VARIANTA 18

Subiectul I c, a, b, d.

Subiectul al H-lea

1. „... voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei mele, voi fi credincios Constituţiei (...) voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate". 2. Preşedintele Adunării îi înmânează lui Cuza actul prin care se constată alegerea sa şi notificaţia către „maiestatea sa imperială sultanului"...; 3. Unirea sub un principe străin; 4. în decembrie 1857, ambele Adunările Ad-hoc transformare de români în adevărate adunări cu caracter reprezentativ au fost dizolvate, rezoluţiile acestora, împreună cu raportul Comisiei europene, sunt trimise celor şapte Puteri.

Reprezentanţii acestora s-au întrunit în mai -august 1858 în cadrul Conferinţei de la Paris, unde au fost luate în dezbatere aceste documente. Şedinţele conferinţei au fost consacrate exclusiv problemelor privind organizarea viitoare a Principatelor, relaţiilor acestora cu Poarta, chestiunii Dunării şi mănăstirilor închinate.

Documentul referitor la Principate se numea Convenţie. Ea a fost semnată de reprezentanţii: Rusiei, Prusiei, Austriei, Franţei, Imperiului Otoman, Angliei şi Piemontului şi în privinţa viitorului statut al Principatelor oferea următoarea soluţie: un stat cu numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti", dar cu menţinerea a doi domnitori, două adunări, două capitale şi două instituţii unice: Comisia Centrală (elabora proiectele legilor comune) cu sediul la Focşani şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Aceeaşi organizare o va avea armata în fruntea căreia se afla un singur şef suprem ales prin rotaţie din cele două Principate, iar o banderolă albastră trebuia să se afle la steagurile deosebite ale celor două ţări.

Convenţia mai prevedea principii legate de organizarea internă a Principatelor şi tot potrivit Convenţiei în fiecare Principat a fost instituită câte o căimăcămie (comisie provizorie) ce avea drept scop pregătirea alegerilor pentru adunările elective. 5. Nemulţumiţi de politica domnitorului, liberalii- radicali s-au unit cu grupările conservatoare (începând din anul 1863) într-o formaţiune denumită de contemporani monstruasa coaliţie, în cadrul căreia un rol important l-au avut Ion C.Brătianu şi C.A.Rosetti (de orientare liberal radicală) şi care, în ianuarie 1863 acordă vot de neîncredere guvernului Kretzulescu. Dar, domnitorul a menţinut guvernul până în octombrie, când îl însărcinează pe Mihail Kogălniceanu cu formarea noului guvern(11/23 octombrie 1863).

La 13/25 martie 1864-Kogălniceanu a adus în discuţia Adunării chestiunea rurală, dar conservatorii, majoritari, s-au opus şi problema a rămas deocamdatănerezolvată.

Conflictul atinge punctul maxim pe 2/14 mai 1864 când pentru a rezolva problemele legate de reformele ce aveau drept scop modernizarea statului şi pentru că Adunare, dăduse vot de blam şi guvernului Kogălniceanu, este dizolvată printr-un decret al domnitorului. Se înfaptuia astfel prima şi singura lovitură de stat din istoria modernă a României. Actul reprezenta o încălcare gravă a Convenţiei de la Paris, fapt ce putea avea urmări nedorite pe plan extern. Pentru evitarea lor, domnitorul a adoptat un document constituţional numit „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris" care reorganiza puterile în stat.

Atât Statutul cât şi legea electorală, adoptată în acelaşi timp, au fost supuse plebiscitului. Faţă de aceste legi, Cuza a obţinut adeziunea Corpului elector prin plebiscitul organizat între

10 şi 14 mai şi al Puterilor garante după o nouă vizită la Constantinopol (iunie 1864). Statutul, devenit prin scrisoarea vizirului, Actul adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858", instaura regimul domniei autoritare a lui Cuza.

Subiectul al III-lea

A doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a caracterizat prin schimbări profunde în regimul politic din România trecându-se de la monarhie la comunism pentru a se reveni în sfârşit la democraţie.

Epoca postbelică a adus în jumătatea estică a Europei un nou regim politic impus de Uniunea Sovietică cu ajutorul Armatei Roşii „eliberatoare": regimul comunist. In România acest lucru se întâmplă după lovitura de stat din 23 august 1944, când a fost arestat mareşalul Ion Antonescu împreună cu membrii guvernului de către o coaliţie alcătuită din P.N.L, P.N.Ţ, P.S.D şi Partidul Comunist Român, coaliţie numită Blocul Naţional Democrat sprijinită de regele Mihai.

în 1948 comuniştii încheie preluarea puterii politice odată cu Constituţia din 13 aprilie şi încep lupta împotrivă proprietăţii private prin naţionalizarea a 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţării şi transformarea lor în sovromuri. Până în 1950 sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe care se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole colectivizate începând din martie 1949.

în ceea ce priveşte colectivizarea după două reforme agrare semnificative 57% dintre gospodării aveau mai puţin de 5 hectare, dar comuniştii protestau „împotriva exploatării capitaliste la sate". Colectivizare a s-a desfăşurat în perioada 1949-1962. Scopurile acesteia au fost distrugerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole colective (GAC), după modelul sovietic al colhozurilor şi al sovhozurilor. Colectivizarea a determinat protestele ţăranilor, opoziţia lor manifestată şi prin atacarea „autorităţilor" comuniste şi mai mult a declanşat rezistenţa ţărănească concretizată pe parcursul întregii perioade dintre 1948 şi 1962 printr-un lung şir de răscoale în toate zonele ţării (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad, Vrancea, Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov). în aceste condiţii metodele folosite pentru înfiinţarea G. A.C.-urilor mergeau de la brutalităţi, confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă şi izolare. Ca şi în urma naţionalizării proprietăţilor particulare, foştii proprietari, numiţi chiaburi, au fost deportaţi în zone slab populate sau internaţi în lagărele de muncă.

Campania s-a bazat pe voluntariat dar metodele folosite. Primele GAC s-a înfiinţat în iulie 1949,dar în 1958 doar 17,5% din terenurile agricole intrase în GAC-uri. în 1953 au fost adoptate alte metode: confiscarea inventarului agricol şi a recoltei, restricţii comerciale, interdicţii etc. în 1958 s-a revenit în forţă la modelul stalinist pentru ca în 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării să facă parte din GAC-uri. în aceste condiţii colectivizarea a fost declarată încheiată. Dar colectivizarea nu a dus la creşterea nivelului de trai datorită atât producţiilor destul de mici obţinute cât şi a lipsei de utilaje agricole performante. La aceasta se adaugă faptul că existau puţini specialişti care lucrau în agricultură. Calitativ, România a înregistrat cea mai joasă productivitate pe suprafaţă cultivată, comparativ cu statele din lagărul socialist

în paralel cu procesul de colectivizare s-a trecut şi la industrializarea forţată. La 11 iunie 1948 a început naţionalizarea mijloacelor de producţie. După model sovietic a fost adoptat sistemul planurilor cincinale (primul cincinal 1951 1955) şi centralismul economic. Regimul Ceauşescu a dat un nou impuls industrializării. Acesta a considerat că România a devenit o ţară mediu dezvoltată şi se trecea la societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Ramurile preferate erau industria grea, constructoare de maşini şi petrochimia. Au fost construite multe combinate industriale. Se încerca amplasarea echilibrată a capacităţilor industriale pe întreg teritoriul ţării. România a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi avea relaţii economice privilegiate cu Comunitatea Economică Europeană. După 1970 Nicolae Ceauşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut care, pe termen scurt, s-a resimţit pozitiv, dar pe termen lung s-a dovedit o politică falimentară datorită specializării unor întregi regiuni, distrugerea accentuată a mediului şi depopularea satelor.

în plan extern după revoluţia din Ungaria, în 1958 se retrăseseră trupele sovietice din România ceea ce a permis reorientarea regimului Gheorghe Gheorghiu Dej şi distanţarea de Moscova condusă de antistalinistul Nikita Hruşciov şi Declaraţia din aprilie 1964. Prin această declaraţie Partidul Comunist Român îşi rezerva dreptul de a edifica socialismul în conformitate cu realităţile naţionale. Astfel, pe plan diplomatic şi economic se reiau relaţiile cu Occidentul, iar pe plan intern este desovietizată cultura şi sunt eliberaţi deţinuţii politici (1962-1964). în 1968, Nicolae Ceauşescu s-a remarcat în mod deosebit prin acţiunea sa de condamnare a reprimării „Primăverii de la Praga", de către trupele Tratatului de la Varşovia, din care făcea parte şi România.

După 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică a opozanţilor au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societăţii în ansamblu: o puternică reţea de informatori şi încurajarea delaţiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal.

în 1989, deşi România anunţa rambursare datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele, puterea politică era concentrată în mâinile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Problemele existente nu puteau fi făcute publice prin intermediul presei datorită cenzurii. Securitatea avea un caracter extrem de represiv împiedicând formarea unei disidenţe în partid sau a unei opoziţii interne izolată pe plan internaţional. în aceste condiţii încep mişcări împotriva regimului comunist la Timişoara şi Bucureşti. Acestea se extind în toată ţara şi se finalizează cu prăbuşirea regimului comunist şi revenirea la un regim democratic.

Subiectul al IV-lea

Constituirea statului naţional unitar român, prin unirea Vechiului Regat cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania, a determinată de conjunctura internaţională creata de Primul Război Mondial (1914-1918) şi de proclamarea la nivelul Europei a principiilor naţionalităţilor şi autodeterminării. De această conjunctură, care a dus la destrămarea imperiilor şi la apariţia de noi state independente pe harta Europei au profitat popoarele care făceau parte din imperiile multinaţionale: Austro-Ungar şi Ţarist care, în urma evenimentelor din 1917-1918 au dispărut de pe hartă.

Astfel, printr-o manieră comună majorităţii şi-au proclamat autonomia, apoi independenţa şi dacă a fost cazul şi unirea: cehii, slovacii, polonezii, sârbii, bosniacii, slovenii, croaţii şi românii, formând, în final, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven sau România Mare.

Deşi, în mare, românii din cele trei provincii au parcurs acelaşi etape, au existat însă şi diferenţe datorate condiţiilor anterioare şi prezente, interne şi din fostul imperiu.în condiţiile revoluţiei din Rusia, în Basarabia se crează, în martie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc şi se intensifică mişcarea pentru autonomie. Convocat la Chişinău, în octombrie, Congresul ostaşilor moldoveni proclamă autonomia şi constituie, sub conducerea lui Ion Inculeţ, Sfatul Ţării ca organ reprezentativ. Autonomia va fi însă demonstrată de proclamarea, la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti. La 24 ianuarie 1918 a fost proclamată independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti. Datorită agitaţiilor bolşevice şi în condiţiile în care Ucraina îşi manifesta dorinţa de a o ocupa, nu a putut menţine ordinea internă şi a cerut guvernului român să trimită trupe determinând ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi România. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării să hotărască cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România

Ca şi Basarabia, Bucovina, provincia românească ocupată de austrieci în 1775, trebuia să facă faţă la sfârşitul războiului pretenţiilor Ucrainei de a o ocupa. Acestea împreună cu Manifestul adresat de împăratul Carol I privind federalizarea Austro-Ungariei şi constituirea la Viena a Consiliului Naţional Român care dreptul la autodeterminare, exprimând şi dorinţa de secesiune, l-au determinat pe Sextil Puşcariu să convoace la 14 octombrie 1918 o adunare naţională la Cernăuţi. Procla-mându-se Adunare Constituantă ea a hotărât „unirea Bucovinei integrale" cu celelalte provincii româneşti din Imperiul Austro-Ungar într-un stat naţional independent şi formarea unui Consiliu Naţional şi a unui Birou Executiv condus de Iancu Flondor.

în condiţiile în care Adunarea Ucrainiană acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei, Consiliul Naţional a proclamat autonomia pe 12 noiembrie şi a intrat în tratative cu guvernul de la Iaşi. în urma tratativelor a fost convocat, pentru 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei care a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România, unire consfinţătă de rege prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

Cu totul alta este situaţia în Transilvania, unde partidele politice, Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria şi Partidul Social Democrat, constituite în 1881 şi 1905 nu trebuiau decât să-şi reia activitatea şi să anunţe hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea (29 septembrie 1918). Având la bază tot principiul naţionalităţilor ea avea ca principale puncte libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria şi a fost urmată de constituirea ca organ reprezentativ a Consiliul Naţional Român Central. Având aceleaşi atribuţii ca şi Sfatul Ţării, C.N.R.C. a constituit consilii şi gărzi naţionale locale care să preia controlul politic şi administrativ în întreaga provincie şi a intrat în tratative cu guvernul ungar care i-a oferit doar autonomia Transilvaniei. Acest nu i-a mulţumit pe români acest lucru a determinat convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La Adunarea Naţională convocată pentru 1 decembrie 1918 la Alba Iulia au participat 1228 de delegaţi aleşi şi alţi peste 100.000 de oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă privind unirea Transilvaniei cu România. Decizia de unire a fost însoţită şi de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării.

în 1922 Ferdinand a fost încoronat ca rege al României Mari în catedrala de la Alba Iulia.

Unirea celor trei provincii a fost ratificată de regele Ferdinand prin decretele-lege din 22 aprilie, 11 şi 18 decembrie 1918 şi au avut ca rezultat constituirea unui stat cu o suprafaţă de 295 049 Km2 şi o populaţie de peste 18 milioane de locuitori. în plan intern au fost o serie de măsuri în vederea realizării unirii efective ca de exemplu în plan economic în 1920 a fost dată legea pentru unificarea monetară, iar în 1921 a fost legiferată reforma agrară, aceasta a fost cea mai amplă reformă de acest fel din Europa acelei perioade. A fost expropiată peste 66% din suprafaţa deţinută de moşieri, pământul a fost împărţit la 1400000 de capi de familie. România a devenit brusc o ţară de mici propietari. în plan administrativ a fost dată legea administrativă, în 1925. Legea stabilea împărţirea teritoriului României în judeţe şi comune. Comunele puteau fi rurale şi urbane judeţele erau împărţite în circumscripţii numite plăşi. în fruntea consiliului comunal se afla primarul iar reprezentantul guvernului în judeţ era prefectul. în plan politic în 1926, a fost adoptată legea electorală, care stabilea un mod unitar de organizare desfăşurare şi înregistrare a rezultatelor alegerilor parlamentare. Legea introducea „prima majoritară", care avea menirea de a evita o fărâmiţare excesivă a spectrului politic.

în 1923 a fost elaborată o nouă Constituţie acesta avea rolul de consolida statul naţional unitar român.. Aceasta a stat la baza dezvoltării ţării până în 193 8. Ea prevedea în special caracterul naţional şi unitar al statului român, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, separarea puterilor în stat. în cadrul acestui ultim principiu puterea legislativă aparţinea uneia dintre principalele instituţii ale statului: Parlamentul, puterea executivă: regelui care-o exercita prin intermediul guvernului, iar cea judecătorească înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recunoaşterea internaţională a noilor graniţe, rezultate în urma unirii, România a căutat să o obţină la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Deşi nu a fost acceptată la discuţii din cauza păcii separate cu Puterile Centrale, tratatele cu Austria şi Ungaria au recunoscut unirea Bucovinei şi a Transilvaniei. în privinţa unirii Basarabiei aceasta a fost recunoscută de Marile Puteri în Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, dar niciodată de Rusia sovietică şi Ucraina.

Nerecunoaşterea unirii de către Rusia şi regimul revizionist instaurat în Ungaria au devenit astfel principale probleme ale României Mari, probleme pe care a încercat să le rezolve prin alianţe regionale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, dar care i s-au dovedit fatale în contextul desfăşurării celui de-Al Doilea Război Mondial.