MODALITĂŢI DE PREVENIRE, REMEDIERE ŞI ÎNLĂTURARE A

DIFICULTĂŢILOR DE ADAPTARE LA PROCESUL INSTRUCTIV-

EDUCATIV

Ecaterina ŢĂRNĂ, lector superior, Universitatea de Stat din Tiraspol

Scopul principal al învăţământului modern este asigurarea unui program de studiu realizat în aşa fel încât cei

implicaţi să se poată adapta uşor pentru a răspunde cu maximum eficienţă cerinţelor educative. Considerăm necesară

cunoaşterea indicatorilor implicaţi în procesul adaptării,evidenţierea factorilor care pot influenţa modul de adaptare şi

criteriile de ameliorare a procesului de adaptare. Adaptarea la procesul instructiv-educativ necesită o menţinere a

echilibrului psihologic, o continuă perfecţionare care antrenează un cumul de factori interni şi externi. Aceasta

reprezintă concordanţa relaţiei dintre personalitate şi cerințele instruirii, concretizate într-un rezultat favorabil al

procesului de învăţământ. Aplicarea metodelor psihologice cu scopul îndrumării corecte și a consilierii psihologice

poate îmbunătăți indicii adaptării și, totodată, spori productivitatea activității de învățare. Una din premisele

prevenirii şi înlăturării dificultăţilor de adaptare constă în cunoaşterea cauzelor acestora. Este indicat să intervenim

încă înainte de manifestarea evidentă a tulburărilor adaptative. Evidenţierea factorilor potenţiali ai dificultăţilor de

adaptare şi aplicarea diferenţiată a acţiunilor sunt menite să prevină şi să lichideze condiţiile ce determină

inadaptarea. Pentru realizarea acestui obiectiv sunt propuse un complex de modalităţi, care pot oferi celor interesaţi

date despre modul de adaptare la procesul instructiv - educativ. În prezent, cea mai des utilizată tehnică de prevenire şi

depăşire a dificultăţilor de adaptare la procesul instructiv-educativ este trainingul, care poate fi utilizat ca o metodă de

diagnostic şi corecţie. Trainingul psihosocial poate include diverse forme: instruirea pe roluri, video – trainingul,

evaluarea în grup, autoevaluarea etc.

Cuvinte cheie: adaptare, inadaptare, proces instructiv-educativ, training, test de personalitate.

Conceptul de adaptare are un rol important în diferite domenii ale ştiinţei moderne, inclusiv în

pedagogie. Cu toate acestea, cercetătorii demonstrează originalitatea fiecărui studiu în parte. Prin

urmare, pentru a asigura adaptarea individului într-un mediu special şi pentru a depăşi dificultăţile

de adaptare se acordă o deosebită atenţie fiecărui factor implicat în procesul de adaptare.1

Atunci când se analizează aspectele teoretice, în special cu privire la personalitate şi adaptare

sau factori implicaţi, adaptarea este înţeleasă restrictiv, în dependenţă de individ şi de mediu social,

adaptarea este considerată ca o fază de dezvoltare a personalităţii, de integrare a unui individ într-o

comunitate socială relativ stabilă. (E. Ilyenkov, A V Petrovsky, D. Feldstein). În acest sens,

dezvoltarea personalităţii este prezentată ca un proces de aderare la un nou mediu social, de

adaptare şi, în cele din urmă, de integrare în acest mediu.

Analizând etapele de dezvoltare a personalităţii, AV Petrovsky a remarcat prima fază drept o

fază de adaptare, care presupune asimilarea de standarde comune şi stăpânirea de forme şi mijloace

adecvate de acţiune. Cel care aderă la o comunitate socială nouă, nu se poate remarca ca o

personalitate înainte de a accepta normele existente. În cazul în care individul nu este capabil să

depăşească dificultăţile de adaptare, acesta îşi va dezvolta calităţi, care să conducă la tulburări de

personalitate. Adaptarea este o condiţie prealabilă pentru individualizare şi socializare.[6,p.20]

Adaptarea la noul proces instructiv-educativ, la noile condiţii de viaţă necesită o menţinere a

echilibrului psihologic şi o continuă perfecţionare. Modul în care se va realiza adaptarea poate fi

resimţit atât pozitiv, cât şi negativ în decursul mai multor ani. Astfel, dificultăţile de adaptare la

procesul instructiv-educativ pot influenţa modul integrării viitorului specialist în societate.

Adaptarea la procesul instructiv-educativ reprezintă concordanţa relaţiei dintre personalitate şi

cerințele instruirii, concretizate într-un rezultat favorabil al procesului de învăţământ. Educaţia

corectă, adaptarea treptată la noile situaţii şi aprecierea la justa valoare a personalităţii vor facilita în

deplină măsură alegerea cauzei dorite.

Procesul de adaptare la activitatea de învăţare nu poate fi redus la simpla însuşire a

informaţiilor implicate în procesul de instruire. Acesta antrenează un cumul de factori interni şi

externi. La rândul lor, factorii interni sunt de ordin biologic şi de natură psihologică, cei de natură

psihologică pot fi intelectuali şi non-intelectuali, iar cei externi pot fi de natură pedagogică, socio-

culturali, familiali [1,p.9]

Factorii de ordin biologic includ:

dezvoltarea fizică;

vârsta cronologică;

starea generală a sănătăţii;

echilibrul endocrin;

rezistenţa la efortul fizic şi

intelectual;

echilibrul sistemului nervos central.

Factorii de natură psihologică intelectuali:

mobilitatea proceselor intelectuale; capacitatea de concentrare a atenţiei; selectivitatea percepţiilor; aptitudinea şcolară. Factorii externi de natură

pedagogică vizează: cerinţele programei şcolare; nivelul de dezvoltare al elevilor;

2

Factorii de natură psihologică non-intelectuali:

motivaţia (trebuinţe, impulsuri, interese, dorinţe, aspiraţii);

ritmul de activitate; puterea de muncă; trăsături de voinţă (tenacitate,

perseverenţă, fermitate, promptitudine);

rezistenţa la efort.

Factorii familiali includ:

climatul cultural educativ;

climatul emoţional;

regimul de muncă şi odihnă al

copilului;

nivelul de aspiraţie al părinţilor;

atitudinea părinţilor faţă de rezultatele

obţinute de copii la învăţătură.

caracteristicile mediului şcolar; modalităţile de evaluare folosite; orarul zilnic; aptitudinile pedagogice; tactul şi competenţele

instrumentale ale profesorilor, nivelul de activizare; motivare şi întărire a învăţării.

Factorii de natură socio-culturală:

relaţia profesor – elev;

structura clasei, grupului;

instituţiile de cultură;

influenţa mass-media.

Iniţierea procesului de adaptare instructivă începe de la grădiniţă, şcoală, continuă la

universitate şi se va completa treptat în următorii ani de perfecţionare profesională. Fiinţa umană

este mereu antrenată în acumularea noilor cunoştinţe şi supusă numeroaselor evaluări. Datorită

acestor circumstanţe, şcoala trebuie să asigure un climat favorabil de adaptare în conformitate cu

cerinţele sociale.

Zlate M., Negovan [7]afirmă că trebuie să considerăm importantă semnificaţia bio-psiho-sociala

a procesului de adaptare. Personalitatea trebuie acceptata ca pe o expresie dinamică a interacţiunilor

dintre particularităţile temperamentale (înnăscute), modelate sub influenţa diversităţii factorilor

instructivi-educativi si instituţionali, ca particularităţi ale caracterului şi care sunt comutate în

acţiuni sau nonacţiuni deliberate, corespunzătoare trebuinţelor si motivaţiilor fiecărui individ în

raport cu ansamblul de norme ale unei societăţi sau instituţii date.

P. Popescu-Neveanu [6]defineşte termenul de adaptare ca: "ansamblul de procese si activităţi

prin care se trece de la un echilibru mai puţin stabil, între organism si mediu, la un echilibru mai

stabil; funcţionarea organismului prin înglobarea schimburilor dintre el si mediu; dacă aceste

schimburi favorizează funcţionarea normala a organismului, acesta este considerat ca

adaptat.”Autorul distinge trei tipuri de adaptare: senzorială, psihologică şi socială. Adaptarea

3

psihologică este acceptată în sensul dat de J. Piaget, adaptarea socială semnifică potrivirea unei

persoane cu mediul; acordul dintre conduita personală şi modelele de conduită caracteristice

ambianţei; echilibrul dintre asimilarea şi acomodarea socială.

Adaptarea reprezintă expresia ansamblului de activităţi prin care persoana îşi modifică conduita

pentru a se acomoda cât mai bine la mediul respectiv. Activitatea productivă și cea de învățare sunt

considerate ca formă a adaptării sociale. (A.D. Rozenberg, S.Mioiu, Lorincz Enico Albert,

M.Cargea V. Aseev ). Acest aspect presupune existenţa unor capacităţi ale subiectului pentru a

răspunde solicitărilor anturajului în raport cu propriile cerinţe.

Distingem o perioadă de acomodare, la începutul semestrului, caracterizată printr-o inadaptare

sau adaptare lentă a mai multor elevi la procesul de instruire. În acest timp, apar diverse

conflicte,unele legate de deprinderile pe care le avea până acum, altele impuse de noile reguli,

conflicte care au la bază formarea capacităţilor de adaptare.

Autorii ruşi (K.K. Platonov, A. Volojin, U. Subotin) analizează cele mai importante substructuri

şi niveluri ale personalităţii, făcând următoarea ierarhizare:

direcţionarea

convingerile;

tendinţele;

interesele;

dorinţele.

procesele psihice

percepţia;

gândirea;

memoria;

emoţiile;

sentimentele.

experienţa

deprinderile;

abilităţile;

cunoştinţele;

obiceiurile.

trăsăturile biopsihice

temperamentul;

sexul;

vârsta.

Potrivit autorilor respectivi, se deosebesc şi nivelurile de analiză:

psihosocial;

psihopedagogic;

psihoindividual;

psihofiziologic.

Astfel, nivelurile structurale de analiză şi caracteristicile de conţinut corespunzător formează

nivelul social şi cel biologic al personalităţii, iar deosebirile se manifestă în modurile de formare a

acestora. Majoritatea cercetătorilor au remarcat, că primul indicator al adaptării este realizarea cu

4

succes a activităţii. Autorul V. Aseev [ 1,p.15] afirmă, că în procesul de adaptare la activitatea de

învăţare pot fi urmăriţi doi factori:

factori obiectivi

reuşita;

stabilitatea stării funcţionale

a organismului;

lipsa oboselii;

calitatea atenţiei,memoriei,

gândirii.

factori subiectivi

atitudinea faţă de obiectivele de

studiu;

satisfacţia de la procesul

învăţării

stabilirea relaţiilor de grup;

manifestarea activismului

În calitate de concept specific al procesului educaţional în cadrul instituţiilor de învăţământ,

adaptarea poate fi considerată drept rezultat al mecanismelor de asimilare a informaţiilor şi de

acomodare la programul de studiu. Adaptarea la procesul instructiv-educativ presupune depunere de

eforturi în favoarea realizării sarcinilor educative. Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor

educaţionale şi rezultatele comportamentului faţă de acestea reprezintă condiţia de bază a adaptării.

În acest context, considerăm adaptarea ca fiind procesul principal de realizare a echilibrului dintre

personalitate şi exigenţele programului de învățare. Nivelul de realizare a interacţiunii dintre

personalitate şi cerinţele activităţilor de învăţare vor determina o gamă extinsă de posibilităţi de

adaptare.

Una din premisele prevenirii şi înlăturării dificultăţilor de adaptare constă în cunoaşterea

cauzelor acestora. Este indicat să intervenim încă înainte de manifestarea evidentă a tulburărilor

adaptative. Faza de punere în evidenţă a factorilor potenţiali ai dificultăţilor de adaptare trebuie să

fie urmată imediat şi nemijlocit de aplicarea diferenţiată a acţiunilor care sunt menite să prevină şi

să lichideze condiţiile ce determină inadaptarea. Pentru realizarea acestui obiectiv sunt propuse un

complex de modalităţi, care pot oferi celor interesaţi date despre modul de adaptare la procesul

instructiv - educativ. În primul rând, pentru depistarea dificultăţi de adaptare este necesar să

urmărim comportamentul elevilor în cadrul lecţiilor, precum şi în pauze. Prin urmare, trebuie să

ţinem cont de:

particularităţile vârstei;

preocupările şi educaţia din familie;

schimbarea echilibrului dintre dominantele psihice;

structurarea intereselor;

conturarea unor surse de satisfacţie;

tendinţe de afirmare;

5

tendinţe de stabilirea relaţiilor interpersonale şi în grup;

dezvoltarea simţului de responsabilitate.

În paralel cu observaţia, considerăm oportun să stabilim profilul de personalitate al subiectului.

În acest sens, putem realiza Teste de Personalitate recomandate de literatura de specialitate. De

exemplu, F. Fahrenberg, H. Selg, R. Hampel, Chestionarul de Personalitate FPI, [4, p.70],

recomandat cu scopul diagnosticării stărilor şi însuşirilor de personalitate în procesul de adaptare

socială şi de reglare comportamentală; Chestionar de personalitate H. Eysenck, [4, p.83], determină

doi factori de bază: extraversiunea / introversiunea şi nevrotismul. După cum susţine C. Platon,

primul factor este bipolar şi reprezintă caracteristica individual – psihologică, extremele corespund

orientării personalităţii la lumea exterioară (extraversiune) sau la lumea interioară (introversiune).

Se consideră că extravertiţii sunt sociabili, impulsivi, flexibili şi foarte adaptabili, iar introvertiţii

sunt rezervaţi, pasivi, nesociabili şi, deseori, întâmpină dificultăţi de adaptare socială. Nevrotismul

reprezintă însuşirea, starea ce caracterizează personalitatea din punct de vedere al stabilităţii

emoţionale, anxietăţii etc. De asemenea, acest factor este bipolar şi formează o scală la unul din

polii căreia se află persoanele stabile, adaptative, iar la celălalt pol, persoanele nestabile, nevrotice,

inadaptive.

După cum am menţionat mai sus, stabilind profilul de personalitate vom constata factorii care

pot influenţa procesul de adaptare.

Lorincz Enico Albert, Cargea Maria, în lucrarea „Prevenirea dezadaptării şcolare. Contribuţii

metodologice la profilaxia şi terapia adolescentelor cu probleme de adaptare” propun două

instrumente de evaluare a adaptării la procesul instructiv-educativ: „restructurarea atitudinilor cu

caracter dezadaptat” şi „metoda de evaluare a riscului de dezadaptare şcolară pe baza aprecierii

situaţiei de către elevi – E.R.D.S.” [2] Analiza şi observarea atentă a rezultatelor ne va permite să-i

depistăm pe cei cu dificultăţi de adaptare şi să stabilim gradul lor de adaptare. Considerăm necesar

să raportăm rezultatul obţinut la rezultatele iniţiale şi să analizăm fiecare caz aparte, folosind şi alte

probe tradiţionale: observaţia, interviul ancheta. În acest sens, trebuie să iniţiem convorbiri

individuale cu respectivele persoane, dar şi cu profesorii şi colegii acestora. Astfel, este necesar să

stabilim un program preventiv – recuperator diferenţiat pentru a facilita adaptarea la procesul

instructiv - educativ. Acesta trebuie să conţină:

date despre climatul socio-cultural de educaţie;

profilul de personalitate;

nivelul de inteligenţă a acestuia;

antecedentele personale considerate semnificative pentru activitatea de instruire.

Evaluarea are un caracter prognostic, care ne indică posibilităţi de perspectivă în adaptarea

optimă a adolescentului şi realizarea lui pe scara de valori progresive. Prin compararea dinamică a

6

performanţelor, vom putea evidenţia progresul realizat în timp pentru alegerea specialităţii dorite,

dar şi deprinderile de adaptare la viitoarele studii universitare şi la ritmul dezvoltării în societate.

Astfel, în procesul instructiv-educativ se impune primordială problema dezvoltării abilităţilor, care

să micşoreze probabilitatea conduitei inadaptive şi să contribuie la formarea unei personalităţi

echilibrate, creative şi autonome.

Ritmul accelerat de studiere impune adolescentului o distribuire riguroasă a timpului său.

Aceasta determină o restrângere considerabilă a timpului liber şi introducerea unor noi obligaţii.

Pentru o adaptare optimă este recomandată organizarea raţională a timpului care presupune un

regim de viaţă şi de muncă sănătos, în care să fie stabilit raţional timpul dedicat studiului, odihnei,

lecturii şi altor îndeletniciri corespunzător vârstei şi preferinţelor.

Un factor determinant în adaptarea la procesul instructiv - educativ este şi capacitatea de

înţelegere şi de utilizare a limbajului ca mijloc de comunicare. Între profesor şi elev trebuie să se

instaleze un dialog. Lucrul pe grupe şi lucrul individual înseamnă pentru ei mai multă muncă, mai

mult consum de energie psihică şi, evident, o atenţie sporită. Cheia succesului la învăţătură constă

în gradul în care cel adaptat reuşeşte să plece de la fiecare lecţie cu tema pe deplin elucidată. Lipsa

deprinderilor de a lua notiţe şi a executa scheme, tabele , neîncrederea în noile exigenţe ale actului

de învăţare-predare indică faptul că adaptarea prezintă lacune şi se răsfrânge negativ asupra

elevului. La încheierea cursului sau examenului acesta depistează goluri serioase în însuşirea

volumului de cunoştinţe şi deprinderi intelectuale greu de recuperat. Astfel, el ajunge la

suprasolicitare şi supraîncărcare, oboseşte repede şi nu mai dispune de timp liber. Cercetările în

domeniu demonstrează faptul că adaptarea la procesul instructiv-educativ este complexă şi

influenţată de diverşi factori, inclusiv de condiţiile mediului social. Trebuie să ştim că pentru a

obţine un randament maxim este necesar ca solicitările subiectului să fie în concordanţă cu vârsta şi

dezvoltarea acestuia. Datorită solicitărilor sporite la care sunt supuşi elevii la începutul anului de

studii până se acomodează cu regimul de muncă este necesară o perioadă de acomodare.

Distingem o perioadă de acomodare, la începutul semestrului, caracterizată printr-o inadaptare

sau adaptare lentă a mai multor elevi la procesul de instruire.

În acest timp, apar diverse conflicte, unele legate de deprinderile pe care le avea până acum,

altele impuse de noile reguli, conflicte care au la bază formarea capacităţilor de adaptare.

În clasele terminale se impune elaborarea şi implementarea unor chestionare şi teste orientate

spre determinarea nivelului de cunoaştere a specificului profesiei alese şi gradului de solicitare în

procesul de instruire. Supraestimarea sau subestimarea capacităţilor ori necunoaşterea dificultăţilor

specialităţii alese vor produce perturbări în mobilizarea persoanei pentru activitatea de învăţare.

Inadaptarea poate fi condiţionată de lipsa sau insuficienţa deprinderilor de învăţare. În acest sens, se

pot organiza anumite activităţi orientate spre dezvoltarea abilităţilor de muncă intelectuală, de

7

planificare a timpului rezervat pentru unitatea de învăţat, de perfecţionare a tehnicii de citire, de

sporirea atenţiei şi de dezvoltarea strategiilor de memorare. Dezvoltarea abilităţilor de autoreglare a

funcţiilor psihofiziologice şi rezistenţa la situaţiile de stres vor facilita procesul de adaptare. Este

important ca acesta să-şi dezvolte abilităţile de autoreglare a funcţiilor psihofiziologice în timpul

trening-urilor organizate în acest scop. Aplicarea metodelor psihologice cu scopul îndrumării

corecte și a consilierii psihologice poate îmbunătăți indicii adaptării și, totodată, spori

productivitatea activității de învățare. Există numeroase lucrări de specialitate care recomandă

procedee concrete, metode și direcții de acordare a consilierii psihologice. Cercetând studiile

respective am constatat, că în problema utilizării tehnicilor psihoterapeutice în grupele de

adolescenţi nu există o viziune unică asupra modului de organizare şi aplicare. Acestea trebuie să

fie selectate individual în raport cu grupul, cele mai utilizate fiind:

psihoterapia prin discuţie şi convingere;

psihoterapia comportamentală (în grup şi cu ajutorul grupului);

metodele interactiv-comunicative (psihodrama şi sociodrama – J. Moreno, tehnica

gestalt, analiza tranzacţională);

metodele bazate pe activităţi nonverbale (terapia prin dans, art-terapia, pantomima );

sugestia şi autosigestia;

trainingul.

În prezent, cea mai des utilizată tehnică este trainingul, care ţine de o abordare sintetizată şi

poate include elemente de psihodramă, psihanaliză, analize tranzacţionale etc. Trainingul poate fi

determinat ca o metodă de diagnostic şi corecţie. Trainingul psihosocial poate include diverse

forme: instruirea pe roluri, video – trainingul, evaluarea în grup, autoevaluarea. Instrumentul

principal al trainingului este feedback –ul, se va organiza conform unui scenariu elaborat din timp,

nu poate fi rigid şi trebuie axat pe strategii de acţiune. Astfel, în dependenţă de subiecţi, după

fiecare şedinţă, programul poate fi revăzut şi completat. Analizând numeroase recomandări în

domeniu, am identificat că organizarea trainingului cu scopul optimizării procesului de adaptare la

învăţare trebuie să prevadă următoarele norme:

activitatea în grup (problemele să se discute în grup la trainingul respectiv);

fiecare membru să fie deschis în comunicare;

comunicarea să fie bazată pe încredere;

să se pună accent pe feedback;

să se evite atacurile şi estimările personale;

să se solicite şi să accepte ajutorul grupului;

să fie empatici şi sensibili;

să păstreze confidenţialitatea.

8

Avantajele activităţilor de grup faţă de cele individuale în procesul de adaptare la învăţare sunt:

obţinerea feedbackului şi sprijinul persoanelor cu aceleaşi probleme;

încurajarea expunerii propriei păreri fără să fii judecat;

acceptarea altor valori, opinii şi necesităţi;

dezvoltarea încrederii în sine şi în ceilalţi;

dezvoltarea gândirii pozitive;

manifestarea ajutorului reciproc;

dezvoltarea abilităţilor sociale;

stabilirea relaţiilor interpersonale;

dezvoltarea autocontrolului şi a simţului autocritic;

depăşirea stereotipurilor şi prejudecăţilor.

înlăturarea tensiunii emoţionale şi optimizarea procesului de adaptare.

Cei inadaptaţi trăiesc şi sentimentul de culpabilitate, de cele mai multe ori, însoţit şi de trăirea

sentimentului de inferioritate şi frustrare, ceea ce implică starea de nesiguranţă, nelinişte,

manifestată uneori prin timiditate excesivă sau prin agresivitate. Conduita anxioasă, retragerea în

sine, apariţia complexului de inferioritate sau trecerea bruscă de la conformism necondiţionat la

agresivitate sunt manifestate prin instabilitatea comportamentului. Toate acestea, evident, au

influenţă nemijlocită asupra adaptării la procesul instructiv-educativ.

Atitudinea profesorilor faţă de aceștia este o problemă prezentă în conştiinţa lor, este trăită

afectiv – pozitiv sau negativ – cu diferită intensitate, în funcţie de mai mulţi factori individuali şi

exercită o influenţă corespunzătoare asupra conduitei. În explicarea conduitei, în cercetarea

complexă a personalităţii lor şi a procesului de adaptare, analiza lumii spirituale a adolescenţilor nu

poate fi ignorată de profesori.

Metodica influenţei educative trebuie să fie adecvată vârstei, ţinând cont de următoarele aspecte:

tendinţa accentuată de formare a „Eu-lui”, deosebita sensibilitate afectivă, necesitatea atmosferei

educative de o încărcătură emotiv pozitivă, lipsa experienţei tendinţelor de adaptare şi autodepăşire.

Considerăm utilă aplicarea, la începutul anului, a Chestionarelor de sondaj care vor scoate în

evidenţă aspecte legate de preferinţele şi valorile morale, cu scopul unei colaborări eficiente. Ţinând

cont de faptul că inadaptarea este rezultatul forţelor exterioare trebuie să cunoaştem preocupările

cotidiene şi lumea lor spirituală. De exemplu, prin modul în care profesorul se adresează, poate

favoriză sau defavoriza formarea unui climat afectiv, care va avea un impact direct asupra

procesului de adaptare.

Optimizarea procesul de adaptare la învăţare nu poate fi realizat fără analiza indicatorilor

relaţional-valorici precum: integrarea în grup, perceperea pozitivă a grupului, asimilarea valorilor

morale. De exemplu, pentru integrare eficientă în grup este necesară adaptarea rapidă, iar pentru

9

aceasta este necesară cunoaşterea evoluţiei sociabilităţii, care, la rândul ei, solicită cunoaşterea

potenţialului de comunicare. Nivelul înalt al adaptării la activitatea de învăţare poate fi determinat şi

prin aplicarea testului R. Cattell, cum ar fi: nivelul controlului volitiv, plasticitatea, curajul,

stabilitatea emoţională,capacitatea de a domina, conştiinciozitatea şi flexibilitatea în gândire şi

acţiuni. [4 ]

În concluzie, adaptarea la procesul instructiv-educativ este o activitate complexă, care cuprinde

diverse etape şi este influenţată de numeroşi factori interni şi externi. Aplicarea metodelor

psihologice de prevenire şi consiliere permit depăşirea dificultăţilor de adaptare, servesc la

ameliorarea indicilor adaptării la nivel psihoindividual, psihosocial și, totodată, optimizează

activitatea de învăţare. Formarea autoaprecierii adecvate, dezvoltarea nivelului de aspiraţii, sporirea

motivaţiei activităţii de învăţare, perfecţionarea competenţelor comunicative şi deprinderilor de

comportament adecvat în situaţiile conflictuale sunt doar câteva obiective de care trebuie să ţinem

cont în aplicarea strategiilor de adaptare. Metodele de bază în realizarea acestor obiective necesită o

selecţie individuală şi trebuie să corespundă echilibrului dintre personalitate şi exigenţele

programului de învățare.

Bibliografie:

1. Асеев В. Теоретические аспекты адаптации. Адаптация учащихся и молодежи к

трудовой и учебной деятельности, Иркутск 1986.

2. Lorincz Enico Albert, Cargea M., Prevenirea dezadaptării şcolare. Iaşi Ed. Cermi,1998

3. Ломов Б.Ф., Сурков Е.Н. Адаптация в структуре деятельности, Москва, 1980.

4. Platon C. Serviciul psihologic şcolar. Chişinău, Editura Epigraf, 20015. Popescu-Neveanu P. Curs de psihologie generală, Bucureşti, Ed. Universităţii,1977

6. Петровский А. В. Личность. Деятельность. Коллектив, Москва, 1982.

7. Zlate M., Negovan. Adaptare şi strategii de adaptare. Probleme fundamentale ale

psihologiei şi științelor educative, Bucureşti, Ed. Universităţii,2006.

10