VARIANTA 14

Subiectul I b, a, d, c. Subiectul al II-

lea

1. „Art. 2- Teritoriul României este nealienabil. Hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi. » ; 2. Românii fără deosebire de origine etnica, de limbă şi de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, libertata întrunirilor, etc. 3.Constituţia din 1866 ;4. România avea nevoie de o nouă Constituţie care să reflecte noile realităţi şi anume formarea statului naţional unitar prin Unirea cu Basarabia, Bucovina, Transilvania.5. Regimul politic în această perioadă a fost un regim democratic. Cele mai imprtante instituţii în cadrul statului au fost monarhia şi Parlamentul. Regele Ferdinand I (1914-1927) a condus în conformitate cu Constituţia în vigoare, a colaborat cu oamenii politici ai vremii, nu şi-a depăşit atribuţiile ce-i reveneau potrivit acesteia. Probleme deosebite a creat fiul său Carol care în 1938 a impus un regim monarhic autoritar.

Din Parlament făceau parte reprezentanţii partidelor politic, majoritatea fiind asigurată de partidul ieşit victorios în alegeri. în perioada interbelică principalele patide politice au fost PNL şi PNŢ.

Subiectul al III-Iea

Secolul al XlX-lea, secolul naţionalităţilor cum l-au numit istoricii a reprezentat pentru Ţările Române o perioadă cu foarte multe schimbări, mai ales în statutul internaţional. Astfel, dacă la începutul secolului Ţara Românească şi Moldova se aflau despărţite şi sub deplina suzeranitate a Imperiului Otoman, sfârşitul secolului le va găsi unite şi independente. Asta se întâmpla după ce fuseseră sub protectoratul rusesc (1825-1856) şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri (1856-1877).La începutul Epocii Moderne, s-a format naţiunea română. încă din secolul al XVIII-lea dar mai ales în prima jumătate a secolului al XlX-lea această naţiune a luptat pentru eliberarea socială şi naţională. începuse timpul reformelor, al europenizării, după ce în o sută de ani s-a ajuns la grecizarea instituţiilor statului şi a culturii urbane, sosise timpul al Revoluţiei, al Unirii şi al Independenţei.

începutul de secol este marcat de mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu (1821), mişcare ce marchează sfârşitul „secolului fanariot". Din 1822 se revine la domniile pământene. Dar Ţările Române continuă să fie obiect de dispută între Puterea suzerană (Poarta) şi Puterea protectoare (Rusia).Ducând o politică hegemonică, Imperiul ţarist devenit oficial protector al Ţărilor Române, continuă să profite de pe urma crizei orientale, pentru a ocupa noi teritorii aparţinând acestuia şi nu numai. în urma păcii de la Bucureşti, din 1812, ţinutul dintre Prut şi Nistru, Basarabia este luat de către ruşi. De nevoia de reorganizare trebuie însă să ţină seama şi Marile Puteri. în urma Tratatului de la Adrianopol (1829) Rusia a pus în aplicare prevederile Convenţiei ruso-otomane încheiată în 1826 la Akkerman privind elaborarea unor regulamente de organizare interioară a Principatelor.

Redactat de două comisii de boieri şi modificat la Petersburg, Regulamentul Organic a intrat în vigoare în 1831/1832. Document cu rol de Constituţie, acesta a stat la baza vieţii româneşti până în 1858, când este înlocuit de Convenţia de la Paris, însă nu a rezolvat toate problemele societăţii româneşti. Chiar dacă a introdus separarea puterilor

în stat, a modernizat parţial sistemul fiscal, a reînfiinţat armata naţională, a prevăzut adoptarea primului buget, Regulamentul a lăsat multe probleme nerezolvate. Revoluţia de la 1848 încerca rezolvarea acestor probleme.

Transilvania devenise principat autonom sub suzeranitate otomană(l 541), pentru ca la sfârşitul secolului al XVII-lea să devină provincie habsburgică, dar naţiunea română continua să fie considerată „tolerată". în secolul al XlX-lea lupta românilor transilvăneni pentru emancipare politică şi naţională continuă, fiind încununată de succes în 1918, odată cu realizarea Marii Uniri.

Subiectul al IV-lea

în contextul general datorat marii invazii mongole, la care se adaugă faptul că regii maghiari îşi continuă politica expansionistă spre Dunărea de Jos, dar şi stingerea dinastiei Arpadiene (1301), s-au putut forma primele state medievale româneşti.

La sud de Carpaţi existau deja, în secolul al XlII-lea, cnezate şi voievodate. Ele sunt amintite în Diploma Cavalerilor Ordinului SfântulIoan de la Ierusalim, emisă în 2 iunie 1247, de către regele maghiar Bela al IV-lea. Aceste formaţiuni sunt: voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Ţara Haţegului şi nordul Olteniei, voievodatul lui Seneslau, aşezat în Ţara Făgăraşului şi nordul Munteniei, cnezatul lui Farcaş, din zona Vâlcei, cnezatul lui Ioan, aşezat probabil între Jiu şi Olt şi Ţara Severinului, devenită apoi Banatul de Severin.

Dezvoltarea economică a acestor voievodate despre care Diploma ne informează că beneficiau de venituri provenite din slujbe, morile, făneţele şi păşunile, vitele şi oile, pescăriile şi iazurile, ocnele care existau pe teritoriul pe care trebuia să se aşeze cavalerii Ioaniţi conduşi de marele perceptor, Rembald, a creat condiţii favorabile formării statului medieval Ţara Românească.

Din izvoarele istorice mai aflăm că Litovoi, Farcaş şi Ioan erau dependenţi de coroana maghiară care îi controla prin intermediul „banului" de Severin şi că Litovoi încearcă să rupă această dependenţă (1272-1275).

In primăvara anului 1291, când regele maghiar Andrei al IlI-lea încearcă să-1 readucă sub ascultare pe voievodul Transilvaniei, consolidând drepturile şi privilegiile ungurilor, saşilor şi secuilor, anihilează autonomia românească din Făgăraş. în aceste condiţii o parte a românilor conduşi de Radu Negru, au trecut Carpaţii şi s-au aşezat în zona Câmpulung. Acest eveniment cunoscut din cronici şi legende ca „descălecatul" lui Negru Vodă din Făgăraş, a făcut ca din acea zonă să înceapă unificarea formaţiunilor politice româneşti, populaţia românească din Transilvania având o anumită contribuţie.

La începutul secolului al XlV-lea, în condiţiile în care regatul maghiar trece prin criza internă datorată stingerii dinastiei arpadiene (1301), formaţiunile politice prestatale sunt unificate, statul este format şi condus de Basarab (1310? -1352). Statul nou format apare în documente sub diferite nume: Terra Transalpina (în documentele maghiare), Ungrovlahia (în documentele emise de cancelaria Ţării Româneşti) etc El este condus de un domnitor cu titlul de „mare voievod şi domn" şi cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi Basarabia-teritoriul de la nordul gurilor Dunării smuls tătarilor.

Nu ştim exact când şi cum s-a format noul stat, dar cert este că, în 1324, în contextul expediţiilor maghiare împotriva tătarilor din nordul gurilor Dunării, a existat un acord între Basarab I şi regele maghiar Carol Robert de Anjou (1308-1342). Prin accest acord Carol Robert recunoştea stăpânirea lui Basarab asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei şi teritoriilor de la nordul gurilor Dunării (Basarabia) în timp ce domnul român îi recunoaştea suzeranitatea.

Raporturile dintre voievodul român şi regele Ungariei s-au înrăutăţit însă, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin şi în 1330, Carol Robert împreună cu nobilii

maghiari hotărăsc să desfiinţeze statul condus de către Basarab printr-o campanie militară. în septembrie, oastea maghiară în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător. în aceste condiţii, Basarab oferă o sumă mare de bani pentru răscumpărarea păcii (7000 mărci de argint), dar este refuzat. Oastea maghiară care se îndrepta spre Curtea de Argeş este silită să se retragă datorită tacticii de luptă a românilor şi este înfrântă pe drumul de întoarcere pe 9-12 noiembrie 1330, în bătălia de la Posada, bătălie în urma căreia noul state îşi obţine independenţa. Bătălia desfăşurată într-un loc nelocalizat precis până acum a fost descrisă de „Cronicapictată de la Viena" (Chroniconpictum Vindobonense).

Nicolae Alexandru (1352-1364), care restabilişte relaţiile de colaborare cu Ungaria şi luptă alături de Ludovic I de Anjou (1342-1382) împotriva dominaţiei tătare. în 1359, noul voievod îşi ia titlul de domn autocrat şi întemeiază mitropolia Ungro-Vlahiei.

Vladislav I (Vlaicu-Vodă, 1364- cea. 1376) este cel care respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos, organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului şi se intitulează „mare voievod, domn, singur stăpânitor al Ungrovlahiei.

Vlaicu este urmat de Radu I (1377-1384) şi Dan I (1384-1386) în timpul cărora relaţiile cu Ungaria s-au menţinut într-o stare tensionată, iar după lupta de la Cirmen (1371), principalul pericol devin otomanii care înaintau vertiginos în Balcani. La confruntări directe cu aceştia din urmă s-a ajuns chiar în timpul domniei urmaşului lui Dan, Mircea cel Bătrân (1386-1418).Unificarea formaţiunilor prestatale de la răsărit de Carpaţi a însemnat formarea statului moldovean.. Dar, dacă unificarea politică a românilor dintre Carpaţi şi Nistru începe la jumătatea secolului al XlV-lea, organizarea lor în formaţiuni prestatale este mult anterioară. La est de Carpaţi sunt atestate diverse structuri politice tradiţionale încă din secolele IX-XI cu numele de: „ţări" „codrii" „câmpuri" „cobâle" sau „ocoale". Prima „ţară" este cea menţionată în cronica turcă Oguzname sub numele de „ţara Vlahilor" {Ulak Ui) urmată de Ţara Sipeniţului, dar şi de „ţara brodnicilor" sau „tara volohilor" din documentele cancelariilor maghiare sau papale ale secolului al XHI-lea. Dintre „codrii" amintim Codrii Cosminului, Codrii Herţei, Codrii Lăpuşnei, etc, dintre „câmpuri" Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad. „Cobâlele" se găsesc în zone din Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui, iar „ocoale" în Câmpulung şi Vrancea.

în izvoarele scrise externe numele formaţiunilor politice sunt date după numele principalilor migratori. Astfel, un izvor bizantin din secolul al X-lea numeşte zona de la est de Carpaţi, Patzinakia, de la numele pecenegilor, iar un alt izvor din secolul al XHI-lea, Cumania, după episcopia catolică organizată în 1227 sau Cumania Neagră, Trataria. în secolul al XlV-lea exista o Valahie în nordul Moldovei.Românii apar menţionaţi în confruntările din epocă în special împotriva tătarilor, dar existenţa structurilor politice româneşti este demonstrată atât de izvoarele arheologice, cât şi de documentele vremii. Termenul sub care apar menţionaţi este numele de „vlahi", ca şi românii de la sud de Carpaţi sau din sudul Dunării. Procesul de formare a statului moldovean a avut mai multe etape. Prima etapă are loc în condiţiile expediţiilor maghiare antitătăreşti (1345-1354), când regele maghiar, Ludovic I a format o marcă de apărare în nord-vestul Moldovei, marcă ce a fost condusă de Dragoş, un voievod maramureşan. Această marcă de apărare se întindea teritorial între Câmpulung Moldovenesc şi Vrancea şi avea reşedinţa la Baia.

A doua etapă are loc în 1359 când Bogdan din Cuhea, un alt voievod al românilor din Maramureş trece Carpaţii împreună cu oamenii săi şi participă la o răscoală împotriva lui Bale, urmaş al lui Dragoş, dependent de coroana maghiară. Trecerea Carpaţilor are loc în contextul politicii de catolicizarea a regelui maghiar şi de încercările acestuia de a introduce propria organizare politică în Ţara Maramureşului. Această politică a provocat şi răscoala împotriva lui Bale. Despre eveniment ne povestesc două documente emise

de cancelaria maghiară în 1360 şi respectiv 1365 şi Cronica lui Ioan de Târnave.încercările regelui Ungariei, făcute până în 1365, de a-1 înlătura pe Bogdan din

Moldova s-au dovedit zadarnice, dar în condiţiile în care Ludovic I era absorbit de planul unei cruciade a recunoscut independenţa Moldovei.

în a treia etapă urmaşii lui Bogdan unifică întreg teritoriul moldovean astfel încât, în 1393 Roman I se intitulează „mare şi singur stăpânitor" domn „al Ţării Moldovei, de la Munte până la Mare". Această etapă începe cu fiul şi urmaşul lui Bogdan, Laţcu (1365-1374) care a avut de făcut faţă politicii de catolicizare a regelui Ungariei şi în 1371 acceptă înfiinţarea unei episcopii catolice cu centrul la Şiret, capitala Moldovei. Cu toate acestea politica nu a avut succes.

Petru I Muşat (1374-1391) încheie un tratat cu regele Poloniei, Vladislav Iagello, pe care-1 recunoaşte ca suzeran (1387), iar în anul următor în schimbul unei sume de bani împrumutată Poloniei, primeşte ca garanţie Pocuţia. în contextul prosperităţii ţării, în 1377 voievodul bate primele monede moldoveneşti.

Roman I (1391-1394) în timpul căruia graniţele Moldovei ajung de pe Nistru la Marea Neagră, a avut relaţii bune cu Polonia, dar a intrat în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol pentru numirea mitropolitului Moldovei.

Ştefan I (1394-1399), venit la tron cu ajutorul Poloniei, a intrat în conflict cu Ungaria, în februarie 1395 fiind chiar nevoit să respingă un atac al regelui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) prin zdrobirea oastei maghiare la Ghindăoani-Neamţ. Şi el continuă conflictul cu Patriarhia de la Constantinopol, conflict pe care-1 va rezolva urmaşul său, Alexandru cel Bun (1400-1432).

Pentru a deosebi cele două ţări româneşti extracarpatice, în documentele epocii Moldova apare ca Valahia Minor în timp ce Ţara Românească apare ca Valahia Maior.

Un rol important în consolidarea statelor medievale româneşti l-au avut domnia si biserica. Domnitorul era „mare voievod şi domn", folosea particula „Io" în titlul de domnie, succesiunea la conducerea ţării se făcea pe cale ereditară sau electivă, domnitorii erau aleşi din familia Basarabilor, în Ţara Românească şi-a Muşatinilor, în Moldova, pământul îi aparţinea de drept, era comandantul suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă, stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă de judecată, puterea sa era limitată de Sfatul domnesc, dar nu toţi domnii ţineau cont de acesta. El îl numea pe mitropolit si oferea numeroase danii bisricilor si mănăstirilor, în schimb reprezentanţii bisericii sprijină politica domnitorului, aprobând actele acestuia si acordând ajutor. Mitropolitul putea ocupa tronul în caz de vacanta a acestuia până la alegerea unui alt domnitor, conducea soliile, participa la încoronarea domnitorului, era present la toate actele principale ale instituţiei domneşti. Biserica are rosturi capitale în conservarea si cultivarea fiinţei entice româneşti si în apărarea independntei statului mai ales când este pusa în primejdie si credinţa ortodoxa.