VARIANTA 22

Subiectul I b, a, c, d;

Subiectul al II-lea

1. Garantarea „sub egida Pactului Ligii [Societăţii Naţiunilor], statutul internaţional rezultat de pe urma tratatelor de pace." 2. „alianţă defensivă şi antirevizionistă"; 3. Tratatul încheiat în 1921 era „un tratat de alianţă cu Polonia", iar cel din 1926 „un tratat de garanţie."; 4. Consiliul de Miniştrii prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. 5.0 altă alianţă regională la care a participat România a fost înţelegerea Balcanică. în 1934, graţie strădaniei lui Nicolae Titulescu, s-a încheiat Pactul înţelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia după vizite succesive la Belgrad, Sofia, Ankara şi Atena. Ea a avut ca scop extinderea frontului antirevizionist. 6. Delegaţia română a semnat la 28 iunie 1919 tratatul cu Germania, deşi îi cunoscuse conţinutul doar cu cinci minute înainte, dar nerespectarea punctului de vedere în legătură cu tratatul cu Austria determină retragerea delegaţiei de la negocieri. întors în ţară, Ion. C.Brătianu se retrage şi de la conducerea guvernului în aceeaşi zi în care, la Saint-Germain en Loye, Puterile aliate semnau tratatul cu Austria şi ameninţau România cu retragerea dreptului de participare la Conferinţă dacă nu va reveni la masa tratativelor în 8 zile: 10 septembrie 1919.

De abia peste trei luni, la 10 decembrie noul guvern al „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, va semna după lungi tratative tratatele cu Austria, Bulgaria şi Tratatul Minorităţilor. Nemulţumirile delegaţiei române faţă de Tratatul cu Austria au fost plata unei sume cu titlul de reparaţie în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară, stabilirea frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, protecţia Marilor Puteri asupra minorităţilor, etc.

Subiectul al III-lea

Secolul al XVIII-lea, se încadrează în perioada de sfârşit a epocii medievale româneşti. Această perioadă se caracterizează prin schimbări intervenite în situaţia internă a Ţărilor Române, în condiţiile în care Poarte impune regimul fanariot. In ceea ce priveşte statutul internaţional al acestora nu s-a schimbat în bine, dimpotrivă, considerate provincii ale Imperiului Otoman, Marile Puteri au cerut despăgubiri teritoriale turcilor pe seama Ţărilor Române.

La sfârşitul secolului al XVII-lea au avut loc evenimente care au modificat substanţial raportul de forţe de pe continent. După cel de-al doilea asediu eşuat al Vienei (1683) a avut loc retragerea succesivă a otomanilor de pe teritoriile ocupate în secolul al XVI-lea. Ascensiunea politică şi militară a rivalilor lor - Austria şi Rusia -a influenţat în mod direct statutul politico-juridic al Ţărilor Române şi a declanşat criza Imperiului Otoman, criză manifestată printr-o lungă şi lentă decadenţă cunoscută sub numele de „criza orientală". Ajutorul francez împiedică, pentru început pierderile teritoriale ale Porţii, iar în 1739, Franţa proclamă chiar că menţinerea Imperiului Otoman este o necesitate europeană.

în acelaşi timp, Imperiul Ţarist a cucerit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, teritorii importante între care: părţi din Finlanda, Polonia, Lituania, Turcia. în aceste extinderi teritoriale s-au remarcat în mod deosebit Petru cel Mare (1682-1725) şi Ecaterina a Ii-a cea Mare (1762-1796), care încercau să profite de criza Imperiului Otoman pentru a se extinde în S-E Europei, sub pretextul protejării creştinilor dinBalcani.O altă mare putere a zonei, Imperiul Habsburgic îşi continua politica hegemonică.

El controla cel mai întins teritoriu din Europa Centrală şi dorea, la rândul ei, să profitede problemele Turciei, manifestându-şi „îngrijorarea" pentru zona Balcanică, motivpentru care intră în conflict cu Rusia.

în Transilvania are loc înlăturarea suzeranităţii otomane în condiţiile intrării sub protecţia Habsburgilor, devenind provincie a Imperiului Habsburgic, statut politic care s-a menţinut din 1688 până în 1867. în Ţara Românească şi Moldova îşi începe activitatea „Partida naţională" formată în secolului al XVIII-lea. Aceasta a formulat principalele revendicări, adresate Marilor Puteri, revendicări ce conţineau: respectarea drepturilor lor politice, respectarea Capitulaţiilor, menţinerea autonomiei şi eventual obţinerea independenţei şi protectoratul Marilor Puteri. Ele erau parte a memoriilor adresate puternicelor state europene în cursul războaielor ruso-austro-turce, când se încerca obţinerea pe cale diplomatică a revenirii la vechiul statut.în 1772, boierii şi clerul din Ţara Românească şi Moldova cu ocazia tratativelor purtate la Focşani după unul din numeroasele războaie ruso-austro-turce desfăşurate pe teritoriul Ţărilor Române, au cerut: domnii pământene, independenţă, unire sub garanţia colectivă a Rusiei, Austriei şi Prusiei. în acelaşi an, turcofilul Ienăchiţă Văcărescu cere marelui vizir respectarea vechilor tratate şi revenirea la domniile pământene. Memorii au mai fost depuse şi în 1791, cu ocazia păcii de la Şiştov, 1802, 1807, 1810 etc, iar în 1807 i-a fost cerut ajutorul lui Napoleon.în condiţiile în care revendicările nu au fost satisfăcute a crescut în intensitate mişcările îndreptate atât împotriva boierimii greceşti cât şi împotriva domnilor fanarioţilor. în acest context, printr-un memoriu din 1822, anul revenirii la domnia pământeană se cerea domn şi oaste pământeană şi atribuirea slujbelor numai boierilor pământeni iar unul din 1829, propunea unirea Principatelor Române şi răscumpărarea independenţei. Ultimele cereri au avut loc în condiţiile în care în acelaşi an, la Adrianopol, s-a oficializat protectoratul rus, rămas în vigoare până în 1856, la Congresul de pace de la Paris când este înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. Dependenţa de Imperiul Otoman era incompatibilă cu europenizarea şi formarea unui stat modern românesc şi de aceea în epoca modernă au loc modificări ale statutului Principatelor Române care duc până la independenţă.

Subiectul al IV-lea

Formarea statelor medievale româneşti şi politica de cruciadă Constituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de lungă durată şi s-a realizat în două mari etape prin unificarea formaţiunilor politice prestatale sub autoritatea unuia dintre conducătorii acestora şi prin crearea instituţiilor interne necesare afirmării şi apărării lor.

în ordine cronologică, primul stat medieval întemeiat a fost voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial regatului Ungariei, urmat de Ţara Românească şi Moldova. La sud de Carpaţi, la începutul secolului al XlV-lea, în condiţiile în care regatul maghiar trece prin criza internă datorată stingerii dinastiei Arpadiene (1301), formaţiunile politice prestatale sunt unificate, statul este format şi condus de Basarab (1310? -1352). Statul nou format apare în documente sub diferite nume: Terra Transalpina (în documentele maghiare), Ungrovlahia (în documentele emise de cancelaria Ţării Româneşti) etc. El este condus de un domnitor cu titlul de „mare voievod şi domn" şi cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi Basarabia- teritoriul de la nordul gurilor Dunării smuls tătarilor.

Nu ştim exact când şi cum s-a format noul stat, dar cert este că, în 1324, în contextul expediţiilor maghiare împotriva tătarilor din nordul gurilor Dunării, a existat un acord între Basarab I şi regele maghiar Carol Robert de Anjou (1308-1342). Prin acest acord Carol Robert recunoştea stăpânirea lui Basarab asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei şi teritoriilor de la nordul gurilor Dunării (Basarabia) în timp ce domnul român îi recunoştea suzeranitatea.

Raporturile dintre voievodul român şi regele Ungariei s-au înrăutăţit însă, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin şi în 1330, Carol Robert împreună cu nobilii maghiari hotărăsc să desfiinţeze statul condus de către Basarab printr-o campanie militară. Oastea maghiară este înfrântă pe drumul de întoarcere pe 9-12 noiembrie 1330, în bătălia de la Posada, bătălie în urma căreia noul stat îşi obţine independenţa. Bătălia desfăşurată într-un loc

nelocalizat precis până acum a fost descrisă de „ Cronica pictată de la Viena" (Chronicon pictum Vindobonense).

Formarea statului medieval Ţara Românească este urmată de unirea formaţiunilor menţionate de tradiţia istorică a secolelor IX-XIII la est de Carpaţi. Procesul de formare a statului moldovean a avut mai multe etape.

Prima etapă are loc în condiţiile expediţiilor maghiare antitătăreşti (1345-1354), când regele maghiar, Ludovic I a format o marcă de apărare în nord-vestul Moldovei, marcă ce a fost condusă de Dragoş, un voievod maramureşan, iar a doua etapă are loc în 1359 când Bogdan din Cuhea, un alt voievod al românilor din Maramureş trece Carpaţii împreună cu oamenii săi şi participă la o răscoală împotriva lui Bale, urmaş al lui Dragoş, dependent de coroana maghiară.

Bogdan reuşeşte şi obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară în 1365, astfel încât în ambele state poate începe procesul de consolidare a structurii instituţionale. Aceasta este alcătuită din domnie, Sfatul domnesc, Adunarea ţării, Biserica, armata. Un rol important în consolidarea statelor medievale româneşti l-au avut domnia şi biserica. Domnitorul era „mare voievod şi domn", folosea particula „Io" în titlul de domnie, succesiunea la conducerea ţării se făcea pe cale ereditară sau electivă, domnitorii erau aleşi din familia Basarabilor, în Ţara Românească şi a Muşatinilor, în Moldova, pământul îi aparţinea de drept, era comandantul suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă, stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă de judecată, puterea sa era limitată de Sfatul domnesc, dar nu toţi domnii ţineau cont de acesta. El îl numea pe mitropolit şi oferea numeroase danii bisericilor şi mănăstirilor, în schimb reprezentanţii bisericii sprijină politica domnitorului, aprobând actele acestuia şi acordând ajutor. Mitropolitul putea ocupa tronul în caz de vacanţa a acestuia până la alegerea unui alt domnitor, conducea soliile, participa la încoronarea domnitorului, era prezent la toate actele principale ale instituţiei domneşti. Biserica are rosturi capitale în conservarea şi cultivarea fiinţei etnice româneşti şi în apărarea independenţei statului mai ales când este pusă în primejdie şi credinţa ortodoxă.

Pentru menţinerea autonomiei şi a independenţei politice a Ţărilor Române în raport cu Marile Puteri, domnii s-au integrat ca un factor important în cruciada târzie încă de când, la sfârşitul secolului al XlV-lea, Imperiul Otoman a atins Dunărea intrând în contact direct cu ele. Primul domnitor care a luptat împotriva Imperiului Otoman a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418),acesta a reuşit să-i învingă pe turci la Rovine în 1394 (sau 1395). în secolul al XV-lea unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai acestei „politici de cruciadă" a fost voievodul Transilvaniei, lancu de Hunedoara (1441-1456), devenit pentru o perioadă şi guvernator general al Ungariei şi care a încercat să formeze, împreună cu Ţara Românească şi Moldova un bastion antiotoman. Acţiunea lui de a îndepărta şi alunga turcii de la hotarele Ţărilor Române începe în toamna anului 1441. în octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia şi pricinuieşte o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul şi, la 18 martie 1442, înfrâng oastea transilvană la Sântimbru. în retragerea lor, otomanii sunt urmăriţi de lancu care îşi refacuse armata şi înfrânţi în apropiere de Sibiu pe 22 martie.

în urma altor victorii obţinute împotriva turcilor lancu începe campaniile ofensive împotriva Imperiului Otoman, în 1443, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea, începe „Campania cea lungă", încheiată în 1444 prin victoria creştinilor, consfiinţită prin pacea de la Seghedin, pace favorabilă creştinilor.

Tratatul de pace este rupt de creştini, în 1444,an în care s-a desfăşurat „cruciadî de la Varna". La 10 noiembrie 1444 victoria a fost obţinută de turci. în 1445 el rei* ofensiva împotriva otomanilor la Dunăre cucerind Giurgiu, arzând cetăţile Turtucaiî şi Nicopole şi asediind Silistra.

Dar cea mai mare victorie a obţinut-o lancu la Belgrad (1456), victorie de care nu s-a putut bucura doarece a murit răpus de ciumă în tabăra de la Zemun (4 augusl 1456).

Trupul său a fost adus şi înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, iar pe piatra de mormânt au fost scrise cuvintele: „S-a stins lumina lumii".

Politica lui lancu a fost continuată de domnii Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1456-1462, 1476), care a reuşit să-i înfrângă pe turci în atacul de noapte asupra taberei otomane aflată lângă Târgovişte, din 1462 şi al Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504), care i-a învins pe turci între

altele şi la Vaslui, în 1475 şi din nou în secolul al XVI-lea de Petru Rareş, domnul Moldovei, şi Mihai Viteazul. Toate acţiunile secolului al XVI-lea au loc în contextul în care, ajuns la apogeul puterii sale, Imperiul Otoman a cucerit Belgradul, a transformat Buda în paşalâc şi Transilvania în principat autonom sub suzesanitate otomană cu acelaşi statut ca şi Ţările Române.

Cum Imperiul Habsburgic căuta noi aliaţi în lupta pentru alungarea otomanilor din Ungaria în anii 1590-1592 iniţiază crearea Ligii creştine care unea Spania, Veneţia, papa şi ducatele italiene. Polonia, în schimb se afla în plină criză politică datorată stingerii dinastiei Jagellonilor (1572) şi avea raporturi bune cu Imperiul Otoman.

In aceste condiţii, în octombrie 1593, cu asentimentul Porţii şi sprijinit de Buzeşti şi de Cantacuzini, Mihai Viteazul (1593-1601) ocupă tronul Ţării Româneşti, împrejurările externe fiind favorabile, Mihai hotărăşte împreună cu boierii din Sfatul Domnesc, începerea acţiunilor de alungare a otomanilor din ţară.

Campania antiotomană începe pe 3/13 noiembrie 1594, când Mihai îi ucide pe creditorii levantini şi circa 2 000 de ieniceri şi spahii din Bucureşti. în urma acestei campanii militare otomanii au fost nevoiţi să renunţe la planurile de ofensivă asupra Vienei şi să pregătească intervenţia de înlăturare a lui Mihai de pe tronul Ţării Româneşti. în faţa situaţiei grave, Mihai încheie la 20 mai 1595 un tratat între Ţara Românească şi Transilvania, prin care Mihai intra în Liga Sfântă, dar devenea locţiitorul lui Sigismund Bathory şi puterea în Ţara Românească revenea Sfatului Domnesc. în schimb i se promitea ajutor contra turcilor şi subordonarea Bisericii ortodoxe din Transilvania Mitropoliei Ţării Româneşti.

Această acţiune diplomatică ce reprezenta preambulul secolului diplomaţiei (secolul al XVII-lea), a fost urmată de înfrângerea turcilor la Călugăreni şi Giurgiu (1595), eliberarea de sub tutela lui Sigismund Bathory, încheierea păcii cu turcii, care i-au confirmat domnia şi unui tratat cu împăratul Austriei, Rudolf al Il-lea (1598, Dealu).

Prin campanii militare din 1599-1600, Mihai a reuşit şi reunirea Ţărilor Române şi a Transilvaniei într-un sistem politic coordonat de voievodul de la Bucureşti, dar aceasta nu va dura datorită acţiunii simultane a nobilimii maghiare, polonezilor şi turcilor.

Politica de cruciadă a permis menţinerea individualităţii politice a Ţărilor Române în spaţiul sud-est european dominat de otomani, dar reaşezarea raporturilor dintre Marile Puteri, în secolul al XVII-lea, a făcut ca cea mai importantă activitate a domniei să devină diplomaţia.