VARIANTA 97

Subiectul I d, a, c, b; Subiectul al

II-lea1. Cele două motive ale acţiunii militare a împăratului Traian sunt: „...era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. ..." şi „...Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit..."; 2. „...Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe şi colonişti." 3. 106 d.Hr. 4. Una dintre trăsăturile civilizaţiei romane în Dacia este constituită de activitatea edilitară. Forul de la Ulpia Traiana are aproape 3 000 m2. Amfiteatrul din acelaşi oraş, dar şi cele de pe litoralul pontic, apeductele, sistemul de canalizare şi cel de încălzire, termele, depozitele de grâne, instalaţiile miniere, meşteşugăreşti şi comerciale oferă o imagine cât mai completă a progresului general înregistrat după cucerirea romană în spaţiul daco-moesic. 5. Unul dintre faptele istorice petrecute în secolele III-VIII la nord de Dunăre este reprezentat de migraţia slavilor. Slavii, trec prin Moldova, ajung în Câmpia Română, pătrund în S-E Transilvaniei apoi în Banat şi Oltenia, de unde trec la sud de Dunăre, iar cei care rămân sunt asimilaţi de populaţia daco-romană. Influenţa slavă s-a manifestat în domeniul culturii materiale a limbii, şi a organizării primelor instituţii statale şi a fost cea mai puternică dintre toate popoarele migratoare. Ei se amestecă printre autohtoni după cum demonstrează şi descoperirile arheologice şi în secolul al VH-lea, când reuşesc să străpungă definitiv limes-ul danubian rup romanitatea balcano-danubiană interpunându-se între romanicii din Balcani şi cei din nordul fluviului.

Subiectul al III-lea

Exprimat ca un tip aparte al modelului bizantin „feudalismul românesc" s-a caracterizat prin faptul că domeniul boieresc era deţinut de clasa conducătoare care datora domnului, în principal, ascultare şi supunere şi a suferit atât influenţe occidentale cât şi bizantine atât în organizarea instituţională cât şi în viaţa culturală.

Sub o puternică influenţă bizantină a fost în primul rând principala instituţie a Ţării Româneşti şi a Moldovei, domnia, dar şi Biserica sau dreptul. Ales pe viaţă „din mila lui Dumnezeu", domnul îşi aroga titluri legate de stăpânirea de teritorii, el era proprietarul întregului pământ, comandantul suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţă supremă şi hotăra, împreună cu Sfatul Ţării, politica externă.

Şi pentru că în Evul Mediu statutul juridic al Ţărilor Române a depins în mare măsură de raporturile dintre Marile Puteri, direcţia principală în politica externă a domnitorilor români a reprezentat-o lupta pentru menţinerea autonomiei şi a independenţei politice, a statutului lor juridic, apărarea teritoriului şi a hotarelor ţării. Această luptă s-a caracterizat în secolul al XV-lea prin intensificarea „politicii de cruciadă".

Deschise de voievodul Ţării Româneşti, Vladislav Vlaicu, în contextul în care, în ultimul deceniu al secolului al XlV-lea, Imperiul Otoman atinge linia Dunării, confruntările cu Poarta, care dorea transformarea Ţărilor Române în paşalâc, s-au soldat cu încheierea de capitulaţii. Ele prevedeau respectarea autonomiei Ţărilor Române prin păstrarea instituţiilor şi alegerea domnului dintre boierii pământeni în schimbul plăţii unui tribut, al darurilor şi respectării obligaţiilor.

Aceste obligaţii, printre care aprovizionarea Constantinopolului, erau posibile în condiţiile în care bogăţiile naturale-şi rezervele de alimente au fost dintotdeauna apreciate. Informaţii despre acestea vin odată cu călătorii străini care ne oferă tabloul viu al societăţii româneşti, mulţi dintre ei subliniind şi sinteza culturală în urma căreia a luat naştere poporul român şi limba română.

Manifestate mai ales în lumea urbană, influenţele occidentale devin mai vizibile în secolul al XVI-lea odată cu pătrunderea Reformei care va duce la apariţia şi dezvoltarea tiparului şi a scrierilor în limba română. Pentru că până la acea dată limba de cultură era slavona, iar cărţile

circulau în manuscris, foarte puţini locuitori ai Ţărilor Române aveau acces la ele. Pentru cei care nu cunoşteau limba slavonă, adică majoritatea populaţiei cu excepţia boierilor şi a preoţilor, rămânea doar literatura orală păstrată sub formă de povestiri, legende, balade sau cântece lăutăreşti.

Acest lucru este valabil şi în lumea rurală unde principalul izvor de bogăţie era munca ţăranului, lucru dovedit şi de faptul că valoarea unui domeniu boieresc consta în numărul de sate şi care în secolul al XV-lea reprezenta principala componentă în oastea cea mare, iar în secolele al XVI-lea- al XVII-lea a fost legată de glie.

Subiectul al IV-lea

După abdicarea lui Cuza a fost proclamat ca domnitor Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, în urma refuzului acestuia oamenii politici români i s-au adresat din nou lui Napoleon al III-lea. în urma mai multor discuţii alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern. Problema domnitorului străin trebuia repede rezolvată deoarece în Moldova, Rusia, provocase şi întreţinuse o mişcare separatistă (manifestată la Iaşi, 3/15 aprilie 1866), iar Austria şi Poarta doreau destrămarea Unirii. în aceste condiţii la 25 aprilie Carol acceptă propunerea şi cu acordul tatălui, a regelui Prusiei şi al cancelarului Bismarck pleacă spre România.

în plan intern: s-a format o locotenentă domnească şi un guvern provizoriu ce urmau să conducă ţara până la alegerea unui nou domnitor. Au izbucnit mişcări ţărăneşti urmate de răscoala grănicerilor de la Dunăre, în timp ce locotenenta domnească a legiferat legea învoielilor agricole (18/30 martie), acestea erau extrem de dure pentruţărani..

La 2/14 aprilie 1866 începe plebiscitul la care cetăţenii sunt chemaţi să sepronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol. Rezultatul a fost clar înfavoarea prinţului străin.

în aprilie 1866 se formase o Adunarea Constituantă, aceasta începe dezbaterile în vederea adoptării unei noi legi fundamentale a statului. în aceste condiţii la 10 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti şi a fost proclamat ca domn de către Adunare. Rămânea de rezolvat problema Constituţiei. După îndelungate discuţii între liberali şi conservatori, în care a fost implicat şi domnitorul Carol, la 1 iulie 1866 Constituţia a fost promulgată. Aceasta a avut drept model Constituţia belgiană.

Conţinut: numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintiteraporturile cu Imperiul Otoman.

Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta. Domnitorul avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferii decoraţii, etc.

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.

Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă eraCurtea de Casaţie.

Constituţia a fost completată de un sistem electoral.Domnia era implicată în toate structurile de putere ale statului. Conţinutul Constituţiei

reliefează compromisul dintre conservatori şi liberali, dar şi victoria conservatorilor asupra liberarilor.

Constituţia a fost necesară dezvoltării României moderne, consolidării instituţiilor burgheze şi a statului naţional. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei despre necesitatea căreia la 12/14 iunie 1876 Carol îi scria tatălui său şi care a fost proclamată la 9/21 mai 1877 prin declaraţia lui M.Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor, „suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare". Independenţa a fost consfiinţită pe câmpul de luptă de la Plevna, Nicopole, Smârdan şi recunoscută la San Stefano şi Berlin, în 1878 de către MarilePuteri..

în aceste condiţii în 1878 Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881, România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a României, la 14 mai 1881a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern -Sigmaringen. Toate acestea contribuind la consolidarea dinastiei.

Regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conservatori, a introdus sistemul „rotativei guvernamentale", a încurajat modernizarea statului şi a susţinut lupta românilor din Transilvania. La începutul domniei a colaborat cu conservatorii, dar ceva mai târziu a colaborat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp laguvernare.

în 1914 a început Primul Război Mondial. România se aliase în 1883 cu Puterile Centrale, dar România nu putea lupta alături de Austro-Ungaria, deoarece aceasta deţinea Transilvania. La 21 iulie 1914 în cadrul Consiliului de Coroană, care a avut loc la Sinaia s-a stabilit neutralitatea României, în pofida simpatiei lui Carol I, pentru puterile Triplei Alianţe. Cu toate acestea era conştient de faptul că interesele României erau altele. Consecinţele neparticipării la război alături de Germania au fost foarte aspre pentru familia regală. în septembrie 1914 regele Carol I a murit, locul său a fost luat de către Ferdinand, acesta s-a implicat în mod direct în tratativele cu puterile Triplei înţelegeri în vederea încheierii unui acord favorabil României deoarece era clar că aceasta nu putea rămâne în afara conflictului. încă din septembrie 1914 au fost încheiate acorduri cu Italia şi Rusia. Regele Ferdinand, dorea intrarea în război alături de Antanta, în aceste condiţii au fost purtate tratative la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg, în urma acestora la 4/17 august a fost semnată o Convenţie politică şi una militară cu aceasta, pentru ca în noaptea de 14/15 august România să intre în război.

Monarhia a fost direct implicată în toate evenimentele ulterioare, inclusiv în realizarea Marii Unirii din 1918, dar Constituţia din 1923 a micşorat prerogativele regelui în favoarea Parlamentului. Conform ei puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin intermediul guvernului format din miniştrii şi nici un act al regelui nu era valabil decât dacă era contrasemnat de către un ministru de resort. In rest prerogativele erau aceleaşi din 1866: putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferii decoraţii, etc.

Tocmai diminuarea prerogativelor regelui nu a fost pe placul noului rege încoronat în 1930, căci Carol al II-lea (1930-1940) a urmărit preluarea efectivă a puterii în stat, căutând înlocuirea regimului bazat pe partidele politice. în acest scop viaţa politică a României a suferit schimbări care au bulversat-o complet. Aceste schimbări aveau ca obiective principale compromiterea partidelor politice şi a regimului parlamentar prin numirea unor guverne de „uniune naţională", dar şi a guvernelor de partid care încălcau uzanţele parlamentare (Gh. Tătărăscu şi nu liderul Partidului Naţional Liberal, Constantin I.C. Brătianu), încurajarea disidenţilor şi a sciziunii şi susţinerea unei campanii de presă împotriva sistemului pluripartit.

Aceste măsuri au fost sprijinite şi de alianţele, bulversante pentru electorat, pentru alegerile

din 1937 ale principalelor partide politice. Astfel, P.N.Ţ. s-a aliat cu Garda de Fier, partidul de extremă dreapta sprijinit de rege şi care fusese autorul asasinării primului ministru Gh.Duca în 1933, iar P.N.L. cu Partidul German, de orientare fascistă. în aceste condiţii niciun partid nu obţine 40% din voturi pentru-a obţine majoritatea în Cameră, iar Garda de Fier s-a situat pe locul al treilea.

Rezultatul alegerilor a oferit posibilitatea de manevră regelui, care 1-a numit prim-ministru pe liderul unui partid care obţinuse sub 10% din voturi şi a pregăti în linişte schimbarea regimului politic. Impusă în februarie 1938, noua Constituţie păstra principiul conform căruia puterile statului emană de la naţiune, precum şi acela privind separarea puterilor în stat şi cele mai multe dintre articolele Constituţiei din 1923, dar mărea prerogativele regelui care a instaurat monarhia autoritară, regim politic cu viaţă scurtă datorită pierderilor teritoriale din vara anului 1940, condamnării făţişe a opiniei publice şi dorinţei tot mai puternice de răzbunare a Gărzii de Fier.

Carol încearcă să se salveze numindu-1 prim-ministru pe generalul Ion Antonescu (4 septembrie 1940), dar acesta îl obligă să abdice în favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940-30 decembrie 1947). Acesta a emis un decret prin care-i acorda puteri depline lui Antonescu şi titlul de „Conducător al statului". Mihai îşi recapătă prerogativele odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944, dar este la rândul lui silit să abdice şi să părăsească ţara pe 30 decembrie 1947 de comuniştii ajunşi la putere cu sprijinul Armatei Roşii, al falsificării alegerilor şi al arestărilor liderilor politici şi ai societăţii civile.