39. Leonid Dimov, Să fie iarnă1. Sinonimele contextuale ale cuvintelor jale - tristeţe, suferinţă; năluci -fantasme, iluzii, fantome.2. În structura să-nţelegi cratima este utilizată pentru a marca, la nivel fonetic, absenţa vocalei î din cuvântul înţelegi, spre a permite rostirea într-o silabă a celor două cuvinte, iar la nivel prozodic –păstrarea măsurii şi a ritmului versurilor.3. Şi-a văzut chipul răvăşit de vânt într-o oglindă. Profesorul nostru este oglinda principiilor de corectitudine.4. Tema acestei poezii este evadarea din cotidian, prin vis susţinută prin motivele următoare: noaptea, vârsta de aur, oglinda, iarna, visul.5. În a doua strofă, versul în care se regăseşte un adjectiv cu valoare expresivă este: Cum creşte jalea-n tagma suferindă sau A chipurilor în amurg plăpând.6. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: mă, mi, să-nţeleg.7. Titlul cuprinde un verb la conjunctiv cu valoare de imperativ, exprimând o rugăminte, o dorinţă a eului liric de a trece într-o altă dimensiune a realităţii, amintind de sintagma biblică Să fie lumină! Substantivul din titlu face trimitere la un anotimp al liniştii, al împăcării cu sine, al posibilităţii de a evada în imaginaţie.8. Textul poetic stă sub semnul oniricului, al spaţiului visului, conturând unitar imaginea fantastică a nopţii, când tot trecutul pare să se însufleţească, spre a retrăi viaţa neterminată odinioară. La nivel compoziţional, în primele trei strofe, se observă un element de simetrie, adverbul cum, care se subordonează unui verb absent, văd, prin care este conturat spaţiul imaginaţiei. Visul apare ca un devorator de realitate, aducând în prim plan reprezentarea unei lumi în care realul şi imaginarul se învecinează spre a da un spaţiu mai larg fantasmelor. Cu strofa a doua se insinuează în text un sentiment de tristeţe cu privire la existenţa iluzorie a tuturor făpturilor din vis, reunite dureros prin sentimentul morţii. Epitetul tagma suferindă accentuează durerea provocată de viaţa fantomatică a făpturilor, iar amurg plăpând apare ca metaforă a morţii sub semnul căreia se află toate rezultatele imaginaţiei creatoare. Lumea de dincolo de viaţă este desemnată prin metafora circul interzis pentru cei vii sugerând un spaţiu dintre cele două lumi. În ultima strofă, invocaţia adresată unei potenţiale prezenţe feminine exprimă intensitatea dorinţelor şi a speranţelor eului liric, care îşi doreşte trăirea în absolutul visului, văzut ca realitate palpabilă, ca lume posibilă, alternativă a realului – „Nu mă lasa, de umeri mă cuprinde, / Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg / Ori şuieră preziceri şi colinde / Să fie iarnă pentr-un ev întreg.”9. Una dintre trăsăturile limbajului poetic din acest text este expresivitatea, obţinută cu ajutorul figurilor de stil şi al imaginilor plastice, vizuale: „Cum nasc apoi năluci în cavalcade / Gonind uşor spre porturi sidefii…”