VARIANTA 59

Subiectul I d, b, c, a; Subiectul al

II-lea

1. „.. .Senatul votează legea pentru instituirea Ordinului „Steaua României" ca semn al Suveranităţii...". 2. „...începerea ostilităţilor din partea Turciei...". 3. „ ...ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României...". 4. cucerirea Plevnei. 5. în urma Congresului de pace desfăşurat la Berlin (1/13 iunie-1/ 13 iulie 1878), după încheierea războiului ruso-româno-turc, se semnează Tratatul de pace conform căruia României i se recunoaşte independenţa dobândită pe câmpul de luptă, dar în schimbul modificării articolului 7 din Constituţia României privind cetăţenia şi a răscumpărării acţiunilor companiei de căi ferate. Prin acelaşi tratat Rusia primea Dobrogea pe care o ceda României în schimbul Sudului Basarabiei. 6. Principiul modern al Constituţiei din 1866 pe baza căruia şi-a exercitat Parlamentul atribuţiile în 1877 este principiul separării puterilor în stat. Pe baza lui puterea legislativă are dreptul de a interpela guvernul, iar deputatul Nicolae Fleva 1-a întrebat pe ministrul de externe care erau în acel context raporturile României cu Imperiul Otoman.

Subiectul al III-lea

în Antichitatea în spaţiul carpato-danubiano-balcanic s-au individualizat din masa

tracilor indo-europeni triburile geto-dace.Intrate de la jumătatea secolului al V-lea î.Hr. în epoca Latene, aceste triburi încep să se diferenţieze de influenţele străine şi să-şi facă cunoscută civilizaţia. Astfel, în plan economic, în secolul al III-lea î.Hr. sunt descoperite în zona Prutului, primele monede de provenienţă locală., monede care le vor influenţa pe cele ulterioare, cele mai răspândite, de tip Dumbrăveni- Vrancea, Medieşu Aurit -Satu Mare şi Vârteju-Bucureşti. Ultimele sunt asociate în unele locuri cu monede greceşti sau romane şi demonstrează dezvoltarea economică la care ajunseseră triburile din spaţiul carpato-danubiano-balcanic.

în plan politic, însă tradiţia istorică se bazează pe ajutorul dat din Dacia cetăţilor greceşti de pe malul vestic al Mării Negre, care s-au răsculat împotriva lui Lysimah. Aceste răscoale conduse de Callatis au avut loc în anii 313 î.Hr. şi 310-309 î.Hr. şi au fost urmate de noi confruntări în intervalul de timp cuprins între 300 şi 290 î.Hr, confruntări care s-au petrecut între Lysimah şi Dromichaites, conducătorul geţilor din stânga Dunării.

Secolul III î.Hr. deschis atât de furtunos continuă cu menţiunea numelui „regelui" geţilor dintre Carpaţi şi Nistru, Zalmodegikos, ca protector al cetăţii Histria şi cu monede descoperite în zona Constanţa şi Tulcea, monede inscripţionate „basileos Moskonos".

Acestea sunt însă forme incipiente de organizare şi termenul de stat „arhe"apare pentru prima dată în lucrarea „Geografia" a geografului grec, Strabon cu referirela regatul dac din secolul I î.Hr. condus de Burebista care ajunge „să fie temut chiar şide romani". Dar, aceste contacte dintre daci şi romani, fie paşnice, fie violente vor fi-cele care vor declanşa procesul de geneză etnică a poporului român.

Oricum, şi mai temut de romani va fi statul dac în timpul următorului rege care, în secolul I, a reuşit să unească toate uniunile de triburi din spaţiul cuprins între Bug, Dunăre şi Carpaţii Păduroşi, Decebal. Acesta este de fapt, şi una din cauzele războaielor în urma cărora Dacia devine provincie a Imperiului Roman.

De-a lungul secolelor românii şi-au păstrat tradiţiile istorice, în cadrul cărora războaiele daco-romane în cursul cărora Decebal s-a dovedit a fi un erou iar Traian perseverent şi curajos, ocupă un loc important.

Subiectul al IV-lea

în România evenimentul care marchează sfârşitul epocii moderne este unul cu desfăşurare şi consecinţe internaţionale, Primul Război Mondial (1914-1918). împărţită în două tabere Antanta şi Puterile Centrale, lumea a participat la un conflict care ă avut drept consecinţă destrămarea Imperiului AuStro-Ungar şi a Imperiului Ţarist şi schimbarea radicală a hărţii Europei Centrale prin apariţia a noi state naţionale independente: Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Letonia, Estonia, Lituania, România.

în contextul generat de acest război, provinciile româneşti aflate sub ocupaţia austro-ungară sau ţaristă au hotărât, prin voinţă proprie, unirea locuitorilor lor şi a teritoriilor locuite de ei cu Regatul României. Aceste hotărâri au fost luate în 1918, ultimul an al războiului la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.

în contextul în care Rusia ţaristă a încetat să existe datorită loviturii de stat bolşevice din 25 octombrie 1917, iar noii conducători au proclamat autodeterminarea, Basarabia şi-a ales un organ reprezentativ, Sfatul Ţării, condus de Ion Inculeţ şi şi-a proclamat independenţa pe 22 ianuarie/ 4 februarie 1918 şi apoi unirea cu România pe 27 martie /9 aprilie 1918.

Următoarea provincie românească care a proclamat unirea a fost Bucovina pe 15/28 noiembrie 1918 în cadrul Congresului General prezidat de Iancu Flondor şi a fost urmată de Transilvania, care a organizat pentru aceasta o Adunare Naţională la Alba Iulia pe 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918. în prezenţa a 1228 de delegaţi şi 100.000 de participanţi, adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti cu proclamarea unirii „acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România".

Şi, după ce a votat legile ce ratificau unirea celor trei provincii, Parlamentul României a trecut la actele legislative care vizau aplicarea uneia dintre cele mai importante reforme necesare evoluţiei ulterioare a României Mari: reforma agrară. Fiind una dintre cele mai ample reforme din Europa şi expropriind 66% din suprafaţa agricolă deţinută de moşieri, această reformă a dus la desfiinţarea marii proprietăţi, la lichidarea puterii economice a marii moşierimi şi deci, şi la dispariţia PartiduluiConservator.

Noul stat însă avea nevoie şi de o nouă Constituţie, care a fost publicată în Monitorul Oficial pe 29 martie 1923 şi care, având un caracter democratic răspundea unei reale necesităţi istorice. Constituţia a prevăzut caracterul naţional şi unitar al noului stat, egalitatea tuturor în faţa legilor, libertatea presei şi a întrunirilor, dreptul la muncă, învăţătură şi asociere, etc. Deşi garanta proprietatea privată, statul avea şi dreptul de expropriere în cazuri de „utilitate publică" şi în acelaşi timp, naţionalizabogăţiile subsolului.

Menţinând principiile prevăzute în Constituţia din 1866, Constituţia din 1923 se baza şi pe separarea puterilor în stat între puterea legislativă exercitată de Parlament, puterea executivă încredinţată regelui care o exercita prin intermediul membrilor guvernului şi puterea judecătorească.

Parlamentul, prin intermediul Adunării Deputaţilor şi Senatului, exercita puterea legislativă şi controla puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa interpelări miniştrilor, puteau adresa vot de neîncredere guvernului, puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor în faţa înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, dezbăteau pe marginea Discursului Tronului. Schimbări existau şi în privinţa dreptului de vot pentru că în urma legii din 16 decembrie 1918, Parlamentul era ales prin vot universal, direct, secret şi obligatoriu de către cetăţenii care împliniseră 21 de ani cu excepţia femeilor, a magistraţilor şi a ofiţerilor.

Creşterea prerogativelor Parlamentului însemna însă diminuarea celor ale regelui, care în esenţă rămâneau aceleaşi stabilite în 1866: numirea şi revocarea miniştrilor, sancţionarea legilor, dreptul de graţiere, de a conferi decoraţii, de a bate monedă şi de a încheia acorduri, conducerea forţelor armate, însă orice act al său trebuia contrasemnat de ministrul de resort.

Dar, creşteau nu numai atribuţiile Parlamentului, ci şi cele ale înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, cea mai înaltă instanţă judecătorească care putea judecaconstituţionalitatea legilor.

Toate aceste prevederi aveau ca rezultat creşterea rolului statului şi vor constitui baza pe care se vor adopta legile, Constituţia din 1923 stând la baza dezvoltării ţării până în 1938 când instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea a înlocuit-o cu una care diminua considerabil prerogativele Parlamentului şi le sporea pe cele ale regelui care devenea un factor politic activ participând efectiv şi legal la activitatea de guvernare.

Toate acestea se întâmplau şi într-o perioadă în care în mare parte a Europei se instalau regimuri de extremă dreapta, regimuri revizioniste, care prin măsurile luate apropiau lumea de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial.