VARIANTA 29

Subiectul I d, b, c, a;

Subiectul al II-lea 1. „politica de alianţe cu Polonia, cu Cehoslovacia şi cu Iugoslavia". 2. „pe temeiul unei desăvârşite neatârnări şi a deplinei ei integrităţi teritoriale". 3. Mica Antantă. 4. Una dintre acţiunile de politică externă desfăşurate de România în perioada 1944-1947 a fost participarea la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), deşi România a încercat să obţină cobeligeranţa evocând efortul de război (locul IV) nu a reuşit. Dar delegaţia condusă de Gh. Tătărescu s-a confruntat şi cu cererileUngariei de a obţine noi teritorii în Transilvania. In final, tratatul din 10 februarie 1947 consfinţea recuperarea Transilvaniei, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord şi plata unei despăgubiri către U.R.S.S. 5. Alianţa militară din care a tăcut parte România după Al Doilea Război Mondial a fost Pactul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste, creată în 1955. România s-a numărat printre membrii săi fondatori, dar nu a participat la acţiunea sa de invadare a Cehoslovaciei (august 1968) şi reprimarea „Primăverii de la Praga", fapt ce i-a adus aprecierea liderilor occidentali.

Subiectul al III-lea

Elementul fundamental în procesul de etnogeneză românească îl reprezintă romanizarea. Acest proces desfăşurat în Antichitate, a început încă din secolul I î.Hr., a cuprins întregul teritoriu locuit de daco-ge/z şi s-a implementat în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme de manifestare obligatorii şi inseparabile: pătrunderea culturii şi civilizaţiei romane în provincii şi preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii. într-un anumit sens îl putem defini ca un proces de sinteză a celor două civilizaţii, dacă şi romană, proces în cadrul căruia elementul roman are rolul primordial.

în cazul Daciei procesul început în secolul I î.Hr. a continuat atât după cucerirea provinciei de către romani, cât şi după părăsirea acesteia în secolul al III-lea d.Hr. în perioada 106-275 la procesul de romanizare au contribuit mai mulţi factori. Printre aceştia un rol important l-au avut coloniştii aduşi din toate provinciile Imperiului, mai ales din cele orientale şi veteranii. Aceştia au contribuit foarte mult şi la acţiunea celorlalţi factori: administraţia, urbanizare, religia şi în special limba latină. Dar, în primul rând aşezarea lor în Dacia, întemeierea de aşezări şi căsătoria au contribuit laformarea poporului român.

Urmaşi ai acestora, românii au dispărut o vreme din izvoarele scrise datorită migraţiilor şi faptului că, după părăsirea provinciei de către armata şi administraţia remană, s-au retras în zonele rurale puţin accesibile. De aceea primele ştiri, provenind din izvoarele bizantine se referă la vlahii din sudul Dunării, urmate în secolele IX-XI ele ştiri despre românii din estul Carpaţilor organizaţi în cobâle, ocoale, câmpuri,codrii.

Dar, cele mai multe ştiri apar în contextul aşezării ungurilor în Câmpia Panoniei şi a începutului expansiunii lor spre est. Anonymus, cronicarul regelui Bella al III-lea este cel care aminteşte, pentru secolul al IX-lea, primele formaţiuni din interiorul arcului carpatic, voievodatele conduse de Gelu, Glad şi Menumorut. Cucerite de maghiari în secolul al XH-lea, împreună cu formaţiunile secolului al Xl-lea, voievodatele conduse de Gyula şi Ahtum, ele formează primul state medieval românesc, voievodatul Transilvaniei.

Prin „descălecatul" voievozilor din Transilvania la sud şi est de Carpaţi, adică prin unirea formaţiunilor amintite în secolul al XlII-lea în Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi a celor din Moldova, în secolul al XlV-lea asistăm la formarea altor două state medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, state care reuşesc şi să-şi obţină independenţa faţă de coroana maghiară.

Subiectul al IV-lea

în epoca modernă, epocă marcată de figura lui Napoleon Bonaparte şi de ideile lui despre principiul naţiunilor, toate naţiunile aflate în state divizate sau aflate sub stăpânirea străină şi-au intensificat lupta pentru constituirea statelor naţionale moderne.

Conjunctura favorabilă a apărut în urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), când Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. în condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească, reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

Ca urmare a Congresului, Turcia a numit doi caimacam pentru organizarea alegerilor. Divanul Ad-hoc, întrunite în 1857 au cerut: unirea Principatelor într-un stat sub numele de România, prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia, ţării.

La 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost realizată unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Dubla alegere a reprezentat o încălcare a Convenţiei de la Paris, şi a stârnit nemulţumirea Porţii, Principatele Române aflându-se sub suzeranitatea Imperiului Otoman. în aceste condiţii la 27 martie/7 aprilie 1859-s-au deschis lucrările Conferinţei europene la Paris convocată pentru a examina chestiunea dublei alegeri, pentru ca în septembrie 1859 să fie obţinută recunoaşterea dublei alegeri, pe timpul vieţii lui Cuza, dar abia la sfârşitul anului 1861 Poarta, a recunoscut unirea politico-administrativă fapt care a dus la formarea unui singur guvern (22 ianuarie/3 februarie 1862) şi deschiderea unei singure Adunări (24 ianuarie/5 februarie 1862).în vederea modernizării ţării Cuza trebuia să rezolve două mari probleme: agrară şi electorală, dar guvernul era condus de Barbu Catargiu era adversar al reformei agrare, în aceste condiţii în ţară au început frământări ţărăneşti, generate parţial şi de liberalii radicali. Barbu Catargiu a fost ucis fapt care a determinat la 24 iunie/6 iulie 1862 formarea unui nou guvern, condus de moderatul N.Creţulescu, dar nici acest guvern nu a rezolvat problema agrară, motiv pentru care la 11/23 octombrie 1863 este format un nou guvern condus de Mihail Kogălniceanu, astfel a putut fi elaborată legea secularizării averilor mănăstireşti (13/25 decembrie 1863), suprafaţa secularizată reprezenta 25,26% din teritoriul ţării, s-a oferit o despăgubire refuzată de mănăstiri.

Datorită problemelor legate de reformele ce aveau drept scop modernizarea statului la 2/14 mai 1864 Cuza, a dizolvat Adunarea electivă (lovitura de stat de la 2 mai), a promulgat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (o nouă Constituţie care întărea puterea domnitorului împotriva legislativului)şi a dat o nouă lege electorală. Toate acestea au fost supuse aprobării poporului printr-un plebiscit. Legea electorală sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici).

Având poziţia consolidată în interior şi exterior el a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, aceasta a fost promulgată în 14/26 august 1864. Potrivit acesteia ţăranii au fost împărţiţi în funcţie de numărul de vite în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ în fucţie de această împărţire.

Legea a avut şi neajunsuri. Au fost împropietărite, după anumiţi istorici, 511 896 de familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ foarte puţin. O altă reformă importantă a fost legea instrucţiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864. Potrivit acestei legi învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit, se laiciza iar liceul avea şapte clase. Au fost elaborate o serie de alte reforme importante care vizau: organizarea armatei, organizarea serviciilor de poştă şi telegraf, organizarea vămilor etc.

La 11 februarie 1866 în urma unei lovituri de stat, organizată de către „monstruoasa coaliţie", Cuza a fost nevoit să semneze actele de abdicare şi să plece din ţară.

Cuza a adoptat toate măsurile posibile şi necesare modernizării statului român. A dat dovadă

de competenţă, demnitate şi patriotism, a rămas şi va rămâne domnul Unirii, dar timpul Unirii trecuse se apropia timpul Independenţei.

După abdicarea lui Cuza a fost proclamat ca domnitor Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, în urma refuzului acestuia oamenii politici români i s-au adresat din nou lui Napoleon al IlI-lea. în urma mai multor discuţii alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern, problema domnitorului străin trebuia repede rezolvată deoarece în Moldova, Rusia, provocase şi întreţinuse o mişcare separatistă ( manifestată la Iaşi, 3/15 aprilie 1866), iar Austria şi Poarta doreau destrămarea Unirii. în aceste condiţii la 25 aprilie Carol a acceptat propunerea şi cu acordul tatălui, a regelui Prusiei şi al cancelarului Bismarck a plecat spre România.

în plan intern s-a format o locotenentă domnească şi un guvern provizoriu ce urmau să conducă ţara până la alegerea unui nou domnitor şi au izbucnit mişcări ţărăneşti urmate de răscoala grănicerilor de la Dunăre în condiţiile în care locotenenta domnească a legiferat legea învoielilor agricole (18/30 martie), extrem de dure pentru ţărani, etc.

La 2/14 aprilie 1866 începe plebiscitul la care cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol. Rezultatul a fost clar în favoarea prinţului străin. în aceste condiţii la 10 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti şi a fost proclamat ca domn de către Adunare.în aprilie 1866 se formase o Adunarea Constituantă, aceasta începe dezbaterile în vederea adoptării unei noi legi fundamentale a statului. După îndelungate discuţii, în cadrul Adunării, între liberali şi conservatori, în care s-a fost implicat şi domnitorul Carol, la 1 iulie 1866 Constituţia a fost promulgată. Aceasta a avut drept model Constituţia belgiană.

Conţinut: numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul Otoman.

Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta. Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferii decoraţii, etc.

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.

Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

Constituţia a fost completată de un sistem electoral.Domnia era implicată în toate structurile de putere ale statului. Conţinutul Constituţiei

reliefează compromisul dintre conservatori şi liberali dar şi victoria conservatorilor asupra liberalilor. Constituţia a fost necesară dezvoltării României moderne, consolidării instituţiilor burgheze şi a statului naţional. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei.

în 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost posibil acest lucru, în aprilie 1877, România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. în urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878 Marile Puteri au recunoscut independenţa României. în aceste condiţii în 1878 Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881 România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a României, la 14 mai 1881a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern -Sigmaringen.

Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu. El a demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda unor dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să apere interesele românilor.

Cucerirea independenţei de stat a deschis perspective de dezvoltare a economiei româneşti: crearea unui sistem bancar, tratate şi acorduri comerciale, extinderea rapidă a căilor ferate, modernizarea transporturilor şi a industriei etc. în ceea ce priveşte de industria în 1886 a fost elaborată o lege care încuraja dezvoltarea acesteia, iar în 1886 a fost adoptată legea generală a tarifelor. Progresul societăţii a fost demonstrat de apariţia mai multor fabrici, chiar dacă multe dintre ele nu erau aveau un număr foarte mate de lucrători, modernizarea mijloacelor de transport şi de comunicaţii.

Astfel, la sfârşitul secolului al XlX-lea, România era un stat modern, independent şi cu o economie în plină dezvoltare, membru al Triplei Alianţe (1883) şi având ca obiectiv de politică externă menţinerea neatârnării şi a integrităţii teritoriale.