VARIANTA 21

Subiectul I c, a, b, d;

Subiectul al II-lea

1. „limba lor şi a celorlalţi valahi a fost odată romană, ca unii care sunt coloni romani"; 2. „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca valahii."; 3. Alexandru cel Bun (1400-1432); 4. După ce rezolvă problemele cu Ungaria, Ştefan cel Mare a încercat să obţină independenţa Moldovei de sub Imperiul Otoman, îndepărtarea lui Radu cel Frumos (fidel turcilor) din Ţara Românească (1470-1474). Neplata tributului, suspendat în 1471, şi incursiunile din Ţara Românească au determinat campaniile turceşti împotriva Moldovei. Prima campanie este condusă de Suleiman paşa şi intră în ţară pe valea Şiretului înaintând spre Suceava.

Ştefan îi atrage pe valea Bârladului, la sud de Vaslui, unde pe 10 ianuarie 1475, într-o zi ceţoasă, obţine o strălucită victorie. După victorie el încearcă să realizeze o alianţă antiotomană şi de aceea a trimis soli în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeei şi Caffa, dar nu a primit decât promisiuni. 5. A doua etapă a procesului de întemeiere a Moldovei are loc în 1359 când Bogdan din Cuhea, un alt voievod al românilor din Maramureş trece Carpaţii împreună cu oamenii săi şi participă la o răscoală împotriva lui Bale, urmaş al lui Dragoş, dependent de coroana maghiară. Trecerea Carpaţilor are loc în contextul politicii de catolicizarea a regelui maghiar şi de încercările acestuia de a introduce propria organizare politică în Ţara Maramureşului. Această politică a provocat şi răscoala împotriva lui Bale. Despre eveniment ne povestesc două documente emise de cancelaria maghiară în 1360 şi respectiv 1365 şi Cronica luiloan de Târnave.

încercările regelui Ungariei, făcute până în 1365, de a-1 înlătura pe Bogdan din Moldova s-au dovedit zadarnice, dar în condiţiile în care Ludovic I era absorbit de planul unei cruciade a recunoscut independenţa Moldovei.

Subiectul al III-lea

Abdicarea forţată a lui Cuza a creat probleme deosebit de grave, mai ales pe plan extern, unde Turcia se manifesta pentru revenirea Principatelor la situaţia politică dinainte de 1859. Turcii, cereau punerea în aplicare a notei restrictive din „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi a Valahiei" (22 nov. 1861) ce condiţiona unirea acestora de durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza. De aceea se impunea din partea oamenilor politici români o acţiune energică de rezolvare a situaţiei primejdioase care apăruse şi care punea sub semnul întrebării şapte ani de eforturi deosebite depuse pentru organizarea tânărului stat român.

Aşadar, în spiritul punctului 3 din dorinţele Adunărilor Ad-hoc din 1857, după abdicarea lui Cuza a fost proclamat ca domnitor un prinţ străin, Carol I şi validat prin plebiscitul organizat începând cu 2/14 aprilie 1866. După ce 1-a proclamat pe Carol ca Domn, adunarea aleasă în aprilie 1866 devine Adunarea Constituanta şi începe dezbaterile în vederea adoptării unei noi legi fundamentale a statului.

Constituţia a fost publicată în „Monitorul Oficial" pe 1 iulie 1866 şi instaura un regim politic democratic bazat pe principii precum separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, responsabilitatea ministerială, monarhie ereditară, etc.

în privinţa dreptului de vot, legea fundamentală a fost completată de un nou sistem electoral; potrivit acestuia pentru alegerea deputaţilor corpul electoral era împărţit în patru

colegii electorale, după venitul realizat. Membrii colegiului I, format din marii proprietari, colegiului al II-lea, format din proprietari rurali mjlocii şi colegiului al III-lea, care includea orăşeni, liberi profesionişti, profesori, ofiţeri în retragere, etc, votau direct. Cei din colegiul al IV-lea, format din marea masă a ţăranilor, votau indirect, prin delegaţi. în cazul lor 50 de alegători desemnau un delegat, iar toţi delegaţii din judeţ alegeau un deputat.

Pentru alegerea senatorilor, alegătorii erau împărţiţi în două colegii, după proprietate şi venitul realizat. Colegiul I era rezervat proprietarilor de fonduri rurale cu un venit de peste 300 de galbeni, iar colegiul II rezervat proprietarilor de imobile din oraşe cu un venit până la 300 de galbeni.

Astfel, participarea la vot, şi ca urmare la viaţa publică, se baza pe sistemul cenzitar, în funcţie de un anumit venit material sau financiar. Prin modificarea din 1884 vor avea drept de vot toţi cei care obţineau un venit oricât de mic, contribuiau la buget sau erau ştiutori de carte.

Pe baza acestei legi fundamentale s-a desfăşurat viaţa politică din a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi s-au realizat reformele care au continuat modernizarea ţării. Insă viaţa politică din epoca modernă a trebuit să înveţe practicile legate de alternanţa la guvernare între cele două grupări devenite partide politice: Partidul Liberal şi Partidul Conservator şi regulile opoziţiei parlamentare.

Abia schimbările de după Primul Război Mondial, schimbări datorate dorinţei exprimate de românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se uni cu Regatul României, acesta devine state naţional unitar care trebuie să ia o serie de măsuri pentru consolidarea statului în noua epocă istorică. Una dintre aceste măsuri absolut necesare a fost luată în 1925 şi a constat în unificarea administrativă a întregului teritoriu prin organizarea de judeţe, plăşi, comune urbane, comune rurale şi sate.

Pentru toate aceste schimbări a fost necesară în primul rând adoptarea, în 1923 a unei noi Constituţii care va sta la baza dezvoltării României până în 1938.

Subiectul al IV-lea

Politica externă a României în secolul al XX-leaPe parcursul secolului al XX-lea politica externă românească a suferit schimbări destul de

radicale, schimbări datorate posibilităţii atingerii obiectivelor stabilite şi contextului internaţional. România a intrat în acest secol având ca obiective păstrarea independenţei şi integrităţii ţării şi unirea cu provinciile aflate sub stăpânirea imperiilor vecine: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Pentru realizarea lor, la începutul primului război mondial (1914-1918) ea era membră a Triplei Alianţe alături de Germania, Austro-Ungaria şi Italia, dar a intrat în război după semnarea unei convenţii politice şi a uneia militare prin care Antanta (Anglia, Franţa, Rusia, Italia) îi recunoştea drepturile asupra Transilvaniei şi Bucovinei.

Pentru că la sfârşitul războiului, Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au proclamat unirea cu România, în perioada interbelică obiectivele majore erau recunoaşterea de către Marile Puteri a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale, în baza acestor obiective ţările vecine se împărţeau în două grupe distincte: una cu care avea relaţii bune concretizate în tratate bi şi multilaterale şi una alcătuită din forţele revizioniste. Din prima grupă făceau parte Ceholoslovacia, Polonia şi Iugoslavia, iar dintr-a doua U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria.

în condiţiile relaţiilor tensionate cu Rusia, care nu recunoştea unirea Basarabiei şi cu Ungaria care la rândul ei, a declarat că nu recunoştea hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, România participă la Congresul de pace de la Paris-Versailles (1919-1920), dar nu în calitate de putere cobeligerantă cum i se promisese în Convenţia politică încheiată cu Antanta pe 4/16 august 1916. Delegaţia română a semnat la 28 iunie 1919 tratatul cu Germania deşi îi cunoscuse conţinutul doar cu cinci minute înainte, dar nerespectarea punctului de vedere în legătură cu tratatul cu Austria determină retragerea delegaţiei de la negocieri. De abia peste trei luni, la 10 decembrie noul guvern al „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vaida-

Voievod, va semna după lungi tratative tratatele cu Austria, Bulgaria şi Tratatul Minorităţilor. Nemulţumirile delegaţiei române faţă de Tratatul cu Austria au fost plata unei sume cu titlul de reparaţie în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară, stabilirea frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, protecţia Marilor Puteri asupra minorităţilor, etc, dar tratatul recunoştea şi unirea Bucovinei cu România.

Pentru următorul tratat, delegaţia română condusă la Londra de Alexandru Vaida-Voievod a reuşit să convingă membrii consiliului suprem de drepturile României asupra Transilvaniei, drepturi incluse în tratatul semnat de delegaţia maghiară la Trianon la 4 iunie 1920. De această dată partea română a fost reprezentată de Nicolae Titulescu.

Ultimul teritoriu românesc a cărui unire a fost recunoscută de Anglia, Franţa, Italia şi Japonia a fost Basarabia şi recunoaşterea a avut loc prin tratatul semnat la Paris pe 28 octombrie 1920. Aşa cum am mai amintit Rusia nu a recunoscut niciodată această unire şi a folosit toate mijloacele posibile pentru a recupera teritoriul. Din aceste motive şi urmărind realizarea obiectivelor sale de politică externă în cadrul unei epoci marcate de tendinţe revizioniste, România a avut ca prim obiectiv semnarea unei alianţe multilaterale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi Grecia. Alianţa care în viziunea lui Take Ionescu trebuia să constituie o barieră în calea Germaniei şi a unei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică şi era deschisă şi Austriei şi Ungariei. Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format în scurt timp Mica înţelegere. Ea a fost definitivată prin convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi româno- iugoslavă din 22 aprilie şi 7 iunie 1921 şi reprezenta cea mai sigură garanţie a păcii şi securităţii în această zonă a Europei şi descuraja tendinţele revizioniste ale Ungariei. în 1933 la Geneva se semnează un nou pact de organizare a Micii înţelegeri. Raporturile de amiciţie şi alianţă între participanţii la acest sistem de tratate primeau o bază organizatorică stabilă prin unificarea politicii lor generale.

Având trei vecini revizionişti, România continuă seria tratatelor bilaterale şi a alianţelor regionale prin semnarea împreună cu Iugoslavia, Turcia şi Grecia a Pactului înţelegerii Balcanice (1934). Acesta avea menirea de a consolida pacea în Balcani. Acordul prevedea obligaţia fiecărei părţi de a nu întreprinde nimic fără a se fi consultat cu ceilalţi membrii ai pactului.

Tot din dorinţa de a evita conflictele România a devenit în 1920 membru fondator al Societăţii Naţiunilor. în cadrul acesteia România a desfăşurat o activitate remarcabilă în vederea evitării izbucnirii unui nou război, un rol foarte important avându-1 Nicolae Titulescu. împreună cu aliaţii săi din Mica înţelegere, România participă la Conferinţa pentru dezarmare iniţiată de Societatea Naţiunilor (1932-1935), conferinţă care s-a încheiat cu un singur rezultat concret: semnarea la Londra între 3-5 iulie 1933 a convenţiilor pentru definirea agresorului.

România nu şi-a putut rezolva problemele cu URSS. La 25 martie 1924 au început tratativele româno-sovietice la Viena, dar fără rezultat. în mai 1934 Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic au definitivat un acord de principiu asupra restabilirii relaţiilor reciproce. în 1936 se discuta despre încheierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-rusă, dar îndepărtarea lui Titulescu nu a mai făcut posibil acest lucru. URSS nu a recunoscut niciodată drepturile României asupra Basarabiei. Din păcate, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri şi politica revizionistă a U.R.S.S.-ului au dus la eşecul sistemelor de alianţă regională şi la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945).

Apropierea dintre Germania şi URSS a avut ca rezultat Pactul de neagresiune sovieto-german (23 august 1939), pact care a împărţit Europa în sfere de influenţă. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul Uniunii Sovietice de a ocupa Basarabia. Pentru aceasta, pe 26 iunie 1940, ministrul sovietic de externe, Molotov i-a cerut ultimativ ambasadorului român la Moscova predarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. încercarea României de a negocia a eşuat şi pe 27 iunie, sovieticii trimit un nou ultimatum anunţând intenţia de a intra în Basarabia a doua zi şi dând termen de evacuare 4 zile.

După pierderea Basarabiei, România a renunţat la garanţiile franco-engleze şi a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial ca aliat al Germaniei pentru a o recupera (22 iunie 1941), dar luptele

dincolo de Nistru şi înfrângerile suferite au nemulţumit opinia publică şi partidele politice, care s-au aliat şi au început tratativele cu Aliaţii. La 23 august 1944 regele Mihai a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Astfel, România a luptat împotriva Germaniei de la 23 august 1944 până la sfârşitul războiului (9 mai 1945), participând la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, chiar dacă Uniunea Sovietică a amânat deliberat semnarea Convenţiei de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite până la data de 12 septembrie.

Conform acordului de procentaj semnat la Moscova, în 9 octombrie 1944, între Churchill şi Stalin, Conferinţa de la Ialta hotărâse deja că România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90% şi s-a instaurat regimul comunist de aceea la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), deşi România a încercat să obţină cobeligeranţa evocând efortul de război (locul IV) nu a reuşit. Dar delegaţia condusă de Gh. Tătărescu s-a confruntat şi cu cererile Ungariei de a obţine noi teritorii în Transilvania. în final, tratatul din 10 februarie 1947 consfinţea recuperarea Transilvaniei, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord şi plata unei despăgubiri către U.R.S.S.

Devenită stat comunist, România în 1955 când U.R.S.S. a creat Pactul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste, s-a numărat printre membrii săi fondatori. Făcând parte din numeroase organizaţii internaţionale, România condusă de Nicolae Ceauşescu a luat o poziţie distinctă faţă de invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia în august 1968 şi reprimarea „Primăverii de la Praga". La 21 august 1968, în cadrul unui miting desfăşurat la Bucureşti, Ceauşescu a criticat invazia în Cehoslovacia şi a afirmat hotărârea României de a-şi apăra independenţa.

Această poziţie i-a adus aprecierea liderilor occidentali. Dar, în deceniul al optulea situaţia internă a determinat înrăutăţirea raporturilor şi a contribuit la eşecul politicii internaţionale a României.