aceste calităţi s-au păstrat,

actualitatea lui mircea zaciu

96

nealterate, şi în cadrul cercetării sale doctorale. (...) Privită în ansamblul ei, lucrarea D-lui Laszlo Alexandru mi se pare una dintre cele mai strălucite realizări – în sfera dizertaţiilor doctorale – pe care am avut bucuria de a le cunoaşte, în vremea din urmă; reţinerile sau rezervele formulate pe parcurs trebuiesc privite, probabil, şi ca o expresie a deosebirilor de vîrstă şi de generaţie între doctorand şi coordonatorul ştiinţifi c al lucrării. Dincolo de acestea, consider că doctorandul a făcut pe deplin proba maturităţii sale şi a unei formaţii ştiinţifi ce dintre cele mai serioase. D-l Laszlo Alexandru este o personalitate critică afl ată într-un moment al marilor sale împliniri, iar teza consacrată activităţii de critic literar a lui Nicolae Manolescu va deveni, nu am nici cea mai mică îndoială, o carte de referinţă în cultura românească de azi.”

Liviu Petrescu putea să pară un om ciudat pentru cei care nu-l cunoşteau. Avea o ţinută ţeapănă, protocolară, umbla mereu cu cravată la gît şi încheiat la toţi nasturii. Dar sub formalismul academic pulsa un om cald, dedicat, o persoană inteligentă, care îşi făcuse un scop din sprijinirea studenţilor. Măruntele replici ironice le plasa odată cu străfulgerări ale privirii, care instituiau o atmosferă de bună dispoziţie şi complicitate constructivă. Îşi făcea meseria cu o dăruire generoasă. Cei care eram adunaţi la şedinţa de doctorat îl cunoşteam destul de bine pentru a nu ne lăsa surprinşi de întorsăturile sale de retorică jucăuşă. Profesorul citea, cu intonaţie distinsă, referatul întocmit şi, pe alocuri, pentru a nu pierde pulsul sălii, îşi ridica privirile şi se lansa în scurte improvizaţii.

Aşa s-a întîmplat şi după un mic pasaj sarcastic, cînd s-a întrerupt din lectură şi i s-a adresat siderant auditoriului: vă rog să mă priviţi cu înţelegere şi iubire, fi indcă nu mă veţi mai vedea prea multă vreme printre voi. Toată lumea a îngheţat. S-a aşternut o linişte apăsătoare. După cîteva clipe vorbitorul a reluat zîmbind: ştim cu toţii că doctorandul nostru de azi e un polemist de temut şi va avea cuvîntul în fi nal. Probabil că îmi va desfi inţa tot referatul. Spectatorii s-au descătuşat în zîmbete şi hohote de rîs. Parcă l-au şi aplaudat. Alte incidente semnifi cative n-au fost. Comisia a decis în unanimitate să propună acordarea titlului ştiinţifi c de doctor în fi lologie.

La cîteva săptămîni după aceea, grav bolnav, Liviu Petrescu s-a internat în spitalul din care n-a mai ieşit viu. De-a lungul anilor care au trecut, n-am putut uita insistenţele lui ca susţinerea doctoratului să fi e organizată cît mai repede cu putinţă. Anvergura unică a evenimentului i s-a datorat, de asemeni, în exclusivitate. Sînt convins că şi-a premeditat spectacolul de adio, în mijlocul colegilor de elită şi al publicului, vorbind despre subiectul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în viaţă: literatura.

Cu cărţile pe masăPe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură

dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă

primească într-o scurtă vizită de „concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografi at care consemna o parte din „drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. „Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ’89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fl uturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am afl at cu tristeţe că s-a stins din viaţă.

Zaciu aziNu ştiu cîteodată dacă trebuie să-i invidiez sau să-i

dojenesc pe tinerii de azi pentru dezinvoltura lor lipsită de complexe. În orice caz o elevă de-a mea dintr-a XI-a, care întîrzie mereu la orele de dimineaţă, a reuşit să mă irite şi pînă la urmă i-am făcut observaţie. Am rugat-o să respecte programul. Ea mi-a replicat vehement: „Sigur, vă e uşor să vorbiţi, dar eu vin la şcoală tocmai de pe Zaciiiu”. „De unde vii?” „De pe Zaciiiu!”. (Accentua cu încăpăţînare litera i.) „Ce-i asta?” „Strada pe care locuiesc.” Am rămas pe gînduri o clipă. „Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. Ea, peste umăr cu indiferenţă: „Mă rog, whatever.” Şi după o clipă: „De unde ştiţi cum se pronunţă?”. „L-am cunoscut. Mi-a fost profesor.” „Zău? Ce chestie… Dar acum pot să mă aşez?”

Tot mai greu îmi vine să pricep năravurile trendy de pe Facebook. De pildă nu mai poţi pleca la un club, la un meci de fotbal, sau într-o excursie fără să-ţi dai check in. Ideea e – cum am înţeles cu eforturi – că îţi semnalezi prezenţa undeva, ca să fi i mai uşor reperat de prieteni. Dar am înţepenit cînd am văzut că două eleve de-ale mele îşi

actualitatea lui mircea zaciu

97

dau check in „la Mircea Zaciu”. Mi-am zis că s-a ajuns cu gluma prea departe, a doua zi o să le cert. În timp ce ezitam în sinea mea, dacă e bine sau nu să mă amestec în şotiile adolescenţilor, mi-a trecut prin minte să verifi c ce-i cu acel „Mircea Zaciu”. Am constatat că e un „local business”, probabil o crîşmă dispusă pe strada cu acelaşi nume. Aşa devenea totul explicabil. Şi apoi mi-am amintit că am fost şi eu la Mircea Zaciu, pe vremea cînd eram elev. Dar asta a fost cîndva, foarte de mult, şi însemna pe-atunci cu totul şi cu totul altceva.

Iulian BOLDEATentaţia confesiunii

Scriitura critică a lui Mircea Zaciu e alcătuită din

austeritate şi rigoare a frazării critice, dar şi din ceremonial confesiv, dintr-un fel de reverie melancolică în faţa peisajelor şi a fi gurilor umane. O astfel de pagină confesivă, modelată în regimul vizualităţii, cu concursul sugestiei picturale şi al notaţiei, e emblematică pentru capacitatea criticului de a surprinde esenţa unui spaţiu, dinamica fastuoasă a unei privelişti, tectonica lumii în inefabilul ei: „Traversez valea Crişului Repede, luncile, dealurile, pomii rotaţi, apele verzi, casele foarte albe, spoite de toamnă, printre frunzele pişcate de brumă – totul are o picturalitate ce ţine de impresionism. Singura artă ce aparţine blândeţii. Agresivitatea formulelor ulterioare vine şi din recrudescenţa de violenţă revărsată asupra Europei de pe la 1914 încoace. Sunt prizonierul acestui peisaj şi al acestei blândeţi. Evident, desuet”. Scriitura lui Mircea Zaciu, rafi nată şi savantă, îşi desfăşoară volutele într-o simplitate construită, în care ideea critică e transferată în registrul melancoliei, al unei afectivităţi de tonalitate reţinută. De altfel, critica este, pentru Mircea Zaciu, o formă de trăire acută în spaţiul literarităţii, la conjuncţia dintre ordine şi aventură. Metamorfozele „literare” ale aserţiunilor critice capătă forme şi sensuri diverse: travestirea axiomelor în implicaţie afectivă, inserţia documentului biografi c, mereu învăluit în halou afectiv, voluptatea confi gurării unor portrete morale, sau notaţiile memorialistice, în care refl exivitatea şi mirajul liric se contopesc.

O autentică vocaţie a literarităţii plasează iniţiativele critice ale lui Mircea Zaciu în spaţiul proiectului literar; astfel se explică tentaţia impresionismului mereu temperat de raţionalitate, calofi lia unor imagini, expresivitatea frazării. Ceea ce surprinde în paginile de critică literară ale lui Mircea Zaciu este tocmai diversitatea strategiilor textuale care sunt puse în scenă. Unele portrete au pregnanţă evocatoare, desen afectiv şi auster, elevaţie plastică şi rigoare, ca în cazul celui al lui Agârbiceanu: „Când mă gândesc la Agârbiceanu nu-l pot vedea decât ca pe un ţăran trudind pe ogorul lui sub bătaia nemiloasă a ploii ori sub suliţele soarelui. El a fost, până la ultima sufl are, o energie primitivă şi o inimă simplă. Omenia lui nu era caldă, ci aspră, şi tocmai asta îi făcea farmecul: pipăiam o scoarţă de copac bătrân sub care fugeau seve necunoscute, trase din rădăcini foarte adânci, ascunse nouă”. La fel de semnifi cativ e desenul sobru, precis, de conformaţie balzaciană, al

portretului lui Duiliu Zamfi rescu: „Pe la 1883 locuia la hotel Metropol din Bucureşti într-o odaie modestă, un tânăr de vreo 25 de ani, frumos şi elegant, despre care vecinii îşi închipuiau că e fi ul de bani gata al vreunui moşier, proaspăt întors din străinătate, aşteptându-şi, în furnicarul capitalei postul corespunzător cu starea socială şi fumurile lui”.

Meditaţia criticului îşi conservă aceeaşi acuitate, fi e că e vorba de textul literar, fi e că e vorba de „textul lumii”. „Bucuria de a citi” (Eugen Simion) se asociază cu bucuria descoperirii reliefului realităţii, în timp ce registrul estetic al frazării critice abandonează rigorismul formal şi ţinuta raţionalistă, asumându-şi refl exe afectiv-melancolice. Pe de altă parte, mobilitatea privirii se conjugă, în paginile lui Mircea Zaciu cu mobilitatea stilului, amestec de meditaţie gravă, referinţă livrescă, de retractilitate şi expansiune emotivă. Nu mai puţin expresivă este descrierea retoricii peisajului românesc, într-o pagină din Colaje: „Picturalitatea peisajului românesc. De aici vine nevoia noastră de lumină şi culoare, recunoscută de Iorga şi de Camil Petrescu, două spirite aşa de opuse altfel”.

Literatura de călătorie a lui Mircea Zaciu, reprezintă, dincolo de valoarea ei biografi că şi documentară, o adevărată fi şă de temperament, un document sufl etesc, prin care eul caută certitudini şi forme riguroase într-o lume haotică şi fl uctuantă. Această neîncetată tendinţă de literaturizare a criticului se regăseşte, cu consecvenţă, în Jurnal, carte ce reconstituie, în tonalităţi deceptive, una dintre cele mai negre perioade ale comunismului din România, dominată de teroare, absurd, lipsă de orizont. Însemnările diaristice ale lui Mircea Zaciu au, de cele mai multe ori, dinamismul, concizia şi sobrietatea unor notaţii de reporter, precise, sugestive, eliptice, înregistrând cu febrilitate gesturi, fi zionomii, situaţii caracteristice pentru epocă şi context. În acest peisaj sumbru al deceniului satanic, memorialistul resimte acut nevoia unui spaţiu protector, a unui refugiu compensatoriu în faţa precarităţii lumii exterioare; universul cărţilor – refugiu ideal – şi casa – loc al meditaţiilor solitare – sunt astfel de spaţii în care se retrage, cu o anume voluptate a recluziunii, cărturarul: „Acasă. Mici iritări. Ninsoare abundentă, apoi val de aer cald care topeşte în câteva ore totul. Cum veneam cu avionul, pe măsură ce plafonul se reducea, am văzut toată câmpia ninsă, îmi părea că aterizăm într-un peisaj polar, ceva în genul ice station… După masă, somn reconfortant. Sentimentul că sunt din nou acasă, dar şi spaima că pierd în curând acest spaţiu mic securizant. Nicăieri, constat, nu mă simt mai bine, doar aici, în camera mea, în faţa geamului deschis spre acelaşi peisaj în trei planuri, pe care voiam să-l pun pe Vergulescu să mi-l picteze (ori deseneze)”.

O altă temă a Jurnalului este cea a apărării şi păstrării identităţii proprii, prin refuzul compromisurilor, ilustrându-se, astfel, destinul cărturarului marginalizat de ofi cialităţi, supus umilinţelor, izolat şi solitar. Din această perspectivă, a recuperării propriei identităţi, jurnalul se transformă într-un document sufl etesc, într-un exerciţiu purifi cator. O pagină de jurnal revelatoare e cea în care e înregistrată incertitudinea criticului, neputinţa lui de a opta între două alternative esenţiale: a pleca în exil şi a rămâne

actualitatea lui mircea zaciu

98

acasă. Se reunesc, în aceste notaţii, scepticismul şi vibraţia afectivă, introspecţia lucidă şi tensiunea necunoscutului ce locuiesc, cu toate, această întoarcere a învinsului: „Două săptămâni apoi, de poveşti, relaxare şi tensiune în acelaşi timp: rămân ori mă întorc? Balans nervos între cele două alternative, necaz, anxietate, durere şi afecţiune, îndoială şi tot mai slabe certitudini. Învins. Întoarcerea învinsului. Nici una dintre lumi nu e a mea. Nici una din soluţii nu mă convinge. Singura, probabil, e şi cea pentru care nu am destul curaj. Încât, răvăşit şi epuizat, m-am întors. Fireşte, din clipa trecerii frontierei, am şi regretat. Poate aş fi regretat şi situaţia inversă. Nu ştiu. Ce rost are să mă tot frământ? Mă las în voia sorţii”.

Scris în registrul sincerităţii netrucate, cu riscul declanşării animozităţii unor „personaje” importante în epocă, Jurnalul lui Mircea Zaciu pune în lumină, dincolo de „umoarea variabilă” (Nicolae Manolescu) pe care o refl ectă, spectacolul tragicomic al laşităţilor şi demisiilor morale, percepute cu ochi inclement, în scene hilare sau dramatice, cu protagonişti de toate soiurile şi nuanţele. Spectacolul degradării morale îi transformă pe oameni în marionete lipsite de iniţiativă şi de conştiinţă, în victime şi călăi ai regimului totalitar, absurd şi traumatizant. În acest climat insalubru, viciat de suspiciune şi neîncredere, diaristul îşi înregistrează neliniştile, depresiile şi incertitudinile. Obsesia abandonului, a solitudinii şi eşecului se desenează cu pregnanţă, pe fundalul unei lumi privite cu un ochi neconcesiv: „Acum vremea s-a îndreptat, aerul e primăvăratec, lumina desăvârşită, care ar trebui să mă îndemne la scris, să întreprind ceva. Incapabil de atare efort, însă. O dureroasă conştiinţă a inutilităţii. Nimeni în preajma mea, nimeni care să aibă nevoie de mine, să mă încurajeze, să-mi întindă o mână afectuoasă. În fi ne, I. a sunat, pretextul unei boli, oarecare apatie, aer distant, nu mai am ce spera”. Sau, în alt loc: „Puţin echilibru, după marasmul ultimelor zile. Vreme ploioasă, căldură umedă, de seră. Nici o veste de la ai mei. Parcă m-au uitat de tot. Curios sentiment al părăsirii, cu care trebuie să mă obişnuiesc. La drept vorbind, exagerez, mă complac în asemenea «răsfăţ neurotic» (…). Speranţa, mai mult ca oricând, îmi pare perversă. Nu mă pot încrede în ea, în speculaţiile ce se fac, în micile sau marile iluzii. Dimpotrivă, sentimentul unei recluziuni tot mai feroce”.

Martor şi actor necomplezent al unei farse tragice, diaristul îşi asumă, prin chiar natura egografi ei, acidă adesea, calofi lă alteori, propria demnitate etică şi estetică, pe fundalul unei istorii declinante, agonice. Alura livrescă, notaţia tensionată, acuitatea detaliului biografi c sunt elemente ce-şi conjugă energiile semantice în cărţile lui Mircea Zaciu. Fragmentele de timp şi de istorie pe care acest cărţi le încorporează, în substanţa lor, coagulează sensul unui destin cultural de excepţie, aşezat în răspărul unui timp neprielnic.

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual

History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost fi nantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifi ce (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

Marius ÎNSURĂŢELUŢara de dincolo de teritorii

Apărute într-o primă ediţie în 1976 (Ed. Dacia, Cluj-Napoca), Teritoriile lui Mircea Zaciu fac obiectul unei inspirate şi, mai mult ca sigur, necesare reeditări (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011). Cu o consistentă prefaţă purtând semnătura lui Ion Pop, volumul aduce cu sine două momente reparatorii, făcând acum loc în paginile sale, între pliurile corpului textual din 1976, nu doar fragmentelor oprite de cenzură, ci şi acelora la care autorul însuşi a renunţat.

În succint rezumat, cartea pare să fi e jurnalul unui profesor român trimis să predea, vreme de cinci semestre, în spaţiul universitar occidental (Köln, Bonn, Paris). Pe măsură ce paginile se succed însă, avem de-a face cu prefaceri care, chiar dacă sunt oarecum anunţate de autor într-un Avertisment, tot surprinzătoare se dovedesc a fi până la urmă. Avem, de fapt, în faţă, un mix în proporţii variabile de confesiuni, trimiteri livreşti, portrete literare, memorial de călătorie, poem în proză, pagini de teorie literară şi altele de tablou social în mişcare.

„Aterizat” la propriu într-o Germanie Federală opulentă, împresurat, ca într-un rai westfalic, de râuri de bere şi maluri de wurşti, invitat să se adape din izvoare de coca-cola şi ademenit cu sortimente infi nite de budinci colorate ireproşabil, profesorul român tânjeşte, aparent anapoda, după livada bunicii, după poamele copilăriei, după mirosul de fân proaspăt cosit şi aerul de după

actualitatea lui mircea zaciu

99

ploaia de la munte, după cerul „spoit” cu lună şi liniştea doldora de mierle şi greieri a ţintirimului: „Soare. Livada grea de poame. Abundenţa de fructe ameninţă să surpe cămările, pivniţa, terasa. S-au strâns prin colţuri movile roşii, galbene, verzi, mirosind fără voia lor a poezie tradiţionalistă. […] S-a înnorat. A început ploaia. Din când în când, de după munte, tună. De la geamul deschis, aud Cibinul, simt mirosul tare al fânului ud, mă pătrunde liniştea duminicală a satului. Rareori, un clopot, departe. Ori tropotul cailor, pe drum. Pe sub nucii de la poartă văd trecând în galop, călărind pe deşelate, doi băieţi întorşi de la scaldă.”

Nu lipsesc nici irizările de lirism dublu rafi nat, ce lasă pe cerul gurii o îndepărtată, ceţoasă aromă de haiku: „Seve, arome, culori, sunete, ca polenul de fl utur pe aripa gingaşă îi desenează vieţii miracolul. Pulberea clipelor acoperă deocamdată nervuri, trasee spre moarte.”

Avem, destul de repede, şi explicaţia acestei stări de singurătate confuză a ardeleanului ce se găseşte, temporar, pe „teritorii” străine: „Soarele ardea peste culmile golaşe, aerul mirosea a cimbrişor. Mă simţeam ca într-un spaţiu infi nit al meu, nu-l cred echivalent cu sentimentul încercat în faţa Oceanului, pe un ţărm străin, fi indcă acolo nimic nu e legat de aceste fi bre secrete, lipsesc rădăcinile.”

Martor direct al manifestaţiilor studenţeşti din Republica Federală şi Franţa anilor 1968, Mircea Zaciu izbuteşte să contureze o amplă şi detaliată frescă socială, o cronică exactă şi nepărtinitoare a unor momente de convulsie cu puternice ecouri în întreaga Europă. Interesant e faptul că până şi în ce priveşte mişcările sociale, occidentalii nu se dezmint. Astfel, în vreme ce „frâncii”, spirit latin, ce-au avut şi ce-au pierdut, dau cu puşca-n Dumnezeu, transformând nemulţumirile studenţimii într-o ciomăgeală naţională, cu dese pronunţări în presă ale vocabulelor (umfl ate, desigur) „crimă” şi „masacru”, nemţii, aluat nordic, au parte doar de huiduială multă şi, pe ici-pe acolo, de ceva îmbrânceli şi coate scăpate la înghesuială. La ei, toiul revoluţiei ţine, vorba coanei Efi miţa, „până seara”, după care, având treabă de făcut, totul reintră în normal.

De o mare forţă evocatoare sunt cele câteva portrete în aqua-forte ale unor nume mari din literatura noastră. Memorabil rămâne cel al lui I. Agârbiceanu surprins la masa de lucru, un adevărat patriarh al devotamentului pentru profesiune şi un drept măritor al simplităţii: „Intrând la el, l-am surprins scriind. Era pentru prima oară că-l vedeam aplecat, adunat tot peste hârtiile lui, la o lampă veche de birou, într-un vechi halat de casă dintr-un postav aspru, ca o rasă călugărească. El îmi evoca în acel moment silueta plugarului aplecat pe brazda mereu reînnoită, sub ploile şi arşiţa neîndurătoare, amândoi credincioşi lor înşile şi sfi ntei munci indiferentă la răsplată. Ştiu acum că, nepăsător la cântarul estetic, Agârbiceanu e dotat cu acel sentiment rarisim al dezinteresării, care-l abstrage de la patimile luptelor literare şi-l imunizează la instabilităţile opiniilor criticii. El e plugarul pentru care, sub streaşina ploilor, întors acasă de pe ogorul stropit cu

sudoare, ziua nu se încheie – căci un alt ofi ciu îl aşteaptă, cel de olar ori de iconar anonim, de cioplitor în lemn şi în piatră, transgresând în lumea infi nită a formelor icoanele vieţii lui trudite dar şi lumina interioară ce-l înalţă.”

Tudor Vianu e imortalizat într-un moment difi cil al existenţei sale, mai precis cel de după ruptura între spiritul său tolerant şi „rigorile inepte”: „L-am reîntâlnit apoi în vastul birou directorial al Bibliotecii Academiei (o compensaţie ce-i fusese oferită nu ştiu de ce şi cu care el n-avea ce face), mai singur şi mai mohorât acum. Era o pasăre neagră, doborâtă din înălţimile unde plutise liberă, la un birou de funcţionar. Se şi simţea stingherit undeva, ochii lui nu mai aveau strălucirea metalică, încinsă care transmitea un curent de înaltă gândire, doar din când în când prin lumina lor trecea un scurt fulger de regret sau o imagine de zbor imposibil.”

Mai spre sfârşitul cărţii ne aşteaptă câteva pagini de memorial de călătorie ce notează frugale vizite în Olanda, Elveţia şi Londra. Deşi are în faţă peisaje remarcabile ori realizări arhitecturale consacrate, Mircea Zaciu le consemnează destul de sec, remarcând un lucru sau altul doar în măsura în care acesta reuşeşte să trimită spre o realitate românească mai îndepărtată sau mai apropiată. Se vede şi se simte de la o poştă că, deşi e pe alocuri chiar impresionat de ceea ce vede, ca orice ardelean rural, abia aşteaptă să se vadă acasă. Or fi frumoase cheiurile şi canalele din Amsterdam, domul din Köln, Place de la Concorde ori Hyde Park, nimic de zis, dar parcă mai la inimă îţi merg mâinile aspre ale bunicii mirosind îndepărtat a busuioc, cireşele ori prunele culese cu poala din livada ei ori a unui vecin plecat de acasă, vuietul surd al Cibinului ascuns după o perdea de brazi sau catrenele săpate în piatra crucilor din cimitirul de la Săpânţa. E bună berea nemţilor, cu wurştii mustind de grăsime încinsă lângă ea, bune şi budincile multicolore şi brânza franţuzească (numai să nu fi e din aceea mucegăită, care la noi se aruncă la câine şi el o mănâncă pufnind şi strâmbând din nas!), dar tot nu sunt ca brânza în coajă de brad şi clisa fi artă şi uşor afumată de la Gura Râului.

Avem, apoi, un intermezzo american, strecurat din alţi ani, din care rămâne savuroasa evocare a unei seri de Poetry Reading, derulată la Washington şi avându-l ca protagonist pe marele poet american Allen Ginsberg. Asistăm la un show straniu, încărcat de o recuzită bogată şi traversat de personaje misterioase, din care rămân inteligibile doar recitările poetului, el însuşi parte a scenariului altfel de nepătruns: „O fată aduce un covor şi-l aşterne la picioarele Poetului. Ginsberg poartă blugi, o jachetă roşie, la gât îi atârnă mărgele şi amulete. […] Dintr-un geamantan vechi, de tablă neagră, scoate un prosop portocaliu, o legătură de chei vechi, un vraf de hârtii şi caiete. Pune prosopul pe geamantan, aşează deasupra o casetă de lemn vişiniu, cu un conţinut misterios. Îl secondează în gesturi un bărbat cu înfăţişarea bufonescă: pantaloni de călărie, cizme, legătură viu colorată la gât, părul Adunat la spate într-o coadă legată cu o fundă neagră. Fiecare mişcare a bardului e pândită şi imitată în gol de acest «sosie» caricatural, proiecţie

actualitatea lui mircea zaciu

100

clovnescă reducând la derizoriu intenţia de ritual bizar a ofi cierii. Acum apar şi trei îngeri blonzi, efebi nordici, cu lungi plete, înarmaţi cu nevinovate chitare. Ultimul venit, un soi de faun asiatic, bătrân, desculţ, hirsut, se aşează într-o poziţie de Buddha, la stânga poetului-sacerdot şi o invocaţie începe îndată, tânguitoare, stranie, percutantă… […] Diacul încheie brusc, scuturând un clopoţel. Atunci Ginsberg începe să citească elegia sa pentru Neal Cassady şi versurile zguduitoare inundă deodată acest spaţiu, curăţindu-l de teroarea vocabulelor neînţelese, ca de nişte demoni din Java. […] E o poezie adevărată, strigăt percutant al unei conştiinţe lucide care pune întrebări neliniştitoare Americii contemporane…”

Ultimele pagini aduc în discuţie situaţii de o uluitoare actualitate. Primind misiunea să intervină în chestiunea Transilvaniei pe lângă un profesor german ce coordonează o istorie economică şi socială a Europei, respectivul tom fi ind aproape de apariţie şi riscând să prezinte eronat şi tendenţios situaţia acestei provincii istorice româneşti, profesorul clujean se loveşte de absoluta ignoranţă a universitarului occidental în privinţa evoluţiei istorice a ţărilor din sud-estul Europei. Din nenorocire, după aproape o jumătate de veac şi reconfi gurări substanţiale ale hărţii europene, lucrurile nu stau mai bine decât în clipa când Mircea Zaciu consemnează descumpănit aceste memorabile rânduri: „…îmi dau seama cât de puţin contează fâşia aceasta de Europă în ochii unui străin din alt cap de lume, obişnuit mai cu seamă să abstractizeze totul şi să privească numai coordonatele mari ale unei desfăşurări istorico-economice unde totul se topeşte în „zone” geo-politice. Ce poate înţelege omul acesta amabil-binevoitor, dar absolut străin şi indiferent, dacă i-aş vorbi despre ideea continuităţii, despre turci şi tătari, despre luptele lui Ştefan, visul lui Mihai sau moartea lui Decebal? […] Voiam să-i spun lui K. despre… Înţelegea el sensul coagulant al tuturor acestor imagini disparate, care mă sufocă? Vorbeam apoi o limbă străină în care totul mi se părea că devine sărac fi indcă era abstract, distanţat, trecut prin fi ltrele conceptelor. Cum să explici în limba asta o vorbă ca «mireasmă» sau «dogoare» sau «livadă» sau «poame» sau «ţintirim»? Vocea bunicii când pomenea de mormintele bătrânilor sub merii sălbatici din ţintirimul de la Şomcuta…”

Întoarcerea acasă, în România anilor şaptezeci, sinonimă pentru aproape oricine din acea vreme cu revenirea în infern, e, pentru Mircea Zaciu, sfârşitul unui exil sufl etesc aproape insuportabil, o mirabilă regăsire a unui Timp şi Spaţiu cu debite pliate exact pe fi ligranul intim al formării şi devenirii sale ca individ. România e ţara de dincolo de orice alte efemere teritorii, unică şi nedespărţită, cutreierându-i existenţa ca un sânge înfi erbântat de arşiţa zilelor de vară ori îmbătat de miresmele toamnei. Departe de orice halenă propagandistică, Teritoriile lui Mircea Zaciu rămân exemplare prin fi neţea observaţiei, prin acurateţea portretisticii, prin elegiacul lor nu o dată tulburător, dar, mai cu seamă, printr-o tonifi antă recuperare a unui sentiment românesc al fi inţei şi fi inţării de cea mai fi nă granulaţie.

epistolar mircea zaciu

Scrisori către Octavian Şchiau

Este inutil a mai vorbi despre vocaţia epistolară a lui Mircea Zaciu şi despre valoarea literară şi culturală a scrisorilor trimise de acesta diverşilor săi prieteni.

Cele patru volume de epistole trimise de Mircea Zaciu, apărute până în prezent, au fost foarte bine primite de public şi de critica literară: Întoarcerea învinsului. Întâlniri cu Mircea Zaciu. Volum editat de Aurel Sasu şi Mircea Petean, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001; Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, Curtea Veche, Bucureşti, 2003; Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondenţă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu-Marian Papahagi. Ediţie îngrijită şi note de Lucia Papahagi. Prefaţă de Ion Vartic, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2012.

Scrisorile pe care le publicăm în paginile de faţă, trimise, aşadar, prietenului său, profesorul Octavian Şchiau, datează din anii 1956-1957, prin urmare sunt din perioada tinereţii lui Mircea Zaciu, din anii afi rmării sale profesionale şi culturale. Dincolo de sinceritatea lor debordantă, de afecţiunea cu care îi scrie prietenului său plecat la Berlin (care ne aminteşte de scrisorile trimise de Creangă lui Eminescu, plecat de la Iaşi la Bucureşti), observăm lipsa oricăror referinţe la realităţile politice ale României de atunci. Sunt convins că Mircea Zaciu bănuia că scrisorile sale ar putea fi interceptate, încât se ferea de orice aluzie la chestiunile politice (nimic, de pildă, despre revoluţia din Ungaria, din 1956). O asemenea autocenzură drastică se mai poate observa şi în volumul de scrisori trimise de Ioana Em. Petrescu, din SUA, publicate în volumul postum, Molestarea fl uturilor interzisă: scrisori americane, 1981-1983. Ediţie alcătuită, postfaţă şi note de Ioana Bot, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.

Detalii aparent nesemnifi cative (lipsa unor medicamente, a unor aparate electronice, a fi lmelor pentru developat fotografi ile, a hainelor de calitate, a locuinţelor, a televiziunii etc.) refac imaginea unei ţări afl ate la doar un deceniu de la devastatorul război mondial. Anii primelor iubiri, intrigile din mediul universitar, bucuria celor dintâi succese literare, dorinţa de afi rmare sunt tot atâtea secvenţe inexistente în volumele anterioare de scrisori, dar foarte importante pentru destinul omului de cultură Mircea Zaciu.

Iată de ce volumul de Scrisori către Octavian Şchiau, care va apărea în curând, va constitui un autentic eveniment cultural şi un discret omagiu postum adus lui Mircea Zaciu, la împlinirea a 85 de ani de la naşterea sa.

*Faţă de contemporanii săi, Mircea Zaciu a

adoptat, se ştie, o atitudine ironic-zefl emitoare, incisivă,

actualitatea lui mircea zaciu

101

vizibilă atât în cele patru volume de scrisori amintite, cât şi în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa prietenilor şi colegilor nu trebuie să ne surprindă.

Fiind vorba de o restituire istorico-literară, am acordat cea mai importantă atenţie transcrierii textelor.

Scrise la trei ani de la reforma ortografi că din 1953, epistolele respectă aproape integral noile reguli ortografi ce, în primul rând folosirea lui sînt şi a derivatelor sale (care au fost transcrise de noi sânt, cum ne obligă DOOM-2).

Rămăşiţe ale vechii ortografi i (bănueşti, construesc, dela, trăesc, trebue) au devenit bănuieşti, construiesc, de la, trăiesc, trebuie. Forma nicio a rămas aşa, dar nici un a devenit niciun, tot conform normelor din DOOM-2. Am păstrat, pentru patina epocii, forme precum itinerarul, octomvrie, salarul, dzeu. În cazul dubletelor acelaş / acelaşi, am optat pentru cea de-a doua variantă. De asemenea, am păstrat forma unor nume proprii: Bugnaru (în loc de Bugnariu), Daicovici (în loc de Daicoviciu).

Am actualizat punctuaţia (virgulele, în special), pentru a sugera mai bine nuanţele şi volutele gândirii autorului. În acelaşi scop, am folosit din abundenţă alineatul, rar utilizat în scrisori, parcă pentru a folosi la maximum spaţiul pentru scris.

Domnul Profesor Octavian Şchiau a avut un rol esenţial în elaborarea notelor explicative, identifi carea unor personaje, explicarea unor aluzii contextuale etc., motiv pentru care îi aduc sincere mulţumiri. De altfel, domnia sa a văzut varianta fi nală a textului (cu notele aferente), căreia i-a dat girul de a fi publicată.

Pentru faptul că ne-a pus la dispoziţie, cu generozitate, aceste scrisori, mulţumirile i le va aduce cultura română, pe care o înzestrează, iată, cu încă un volum epistolar – genul fi ind azi, în era Internetului, pe cale de dispariţie.

Ilie RAD

I. „Pot uita [...] meschinăria unor foşti amici, care mă bârfesc dincolo de orice imaginaţie.”

Cluj, 30 IX 56

Dragă Bubule1,

Abia ai plecat şi iată că îţi şi scriu. Mă gândeam aseară (stând la voi acasă, lângă „Paganini”2 al tău) că, poate, la acest ceas te gândeşti şi tu la noi, cei rămaşi acasă, şi te întrebi ce facem, ba poate chiar că ţi-o fi dor de noi. Mai ştii! Deşi, drept să-ţi spun, mi se pare că te-ai cam săturat de şleahta asta a noastră, care ţi-a oferit şi spectacolul mizeriei ei morale şi materiale, şi pe acela al meschinăriei şi chiar pe cel (pitoresc, dar întristător totodată) al lăcomiei. Ai putut vedea în vara asta că suntem nişte oameni aproape fără căpătâi, certăreţi, iubindu-ne şi bârfi ndu-ne cu dezinvoltură egală, bănuindu-ne reciproc de trădări ale amiciţiei, rupându-

ne în fracţiuni (pro-baconskyene şi anti-), disecându-l pe „bătrân”3 ca pe un cadavru, pe urmă înduioşându-ne de soarta şi boala lui, de acord în a-l masacra însă pe „Ioşca”4 cu tot nesaţul, râzând de fi ecare din noi când acela se îndrăgosteşte, pândind divorţul vecinului şi pe urmă veştejindu-l, criticând cu mare aparat de moralişti pe cine ne cade în cale, dar nefi ind nici noi înşine nişte puritani... Pierzând multă vreme în taifasuri fără rost, pierzând mai ales serile lângă radio şi lângă un pahar adesea gol, supărându-ne când nu ne serveai cu lichior şi pe urmă scârbiţi când ne îndopai cu un pahar mai mult – într-un cuvânt, mereu nemulţumiţi de ceea ce n-aveam şi nemulţumiţi când îl obţinem. Aceştia suntem noi. Buni, răi, aşa suntem şi poate că te-ai plictisit de noi, că ţi-i lehamite, aşa cum şi mie mi-e câteodată, deşi mă simt făcut din acelaş aluat şi ştiu că n-aş reuşi să scap de aceste trăsături. În fond, poate că şi tu ne accepţi aşa cum suntem şi că depărtarea, ştergându-ţi unele impresii proaste, ne vei ierta şi iarăşi o să-ţi fi e dor de noi. Doar asta ne caracterizează: te înjuram, pentru că nu voiai să ne dai, să zicem, o cravată (ca şi cum ai fi fost obligat să-ţi împarţi toată garderoba, precum s-au tras odată sorţi pe cămaşa unui ilustru personaj!5), pe urmă te conducem la gară şi suntem chiar gata să lăcrimăm, tot invidiindu-te profund şi cu înjurături (cele mai inofensive însă, e drept, prin faptul că nu te pot atinge). Dar aşa suntem noi.

Îndată ce ai plecat, ţi-am simţit lipsa. Nu ştiu cum, dar rotunjimea ta lasă, în fond fatal, un gol, aşa cum ai scoate dintr-un morman de vinete, la piaţă, singura căpăţână de varză... N-ar fi un gol? Ştiu că râzi de comparaţia asta culinară, dar mă întorc tocmai de la cumpărăturile de rigoare, azi e duminică, am făcut piaţa ca un gospodar oarecare şi până când masa e gata (se anunţă grozavă, aşa cum tu nu poţi gusta acolo: ciorbă de perişoare, cu mult zarzavat, pui bine rumenit, cu varză roşie, cartofi pai şi prăjitură şi mulţi, mulţi struguri grozavi, cu piersici cu puf – aşa cum sunt obrajii domnişoarei Chiorean6 – şi pere pergamute, zemoase, aşa cum nici bananele de pe ce ştiu eu ce... linden, nu pot fi !) –, deci până când masa asta grozavă e gata, îţi scriu ţie. E o zi extraordinară, aşa cum sunt unele zile de toamnă la Cluj, cu un cer incert, între albastru şi gri, uşor împăienjenit, ca o privire niţel obosită, dar duioasă, calmă, încărcată de dulceaţă. E atâta lume pe străzi, pe

actualitatea lui mircea zaciu

102

sub geamul meu trece tot oraşul, toţi plimbăreţii, printre care ţi-aş putea identifi ca zeci din cunoştinţele tale, andimanşate (barbarism, de la „endimanché”, adică gătite de duminică!), poate chiar pe „N-a dansat decât o vară”7, poate pe Adina8 sau pe altă puştoaică de la ştrand, de care mai mai că erai gata să te îndrăgosteşti.

E duminică şi deseară e un concert simfonic şi toată lumea e mulţumită azi, iertătoare şi bună, ca ziua asta de toamnă blândă, cu zâmbetul ei de convalescent. Aş vrea să-ţi pot scrie tot atât de des ca anul trecut şi să-ţi pot face cronica, să-i zicem, mondenă a cunoştinţelor noastre. S-a întors Geta9 de la Bucureşti şi toată lumea a felicitat-o pentru avansarea lui Tanti10 ca ministru, dar ea era supărată, fi indcă în fond nimic nu era adevărat. Totuşi, de la rectorat va pleca, a spus-o chiar ea. Asta e cronica universitară.

Cronica ştiinţifi că: Pervain are o anchetă şi se pare că i se înfundă urât. Şi totul a pornit de la mine, care am refuzat s-o reexaminez pe Chirilă11, iar el, respingând toate cererile, m-a obligat totuşi pe mine s-o ascult pe Chirilă... Scandal. Cercetări. Activitate ştiinţifi că.

Aceeaşi: bătrânul12 s-a întors de la Bucureşti, unde a făcut, cu doamna, cercetări la Academie. A descoperit un manuscris al lui Slavici, care va răsturna tot ce însuşi Slavici ştia despre sine.

Cronica matrimonială: Puşa13, de la căsătorie, n-a mai apărut deloc pe la universitate. În schimb, Strâmbă Lemne14 (sau Flămânzilă, zi-i cu orice nume din Creangă, ai să vezi că i se potrivesc toate ca nişte mănuşi: e o fi gură folclorică!), primeşte felicitările zilnic, la telefon, între ora 13-14.

Cronica sărmanilor amanţi (Cronache di poveri amanti di Cluj15): Kurt16 şi Doina17 au luat servieta şi au şi vândut-o, înainte de a ţi-o achita ţie: amanţii devin oameni de afaceri în stilul bancherilor din City.

Cronica ideilor: ne-a venit ideea să transformăm la un croitor costumele ce le-ai lăsat acasă, pentru a-ţi face o... surpriză! Dă tu o altă... idee de a le purta.

Cronica civilă: Stiopa18 şi Rodica19 au plecat la ţară, unde familia face demersuri pentru împăcare. Rezultatul: necunoscut. Divorţul Vlad20 s-a pronunţat, se pare.

Cronica îndrăgostiţilor: [**] s-a aprins după o balică pe care o cheamă... Foarfecă (şi-l chiar foarfecă de câteva zile). I-am dat ultimii mei 25 lei, ca să poată merge cu ea la o cofetărie, unde a servit-o cu... o cafea neagră. Ea, bondoacă, pufoasă, familie „bine”, „intelectuală”, cunoaşte câteva limbi, e la franceză, se pricepe la muzică mai mult decât [**], ceea ce-l face pe el să sufere în tăcere. Un matrimoniu în perspectivă (deci pregăteşte încă o trusă de bărbierit şi mânuşi nylon).

Cronica şcolară: Vali Covic21 dă azi un examen tare greu. La ora când scriem aceste rânduri, se pare că profesorul l-a şi căzut.

Cronica veselă: personaje: Zorina22, Zoe (în drum spre o fl orărie):

Zoe23: Merg să-i cumpăr lui Puşa fl ori. Zorina (naiv): De ce, e ziua ei?Zoe (ştiinţifi c): Nu, se mărită.

Zorina (amestec de stupoare şi curiozitate): Cu cine?

Zoe: Vai, dragă, asta e cam difi cil de spus: ştiu doar că e unul care şi-a pierdut vocea...

Şi, în fi ne, foto-cronica noastră: aparatul tău stă bine (Jean24 ar zice „sta bene”), în dulap, agăţat, aşa cum l-ai pus tu. Pricina: (crezi că respectul exagerat al dispoziţiilor tale ultime? Aşi!): n-avem bani că cumpărăm un fi lm. (Nu mă uita totuşi cu fotografi ile din ultimul fi lm făcut la Cluj!)

Şi acum, termin. Cred că nu vei mai spune că te bucuri de scrisorile mele, de vreme ce ele sânt atât de prolixe şi... fără sare. Dar, vorba aceea, ne mai sărăm şi noi inima, cum putem! De necăjit, sânt destul. Mia25 e tot aşa, Tanti26 e tare supărată acum, mai mult pentru ea.

Am scris acasă, să vină o mătuşă de-a mea, soră cu mama şi cu Tanti, s-o mai scoată pe Mia, să mai vorbească cu ea, să încerce vreun remediu, altfel situaţia e îngrijorătoare. Serios vorbind, noutăţi pe aici nu sunt.

Tu cum te-ai instalat? Şi, mai întâi, cum ai sosit? Ai mers cu avionul, că telegramă nu ne-ai mai dat? Sunt curios să ştiu ce locuinţă ai primit, ce impresii noi ai mai cules şi câte altele. Scrie-mi, te rog, mult, chiar dacă asta îţi fură ceva din multele tale ocupaţii diurne. Seara, când dai drumul la aparat, aminteşte-ţi că la aceeaşi oră stăm şi noi trei (Jean, Nicu27 şi cu mine), în jurul bătrânului „Paganini” şi poate de multe ori ascultăm aceeaşi melodie (mai ales germană, pe care o suport numai fi indcă îmi place să cred că foarte departe, la aceeaşi oră, o asculţi şi tu). Vizitez în fi ecare seară casa Jean, neavând ce face, incapabil să lucrez ceva serios, târându-mi zilele aşa, ca să nu zic că nu trăiesc. Şi apoi acolo pot asculta muzică şi mai pot uita cele vicisitudini, tristeţea şi durerea pierderilor, meschinăria unor foşti amici, care mă bârfesc dincolo de orice imaginaţie (Pârvu28, d.e., căruia în viaţa mea nu i-am făcut decât bine, pe care l-am primit în casă etc. Şi să vezi ce-mi face acuma, că ţi s-ar ridica părul măciucă!).

Ei, dar nu-i nimic. Să mă mângâi cu gândul că asta nu exclude existenţa tuturor prieteniilor şi a întregii sincerităţi şi frumuseţii morale a omului. Nu?

Scrie-mi! Te îmbrăţişează cu drag, al tău, acelaş: Mircea

actualitatea lui mircea zaciu

103

II. „Zău, nu te supăra pentru sinceritatea mea brutală!”

Cluj, 31 X 56

Dragul meu Bubu,

M-am întors din hoinăreala mea prin ţară, fi indcă nu mai puteam zăbovi. Eram rechemat la post. A fost admirabil. Ţi-am trimis din Bucureşti şi de la mare câte o veste, nu ştiu dacă le-ai primit. La întoarcere, am găsit şi de la tine o scrisoare, cu fotografi ile, pentru care îţi mulţumesc mult de tot. Iartă-mă că nu voi fi azi prea lung, deşi îmi scrii că rândurile mele îţi fac mult bine. Însă, din păcate, cronicile mele vor trebui mult reduse. E toamnă şi la noi, plouă, frig, cursuri, obligaţii, fel de fel de necazuri. Totuşi, să nu plângem. Sper ca în curând să pot relua tonul meu de totdeauna, şi să-ţi mai înşir cancanuri clujene, începând cu călătoria coanei Puşa la Bucureşti-Galaţi (îţi aminteşti lecturile din copilărie: Coana Frosa la Bucureşti, de Moş Nae29?), aventurile domnului bariton Grămadă-Galaţi30, sau La Şosè31 (o amabilă preumblare moldovinească a Getei şi tanti32 şi încă o persoană... de sex opus).

Ar fi să-ţi mai povestesc atâtea despre cuplul Nelu-Foarfecă33 sau despre Jean, care scrie de zor un studiu, la a cărui naştere vreau să asist şi pe care o aştept cu cea mai mare nerăbdare. Nicu, Kurt, ceilalţi, cum îi ştii, cum i-ai lăsat: adică, fără bani, cu sentimentele neschimbate faţă de Dulcineele lor etc. Familia (pardon, ex-familia) Bitan34 o duce prost în schimb. Stiopa e terorizat. Ar fi bine să-i scrii odată ceva încurajator şi mai sever totodată, ca să ia o hotărâre, că aşa e scandalos. Cred că astfel de scrisoare i-ar face bine, de altfel ieri i-am dat adresa ta, cred c-o să-ţi scrie el întâi. Pe urmă... Dar, crede-mă, Bubule, nu am haz astăzi, e mai bine să nu insist. Cronicile mele le înghite ceaţa.

Mai bine să te felicit pentru scrisoarea ta. Ştii că ai stil? Zău, nu te supăra pentru sinceritatea mea brutală, ştii că o utilizez uneori, dar e mai bună decât altceva: nu te credeam capabil să „compui”, în cel mai nobil sens al cuvântului. Scrisoarea ta mi-a dovedit că începi să te trezeşti la... viaţă literară. Drept pentru care m-am gândit să-ţi cer... o colaborare. Ştii că sânt, mai nou, redactor la o revistă studenţească, ce va apare în noiembrie, la Bucureşti, şi al cărei titlu o să fi e, probabil, Colocviu35. Respectiv, eu sunt corespondentul pentru Cluj. Mi-ar face mare, imensă plăcere, dacă ai trimite o „corespondenţă berlineză” quasi-regulată (vai, ce urât termen!), care să refl ecte un aspect, de fi ecare dată, din activitatea şi felul de viaţă al studentului humboldtian. Tu ştii bine cum e felul de viaţă al lor, ştii, de asemenea, ce i-ar interesa pe ai noştri. Mi-ar părea bine, de asemenea, dacă un student(ă), care studiază limba română, ar scrie o pagină despre nu ştiu ce subiect: cum învaţă, despre un scriitor, impresii din România (cei care au fost în vară), un salut sau mai ştiu eu ce, gândeşte-te şi tu, poate ai mai multă imaginaţie la ora asta, poate găsesc

ei ceva interesant şi semnifi cativ, vedeţi şi ce se scrie, în acest gen, în revistele lor. Totul e ca studentul(a) să aibă condei şi, de se poate, puţină fantezie. S-ar putea

ca materialul tău să fi e sub formă de scrisoare lunară, ar fi interesant să prezinţi, de pildă, activitatea teatrală a studenţilor sau ce ştiu eu ce. Fă, te rog, asta pentru mine, unde mai pui că te „lansezi” şi în ţară36!

Aş dori mult să te am colaborator şi, cine ştie, poate mai încolo vei prezenta cărţi nemţeşti, sau concerte, sau spectacole etc., pentru viitorul săptămânal literar cultural, ce va apare la Cluj37, de pe la 1 ianuarie. Ce zici?

Şi acum, deşi aş avea poftă să mai pălăvrăgesc cu tine mult şi bine (pofta vine mâncând), totuş trebuie să închei, de teamă să nu divaghez şi să nu mă pierd în consideraţii care ar fi neprielnice...

Dragul meu, mi-e dor de tine, în sensul că-mi lipseşte un interlocutor căruia i te poţi destăinui. Şi vezi, acum, hârtia nu mai are această proprietate, iar tu eşti aşa departe, încât nu ne putem înţelege decât prin această hârtie atât de ingrată şi riscantă38. Scrie-mi cât poţi mai des, ştiu că eşti tare ocupat, dar ştiu şi asta, că scrisorile tale, adresate celor din ţară, îţi fac bine. Eu am să-ţi mai scriu într-o zi, chiar înainte de a primi răspuns la prezenta, a cărei primire te rog totuş să mi-o confi rmi, ca şi a ilustratelor.

Te îmbrăţişează al tău, Mircea

III. „Sânt într-o mare încurcătură sentimentală”

Cluj, 21 XI 56

Dragul meu Bubu,

cred că ţi-ai pierdut răbdarea în lipsă de veşti de la noi, dar crede-mă că mi-a fost peste putinţă să-ţi scriu, doar ştii bine că altădată eram unul din cei mai credincioşi corespondenţi ai tăi. Totuşi, ţi-am scris de la Bucureşti şi de la mare nişte ilustrate, apoi, pe la fi nele lui octomvrie, o scrisoare, din Cluj. Le-ai primit oare?

De câte ori, de atunci, n-am vorbit despre tine între noi, de câte ori nu ne-am întrebat ce faci, cum o

actualitatea lui mircea zaciu

104mai duci, ce planuri ai şi aşa mai departe. Aproape în fi ecare seară sânt oaspetele tău, ascultăm radio la tine, multă muzică, m-am împrietenit cu Buba néni39, căreia îi fac unele traduceri de rigoare, ea fi ind foarte interesată de ultimele evenimente. N-are nicio ştire de la fi ică-sa şi asta o macină pe sărmana bătrână.

Ar fi atâtea de scris, de când nu ne-am văzut, nu ştiu nici măcar cu ce să încep! Îţi mulţumesc pentru fotografi i şi pentru scrisoare, tare mult m-am bucurat şi-mi pare rău că, de atunci, n-am mai primit niciun rând de la tine, fi e chiar într-o scrisoare colectivă. La noi a venit iarna, a nins şi ieri toată ziua, azi e însă senin, ger sec. Ai noştri, cu toţii sunt bine, relativ. Eu îmi continui cursurile, scriu (prea puţin), mai citesc, am descoperit câţiva scriitori francezi, care-mi fac încântarea şi poate unica mângâiere a unor seri lungi de iarnă. Seri lungi şi pustii, când, după ce mă întorc de la voi, mă trezesc în camera uriaşă şi încărcată cu fel de fel de vestigii, ca într-o încăpere de hotel. Nici nu-i spun altfel, decât „hotel”, acestei locuinţe provizorii40, cu luxul ei ostentativ şi uşor desuet, cu patina ei bătrânească, de „ardelenism”, şi cu priveliştea tristă de pe geam, aceeaşi în fi ecare dimineaţă: biserica, statuia, piaţa măturată41 de vânt sau îmbrobodită în ceaţă.

Există atâta tristeţe în lucruri, în obiectele străine ce mă înconjoară, în fi ecare lucru din camera asta, care nu e a mea, nu mai e a nimănui. Mă cuprinde durerea, gândindu-mă că niciodată n-o să mă pot bucura de un cămin al meu, în care să-mi înşir în rafturile mele cărţile dragi, toate cărţile mele aruncate vraf peste tot. Dar ce mai contează asta? Să-ţi fac o cronică amuzantă despre toţi şi toate cunoştinţele? Iartă-mă că trădez buna mea tradiţie epistolară, că trădez râsul tău sănătos, buna ta dispoziţie şi chiar nostalgia ta, dar mi-e peste putinţă s-o mai fac. Orice glumă m-ar durea acum.

Spune-mi ce faci? Cum merg cursurile? Te bănuiesc ocupat cu drumurile tale între Berlin şi Leipzig42, cu studenţii, cu seminariile, cu cercul tău de cunoştinţe. Ce face dl Draeger43? Dar soţii Seidel44 cum se mai afl ă? E atât de ireală lumea aceea, atât de neverosimile îmi par până şi numele lor!

Dacă ai afl a că sânt într-o mare încurcătură sentimentală, sânt sigur că ai râde. Şi dacă ai afl a cine e fata, mai mult ca sigur că ai rămâne perplex. Să-ţi spun? Fireşte, nu e ea tocmai pricina tristeţilor mele, dar poate că şi ea le-a agravat, prin ceea ce dragostea (?) sau numai aventura aduce dezordine şi complică existenţa unui bărbat, mai ales a unuia ca mine, care aş fi voit să-mi clădesc o existenţă metodică, solidă, pe temeliile sigure ale unei bune culturi. Dar, fi indcă totul se prăbuşeşte, de ce n-aş încerca să mă avânt, cu ochii închişi, în această aventură? E vorba de Monica T.45, care e pe cale să divorţeze de soţ şi la care am fost la Buc[ureşti], data trecută, care a fost şi ea la [mine] câtva timp apoi, aici, la Cluj, şi cu care am început un lung schimb epistolar, ceva în genul hölderlinian („Diothima către Hyperion”). În acelaş timp am afl at că o studentă (f. drăguţă), se prăpădeşte de dorul meu... Haide de, o

să râzi, sânt sigur, o să mă auzi că am căzut în mintea lui Vali46, care se laudă că toate femeile îi cad pleaşcă, numai că el, la momentul oportun..., are o neprevăzută inhibiţie... Adevărul adevărat e că acesta e tristul adevăr. Şi totul a devenit deodată atât de complicat!

Prinţesa Ralu47 e pe cale să demisioneze, dacă nu va fi debarcată înainte. Dat pentru care tanti Georgeta48 e foarte opărită şi nici nu prea dă pe la facultate. Ca să râdă de mine, Zdrenghea49 & Co m-au ales preşedintele grupei sindicale şi, fi indcă eu n-am primit, acum e un scandal monstru, cu ameninţări de excludere. În istoria sindicatului „Babeş” a existat un singur precedent: excluderea lui Pitsch Iudith50, ţii minte? Şi aceea pentru... furt! Frumoasă succesiune! Încolo, băieţii, buni ca înainte, adică tare buni. Muţiu51 are un băiat (felicită-l!) îl cheamă Mihai-Călin (primul nume îi aparţine tatălui, al doilea, Cocăi52 – se vede că a rămas romanţioasă, chiar după examenul acestei maternităţi, sau a păstrat ceva din praful recuzitei, din iluziile scenei?).

Probabil că, duminica ce vine, o să merg să-i văd, la Turda, am fost invitat, mais bien sûr, il s-agit d’un cadeau53 şi deocamdată n-am bani deloc.

Dragul meu, iartă-mi rândurile anoste, ştiu că nu sânt în „formă” şi am scris prostii, principalul este, însă, să afl i că mai trăim şi încă bine de tot. Aş vrea să-ţi faci puţin timp şi să-mi scrii şi tu câte ceva, poate mai inspirat decât mine, dar chiar de nu eşti nici tu la ora asta, oricum, numai să avem veşti despre tine.

Te îmbrăţişează cu mult dor şi drag, MirceaScrie-mi!!54

IV. „Viaţa amoroasă a catedrei este foarte intensă de la o vreme”

Cluj, 14 XII 56

Dragul meu Bubu,

tăcerea ta stârneşte nedumerirea tuturor. Ce e cu tine? De ce nu ne scrii măcar câteva rânduri? E drept că eu am primit de la tine o scrisoare (aproape a trecut o lună de atunci), în care-mi trimiteai şi „corespondenţa berlineză” pentru revista Viaţa studenţească, al cărei corespondent clujean sânt şi în numele căreia îţi mulţumesc. Te rog mult să nu faci mofturi (scrii foarte bine!) şi să continui seria, încercând să concentrezi pe trei-patru pagini cât mai multe din viaţa ta ca profesor acolo şi a studenţilor tăi. Redacţia o să trimită onorariul (de te ţii de cuvânt) pe adresa părinţilor tăi, pe care o s-o indic eu.

Şi acum, pe scurt, unele evenimente: Raluca e pe cărate, se vorbeşte insistent de venirea lui Daicoviciu55, ceea ce este şi nu este un avantaj. S-au operat şi alte schimbări, despre care o să avem multe de discutat la vară (cum o aştept, doamne!). Cornel Căpuşan56 e acum membru al colectivului nostru (şef de cabinet), Sisi57

actualitatea lui mircea zaciu

105

a devenit preparatoare principală, după cum cred că ştii. Chiar alaltăieri am organizat la ei o mică sindrofi e foarte reuşită şi i-am admirat puştiul, care e o frumuseţe de copil58! Căroiu59, numit şef de cabinet la metodică, a dezertat după trei zile, dând de acasă o telegramă că renunţă la post (i s-o fi cerut prea timpuriu să facă „o baie”?). Drept pentru care săracul Nicu Both60 face toată munca de metodician. Eu am de gând să angajez din nou un suplinitor pentru practică continuă, mai cu seamă că Veta are ideea nefericită de a extinde din nou, ca anul trecut, practica pe tot parcursul semestrului II, urmând ca acesta să se încheie astfel cu două săptămâni mai devreme. Dar mie nu-mi convine deloc, căci de unde aş avea în sem. II numai patru ore săptămânal, aşa m-ar tot trimite de ici colo, zi de zi, de la o şcoală la alta. Prefer să scriu ceva în acest timp şi Kurt (e rândul lui), va avea un costum nou de haine.

Viaţa amoroasă a catedrei este foarte intensă de la o vreme. În afara cuplurilor stabilite şi căpătând pe zi ce trece mai multă trăinicie (Kurt-Doina61 – care e o fată minunată!) sau Nicu-Maria62 s-au ivit noi complicaţii. Săracul Nelu [**] are adevărate dileme sentimentale, zbătându-se între nenumărate venere din anul I şi IV (Marta Sara, plus Diamanstein, care îl urmăreşte ca o adevărată furie antică). Aventurile lui se soldează însă invariabil cu nişte chestii penibile, fi e că fetele (nişte puştance) încep să vorbească prin facultate cum le invită [**] la cinema sau restaurant, inventând de multe ori amănunte inexistente în realitate, fi e că Nelu însuşi se plictiseşte. Ultima lui „cucerire” este o doamnă divorţată, din... Sebeş, durdulie, foarte elegantă şi extrem de bogată (taică-său are o moară sau avea, în orice caz, are resurse în continuare), fosta soţie a unui medic de care a divorţat fi indcă... n-o satisfăcea! Săracu’ [**]! Parcă el…

De revelion s-a organizat o mare petrecere la familia Marin63, unde va fi invitată şi această cuconiţă, pe care abia aştept s-o văd cum se „lansează” în societate. Dar, dragul meu, suntem într-o adevărată zodie a femeilor divorţate: Jean64 a mărturisit aseară (am fost ca de obicei la voi, am ascultat Rapsodie în blue la radio şi după retragerea la culcare a lui Fior65, rămaşi singuri cu Jean şi Nicu, ne-am făcut confi denţe). Jean a mărturisit, aşadar, că e încurcat cu o femeie, care, după cât am priceput eu din mărturisirea-i extrem de eliptică şi îndărătnică, e măritată… Se zice că tu ştii ceva despre această veche relaţie a lui. E foarte important să ştim şi noi câte ceva, fi indcă situaţia lui ne îngrijorează serios: e timpul să se însoare, indiscutabil. Asta o să-l salte mult şi o să-i dea multă încredere în sine, ceea ce acum îi lipseşte. M-am chinuit cu el o lună să scrie un studiu despre G.M. Zamfi rescu, i l-aş fi plasat cu siguranţă la o revistă bucureşteană, dar n-am putut să ajung la capăt, fi indcă tocmai când mi s-a părut că lucrurile merg mai bine (aproape începuse să redacteze), a abandonat subit totul, şi mi-a fost peste putinţă să-l readuc la lucru. Pe de altă parte, Cosma din anul IV e serios îndrăgostită de Jean, i-a mărturisit asta Inei Marin66 şi nu ştie cum să

facă să-l atragă. Jean a mărturisit aseară că fata îi place, dar că e foarte complicat să se descaţe de cealaltă. Cine e acea persoană fatală? Cosma ar fi o partidă excelentă pentru Jean, îndeplinind, cred eu, toate condiţiile, inclusiv cele fi zice, intelectuale şi de familie. Tu ce zici? Mă consult cu tine, ştiind că erai un mai vechi prieten al lui, şi poate şi pe tine te-a preocupat această situaţie a lui Jean, din care trebuie scos neapărat, căci mai târziu va fi mult mai greu, dacă nu imposibil.

Şi acum, iubite, să revin la mine, care nu sânt mai puţin păcătos decât ceilalţi: aventura mea cu Monica T. s-a complicat serios. Sincer să fi u (eu ţi-am scris cum a debutat, nu ştiu dacă ai primit scrisoarea aceea), nu am de gând să mă însor cu ea. Cântărind toate argumentele pro şi contra, fără îndoială că Cila67 e o fată mult superioară Monicăi, chiar dacă cea din urmă e o… intelectuală, adică ceea ce mi-am dorit eu odinioară. Dar ştii, acum j’en assez! Femeile trebuie să aibă exact atâta cultură cât să nu te facă de râs în lume, însă snobismul şi poza artistico-rafi nato-formaliste şi altfel, culturală, mă agasează, mă scoate din sărite. Am fost la ea la Bucureşti. Hotărât, n-aş putea fi fericit alături de ea, după cum probabil că nici eu nu i-aş aduce fericirea. Tu ce crezi? Ştiu că le cunoşti pe amândouă, nu-ţi cer să te pronunţi numai în problema Jean, ci cu toată sinceritatea s-o faci şi în a mea, fi indcă realmente ţin să ştiu şi opinia unui prieten cum îmi eşti. Pe urmă fata asta (Monica) a fost capabilă de atâtea maşinaţii diabolice, ca să ajungă a mă cunoaşte şi a mă „cuceri”, ca să zic aşa, încât pur şi simplu m-a speriat. Astfel de femei sânt capabile să-ţi arunce vitriol în faţă... Dar, destul despre femei, că epuizez scrisoarea cu ele.

Ce să-ţi mai scriu? Că zilele trec monoton, că Geta a fost iar la Bucureşti, la o „cură”, şi s-a întors veselă, extrem de veselă, însă s-a acrit subit, fi indcă a avut un scurt incident cu bătrânul68, care i-a făcut critica comunicării ei la sesiunea ştiinţifi că în faţa lui Căpuşan (ştii, Sisi şi Căpuşan îşi au sediul în cabinetul bătrânului). E drept că şi bătrânul dă cu bâta în baltă şi nu se face să comunici chestii confi denţiale în faţa unor foşti studenţi (şi mai ales Sisi, pe care Geta atâta a prigonit-o!).

Ştii că avem şi noi cinemascop! De, ce-i trebuie chelului ... Am văzut în ultima vreme câteva fi lme bune, mai cu seamă Aventură în marea Caraibelor, de care spuneai tu că l-ai văzut acum un an, la Berlin. La teatru şi operă însă nu mergem deloc, doar la vreun concert. Din când în când, şi acesta rar.

Ar mai fi să-ţi povestesc despre Stiopa, dar acolo a intervenit un incident sau accident, care se cere povestit, nu scris. Amantul ei a dispărut, iar ea a încercat să se sinucidă. Tentativa nu o cunoaşte nimeni, respectiv Stiopa n-a îndrăznit să mi-o spună decât mie şi lui Muţiu, dar era tare speriat sărmanul băiat. Eu i-am spus să cheme părinţii, să se descurce. În orice caz, lucrurile par să se fi aplanat: de unde ea spune că îndată va da divorţ, ca să arate lumii că nu din interes a făcut ce-a făcut, când el era aici şi putea s-o ia în căsătorie, acum

actualitatea lui mircea zaciu

106

se pare că nici gând n-are să divorţeze. Se poate să se fi împăcat, dar crede-mă că toată povestea asta mi se pare atât de tristă şi de umilitoare, că ea a adus în sufl etul meu atâta dezamăgire, când am văzut că un om poate fi atâta de slab şi de laş, cum numai odinioară [**] m-a mai decepţionat într-o situaţie similară, care a marcat începutul răcelii prieteniei noastre. Îmi pare sincer rău de Stiopa, dar acum nu-l mai pot ajuta cu nimic. Tu ce zici?

Dragul meu, hârtia se termină, eu trebuie să merg la deschiderea ofi cială a sesiunii, ziua e ploioasă şi mohorâtă şi tu eşti prea departe ca să putem sta mult, mult de vorbă, aşa cum bănuieşti că am vrea cu toţii.

Scrie-ne ce faci, cum eşti, nu vii de vacanţa de iarnă acasă? Etc. Te rog mult, dacă poţi, caută pentru frate-meu, care a terminat luna asta facultatea şi a ieşit inginer, aparatul ăsta: Instrument universal voltmetru miliampermetru, vezi cât costă şi comunică-mi dacă ai posibilitatea să-l iei şi, chiar de nu-l poţi trimite, ci îl vei aduce doar tu la vară, cumpără-l, scriindu-mi preţul lui, să pot trimite banii tatălui tău, de data asta am s-o fac în cea mai mare grabă, fi indcă am bani, mi-au apărut două cărţi, una după alta69, şi în ianuarie îmi apare studiul despre Brătescu-Voineşti. Aşa că, dacă poţi, vezi ce se poate face. De asemenea, dacă vrei să trimit şi alţi bani alor tăi, scrie-mi, ştii că sânt amator de-o stofă.

Te îmbrăţişează Mircea

V. „O visez noaptea şi peste tot n-o văd decât pe ea”

Cluj, 9. I. 57

Dragul meu Bubu,

iată prima scrisoare adresată ţie în acest nou an. Se cuvenea să te felicit încă din decembrie, ca să ai un cuvânt din ţară alături, când anul avea să se schimbe. Însă ştiam că nu eşti la Berlin, că fericita vacanţă te poartă cine ştie pe ce meleaguri. Deci, îţi urez acum, cu toată sinceritatea şi din inimă, „La mulţi ani” şi „An Nou fericit!”

Îţi mulţumesc pentru ilustrata de felicitare, pe care am primit-o tocmai în ajunul Anului Nou. Plăcerea mi-a fost însă diminuată prin faptul că am văzut ilustrate identice pe la alte catedre, unde zău că numai de excesul tău de zel şi politeţe au fost expediate. Cineva mi-a spus că, dacă aş fi acolo unde eşti tu, fi reşte că aş trimite la rândul meu şi nu ştiu cui astfel de urări. Distanţa, ce vrei! În fi ne. Sper să primesc zilele acestea o scrisoare mai lungă de la tine. Te-ai dezobişnuit să-mi mai scrii. Fireşte, noi, cei de aici, am rămas cu aceleaşi sentimente, însă mă tem că ale tale încep să evolueze. Nostalgia ta uşor lacrimogenă, de mai an, nu mai e. Te cicăleam atunci pentru ea şi iată că acum, când n-o mai observ nici măcar printre rânduri, îmi pare rău că lipseşte. Te-ai înstrăinat atât de tare? Recepţiile numeroase la care iei

parte te-au făcut de bună seamă să ne uiţi pe noi, nişte bieţi provinciali fără sare. Despre asta şi multe altele s-ar putea vorbi îndelung, dar mai ales vorbi şi mai puţin scrie. Eu nu-ţi fac o vină, tu ştii bine care a fost din capul locului părerea mea când ai plecat şi atunci tu ai fost cel care ai protestat, iar eu cel care te îndemnam să nu fi i sentimental. Azi, pe semne că rolurile s-au inversat. Nu mi-o lua în nume de rău, poate sânt cam mahmur azi (tot mai mahmur de la o vreme), după ce am examinat toată ziua, şi ieri de asemenea, şi alaltăieri, iar mâine şi poimâine şi încă o zi mă mai aşteaptă aceleaşi fi guri, aceleaşi răspunsuri anoste şi aceeaş mediocritate descurajantă.

Şi-apoi nici sufl eteşte nu mă pot lăuda. Ţi-am scris că, pe neaşteptate, a intervenit în viaţa mea o „idilă” cu Monica T. Au urmat drumuri la Bucureşti, ea a venit de mai multe ori aici, mărturisiri, scene, tirade, şi un fi nal melodramatic. Realitatea este că fata nu mi-e dragă şi că eu, care visam o soţie intelectuală, nu ştiu cum să fug mai tare de acest specimen, crede-mă, odios. În vremea asta Cila s-a încurcat serios cu... Bucur70, cel care a terminat istoria, trebuie să-l ştii, un imbecil fi oros, pe care numai Mitrofan71 l-ar mai putea concura. Totul m-a dezamăgit şi m-a amărât. Se vor căsători probabil în martie. Iar eu, în noaptea de revelion, m-am îndrăgostit turtă de... Doina! Îţi închipui situaţia? Sânt prieten cu Kurt şi totuşi n-aş ezita, mai cu seamă că el se poartă atât de brutal şi de urât cu ea! Ce i-aş putea oferi eu, şi ce viaţă îi poate da el? Ea, într-un moment de slăbiciune, mi-a mărturisit că mă iubea dinainte, dar că niciodată n-ar fi îndrăznit să se gândească măcar la vreo posibilitate de a ne apropia. Sânt tare amărât, Bubule, o visez noaptea şi peste tot n-o văd decât pe ea, are un zâmbet al ei, un râs care-mi sună în auz, un fel al ei propriu de a te înlănţui şi de a dansa (fi indcă dansez, dragul meu, dacă vrei să ştii, dansez ca un nebun şi, sub pretext că sânt începător, am dansat mereu numai cu ea, pe celelalte fete le dansam numai din politeţe).

Dar cred că orice speranţă e pierdută. Tu ce zici? Kurt nu poate crede că e ceva serios, nici nu bănuieşte că dincolo de glumă există ceva sincer şi adânc. Ceilalţi – încurcaţi fi ecare. Închipuie-ţi că, apărându-mi două cărţi, una după alta, şi având ceva bani, trebuia să merg, înainte de Crăciun, la Bucureşti. Mi-era însă urât să merg singur şi apoi demult voiam să-l scot puţin pe Jean din atmosfera asta clujeană stătută. L-am luat aşadar cu mine, spunându-i că acesta e cadoul meu de Sf. Ion. S-a bucurat ca un copil şi am petrecut câteva zile foarte bune la Bucureşti, minus întâlnirile cu Monica, minus alte chestii.

Te rugam în scrisoarea anterioară să mă informezi, sub pecetea tainei, dacă cunoşti relaţia feminină pe care s-ar părea că Jean o are în Cluj. Îţi spuneam, mi se pare, că Viky Cosma72 ar fi pentru el o partidă foarte nimerită, iar fata să ştii că nu numai că e f. drăguţă, dar ţine extrem de mult la el. Am petrecut revelionul toţi, la familia Marin acasă (socrii lui Curticean73 cel mic). Nişte oameni teribili. Nu s-a petrecut prea bine, din

actualitatea lui mircea zaciu

107

cauză că Kurt şi [**] au făcut o listă de invitaţi prea pestriţă şi prea mare. Se petrece bine în cerc mai intim şi acolo unde toţi se cunosc bine de tot şi nu se sinchisesc unii de alţii. Aici a fost şi familia Butnariu74 („fl oarea soarelui”), şi fam. Lucaci75 (ea într-o rochie de seară, cu un decolteu enorm), fam. Tomuş76 (el era gelos, Sisi a plâns), [**] cu noua lui cucerire (Mme Sârbu, fata unui morar putred de bogat din Sebeş, de două ori divorţată de acelaşi soţ, un medic acuzat că nu o... satisfăcea. Şi-apoi [**], care e un naiv!), Stiopa cu... Angela77 (care rămâne totuşi cam comună şi uşor vulgară), Ina78 (o fată admirabilă), cu Silviu, şi alţi mulţi.

De unde pornisem însă? A, da, de la Viky. Jean a condus-o acasă pe la 51/2 dimineaţa, când s-a împrăştiat societatea. Fior l-a văzut dimineaţa venind acasă cu ruj pe ambii obraji. Iar pe Viky au văzut-o Kurt şi ceilalţi, a doua zi, cu buza rănită. De atunci ei au mai fost la plimbare, la cinema şi, de Sf. Ion, i-am aranjat lui Jean o farsă: el nu prea voia să invite pe nimeni, însă noi ne-am înfi inţat la el, în frunte cu Viky, care era moartă să nu facă Jean nazuri. Jean însă a fost la înălţime, a dansat, s-a purtat ca un amfi trion (noi am adus de-ale mâncării şi băuturii, plus rummy, ca să jucăm între două dansuri). Jean a dansat şi el, nu numai tango, ci s-a încumetat să danseze chiar rumba. Consemnul tuturor e să tăcem, şi faţă de el în adevăr nu comentăm nimic, de teamă să nu-l burzuluim şi să stricăm totul. Dar rămâne o enigmă relaţia lui cu cineva de aici, despre care el a scăpat într-o seară, când eram la voi numai eu, la o vorbă, şi de care am afl at că singur tu ai şti ceva mai concret. E ceva adevărat?

Asta în ce-l priveşte pe Jean. Ceilalţi, aproape cum îi ştii. Nicu însă e puţin cam plictisit de Maria. Păcat, Maria e fată foarte bună, dar el se vesteşte mare crai. Nimic precis totuşi, în privinţa asta, totuşi ea îl ţine încă destul de tare. Muţiu, cu feciorul lui, pe care l-a botezat acum duminică, dar fără invitaţi. Coca e foarte bine, dar s-a cam îngrăşat, ceea ce era de aşteptat la ea. Sunt tare necăjiţi că nici acuma n-au casă, el tot pe drumuri, între Cluj şi Turda, plus socru-său e în spital, doctorii spun că mai trăieşte maximum trei luni... [**], cum îţi spuneam, încurcat cu cuconiţa aceea, care-l ţine mai mult ca un „amant de coeur”, fi indcă se ştie că trăieşte cu un medic. Doar că [**], oricum, îi e profesor. Stiopa, tot aşa; a cam rupt cu Anca79 şi s-a apropiat iar de Angela, dar nu se prevede nimic serios. Se pare că Rodica80 umblă să se împace şi că va reuşi poate. În orice caz maică-sa a făcut-o să jure că nu va divorţa.

În schimb, Lala81 s-a întors pe nepusă masă de la Bucureşti. După o simplă telegramă dată alaltăieri, ieri s-a înfi inţat cu arme şi bagaje, acasă la Stiopa, plus înarmată cu o hârtie de la Minister, să fi e reîncadrată la „Babeş”. Toată lumea a fost stupefi ată şi cred că nu s-a pomenit de mult aşa situaţie ridicolă. Zi şi tu! Pervain turbă, fi indcă nu-i poate face nimic, fi ind înarmată cu hârtie de la ministru. Se pare că, de când Bugnaru82 nu mai e ministru, se va întoarce şi el la Cluj, la catedră. Ea, ca să pară şireată, s-a întors întâi, să nu spună

lumea că iar a fugit după el. Aşa, aparent, s-ar părea că, doamne sfi nte!, el fuge după ea! Totuşi, se pare că le lasă Bitanilor83 locuinţa. Deşi era singurul prilej de a se despărţi. Altfel eu nu-l văd pe Stiopa capabil de divorţ. E prea laş. Ţi-am scris că amantul a dispărut şi vor trece mulţi ani, zece poate, până să mai reapară. Iar ea, fi reşte, că e disperată, gândindu-se că rămâne singură şi compromisă. Acum încearcă să repare câte ceva. Nu ştiu nici eu ce să mai zic.

O altă veste bombă este căsătoria lui Florea Rarişte84 cu... fosta doamnă Pervain! Ţine-te bine, Bubule! Mi-amintesc cum am văzut-o amândoi la Radio, în toamnă, când am fost cu tine acolo şi eu încercam să-ţi construiesc ipoteza unei căsătorii cu un inginer, rudă cu nişte amici ai tăi. Când colo, biata femeie, care arăta atât de bine şi nu era deloc o partidă rea, s-a căpătuit cu Rarişte! Să nu râzi? Închei acum cu veştile. Când termin examenele, îţi scriu o scrisoare ceva mai lungă şi poate mai senină. Dar scrie-mi şi tu, mi-e dor să pălăvrăgim împreună. Urându-ţi încă o dată tot binele în anul ce-l începem, te îmbrăţişez cu drag,

Mircea

VI. „Sânt minat de ostilităţi şi de calomnii, care mă dor şi vor sfârşi, probabil, prin a mă înăbuşi”

Cluj, 18 I 57

Dragă Bubule,

la ora asta cred că te-ai îmbrăcat din Shierke cu „echipamentul” tău complet, de care aş fi foarte curios. Poate ne trimiţi nişte fotografi i. Dacă vor fi reuşit cele făcute de noi ieri, aici, într-o atmosferă de autentic decor hibernal, o să-ţi trimitem şi ţie. Ieri am primit rândurile tale scrise în noaptea de revelion. Eu nu ţi-am trimis vreo felicitare atunci, fi indcă te credeam plecat din Berlin, aşa cum am înţeles dintr-o misivă mai veche, unde ziceai că vei petrece vacanţa de iarnă prin munţi. Deci ai petrecut cu Seidelii85? Cum? Salută-i din parte-mi şi urează-le spor la muncă pe 57 şi „La mulţi ani!”. Prin perspectiva depărtării (în timp şi spaţiu), mi-au devenit, nu ştiu cum, tare simpatici.

Cu ce să încep? Nici eu nu ştiu: să te felicit pentru noua ta locuinţă? Cred că e grozavă şi bănuieşti că te invidiez, cu atât mai mult cu cât mi se apropie termenul când voi părăsi şi această oază, care mă costă 250 de lei pe lună... Ce voi face însă atunci? Dar să lăsam gândurile triste, măcar într-o scrisoare către tine, care, zici tu, începi să suferi iar de nostalgie! Fugi, măi băiete, că toate astea nu cred că erau decât gânduri după un chef de revelion. N-ai ce invidia la noi, fi i pe pace. Existenţa noastră se scurge între cursuri, seminarii, discuţii, certuri şi împăcări, un fel de convieţuire colectivă, dar cam stearpă. Avem un nou rector, dar a şi început regretul după tanti Relu, care îşi avea calităţile ei. M-am înţeles cu Geta (care e tare atentă şi drăguţă de când cu debarcarea), să nu fac nici anul acesta practică

actualitatea lui mircea zaciu

108

pedagogică: i-o dau tot lui Nicu, care are grabnică nevoie de un costum în plus. Sper ca astfel, strâns cu uşa, să scriu în această perioadă ceva. Până atunci, mă chinui între dorinţa de a mă odihni şi aceea de a scrie cât mai mult.

Noua revistă clujeană, săptămânală, Tribuna, va apare la 10 februarie; sper s-o primiţi şi acolo, aşa cum vă vine, am dedus, Gazeta literară. Sperăm ca Tribuna s-o întreacă, deci ai grijă de abonament.

În 24 plec şi eu, nu tocmai în Harz86, ci la noi, la Predeal. Nicu Both cu Maria pleacă la Sinaia, deci ne vom face vizite. Geta cu Pârvu87 (bătrânul) pleacă tot la Predeal, idem Nelu Vlad şi nişte studenţi de la noi, de la Filologie. Luna februarie vreau s-o consacru exclusiv scrisului. Voi reuşi oare? Planuri am destule, însă puterea mă cam ocoleşte adesea şi îndoieli felurite îmi dau târcoale. Mi-au apărut anul trecut două cărţulii. Am predat la tipar încă una. Am scris câteva prefeţe, am făcut câteva ediţii, dar toate astea sânt mărunţişuri. Aş vrea să scriu o singură carte (cum visa Arghezi odată), dar care să mă exprime total şi să fi e o lovitură, cum s-ar zice, după care să fi e indiferent dacă voi mai scrie ceva sau voi tăcea pentru totdeauna. Cum vezi, nu sânt eu cel indicat să te îndrum pe tine, eu, care aş avea atâta nevoie măcar de încurajare. Dar, din păcate, sânt minat de ostilităţi şi de calomnii, care mă dor şi vor sfârşi, probabil, prin a mă înăbuşi. Nu ştiu dacă va fi păcat de mine, dar mie, personal, mi-e totuşi milă de cel care aş fi putut deveni...

Iar devin melodramatic. Îţi promit să nu mai recad în această capcană. Zici că Monica T. e o fată bună. Afl ă că aventura s-a consumat. Eu unul n-o pot iubi însă şi i-am spus-o foarte sincer, „cu francheţea care mă caracterizează” (expresia e a bătrânului Breazu şi circulă acum printre noi).

Ghinionul e că o iubesc ca un nebun pe Doina şi Kurt, simţind asta, a izolat-o ca în Evul Mediu. Ieri am avut o zi fericită, am cutreierat cu toţii Grădina Botanică, care, sub zăpadă, e magnifi că. N-am fost niciodată aici iarna, când aleile sânt înzăpezite şi totul e alb, copacii par în fl oare. Un singur drum e curăţat, care duce la vila cu locuinţe. Restul potecilor e înecat în zăpadă. Era soare, şi umbrele prelungi pe zăpadă, ale crengilor şi brazilor, dădeau efecte grozave. Ne-am fotografi at în fel şi chip (pentru prima oară de când ai plecat scosesem aparatul... „în lume”), apoi ne-am avântat în zăpadă, ne-am bulgărit, ne-am tăvălit, ne trânteam şi ne zbenguiam, ca şi când – în singurătatea acelei grădini feerice – am fi reuşit să ne întoarcem, prin ce ştiu ce miracol, în anii copilăriei. Am făcut multe fotografi i şi l-am convins pe Kurt (jumătate în glumă, jumătate în serios), să mă lase cu Doina să ne fotografi em îmbrăţişaţi pe o bancă înzăpezită, luminaţi din spate, prin crengi aplecate peste noi, de un soare ce cobora spre asfi nţit. Nu am speranţe să iasă fotografi a, făcută „contre-jour”; era ca şi cum am fi jucat teatru, doar că actorul juca mai bine ca de obicei, fi ind îndrăgostit de parteneră.

Bubule, nu fi i supărat pe mine că sânt gata să-ţi

scriu despre ea paginile toate! Ai dreptate să-ţi pretinzi porţia ta de noutăţi

generale, fi indcă lumea nu se rezumă la mine; şi deoarece îmi faci plăcerea de a-mi scrie numai mie, eu trebuie să te ţin la curent şi cu ceilalţi. (Zici că unii nu-ţi scriu, dar îţi faci remuşcări că îi laşi şi tu pe ei sau pe alţii fără rânduri. Eu zic – nu din invidie – să-mi scrii totuşi în continuare şi chiar mai mult şi mai des – căci vei recunoaşte, nu? – că ţi-am fost cel mai credincios corespondent.)

Cronica clujeană începe astăzi cu idila Jean-Viki, idilă în progres, ocrotită de perfecta noastră afectare a ignorării ei şi a neobservării evoluţiei ei. În realitate, lucrurile sunt destul de avansate şi să sperăm că „doamna”, de care foarte vag aminteşti, nu va fi ... fatală, ca să rupă fericirea tinerilor noştri. Tare aş vrea să-l văd pe Jean la casa lui! Acum l-am putut face, cu greu, să scrie un studiu, sper să-l îndemn, cu aceeaşi diplomaţie cu care mă laud, şi la însurătoare. Îmi place să văd în jurul meu mulţi prieteni, multă lume, şi din cea mai fericită: oameni prosperi, veseli şi sincer şi solid legaţi între ei. Asta îmi răcoreşte sufl etul şi mă face să uit ale mele. Nu ştiu de ce, simt că sânt făcut să conduc, deşi nu la suprafaţă, ci dinăuntrul unui cerc, destinele oamenilor, intervenind, corectând şi bucurându-mă când toate ies bine. Vezi [că] nu ştiu ce am că fac ce fac, dar toate le aduc din condei, ca să ajung la mine, ca la un numitor comun. Iartă-mă. Şi fi indcă tot sânt aici, ce să fac, îţi mai spun că am terminat anul acesta examenele cu mai multă satisfacţie ca anul trecut: studenţii s-au temut grozav de mine, având o faimă proastă de severitate îngrozitoare, şi s-au prezentat foarte bine.

Totuşi, mulţumirea mi-a fost umbrită de un incident tare neplăcut, cu o studentă pe care am căzut-o şi care a făcut un aşa de mare tărăboi, încât mi-a amărât zilele: şi eram perfect îndreptăţit să o cad. Întâmplarea are şi partea ei nostimă, dar asta nu o mai scriu: la vară sper să ţi-o pot povesti. Dar vara asta îmi pare aşa de departe şi, zău, nu ştiu dacă ai să vii acasă. Personal, după toate calculele mintale ce mi-am făcut în legătură cu tine, bănuiesc că îţi vei petrece şi vacanţa mare prin Germania. Am ghicit? Dacă se vor relua excursiile cu ONT Carpaţi şi va fi inclus Berlinul sau o altă localitate germană, să ştii că vin neapărat, oricât ar costa. Am câştigat anul acesta ceva mai bine ca înainte şi am ceva depus la CEC, aşa că mi-aş putea permite. Ar fi o întâlnire grozavă, pe care te rog să mă crezi că am şi visat-o odată, natural sub forma unei peripeţii, la capătul căreia îţi făceam o grozavă surpriză. Am lua masa la restaurantul BUKAREST, nu? Ştii că ai devenit un teribil gurmand? Scrisoarea ta miroase a sarmale, a ceapă, a usturoi, încât m-am gândit o clipă la Mme Stratila88. A, fi indcă mi-adusei aminte, ascultă un dialog între Strătilă şi Daicovici (sic!), rectorul. La el în cabinet, ea primeşte investitura de directoare a căminului de fete:

„Să fi i pentru ele ca o mamă, să le faci vizite, mai vezi ce vorbesc între ele, dar cu discreţie, ştii, le mai chemi la o parte, le mai cerţi, dar, ştii, fără să le

actualitatea lui mircea zaciu

109

jigneşti, le arăţi cum să-şi cârpească ciorapii: fetele de azi, domnule, nu mai ştiu cârpi! Să ţeasă, să spele cum se cade, le pui să-şi aranjeze boarfele în pat, prin dulapuri, le spui de câte o cârpă, că miroase, să se spele, domnule, în fi ne, ştii dta, că nu eşti o fetiţă de 15-16 ani, ci femeie în toată puterea cuvântului, vorba lui Homer (aici un citat grecesc), ce dumnezeu, le spui tot ce eu, ca rector, nu le pot spune. Şi acum, du-te! (gest, ca în Hamlet, când eroul zice Ofeliei: „Du-te la mănăstire!”); şi să ştii că asta n-a fost – cum ziceau latinii – un audiendum (... dzeu ştie cum ziceau latinii!), ci o convorbire între prieteni! Eu vreau să ridic prestigiul cadrelor didactice, prestigiul asistenţilor, doctorilor, conferenţiarilor şi profesorilor MEI. Du-te! Şi când vrei, vino la mine. Nu ca subalternă, nu ca funcţionară, ci ca femeie! La mine, oricând uşa e deschisă! Aluzie la Raluca, la care era greu să pătrunzi!

La ieşire, Stratila avea ochii înecaţi în lacrimi, îngăima doar câte un „Da, mulţumesc” şi se tot apropia de uşă de-andărătelea, înaintând cu... varza.

Asta a fost (gurmandule!), „pour la bonne bouche”.

Al tău, MirceaTe rog să-mi scrii şi nu fi i aşa de zgârcit, scrie

mai mult, ce dzeu!

VII. „Scrisorile se încrucişează mereu şi nu reuşim să ne găsim un ritm unison”

Cluj, 9 V 58

Dragă Bubulică,

Da, ai dreptate, mai dezordonată corespondenţă ca cea pe care am purtat-o noi anul ăsta, nu credeam c-o să avem. Scrisorile se încrucişează mereu şi nu reuşim să ne găsim un ritm unison. Principalul e totuşi să ne scriem, dar tăcerea ta prelungită în ultimul timp m-a neliniştit, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva eşti bolnav sau nu cumva te-ai supărat pe mine pentru ceva. Tocmai voiam să-ţi scriu ieri, a intervenit iar ceva, iar azi am primit scrisoarea trimisă prin doctorul nu ştiu cum, trimisă din Bucureşti.

Cum să-ţi exprim recunoştinţa şi bucuria pentru tot ce ai făcut şi faci pentru mine? Grozav mă bucur că am să „apar” în limba germană89.

Dacă ai şti câte decepţii şi necazuri am avut în ultima vreme aici, m-ai înţelege mai bine. Acestea au fost şi una din pricinile pentru care am scris mai rar şi scrisorile mele aveau un caracter destul de evaziv şi lacunar. Dar vremea care fuge, cu o repeziciune uneori nedorită, apropie întâlnirea noastră şi ce-o să ne mai povestim unul altuia! Ştiam de la Jean că pleci în Uniune şi abia după vizita acolo o să te avem iar printre noi. L-am întrebat dacă lor le-ai scris, mă gândeam că numai mie nu. Mi-a spus că o singură ilustrată în ultima vreme, cam laconică, de fapt nici ei nu ţi-au mai scris. Pe Jean

să-l ierţi, el e aşa de prins cu lecţiile ce are de predat, încât mă mir că mai rezistă. A slăbit, are un caracter veşnic preocupat şi, deşi locuim în acelaş oraş, parcă am trăi la mii de kilometri. Chiar când ne întâlnim, vorbim puţin şi banalităţi. Tare e ocupat şi cursul ăsta îi suge toată vlaga. Însă, cred că e şi un bine în asta. Fără să ştie, eu am mai răsfoit câte o lecţie de-a lui şi mi-am întărit convingerea că Jean e un băiat capabil, care ţine cursuri foarte bune şi bine informate, mult superioare celor ale lui Tcaciuc90. Dar e drept că nimeni nu-i recunoaşte acest merit, tu ştii cum e la noi. Şi apoi, dracu ştie, are el un fel super-modest de a fi şi un alt fel, tot aşa de nefericit, de a se prezenta la catedră, încât nici studenţilor nu le prea place, deşi, dacă ei ar fi obiectivi, ar vedea câte pot învăţa de la un om ca Jean, chiar aşa timid şi neajutorat cum e. Nu-i vorbă că şi are nişte studenţi, tot unul şi unul, mai precis una şi una, de la secţiile de limbi străine, extrem de insolenţi. Mi-aş dori să-i am sub mână măcar două luni, ştiu că i-aş struni puţin, să se înveţe a aprecia un profesor. Jean îi cam lasă de capul lor şi am auzit că, la cursuri, e o hărmălaie de ţi-e mai mare mila. Poate că tot am să asist odată, până la sfârşitul anului, la o lecţie de-a lui.

Anul e pe sfârşite. Mai am o singură dată lecţii şi îmi iau iar rămas bun de la o generaţie. Am îmbătrânit, dragul meu: e a opta sau a noua generaţie pe care o scot din facultate, bine rău, cum a fost, dar tot e ceva. Asta înseamnă că trebuie să încep a mă gândi la „pedagogie”, să devin profesor, în adevăratul şi pedantul înţeles, nu mai sânt un asistent începător, cu entuziasme şi stângăcii înduioşătoare.

Trec, în ordine (oarecare ordine), la cele ce ne privesc. Vorba noastră veche: întâi afacerile!

Te rog să mă ierţi că, până în prezent, nu i-am putut trimite tatălui tău decât 400 lei, urmând însă ca, în această lună încă, să achit restul de 250, care au mai rămas până la suma de 650, ce-ţi datoram. Am avut şi cheltuieli, şi necazuri şi puţine, prea puţine venituri anul acesta. Totuşi, nu vreau să mă plâng, am să o duc, sper, tot mai bine. În ce priveşte sumele ce am de ridicat de la voi, habar n-am la ce cifră se ridică, prin urmare cum aş putea fi xa ce să-mi aduci? Se ivesc şi alte greutăţi: dacă tu nu vii direct în ţară, cum o să-mi aduci ce-ţi cer? Sau din Uniune te întorci întâi în Berlin şi abia de acolo vii la Cluj?

Pe de altă parte, dacă nu-ţi scriu acum, în ritmul în care ajung scrisorile mele la tine şi ale tale la mine, risc să nu mai apuc a-ţi comunica unele dorinţe. În fond, zici că pleci la începutul lui iunie, iar acum e aproape mijlocul lui mai. Aşadar, eu m-am gândit să-ţi scriu aşa, în ordinea preferinţelor, mai multe lucruri, urmând ca tu să hotărăşti în funcţie de posibilităţile fi nanciare etc.

Fireşte, în primul rând, dacă aş putea spera, aş dori să am şi eu un magnetofon. Poate însă că pretenţia e prea mare în raport cu suma? Pe locul doi, aş dori atunci un cort cu pneumatice, deşi nu-mi dau seama dacă asta ar costa mai puţin. În fi ne, singurul alt obiect ce aş dori să am ar fi o maşină de râşnit cafea, electrică (eventual

actualitatea lui mircea zaciu

110

cu o anexă, tot electrică, pentru făcut cafea-fi ltru). Asta cred că costă puţin. Altceva nu ştiu ce aş putea să-ţi cer. Stofă? Habar n-am. Poate că e mai bine să te las pe tine să hotărăşti, având în vedere că tu vei cunoaşte suma, tu ştii cam ce am eu şi ce mi-ar place să am. Desigur că maxima dorinţă e magnetofonul, dar asta numai tu poţi hotărî.

Afacerile cred că s-au încheiat.Eu am să încerc să-ţi expediez ediţia românească a

Chirei Chiralina, pentru ca editura s-o aibă la îndemână. Însă, repet, Panait Istrati a scris în franţuzeşte şi cred că editura va trebui să traducă în nemţeşte după originalul francez. Acesta cred că se afl ă la Berlin, ediţiile sânt mai multe şi mai de demult. Ediţia românească ar putea servi totuşi drept ghid antologic. Dar, repet ce-ţi scriam şi în altă scrisoare (oare ai primit scrisorile mele toate?), ar fi bine să se includă şi Ciulinii..., aceasta fi ind în fond tot o povestire, nu mai întinsă ca altele.

Înainte de 1 mai eu am pus, prin vamă, cu toate formele legale, cerute, textul prefeţei91, original şi în traducere germană. Traducerea aparţine tov. Roth Walter92, asistent la Psihologie, eu nu mi-am putut da seama de calitatea ei, neştiind nemţeşte, de aceea am trimis şi originalul românesc, acolo existând posibilitatea retraducerii sau a stilizării. Sper ca totul să-ţi fi parvenit la timp.

Acum, o scurtă „cronică”: bietul Breazu, încă rezistă. Ce ghinion, să ai o inimă atât de tare, care să te ţină în viaţă, chiar condamnat fi ind! Nu mai poate ingera nimic, de ieri, traheea fi ind complet distrusă, orice înghite, trece în plămâni. Suferinţele prin care trece sunt îngrozitoare. La catedră, situaţia e groaznică de asemenea. În schimb, am reuşit să ne coalizăm cu toţii şi la ultima şedinţă l-am pus pe Ioşca cu botul pe labe, încât ţi-era mai mare dragul. De atunci a schimbat tactica şi ne poartă sâmbetele în alt chip. Verbal, mai multe.

Băieţii, toţi cum îi ştii, suntem (sic!) în relaţii foarte bune cu toţii, inclusiv eu cu Nelu, era totuşi necesar. Jean, ţi-am spus. Kurt, caută cameră, Doina are un balon nou, pantofi cu nişte tocuri ireal de subţiri, pe care calcă însă cam ca o barză. Nicu şi Mitică Pop93 au fost într-o anchetă folclorică şi au venit pârliţi de soare.

Eu am fost, cu cercul ştiinţifi c, la o sesiune la Bucureşti, am ieşit bine şi m-am bucurat de un timp extraordinar. Întors cu avionul, cum am trecut Carpaţii, am dat de neguri şi ploaie. Din baia de soare şi lumină a unui Bucureşti înfl orit grozav, m-am întors iar la posomorala pluvioasă a Clujului. Şi la meschinăria lui. Am văzut Cale mayor (vine şi Marty), a fost teribil, deşi multora nu le-a plăcut. Teatru nu prea am văzut, nici cine ştie ce fi lme.

Ai văzut „Ciulinii”94? Pe mine m-a impresionat mult, cu toate că îmi dau seama perfect de slăbiciunile fi lmului. E totuşi frumos şi are o muzică excepţională, cum în puţine fi lme, chiar ale unor ţări cu mare tradiţie, găseşti. Atât de modernă şi totuşi atât de esenţial folclorică... Şi sunt câteva secvenţe de-a dreptul

antologice, cu tot ritmul cam trenant al acţiunii şi unele efecte teatrale îndoielnice. Mă bucur că mergem la Cannes cu o creaţie bună!

La Buc[ureşti] am fost la Brazi95, ei tot cum îi ştii, Didi96 e bine, Liuţa97 e tare, tare drăgălaşă, dar m-a decepţionat, căci au tuns-o băieţeşte, nu mai are cârlionţi şi părul, din blond, a devenit şaten, iar ochii, din albaştri, devin verzi. Dar e aşa de vorbăreaţă şi mă îmbrăţişa tot timpul, încât m-a înduioşat, căci am simţit că ţine la mine. Nu-ţi închipui cât aş dori să am un copil şi numai pentru asta aş vrea să mă însor. Iar? Voiam să evit discuţia asta, dar cad în ea aproape fără să vreau. La vară o să-ţi explic.

Tu cum stai? Corespondezi cu fata aceea din Cluj? sau...

Abia aştept vara! Ce bine ar fi să mergem în Retezat sau oriunde, la mare mai cu seamă. Şi să ne potrivim cu toţii deodată. Tu însă parcă te văd că iar te ambalezi cu cine ştie cine de condus prin ţară, în excursii „stas”. Am făcut multe fotografi i, dar crede-mă că nici un fi lm nu l-am developat, nici acela măcar pe care l-am făcut cu tine la Bucureşti. Acum s-au adunat prea multe şi nu prea stau bine cu banii, amân tot ce poate suferi amânare de cheltuială.

Aştept o scrisoare mai lungă de la tine, eu îţi promit că-ţi mai scriu, aş dori în orice caz să am confi rmarea primirii prefeţei, restul îl las în grija ta. Tanti98 îţi mulţumeşte că nu uiţi să o saluţi şi pe ea, şi pe Mia99, în fi ecare scrisoare. De altfel, te aşteaptă cu tradiţionala masă, la care eşti abonat îndată după ce vei descinde în urbea asta! Anunţă-ne din timp! Până atunci sper să ne mai scriem.

Cu toată dragostea, al tău, acelaş Mircea

VIII. „Timpul ne îndeamnă la excursii şi la hoinăreală”

Cluj, 16 V 58

Dragă Bubule,

Bietul nostru profesor100 a murit duminică, la ora trei după masă. Eu eram la Oradea, m-am întors abia luni seara, când am afl at. Ultimele ore au fost teribile.

actualitatea lui mircea zaciu

Foto: Călin Stegerean

111

A avut timp de o zi şi o noapte delirul setei, vorbea fără încetare, amintea toate itinerarele excursiilor sale, toate izvoarele, toate pâraiele, toate cascadele şi lacurile pe care le văzuse în viaţă. Pe urmă recita versuri, unde se vorbea de apă. Spunea, fără şir, date din istoria literaturii române, apoi se lovea peste gură: „Doamne, ce tot vorbesc eu! Doar eu nu mai sunt (sic!) profesorul Breazu. Mâine am să fi u cadavrul Breazu!”

Înmormântarea a fost impresionantă. A avut enorm de multe cununi şi fl ori. Au fost opt cuvântări. Eu a trebuit să vorbesc din partea catedrei. L-am purtat pe umeri (Mitică, Nelu, Jean, Nicu, Sergiu Dan101, Căpuşan, Kurt şi cu mine), de la Colegiu până la cimitir. De la poarta cimitirului până la groapă l-au purtat studenţii. A fost multă lume şi măcar asta a fost o mângâiere pentru familie.

Şi astfel s-a sfârşit un capitol în existenţa noastră. Începe altul. Cum va fi , cine ar putea spune?

După zilele încordate ce au trecut, după durerea pe care toţi am resimţit-o (nu-l mai recunoşteai, eu cel puţin, care nu-l văzusem demult, n-aş fi spus că acela e Bătrânul!) – acum e o relaxare. Timpul s-a schimbat şi el de vreo săptămână, călduri caniculare au luat locul ploilor. E cald ca în iulie cel puţin, şi vegetaţia, fl orile, ca în aprilie-mai. Totul e înfl orit şi măcar cerul senin şi curat ne mai mângâie.

Scrisoarea mea va fi scurtă de astă dată. Voiam numai să-ţi anunţ trista veste. În al doilea rând, uitasem de fi ecare dată să repar pierderea reţetei lui Constantin Virgil102, care ţi-a dat şi un acont. Îţi trimit o nouă reţetă, scrisă recent şi la care el a adăugat câteva rânduri.

Dacă poţi şi dacă – tu vei şti mai bine combinaţiile mele fi nanciare – ajung banii, te rog cumpără şi pentru frate-meu o pereche de ochelari cu lentile colorate (nu prea închise însă), cu rame cam ca ale mele (cei aduşi de tine). Anexez reţeta lui, de asemenea.

Dragă Bubule, te aşteptăm să vii cât mai repede. Timpul ne îndeamnă la excursii şi la hoinăreală. Ieri am avut ultimele ore de curs, iată încă un an şcolar care a fugit, nici nu ştiu când. Intrăm de săptămâna viitoare în examene. Apoi... vacanţa.

Te aşteptăm şi te îmbrăţişăm până atunci, cu drag, al tău,

Mircea

Scrie!!!!

IX. „N-am cerneală în toc şi nici în călimară, doar pe fund”

Cluj, 17 V 58

Dragă Bubule,

Cum pot fi aşa de uituc? Am pus ieri plicul cu scrisoarea, dar reţetele au rămas acasă. Azi ţi le expediez în fi ne!

Nu-ţi mai scriu altceva, căci n-am cerneală în toc şi nici în călimară, doar pe fund.

Adaug dar că te aşteptăm cu nerăbdare, să-ţi spunem multe. Anunţă-ne când vei sosi şi scrie-mi până atunci!

Cu drag, MirceaP.S. Pe reţete, O. D. şi O. S. înseamnă „ochiul drept” şi

„ochiul stâng” – să le ştii traduce.

X. „Faptul că nici acum n-am locuinţă mă afectează îndeosebi”

Cluj, 1 VI 58

Dragul meu Bubu,

nu ştiu dacă prezenta te va mai găsi la Berlin sau ai şi plecat spre Moscova103. În orice caz, sper că la întoarcere o vei găsi. Eu ţi-am mai scris două alte scrisori, pe care sper că le-ai primit. Ultima ta scrisoare e un răspuns la una mai veche a mea. Toate veştile pe care mi le dai acolo m-au bucurat mult. Mai ales, cum ţi-am mai scris, perspectiva de a fi tradus în nemţeşte mă încântă. Oare o să pot vedea şi eu traducerea (înţeleg volumul), sau abia la anul sau cine ştie când? Cât priveşte onorariile pentru prefaţă şi schiţă, dacă le vei putea obţine, aşa cum ţi-am mai scris, în ordinea preferinţelor, aş dori desigur în primul rând un magnetofon şi nimic mai mult. Poate sunt prea pretenţios, nu ştiu. În orice caz, te rog să te interesezi, dacă poţi, de această problemă, eventual, dacă diferenţa nu e mare, să completezi tu suma, urmând ca eu să-ţi restitui aici.

La 2 iunie, deci mâine, când ridic salarul, o să trimit ultima rată, de 250 lei, la ai tăi. Cu aceasta problemele de „afaceri” dintre noi cred că sunt lichidate, bine înţeles încă nu şi recunoştinţa mea.

Altceva: ai primit reţetele, pentru ochelarii lui Constantin Virgil104 şi pentru Cucu105? În fi ne, ce faci cu corturile? E neapărat necesar să avem corturi pentru excursia ce pregătim pentru luna august!!! Vom străbate Retezatul, de unde vom trece în Valea Cernei, pe care o vom coborî până la Herculane, de unde vom lua-o spre Orşova, Ada-Kaleh şi pe urmă, dacă vom vrea, pe Dunăre cu vaporul, până unde ne va duce dorul. Am stabilit itinerarul, nu şi oamenii, fi indcă anul trecut am experimentat că cei mai hotărâţi au abandonat până la urmă. Totuş, cred că putem conta de pe acum pe următorii: Jean, Căpuşan, Dorin Breazu – care a moştenit de la bietul taică-său pasiunea turistică.

Şi fi indcă veni vorba: catedra noastră încă e descoperită. Analiza cursurilor noastre a avut, în fi ne, loc, la câteva zile după înmormântarea bietului profesor. Am reuşit peste aşteptări, lecţiile noastre s-au dovedit foarte bune. De altfel, m-am convins încă o dată că, deşi suntem o catedră formată din tineri, avem perspective şi facem treabă mai bună decât în altă parte. Cu şeful încă nu se ştie. Se spune (Pervain a lansat zvonul) că Dima106 nu va veni, ispitit de un post similar la Bucureşti, unde în toamnă se va reorganiza catedra de la „Parhon”107. Nu

actualitatea lui mircea zaciu

112

ştiu ce şanse are Ioşca. După o lecţie zdravănă pe care i-am dat-o într-o şedinţă memorabilă, despre care nu ştiu dacă ţi-am scris, acum se poartă cu noi cu mănuşi, ba e de o politeţe exagerată. E laş, aşa îl ştim cu toţii şi poate e mai bine aşa. Cred că şi Bibi108 l-a sfătuit să adopte o tactică a „învăluirii” şi nu una de atac frontal, în care o să-şi rupă dinţii. Fapt e că acum tare vrea să ne ajute şi să ne umble în voie.

S-a întâlnit la Bucureşti cu Draeger şi acela i-a spus că tu mai stai un an. El conta pe întoarcerea ta, ca să te numească la veche. Totuşi, mi-a spus că o să-ţi facă norma, ca să nu fi i descoperit la anul, şi o să te suplinească cineva. În felul acesta ai asigurat un post aici, pentru o eventuală întoarcere, ceea ce eu cred că nu e rău. Numai să se ţină de cuvânt. De altfel, cred că o va face, se fereşte grozav să intre persoane străine în catedră şi ar vrea să aranjeze lucrurile de aşa manieră, ca normele să se împartă între noi şi cei rămaşi, eventual plus Liviu Rusu la universală. Acesta face presiuni serioase să reintre în universitate109, după cum mi-a mărturisit chiar mie.

În altă ordine, mi-ai cerut să-ţi afl u data morţii lui Bassarabescu: 29 martie 1952. A trăit neverosimil de mult, nimeni n-a ştiut când şi cum a murit, revistele la noi au tăcut. Păcat! Acum i-a apărut o ediţie în „Biblioteca pentru Toţi”, îngrijită de Al. Piru. Acolo am găsit indicaţia exactă. Dacă vrei, pot să-ţi expediez prefaţa, aşa cum am mai procedat, scrie-mi dacă te interesează. Însă nu ştiu de ce voi nu luaţi legătura nu ştiu prin ce for, să vi se expedieze pentru biblioteca Institutului toate noutăţile librăriei româneşti, în special cele de reeditare din clasici şi scriitori mai apropiaţi. Dräger n-a discutat niciodată această problemă?

Ai noştri, cum îi ştii. La noi e căldură tropicală, zilnic aproape 40 grade, încât numai la ştrand putem rezista. Însă nu ai totdeauna timp, fi indcă n-am intrat încă în concediu. Eu am început ieri examenul, am avut o grupă nenorocită, cea mai proastă de când mă ştiu, încât am fost foarte dezamăgit. Jean tot ieri a început, dar, spre deosebire de mine, care am rutină în materie şi înaintez cu 90 pe oră, el a început tot la 7 dimineaţa şi abia la 4 după masa a fost gata cu grupa (în vreme ce eu la 11 ieşeam din universitate). L-am întâlnit pe urmă pe Căpuşan, care asistase, avea nişte dureri de cap, pe care credea că le putea vindeca plimbându-se pe... corso.

Ceilalţi, tot cu examene şi alte treburi de fi ne de an. La 1 iulie iau concediu, nu ştiu încă unde am să mi-l petrec, în orice caz te rog să mă anunţi exact când vii la Cluj, să fi u de faţă. N-aş vrea să descinzi fără să te aşteptăm la gară! Din păcate, cred că Tanti şi Mia nu vor fi de faţă, deci „prânzul de gală” se va amâna pentru toamnă – ele pleacă pe data de 24-25 iunie la Oradea, unde Mia are practica de vară. Încolo, Tanti s-a refăcut destul de bine, în urma curei de strofantin şi alte injecţii recomandate de medicul curant, dr. Nicoară110, gazda noastră de revelion, cu care m-am împrietenit mai mult în ultima vreme. Livia – soţia lui – e tare drăguţă şi ea. Am fost la ea la ţară, la Fildul de Jos, într-o sâmbătă-

duminică, şi am făcut fotografi i. Aparatul e foarte bun, însă aici nu prea e hârtie bună, aşa că pozele pierd mult. E drept că nici fi lme nu sunt pentru tip Leika, eu am primit întâmplător două de la Puiu Şuteu111, care are cu benzile, la institut.

Mă bucur că ai văzut atâtea spectacole bune, te şi invidiez, mai ales pentru Pe aripile vântului. Aici am văzut Cale mayor, aşteptăm Marthy, vezi aşadar că suntem cu un an în urmă. La teatru n-am fost decât la Baia, care e un spectacol foarte reuşit, păcat că nu-l mai poţi vedea. Sau l-ai văzut în iarnă?

Despre mine, personal, nu ţi-aş putea spune lucruri prea bune. Am să-ţi expun verbal unele necazuri şi îndoieli. Faptul că nici acum n-am locuinţă mă afectează îndeosebi. Pierd zile în şir fără să fac nimic. Am adoptat un mod de existenţă mic burghez, de funcţionar, vin de la redacţie pe la 11/2, 2, mănânc, apoi invariabil mă culc şi trag un somn de o oră-două, după care iar mănânc, mă schimb, ies în oraş, unde pierd vremea până seara târziu. N-am chef să vin acasă, nici lucra nu pot, nici citi seara târziu, cum mi-ar place, nici să ascult muzică de noapte, căci Tanti şi Mia, obosite fi ind, se culcă devreme. În orice caz, la toamnă o să fac într-un fel şi cu orice risc nu mai rămân aşa, mă doare sufl etul că n-am lucrat cum trebuie un an de zile. E drept că am câştigat în alte direcţii, mai ales experienţă umană şi cunoştinţe noi, însă văd cum se duc anii cei mai rodnici şi mai frumoşi, fără să pot lăsa un lucru durabil, care să-mi supravieţuiască. Şi asta mă doare cumplit, mă face uneori irascibil, cinic, nedrept cu alţii etc. Îmi dau seama că trec printr-o criză, poate locuinţa nu o va rezolva întru totul, dar în mare parte. Cred că totuş, la toamnă, o să reuşesc să aranjez ceva, pleacă şi familia Butnaru112 la Bucureşti, ei mi-au promis camera; Dumitru Mircea113, a cărui soră se mărită şi pleacă din Cluj, mi-a promis idem camera ei, care e în fosta locuinţă a lui Brad. Poate şi familia Breazu va închiria una din camere, cum am înţeles, ei însă nu mi-au făcut o ofertă, iar eu mă jenez să întreb. Pervain, pe de altă parte, susţine că e primejdios să mă mut acolo, ar fi pericol de contaminare, deşi toţi medicii – cât ştiu eu – susţin că în cancer nu e vorba de nimic infecţios. În fi ne, o să vedem. Căci alte speranţe nu am. S-au tot dat locuinţe, mie însă nu mi-a dat nimeni şi am înţeles că nu am ce aştepta.

actualitatea lui mircea zaciu

113

Dragul meu, vino cât mai repede, să ne facem programul de vacanţă. Anunţă sosirea. Cât priveşte cele cerute de mine, nu-ţi bate prea mult capul, numai dacă se poate şi nu-ţi vin peste mână, altfel mai pot şi eu trăi fără magnetofon (pe al tău nu l-am mai deschis de mai bine de două luni!). În fond, totul e chestiune de obişnuinţă, şi civilizaţia, şi existenţa troglodită.

Te îmbrăţişează cu drag şi te aşteaptă, împreună cu ceilalţi,

P.S. mulţumesc că te-ai interesat pentru premiul acela de la Tineretul Lumii114, încă nimic n-am primit, nu mai ştiu unde să apelez! Se poate să-l fi „încasat” cineva?

Buletinul ginecologic al facultăţii:Doamna D. D. Draşoveanu: luna VI-a sarcină usuală, cu posibil

gemeni – greutate la mers.Doamna Livia Grămadă, zisă Puşa – luna IV-a.sarcină usuală, nu exagerată, lizibilă totuş,

copilul e cam... îngrămădit!

____Note: Bubu este numele de alint al profesorului Octavian

Şchiau.2 Paganini = marca unui aparat de radio.3 Profesorul Ion Breazu.4 Iosif Pervain, şeful Catedrei de literatura română, la

acea dată.5 Aluzie la povestea cămăşii lui Iisus Hristos, purtată

înainte de răstignirea sa pe cruce. 6 Chiorean, bibliotecară la Facultatea de Filologie.7 „N-a dansat decât o vară”, poreclă pentru o studentă

a facultăţii, dată după fi lmul suedez cu acelaşi titlu (1951; regizor: Arne Mattsson), realizat după romanul omonim al scriitorului suedez Per Olof Ekström.

8 Adina Lucaciu, soţia dr. Olimpiu Lucaciu, prieten foarte bun cu Mircea Zaciu.

9 Georgeta Munteanu, profesoară de metodică la Catedra de literatura română, nepoată de soră a rectorului Universităţii „Victor Babeş”, Raluca Ripan.

10 Raluca Ripan (1894-1975), atunci Rectorul Universităţii „Victor Babeş” din Cluj. În 1959, universitatea românească „Victor Babeş” se va uni cu cea maghiară, „János Bolyai”, formând Universitatea „Babeş-Bolyai”, structură care funcţionează şi în prezent.

11 Chirilă = studentă la Facultatea de Filologie.12 Profesorul Ion Breazu.13 Puşa = Livia Grămadă, cadru didactic la Facultatea

de Fillogie14 Poreclă dată lui Ovidiu Grămadă, soţul Liviei

Grămadă.15 Parafrază după Cronache di poveri amanti, un fi lm

din 1954 (regizor: Carlo Lizzani), după romanul omonim al lui Vasco Pratolini.

16 Kurt = Mircea Curticeanu, cadru didactic la Facultatea de Filologie.

17 Doina Curticeanu, soţia lui Mircea Curticeanu.18 Stiopa = poreclă pentru Ştefan Bitan, profesor a

Facultatea de Filologie.19 Rodica Bitan (n. Barbu) = soţia lui Ştefan Bitan.20 Ion Vlad = cadru didactic la Filologie, viitor rector al

Universităţii „Babeş-Bolyai”.21 Vali Covic = Valentin Covic, basarabean de origine,

profesor la Filologie şi student la Politehnică (unde dădea „un examen tare greu”).

22 Zorina = Zorina Mocanu (căsătorită Regman), profesoară la un liceu din Cluj, soţia criticului Cornel Regman.

23 Zoe = Zore Bugnariu, cadru didactic la Facultatea de Filologie, sora lui Tudor Bugnariu.

24 Jean = numele de alint al lui Ion Pulbere, viitor profesor de literatură universală, la Facultatea de Filologie din Cluj.

25 Mia = verişoară cu Mircea Zaciu.26 Tanti = mătuşă a lui Mircea Zaciu, mama Miei. În

momentul respectiv, Mircea Zaciu locuia împreună cu cele două rude.

27 Nicu = Nicolae Both, cadru didactic la Facultatea de Filologie.

28 Pârvu = Petru Pârvu, cadru didactic la Catedra de ştiinţe sociale a Facultăţii de Istorie.

29 Coana Frosa la Bucureşti, lucrare de Moş Nae (unul dintre pseudonimele lui Nicolae Batzaria), apărută în 1935.

30 Grămadă-Galati = soţul Liviei Grămadă (n. Maier).31 La Şosè = probabil titlul vreunei povestiri de Nicolae

Batzaria.32 Georgeta Munteanu şi mătuşa ei, Raluca Ripan.33 Foarfecă = studentă la Facultatea de Filologie.34 Rodica şi Ştefan Bitan.35 E vorba de viitoarea revistă Viaţa studenţească.36 Profesorul Octavian Şchiau a dat curs acestei invitaţii,

publicând în Viaţa studenţească o serie de articole despre viaţa culturală din Germania.

37 E vorba de noua serie a revistei Tribuna.38 Aluzie la posibilitatea interceptării, de către

Securitate, a scrisorilor!39 Buba néni, gazda lui Octavian Şchiau, la vremea

aceea, din Piaţa Unirii.40 Mircea Zaciu locuia atunci într-o cameră din Piaţa

Unirii, aparţinând familiei Bariţiu, cu vechi tradiţii culturale. a unei case de pe str. Şincai, nr. 10, din Cluj.

41 Catedrala „Sfântul Mihail”, statuia lui Matei Corvin şi Piaţa Unirii.

42 Profesorul Octavian Şchiau avea ore şi la Universitatea din Leipzig. Drumul de la Berlin la Leipzig era făcut cu un tren special, pus la dispoziţia Armatei Sovietice de ocupaţie, care nu oprea decât la staţia fi nală.

43 Werner Draeger = profesor german de romanistică, specialist în limba română, încadrat la Institutul de Romanistică din Berlin.

44 Familia Seidel se refugiase din Germania în România, după preluarea puterii de către Hitler, stabilindu-se la Bucureşti. Prin bunăvoinţa rectorului Emil Petrovici, au fost încadraţi la Universitatea „Victor Babeş”, cunoscându-se astfel cu Mircea Zaciu. După război, s-au repatriat în Germania.

45 Monica T. = Monica Todoran (născută Lazăr), care va divorţa de profesorul timişorean, Eugen Todoran.

46 Vali = Valentin Covic.47 Raluca Ripan = rector al Universităţii „Victor Babeş”

din Cluj.48 Georgeta Muntean = cadru didactic la catedra de

Metodică, rudă cu Raluca Ripan.49 Mircea Zdrenghea = profesor de limba română la

Facultatea de Filologie.50 Pitsch Judith = fostă studentă la Facultatea de

Filologie, eliminată din sindicat, fi indcă a cerut să emigreze.

actualitatea lui mircea zaciu

11451 Muţiu = Ion Muţiu, fi lolog, stabilit ulterior la

Universitatea din Timişoara.52 Coca = soţia profesorului Ion Muţiu53 mais bien sûr, il s-agit d’un cadeau = foarte bine, este

vorba de un cadou.54 Această dorinţă, ca şi semnătura tuturor scrisorilor,

este olografă.55 Constantin Daicoviciu = rectorul care a urmat după

Raluca Ripan şi cu care Mircea Zaciu a fost în excelente relaţii.56 Cornel Căpuşan = cadru didactic la Facultatea de

Filologie, devenit membru al Catedrei de literatură. 57 Silvia Tomuş, cadru didactic universitar la Facultatea

de Filologie.58 Mircea M. Tomuş, fi ul Silviei şi al lui Mircea Tomuş,

acum profesor în SUA.59 Căroiu = Ion Căroiu, cadru didactic, adus din jud.

Hunedoara, pentru a preda cursuri de metodică. A renunţat în scurt timp la cariera universitară şi s-a întors la şcoala unde funcţiona iniţial, din jud. Hunedoara.

60 Nicolae Both, profesor de etnologie la Facultatea de Filologie.

61 Doina Curticeanu.62 Maria, prima soţie a lui Nicolae Both, nepoata

fratelui lui Emil Racoviţă.63 Marin = familia soţiei lui Silviu Curticeanu,

Valentina Marin Curticeanu.64 Jean, numele de alint al lui Ion Pulbere.65 Fior Grecu, student la Medicină, care locuia în gazdă

la Buba-néni.66 Ina Marin = Valentina Marin Curticeanu.67 Cila = rudă a familiei Ştefan Bitan.68 Ion Breazu.69 E vorba de volumele Unde sfârşeşte pustiul,

Bucureşti, 1956, şi Începutul sfârşitului, ESPLA, Bucureşti, 1956, volume de scenarii cinematografi ce.

70 Bucur = profesor de istorie la Cluj, viitorul soţ al Cilei.

71 Mitrofan = cadru didactic la Catedra de ştiinţe sociale.

72 Victoria Cosma = studentă la Facultatea de Filologie, prietena profesorului Ion (Jean) Pulbere.

73 Silviu Curticeanu, fratele lui Mircea Curticeanu.74 Fam Butnariu = Butnariu era cadru didactic la IMF

Cluj.75 Fam Lucaci = Olimpiu Lucaci.76 Mircea Tomuş şi Silvia Tomuş.77 Angela= studentă la Facultatea de Filologie.78 Ina = Valentina Marin Curticeanu.79 Anca – studentă la Filologie.80 Rodica = prima soţie a lui Ştefan Bitan.81 Lala = Maria Zdrenghea (sora profesorului Mircea

Zdrenghea), cadru didactic la Facultatea de Filologie.82 Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, fost

ministru al Învăţământului.83 Ştefan Bitan, profesor la Facultatea de Filologie.84 Florea-Rarişte = Dumitru Florea-Rarişte (1914-1989,

Iaşi), poet, publicist şi traducător. 85 Seidelii = familie de profesori germani, având

legături strânse cu România.86 Harz = zonă din Germania, renumită pentru

pitorescul ei.87 Pârvu = profesor de pedagogie la Universitatea

„Victor Babeş” din Cluj, ulterior stabilit la Timişoara.88 Strătilă = şefa Colectivului de Limba rusă de la

Facultatea de Filologie din Cluj.

89 Profesorul Octavian Şchiau a propus unei publicaţii germane o ediţie din romanul lui Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, la care Mircea Zaciu a scris o prefaţă.

90 Tcaciuc = Ilie Rahoveanu, profesor de literatură universală la Facultatea de Filologie.

91 A se vedea nota nr. 89.92 Walter Roth, asistent la Facultatea de Psihologie a

Universităţii din Cluj, plecat ulterior în Germania.93 Dumitru Pop, profesor de folclor la Facultatea de

Filologie.94 E vorba de fi lmul Ciulinii Bărăganului, realizat după

romanul cu acelaşi titlu, al lui Panait Istrati.95 Ion Brad, scriitor.96 Didi = numele de alint al soţiei lui Ion Brad.97 Lia Brad = fi ica celor doi. 98 Mătuşă a lui Mircea Zaciu.99 Mia = verişoara lui Mircea Zaciu.100 Ion Breazu.101 Sergiu Pavel Dan, profesor la Facultatea de

Filologie, fi ul lui Pavel Dan.102 Era vorba de o reţetă pentru ochelari.103 Profesorul Octavian Şchiau urma să facă o excursie

de la Berlin la Moscova.104 Constantin Virgil = profesor de română în Cluj, fost

coleg de facultate cu Mircea Zaciu.105 Cucu = fratele lui Mircea Zaciu, Radu Zaciu, alintat

Cucu.106 Al. Dima = esteticianul Al. Dima.107 Universitatea din Bucureşti purta atunci numele lui

C.I. Parhon.108 Bibi = Elena Vaşiade, a doua soţie a lui Iosif

Pervain.109 Liviu Rusu a fost îndepărtat de la catedră.110 Nicoară = doctor, prieten comun.111 Puiu Şuteu = Valeriu Şuteu, cumnatul lui Ion Brad.112 Butnaru – doctor, prieten cu Mircea Zaciu.113 Dumitru Mircea, scriitor.114 Era vorba de un concurs organizat de o revistă din

Budapesta, la care a participat, cu o lucrare, şi Mircea Zaciu. Lucrările premiate au fost tipărite într-un volum din Germania, dar editura a trimis drepturile de autor revistei din Budapesta, care organizase concursul.

actualitatea lui mircea zaciu

115

Scrisori către Ioan MUŞLEA

În cele trei scrisori ce urmează apar câteva nume de persoane despre care vă dau următoarele explicaţii: Antoine G. este de fapt Antoine Grouhel, secretar al Centrului Cultural Francez din Cluj, care l-a dus pe Zaciu până în Germania cu maşina; (Aurel) Sasu e unul dintre coordonatorii echipei Dicţionarului; Aescht şi Motzan, doi bine-cunoscuţi germanişti saşi stabiliţi în Germania după 1990; Al. Lungu – directorul revistei exilului românesc, “Dialog”, care apare în Germania; Radu şi Adriana sunt cei doi copii ai Profesorului; Kuki este Doamna Corina Zaciu; Rozalia şi Victoriţa – două femei care îl ajutau pe Zaciu; Pi este porecla subsemnatului.

I.M.

Bonn, 16 III 99

Dragii noştri, Am primit acum câteva zile, cred că trei,

scrisoarea de la Nenea Nelu, dar numai azi reuşesc să răspund. Am fost teribil de prins cu pregătirea drumului la Paris (mâine), adică mai precis cu cele două texte pe care trebuie să le rostesc. Aş vrea să vă asigur că departe de mine gândul să mă fi supărat pentru întârzierea răspunsului de la voi, pur şi simplu eram neliniştit neavând nicio veste şi de aceea am telefonat într-o seară la Muşleşti, unde am vorbit cu Puia (Pi dormind, ca de obicei!). M-au bucurat rândurile voastre, afl ând că sunteţi mai bine şi că Tanti Mica se reface, desigur cu grija mereu atentă a lui Nenea Nelu! Mă bucur mai ales că Tanti Mica continuă să se intereseze îndeaproape de tot ce se întâmplă în ţară/lume, că vrea să citească cât mai mult şi mai multe etc., că Pi e un companion potrivit pentru dialoguri etc. Iarna asta cred că v-a pus la grele încercări, după cum am afl at situaţia din ţară. Din toate punctele de vedere. La noi, ea a fost mai lungă decât de obicei, însă colţul nostru e ferit, n-am avut mai mult de 2-3 ori zăpadă, şi de aceea nu mare şi destul de repede dusă. Frigul n-a coborât sub 5, foarte rar -8 grade, dar asta excepţional, mai ales noaptea. Totuşi, faţă de alţi ani, primăvara a întârziat, iar în părţile sudice şi răsăritene gerul, zăpezile, avalanşele şi alte dezastre şi-au făcut de cap. Bine că Radu cu ai lui au fost la ski tocmai înainte de a se declanşa nenorocirea, mai ales că au fost chiar în zona unde apoi au fost cele mai mari dezastre. Acum e primăvară, în fi ne, totul a înfl orit, şi forsitia, merii japonezi, magnoliile-superbe, cât copacii mari, precum şi felurite alte specii de arbuşti sau pomi înveliţi în văluri roz-liliachii. E un spectacol superb. Ieri am văzut şi primii arbori înfrunziţi. Dar se zice că iarna va încerca o reîntoarcere şi asta tocmai acum când mă pregătesc să plec la Paris (unde clima

e cam ca aici). Starea mea sufl etească nu e mult mai bună, deşi uşor ameliorată, căci iau acum un somnifer uşor şi am măcar asigurat un somn bun. De altă parte, motive de supărare, nelinişte şi amărăciune nu lipsesc. În primul rând pierderea atât de neaşteptată a bunului meu prieten şi colaborator Marian Papahagi, fără de care nu ştiu cum voi reuşi să continuu Dicţionarul. Cu Sasu nu reuşesc să mă înţeleg şi deşi relaţiile au fost reluate, simt mereu în el o surdă ostilitate, fără un motiv declarat. Nu ne potrivim nici în idei. Marian era un perfect aristocrat, ştiind să se poarte ireproşabil în orice împrejurare. N-am avut cu el, în lungul celor aproape 30 de ani de cunoştinţă, colaborare şi prietenie niciodată un diferend, o ciocnire sau o supărare mai serioasă. Asta, dincolo de marile lui calităţi intelectuale. Ce pierdere dureroasă pentru o cultură atât de greu încercată azi! Nimeni nu-l mai poate înlocui, mai ales în domenii ca italienistica, romanistica ş.a. Alt motiv de profundă amărăciune mi l-a servit dragul meu cumnat, dar despre asta cred că v-am scris şi nu vreau să mă repet, mai ales că-mi face nespus de rău să răscolesc totul. În fi ne, sănătatea mea cam scârţâie şi doar speranţa că vara mă va mai întrema mă mai mângâie. Dar pentru asta aş fi dorit să pot merge undeva (pe o insulă, să zicem) unde să fi u departe de „zgomotul şi furia” lumii de azi şi să încerc să mai scriu o carte. Vezi de poţi?! am continuele procese şi încurcături din cele mai amare! Vom veni, sper cu Corina, de Paştile româneşti, dar numai la Bucureşti, să vedem copiii. Corina le duce teribil dorul, vorbim zi de zi la telefon, ceea ce vă daţi seama cât ne costă (şi acum, drumul la Bucureşti, pentru Corina doar câteva zile). Eu voi mai sta acolo două-trei zile în plus, să încerc a rezolva probleme editoriale, pe urmă o să vin la Cluj. Singurul lucru ce mă bucură e revederea cu voi şi perspectiva poveştilor împreună. Cu casa am tras o spaimă în vremea gerului, din pricina conductelor şi că Victoriţa, nu ştiu de ce, n-a mai vrut să doarmă acolo ci s-a retras în garsoniera ei, mergând doar din când în când să vadă de locuinţă. În schimb, vărul meu de la Oradea, arhitectul, care făcea în toamnă un curs de restaurare la Cluj, a fost mereu, şi asta fără să-mi ceară măcar permisiunea (căci a consumat gaz, lumină şi telefon, fără a considera necesar măcar să-mi scrie două rânduri!). Aşa-s neamurile! Eu unul sunt cam sătul de ele, şi am destule motive! În rest, timpul a trecut aşa şi aşa, eu neputând lucra la noul volum din Jurnal, nici la altă carte, limitându-mă la multe lecturi (care nu zic că nu mi-au prins bine), plimbându-mă, mergând, rar, la câte un fi lm şi încercând să-mi menţin calmul. Am avut vizita uneia din fi icele Pop, una din fi nele noastre, care având o bursă la Würzburg, ne-a vizitat pe timpul carnavalului. Vizite au mai fost, câteva, a lui Hurezeanu, Aescht, Motzan, ultimul prezentând la ambasadă, într-o seară, volumul unui poet german, înalt funcţionar (cultural?), „poet” în orele lui pierdute... pe care Fundaţia lui Buzura l-a scos într-un volum bilingv. La Paris vom face o seară de lansare a vol. II din Dicţionar, combinată cu omagierea memoriei lui

actualitatea lui mircea zaciu

116

Papahagi. Vom vorbi mai multe persoane apropiate atât de el, cât şi de Dicţionar. Sper să iasă bine. Voi mai vorbi la Salonul cărţii despre ultima carte a prietenului meu de aici, doctorul şi poetul Al. Lungu (cu ei şi călătorim mâine, de la Köln, cu faimosul t.g.v. „Thalys”). Cam atâta, deocamdată, în speranţa unei dorite revederi cât mai curând! Vă urăm multă sănătate şi putere, energie, Corina şi Adriana mi se alătură şi toţi vă îmbrăţişăm din toată inima şi cu toată dragostea,

Mircea

Bonn, 24 XII 92

Dragă Pi, În primul rând, la mulţi ani, ţie şi întregii

familii, un an bun, cu bucurii şi împliniri. Am sosit în 22 seara la 11, de la Nürnberg, unde m-au lăsat amicii. În ultima clipă, când nu mai ştiam ce să fac, Antoine G. a apărut cu Eric, prietenul său parizian şi la 11 ½ am plecat, cu bine, cu escală la Oradea la nenii mei, care ne-au reţinut la masă, apoi prin Ungaria unde am înnoptat. Maşina avea mereu beteşuguri iar eu m-am specializat în vizitarea de ateliere de reparat. A.G. e f. simpatic şi te rog să-i aminteşti încă o dată cele mai calde mulţumiri şi speranţa că mă voi putea revanşa. Drumul cu ei a fost f. plăcut şi amuzant răscumpărând nervii ultimelor zile. Iar odată în trenul Nürnberg-Bonn am simţit că reînviu. Căldura plăcută, liniştea, curăţenia, telefonul la care am putut vorbi cu ai mei să le spun când sosesc, totul era din altă lume. De când sunt aici nu mă mai doare nimic! Transmite şi Tatii Michii şi lui Nenea Nelu că sunt bine şi le mulţumesc infi nit pentru căldura ce am găsit totdeauna la dânşii. Pi dragă, îţi mulţumesc şi ţie că ai fost f. atent şi bun cu mine şi de câte ori am avut nevoie de ceva! Să ne revedem sănătoşi şi veseli!

Cu drag, Mircea Zaciu

Bonn, 12 VIII 97

Dragii noştri Tanti Mica şi Nenea Nelu,

Am primit azi rândurile d-v şi tabloul sângeriu, mulţumesc! Îmi pare foarte rău că unii dintre d-v v-aţi îmbolnăvit, ce fel de epidemie să fi e asta în plină vară?! Sper că vă refaceţi şi că ceilalţi au scăpat. Eu am sosit cu bine, deja din avion mi-am revenit şi am simţit că renasc; am călătorit cu Emil Hurezeanu aşa că am avut o plăcută companie. La Bonn mă aşteaptă Kuki şi Andrei cu o limuzină super! Am dat peste o vară fastuoasă, nu mă mai satur, îi duceam tare mult dorul la Cluj. Sper să ţină. Radu şi copiii au fost aici în week-end, băieţii sunt adorabili, dar Sergiu refuză să vină cu noi la Cluj, zice că are să se plictisească şi adaugă: „Ich muss... nach uberlegen”. Sper că vin la început de sept. cu Corina, ar dori mult să stea puţin acasă, dar suntem neliniştiţi că nu avem veşti de la Rozalia şi Victoriţa e de negăsit, nu răspunde la telefon. O rugasem să doarmă la noi, casa fi ind pustie ne e teamă de un jaf. În rest, mă refac şi m-am reîndrăgostit de Germania, care e extraordinar de frumoasă. Vă îmbrăţişăm pe toţi cu mult, mult dor şi dragoste

Mircea, Kuki şi copiii

Complimente fam. Razin şi Huedeştilor

actualitatea lui mircea zaciu

Foto: Călin Stegerean

117

din arhiva securităţii

Documente pentru biografi a lui Mircea ZaciuSelectate şi editate de Dan Culcer –

[1956] REFERAT

Despre conţinutul ideologic al creaţiei literare a scriitorilor tineri şi a orientării lor politice şi ideologice.

„În oraşul Cluj, datorită condiţiilor optime create de regimul nostru de democraţie populară s-au ivit, se dezvoltă şi activează pe tărâm literar un număr relativ mare de tineri scriitori. Deoarece din totalul de scriitori, tinerii reprezintă o parte destul de însemnată, preocuparea faţă de creaţia lor, de orientarea lor ideologică şi politică primeşte o importanţă din ce în ce mai mare. În această privinţă, în ultimul timp a şi crescut preocuparea faţă de tineri, atât din partea Secţiei de Ştiinţă şi Cultură, cât şi din partea Filialei Uniunii Scriitorilor, prin analizele ce s-au făcut, prin discuţiile ce s-au organizat. Analiza ce se face în Biroul Comitetului Regional este încă o etapă importantă în procesul de educare ideologică — politică a tinerelor cadre de scriitori (s.n.).

[Scriitori tineri erau consideraţi cadre, în termenii în care se defi nea politica de cadre, selectarea şi educarea cadrelor, adică a viitorilor activişti de partid pe tărâmul literaturii.]

În Biroul Comitetului Regional de Partid urmează să se analizeze activitatea acelor scriitori tineri, care s-au impus ca scriitori, care au publicat cel puţin un volum, sau au o activitate din care se poate desprinde cu precizie talentul şi calitatea de tânăr scriitor. S-a ales astfel un număr de 15 de astfel de tineri scriitori a căror muncă este supusă analizei. Aceştia sunt următorii: Kányádi Sándor[l], Székely János[2], Aurel Rău[3], Aurel Gurghianu[4], Márki Zoltán[5], Bárdos B. Arthur[6], Neamţu Leonida[7] – poeţi; Szabó Gyula[8], Zaciu Mircea[9], Huszár Sándor[10], Buşecan Teofi l[ll], Szabó István, Bajor Andor[12], Fodor Sándor[13], Hornyák Iosif[14] – prozatori.

Toţi aceşti tineri scriitori sunt încadraţi în muncă, în redacţii, la Universitate sau în alte locuri, deci nici unul din ei nu se ocupă exclusiv cu scrisul, în sensul să trăiască numai din lucrările pe care le publică.

La revista „Utunk” lucrează: Márki Zoltán, Bárdos B. Arthur, Huszár Sándor, Hornyák Iosif. La Editura de Stat: Szabó Gyula, Székely János, Bajor Andor, Fodor Sándor. Restul de scriitori tineri maghiari muncesc la redacţia „Dolgozó Nő”[16] şi în subredacţii ale unor ziare şi reviste ce apar la Bucureşti. La revista „Steaua”[17] muncesc: Rău Aurel, Gurghianu Aurel, Leonida Neamţu; la Universitate: Zaciu Mircea, iar Buşecan Teofi l la Comitetul Regional de Partid.

În ce priveşte condiţiile de viaţă, situaţia materială a tinerilor care lucrează la «Steaua» şi la „Utunk” este mai bună, deoarece salariul (în medie de 600-700

lei) [98] este completat de colaborări, care se plătesc. Situaţia este ceva mai grea la tinerii care muncesc la Editura de Stat, unde au opt ore de muncă şi din această pricină le revine pentru creaţie un timp mai scurt. În general au posibilităţi de a trăi din veniturile pe care le au. Situaţia în privinţa locuinţelor nu este rezolvată la mulţi, dar acest lucru este o problemă generală, care se rezolvă treptat şi pentru care va mai trebui să se depună eforturi.

Trecând la analizarea creaţiei tinerilor scriitori amintiţi mai sus, la conţinutul ideologic şi la stabilirea liniei lor de orientare, trebuie să constatăm de la început că aceşti tineri se remarcă prin talentul de care au dat dovadă în lucrările lor apărute, natural, fi ecare cu specifi cul său. Subliniem însă capacitatea lor de a zugrăvi realitatea prin imagini literare izbutite, deoarece din aceasta se desprinde faptul că putem fi siguri că schimbul de mâine a scriitorilor este asigurat.

Am arătat că toţi aceşti tineri scriitori au lucrări apărute în volume, în reviste, sunt cunoscuţi de cititori şi apreciaţi. Aprecierea aceasta este meritată, deoarece în lucrările lor sunt zugrăvite în mare măsură aspectele vieţii noastre, lupta oamenilor muncii pentru construirea socialismului în ţara noastră. Aspectele realităţii noastre sunt zugrăvite în diverse genuri, de la roman şi până la schiţă, de la poezii lirice până la poeme mai ample, de la satiră până la aspecte dramatice. Varietatea genurilor a dus şi la crearea unei personalităţi proprii scriitoriceşti, ce-i drept în formare, dar ale cărei contururi se desenează din ce în ce mai precis. O tendinţă extrem de valoroasă ce se manifestă la aceşti tineri este continua căutare a noului, a formelor noi de exprimare şi a problemelor noi din viaţa noastră. Datorită acestei preocupări, nivelul artistic al creaţiei acestor tineri este în continuă dezvoltare.

Tematica lucrărilor tinerilor scriitori se lărgeşte. Un loc important în sfera tematică a lucrărilor tinerilor ocupă viaţa de azi şi din trecut a ţărănimii muncitoare. Romanul lui Szabó Gyula, Familia Gondos, se remarcă în primul rând prin cunoaşterea adâncă a realităţii satului nostru de către tânărul scriitor, prin crearea unor tipuri de ţărani muncitori înaintaţi, precum şi prin nivelul artistic al acestui roman. Din viaţa satului se inspiră şi alţi scriitori tineri, ca: Fodor Sándor, Szabó István, Aurel Rău, [Aurel] Gurghianu, Kányádi Sándor şi alţii. Nu lipsesc nici alte domenii din viaţa noastră: Huszár Sándor a publicat câteva nuvele din viaţa muncitorilor noştri, Márki Zoltán din cea a ostaşilor, Zaciu din viaţa intelectualilor şi a studenţilor, Buşecan din viaţa minerilor, Bajor Andor a apărut şi s-a dezvoltat ca un talentat scriitor în genul satirei. Tinerii au zugrăvit şi aspecte din lupta din trecut a clasei muncitoare şi a poporului pentru libertate (ciclul lui Aurel Rău despre eliberarea Clujului, Fodor Sándor despre solidaritatea unor soldaţi cu greviştii de la Griviţa etc.).

Tema dragostei este de asemenea tratată în unele poezii ale tinerilor scriitori. În ce priveşte conţinutul ideologic al lucrărilor publicate de tinerii scriitori,

actualitatea lui mircea zaciu

118se constată o preocupare permanentă de a zugrăvi fenomenele realităţii de pe poziţiile realismului socialist. Tinerii scriitori sesizează unele probleme ale realităţii noastre, caută să le dea o rezolvare justă. Mulţi tineri şi-au ales ca probleme ale lucrărilor lor lupta împotriva rămăşiţelor ideologiei burgheze în mentalitatea unor oameni, lupta, de pildă, împotriva concepţiilor de mic proprietar particular, care se manifestă în unele gospodării agricole colective. Trebuie să remarcăm că tinerii, cu toată preocuparea lor de a reda realitatea în lucrările lor prin prisma realismului socialist, nu reuşesc încă să o zugrăvească în complexitatea ei, ci se mărginesc la unele aspecte de suprafaţă, acest lucru şi din pricina [99] insufi cientei cunoaşteri a realităţii, cât şi din ne-aprofundarea învăţăturii marxist-leniniste. De aici şi unele confuzii, unele rezolvări simpliste, asupra cărora vom reveni.

În general, se constată că avem un grup de tineri scriitori talentaţi, cuprinşi de dorinţa de a munci, care au şi obţinut rezultate. Nu putem fi însă întru totul mulţumiţi de munca tinerilor scriitori, de orientarea lor; rezultatele obţinute nu sunt în raport corespunzător cu talentul lor.

Un aspect deosebit de semnifi cativ în activitatea tinerilor, care se manifestă de altfel şi în munca vârstnicilor, dar în mai mică măsură, se referă la tematica lucrărilor publicate. E cu totul nemulţumitor faptul că tinerii scriitori nu zugrăvesc în lucrările lor teme inspirate din viaţa clasei muncitoare. Există câteva excepţii în unele nuvele ale lui Huszár Sándor, dar acest lucru este departe de a ne satisface. Majoritatea lucrărilor tinerilor scriitori îşi au izvorul în viaţa ţărănimii muncitoare din trecut şi prezent, din viaţa intelectualităţii. Se aduce de fi ecare dată când vine vorba de această problemă argumentul că tinerii provin din mediul sătesc, că mai bine cunosc realitatea de la ţară. Acest argument justifi că numai în parte orientarea aproape exclusivă spre temele ţărăneşti. Avem de pildă scriitori care provin din oraşe, ca Hornyák Iosif, Huszár Sándor, Zaciu Mircea şi alţii, care nu cunosc viaţa ţărănimii, care cunosc mai bine viaţa din oraş, viaţa muncitorilor, dar care scriu totuşi despre ţărani, despre sat. Credem că aici domină o concepţie greşită la tinerii scriitori, n-au înţeles sufi cient că în regimul nostru de democraţie populară clasa muncitoare are rolul conducător.

Mai există şi o altă explicaţie a acestui fenomen. Viaţa clasei muncitoare, viaţa muncitorilor înaintaţi, a eroilor muncii noastre din întreprinderi este mult mai complexă decât li se pare tinerilor scriitori. Ei se plâng că nu au ce scrie despre muncitori, că viaţa lor este deosebit de monotonă, ei muncesc într-un cadru nepoetic, în ateliere, fabrici pline de fum, că o zi se aseamănă cu alta, că într-un cuvânt structura sufl etească a muncitorului nu este atât de complexă ca a ţăranului. Ba se mai spune că în întreprinderile noastre nu există o luptă de clasă, cum se manifestă la ţară. Ei au dreptate atunci, dacă consideră că cunoaşterea vieţii muncitorilor

se rezumă doar la o vizită sau două în întreprindere. Cu ocazia unor astfel de vizite ei nu pot surprinde nimic deosebit, pe când o zi-două petrecute la ţară face ca să se întoarcă cu tolba plină de subiecte, care de care mai «poetice», mai «originale”. Se ajunge astfel la situaţia că scriitorii tineri cred că au descoperit la ţară lucrul cel mai important, mai semnifi cativ, dar în fapt, pe baza unei documentări superfi ciale culeg date care au fost tratate de mult de alţi scriitori. Conţinutul e acelaşi, diferă poate numai forma. Ei nu au sesizat că în dosul «monotoniei» vieţii muncitorilor se ascunde un proces deosebit de complex, că viaţa muncitorilor este deosebit de multilaterală, că o simplă excursie nu poate descoperi această complexitate. Ei nu au sesizat încă în ce constă eroismul muncitorilor, care de pildă în condiţiile extrem de grele de după eliberare au participat la reconstrucţia întreprinderilor, care azi luptă pentru mărirea producţiei, a productivităţii muncii etc. Pentru a înţelege aceasta, se cere o cunoaştere adâncă, temeinică a vieţii muncitorilor, se cere o adâncire a cunoştinţelor teoretice a problemelor economice, se cere un contact permanent cu această viaţă. Iată izvorul principal al lipsei de lucrări inspirate din viaţa clasei muncitoare, care deci se rezumă la necunoaşterea realităţii, la lipsuri în pregătirea ideologică, la necunoaşterea politicii economice a partidului. Această slabă cunoaştere a realităţii şi a pregătirii ideologice se referă şi la problemele satului. Sunt câţiva scriitori, de pildă Szabó Gyula, Fodor Sándor şi încă câţiva, la care se vede că [100] contactul cu satul a dus la crearea unor lucrări de valoare, care cu toate scăderile sunt succese ale literaturii noastre. Neclaritatea ideologică duce ca şi scriitorii care cunosc viaţa satului să scrie lucrări greşite, în care faptele vieţii nu sunt interpretate just. Aşa de pildă, tot Szabó Gyula, care a dat un roman cu reale calităţi, a prezentat redacţiei revistei „Igaz Szó”[18] o nuvelă în care arată că membrii de partid au avut o atitudine stângistă când nu au fost de acord să fi e primită în gospodăria colectivă soţia unui moşier, argumentând că înainte de căsătorie femeia a fost săracă. Poetul Székely János scrie despre

actualitatea lui mircea zaciu

119

un chiabur care a ucis din ură, deoarece ţăranii dintr-un sat s-au apucat să construiască un dig folosind lemnul dintr-o fostă pădure a sa. Poetul îl blestemă pe chiabur, iar chiaburul îngheaţă în pădure, autorul căutând astfel să demonstreze că crima îşi primeşte pedeapsa conform voinţei soartei şi nu pe baza justiţiei de clasă.

Lucrările tinerilor scriitori care scriu despre sat mai păcătuiesc prin faptul că nici din viaţa satului nu desprind problemele cele mai esenţiale. Ei nu au reuşit decât în mică măsură să redea chipul comunistului de la ţară, a omului înaintat. De pildă, în unele nuvele ale lui Szabó István, membrii de partid, secretarii organizaţiilor de bază nu sunt cei mai înaintaţi oameni din sat sau nu sunt zugrăviţi la înălţimea altor ţărani sau a elementelor negative.

Neclaritatea în domeniul ideologic, orientarea politică şubredă a unor scriitori tineri a dus la faptul ca şi acele puţine lucrări care tratează despre viaţa tinerilor, despre problema dragostei să nu aibă claritatea necesară. Poeziile de dragoste sunt atemporale, glorifi că dragostea abstract, în maniera pe care poeţii au făcut-o în trecut, chiar mai bine. La tinerii poeţi dragostea este o temă în sine, nu un imbold pentru săvârşirea de acte eroice, nu o problemă de viaţă. Au apărut multe poezii de dragoste ca la poeţii Székely János, Aurel Gurghianu, Leonida Neamţu, Aurel Rău şi alţii, dar dragostea n-a primit în poeziile lor nici o semnifi caţie socială. În nr. 1 al revistei «Steaua», A. Gurghianu a publicat de pildă o poezie întitulată «7 Decembrie», în care e vorba că la această dată poetul s-a despărţit de iubita lui, la care se mai gândeşte şi astăzi cu regret. Azi, când întregul popor este în lupta pentru îndeplinirea celui de al II-lea cincinal, poetul vorbeşte despre problemele lui mărunte, fără să facă nici o legătură între aceste probleme ale lui şi marile probleme ale zilelor noastre. [s.n. D.C.] Dragostea şi ea are aspecte sociale. Marx arată în Manifestul Comunist cum burghezia a comercializat acest sentiment nobil al oamenilor. Sarcina poeţilor este

de a arăta cum dragostea, în condiţiile socialismului, devine un sentiment care înaripează pe om, un sentiment realizabil nu numai pentru cei avuţi, un sentiment bazat pe respectarea sinceră, reciprocă. Adâncirea ideologică a acestei probleme de către poeţi, care trebuie să fi e îndrumătorii maselor, ar duce la poezii de dragoste mobilizatoare, sincere, frumoase. Rămâne acest lucru ca o sarcină a poeţilor.

Pe linia abordării variate a problemelor actuale, e deosebit ca îngrijorător faptul că tinerii scriitori nu şi-au pus talentul şi în slujba zugrăvirii problemei convieţuirii românilor şi maghiarilor. Problema naţională ocupă un loc restrâns în creaţia tinerilor, atât a românilor, cât şi a maghiarilor. E cu atât mai gravă situaţia cu cât aceşti tineri scriitori trăiesc la Cluj. Alţi scriitori din altă parte a ţării n-o pot face în măsura în care ar putea-o face scriitorii din Cluj. Acum câţiva ani, prin anii 1949-1950, unii scriitori s-au ocupat de această problemă, ca de pildă Márki Zoltán, dar în prezent s-a abandonat această temă. Organizaţia de bază a scriitorilor, Uniunea Scriitorilor, prin toate mijloacele vor trebui să se ocupe de această problemă. [101]

Lipsa unei adânci cunoaşteri a teoriei marxist-leniniste, a cunoaşterii în sensul ca această teorie să pătrundă în cele mai mici ascunzişuri ale sufl etului şi să devină astfel un far călăuzitor în întreaga activitate poetică, se vede la scriitorii tineri în egală măsură la români şi la maghiari, dar se manifestă în mod deosebit.

La scriitorii români pe care-i analizăm şi cei care muncesc la revista «Steaua», poeţii A. Rău, A. Gurghianu şi L. Neamţu, se manifestă o tendinţă de apolitism. Ei scriu despre viaţa de la ţară, dar câte o dată şi de întreprinderi, dar poeziile lor în mare parte sunt nişte pastele din care lipseşte omul, sunt nişte afi rmaţii de mirare, parcă un om din afară descoperă un teren nou, nemaivăzut. Uzinele noastre, furnalele, schelele petrolifere, oamenii noi sunt priviţi de departe, prin ochii înceţoşaţi ai poetului, care transformă pădurea,

actualitatea lui mircea zaciu

La Kastellaun@Dan.Culcer

Paris, 1996@Dan.Culcer

120

schelele, coşurile fabricilor, oamenii în pretexte pentru a scrie poezii. Nu arde în aceste poezii patima de luptă, dorinţa de a zugrăvi pe eroii care sunt creatorii acestor întreprinderi noi. Realitatea este privită printr-un binoclu întors, unde oamenii şi lucrurile se contopesc într-o armonie perfectă prin prizma nemuririi, dar micşoraţi cu mult faţă de existenţa lor reală. De aici titluri de felul acesta: Peisaj industrial, care ascunde un fel de a vedea realitatea, o concepţie asupra poeziei. Aceşti tineri poeţi imită slugarnic unele poezii ale «maeştrilor» clujeni, în special ale lui Baconsky[19], care el însuşi are încă multe de clarifi cat în concepţia sa asupra poeziei.

Educarea acestor tineri, ajutorul permanent le este necesar, cu atât mai mult cu cât în Cluj nu avem un scriitor, un poet matur de la care să înveţe.1 Întărirea frontului literar românesc se impune cu o deosebită necesitate, pentru ca tinerii poeţi talentaţi români să nu se piardă în buruienile unei poezii minore.

Tinerii scriitori maghiari, atât prozatorii, cât şi poeţii, au la Cluj câţiva maeştri de la care pot învăţa. Au primit însă ajutor prea puţin şi au fost astfel puşi în situaţia ca ei singuri să caute căi noi de exprimare. Aceşti scriitori tineri au legături destul de slabe cu viaţa literară a ţării noastre şi astfel s-a ajuns ca unele ecouri ale devierii de dreapta din literatura R.P. Ungare să se resimtă şi la ei. Aceasta s-a manifestat prin negativismul în zugrăvirea realităţii noastre. Scriitorii tineri au început să vadă totul în negru, au renunţat la zugrăvirea unor teme mari, centrale, şi s-au împotmolit în zugrăvirea unor lucruri mărunte, nesemnifi cative. Ei au argumentat această cale prin «căutarea de căi noi», mai ales în mijloacele de exprimare. S-a ajuns până acolo ca unii tineri să ceară înfi inţarea unei reviste pentru tineret, necontrolată de nimeni (nici de partid), în care ei să poată publica orice încercare de a crea forme noi. Trebuie să arătăm că negativismul începe să dispară, că măsurile luate de Comitetul Regional de Partid în direcţia intensifi cării muncii politice şi a combaterii acestor tendinţe au dat roade. Continuă să mai existe la unii scriitori, ca de pildă la Bajor Andor, Székely János, Bajor Andor, în satirele sale, critică birocratismul, demagogia şi alte rele ce există în viaţa noastră, întotdeauna de pe poziţiile omului de jos, împotriva celor care ocupă funcţii de răspundere în aparatul de partid şi de stat. El nu înţelege că puterea se afl ă astăzi în mâinile celor ce muncesc, că conducătorii apără interesele poporului. Satira lui nu se îndreaptă decât în mică măsură împotriva duşmanilor poporului, împotriva hoţilor, delapidatorilor etc. La Szekely János, un talentat poet, se manifestă serioase confuzii de ordin ideologic. Cea mai mare parte a poeziilor lui sunt scrise de pe poziţiile mai mult sau mai puţin vădite ale aşa-zisei «poezii eterne». Fapt este că acest poet are cel mai puţin contact cu realitatea. [102]

Trebuie să arătăm aici că un prozator de mare talent, Mircea Zaciu, datorită spiritului de grup ce domneşte la «Steaua», a fost izolat de viaţa literară a Clujului şi de mult timp nu a publicat lucrări, deşi

activitatea şi-a început-o destul de rodnic.2

În sfârşit, printre tinerii analizaţi, sunt unii care scriu foarte puţin. Printre aceştia sunt Hornyák Iosif, Bárdos B. Arthur, Márki Zoltán.

Pentru educarea tinerilor scriitori, un rol important îl are legătura ce trebuie s-o aibă cu creatorii vârstnici, În această privinţă, situaţia de la Cluj nu este mulţumitoare. În ce priveşte îndrumarea lor, scriitorii vârstnici nu dau un ajutor concret, nu au legături personale pe linie de creaţie cu tinerii, nu le împărtăşesc experienţa acumulată. Nagy István[20] s-a ocupat sporadic cu câte un tânăr scriitor, dar acest lucru este insufi cient.

În ce priveşte preocuparea organizaţiei de bază şi a Filialei Uniunii Scriitorilor cu tinerii, ea s-a imbunătăţit doar în ultimul timp, în urma consfătuirii cu tinerii creatori, ce a avut loc la Comitetul Regional de Partid. Munca organizaţiei de bază în această direcţie nu poate fi considerată satisfăcătoare. Organizaţia de bază n-a reuşit să se ocupe cu probleme de creaţie, n-a reuşit să fi e un conducător politic al activităţii literare. Pe linie românească situaţia este cu atât mai grea, cu cât în organizaţia de bază nu există nici un scriitor român, nici tânăr, nici vârstnic. [s.n. DC]3

În prezent, educarea ideologică a tinerilor scriitori nu este rezolvată satisfăcător. Formele de învăţământ, mai ales cercul de estetică, deşi a dat unele rezultate, este prea abstract. Propunem ca pe lângă formele de învăţământ existente să se organizeze un seminar cu tinerii, unde să se discute concret anumite lucrări literare, unde scriitorii mai vârstnici să-şi împărtăşească din experienţa acumulată. Organizaţia de bază şi Filiala Uniunii Scriitorilor vor trebui să se preocupe şi de problema ridicării nivelului cultural general al tinerilor scriitori şi de munca de educare cetăţenească. Vor trebui combătute cu asprime tendinţele de îngâmfare, de izolare ce se manifestă la unii scriitori.

Secţia de Ştiinţă şi Cultură, organizaţia de bază,

actualitatea lui mircea zaciu

La Pont Alexandre@Dan.Culcer

121

Filiala Uniunii vor trebui să pună un accent deosebit de serios în direcţia îndrumării tinerilor de a realiza o legătură strânsă cu viaţa, cu realitatea. Propunem de pildă în această direcţie ca Uniunea Scriitorilor să patroneze un sat în care să se desfăşoare prin scriitori o muncă politică în vederea formării de gospodării colective, scriitorii, mai ales membrii de partid, având repartizate sarcini concrete în această direcţie.

E necesar ca periodic să se analizeze munca tinerilor, să se intensifi ce acţiunea de recrutare de noi talente, prin reorganizarea cercurilor literare existente, prin îndrumarea acestor cercuri de către scriitorii vârstnici cu mai mare experienţă.

Cluj, 27.II.1956(Arh.St.Cluj, Comitetul Regional PCR Cluj,

fond 13, dos. 6/1956, f26-33)

În spatele acestor sinteze de partid se afl ă însă informatorii Securităţii. Un deceniu mai târziu, o notă informativă, semnată cu nume de cod, dă „în vileag” personalitatea, opiniile pe care le explică prin originea socială a unui mic grup intelectual de clujeni, prieteni, Alexandru Căprariu, Dumitru Ghişe şi Mircea Zaciu. În 1963, fost student al lui Mircea Zaciu, autorul acestor rânduri termina facultatea.

-Sursa „COSTEA EUGEN” —fi la 94— STRICT SECRET

-La întîlnire a participat Ex.nr.___

Mr.Melas Andrei.-Întîlnirea a avut loc înziua de 3.I.1963

NOTĂ INFORMATIVĂ

Cu cîţiva ani în urmă un actual redactor la revista TRIBUNA întîlnind pe stradă pe un scriitor - GRIGORE BEURAN - l-a întrebat: „cu cît te plătesc

ăştia ca să scrii pentru ei? Astăzi însă acest tovarăş nu mai pune asemenea întrebări ci face tot posibilul să devină membru de partid şi nu numai el ci şi cîţiva prieteni intimi de ai săi. Este vorba în primul rînd de ALEXANDRU CĂPRARU, el e cu întrebarea pusă lui BEURAN acum cîţiva ani, de DUMITRU GHIŞE şi MIRCEA ZACIU. Ce ştiu despre aceştia:

ALEXANDRU CĂPRARU a urmat liceul militar în războiul antisovietic, mai tîrziu ajuns la şcoala de literatură la Bucureşti, a fost exclus din U.T.M. În prezent în tot ce face, se simte de la o poştă, [este] în scopuri carieriste.

Exemple se pot da cîte vrei. De altfel toată redacţia ştie şi poate relata că este un lingău şi se serveşte de revistă numai pentru a-şi aranja interesele proprii. Informaţii amănunţite poate da tovarăşul Gh.Breiner [cunoscut ca fost securist n.n.], administrator la revista „TRIBUNA”.

DUMITRU GHIŞE, în prezent redactor şef adjunct la revista „Steaua”, se distrează adesea făcînd aluzii şi apropouri la adresa ignoranţei unor tovarăşi cu munci de răspundere în partid. De exemplu, într-o zi povestea cît de lipsit de cultură este tov. OPREA, de la Regiunea de partid. Cînd Ghişe i-a dus manuscrisul broşurii „Regiunea Cluj în plină înfl orire”, scrisă de un colectiv de autori, tov. OPREA a citit un articol despre Istoria Clujului, scris de prof. universitar Şt. Pascu şi a spus că el „altfel a învăţat în clasa a IV-a primară şi nu crede că prof. PASCU are dreptate. De asemeni de multe ori GHIŞE, citea cu glas tare anumite articole din „Făclia” sau din ziarele regionale de partid şi îşi bătea joc de „lipsa de cultură a tovarăşilor care le redactează”.

De curînd, cînd GHIŞE a fost primit candidat de partid, mama sa, se zice, că se plîngea cunoscuţilor ei: „Mitică săracu a trebuit să intre în partid, pentru că aşa sînt vremurile iar postul pe care îl are îl obligă să fi e membru de partid. N-are încotro săracu băiat.” [-2- ] [fi la 95]

Din informaţiile pe care le-am ştiut că tatăl lui GHIŞE, a fost notar şi a avut în proprietate maşini pe piaţa linii de autobus pe lîngă Hunedoara, a fost acţionar la o societate de înmormîntări.

Am asistat de asemenea de multe ori la discuţii în care GHIŞE persifl a pe sovietici (îmbrăcăminte, atitudine, chiar limba rusă etc.)

Cel de-al treilea al „grupului subtililor”, cum li se spune, este ZACIU MIRCEA, conferenţiar universitar şi recent numit decan al Facultăţii de fi lologie. Este fi u de avocat din Oradea, care, după cum ştiu, are case naţionalizate în prezent.

În orice caz, încă de pe vremea studenţiei (1948-1951) era foarte rezervat faţă de politica partidului nostru, se complăcea în pasivitate, evita orice muncă obştească, se orienta şi se orientează şi acum mai mult spre cultura occidentală (zeifi că tot ce provine din Franţa sau Italia, ascultă frecvent posturi de radio franceze, ştie ultimele noutăţi literale, sau muzicale,

actualitatea lui mircea zaciu

La Cafe Cluny, Paris, 1996@Dan.Culcer

122

pînă şi pe interpreţii de muzică uşoară, dar dispreţuieşte muzica populară romînească, tot ce se produce în ţară în domeniul muzicii sau picturii, al îmbrăcăminţii şi al membrilor de partid.)

Nu se poate nega desigur că mai ales ultimii doi şi în special ZACIU, sunt destul de culţi, în general capabili, însă nici [şi?] azi un oarecare aer de subevaluare e tot ceea ce vine din URSS, sau a tot ceea ce este romînesc se poate observa frecvent la ei.

Sînt prieteni buni, toţi trei, se întîlnesc cu soţiile cînd la unul, cînd la altul şi probabil atunci pot să-şi expună nestingherit tot ce gîndesc şi simt, din care răzbate foarte puţin în prezenţa altora. Pot relata despre ei, tov.Gh. BREINER, GRIGORE BEURAN, NEGOIŢĂ IRIMIE ş.a.-

„EUGEN COSTEA”

Nota a fost dată din initiativa ag. şi se referă la unele persoane din cadrul redacţiei TRIBUNA.

Sarcini: Să continue să poarte discuţii cu BREINER, BEUREAN, NEGOIŢĂ pentru a afl a care sunt discuţiile pe care le poartă CAPRARU, ZACIU şi GHIŞE.-

Măsuri: O copie a notei la Bir.7.

Mr. Melas Andrei

FIŞĂ PERSONALĂ, [fi la 96]

ZACIU MIRCEA. Născut la 27 Aug.1928 în Oradea, fi ul lui Adrian şi Otilia, domiciliat în Cluj, str. Budai Deleanu Nr. 22, de origine socială mic burghez/tatăl avocat/.-Nu este căsătorit. Cunoaşte foarte bine limbile franceză şi maghiară. -A urmat liceul între anii 1939-947 la liceile din Satu Mare, Arad şi Oradea.

În tot timpul liceului – după cum afi rmă el personal – a trăit într-un mediu putred, mic burghez care mult timp şi-a lăsat urme adînci în conştiinţa şi faptele sale.

În anul 1947 s-a înscris la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care nu a terminat-o urmînd numai trei ani. În timpul activităţii sale studenţeşti s-a înscris la U.N.S.R., unde a deţinut funcţii de răspundere, ca aceia ca responsabil propaganda pentru anul III fi lologie. -Nu se ştie din ce motive a fost scos din această muncă, deşi el pretinde că din cauza activităţii literare abundente pe care o desfăşura şi care îl copleşea.

Ulterior a devenit membru U.T.C.Are reale calităţi în domeniul literaturii, fapt

pentru care a fost şi este utilizat ca colaborator la „Almanahul Literar”. -A publicat în această revistă numeroase nuvele şi uneori fragmente de romane.

În ultimul timp a relatat din proprie iniţiativă o notă informativă prin care demasca activitatea duşmănoasă a unor elemente, notă care a fost dată unui responsabil de cadre.4-

La A.S. este cunoscut că a fost/poate şi mai este/

prieten cu un oarecare TITUS POPOVICI, care într-o scrisoare pe care a trimis-o numitului ZACIU, a făcut aprecieri duşmănoase la adresa regimului nostru şi a Uniunii Sovietice.

De menţionat că tatăl său a făcut politică Naţional-Ţărănistă.

Mircea Zaciu deşi ştie acest lucru, totuşi în autobiografi a sa nu afi rmă că tatăl său a făcut politică duşmănoasă, ci doar că el Mircea Zaciu „a fost crescut într-un mediu mic burghez, fără o orientare precisă, părinţii lui căutînd să-l ţină departe de frămîntările vieţii.”

Adaptarea la regulile regimului politic în care a avut nefericirea să-şi petreacă tinereţea şi maturitatea nu i-a reuşit cu adevărat lui Mircea Zaciu. Editarea integrală a dosarelor de urmărire informativă pe care i le-a dedicat Securitatea va evidenţia o dramă suportată cu stoicism şi va completa uman dosarul existenţial al Jurnalului, conturând personalitatea complexă a profesorului, cu opera epică ignorată de noi sau abandonată de autor, lăsându-ne în memorie silueta-i fragilă, luminată sub refl ectoarele prieteniilor, adversităţilor şi realizărilor solide, pe imensa scenă a Transilvaniei de după război.

____Note:Lucian Blaga trăia şi scria în acea epocă la Cluj. Partidul

îl ignora sau simula ignoranţa, nu şi Securitatea, precum se poate constata din diferitele rapoarte de urmărire păstrate în arhive şi publicate în parte în volumul de studii şi documente Intelectuali români în arhivele comunismului, Nemira, 2006, pp. 202, 264, 266

2Din această perioadă, 1955-1957, datează contactul lui Mircea Zaciu cu Securitatea, respectiv, supravegherea sa. Dosare : COTA SRI 107319/1 — COTA CNSAS I 257 132/1.

3 Situaţia din 1956 refl ectă diferenţa de atitudine dintre unguri şi români în Ardeal, faţă de comunism. Pentru grupul etnic maghiar adeziunea a reprezentat mai puţin o valorizare a revoluţiei sociale cât o cale de aplicare a tezelor privind politica PCdR relativ la natura multinaţională a statului român, argument mereu reluat de lideri comunităţii maghiare, în toate momentele de criză interetnică, 1945, 1956, 1989.

4 Dintr-un document Nr.362/J/48509 din 24.I.1962, reiese că, după recrutarea ca informator în 1953, M. Z. a fost abandonat pentru nesinceritate : «Susnumitul a fost recrutat în 1953 ca agent al organelor noastre pe linia problemelor-ideologico-politică (artişti scriitori) însă a fost abandonat pentru nesinceritate. În general din materialele ce le posedăm asupra acestuia, rezultă că este un element dubios, care nu prezintă încredere din partea organelor noastre, datorită cărui fapt considerăm contraindicată plecarea sa în R.D.G.-ŞEFUL DIRECŢIEI REGIUNII, Maior PLESITA NICOLAE. ŞEFUL SERVICIULUI, Cpt.Puşcaşu Ilie

actualitatea lui mircea zaciu