Valorile stilistice ale părţilor de vorbire

Valorile stilistice ale substantivului

- folosirea antroponimelor cu valoare expresivă: „Agamemnon Dandanache”, „Ion”

- folosirea toponimelor cu valoare expresivă : „Moara cu noroc”

- folosirea substantivelor în cazul vocativ exprimă o gamă largă de sentimente: mirarea, admiraţia, dezgustul

Valorile stilistice ale articolului

- articolul are rolul de a generaliza sau, dimpotrivă, de a particulariza

Valorile stilistice ale adjectivului

- valoarea afectivă poate fi ilustrată prin folosirea adjectivelor diminutivale („mamiţica”, „mititica”) sau augmentative

- inversarea topicii deplasează accentul semantic de pe substantiv pe adjectiv (procedeul inversiunii)

Valorile stilistice ale pronumelui

- dativul etic de sorginte (origine) populară este ilustrativ pentru coordonata afectivă „mi-i ţi-l luă (pe zmeu)”

exemplu: „Ce mi-i vremea când de veacuri

Stelele-mi scânteie pe lacuri”

Valorile stilistice ale numeralului

- apare în proza fantastică şi în basme cu valori simbolice:

- cifra 3 corespunde Trinităţii Divine

- cifra 4 corespunde punctelor cardinale şi anotimpurilor

- cifra 7 este simbol al perfecţiunii creaţiei, realizată în 7 zile

- cifra 12 este simbol al lunilor anului şi al apostolilor

Valorile stilistice ale verbului

- verbul oferă dinamism acţiunii

1. Temporalitatea

Prezentul

- istoric

- folosit în textele cu subiect istoric (pare că cititorul asistă la evenimente)

- etern

- ilustrează adevăruri general valabile („Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi şi nouă toate”)

- descriptiv

- conferă valenţă durativă peisajelor („Din văzduh cumplita iarnă / Cerne norii de zăpadă”)

Imperfectul

- o acţiune durativă, nedeterminată sau repetată în trecut

Perfectul simplu

- contribuie la dinamizarea acţiunii, la precipitarea ritmului ei

Perfectul compus

- exprimă acţiuni trecute şi finalizate într-un timp nedeterminat

Mai mult ca perfectul

- timp al acţiunii finalizate în trecut înaintea alteia tot trecute

Viitorul

- poate sugera proiecte, visuri

2. Modurile verbale

a) indicativul:

- exprimă certitudinea realizării acţiunii

b) conjunctivul

- sugerează posibilitatea, incertitudinea

c) condiţional-optativul:

- exprimă acţiuni dorite

d) imperativul

- exprimă un ordin, un îndemn, o poruncă

e) gerunziul

- mod dinamic, exprimă o acţiune în desfăşurare

- folosite în succesiune, verbele la gerunziu pun accentul pe mişcarea prelungită sugerând zbucium, tensiune sau alte emoţii intense

- când apare în rimă, sufixul gerunzial conferă la nivel auditiv muzicalitate textului

Valorile stilistice ale adverbului

- diminutivarea adverbelor conferă o notă de gingăşie, afectivitate întregului conţinut semantic (atâtica, încetişor)

Valorile stilistice ale prepoziţiei

prepoziţiile arhaice sunt elemente ale registrelor arhaice şi religioase : „miluieşte-ne pre

noi”, „dintru început”

Valorile stilistice ale conjuncţiei

Conjuncţii coordonatoare

1) conjuncţiile coordonatoare copulative stabilesc relaţii egalizatoare între termeni;

marchează o succesiune de imagini (ŞI)

2) conjuncţiile coordonatoare adversative sunt elemente de bază în structura antitezei

(CI, DAR)

3) conjuncţii coordonatoare conclusive

exprimă concluzia extrasă în urma unei experienţe sau a unui raţionament : „Deci, să n-o

mai lungesc şi să încep şi eu povestea visului despre care am pomenit” (M. Cărtărescu,

„Nostalgia”)

Valorile stilistice ale interjecţiei

interjecţiile comunică stări afective, cum ar fi: regret, nemulţumire, durere, dispreţ,

ironie, surpriză, bucurie (OF! AŞ! URA!)

în cazul interjecţiilor onomatopeice, relaţia dintre mesajul sonor şi semnificaţie este

foarte strânsă şi evidentă : „bang”, „pleosc”, „ţup”

Valorile stilistice ale semnelor de ortografie

Apostroful (’)

În stilistică, apostroful este un indicator al oralităţii (se întâlneşte în limbajul colocvial, în

limbajul popular sau în lirica folclorică.)

„ Mamă, inimă de piatră,

Mai hai la min’ câteodată,

Vezi cât îs de supărată” (Doină)

Cratima sau liniuţa de unire (-)

Marchează scrierea ortografică a inversiunilor verbale : fost-au, văzut-ai, dusu-s-

a.

La nivel stilistic, aceste inversiuni constituie o marcă a registrului popular sau

arhaic.

Marchează lipsa unei litere.

rostirea împreună a două cuvinte.

Ajută la păstrarea măsurii metrice a versului şi la crearea muzicalităţii textului.

Valorile stilistice ale semnelor de punctuaţie

Punctele de suspensie (…)

se folosesc adesea în titluri, ca liant între acestea şi corpul propriu-zis al textului: „Şi

dacă…”, „Ce te legeni…”(M. Eminescu)

în textele literare, constituie una din mărcile specifice prezenţei eului liric

în textele literare, constituie un mijloc de caracterizare a personajelor, prin

multitudinea de stări şi sentimente pe care le pot sugera:

1. nerăbdarea : „-Hai, Moromete… dădu cineva glas nerăbdării. Hai, dă-i drumul”(M.

Preda, „Moromeţii”)

2. nostalgia : „Dar nu vine… Singuratic

În zadar suspin şi sufăr…”(M. Eminescu, „Lacul”)

3. ironia : „Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc/ Şi-n cămara inimioarei i-

aranjează la un loc…” (M. Eminescu, „Scrisoarea I”)

4. spaima : „- Ce e, mamă? Cine ţipă? Cine dă cu pistolul?

- Turcii, draga mamei,…” (G. Galaction, „La vulturi”)

5. încântarea, în textele descriptive :

„Şi sub cortul pribegiei, bătrânii ziceau copiilor… colo… în vale… colo departe… mai

departe… unde soarele se vede aşa de frumos… unde câmpiile sunt strălucite… şi

pâraiele răcoroase… unde cerul e dulce, unde pământul e roditor şi giuncile sunt albe…

copii, acolo e ţara!”(Al. Russo, „Cântarea României”)

6. emoţia : „Dar deodată, pe coline,

Scade animaţia…

De mirare parcă-şi ţine

Vântul respiraţia.” (G. Topârceanu, „Rapsodii de toamnă”)

7. sugestia (mai ales în poeziile simboliste, unde sunt foarte frecvente punctele de

suspensie)

„Cu pene albe, pene negre

O pasăre cu glas amar

Străbate parcul secular…

Cu pene albe, pene negre…” (G. Bacovia, „Decor”)

8. nehotărâre, şovăială

„- Sire, primarul Mizilului este un tânăr foarte merituos, însă are… are… nu un cusur; ci

un exces de calitate…” (I. L. Caragiale, „O zi solemnă”)

Semnul întrebării (?)

la nivel stilistic, semnul întrebării apare în interogaţiile retorice

„Şi de-ntrebaţi atuncea vouă ce vă rămâne?

„Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,” (M. Eminescu, „Împărat şi proletar”)

Semnul exclamării (!)

Acest semn de punctuaţie poate exprima o mare varietate de sentimente:

curiozitatea : „Ea băga binişor mâna-n sân şi-mi zicea:

- Ghici…

- Alune!

- Nu.

- Stafide!” (B. Şt. Delavrancea, „Bunica”)

indignarea : „Dar puterea, ştiţi voi bine,

Nu mi-a dat-o cel de sus

Nici eternul domn! Vi-e dată

De un vrednic din infern!” (G. Coşbuc, „Pentru libertate”)

admiraţia : „Românul are şapte vieţi

În pieptu-i de aramă!” (V. Alecsandri, „Peneş Curcanul”)

ameninţarea :

„- Măi, omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, şi n-are cine te scoate, dacă nu te-i

sili să-ţi faci un băiet popă!” (I. Creangă, „Amintiri din copilărie”)

surpriza :

„Iat-o! Plină despre munte

Iese luna-ncet, încet…” (G. Coşbuc, „Noapte de vara”)

hotărârea :

„Eu o las în seama ta-

Am să plec!” (G. Coşbuc, „Recrutul”)

Uneori, semnul exclamării apare singur după linia de dialog, indicând stupefacţia:

„- Nu vrea să intre în combinaţie… Hotărât… Cât n-am stat de capul lui! Nu vrea şi pace

-!” (I. L. Caragiale, „Amicul X”)

Uneori, titlurile sunt urmate de semnul exclamării, constituindu-se în apeluri, scurte

strigări, atenţionări asupra mesajului lor: „Numai una!” , „Noi vrem pământ!” de G.

Coşbuc.

Se foloseşte în textele literare sub forma invocaţiilor retorice (chemări la care nu se

aşteaptă o reacţie) şi a exclamaţiilor retorice (acestea transmit stări afective intense prin

interjecţii şi expresii exclamative).

„Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,

Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”

(M. Eminescu, „Venere şi Madonă”)

„O, te-admir progenitură de origine romană!” (M. Eminescu, „Scrisoarea III”)

Linia de pauză (-)

are proprietatea de a realiza o demarcaţie netă între două universuri sau de

a sugera interferenţa acestora în anumite condiţii

„Dintr-un timp şi vântul tace.

Satul doarme ca-n mormânt –

Totu-i plin de Duhul Sfânt:

Linişte-n văzduh şi pace

Pe pământ” (G. Coşbuc, „Noapte de vară”)

în poezia simbolistă , linia de pauză are o frecvenţă sporită , atât pentru

valenţele sale sugestive , cât şi pentru arhitectonica textului , axată în special pe

introducerea laitmotivelor:

„Amurg de toamnă violet....

Doi plopi, în fund, apar în siluete

- Apostoli în odăjii violete -

Oraşul tot e violet” (G. Bacovia, „Amurg violet”)

şi pe simetria textului :

"Dormeau adânc sicriele de plumb

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -

Stam singur în cavou... şi era vânt... 

Şi scârţâiau coroanele de plumb. 

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -

Stam singur lânga mort... şi era frig... 

Şi-i atârnau aripele de plumb. "

(G. Bacovia, „Plumb”)