VARIANTA 63

Subiectul I c, d, b, a;

Subiectul al II-Iea 1. „...a nimicit comerţul nostru maritime şi fluvial"..., 2. „Am rupt vechile legături cu înalta Poartă, am proclamat independenţa absolută a României...". 3. Rusia, 4. Tratatul de pace de la San-Stefano a fost precedat de o convenţie de armistiţiu dintre Rusia şi Turcia. La tratative Rusia a refuzat participarea României. La 19 februarie/3 martie 1878 Rusia şi Turcia au semnat Tratatul preliminar de pace de la San Stefano, tratatul prevedea în articolul 5 că Poarta „recunoştea independenţa României", în timp ce aceasta va trebui să plătească o despăgubire, Bulgaria se constituie ca mare principat, Rusia primeşte 4 cetăţi din Caucaz şi Dobrogea, asupra căreia îşi rezerva dreptul de a o schimba cu cele trei judeţe din sudul Basarabiei. România a cerut retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sfântul Gheorghe.

Dacă în timpul ostilităţilor Puterile europene păstraseră neutralitatea, după încheierea păcii de la San-Stefano acestea s-au declarat nemulţumite de condiţiile impuse de Rusia, mai ales în ceea ce priveşte strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi configuraţia europeană a statelor din peninsula Balcanică.

România nu este admisă nici la lucrările Congresului desfăşurat la Berlin între 1/13 iunie-1/13 iulie 1878. La România s-au referit articolele 43-45 în care i se recunoaşte independenţa cu condiţia retrocedării sudului Basarabiei către Rusia şi a acordării de drepturi politice şi civile tuturor locuitorilor şi articolul 46 care stipula reunirea cu România a insulelor Deltei Dunării şi a Dobrogei etc. 5. în 1887, s-a publicat legea de încurajare a industriei potrivit căreia o întreprindere cu un capital de 50 000 de lei şi cel puţin 25 de lucrători primea din partea statului scutiri de impozite şi de taxe vamale la importul de maşini, reduceri de taxe la transportul feroviar şi totodată, între 1 -5 hectare de teren, în folosinţă gratuită pe 90 de ani, pentru amplasarea clădirii.

Subiectul al III-lea

Secolul XX se caracterizează printr-o evoluţie surprinzătoare a societăţii româneşti. Dacă la începutul secolului procesul de democratizare a continuat, România fiind o monarhie constituţională, condusă după una dintre cele mai democrate Constituţii din lume, în perioada interbelică situaţia se schimbă treptat în condiţiile în care regele Carol al II-lea impune monarhia autoritară (februarie 1938).Din nefericire lucrurile evoluează negativ, în septembrie 1940, în urma cedării Basarabiei, către URSS, a Transilvaniei, către Ungaria şi a Cadrilaterului către Bulgaria, regele este nevoit să renunţe la tron, puterea fiind preluată de către Ion Antonescu. Acesta a instaurat un regim de dictatură militară, în condiţiile în care majoritatea clasei politice nu au dorit să colaboreze cu el. România a devenit „stat naţional legionar". Dar lucrurile au evoluat continuu şi nu neapărat în bine. In perioada, regimul politic a fost din nou schimbat 1944-1945, comuniştii români susţinuţi de URSS au preluat puterea în România, putere la care au fost nevoiţi să renunţe în 1989, an în care a început renaşterea democraţiei româneşti, acest lucru semnificând democratizarea societăţii, în ceea ce priveşte structura socială, aceasta a cunoscut la rândul ei importante transformări, în urma reformei agrare din 1921, reformă în urma căreia a fost expropiată 66% din suprafaţa de pământ deţinută de către marii propietari de pământ iar România a devenit o ţară de mici propietari. Ponderea populaţiei ocupată cu agricultura era foarte mare, în 1939, 82% din populaţie era rurală. Treptat industria începe să capete un rol tot mai important în cadrul economiei, numărul muncitorilor devenind din ce în ce mai mare, în special în timpul regimului comunist, în condiţiile industrializării forţate. Regimul politic democrat din perioada interbelică a fost consfinţit prin Constituţia din 1923, constituţie ce cuprindea între altele principiul separării puterilor în stat, al inviolabilităţii proprietăţii dar şi al egalităţii în drepturi, indiferent de confesiune, egalitate

confesională. Constituţia a fost întregită de o reformă electorală elaborată în 1926, reformă care a dus la schimbarea procesului electoral prin introducerea votului electoral pentru „toţi cetăţenii români majori".

Evoluţia societăţii în ultimul secol a fost, aşa cum am mai spus surprinzătoare. Secolul începe cu un regim democratic dar în 1938 se instaurează dictatura carlistă, înlocuită în 1940 cu cea antonesciană, iar după 23 august 1944 cu cea comunistă, din fericire se termină cu revenirea la democraţie, după 1989.

Subiectul al IV-lea

Evoluţia Transilvaniei în perioada sec. al XH-lea- al XVI-lea în ordine cronologică, primul stat medieval întemeiat a fost voievodatul Transilvaniei..

în interiorul arcului carpatic şi în Banat, în jurul secolelor IX-X, lucrarea lui Anonymus „Gesta Hungarorum" aminteşte, la sosirea maghiarilor, despre existenţa a trei formaţiuni politice prestatale conduse de: Gelu, Glad şi Menumorut.

în secolul al Xl-lea, din „Viaţa sfântului Gerard", aflăm despre existenţa unor noi voievodate româneşti conduse de Ahtum, un urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar, Ştefan cel Sfanţ pentru vămuirea sării de pe Mureş şi de un urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula care este închis pe viaţă de către Ştefancel Sfanţ.

Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din Transilvania totuşi datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea în Transilvania. Abia în 1075 cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda.

După anul 1100, maghiarii încercă sa organizeze Transilvania după model apusean impunând catolicismul printr-un „episcopus Ultratransilvaniae", amintit în 1111 sub numele de Simion şi încercând, prin intermediul lui Mercurius „princeps Ultratransilvaniae", să înlocuiască în 1113 instituţia voievodatului cu principatul. Ambele măsuri, atât cea religioasă cât şi cea politico-administrativă, au avut de înfruntat opoziţia populaţiei locale şi deşi nu au renunţat la ideea de catolicizare, sprijiniţi fiind puternic de către papalitate, au fost nevoiţi să renunţe la ideea de principat. Acest lucru ni-1 demonstrează menţionarea în 1176 a lui „Leustachius Voyevoda", voievodul Transilvaniei, vasal al regelui Ungariei. Voievodul, ajutat de vicevoievod, avea largi privilegii şi o mare autonomie faţă de Coroana maghiară.

Cu scopul de a apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regalitatea maghiară i-a colonizat în secolele XII-XIII, pe secui şi pe saşi în regiunile de graniţă ale Transilvaniei. Aceştia se bucură de multiple drepturi şi avantaje, şi sunt organizaţi în scaune.

în secolul al XlII-lea, voievozii Transilvaniei profită de problemele din Ungaria pentru a încerca să se îndepărteze de aceasta. Pentru aceasta, Roland Borşa (1282,1284-1285,1288-1293) convoacă în 1288, prima Adunare obştească (Congregaţia generală), numeşte comiţi şi acordă privilegii. Ladislau Kan (1294-1315), în schimb, a fost un adevărat arbitru al situaţiei din regat care, îşi constituie la Deva, o adevărată curte, de unde îşi exercită atributele de şef al unui stat autonom şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Abia regii angevini sunt aceia care readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. Situaţia românilor din Transilvania ş-a agravat în condiţiile în care regii maghiari încep politica de maghiarizare şi catolicizare forţată. Apartenenţa la o funcţie a fost legată de apartenenţa la religia catolică. în aceste condiţii mulţi dintre micii nobili români au intrat în categoria ţărănimii. în ceea ce priveşte această clasă socială se observă că după apariţia statelor feudale a crescut categoria ţărănimii dependente. în Transilvania ţăranii dependenţi sunt cunoscuţi sub numele de şerbi şi iobagi. Aceştia aveau obligaţii faţă de stăpânii lor în natură, muncă şi bani. Printre obligaţiile în natură se numără şi dijma sau decimal, dar până în secolul al XVI-lea dependenţa economică nu a fost dublată de una juridică, abia în secolul al XVI-lea prin Tripartitumu-ul lui Werboczi(1517), ţăranii au fost legaţi de glie. O altă

caracteristică specifică lumii rurale transilvănene este aceea că saşii „oaspeţii regali" alungă populaţia românească de pe pământurile unde se aşează sau o transformă în ţărani dependenţi.

In „ţările româneşti" din zonele de periferie s-a păstrat dominantă ţărănimea liberă, în frunte cu cnezii români constituiţi într-o mică nobilime. Dar în paralel cu evoluţia lumii rurale pe măsură ce înaintăm în evul mediu evoluează lumea urbană şi implicit cultura caracteristică acesteia. Astfel în secolul al XVI-lea sub influenţa Reformei religioase s-a produs naţionalizarea limbii în biserică şi cultură. Principalul instrument al acestui proces a fost tiparul. în acest context se situează şi amplul efort de traducere în română a principalelor texte religioase începând cu Catehismul de la Sibiu (1544), tipărit de Philippus Pictor (Moldoveanu) şi culminând cu activitatea diaconului Coresi din Scheii Braşovului din deceniile 7-8 al secolului al XVl-lea.

în plan politic în secolul al XV-lea se remarcă în mod deosebit Iancu de Hunedoara. în condiţiile în care Iancu susţine candidatura la tronul Ungariei a regelui Poloniei, Vladislav al III-lea. Regele polonez, încoronat ca rege al Ungariei sub numele de Vladislav I (1440-1444), acesta îl ridică, în 1441 pe Iancu de Hunedoara la demnitatea de Voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei.

în această calitate el a fost unul dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai cruciadei târzii, încercând să formeze, împreună cu Ţara Românească şi Moldova un bastion antiotoman. Datorită pericolului reprezentat de turci el ar fi dorit să-i alunge chiar din E uropa. Acţiunea lui de a îndepărta şi alunga turcii de la hotarele Ţărilor Române începe în toamna anului 1441. In octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia şi pricinuieşte o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul şi, la 18 martie 1442, înfrâng oastea transilvană la Sântimbru. în retragerea lor, otomanii sunt urmăriţi de Iancu care îşi refacuse armata şi înfrânţi în apropiere de Sibiu pe 22 martie.

în urma altor victorii obţinute împotriva turcilor Iancu începe campaniile ofensive împotriva Imperiului otoman, în 1443, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea, începe „Campania cea lungă", încheiată în 1444 prin victoria creştinilor, consfiinţită prin pacea de la Seghedin, pace favorabilă creştinilor.

Tratatul de pace este rupt de creştini, în 1444,an în care s-a desfăşurat „cruciada de la Varna". La 10 noiembrie 1444 victoria a fost obţinută de turci. în 1445 el reia ofensiva împotriva otomanilor la Dunăre cucerind Giurgiu, arzând cetăţile Turtucaiaşi Nicopole şi asediind Silistra.

Dar cea mai mare victorie a obţinut-o Iancu la Belgrad (1456), victorie de care nu s-a putut bucura deoarece a murit răpus de ciumă în tabăra de la Zemun (4 august1456).

Trupul său a fost adus şi înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, iar pepiatra de mormânt au fost scrise cuvintele: „S-a stins lumina lumii".

în secolul al XVI-lea regii maghiari nu au mai putut face faţă Imperiului Otoman, în aceste condiţii Ungaria este cucerită, drept urmare în octombrie 1541 Transilvania devine principat autonom vasal Imperiului otoman. Acesta era condus de către un principe ales de Dietă pe care Poarta putea să-1 confirme sau nu. în 1586 devine principe al Transilvaniei Sigismund Bathory, acesta devine membru al Ligii Sfinte, legându-şi numele, alături de Mihai Viteazul de luptele antiotomane de la sfârşitul secolului al XVI-lea, principele transilvănean participând alături de domnul muntean în 1595 la bătălia de la Călugăreni.

Din nefericire deşi trăiau pe pământul strămoşesc românii transilvăneni erau lipsiţi de drepturi politice. Majoritatea lor ajunseseră iobagi, fiind privaţi chiar şi de dreptul de a învăţa o meserie. „Toleraţi" în ţara lor şi cu o religie ce nu făcea parte dintre religiile recunoscute oficial românii au luptat în secolele următoare pentru a-şi obţine drepturile.