Vaile Crisurilor Nr. 5.

www.k

oros

okvolgye.co

m -

- www.m

agaz

in.k

oros

okna

turp

ark

.hu

• Natură

• Cultură

• Interviu

• Portret de localitate

• Teme actuale

• Dezvoltări turistice

• Recomandări de excursii

• Atracţii turistice

• Mod de viaţă sănătos

• Stil de viaţă responsabil

• Evenimente

• Artă şi Literatură

…mai mult decât o revista - anul II. - numarul 4.

Aparit, ie gratuita

iC

e C

rT

ri

lee

ºuri

Prefață _____________________________________________ 4–5Urme milenare lăsate de mâna omului ___________________ 6–8Regiunea Cris,urilor în centrul atenţiei arheologilor europeni ___ 9–11Pe urmele grofilor: familia Almásy în judeţul Békés ______ 12–13Parcurile memoriale şi arborii comemorativi ai reginei Elisabeta în judeţul Békés ____________________________ 14–15Păstorii din Sárrét __________________________________ 16–19Liberi prin păduri şi câmpii __________________________ 20–21Legende şi secrete ale pădurilor din valea Crişurilor _____ 22–24Valea Crişurilor – adăpostul călătorilor de iarnă ___________ 25Parcul Natural Apuseni _____________________________ 26–28Pe urmele lui Czárán Gyula (IV.) – Cheile Galbenei ______ 29–31Valea Iadei, tărâmul cascadelor şi iorgovanului __________ 32–33Mica enciclopedie a invadatorilor roşii, cu şapte puncte negre şi şase picioare, care forţează graniţa _____________ 34–35Peştii pe cale de dispariţie ai Crişurilor ________________ 36–38Peşti de toate soiurile pe Crişuri, chiar şi nepoftiţi _______ 39–40Şacalul auriu amuşină şi bazinul Crişurilor _____________ 41–43Galeria Foto: János Flender __________________________ 44–49

Zero deşeuri în gospodărie __________________________ 50–51Valori aduse din lanurile de cânepă... __________________ 52–53Cânepa reevaluată __________________________________ 54–55Hai să ne jucăm! ___________________________________ 56–59Gradina de plante aromatice pe lânga casa _____________ 60–62Cultivă cu propria-ţi mână… ____________________________ 63O grădină pe placul fluturilor ________________________ 64–66Bucataria lui tanti Jutka ________________________________ 67Merget,i cu bicicleta! ________________________________ 68–69Datorită sârguinţei demne de albine a familiei Szlávik... __ 70–71Cetatea Piatra Şoimului prinde aripi __________________ 72–73Regal folcloric în inima Oradiei _______________________ 74–75Piaţa este a noastră… _______________________________ 76–77Oradea, „încoronată” cu Zilele Sf. Ladislau _____________ 78–80Creativitatea încorporată în lut a ceramistei Kis Anikó ______ 81Pe urmele comorilor noastre pierdute! _________________ 82–83Comorile regiunii Crişurilor _________________________ 84–85Drumul de glorie al cârnat,ilor de Gyula ________________ 86–87Hoteluri renovate în Băile Felix _______________________ 88–89Jocuri cu premii, rebus, concurs foto __________________ 90–91

Va ile Cris, urilor

...mai mult decât o revistaCuprins:

www.hungary-romania-cbc.eu www.huro-cbc.euConţinutul acestei apariţii nu reflectă în mod necesar poziţia oficială a Uniunii Europene.

Revista Văile Crişurilor – CrisPer: Periodica Văilor Crişurilor – Editura: Administraţia de Dezvoltare Regională al Asociaţiei Közép-Békés (5600, Loc. Békéscsaba, piaţa Szent István, nr. 7, Tel.: +36- 20/229-5055) preşedinte Izsó Gábor Redacţia: Administraţia de Dezvoltare Regională al Asociaţiei Közép-Békés (5600, Loc. Békéscsaba, Crângul Széchenyi, Centrul de Vizită al Văilor Crişurilor, +36-66/445-887)

Redactor şef: Tószögi György – Redactori coordonatori: Boldog Gusztáv, Bonyhádiné Pásztor Enikő, Súr Enikő – redactor cordonator de onoare: Szelekovszky László – redactor colaborator din România: Cristian Horgoş – Traducere: Asociaţia Aqua Crisius Colaboratori: Ambrus Réka, Gulyás Péter, Lengyel Martina – Redactor editorial, corectură: Prime Concept Kft. – Foto coperta 1: Tószögi György – Foto coperta 4: Flender János

Grafică: Natural Day Kft. – Lucrări tipografice: Dürer Nyomda Kft. (5700, loc. Gyula, Str. Jókai, nr. 5-7, Tel.: +36-66/466-844) Apariţie: Judeţele transfrontaliere din Ungaria şi România, 6 apariţii gratuite de revistă de specialitate într-un interval de un an şi jumătate – Tiraj: 9200 în limba maghiară şi 4000 în limba română

Distribuţie: S.C. Editura Gyulai Hírlap şi de Distribuţie Nonprofit (5701, Loc. Gyula, Piaţa Petőfi, Nr. 3, o.p.: 23., Telefon: +36/66/562-500) [email protected] – Informaţii distribuţie: [email protected]ţinutul integral al revistei este asigurat prin drepturi de autor. Copierea, preluarea informaţiilor şi a conţinutului fără permisiunea în prealabil a editorului sunt interzise. © 2012. Administraţia de Dezvoltare Regională al Asociaţiei Közép-Békés

Pagina web oficială al proiectului: www.magazin.korosnaturpark.hu„Periodica Văile Crişurilor – s-a realizat sub titlul: apariţie informaţională a Crişurilor, valorile naturale, culturale şi atracţiile turistice al acestora” în cadrul proiectului Programul de cooperare transfrontalier Ungaria-România 2007-2013

(www.huro-cbc.eu), cu finanţarea Uniunii Europene, prin Fondul European de Dezvoltare Regională şi co-finanţat de cele două ţări, Ungaria şi România. Obiectivul programului este apropierea mediului privat, public, comunităţile şi actorii economici în ajutorarea dezvoltării regiunilor implicate, construind pe forţele regiunilor transfrontaliere.

În acest proiect, partenerul maghiar al Administraţiei de Dezvoltare Regională al Asociaţiei Közép-Békés este Asociaţia Parc Natural al Văilor Crişurilor, iar partenerul român este Asociaţia Pescarilor Sportivi Aqua Crisius.Manageri de proiecte: Soczó Krisztina, Baran Ádám, Mihai Togor

Centrul Közép-BékésPosibilităţi multiple

. . . m a i m u l t d e c â t o r e v i s t a

Săritoarea Ieduțului- bazinul Văii Iadului

Va ile Cris, urilor - Prefață

Stimate Cititor! VALORILE NATURALE DIN VĂILE CRIȘURILOR NU ȚIN CONT DE GRANIȚE

Valorile naturale se regăsesc pe Văile Crișurilor, în zona tumultoasă și sălbatică a Carpaților Apu-seni, ori în dealurile molcome sau câmpiile mănoa-se, amintind aici- peșteri spectaculoase (Urșilor, Farcu, Meziad, Vântului, Ciur Ponor, etc.) cascade feerice (Iadolina, Ieduțu, Evantai, Sfânta Treime, etc.), ghețari uimitori (Focul Viu, Barsa, Borțig), chei impresionante (Someșului Cald, Galbenei, Videi, Sighiștelului, ș.a.) specii de plante rare și endemice precum Liliacul carpatin, Bujorul banatic, gențiana, tisa, Laleaua pestriță, narcisa, specii de animale de interes comunitar ca ursul, râsul, lupul, acvila de munte, salamandra, barza neagră, dumbrăveanca, capra neagră, vidra, dar și o sumedenie de habitate protejate de interes comunitar și național propuse a se proteja în zeci de situri Natura 2000 dar și în câte-va Parcuri Naturale ori Naționale atât pe o parte cât și pe cealaltă a frontierei româno-ungare.

Aceste valori se regăsesc încă, deoareace înaintașii noștrii au avut totuși grijă să ne lase această moștenire inestimabilă, pe care avem datoria să o protejăm și, de asemenea să o lăsăm urmașilor noștri cel puțin la fel cum am primit-o noi, dacă nu într-o stare mai bună.

Aceste valori naturale suportă o amenințare tot mai mare din partea dezvoltării nedurabile, a presi-unii economice prost exercitate, dar au suportat și o mutilare în ultimele două secole din aceleași cauze, când oamenii mai credeau că pot încorseta Natura, sau chiar credeau că pot să o domine. Ultimele dece-nii ne-au convins că nu este deloc așa, am observat fără a fi neapărat specialiști, că Natura de fapt ÎN-TOTDEAUNA- A FOST, ESTE ȘI VA FI- mai presus de puterea omului, Natura nu poate fi ”dirijată” ci Omul POATE să trăiască pe acest Pământ DOAR în ARMONIE cu Natura.

În urmă cu ceva ani, nu mai mult de 7-8, am de-marat un plan de acțiuni pentru gestionarea/admin-strarea în comun cu prietenii și colegii din Ungaria a valorilor naturale a Văilor Crișurilor. Am pornit de

la un vis, ce de fapt l-am avut și unii și alții, azi avem deja activități și planuri comune, dar sunt sigur (atât eu, cât și prietenii și co-legii maghiari) că într-un viitor apropiat chiar vom face această ges-tionare/administrare în comun. De ce spun asta? foarte simplu- VALORILE NATURALE nu țin cont de granițe!!!

Este foarte interesant că de fapt pe ambele părți ale graniței româno-ungare din zona Crișurilor, ne gândim la aceleași lucruri- binele public prin păstra-rea valorilor tradiționale, culturale și NATURALE, de asemenea avem aceleași preocupări- punerea în valoare a moștenirii culturale, naturale, tradiționale prin acțiuni care în ultimii ani- prin grija Programului de proiecte transfrontaliere HU-RO, au unit efortu-rile/gândurile/năzuințele organizațiilor/instituțiilor din cele două țări. Mulțumită acestui Program s-a regăsit armonia în zona aceasta a Crișurilor, s-a re-găsit împlinirea colaborării transfrontaliere pentru un bine comun dar și bucuria reciprocității.

Datoria noastră, acum ca și cetățeni europeni, că ne aflăm între granițele României sau cele ale Unga-riei contează deja mult prea puțin, este de a face tot ce ne stă în putință pentru ca Văile Crișurilor să devi-nă un exemplu de protecție a naturii, un exemplu de bună vecinătate, un exemplu de colaborare interet-nică și multiculturală, cum de fapt a fost de-a lungul secolelor, dar și un exemplu de păstrare a tradițiilor, un exemplu de păstrare a valorilor culturale, un exemplu de consens politic în slujba cetățenilor și nu în ultimul rând un exemplu de armonie economică prin dezvoltare durabilă.

Mihai TogorA.P.S. Aqua Crisius pres,edinte

Poate suna uluitor, dar majoritatea valorilor culturale ale Ţării Crişurilor sunt ascunse în adâncul pământului. Arheologii care cercetează regiunea obişnuiesc să spună că în zonă orice piatră aruncată cade într-un sit arheologic. Nu numai atenţia specialişti-lor este captată de istoria multimilenară, colorată a Văii Crişurilor. Fantezia populară a plasat aici de nenumărate ori mormântul lui Attila, regele hunilor, sau a învelit cu poveşti atrăgătoare dealuri-le ce se-nalţă misterios din planul parcă menărginit al câmpiei. În prezentul articol vom trece în revistă pe scurt modul în care comu-nităţile umane au modelat, au transformat mediul străvechi al Văii Crişului, respectiv cum a acţionat mediul asupra modului de viaţă al comunităţilor într-o perioadă preistorică de mai multe milenii, căreia manualele îi dedică cel mult de câte o pagină.

Arheologia se poate compara cu un puzzle nesfârşit care are ca scop studierea istoriei comunităţilor umane, a diferite-lor aspecte ale modului de viaţă şi a legăturilor dintre ele, re-spectiv a schimbărilor acestora. În fiecare regiune generaţii de cercetători asamblează cu multă răbdare piesele mai mici sau mai mari, pun de-o parte pentru cine ştie câtă vreme bucăţelele, datele care deocamdată nu se potrivesc nicăieri, ca apoi, adesea după mai multe decenii, să fie găsit şi locul final al acestora.

Cercetarea perioadei preistorice – socotită în mod tradiţi-onal până la naşterea lui Hristos, şi divizată în epoca de piatră, cea a cuprului, respectiv a bronzului şi cea a fierului – necesită metode extrem de sofisticate, căci din aceste vremuri, pierdute parcă în infinit, arheologii nu dispun de surse scrise care să le faciliteze munca.

Subiectul care a fost considerat mai de mult ca fiind cel mai greu de abordat, relaţia dintre mediu şi om, azi – cu aju-torul metodelor de cercetare aflate în continuă dezvoltare, cu muncă coordonată şi perseverentă în diferite domenii ale şti-inţei – se poate studia eficace în ciuda lipsei documentelor, şi

constituie unul din capitolele cele mai intere-sante ale arhe-ologiei europene din ultimele dece-nii. Acum acest lucru este adevărat şi pentru re-giunea Crişurilor.

Imaginea străveche a regiunii Crişurilor

În cadrul lucrărilor de teren planificate, efectuate de la sfârşitul anilor 1960 până la mijlocul anilor 1990 pe cei aproa-pe 4000 de km2 ai porţiunii din nordul judeţului Békés a Văii Crişurilor, s-au cartat urmele a peste 10.000 de aşezăminte aparţinând perioadei de aproape 8000 de ani, din neolitic până în secolul al XVIII-lea. Bogăţia excepţională a moşteni-rii arheologice a regiunii este strâns legată de caracteristicile geografice străvechi. Premergător regularizării cursurilor de apă şi dezmlăştinirilor efectuate în secolul al XIX-lea, zona umedă a Crişurilor era formată din păraie şi râuri mai mari şi mai mici şi ape stătătoare imense, permanente sau periodice. Mlaştinile erau alimentate de revărsările Crişurilor care, în lipsa digurilor, inundau regiunea şi se scurgeau încet. Acest mediu aparent neprietenos a asigurat comunităţilor umane un spectru larg de resurse: apele le ofereau peşti, scoici, raci, trestie, rogoz şi locuri pentru adăparea animalelor, pădurile-galerie de pe lângă râuri asigurau lemne şi animale sălbati-ce, iar suprafeţele de altitudine mai mare, rămase de obicei uscate şi în timpul inundaţiilor, sol fertil şi păşuni cu iarbă excelentă. Reţeaua apelor ce împânzeau zona a servit şi ca mediu de transmitere în relaţiile dintre comunităţi.

Urme milenare lăsate de mâna omuluiÎnceputurile formării mediului de către om în Valea Cris,urilor


Scris de: Dr. Gyucha Attila


Scris de: Dr. Gyucha Attila

Va ile Cris, urilor – C u lt u r ă

Primele milenii ale omului care îşi forma mediul

Deja şi primele comunităţi aşezate aici, aparţinând aşa-numitei culturi Körös, cu populaţia sosită la începutul neoli-ticului, în jurul anilor 6000 î. Hr., dinspre lumea egeică, prin Balcani, pentru a se stabili au ales cu bună ştiinţă locaţiile în-alte de pe lângă râuri. Numeroasele lor aşezări cunoscute în această regiune indică faptul că aceste grupuri, care au adus cu ei cunoştinţe legate de creşterea animalelor şi cultivarea cerealelor – şi nu în ultimul rând, de ceramică –, în zona Körös-Berettyó (Criş-Barcău) au găsit condiţii de viaţă exce-lente. Cercetările arheologice şi de reconstrucţie a mediului, efectuate recent de-a lungul Barcăului Vechi (Ó-Berettyó) în zona localităţii Ecsegfalva, dovedesc că în regiunea noastră în această perioadă apar semnele primilor paşi ai producţiei de alimente (care în secolele următoare ale neoliticului a înlocuit treptat vânatul, pescuitul şi culesul), deci şi ai formării, mode-lării mediului de către om.

Acum circa 7000 de ani, când aşezămintele mici, forma-te de câteva familii care se mutau periodic, caracteristice se-colelor anterioare, au început să se unească, formând în câte un sat mai mare, în Valea Crişurilor acest proces era deja în-tr-o fază avansată. Satele cu mai multe sute, chiar mai multe mii de locuitori formate în jurul tellurilor (coline artificiale de mai mulţi metri înălţime, urme ale unor aşezări omeneşti abandonate), deseori fortificate, apărute pe atunci în Câmpia Maghiară, nu s-au dovedit a fi durabile în regiunea Crişuri-lor. Printre motive cercetătorii au lansat şi ipoteza că în ve-cinătatea strânsă şi mai largă a aşezărilor regenerarea unor resurse naturale, utilizate în mod intensiv de către locuitorii satelor cu populaţia mare, pe termen lung nu a reuşit să ţină pasul cu necesităţile comunităţilor. Aşezările imense de lângă Szarvas şi Szeghalom, formate în jurul a câte un tell, numi-te ambele Kovácshalom, puteau avea chiar şi 50-100 de case mari. Pentru construirea acestora, pentru asigurarea lemnelor de foc pentru iarnă, pentru confecţionarea uneltelor au fost necesare permanent cantităţi însemnate de lemne, iar supra-feţele împădurite, şi pe atunci puţine, concentrate mai mult pe malurile râurilor, nu au putut satisface aceste nevoi. Alte cauze enumerate de arheologi printre factorii de mediu care putea duce la dispariţia satelor mari din neoliticul târziu, sunt: volumul mic al suprafeţelor disponibile pentru agricultură şi păşunat, limitarea acestora pe terenurile neinundate, epuiza-rea rapidă a terenurilor de arat, ridicarea nivelului apei sub-terane, creşterea suprafeţei terenurilor inundate permanent. Oricum să fi fost, cel târziu în jurul anilor 4600 î. Hr. tellurile şi satele legate de acestea au fost abandonate de locuitorii lor. Grupurile familiale mai mici s-au mutat separat, populând şi acele regiuni – de exemplu zona Kis-Sárrét sau cea dintre Cri-

şul Triplu şi Barcăul Vechi – care nu au fost populate niciodată sau doar cu secole în urmă. Secolele următoare au dovedit că aceste grupuri mai mici s-au putut acomoda mai eficace la condiţiile de me-diu ale regiunii Crişurilor, variate chiar şi în limitele unor arii mici. În sprijinul aceastei afirmaţii vin aşezările descope-rite lângă Vésztő şi Körösladány, datând din epoca bronzului, din cca 4400-4300 î. Hr., ai căror locuitori cultivau pămân-tul şi creşteau animale.

Kurganele: monumente ale atemporalităţii

Amintirile cele mai evidente, şi pentru mulţi cele mai miste-rioase ale activităţii de formare a mediului desfăşurate de oame-nii care au populat regiunea noastră în mileniile preistorice, sunt kurganele. Termenul corespunde cuvântului românesc tumul. Aceste movile sunt locuri funerare ridicate utilizând multe mii de metri cubi de pământ. Aceste construcţii care reflectă o per-formanţă umană de neconceput prin abordarea actuală a timpu-lui, şi azi se regăsesc cu sutele în Valea Crişurilor, sunt înşiruite de exemplu şi în zona localităţilor Biharugra şi Gyomaendrőd. Ma-rea majoritate a kurganelor au fost construite la sfârşitul epocii cuprului, începutul epocii bronzului, cândva în ultimele secole

ale mileniului al IV-lea şi primele secole ale mileniului al III-lea î. Hr., probabil de către grupurile migratoare sosite în regiune din-spre stepele ucrainene-ruseşti. Cum Vésztő-Mágor este cel mai gros tell al Câmpiei Maghiare, stratele sale însumând peste 7 me-tri, la fel Gödény-halom (colina Gödény) de la Békésszentandrás, cu înălţimea sa de peste 15 metri, este cel mai impozant kurgan al regiunii. Este un fapt regretabil că datorită eroziunii şi activităţii umane din secolele trecute (este vorba pe lângă agricultură de minerit şi construcţii ilegale) din peisajul regiunii Crişurilor au dispărut pentru totdeauna cel puţin jumătate din aceste movile care păstrau amintirea mileniilor din urmă.

Kurgan din epoca cuprului în regiunea Crişurilor (fotografie: Gyucha Attila)

Tellul de la Vésztő-Mágor (fotografie: Gyucha Attila)

Spre faţa actuală a mediului din regiunea Crişurilor

Cercetările din domeniul arheologiei mediului înconjurător din ultimele decenii au relevat că pe teritoriul Câmpiei Mghiare în perioada epocii bronzului şi de-a lungul epocii fierului socotite din secolul al IX-lea î. Hr. faţă de mileniile anterioare activitatea de transformare a naturii a comunităţilor umane s-a intensificat semnificativ. A scăzut semnificativ gradul de împădurire, cam pe atunci s-au putut forma caracteristicile legate de vegetaţie ale zo-nei, asemănătoare cu cele de azi. Cu siguranţă, în acest proces a avut un rol important necesarul de lemne tot mai mare al prelu-crării bronzului, mai târziu al fierului. Vestigiile din bronz ascun-se, descoperite în strada Kecskeméti din Békés, conţinând bijuterii şi arme, cele de pe malul pârâului Fekete lângă Sarkad, compuse din harnaşamente şi vase, respectiv armele din fier ale ci-mitirului din epoca scitică găsit la Békéscsaba-Fényes dovedesc că în acestă regiune prelucrarea metalelor a fost foarte dezvoltată şi în comparaţie europeană.

La sfârşitul perioadei timpurii a epocii bron-zului şi în perioada sa mijlocie în regiunea Cri-şurilor apar din nou aşezările legate de telluri, dintre acestea cele mai cunoscute sunt tellul de lângă Tarhos, ascuns în pădurea de pe malul pâ-râului Gyepes, denumit Békés-Várdomb, şi tellul de la Sarkad, purtând numele Peckesi-domb (co-lina de la Peckes). Şi pentru fortificarea acestor cen-tre s-au utilizat cantităţi mari de lemne, iar prin tăie-rea curbăturilor râurilor – ca la Szeghalom-Kovácshalom în epoca neolitică – s-a mărit eficienţa sistemului de apărare. Aceste situri sunt primele dovezi ale devierii, „reglementării” cursurilor de apă în regiune.

Schimbare radicală în utilizarea mediului

Apariţia siturilor databile la sfârşitul epocii bronzului imediat la sud de valea Crişurilor semnalează începutul unei tendinţe noi în utilizarea mediului înconjurător de către populaţia regiunii, şi aceasta s-a dovedit a fi durabilă. Procesul pare să fi ajuns desăvâr-şit în secolul al VI-V-lea î. Hr., în epoca mezolitică: cercetările de teren arată că au apărut numeroase aşezăminte în partea nordică şi de mijloc a zonei Maros-hátság, aproape nelocuită în cei apro-ximativ 3000 de ani ai neoliticului şi ai epocii cuprului. Aceste

schimbări indică transformarea radicală a modului de viaţă, saltul importanţei creşterii animalelor mari. Creşterea cailor, apărută în epoca bronzului, aprecierea importanţei vitelor, mărirea efective-lor de animale a necesitat terenuri care să asigure păşuni întinse pentru hrănirea lor. Într-un asemenea sistem de gospodărire, re-giunea Maros-hátság care în ultimii 15-20.000 de ani nu avut ape curgătoare şi dispunea de caracteristici naturale mai omogene, în mod cert a fost mai favorabilă decât mediul mozaicat al regiunii Crişurilor. Totuşi, faptul că satele comunităţilor din epoca sciti-că au fost înşirate în număr mare strâns de-a lungul Crişurilor, urmând cursul acestora în partea sudică, arată că însemnătatea râurilor nu a scăzut, ele au rămas importante ca şi căi de comuni-care şi comerţ, ca surse de achiziţionare a unor resurse. Grupurile de origine celtică apărute şi în regiunea Crişurilor în secolul al

IV-lea î. Hr. au adus cunoştinţele legate de confecţionarea acelor obiecte

din fier care pot fi considerate direct premergătoare scule-

lor actuale cu care, după trecerea a mai bine de 2000 de ani, s-au săpat noile porţiuni de albie ale Crişurilor şi s-au construit digurile aces-

tora.

U r m e m i l e n a r e l ă s a t e d e m â n a o m u l u i

Reconstrucţia aşezării umane de circa 6500 de ani de la Vésztő-Bikeri (desen: Kékegyi Dorottya)

Săpătură arheologică în hotarul localităţii Vésztő (fotografie: William A. Parkinson)

U r m e m i l e n a r e l ă s a t e d e m â n a o m u l u i Va ile Cris, urilor – C U lt U r ă – I n t e r v I U

Acum 15 ani s-a lansat un capitol nou şi de mare importanţă a programelor arheologice desfăşurate în regiunea Crişurilor. Dl dr. Gyucha Attila, condu-cătorul Biroului Regional Dél-Alföld al Centrului pentru Protecţia Patrimo-niului Naţional aparţinând Muzeului Naţional Maghiar, fondatorul, condu-cătorul, mentorul maghiar al programelor internaţionale, legat puternic de oraşul Békéscsaba, ne-a împărtăşit detalii profesionale şi personale, adesea surprinzătoare, despre cercetările cu rezultate deosebit de importante, cu-noscute şi recunoscute la nivel mondial în cercuri profesionale, şi extrem de interesante pentru laici, respectiv despre dedesubturile acestor cercetări.

– Mulţi tineri visează să devină arheologi. Pe tine ce te-a atras către acest domeniu?

– Am noroc cu firea mea. Mă număr printre cei – după experien-ţele mele – puţini care ştiu de la o vârstă foarte fragedă, ce vor să facă în viaţă. Nu ţin minte ce experienţa concretă m-a îndrumat spre ar-heologie – pe atunci nu se realizase nici primul film Indiana Jones –, dar ştiu sigur că aveam 8-9 ani când fratele meu mai mare a profitat deja din plin de pasiunea mea: an de an mă convingea cu uşurinţă să sap şi partea de grădină ce îi revenea lui, spunându-mi că de această dată voi găsi vestigii importante. Azi nu l-aş mai crede. Probabil.

– Ce staţii au urmat pe acest drum?– Atmosfera excursiilor făcute în copilărie la cariera de argilă

de la Jamina – unde luni de zile am adunat din greşeală concreţi-unile calcaroase care se formează în mod natural în loess –, frag-mentele de vase medievale culese pe malul Dunării la Nagymaros într-o excursie cu şcoala, apoi ocupaţiile desfăşurate în Muzeul Munkácsy Mihály sub conducerea lui Kovács Gábor şi Erdősi Géza, toate acestea m-au ajutat ca interesul să se transforme în decizie. Deşi în anii de liceu petrecuţi în liceul Rózsa Ferenc am flirtat şi cu jurnalismul, până la urmă m-am trezit la facultatea de arheologie a Universităţii din Szeged. Ultima experienţă care nu m-a mai lăsat s-o iau în altă direcţie a fost o anchetă interesantă legată de vestigiile din epoca fierului găsite la Sarkad.

– Cum ai ajuns la Muzeul Munkácsy Mihály din Békéscsaba?– Am participat deja pe vremea studenţiei la

lucrările arheologice de teren ale muzeului, ast-fel am fost angajat acolo imediat după termina-rea studiilor, în 1996. M-am ocupat de săpătu-rile arheologice legate de lucrările de dezvoltare a infrastructurii – urmând direcţia indicată de vestigiile de la Sarkad –, pe lângă aceasta am studiat în regiunea Crişurilor epoca fierului. Datorită lipsei permanente de bani, trăind în-tr-o lume a ideilor (nu chiar atât de) nebune, am realizat prima mea săpătură independentă cu ajutorul unor sponsori şi prieteni. Pentru a face primul pas al cercetărilor efectuate în speranţa că în pădurea Maró de la Doboz vom găsi un ci-mitir datând din perioada timpurie a epocii fie-rului, deci pentru a îndepărta stratul de humus în zonele vizate, m-au ajutat vreo 50 de prieteni. Nu le-am putut plăti nimic, dar a fost îndeajuns să dau câteva telefoane, şi am reuşit să obţin de la antreprenori gata să ajute un autobuz Ikarus care ne transporta la şi de la faţa locului, câr-naţi, pâine şi legume pentru a avea ce mânca zi

de zi, şi desigur, berea indispensabilă. Ce-i drept, am avut un coleg care a consumat prea mult din aceste din urmă provizii, şi pentru propria lui siguranţă am fost nevoiţi să-l legăm de trunchiul unui copac, la umbră, dar din punct de vedere profesional ideea s-a do-vedit a fi eficace.

– Cum au început acele cercetări arheologice internaţionale care astăzi au ajuns printre cele mai importante programe ştiin-ţifice ale Ungariei, şi datorită cărora sosesc aici, din toată lumea reprezentanţi renumiţi ai arheologiei şi ai ştiinţelor conexe?

– În 1998 a venit la muzeu William A. Parkinson, pe atunci student la Universitatea din Michigan, azi este arheolog al respec-tabilului Field Museum din Chicago. Urmând sfatul coordonato-rului lucrării sale de doctorat care în anii 1980 a făcut cercetări în Ungaria, a vrut să studieze aspectele din regiunea Crişurilor ale schimbărilor sociale produse la mijlocul mileniului 5 î. Hr. în Câmpia Maghiară. Spre norocul meu, m-au desemnat să-l călău-zesc pe Bill. La sfârşitul unei zile lungi, în penumbra regretatului local Ificasino, ca şi însumare a zilei, pe un suport de pahar – sau pe un şerveţel? ne întrebăm şi azi… – ne-am schiţat planurile profesionale comune pentru următorii 5-10 ani, punând bazele proiectului maghiaro-american denumit Programul de Arheolo-

Scris de: tószögi György

Săpături arheologice la Szeghalom-Kovácshalom pentru dezgroparea unui schelet chircit de circa 7000 de ani

Gyucha Attila (în dreapta) şi Paul R. Duffy pe teren, la marginea de sud a localităţii Szeghalom

Regiunea CRiS, uRiloR în CentRul atenţiei arheologilor europeni– interviu cu dr. gyucha attila

R e g i u n e a C r i ş u r i l o r î n c e n t r u l a t e n ţ i e i a r h e o l o g i l o r e u r o p e n i Va ile Cris, urilor – C u lt u R ă – I n t e R v I u

gie Regiunea Crişurilor. Se pare că am procedat bine: anul acesta am sărbătorit cea de-a 15-la aniversare a proiectului.

– Care sunt obiectivele programului, şi de ce aţi ales ca loca-ţie tocmai regiunea Crişurilor?

– Scurt şi concis: proiectul studiază transformările cultura-le, economice şi sociale desfăşurate în valea Crişurilor în diferite perioade preistorice. Am vorbit deja despre programul de topo-grafie arheologică realizat în regiunea Crişurilor de la sfârşitul anilor 1960 până la mijlocul anilor 90. Acesta a avut ca rezultat o bază de date a siturilor arheologice considerată raritate şi la nivel European. Această bază de date oferă condiţii ideale pentru conti-nuarea cercetărilor în regiune. Un singur exemplu: deoarece ştim unde au fost situate aşezările umane în diferite perioade preistori-ce, putem studia cum s-a schimbat reţeaua de aşezăminte în cur-sul mileniilor. Astfel avem un avantaj care – folosind cu înţelep-ciune informaţiile existente, şi completându-le cu cercetări ţintite asupra unor probleme concrete – poate asigura ca valea Crişurilor să devină regiune model pentru înţelegerea proceselor istorice din perioada preistorică desfăşurate într-o regiune mai amplă, cum ar fi Câmpia Maghiară, ba mai mult, în multe privinţe chiar întreaga Europă de Sud-Est. Aceasta este persectiva care trezeşte şi intere-sul cercetătorilor străini pentru regiunea Crişurilor.

– Care au fost direcţiile principale ale cercetă-rilor mai vechi din cadrul programului?

– În anul 2000 am început în hotarul denumit Bikeri a loca-lităţii Vésztő explorarea unei aşezări fortificate de aproape 6500 ani, din perioada timpurie a epocii cuprului. Atunci s-a alăturat proiectului, ca şi membru permanent, Richard W. Yerkes, profesor de renume mondial al Universităţii din Ohio. Ca obiectiv al acestei faze am stabilit studiul schimbărilor radicale dintre perioada târ-zie a neoliticului şi perioada timpurie a epocii cuprului. În primul an – neavând finanţare externă – am început săpăturile cu ajuto-rul unor voluntari, prieteni şi studenţi. Una dintre secţiuni s-a do-vedit o alegere extrem de norocoasă din punct de vedere al viito-rului proiectului: printre ruinele unei case arse am descoperit mai multe duzine de vârfuri de săgeţi din corn care au reprezentat un tip de obiecte necunoscute până atunci în Europa. Aceste vestigii s-au dovedit a fi critice pentru succesul aplicaţiilor noastre depuse în ţară şi dincolo de ocean, pentru finanţarea cercetărilor din anii următori. Ulterior s-a dovedit că dacă am fi trasat această secţiune cu doar un metru mai încolo, nu am fi găsit aceste obiecte, şi cu siguranţă am fi obţinut mult mai greu finanţare. Având asigurat suportul financiar – în special mulţumită fundaţiei americane National Science Foundation – am continuat până în 2007 săpă-turile la Vésztő-Bikeri, respectiv într-o locaţie apropiată, de vârstă asemănătoare, la Körösladány-Bikeri. Pe lângă acestea am efectuat colectări de suprafaţă şi alte analize neinvazive în mai multe si-turi din perioada timpurie a epocii cuprului. Ne-am străduit de la începuturi să folosim metodele cele mai moderne pe parcursul muncii noastre, totodată cooptăm reprezentanţi ai diferitelor do-menii ştiinţifice, pentru ca să obţinem date cât mai multe şi cât mai variate. Câteva exemple: prin utilizarea măsurărilor geofizice putem vedea în cel mai strict sens al cuvântului ce se ascunde în subteran, descoperim casele, fortificaţiile, fântânile, diferitele me-tode de reconstruire a mediului ne ajută să ne facem o idee despre peisajul de odinioară, şi analizând vestigiile din piatră şi ceramică putem carta foarte detaliat reţeaua relaţională a comunităţilor.

– În 2008 ţi-ai schimbat locul de muncă şi oraşul de reşedin-ţă. Cum a afectat acest fapt programul de cercetare?

– Am acceptat oferta Serviciului de Specialitate pentru Protec-ţia Patrimoniului Cultural, şi am început să muncesc la înfiinţarea biroului regional al instituţiei, cu centrul în Szeged. Urmaşul de drept al acestui serviciu de specialitate, Centrul pentru Protecţia Patrimoniului Naţional din 2010 funcţionează în cadrul Muzeului Naţional Maghiar. Şi conducerea serviciului de specialitate a sus-ţinut proiectul, şi actualul centru şi l-a asumat. Deasemenea, este foarte important că şi după ce am plecat s-a păstrat relaţia foarte strânsă de prietenie şi profesională cu Muzeul Munkácsy Mihály. În 2010 s-a lansat următoarea fază a Programului de Arheologie Regiunea Crişurilor care este în desfăşurare şi acum şi are ca scop studiul formării satelor uriaşe apărute în Câmpia Maghiară în pe-rioada târzie a neoliticului, respectiv a tellurilor din centrul aces-tora. Cercetările noastre vizează locaţia Kovácshalom din Szegha-

lom şi satul de o mărime unică în Europa de Sud-Est, de 70-80 de hectare, identificat la în această zonă, respectiv tellul de

Imaginea CT a unei căni datând din epoca bronzu-lui, dezgropate la Békés

William A. Parkinson la măsurarea unei secţiuni a săpăturii arheologice de la Szeghalmon

Explorare cu magnetometru. Cu ajutorul acestei metode arheo-logii pot carta exact fenomenele subterane

Vas cu ornamentaţie zgâriată din perioada timpurie a epocii cuprului şi vârfuri de săgeţi de corn de la Vésztő-Bikeri. Vestigiile au 6500 de ani

R e g i u n e a C r i ş u r i l o r î n c e n t r u l a t e n ţ i e i a r h e o l o g i l o r e u r o p e n i Va ile Cris, urilor – C u lt u R ă – I n t e R v I u

la Vésztő-Mágor, aflat la abia opt kilometri de prima locaţie. În anii 2010-2012 am avut mare noroc cu sezoanele de cercetare de patru-cinci săptămâni din lunile martie-aprilie, deoarece n-am avut parte deloc de precipitaţii, acestea fiind inamicul numărul unu al explorărilor. În 2013 situaţia s-a schimbat, vremea ne-a îm-piedicat să lucrăm în toate modurile posibile – cu zăpadă, gheaţă, ploaie, grindină şi noroi în cantităţi de neînchipuit. Dar, oricât ar fi de enervant, trebuie să ştim să suportăm şi asta.

– Pe lângă Programul de Arheologie Regiunea Crişurilor în anii trecuţi s-au lansat şi alte proiecte de cercetare în regiunea Crişurilor. Ce trebuie să ştim despre acestea?

– Pe lângă rezultatele ştiinţifice obţinute – sau chiar înainte de toate – ne mândrim cu faptul că mai mulţi studenţi americani care au participat la munca noastră în cei 15 ani din urmă au decis să-şi înceapă cercetările independente în regiunea Crişurilor. Ca rezultat s-au realizat deja şase lucrări de doctorat având ca tematică diverse aspecte ale perioadei preistorice din regiune, şi una este în lucru. În ceea ce priveşte proiectele în curs, încercăm să ne limităm la un rol de mentor-coordonator-consilier, asigurându-le colegilor tineri ma-ghiari şi americani posibilitatea de a acumula experienţă în cercetări internaţionale. Proiectul Bronze Age Körös Off-Tell Archaeology, derulat sub conducerea lui Paul R. Duffy, bursier postdoctoral al Universităţii din Toronto şi a lui Parditka Györgyi, arheolog la Cen-trul pentru Protecţia Patrimoniului Naţional, studiază perioada de mijloc a epocii bronzului în regiunea Crişurilor. Din 2011 în grădina Jégvermi de lângă Békés explorăm singurul cimitir cunoscut al re-giunii din acea perioadă. Roderick B. Salisbury, actualmente angajat la Viena de către Ludwig Boltzmann Institute şi Bácsmegi Gábor, arheolog al Muzeului Munkácsy Mihály studiază aşezăminte din perioada târzie a neoliticului în zona localităţii Csárdaszállás.

– Ce imagine şi-au făcut colegii străini despre Ungaria?– Numeroşi colegi din străinătate şi din ţară vin la noi de 10-

15 ani, s-a format mai mult decât o echipă, o reţea întreagă de întrajutorare, susţinută pe lângă interesul profesional comun şi de prietenie. Parte integrantă a acestei reţele este şi localitatea Vés-ztő, unde – cu sprijinul regretatului primar Kaszai János, stins din viaţă recent – ne-am putut stabili. Indică perfect cât de puternică este legătura cu regiunea faptul că mai mulţi colegi de dincolo de ocean vorbesc deja fluent limba maghiară, nu trebuie să le traduc nici comenzile măcelarului la tăierile de porc la care participăm în sezoanele de explorare, nici invitaţiile călduroase ale gazdelor noastre, familia Csóti, de a ne goli paharale de pălincă.

– La final, nefiind secret că ne leagă o prietenie de 20 de ani, aş vrea să închei cu o întrebare personală. Doctorat summa cum laude la Universitatea Eötvös Loránd, numeroase publicări în volume, reviste prestigioase din ţară şi din străinătate, conducerea, mentor al unor pro-

iecte ştiinţifice, managementul lucrărilor arheologice legate de marile investiţii din regiunea Dél-Alföld, în fiecare an numeroase prelegeri la conferinţe în Ungaria, în Europa şi dincolo de ocean, funcţia de vicepre-şedinte al Asociaţiei Arheologilor Maghiari, cercetări în Ungaria, dar şi în Albania şi Grecia, construirea, menţinerea unei reţele relaţionale ce împânzeşte întreaga lume, calitate de membru în diferite comitete ale unor organizaţii profesionale din ţară şi din străinătate, editare, lec-torare, traduceri – şi am enumerat doar fugitiv ce am văzut în ultimii cinci ani. Cum răzbeşti? Îţi rămâne timp pentru viaţa personală?

– Am început conversaţia afirmând că sunt o persoană no-rocoasă. Norocul m-a însoţit de-a lungul întregii activităţi, dar momentele norocoase nu se câştigă uşor, trebuie să munceşti pentru ele anticipat, iar când în sfârşit norocul îţi surâde, pentru a ne folosi de el, pentru a nu-l pierde în scurt timp, din nou şi din nou trebuie mobilizată foarte multă energie. În plus, pentru ca cele enumerate de tine să fie realizabile, respectiv mentenabile, trebuie învins inamicul cel mai mare şi neînduplecat, timpul. M-am obişnuit deja cu acest ritm de viaţă alert, nici nu suport zilele, nici măcar orele scurse aiurea. Totuşi, anturajul meu, pri-etenii şi partenera mea – tot arheolog – din când în când mă for-ţează să părăsesc puţin lumea pasiunii strânsă de termene limi-tă, respectiv încearcă să mă convingă să învăţ să răspund cu nu la unele oferte. Ei, la acest capitol mai am de învăţat.

Foto: KRAP

Dezgroparea unei clădiri din perioada târzie a neoliticului. Casa a fost distrusă într-un incendiu, cu 7000 de ani în urmă

Richard W. Yerkes documentează stratele tellu-lui de la Szeghalom


Scris de: Szelekovszky László Pe urmele grofilor:

familia almásy în judeţul Békés„Nu au murit, numele lor se păstrează prin operele lor, amintirea lor rămâne vie prin faptele lor …”

Pe lângă familiile de moşieri Harruckern şi Wenckhe-im, în judeţul Békés cel mai mare domeniu l-a avut familia Almásy. Cât priveşte originile, neamul lor a fost una dintre cele mai vechi familii maghiare. În opera întitulată „Isto-ria familiilor nobile din comitatul Békés”, Palatinus József scrie următoarele: „Este una din cele mai renumite familii străvechi maghiare. Conform tradiţiilor familiei grofilor Almásy, neamul lor se trage de pe vremea regilor sfinţi.”

Familia Almásy, stabilită în judeţul Békés, provine din ramura din Zsadány şi din Törökszentmiklós. Unul din re-prezentanţii cei mai de seamă a fost Almásy Ignác II (1751-1840) care a primit ca dar regesc mai multe moşii, în parte datorită, probabil, căsătoriei sale cu Semsey Anna, provenită din familia Andrássy de Siklós, căreia I-a aparţinut acesta.

Almásy Ignác II a fost omagiat în scrisoarea regală ce i-a fost adresată, cu următoarele cuvinte: „Pe tine, mergând după exemplul stămoşilor distinşi în lupte şi în pace, şi fiind urmaş al unui neam de grofi străvechi, te numim grof.”

Ignác a moştenit rangul de subcăpitan al iasilor şi cu-nilor în 1773, de la tatăl lui, iar în 1779 a devenit căpitan plin. Din 1785 a avut mai multe funcţii înalte de stat, a fost consilier al regelui, administrator, comite, membru al cancelariei şi şambelan. În 24 septembrie 1799 a primit în dar de la regele Francisc I., Kétegyháza şi Sarkad. În 1812, împreună cu funcţia de comite al comitatului Temeș, a pri-mit şi rangul de conte de Temeș, iar în 11 august 1815 i-a fost conferit titlul de stăpân pe veci al Sarkadului. Cele mai mari domenii şi castele le-a deţinut la Gyula, Gyulavári, Kétegyháza şi Sarkad. După moartea sa, Kétegyháza-Sar-kad şi Gyulavár au fost moştenite de către fiul său, Almásy Alajos I, şambelan imperial şi regal. Groful s-a stabilit la Kétegyháza, de aici şi-a administrat proprietăţile.

Moşia de la Sarkad a fost administrată exemplar, mai ales în domeniul zootehniei. În 1846 chiar şi ţarul Nico-

lae I al Rusiei a cumpărat din ex-celenta lor crescătorie de bovi-ne un taur şi opt vaci de rasă, cu 9000 forinţi. Tot de aici a achiziţionat, în 1863, Her-ghelia de la Mezőhegyes 60 de juninci, 20 de vaci şi doi tauri, pentru îmbunătăţi-rea efectivului de bovine.

Conacul Almásy de la SarkadConacul a fost construit

în 1829 de către Almásy Ignác II, în stil clasicist, în acelaşi an a fost sfinţită şi capela. Au fost oaspeţi ai conacului trei din-tre martirii de la Arad, generalii Nagysándor József, Knézich Károly şi cavaler Poeltenberg Ernő, precum şi căpitanul Degré Alajos, scriitor şi ge-neralul grof Teleki Sándor. Numele lor este inscripţio-nat pe o placă comemora-tivă montată pe clădire în 1991. Fiul lui Almásy Alajos I, Almásy Dénes I, partici-pant al revoluţiei din 1848-49 având grad de locotenent ma-jor, i-a cazat pe soldaţii aduşi la Sarkad, şi ca pedeapsă a fost înrolat în armata imperială. Fapta lui este un exemplu veri-tabil al umanismului celor din familia Almásy.

Legat de Sarkad, trebuie amintit şi cel de-al doilea fiu al lui Almásy Alajos I, căpitanul de cavalerie grof Almásy Kálmán (1815-1898), pe care scriitorul Iosif-loan Ardelean l-a omagiat astfel: „…o veritabilă excepţie, o adevărată ra-ritate printre magnaţii maghari. Pot să constat că în pa-tria noastră, în comunele noastre dispersate, nicăieri nu

Castelul Almásy-Pongrácz de la Gyulavár (fotografie: CrisPer)

Blazonul familiei Almásy Almásy Kálmán cu nepotul său

Almásy Dénes II

Almásy Alajos II

Scris de: Szelekovszky László

Va ile Cris, urilor – C u Lt u r ă

s-a manifestat atâta filantropie şi dragoste creştină ca din partea renumitului grof, care a înfiinţat mai multe funda-ţii pentru promovarea binelui public, spre ajutorarea celor nevoiaşi.” Groful a donat peste 10 000 de forinţi orfanilor şi săracilor din Sarkad, din aceşti bani s-a construit un orfelinat. Almásy Kálmán I a înfiinţat şi alte fundaţii la Kétegyháza pentru săraci, în special pentru copii orfani, precum şi pentru preoţi şi dascăli.

Castelul Almásy-Pongrácz de la GyulavárDeoarece castelul a fost construit pe insula înconju-

rată de apele Crişului Alb, poartă numele de Szigetmajor (Ferma de pe Insulă). Nu se cunoaşte data exactă a con-

struirii, dar conform unor surse, în 1842, când groful Alajos II a construit fabrica de spirt, conacul – care a precedat an-samblul de clădiri de mai târziu - a exis-tat deja. După moartea grofului, averea

a fost moştenită de către fiul său, Almásy Kálmán I, al cărui moştenitor a fost Dénes III, şambelan imperial şi regal. Din 1911 groful a locuit în castelul din Gyula, dar între anii 1925 şi 1935 a stat în clădirea de la Gy-ulavár. Fiica sa, Almásy Johanna s-a măritat cu Pongrácz Jenő. Principala caracteristică a administrării a fost activi-tatea industrială, care a asigurat loc de muncă pentru mulţi oameni. Pe lângă fabrica de spirt, amintită mai sus, familia a avut moară, fabrică de prelucrare a cărnii şi fabrică de cărămidă. Pădurea de 200 de iugăre, aparţinând castelului, avea o faună bogată, în fiecare an soseau mulţi oaspeţi la vânătorile de toamnă.

Castelul Harruckern-Wenckheim-Almásy din GyulaDeşi nu a fost centrul moşiei familiei Almásy, caste-

lul din Gyula este totuşi unul din cele mai importante castele din istoria Ungariei. Din punct de vedere al spi-ritualităţii sale, se poate compara cu Oradea, Kalocsa şi Eger, în plus, are conexiuni cu numeroase personalităţi istorice. Poate fi considerat leagănul muzicii clasice ma-ghiare: în 1807 Erkel József I a fost adus ca intendent cultural, iar Erkel József II, dirijor la biserică a fost in-vitat să organizeze teatrul muzical al castelului. A fost oaspetele castelului adesea şi cel mai renumit membru al familiei de muzicieni, compozitorul Erkel Ferenc, au-torul muzicii imnului Ungariei, director muzical şi diri-jor al Teatrului Maghiar, compozitor de operă. În august 1849 au fost cazaţi în castel mai mulţi generali ai arma-tei revoluţionare maghiare ajunşi prizonieri ai ruşilor. Din 1860, timp de peste un an, a aici a studiat pictura Munkácsy Mihály.

Este greu să scrii pe scurt despre familia Almásy. Au fost gospodari excelenţi, dar şi mai mult: moşieri mări-nimoşi, umanişti, luminaţi şi culţi. Dincolo de legende, există şi multe curiozităţi reale legate de ei, cum ar fi de exemplu povestea uneia dintre fete, Almásy Katinka Mária, care se afla în voiaj de nuntă pe vasul Titanic şi a murit împreună cu soţul ei. Amintirea lor este păstrată de o statuie în curtea bisericii din Kétegyháza

Foto: www.sulinet.hu

Banca de piatră din parcul castelului de la Kétegyháza (fotografie: CrisPer)

Castelul Harruckern–Wenckheim–Almásy din Gyula (foto: CrisPer)

Fundaţiile înfiinţate de groful Almásy KálmánFundaţia Dénes: înfiinţată cu ocazia naşterii fiului său, Dénes,

cu 1000 de forinţi, la data de 2 aprilie 1863. Acorda sprijin de două ori pe an pentru câte 10 copii săraci.

Fundaţia Maradvány Földek Váltsága: înfiinţată la data de 14 iulie 1863 cu 6500 de forinţi. Ajuta bianual câte 12 persoane sărace.

Fundaţia Tutelară (Gyámsági Alapítvány): înfiinţată la data de 30 iunie 1873 cu 6000 de forinţi. Primeau sprijin câte 10 ne-voiaşi, de două ori pe an.

Fundaţie de o mie de forinţi (Ezerforintos Alapítvány): înfiinţa-tă cu ocazia numirii sale de către rege în funcţia de consilier intern, la data de 26 septembrie 1885. Acorda ajutor pentru 10 săraci în fiecare an, de ziua domnitorului, în 18 august.

Fundaţie de o mie de forinţi: înfiinţată cu ocazia căsătoriei fiu-lui sau Dénes cu Károlyi Ella, la data de 5 mai 1885. În aceas-tă zi în fiecare an se împărţeau dobânzile între 10 săraci.

Fundaţia preoţilor şi dascălilor români ortodocşi locali: înfiinţa-tă la data de 15 ianuarie 1871 cu 1785 de forinţi. Sprijinea anual preoţi şi dascăli ortodocşi locali.

Fundaţia elevilor români ortodocşi săraci: înfiinţată la data de 1 februarie 1870 cu 500 de forinţi. Ajuta cu îmbrăcăminte la începutul anului şcolar copiii proveniţi din familii sărace.

Fundaţie de o mie de forinţi: înfiinţată cu ocazia însănătoşirii nepo-tului său după o boală, în 1891. Sprijinea bianual câte 10 săraci.

Elisabeta (de Wittelsbach), regina iubită a Ungariei, nu şi-a ascuns sentimentele sale faţă de unguri. S-a măritat devre-me, la 17 ani, în 1854, cu Franz Josef I, împăratul Monarhiei Austro-Ungare. Din acel moment a devenit cea mai devotată susţinătoare a cauzei maghiarilor.

Conform biografiei sale, a fost „o femeie deosebit de fru-moasă, cu temperament nobil, inimă iubitoare, al cărei suflet sensibil a suferit mult din cauza nenorocirilor ce i-au fost sor-tite”. Printre altele, a trebuit să îndure şi moartea fiului său, prinţul Rudolf. A bucurat-o însă că este foarte îndrăgită de naţiunea maghiară, acest ataşament a determinat-o să înveţe limba maghiară.

S-a străduit din răsputeri să-l înduplece pe soţul său în privinţa maghiarilor. Vizita lor făcută în anul 1857 în Unga-

ria, a fost tot un semn al acestei intenţii, cu această ocazie mulţi de-ţinuţi şi-au recăpătat libertatea şi s-a pro-dus o schimbare fa-vorabilă şi în privinţa bunurilor confisca-te. Cu ocazia acestei



Parcurile memoriale s, iarborii comemorativi ai reginei Elisabeta în judet,ul Békés

Statuile comemorative sunt de rugină mâncate,Dar și pietrele sunt măcinate doar de ploi nenumărate,Ce amintire tulburătoare, ce trebuie slăvită,Asemenea inimii ei, patriei binecuvântare preamărită

Statuie vie, Arborele Elisabetei fie,Amintire dragă, ce foc sau rugină n-o prinde,Doar pomul de viață plin, s-aseamănă inimi ei,Plutind spre duhul ei, parfumul floralei..

(Dr. Florian Aron: Amintirea reginei Elisabeta)Traducere: Mihai Togor

Stejarul uriaş în curtea vechei case a paznicului de dig, lângă drumul pe care circula odinioară diligenţa, în anii 1990 – pe azi a pierit

Şi societăţile de protecţie împotriva inundaţiilor din zona Cri-şurilor, precum şi oficiul de ingineria apelor din Gyula s-au alăturat mişcării de plantare. În curtea sediului societăţii s-au sădit nouă fra-sini şi un stejar, iar la cele 18 case pentru paznicii de dig, situate lân-gă Crişul Alb, Crişul Dublu şi pârâul Csigér 127 frasini şi doi stejari.

Franz Josef şi Sissi au vizitat lucrările de construcţie a cana-lului Gyula-Békés la 26 mai 1857, începute după marea inundaţie din 1855. Societatea de Protecţie Împotriva Inundaţiilor a sădit în cinstea lor şapte frasini şi un stejar, inscripţia „arborii memoriali ai reginei Elisabeta” de la clubul din Szanazug al Direcţiei Apelor păstrează şi azi amintirea vizitei perechii imperiale. Şi în parcul castelului de la Doboz s-au plantat cu această ocazie mai mulţi ste-jari, iar mai spre sud, în albia veche a Crişului Negru s-au sădit zece plopi argintii, azi aceştia fiind declaraţi protejaţi. În curtea fostei staţii de pompare de lângă canalul Gyepes mai trăieşte şi azi un stejar, şi aici există o placă comemorativă a reginei Elisabeta.

Societatea de Protecţie Împotriva Inundaţiilor din Hosszú-fok, judeţul Békés, a plantat 100 de stejari şi 100 de brazi. La mar-ginea dinspre nord-vest a comunei Öcsöd, pe suprafaţa de 944 de stânjeni a porţiunii de la álomzug a Crişului Mort, prin plantarea unor arbori de diferite specii s-a înfiinţat pe 1550 hectare parcul Elisabeta. (sursa: Körös-Vidéki hírlevél, anul XVII, nr. 2)

Arcul de triumf ridi-cat la Szabadkígyós în cinstea vizitei îm-

păratului Franz Josef şi a reginei Elisabeta


. . . m a i m u l t d e c â t o r e v i s t a Va ile Cris, urilor - N at u r ă – C u Lt u r ă

Parcurile memoriale s, iarborii comemorativi ai reginei Elisabeta în judet,ul Békés

călătorii, în data 25 mai 1857, au ajuns şi la Szabadkígyós. Sis-si şi împăratul au fost întâmpinaţi de Wenckheim Krisztina, orfana de 8 ani, sub arcul de triumf construit pentru acest eveniment, lângă conacul vechi cu un singur nivel, de la ókígyós. De aici perechea regală s-a dus la Gyula şi au petrecut noaptea în castelul Almásy.

Oriunde a umblat, s-a odih-nit, s-a cazat Sissi, în cinstea ei localnicii au sădit arbori come-morativi. De-a lungul drumului pe care îl străbătea diligenţa în-tre Pest şi Gyula, s-au aflat foar-te mulţi astfel de arbori. Vestitul stejar de la marginea localităţii Okány, denumit stejarul Elisa-betei, a pierit acum 15 ani.

După pierderea fiului său, regina a trăit retrasă în Elveţia. Tot aici a survenit şi moartea ei tragică: a fost înjunghiată de un anarhist. Ungurii au considerat că cel mai potrivit mod pentru a păstra memoria lui Sissi este acela de a sădi arbori şi de a înfi-inţa parcuri memoriale. Regina a murit la 10 octombrie 1898, iar plantarea a început după circu-lara trimisă de Darányi Ignác, ministrul agriculturii, la 19 no-iembrie (ziua sfintei Elisabeta). Circulara anunţa că aceste locuri trebuie să poarte numele reginei Elisabeta, şi dispunea ca „toţi să le îngrijească, să le ocrotească de vandalism”. Aceste grădini, par-curi, aceşti arbori, nu păstrau doar amintirea reginei, serveau şi ca locuri de relaxare pentru comunitate.

În judeţul Békés au existat peste 50 de asemenea locuri comemorative, dar după cel de-al II-lea război mondial, în multe locuri s-au tăiat arborii. Cele mai multe plantări s-au făcut la cantoane silvice (de ex. la Bélmegyer), în gări (de ex. la

Gyoma), la cantoane de cale ferată sau rutiere (de ex. pe ruta Békéscsaba-Szarvas), în staţiuni sau pe alei (de ex. pe terito-riul clubului Direcţiei Apelor de la Szanazug), în curtea şcoli-

lor (de ex. la şcoala generală din Vésztő) şi în locurile de pază de lângă cursuri de apă (în judeţul Békés în peste 20 de locuri).

S-au realizat şi parcuri me-moriale în judeţul Békés. Parcul Elisabeta din Gyoma a fost înfi-inţat pe o suprafaţă de 13 hecta-re de către Asociaţia Femeilor şi Societatea pentru Protecţie Îm-potriva Inundaţiilor din István-fenék, pe când cel de la Szarvas, cu suprafaţa de 12,8 hectare, de către Societatea pentru Di-guri din Kákafok şi Bolza Pál, în 1898. Şi parcul cu suprafaţa de 4 hectare din Tótkomlós a fost realitat în memoria reginei.

Ca urmare a circularei trimi-se de către Darányi Ignác, în anul 1899 în Ungaria s-au sădit peste trei milioane de arbori. Aceştia în mare parte au fost stejari, dar s-au plantat şi alte specii, de exemplu frasini. Arborii care au supravie-ţuit, păstrează şi azi amintirea reginei şi ideea de bază a apelu-lui lansat de Darányi: „Trăieşte speranţa că generaţia viitoare va găsi alinare în adâncurile pădu-rilor Elisabeta.”

Foto: Szelekovszky László

Stejari dedicaţi reginei Elisabeta la marginea oraşului Békéscsaba (Szarvasi út), la un canton rutier

Teiul şi tabla comemorativă din curtea clubului Direcţiei Ape-lor din staţiunea de agrement Szanazug

Şi parcul din Köröstarcsa s-a înfiinţat în cinstea reginei Elisabeta

„Natură frapantă în măreția ta,Ce fericit e, cine te poate admira,Nu lăsa nicicând loc dezamăgirii,Pentru fidelitatea nețărmurită preia,Uimirea mea pentru totdeauna, că-i a firii.”

(Regina Elisabeta) Traducere: Mihai Togor

Păstoritul, pe lângă faptul că este una din meseriile tradiţionale ale maghiarilor, a avut un rol însemnat în viaţa Sárrét-ului de demult. Caracteristica cea mai de sea-mă a dublei mlaştini, înainte de efectua-rea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, a fost tocmai ponderea şi importanţa creş-terii animalelor. În lumea apelor, cea mai importantă ocupaţie a oamenilor din Sár-rét a fost creşterea animalelor, întreaga lor avere fiind efectivul de animale.

Cauza a fost apa, ce a acoperit o imensă parte a terenului, astfel cultivarea plantelor se putea face doar pe o suprafaţă re-strânsă, pe de altă parte, nici transportul unei cantităţi mari de cereale nu ar fi fost posibil. Apele, asemenea drumurilor din zonă, nu permiteau transportul de marfă sau produse. Însă speciile autohtone maghiare – mai ales vita rasă sură de stepă – s-au adaptat foarte bine la aceste condiţii. Puteau fi mânate la distanţe mari, fără să piardă mult din greutate. Nu de puţine ori au ajuns în Europa de Nord, în Balcani sau în Ţările Baltice.

Creşterea animalelor a fost în floare în secolul 16, peri-oadă în care abatoarele vest-europene au fost aprovizionate în mare parte de negustori maghiari. Comerţul s-a desfă-şurat în trei direcţii principale: prima a fost spre Viena şi Germania, a doua spre Moravia, la târgul de la Auspitz, cea de-a treia spre Veneţia prin Legrad (Croaţia). Carnea vitelor maghiare a fost considerată cea mai gustoasă, astfel a avut trecere peste tot.

Animaţia vioaie a târgu-rilor de vite din secolul 16. şi 17. a fost alimentată prin dru-murile pe care au fost mâna-te animalele spre târg. De-a lungul traseului, comercian-ţii aveau păşuni întinse în-chiriate, unde animalele obo-site au fost adăpate, hrănite şi s-au odihnit. Cirezi de vite, turme de oi şi porci treceau necontenit, în număr mare. Mânatul animalelor nu a fost simplu, trebuia să fii priceput şi să ai experienţă. Nu putea mâna oricine animale. Ocu-paţia de haidău a constituit o ocupaţie de sine stătătoare. A fost mare nevoie de ei, mai ales pentru a-i ţine departe pe hoţi, tâlhari, bandiţi. Haidăii înarmaţi au fost foarte potri-viţi pentru această sarcină.

Ce-i drept, comportamentul lor lăsa de dorit, la aldămaşul de după târg de fiecare dată se încăierau. Germanii, cărora nu le-au fost pe plac „bravurile” haidăilor, au interzis prin lege mânatul animalelor de către aceştia pe teritoriul imperiului. Vienezii au ales altă soluţie: au deschis pentru ei două hanuri, la mai multe mile depărtare de oraş, iar când se apropiau de oraş, au închis porţile acestuia.

Ocupaţia de creştere a animalelor şi efectivul de animale a suferit cele mai mari pierderi în timpul războaielor de eli-berare de sub jugul otoman. Comerţul cu animale, deşi şi-a mai revenit în perioada următoare de pace, niciodată n-a mai ajuns la nivelul de odinioară. Dealtfel, din toate punctele de vedere, cea mai grea perioadă în viaţa localităţilor din zona Sárrét a fost perioada ocupaţiei otomane. Adesea, populaţia satelor a fost nevoită să „alerge”, să se ascundă în mlaştină. Populaţia ce se afla în zona tampon, a reuşit să supravieţu-iească graţie apelor, repopulând în mai multe rânduri locali-tăţile părăsite.

În condiţiile instabile ale epocii, cel mai sigur mod de a asigura cele necesare traiu-lui a fost creşterea anima-lelor. Motivul este simplu: oamenii care se refugiau, nu puteau lua cu ei terenul ara-bil, uneltele necesare culti-vării terenului sau produse în cantitate mare, în schimb puteau lua cu ei animalele. Amintirea acestor vremuri a fost consemnată în scris şi păstrată în tradiţia orală: „Cu cireada de la Tur se ascun-deau când de turc, când de neamţ în lunca Szerep. Mai sunt şi acum din aceia, care îşi ţin vitele în Luncă, nelu-ându-le niciodată de-acolo, ci făcându-le garduri perfecte şi grajduri din stuf” – scrie în 1827 predicatorul Birtalan Szilágyi János. Au fost şi alte asemenea adăposturi pentru păstori în Aklos, Gyarmati,

Păstorii din Sárrét


Scris de: Nagy László András

Herghelegiu din Szeghalom, cu pălărie de herghelegiu, cu bici la gât, anii 1960 – foto Mór László

Păstor în zona inundabilă a Crișului, anii ”20 Szeghalom – fotografie colorată de Szeghalmy Gyula


Scris de: Nagy László András

Kisrata şi Keptiszta. Cei din Csökmő şi din Komádi au iernat cu animalele chiar şi în anii 1860 în lunca Iráz.

Cele de mai sus sunt confirmate în descrierea plasei Sár-rét de către comisarul Osváth Pál „Demult, când din cauza apei pământul nu putea fi folosit decât ca păşune, dar şi din cauză că bunurile mobile puteau fi mişcate din loc, animalele puteau fi duse atunci, când localnicii au trebuit să se refugi-eze din cauza inamicilor, creşterea animalelor a fost mai răs-pândită, decât în zilele noastre. Mulţi dintre micii proprietari de terenuri aveau cirezi, herghelii şi turme, iar ţăranii simpli aveau şi ei atâţia cai, vite, porci, oi, că azi numărul lor ar fi demn de micii proprietari.”

Timpurile zbuciumate s-au sfârşit la începutul secolului 18. Ultima mare „refugiere” a avut loc la sfârşitul anului 1703, în timpul luptei pentru libertate purtată de Rákóczi. După pa-cea de la Satu Mare, în 1715, când luptele au încetat, la recen-sământul din judeţul Bihor sunt amintite nouă localităţi, între care patru din zona Sárrét: Füzesgyarmat, Szeghalom, Vésztő şi Körösladány. În acest recensământ nu se regăsesc date pri-vind mărimea, componenţa efectivelor de animale, dar în cel efectuat cu zece ani mai târziu, în 1725, găsim şi astfel de date. Localităţile Füzesgyarmat, Vésztő şi Szeghalom, situate în zona Sárrét din partea de nord al judeţului Bekes se remar-că prin efectivele mari de animale.

În prima descriere detaliată a ţării, elborată de Bél Mátyás, capitolele referitoare la judeţul Bihor au fost scrise în 1726, iar cele referitoare la judeţul Békés în 1727, deci în aceeaşi perioadă. Despre Sárrét din judeţul Bihor scrie următoare-le: „Cirezile - care sunt afară zi şi noapte – din plasele Sárrét şi Debrecen au cel mai mare număr de animale. Vitele sunt

frumoase, sănătoase, robuste, de culoare albă şi gri, pe cap poartă coarne măreţe. Caii ce cresc aici sunt cei mai lăudaţi din toată ţara. De aici se duc cei mai mulţi cai şi cele mai multe vite la Viena. Porcii nu sunt nicăieri mai de folos ca aici. Între vite, se hrănesc multe oi ungureşti. Sunt cu miile în cirezi, alături de măgarii care poartă hrana şi bagajele păstorilor.”

În partea ce descrie judeţul Békés, citim ur-mătoarele: „Aici se dă atenţie deosebită creşterii vitelor de către cei mai bogaţi şi cei mai săraci deopotrivă. E sigur că în luncile uriaşe sunt mai multe cirezi, decât localităţi. Efectivul de cai este mai mic, dar de foarte bună calitate. Oile se înmulţesc mai încet, datorită terenului umed. Sporul porcilor este mai semnificativ. Deşi nu prea găsesc ghindă, totuşi, porcii îşi petrec tot anul aici, înfruptându-se cu lăcomie din rădă-cina dulce de stuf.”

Cu mai bine de o sută de ani mai târziu, în 1855, în descri-erea sa de ţară, Palugyay Imre, scrie despre Sárrét din judeţul Békés: „În pustă şi la ieslele de iarnă se îngraşă anual nenu-mărate vite pen-tru cei din Pesta şi Viena. Măcelarii din partea locului nu taie niciodată vitele, ci le vând cu profit bun negusto-rilor din zonă. Nici ei, asemenea lo-calnicilor, nu mă-nâncă carne bună, exact ca şi croitorii, care croiesc haine frumoase pentru alţii, dar ei umblă în haine rupte...Creşterea de porci a fost şi ea una din îndeletnicirile preferate, datorită slăninei, cârnaţilor – atât de dragi un-gurilor - pregătiţi pentru consumul propriu.”

Pelerinul ame-rican, Charles Loring Brace, care a vizitat Ungaria în anul 1851, ne scrie despre aceeaşi epocă. Jurnalul său este plin de observaţii extrem de interesante. Din opera sa putem afla o serie de amănunte ale epocii prin ochii unuia care priveşte din exterior: „Cirezile de vite albe, fiecare cu un efectiv de 1000-1500 de exemplare, pasc răsfirate pe lunca imensă, con-ferind peisajului un aer de neimitat. În mijlocul fiecărei cirezi stă un ţăran înalt, de pe care atârnă blana de oaie imensă, care-i serveşte ca haină, pat, casă în fiecare anotimp... Oile nu prea mari, cu blană fină, sunt şi ele frumoase. Păstorul îşi pune toate boarfele şi apa de băut în spinarea măgarului, în jurul căruia se adună mereu oile şi astfel cutreieră pusta în lung şi-n lat. Apoi, fiecare dintre ei are propria sa gardă de corp: câinii albi, cu corpul alungit, caracteristici acestor ţinu-turi. Nu sunt deloc pretenţioşi, de obicei se hrănesc cu slănină

Va ile Cris, urilor – C u Lt u r ă – A r tă

Văcarul B. Nagy György, începutul anilor 1950, Szeghalom

Ciobanul Szűcs Sándor cu pălărie cu pană de cocor şi şubă, Szeghalom, înce-putul anilor 1970, foto – Bellon Tibor

Zgardă cu dinţi pentru câini, care îi apăra de lupi

Scăpărătoare, cremene şi săculeţ din piele

P ă s t o r i i d i n S á r r é t

de porc, câteodată îşi fierb carne de vită în ceaun, pe care o mănâncă semicrudă. Cu toate acestea, ei sunt cei mai vestiţi bandiţi – se pare că sunt motivaţi doar de dorinţa de aventură şi cei vizaţi sunt întotdeauna cei bogaţi...”

Cu toate că din surse scrise putem afla multe despre creş-terea animalelor pe vremuri în Sárrét, viaţa păstorilor noştri ne este prezentată mai ales în culegerile etnografice. Din pă-cate, cercetările etnografice nu fac referiri la păstoritul din câmpie în forma ei veche, ci doar la cel de după regularizarea cursurilor de apă. Cu toate acestea putem spune că lucrările lui Györffy István şi Szűcs Sándor ne oferă un tablou plastic al vieţii strămoşilor noştri.

Astfel aflăm, că cei din Sárrét şi-au ţinut pe păşuni-le interioare oile de lapte şi cirezile şi turmele de porci,

pe care le mânau zilnic acasă.

Lunca era „căminul” vitelor şi porcilor de carne, a oilor de carne şi lână, a aşa-numitelor animale sălbatice sau rigide. Aceste animale semi-sălbatice se năşteau, creşteau în luncă şi de aici ajungeau în abatoare. Se spune că descendenţii lor s-au obişnuit cu greu cu ieslele, au creat mult mai multe probleme decât rudele lor mai blânde. Aceste încercări au fost sortite eşecului. Osváth descrie o situaţie asemănătoare, în care a fost nevoit să vândă două vaci primite, descendente dintr-o cireadă sălbatică. Cele două animale degeaba au fost duse în-tre vaci blânde, ca aducerea lor acasă să fie mai uşoară, nici nu au băut, nici nu au mâncat, nici nu te puteai apropia de ele. O altă întâmplare se notează în 1693: un moşier şi-a cumpărat de la 12 mile distanţă de moşie, din pustă, câţiva viţei. I-a ţinut închişi în ogradă opt zile, apoi i-a mânat, împreună cu animalele sale, la păşune. Au dispărut până a doua zi, apoi a aflat că în 36 de ore s-au întors la locul de unde i-a cumpărat, trecând înot Tisa, Crişul şi mai multe mlaştini.

Vitele de luncă nu au fost pretenţioase la nutreţ. Se hră-neau cu frunze uscate, rogoz, papură, stuf. După cum scrie Szűcs Sándor, nu trebuiau mânaţi prea insistent atunci, când se întorceau la iernat, la adăposturile păstorilor. „Se duceau după capul lor. Se poate spune că îşi alegeau singuri adăpos-tul şi ani de zile se adăposteau acolo. Dimineaţa porneau sin-guri. Îşi alegeau şi locul de odihnă de prânz, unde se culcau şi se uscau... Păstorii apărau animalele care le-au fost date în grijă de hoţi şi lupi şi le tratau dacă erau bolnave Aveau grijă să nu se rătăcească vreunul şi să nu piară în mlaştină...”

Porcii nu trebuiau nici măcar să fie apăraţi. „S-a întâmplat că venetici neştiutori vroiau să fure dintre ei, dar pe aceştia îi sfârtecau fără milă. Nici lupii nu îndrăzneau să-i atace. Şi-au respectat doar propriii lor ciobani şi câinii cunoscuţi.”

Păstorii şi ciobanii pe vremuri au fost la fel de duri, ca animalele. „Purtau cămaşă scurtă, care nu le acoperea nici măcar buricul, pielea lor era arsă de soare, tăbăcită de frig şi vânt. Izmenele erau largi şi scurte, până la jumătatea gambei, aşa-zise „izmene stejar”, iarna legau cracul sub genunchi cu curea. Nu purtau niciodată pantaloni. Opincile şi le făceau

Văcar din Füzesgyarmat, în faţa colibei, cu pălărie de văcar cu pană de dropie, cu toiag, cu bici la gât, 1965 – Galeria Foto a Mu-zeului Sárrét

Mâner de bici încrustat, Füzesgyarmat

Cutie din corn, pentru unsoare de râie – confecţionat de Tóth Gyula, herghelegiu,

văcar, Csökmő

Szeghalom-Aklos, păstori cu pipe lângă ceaunul atârnat în suport de fier

P ă s t o r i i d i n S á r r é t Va ile Cris, urilor – C u lt u r ă – A r tă

singuri, din piele cu blană ... Purtau vestă din piele aidoma tatălui Árpád, dar pe când a acestuia era din piele de pan-teră, ciobanii se mulţumeau cu piele de lup sau piele de oaie, care era şi mai călduroasă...” scrie despre ei Györffy.

Szűcs Sándor ne prezintă acelaşi tablou:: „...Izmene, cămaşă scurtă, opinci, obiele din piele cu blană pe gambă, pălărie cu boruri mari sau căciu-lă, vestă, dulamă sau blană – aceasta le era îm-brăcămintea…Nu purtau pantaloni sau palton. N-ar fi îmbrăcat pentru nimic în lume aşa ceva. Îşi băgau în apă îmbrăcămintea nouă din pânză, ca nu cumva paraziţii să-şi facă cuib, fiindcă nu şi le spălau niciodată. Bunicul meu avea un...cio-ban. Am auzit în copilărie despre el că şi-a băgat izmana de pânză nou-nouţă în lapte de oaie, apoi a frecat-o cu spuză, din care cauză s-a înnegrit, apoi, cu timpul a devenit lucioasă, strălucind de departe în soare...”

Deşi în societate păstorii au fost consideraţi ţărani, ei – datorită modului de viaţă, obiceiurilor şi portul specific – formau o castă aparte. O piesă indispensabilă a îmbrăcămintei lor era dulama. În regiunile noastre erau două tipuri: cea de for-mă mai veche, din Debrecen, fără guler, cu broderie şi cea de tip mai nou, din Bihor, ornată cu postav.

Pălăriile păstorilor, pe lângă faptul că trebuiau să aibă for-mă specifică zonei, treceau şi printr-o riguroasă verificare. Dacă păstorul s-a urcat cu picioarele pe ea şi nu-şi recăpăta în scurt timp forma, nu a trecut proba. Pălăria de calitate bună adesea era purtată de păstor o viaţă întreagă. Datorită unsorii, ploii, apei – fiindcă păstorul bea şi îşi adăpa câinele din pălă-rie – devenea tare, ca o cască. Astfel îşi proteja stăpânul chiar când se încăiera. Probabil că acestea sunt informaţii reale, pentru că am găsit în diverse procese verbale date, din care reieşea că cineva a omorât oaia vecinului, aruncând cu pălăria după ea. A fost importantă şi marginea borului pălăriei. Cio-banul care îşi mâna oile, prefera pălăria cu boruri mari, fiind-

că ţinea umbră. Herghelegii care îşi mânau herghelia călare, purtau mai ales pălării cu borul ridicat, fiindcă cea cu borul lăsat opunea rezistenţă când goneau călare. În Sárrét pălăria bihoreană înaltă era îndrăgită.

Simbolul păstorului era unealta cea mai caracteristică meseriei sale. Simbolul herghelegiilor era biciul împletit în formă de şarpe, cu mâner încrustat, cu ornament. Cel al cio-banilor era cârligul. Cârligele confecţionate din cupru galben erau folosite îndeosebi ca ornamente, cele mai vechi, simple erau confecţionate din fier. Simbolul celor ce păzeau porcii era toporul, adesea ornat cu figuri geometrice de către fierari şi în mai mică măsură biciul.

„Produse” păstoreşti caracteristice au fost în zona noastră teaca cioplită pentru brici, cutiile pentru corn, sare şi unsoa-re de râie. Cea din urmă era folosită pentru păstrarea alifii-lor preparate de cioban pentru vindecarea animalelor. Cele mai importante obiecte, necesare supravieţuirii în pustă erau atârnate de curea. Tocul briceagului, scăpărătoare din oţel, cremene şi iască, solniţă, sulă, curăţător de pipă, pungă cu tu-tun. Arareori le aveau pe toate, de obicei, nişte combinaţii ale acestora. Clopoţeii, talăngile erau cumpărate în număr mare, ca împreună să sune frumos. Cele din urmă erau „acordate” prin pilire, turtire. Astfel, fiecare turmă, cireadă, herghelie era recunoscută de departe.

Vindecau abcesele, şchiopătatul, căpierea, glaucomul şi alte multe boli ale animalelor, inclusiv rabia, înainte ca Pas-teur să descopere vaccinul antirabic. Aceşti „tămăduitori tur-baţi” erau chemaţi peste tot, să vindece. Unii dintre aceştia au fost Ambrus Sándor din Szeghalom şi Daru Sándor zis Tur-batu din Füzesgyarmat. De la nepotul lui am cules şi eu în-sumi multe date valoroase, am aflat că bunicul său a fost vestit nu numai în Gyarmat, dar şi în multe localităţi învecinate.

După înfrânarea apelor, animalele mai sălbatice încet-în-cet s-au obişnuit cu ieslele. S-au împuţinat şi şi-au schimbat modul de viaţă şi păstorii noştri. Unii dintre descendenţii marilor dinastii de păstori, care deţin cunoştinţele genera-ţiilor, mai trăiesc şi în zilele noastre între noi. Spre bucuria noastră, mulţi dintre ei continuă tradiţia strămoşilor lor, dar conformându-se cerinţelor vremii: după absolvirea cursurilor de formare, dar respectând tradiţiile, fructificând elementele practice.

Foto: Galeria Foto a Muzeului din Szeghalom

Reprezentanţii a două generaţii de păstori din Sárrét la întâl-nirea păstorilor de la Casa Tradiţională din Csökmő, în 2010

Obiecte păstoreşti expuse la Muzeul Sárrét

Sunt foarte puţine acele ocupaţii străvechi, care de-a lungul tim-pului nu s-au schimbat practic de loc. Una din acestea este colec-tarea plantelor şi fructelor din flora spontată. Această ocupaţie poate fi axată – ca şi în vremurile de odinioară – pe o serie de lucruri, datorită cărora ne putem îmbogăţi căminul cu obiecte de-corative sau alimente sănătoase. De fapt, suntem mânaţi de dorul naturii, de bucuria oferită de descoperire şi cunoaştere. În ţara noastră, cea mai răspândită activitate de colectare a plantelor din flora spontană este colectarea ciupercilor. Despre oportunităţile şi specificul colectării de ciuperci în zona Crişurilor îl întrebăm pe Izsó Hunor, cadru didactic şi specialist în micologie.

– Se spune că, în comparaţie cu alte regiuni ale ţării, zona Crişurilor este cam săracă în ciuperci din flora spontană. Me-rită să le culegem?

– În ce priveşte diversitatea speciilor, zona Câmpiei de Sud nu este deloc săracă în ciuperi, comparativ cu celelalte regiuni ale ţării. Aş spune mai degrabă că numărul speciilor este mai mic. Cu toate acestea, avem o mulţime de posibilităţi pentru culegerea ciupercilor, activitatea este îngreunată mai degrabă de vremea care este din ce în ce mai imprevizibilă, mai ales în zona de câmpie. Anotimpurile s-au schimbat şi datorită aces-tui fapt sezonul de primăvară, vară, toamnă al ciupercilor a dispărut. Ciupercile dispar din locuri unde cu vreme înainte au fost prezente şi apar acolo, unde mai deunăzi nu erau de loc. Ciupercile sunt foarte sensibile la transformările din me-diu, prezenţa lor este influenţată de cantitatea de precipitaţii, de dispersarea zăpezii, de tipul de sol, de plantele din jur, să amintesc doar cei mai importanţi factori. Colectarea ciuper-cilor din câmpii este adesea imposibilă datorită faptului că fâneţele nu sunt cosite regulat şi nu există nici efective de ani-male, care să pască.

– În ultimul timp tot mai mulţi colectează ciuperci în zona Crişurilor. Care este motivul şi oare există în Ungaria cultura colectării ciupercilor?

– Cu toate că putem observa creşterea popularităţii colectării ciupercilor, în ţara noastră nu există o cultură a acesteia. Cultura europeană a colectării ciupercilor îşi are originile în Germania, poporul german aproape că venerea-ză această activitate, La ei ciupercile sunt parte organică a credinţei populare, se regăsesc ca elemente ale tradiţiilor, legendelor, poveştilor. În această ţară sunt regiuni, unde cunoştinţele despre ciuperci se însuşesc la şcoală, materia făcând parte din programa şcolară, astfel că intoxicaţiile cu ciuperci, atât de des întâlnite la noi, în Germania sunt foarte rare. Înainte de primul război mondial – datorită influenţei austriece şi germane – şi la noi în ţară a existat cultura co-

Liberi prin păduri şi câmpii


Scris de: Tószögi György

Ciupercarilor din zona de câmpie li se par interesante oportu-nităţile zonei de munte


Scris de: Tószögi Györgylectării, folosirii ciupercilor, astăzi însă aceasta nu mai exis-tă. Din acele vremuri datează credinţa populară cum că ciu-perca roasă de melci este cu siguranţă comestibilă sau că în mâncarea pregătită din ciuperci otrăvitoare lingura de argint se înnegreşte. Ungurii consumă puţine ciuperci raportat la alte popoare europene, în zonele de câmpie consumul este şi mai redus decât media pe ţară. Dato-rită dispariţiei culturii colectării ciupercilor, azi foarte mulţi se tem să consume ciupercile din flora sponta-nă, nu le găsesc frumuseţea, nu le consideră podoabele pădurii, a câmpului, nu recunosc că datorită lor gastro-nomia noastră se îmbogăţeşte. Această abordare se schimbă foarte încet. În ultimii ani se constată un interes mai mare faţă de ciuperci şi acest lucru se datorează în mare parte crizei eco-nomice.

– Care sunt habitatele specifice în zona Crişurilor şi care sunt cele mai frec-vente specii de ciuperci pe care le putem întâlni?

– Ciupercile – datorită sporilor purtaţi de vânt pretutindeni – cresc oriunde, chiar şi în oraşe, dar habitatul celor comestibile se află în păduri şi pe câmp. Pe câmp se găsesc în special: ciuperca de bălegar, bureţii de rouă, ciuciuleţii, nicoreţii, pe când în păduri întâlnim buretele vrăjitoarei, pălăria şarpelui, buretele roşu bro-bonat, buretele cerbilor, şi drelele. Tot aici găsim şi nume-roase specii de ciuperci necomestibile, chiar otrăvitoare, cum ar fi: buretele viperei, buretele puturos sau entoloma sinuatum ori hribul dracului. Am putea enumera foarte multe specii dintre cele comestibile şi necomestibile, de la cele mai mărunte, cum ar fi Stropharia coronilla, până la cele care cântăresc mai multe kilograme. Consider că e important să amintesc că în zona montană, care se află la doar 100 km de la graniţa de est a ţării şi unde izvorăsc Crişurile, se găsesc mult mai multe specii de ciuperci, şi datorită acestui fapt, aici colectarea lor este o cu totul altă experienţă. Ciupercarilor din zonele de câmpie li se par cu-rioase aceste locaţii din ce în ce mai căutate.

– Care sunt regulile scrise şi nescrise ale culegerii ciuper-cilor?

– Oricine poate culege liber ciuperci, deci trebuie să se ţină cont doar de considerentele etice şi de precauţie – mai ales cei care nu le cunosc. Este importantă îmbogăţirea cunoştinţelor legate de ciuperci şi însuşirea deprinderilor necesare. Este recomandat ca începătorii să fie însoţiţi de ciupercari experimentaţi. Pentru cules sunt necesare câteva unelte simple. Una dintre acestea este coşul special, în care ciupercile rămân întregi în timpul transportului. Se taie cu ajutorul unui cuţit special, astfel nu rupem firele ce se află pe jos. Pe lângă acestea, ne poate fi util şi un manual bun. Să nu culegem toate ciupercile pe care le găsim, e bine să lăsăm exemplarele mai bătrâne, pentru a asigura înmulţirea şi este indicat să lăsăm exemplarele mai mici să crească. Bineînţe-les, trebuie să avem grijă de habitat, de pădure, de câmp. Să culegem doar ciupercile pe care le-am recunoscut cu sigu-ranţă, dacă nu suntem siguri, e mai bine să le lăsăm acolo, sau dacă totuşi le luăm cu noi, ca ulterior să le dăm la verificat şi astfel să ne îmbogăţim cunoştinţele, trebuie să le punem într-un coş separat. Eu recomand ca cel care nu recunoaşte

buretele vipe-rei, „criminala cu pălărie”, să nu culeagă singur ciuperci.

– Mai demult au existat, cu siguranţă, în fiecare localitate, persoane experimentate, cu vaste cunoştinţe în dome-niu, care au ajutat şi instruit tinerii, comunitatea. În zilele noastre unde se pot verifica ciupercile colectate, respectiv cei interesaţi cum îşi pot aprofunda cunoştinţele în dome-niu?

– Din păcate, în zilele noastre, sunt prea puţini ciupercarii care au un bagaj serios de cunoştinţe. În judeţul Békés sunt doar trei specialişti în micologie, care verifică ciupercile cule-se. Pe lângă colegii mei din Békéscsaba şi Gyula, şi eu verific ciupercile culese, dând sfaturi utile ciupercarilor. De regulă, suntem de găsit în pieţe, ciupercarii ne cunosc. Celor ce do-resc să-şi aprofundeze cunoştinţele, le recomandăm cursurile de formare organizate de Universitatea de Ştiinţe Agricole din Gödöllő.

– Ce sfaturi le puteţi da celor care se plimbă cu plăcere în pădure, dar care încă nu au descoperit lumea ciupercilor, lumea ciupercarilor?

– Pot doar să-i îndemn să devină şi ei culegători, deoa-rece prin colectarea ciupercilor descoperim natura, astfel învăţăm să recunoaştem şi să preţuim valorile mediului în care trăim. Pe pagina gombaklub.blogspot.com găsim o se-rie de informaţii utile, atât pentru începători, cât şi pentru cei experimentaţi.

Foto: Tószögi György

Va ile Cris, urilor – N aT u r ă

Prin descoperirea lumii interesante, variate a ciu-

percilor reuşim să ne cunoaştem mediul

natural

Legende şi secrete ale pădurilor din valea CrişurilorInterviu cu silvicultorul Puskás Lajos



Am decis să-l intervievez pe vechiul meu prieten, inginerul silvic Puskás Lajos, pe de o parte pentru că este un specialist recunos-cut în breaslă, conferenţiar universitar titular, pe de altă parte deoarece este un reprezentant al domeniului său de specialitate care poate coopera cu succes şi în mod constructiv cu specialişti din alte domenii de activitate. Prietenia noastră de aproape trei decenii se bazează pe respectul şi dragostea pe care o purtăm amândoi pădurilor multifuncţionale, precum şi valorilor naturale şi peisagistice.

Legende şi secrete ale pădurilor din valea CrişurilorInterviu cu silvicultorul Puskás Lajos



Puskás Lajos s-a născut în anul 1955 la Szeged, este căsătorit, are trei copii, toţi cu studii superioare. Legă-tura lui cu pădurile şi cu natura nu este întâmplătoare: tatăl său a fost ornitolog.

Primul loc de muncă l-a avut la DEFAG, în prezent este angajat al societăţii Dél-alföldi Erdészeti Zrt. (societate pe acţiuni forestieră din regiunea Dél-Alföld) care administrează pădurile de stat din judeţele Csongrád şi Békés. Din anul 1998 conduce Centrul de Informare Silvică – sau, cu denumirea cunoscută: şcoala din pădure – înfiinţat de către so-cietate la Gyula-Városerdő.

– Primele două treimi ale carierei tale ţi le-ai petrecut la Ocolul Silvic din Gyula, ca simplu angajat, pe urmă, în funcţie de conducere. În această ultimă treime sarcina ta este manage-mentul comunicării. Care sunt diferenţele dintre cele două tipuri de activitate şi care sunt punctele comune?

– Aş începe cu punctele comune. În ambele domenii, pădu-rea constituie baza, respectiv ambele se ocupă de relaţia dura-bilă, sustenabilă dintre pădure şi om. O altă trăsătură comună, deloc de neglijat, este aceea că ambele domenii de specialitate necesită gândire pe termen lung şi asumarea răspunderii. Cât am fost conducător al ocolului silvic, mi-am petrecut zilele cu silvicultură tradiţională: reîmpăduriri, exploatarea lemnului, gestionarea faunei sălbatice, comerţ. Am preluat de la predecesorii mei un canton silvic excelent, şi am crezul că le-am lăsat celor ce mi-au urmat un canton silvic excelent. Silvicultura tradiţională s-a putut completa cu idei moderne, cum ar fi aprovi-zionarea ecologică cu apă a pădurilor din Mályvád şi Remete, sistemul funcţionează pe principu gravi-taţional de aproape 20 de ani. Azi este deja asigurat efectul său benefic atât din punct de vedere ecolo-gic, cât şi din cel economic. Înfiinţarea centrului de informare a fost în întregime muncă de pionierat în domeniu, a trebuit creeată o şcoală, şcoala din pă-dure. Am renovat clădirea veche, din în 1937, a unei tabere de cercetaşi, acesta a fost începutul. Noul centru s-a finalizat în 2002. În perioada renovării, am elaborat programele şi materialele didactice şi am cooptat şi instruit colegii. Dovada succesului o constituie faptul că diferite şcoli, grădiniţe petrec aici anual 3-5 mii de nopţi hoteliere. Pe lângă copii

avem tot mai mulţi vizitatori adulţi, mulţi dintre ei participă şi la programele noastre. Baza comună a celor două domenii în care am lucrat o simbolizează capela aflată pe teritoriul şcolii din pă-dure şi clopotul turnat în 1866. Crucea din fontă a capelei provi-ne din capela veche – cu pereţi din nuiele lipite cu lut – a taberei de cercetaşi, sfinţită de către Apor Vilmos (beatificat în 1997) în 1939, când era încă paroh la Gyula. Clopotul a fost folosit la colonia silvică de la Mályvád a moşiei Almásy. Aceste elemen-te păstrează în memoria noastră şi în cea a vizitatorilor sosiţi amintirea oamenilor harnici, gospodari şi iubitori ai naturii de pe aceste meleaguri.

– Ce a desemnat noţiunea de colonie?– În pădurile întinse ale moşiei s-au înfi-inţat ferme independente, cu birouri, graj-

duri, depozite şi locuinţe de serviciu. De aici s-a asigurat gestionarea pădurii.

Asemenea colonie silvică a existat şi în pădurea de la Mályvád, şi în cea de la Remete. Prima a trebuit desfi-inţată împreună cu restul fermelor din zonă pe vremea construirii re-zervorului de urgenţă.

– Ce îi oferă pădurea individului, comunităţii?– Cu siguranţă mulţi excursionişti

cunosc poezioara cu titlul „Az erdő fohásza” (Rugăciunea pădurii). Aceasta spune printre altele

că lemnul, acest produs al pădurii, ne însoţeşte de la leagăn până la mormânt. Asigură căldura sobei, mobila casei, îl utili-zăm în nenumărate moduri. În zilele noastre, când am ajuns tot mai mult orăşeni, le-a crescut valoarea şi celorlalte „servicii” ale pădurilor. Copiii mici le pot vedea repede pe acestea, pentru că gândesc încă liber şi îşi planifică instinctiv viitorul mai îndepăr-tat. Pe lângă materialul lemnos, printre „produsele” pădurilor se numără şi animalele sălbatice, ciupercile, fructele de pădure şi plantele medicinale. Există însă şi beneficii forestiere nemateri-ale. Ecosistemul forestier este unul din cele ma bogate ecosiste-me, asigură hrană, protecţie, lăcaş pentru foarte multe animale şi plante. Obişnuim să spunem că pădurea este „altarul naturii”. Pe lângă toate acestea pădurea îmbunătăţeşte permanent mediul şi contribuie la asigurarea condiţiilor noastre optime de viaţă. Astfel, cu ajutorul ei apa de ploaie este infiltrată în sol şi ne asi-gură apă curată de băut, ajută la saturarea aerului cu oxigen şi vapori de apă, pentru ca noi să putem respira, praful este filtrat şi astfel putem trăi sănătos. Am mai putea înşira îndelungat bene-

Va ile Cris, urilor – N at u r ă – I N t e r v I u

Şcoala din pădure de la Gyula-Városerdő

Copiii din şcoala din pădure fac cunoştinţă cu ecosistemele

pădurilor de luncă

Pădure-galerie lângă Crişul Negru, la Gyula

L e g e n d e ş i s e c r e t e a l e p ă d u r i l o r d i n v a l e a C r i ş u r i l o r

ficiile, dar un lucru trebuie neapărat evidenţiat. Este vorba de funcţia de recre-ere a pădurii, pe care pu-tem s-o numim şi funcţie de agrement. Plimbându-ne, jucându-ne în pădure, ne înviorăm, ne încărcăm. Din acest motiv am ţinut la ideea ca şcoala noastră să fie în pădure. Cei veniţi la centrul de informare spun că aici totul se încetineşte, totuşi, când pleacă, îşi dau seama că a fost suficient timp pentru toate. Pădurea le transmite oamenilor că în natură domneşte ordi-

nea. Noi, oameni ai pădurii, nu dorim să învingem pădurea, ci vrem să trăim cu ea. Şcoala din pădure reflectă această abordare, acest mod de viaţă.

– Cu ocazia drumeţiilor noastre prin pădure, întotdeauna mi-ai dăruit câte o poveste, denumire, amintire vie legată de pă-duri. Acestea fără excepţie au evocat istoria comună a oamenilor şi pădurilor din Valea Crişului, desigur, într-un mod aparte, prin „ochelarii” unui silvicultor. Ai putea da şi acum câteva exemple?

– Denumirile pădurilor trec peste generaţii, se păstrează timp de secole. Datorită lor ne simţim acasă. Ele pot învia istoria, viaţa de zi cu zi, poveştile bunicilor. De exemplu denumirea de Dúkerék a apărut pentru prima oară la sfârşitul secolului al XV-lea, într-un act de procedură al lui Frangepán Beatrix, pe atunci în versiunea Dúlkerek. Datorită unei greşeli comise la înfiinţarea unei mori, au fost acoperite cu apă pădurile văduvei lui Corvin János (Ioan Cor-vin), acestea sunt înşirate în actul cu pricina. Dúl înseamnă dincolo de Criş, iar Kerek a fost numele iniţial al pădurii, având înţelesul de întreg, nu de cerc. Ibránfok (Capul Ibrán) sau pur şi simplu Ibrány

este denumirea unei ramuri a Crişului Negru într-o pădure aflată la nord-vest de Doboz. Dacă legenda spune adevărul, pe vremea turci-lor un spahiu pe nume Ibrahim s-a înnecat aici, în timp ce încerca să treacă râul înotând. Amintirea tragediei este păstrată de pădure. Conform unei alte povestiri, denumirea „Stejarul de 20 de filléri” (Húszfilléres fa) se datorează faptului că pădurarul contesei Almásy Denise i-a cerut 20 de filléri pădurarului contesei Pongrácz ca să-i permită să mănânce la umbra acestui stejar bătrân, căci acesta pe atunci nu avea decât pădurice tinere. Denumirea de „Arborele ţi-găncuşei” (Cigánylány fája) păstrează amintirea bunicului fotograf şi pictor al verilor mei. Acesta obişnuia să picteze nuduri, printre al-tele pe cel al unei ţigăncuşe, stând sub acest copac. Pe atunci acesta a fost eveniment de seamă în colonia silvică de la Mályvád. Această întâmplare mi-a povestit-o Komlósi Sándor, coleg de-al meu stins deja. Din păcate stejarul bătrân a pierit acum 15 ani, dar rămăşiţe-le sale se mai pot vedea. Şi denumirea „Defrişarea rusului” (Orosz vágás) ne duce în aceleaşi vremuri: în iarna anului 1944 comandan-tul rus al oraşului Gyula a desemnat această pădure pentru a fi ex-ploatată. În acea iarnă de aici s-au tăiat lemne de foc pentru spitalul militar, dar şi pentru populaţia oraşului. În fine, şi denumirea „Ste-jarul birou” (Irodafa) are la bază o întâmplare: în cantonul silvic de la Törökerdő la începutul anilor 1960 sub acest stejar imens, bătrân au fost trecuţi pe liste zilierii care soseau pentru lucrările de reîm-pădurire. Muncii lor se datorează pădurile de stejar de 50-60 de ani din zona păduroasă de la Mályvád.

– Codul silvic nou, completat, subliniază rolul pădurilor în bunăstarea publică, apropie pădurea de societatea iubitoare a naturii.

– Modificarea codului silvic reflectă cerinţele schimbate ale so-cietăţii. Proprietarul direcţiilor silvice de stat, Banca Maghiară de Dezvoltare, pune un accent deosebit asupra dezvoltării rolului jucat de păduri în bunăstarea publică. În conformitate cu aşteptările pro-prietarului, în toată ţara, astfel şi în regiunea Crişurilor se realizea-ză tot mai multe investiţii de dezvoltare a mediului şi turistice care satisfac cerinţele populaţiei. Este însă foarte important să subliniem că direcţiile silvice de stat nu numai înfiinţează aceste obiective, dar le şi întreţin permanent şi le ţin în funcţiune.

Foto: Puskás Lajos

Toamnă pe malul pârâiaşului BiriStejar bătrân în Bányarét

Va ile Cris, urilor – N at u r ă – at r ac ţ i i t u r i s t i c e

scris de: KMNP

Valea Crişurilor– adăpostul călătorilor

de iarnă

Cursurile principale şi ramurile secundare ale Crişurilor, odinioară neînfrâ-nate, respectiv suprafeţele inundate de acestea an de an, au consituit de-a lungul mileniilor adăpost sigur pentru păsările migratoare. În zilele noastre, acest peisaj transformat radical, a păstrat doar urme ale lumii vechi şi bogate a apelor, dar însemnătatea regiunii din punct de vedere al migrării păsărilor nu a scăzut deloc. Cum încep să se scurteze zilele şi natura începe să se pregă-tească de toamnă, graurii, nagâţii şi rândurelele zboară în stoluri tot mai mari deasupra pustelor, apelor noastre. Apoi în a doua parte a lunii august începe una din cele mai mari minuni ale naturii, migrarea păsărilor.

Pe tot globul, pornesc la drum anual circa 50 de miliarde de păsări, pentru a străbate drumul periculos de la locul de cui-bărit la locul de iernat. Unele păsări pleacă în fiecare an, altele petrec doar iernile mai grele în regiuni bogate în hrană.

Desigur, diversele specii de păsări aleg diferite tactici pen-tru a străbate cu succes drumul, şi locurile de iernat pot fi la fel de variate. Unele ajung mai la sud, dând rapid din aripi, zbu-rând chiar şi noaptea, altele se folosesc de curenţii de aer cald, planează îndelung. Unele fac mai multe mii de kilometri, alte-le doar câţiva. Unele zboară în stoluri, altele pornesc singure la drum. Numeroase specii de păsări se opresc pe meleaguri-le noastre numai să se odihnească, să-şi recapete puterile, dar cele mai perseverente sosesc dinspre nord să ierneze la noi. Este însă trăsătură comună a tuturora că toamna şi primăvara îşi iau zborul, urmându-şi instinctele.

Nu trebuie să fim specialişti erudiţi pentru a observa aceas-tă minune a naturii: în august dintr-odată dispar berzele albe, ca să reapară la cuiburile lor vechi în martie următor. În oc-tombrie putem auzi tot mai des cărdurile de cocori şi de gâş-te sălbatice, pe acestea din urmă chiar şi noaptea. Şi orăşenii observă, că iarna în jurul localităţilor apar grupuri enorme de ciori de semănătură, acestea sosesc dinspre nord-est în Bazinul Carpatic, şi spre sfârşitul lui martie pleacă.

Cei care vizitează zonele naturale valoroase păstrate încă – de exemplu Kis-Sárrét, zona Dévaványa sau pustele de la Csere-bökény, respectiv Kígyós –, pot întâlni şi numeroase păsări mi-gratoare care apar în văile Crişurilor doar în aceste perioade.

Nici ornitologii iniţiaţi nu văd în fiecare zi erete alb, prundă-raş de munte, becaţină mare, şerpar sau acvilă ţipătoare mică, dar cu puţin noroc şi perseverenţă le putem surprinde şi pe acestea. În schimb speciile mai puţin rare sau care zboară în stoluri mai mari, se pot admira frecvent în aceste săptămâni.

Puţini ştiu de exemplu că exemplarele vânturelului de seară, specie ocrotită, se adună şi se hrănesc în regiunea noastră timp de mai multe săptămâni, înainte de a porni spre locul de iernat din Africa de Sud-Vest. În cursul zilei, vânează insecte mai mari

sau mai mici, şoareci de câmp, iar în amurg se adună în grupuri formate din sute de exemplare, la câte un grup de arbori din pustă. Unul dintre cele mai mari locuri de înnoptat ale vânturelului de seară din Ba-zinul Carpatic este în pustele de la Dévaványa-Ecseg. La mij-loc de septembrie, se pot observa chiar şi 2000 de exemplare, adăpos-tindu-se în grupuri mai mici de arbori.

Cei interesaţi cel mai mult de păsări acvatice trebuie să viziteze neapărat Biharugra, în regiunea Kis-Sárrét. Aici putem admira, până la sosirea gerului puter-nic, grupuri de mai multe mii de gâşte şi de raţe sălbatice.

Valea Crişurilor asigu-ră hrană şi adăpost nu numai pentru păsările migratoare. Aici se refugiază de iarna crudă, nor-dică, şorecarul încălţat, sfrânciocul mare, eretele de câmp, şoimuleţul de iarnă, dar excursioniştii norocoşi pot vedea şi pasărea omătului (presura de iarnă) sau înăriţa cu cioc galben.

Apoi, în februarie, când iarna îmbătrâneşte şi pe puste petele de zăpadă cenuşii devin tot mai subţiri, apar din nou nagâţii şi graurii. Puţin mai târ-ziu auzim din grădină primul sturz cântător, pe malul lacurilor sau la mar-ginea drumurilor, apare prima codobatu-ră albă şi primăvara continuă magia eternă deasupra capetelor noastre, migrarea păsărilor.

Cocori zburând deasupra văii Crişurilor (Fotografie: dr. Kalotás Zsolt)

Prundăraşul de munte este oaspetele pustei de la Kígyós

la sfârşitul verii, începutul toamnei (Foto: Marik Pál)

Nagâţ (Foto: Marik Pál)Şerpar (Foto: Marik Pál)

Mascul de vânturel de seară (Foto: dr. Kalotás Zsolt)

Cea mai mică şi cea mai joasă parte a Carpaţilor este una din regiu-nile cele mai bogate în valori naturale ale României. Apare dintr-un singur elan în apropierea granţiei româno-maghiare, despărţind Câmpia de Vest de Depresiunea Transilvaniei. Umblând pe-aici, scriitorul maghiar Jókai Mór a scris: ,,Sufletul omului este piedut în faţa unei asemenea privelişti. Capodopera naturii se-nalţă atât de măreţ din pământ…” Bogăţia văilor adânci, dar totuşi blânde, a culmilor semeţe ce se-înalţă spre ceruri, a miilor de coloane ba-zaltice suple, a pădurilor întinse este păstrată pentru generaţiile viitoare în Parcul Natural Apuseni, înfiinţat în anul 2003.

Munţii Apuseni se întind de la Valea Mureşului până la Munţii Maramureşului. Lanţul muntos aproape nesegmentat este acoperit de păduri dense. Este una din zonele muntoase care separă macroregiunile interioare ale Bazinului Carpatic. Rolul său în separarea regiunilor este evi-dent în ciuda văilor şi trecătoarelor sale accesibile.

Parcul natural creat pe 75.786 de hectare pe teritoriul jude-ţelor Bihor, Cluj şi Alba include doar o mică parte a Munţilor

Apuseni. Este vorba de trei masive muntoase: Munţii Bihorului, Masivul Vlădeasa, aflat la nord de primul, şi o parte a Munţilor Gilău-lui. În centrul lui se află Munţii Bihorului şi Vlădeasa. De acestea se leagă spre nord-vest Munţii Pădurea Craiului, Munţii Plopiş (cu-noscuţi local şi ca M-ţii Rez sau M-ţii Şes) şi Munţii Meseşului, la nord-est Munţii Gilău-lui, spre est Munţii Trascăului, spre sud-est Munţii Metaliferi, spre sud-vest Munţii Za-randului, şi în final spre vest Munţii Codru-Moma.

Deşi în baza caracteristicilor sale structu-rale şi morfologice Munţii Apuseni nu apar-ţin strâns Carpaţilor, trăsăturile comune sunt izbitoare. Munţii Gilăului, Munţii Bihorului, Munţii Zarandului, Munţii Plopiş, Munţii Meseşului, Podişul Someşan sunt formate din roci vechi, precambriene şi paleozoice. Acestea sunt completate de masive muntoase formate din roci vulcanice neogene, de podi-şuri carstice bogate în forme de relief carstic (doline, peşteri, cursuri de apă subterane), precum şi de zone de fliş stâncoase.

Parcul Natural Apuseni


Scris de: Bánfi Péter

Nenumăraţi turişti vizitează în fiecare an minunăţiile parcului natural


Scris de: Bánfi Péter

Şi pe teritoriul parcului natural este definitorie prezenţa rocilor de bază sedimentare, dar apar şi roci magmatice şi me-tamorfice. În Munţii Bihorului, mai ales pe Podişul Padiş este extrem de caracteristică dominaţia calcarelor şi dolomitelor. Datorită diversităţii petrografice, aici se regăsesc toate forme-le de relief de suprafaţă ale zonelor temperate. Această diver-sitate asigură ca regiunea să fie partea cea mai bogată în mine-reuri, minerale a Bazinului Carpatic.

Printre aceste aşanumite fenomene carstice de suprafaţă (exocarst) se regăsesc unele renumite, captivante chiar şi prin denumirea lor, cum ar fi: Cetăţile Ponorului, Lumea Pierdu-tă, Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenei sau Amfiteatrul Boga. Din cele peste 1500 de peşteri ale endocarstului printre cele mai valoroase se numără Peştera Ursilor descoperită mai recent, cunoscută ca fiind sălaş al ursilor de cavernă (Ursus spelaeus), Cetăţile Rădesei, Gheţarul de la Scărişoara şi Ghe-ţarul Focul Viu.

Apele parcului natural aparţin în partea vestică de Bazinul Crişului Negru, la nord de cel al Someşului Mic, iar la sud de Bazinul Arieşului Mare. Nodul hidrografic este Podişul Padiş, de aici apele curg radial spre văi. Unele cursuri de apă până la vărsare au porţiuni de suprafaţă şi subterane. Clima este tipic montană, deci rece şi umedă, în special vânturile vestice aduc nori de ploaie graşi care udă abundent zona şi o fac regiunea ardeleană cu cele mai multe precipitaţii.

Prospecţiunile ştiinţifice din regiune au început cu secole în urmă. La limita secolelor XIX-XX Czárán Gyula nu numai că a studiat o viaţă întreagă zona, dar a utilizat toate venitu-rile sale pentru cunoaşterea şi prezentarea valorilor naturale. Mátyás Vilmos, cercetător al Munţilor Apuseni, autor a mai multe lucrări care prezintă masivul muntos, deja în perioa-da interbelică a sperat să se creeze Parcul Naţional Munţii Bihor. Datorită abundenţei excepţionale a fenomenelor car-stice, în al treilea deceniu al secolului trecut s-a formulat şi

ideea înfiinţării unui parc natural. În deceniile trecute s-au creat 52 de zone naturale protejate pe suprafeţe mai mari sau mai mici. Toate aces-tea au devenit părţi ale Parcului Natural Apuseni înfiinţat în 2003.

După cercetarea multilaterală a florei şi faunei, diversitatea constatată a surprins chiar şi specialiştii. Ei au documentat până acum prezenţa în parcul natural a 1500 de specii de plan-te, a 1200 de specii de nevertebrate şi a pes-te 200 specii aparţi-nând vertebratelor. Este foarte mare şi grupa nevertebrate-lor de cavernă. Aces-tea în mare parte sunt specii endemice, şi tră-iesc exclusiv în anumite peşteri. Endemismul este marcant şi la alte grupe de specii din Munţii Apu-seni. Acest lucru se da-torează faptului că în timpul glaciaţiunilor în zonele marginale ale Bazinului Carpa-tic, unde condiţiile climatice au fost mai favorabile, s-a păstrat vegetaţia lemnoasă, şi pe lângă speciile de co-nifere au putut supravieţui acestor perioade glaciare şi specii de foioase rezistente la frig,

Va ile Cris, urilor – N at u r ă

P a r c u l N a t u r a l A p u s e n i

artropode care trăiesc în sol, ba chiar şi plante cu flori cu tulpina moale.

Datorită diversităţii reliefului şi precipitaţiilor abunden-te, flora este şi ea bogată în specii endemice şi dacice. Deşi nici cele mai înalte culmi ale masivului nu ating altitudinea de 1900 de metri, cea mai mare parte a zonei protejate aparţine nivelului subalpin, deci speciile de plante prezente sunt în spe-cial cele caracteristice zonelor montane.

În funcţie de altitudinea faţă de nivelul mării, flora se împar-te în etajul pădurilor de foioa-se, cel al molidişurilor şi cel al păşunilor subalpine. În funcţie de condiţiile de sol, climatice şi de relief, pe alocuri etajarea se modifică substanţial. Este un exemplu bun cel al platoului carstic, unde datorită inversi-unii termice (când stratele de aer superioare sunt mai calde, decât cele inferioare) în unele locuri lipsesc de tot pădurile de conifere, locul lor fiind luat de păduri de fag, acestea devenind vecine direct cu păşunile subal-pine.

Datorită scurgerii rapide a apelor pluviale, platourile carstice sunt aproape complet lipsite de vegetaţie lemnoasă. Pajiştile şi păşunile montane prezente aici sunt de o diversi-tate surprinzătoare, au permis descrierea a circa 420 de specii de plante.

Printre cele mai semnificative specii de plante endemice se numără liliacul transilvănean, vioreaua, omagul (Aconitum calibrotryon ssp. skarisorensis) şi Edraiantus kitaibeli, descri-să aici pentru prima oară.

Fauna zonei protejate este şi ea foarte variată datorită pă-durilor întinse, cheilor şi văilor adânci. În cursurile de apă ale parcului natural putem întâlni printre altele păstrăvul de râu şi păstrăvul curcubeu, zglăvoaca, moioaga. În apropierea me-diilor de viaţă umede trăieşte salamandra de foc, broasca cu burta galbenă şi tritonul alpin. Locuitor al zonelor stâncoase, ierboase este vipera comună şi şarpele de sticlă.

În pădurile de conifere este des întâlnită mierla gulerată, forfecuţa şi gaiţa de munte. Pădurile de foioase oferă spaţiu de viaţă pentru ciocănitoarea neagră, iar pe lângă păraiele cu apa sprintenă şi curată trăieşte mierla de apă şi codobatura de munte. Dintre culmile stâncoase se mai înalţă spre cer păsări răpitoare rare, cum ar fi acvila de munte. De ani de zile se derulează programe de reinstalare a unor specii. Zona cur-sului superior al Crişului Pietros şi al Pârâului Boga s-a repopulat cu capră neagră, aceasta mai nou apare în mai multe părţi bine conturate ale parcului natural. Cocoşul de munte, aproape dispărut ca urmare a braconajului, a fost reinstalat cu succes în anii 1970-80.

Numărul mare de peşteri a oferit posibilitatea de-a se stabili aici multe specii de lilieci. Conform Cărţii Roşii din România dintre acestea zece sunt periclitate, iar altele opt

se consideră vulnerabile. Dintre mamiferele mari prădătoare conform celor mai recente evaluări trăiesc 20-30 de lupi, acest număr este destul de redus pentru o suprafaţă atât de mare. În schimb în cazul râsului numărul indivizi se poate considera bun. Din păcate nu se poate spune acelaşi lucru despre ursul

brun: pe de o parte populaţia este mai redusă, pe de altă par-te trăieşte izolat de restul urşi-lor din Carpaţi, ceea ce poartă pericolul degradării genetice.

Sarcina cea mai importantă a conducerii parcului natural este păstrarea echilibrului în-tre protejarea valorilor naturale şi interesele populaţiei locale. Spre deosebire de alte regiuni ale Carpaţilor, în Munţii Apu-seni şi la cele mai mari altitu-dini există aşezări omeneşti permanente. Trăiesc şi lucrează aici peste zece mii de persoane, grupul cel mai numeros fiind cel al moţilor. Obiceiurile lor, modul de viaţă tradiţional şi gospodărirea lor sunt esenţiale în formarea aspectului regiunii protejate.

Este de o importanţă esen-ţială realizarea punctelor de legătură între zonele protejate aparţinând regiunii biogeogra-fice alpine şi panonice ale Uni-unii Europene, legate între ele din punct de vedere ecologic. Un exemplu bun pentru fructi-

ficarea posibilităţilor îl reprezintă cooperarea aproape de zece ani dintre Administraţia Parcului Natural Apuseni şi Admi-nistraţia Parcului Naţional Körös-Maros.

În cadrul muncii comune a luat naştere proiectul PHARE CBC româno-maghiar pentru păstrarea diversităţii biologice care a asigurat posibilitatea construirii infrastructurii parcului natural, precum şi înfiinţarea Parcului Natural Cefa în Româ-nia, în zona de graniţă româno-maghiară. Programele ecotu-ristice elaborate împreună înlesnesc consolidarea legăturilor dintre cele două regiuni vecine şi cunoaşterea reciprocă mai bună.


Între hotarele parcului natural se regăseşte una din cele mai pitoreşti regiuni ale Carpaţilor

Va ile Cris, urilor – N at u r ă – r e co m a N dă r i d e e xc u r s i i

scris de: siska-szabó Zoltán

Pe urmele lui Czárán Gyula (IV.)Cheile Galbenei

Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Czárán Gyula, care parte a Mun-ţilor Bihor îi stau cel mai aproape de suflet, poate n-ar fi avut un răspuns. Le-a îndrăgit pe toate: Cetăţile Ponorului, Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenei. Un lucru este însă sigur: cu câteva săptămâni înainte de-a muri, şi-a luat rămas bun de la Munţii Bihorului chiar în Cheile Galbenei…

P e u r m e l e l u i C z á r á n G y u l a ( I V.)

Acest circuit a fost construit de către Czárán Gyula în 1901, şi după ce a fost distrus în 1905, tot el l-a refăcut. Din păcate rezultatul muncii lui nu a fost păstrat multă vreme nici de această dată, chiar în acelaşi an a fost distrus de către muncitorii forestieri, care au vrut să folosească apele Galbenei pentru a transporta lemne (prin plutit).

Râul Galbena este unul din cursurile de apă care formează Crişul Negru, unind – şi transportând prin Cetăţile Ponorului – apele pâraielor dispărute în dolinele podişului carstic Padiş. Exis-tă mai multe teorii privind etimologia denumirii. Mátyás Vilmos – personalitate marcantă a turismului bihorean, cel care a descris şi traseele lui Czárán – a fost de părere că denumirea provine din cuvântul slav glubina (prăpastie), alţii spun – şi pe baza experi-enţelor mele tind să fiu de acord – că numele se datorează aluvi-unilor argiloase galben-roşcate provenite din Groapa Ruginoasă care în perioadele ploioase ajung prin Valea Seacă în râul Galbe-na şi îi colorează apa în galben. Cheile probabil sunt resturile unei peşteri, al cărui tavan s-a surpat datorită eroziunii.

Traseul Pentru a ajunge în chei, în localitatea Sudrigiu, aflată între

Beiuş şi Ştei, părăsim drumul principal, şi o luăm spre Pietroa-

sa. Traversăm satul şi trecem de Valea Aleului (spre stânga), şi la 2 km de la gura de vărsare a acesteia drumul se bifurcă: ramura din stânga duce la satul de vacanţă Boga, respectiv Padiş, iar cea din dreapta începe să urce – pe aici ne continuăm drumul: trecând de bariera deschi-să, o vreme mergem pe asfalt, după care ur-mează drum forestier.

La 5 km de la bifurcaţie ajungem la o cotă unde, la un indicator aşezat în partea stângă, drumul o ia brusc spre dreapta. Merită să ne oprim aici pentru o clipă, pentru că stând pe Balcon, Valea Galbenei ni se arată în toată frumuseţea ei: jos bubuie apa strecurată prin Cheile Jgheabului, păzită din înălţimi de Pia-tra Calului. De aici mai avem 4 km şi ajungem la cabana Păuleasa. Lângă aceasta găsim lo-

curi excepţionale pentru a ne monta cortul, iar vis-a-vis (lângă drum) este un izvor cu apa limpede şi rece.

Ne continuăm drumul pe jos, trecând pe cealalată parte a Galbenei (partea dreaptă în direcţia cursului). Peisajul devine tot mai pitoresc, de un romantism sălbatic, pereţii de stâncă sunt tot mai înalţi, câte o peşteră le rupe „monotonitatea”. La circa 2 km de la locul de campare trecem pe lângă o casă re-novată acum câţiva ani, şi după câteva sute de metri drumul trece peste un pod şi coteşte brusc spre dreapta. Aici încep Cheile Galbenei.

În Cheile Galbenei

Părăsind drumul, vom urma marcajul punct galben, de acum pe o potecă îngustă, câteodată peste stânci enorme, foarte aproape de cursul apei. Chiar aici, la început, trebuie să ne folosim de ajutorul cablului din oţel prins în pere-tele de stâncă, apoi trebuie să trecem pe un lanţ lung de 5-6 metri, pentru că aici apa umple valea în toată lăţimea acesteia.

După această porţiune incomodă valea se lărgeşte puţin. Putem merge fără efort pe malul apei, dar după 150-250 de metri urmează iarăşi un cablu montat pe stâncă. Aici trebu-

Czárán (primul din dreapta) în Hotelul Galbena, cu musafirii

Marmite în albia Galbenei

P e u r m e l e l u i C z á r á n G y u l a ( I V.) Va ile Cris, urilor – N at u r ă – r e Co m a N dă r I d e e xC u r s I I

ie să fim precauţi, găsim cu greu locuri unde să ne aşezăm stabil piciorul, şi dacă este umedă, stân-ca este şi alunecoasă. Este foarte important să fim încălţaţi cores-punzător, cu bocanci! Pericolul îl constituie nu căderea în sine, căci cablul este la doar 2-2,5 metri de la nivelul apei, ci faptul că dacă apa este mare – de obicei primă-vara, la topirea zăpezii –, ne pot lua valurile. Dacă nivelul apei este scăzut, putem merge şi fără ajuto-rul cablului, prin apă sau păşind de pe o piatră pe alta.

Străbătând cu bine şi această porţiune dificilă, ajungem în lo-cul unde râul Galbena apare din adâncul munţilor prin superba Cascadă Evantai, înaltă de 10 me-tri. Aici avem două alternative: ori mergem mai departe pe poteca marcată cu punct galben, ori, dacă apa este mică, urmăm cursul ei subteran. În acest din urmă caz avem nevoie neapărat de lanternă. Trebuie să mergem 100 de metri în peşteră, ieşirea ne duce înapoi pe poteca mar-cată. Urmează un urcuş abrupt, în părţile mai dificile oferă ajutor cablurile montate, iar jos, la 50 de metri pe sub picioa-rele noastre, apa curge bubuind, formând cascade mai mici în albia sa de neumblat. Ajungem repede la Izbucul Galbenei

care marchează şi capătul cheilor. Apa care ţâsneşte din stâncă formează un lac cu un diametru de câţiva metri, ca apoi să-şi continuie drumul, pornind printr-o cascadă.

Ultimul cablu, cel din jurul lacului, ne ajută să trecem pe celălalt mal (cel drept) al râului. De aici urmăm punctul galben pe încă 40-50 de metri, până când spre stânga zărim o potecă abia vizibilă. Trebuie să fim atenţi şi la arbori, pe trunchiul unuia vom observa un „C” gravat acum multă vreme: acesta marchează începutul potecii (nemarcate) care urcă în con-tinuu până la „Hotel Galbena”, peştera lui Czárán. Neavând marcaj, trebuie să ne lăsăm călăuziţi de instinct, urmărind cu atenţie stâncile din dreapta. Mergând cam 10 minute de la iz-buc, ajungem la gura peşterii. Aici a stat din primăvară până toamna – pe durata lucrărilor din Cheile Galbenei – Czárán Gyula şi cei 12 muncitori ai săi. În peşteră şi-au amenajat „dormitor”, bucătărie şi o cămară pentru scule, ba mai mult, au avut şi un loc special pentru musafiri.

Cum ne-am odihnit un pic, ne întoarcem pe poteca mar-cată, şi pornim în sus, spre creastă. Aici ne continuăm drumul spre stânga – spre dreapta am ajunge la Cetăţile Ponorului, apoi la Padiş –, mergem cam 15 minute, urcând continuu, până la primul punct de belvedere aflat în partea stângă, la 30-40 metri de la potecă. De aici se pot vedea foarte bine Cheile Galbenei, putem privi şi prăpastia de 100 de metri, dar trebuie să fim foarte precauţi. Pe o pantă abruptă, alunecoasă putem coborâ şi la gura unei foste peşteri, loc denumit „porţile Co-loseului”.

Mergând pe potecă în puţin timp ajungem la cel de-al doi-lea punct de belvedere. Aici ne luăm rămas bun de la Cheile Galbenei. Marcajul coboară spre dreapta, spre Poiana Florilor. Cum indică şi denumirea, aceasta în anotimpurile potrivite ne încântă cu mii de flori colorate. Privind în sus, spre dreapta, putem vedea o santinelă: Piatra Galbenei păzeşte zona.

Traversăm poiana trecând pe lângă Izvorul din Poiana Flo-rilor (acesta poartă numele Societăţii Carpatine Ardeleane: EKE – Erdélyi Kárpát Egyesület), şi de aici ne întoarcem la punctul de pornire pe un drum carosabil. Chiar şi în ritm mo-derat circuitul poate străbătut în 4-5 ore.

Vă doresc excursie plăcută şi vreme frumoasă!

Foto: Siska-Szabó Zoltán

Cascada Evantai

Izbucul Galbenei

Valea Iadei, tărâmul cascadelor şi iorgovanului


Scris de: Cristian Horgoș

Pe lângă farmecul mon-tan inerent, unele văi din Apuseni oferă ceva aparte. Valea Sighiştelului abun-dă în fel de fel de peşteri,

dintre care una şi cu stră-vechi desene rupestre (Peş-

tera Coliboaia). Crişul Pietros devine primăvara un adevărat

rai al raftingului pe ape năvalni-ce. Valea Galbenă are cheile cele mai

pitoreşti şi sălbatice, putând fi parcurse doar mergând pe lanţurile f ixate în stâncă. Valea Drăganului e prefe-rata păstrăvilor aurii...

Cât despre Valea Iadei, „nestematele din coroana” ei sunt colecţia de cascade şi insuliţele de liliac carpatin (Syringa jo-sikaea), specie endemică de arbust. Liliacul carpatin, numit popular şi iorgovan, este un relict glaciar foarte important drept pentru care Valea Iadei este rezervaţie naturală de tip

botanic, în care se mai găsesc, pe ici pe colo, flori de bulbuci de munte (Trollius europaeus), specie ocrotită, precum şi câ-teva specii de orhidee de pajişte montană. Predomină însă habitatele de foioase şi conifere, căci Valea Iadei izvorăşte de la 1.100 de metri altitudine, în apropierea staţiunii Stâna de Vale, la graniţa dintre masivele muntoase Vlădeasa şi Piatra Craiului. Cum zona este cunoscută ca pol al precipitaţiilor în Munţii Apuseni, forţa distructivă a viiturilor provocate de topirea zăpezilor sau de ploile torenţiale „alimentează” şi de-numirea de Valea Iadului, întâlnită îndeosebi în rândul local-nicilor din satele Remeţi şi Bulz (ambele atestate documentar din anul 1406).

Tot Valea Iadului îi pot spune şi şoferii care se încumetă fără autovehicol de teren pe drumul ce urmăreşte parcur-sul râului, drum spart şi plin de gropi. Iar în ultimele ierni, de când au apărut GPS-urile, jandarmii din Stâna de Vale au recuperat destui şoferi blocaţi în troieni fiindcă au ales „scurtătura” indicată de GPS spre DN1 Oradea – Cluj Na-poca (E60) fără să ştie că drumul e închis tot anotimpul rece.

Cascada Miss

Syringa josikaea

Valea Iadei, tărâmul cascadelor şi iorgovanului


Scris de: Cristian Horgoș Carnivore protejate şi capre negre

Singura parte bună a drumului rău este că fluxul turistic mai redus înlesneşte apariţia în zonă a unor carnivore prote-jate. Astfel, rangerii Asociaţiei Aqua Crisius (custodele rezer-vaţiei naturale Valea Iadei), au găsit, îndeosebi iarna, urme de vidră precum şi de lup, pisică sălbatică şi râs (lynx lynx), car-nivorele terestre fiind atrase de căprioarele şi caprele negre ce vin să se adape în Valea Iadei sau în pâraiele ce se varsă în ea.

Totuşi, traseul dintre Stâna de Vale şi Barajul Leş merită să fie admirat de turiştii care înţeleg să respecte legile scrise şi nescrise dintr-o rezervaţie naturală: să nu colecteze floră şi să deranjeze cât mai puţin posibil fauna. Dealtfel, în ultima perioadă, drumul a înce-put să atragă şi biciclişti montani a căror viteză de deplasare printre gropi nu e departe de cea a maşinilor 4x4. Mai cu seamă că itine-rarul impune şi popasuri bine-venite pentru gambele temerarilor. Însă cum drumul are o lungime considerabilă, de 42 de kilometri, pentru cicliştii fără condiţie fizică deosebită e recomandabilă vari-anta Stâna de Vale – coada Barajului Leş, fiindcă drumul e „la vale”. Încă din zona staţiunii Stâna de Vale se pot găsi, pe la mijlocul lunii iunie, tufe de iorgovan înflorit. Apoi, după câţiva kilometri de drum umbros se ajunge la un iaz de acumulare care permite şi un curs de captare pentru alimentarea Barajului Drăgan. Lacul limpede şi răcoros e un refugiu pentru păstrăvi în timpul viiturilor iar pe ma-lurile sale răsar felurite flori, inclusiv orhidee.

După încă circa 5 kilometri apare Cascada Vălul Miresei, a cărei cădere diafană se află în imediata vecinătate a Văii Iadei, astfel că şi şoferii veniţi pentru prima oară în zonă nu au cum să o rateze. După mai puţin de un kilometru apare un popas cu apă de izvor şi unde se află şi un adăpost al custodelui Aqua Crisius şi unde se va amenaja un centru de vizitare unde în vacanțele de vară se organizează tabere Junior Ranger cu mini-tabără pentru juniori. Lângă puntea care duce spre adăpost se află şi un punct de observaţie hidrologică dotat cu o tăbliţă pe care e notat un debit record pe Valea Iadei: 63 de metri cubi de apă pe secundă!

Liliac la Cascada Ieduţului

După alţi doi kilometri apare lângă drum afluentul Iedu-ţul, pe care se află Cascada şi Săritoarea Ieduţului. Cascada e

tot lângă drum dar până la săritoare se mai urcă circa două sute de metri fie pe poteca marcată fie chiar prin sau pe lângă pârâu, pe un traseu foarte accidentat. Iar dacă la Stâna de Vale „in-suliţele” de liliac carpatin avea un aspect de tufişuri de câmpie, la Cascada Ie-duţului se etalează calită-ţile liliacului de căţărător pe versanţi abrupţi.

Aproape la jumătatea dis-tanţei dintre Stâna de Vale şi Barajul Leşu (Ursului) întâlnim apoi Cascada Iadolina. Deşi nu are o cădere foarte înaltă, Cascada Iadolina oferă o privelişte impresionantă încă de pe drumul aflat deasupra ei. Şuvoiul de spă se strecoară printre stânci rupte şi clădite una pes-te alta, parcă de braţele unui uriaş Sfarmă-Pia-tră, înainte de a plonja în-tr-un adânc bazinet translu-cid în care păstrăvii se simt la ei acasă. Continuând drumul spre baraj, peisajul se deschide în fâneţe tot mai largi ce te îndeamnă la odihnă, iar în zona Ocolului Silvic Remeţi reapar tufele de iorgovan.

Rezervaţia Valea Ia-dei se termină în apropie-rea cabanelor turistice de la Coada Lacului. Dar atracţiile turistice continuă.


Va ile Cris, urilor – N at u r ă – r e Co m a N dă r i d e e x C u r S i i

Alte atracţii turistice

din dreptul motelului “Leșu” se poate ajunge prin izvoarele Văii Peșterii, pe un tra-seu de 9 km marcat cu triunghi albastru, până la spectaculoasa Peșteră meziad (aflată la nord-vest faţă de Stâna de Vale).

În zona satului remeţi apare o zonă car-stică cu peste 250 de peșteri, dintre care se remarcă Peștera cu apă din Valea Leșului dar și Peștera cu apă din dealul Cornilor, Peștera Faţa arsă , Peștera Pobraz și Peștera din Gruiul Jderului. La remeţi se mai află o veche moară pe apă și versanţi abrupţi parţial echipaţi pen-tru escaladă.

În zona satului Bulz se află Peștera cu apă de la Bulz, iar la gospodăria nr. 116 se găsesc o moară, o piuă de bătut sumane și o văltoare de spălat rufe, toate trei acţionate de Valea iadei.

Fenomenul de migraţie de diferite proporţii este întâlnit adesea în natură, să ne gândim doar la popularea insulelor pustii, la mi-graţia în direcţia nord-sud în era glaciară sau la cea între habi-tate. Perioada de migraţie, care poate fi de câteva ore, în cazul migraţiei între habitate sau câteva secole, în cazul populării unor insule pustii, este determinată de distanţa parcursă, de obstaco-lele de pe traseu şi bineînţeles, de mobilitatea speciei.

La începuturi, „circulaţia” omului a fost determinată de calităţile sale fiziologice şi de cea a naturii. Odată cu dezvol-tarea mijloacelor de locomoţie – în special în ultimii cincizeci de ani – putem ajunge din ce în ce mai rapid în locuri înde-părtate, în zilele noastre ajungem în orice punct îndepărtat de pe glob în câteva ore. Călătorind, suntem, fără să vrem, transportatorii unor „călători clandestini”, iar datorită dezvol-tării reţelelor de transport marfă, este posibil „autostopul” între continente. Astfel, speciile – ca urmare a „târârii” lor ne-intenţionate sau intenţionate – ajung la distanţe mult mai mari, decât ar putea ajunge prin propriile lor puteri. Ajun-gând la noul lor loc de „domiciliu”, adesea plantele şi anima-

lele nu supravieţuiesc în noile condiţii, însă dacă acestea sunt asemănătoare cu locul lor de origine, au şanse bune de aco-modare. Stabilirea în sine nu ar fi o problemă, însă anumite specii se răspândesc în mod agresiv, în asemenea cazuri vor-bim de invazie. Impactul asupra mediului, pe termen lung, a invaziei unor specii este foarte greu de prezis, în cel mai rău caz, poate avea impact dăunător asupra mediului, eco-nomiei şi sănătăţii publice. Răspândirea vizibil fără control a unei specii poate avea multe cauze, astfel: lipsa „duşmanilor” naturali şi a paraziţilor, competitivitatea redusă a speciilor autohtone sau chiar schimbarea condiţiilor climatice.

Primul val mare de invazie a plantelor şi animalelor a avut loc în secolul XV., odată cu descoperirea Americii. De atunci, au sosit musafiri nepoftiţi în număr mare de pe continentul îndepărtat, trebuie însă să recunoaştem că unora omul le-a dat o mână de ajutor în procesul de acomodare. De exemplu, cartofii aduşi din America au fost cultivaţi de predecesorii noştri în Europa, însă gândacii de cartofi (Leptinotarsa dece-mlineata) nu au fost aduşi intenţionat de marinari.

Insectele sunt acele vietăţi care ajung cu cea mai mare uşurinţă în locuri noi, fiindcă sunt greu de observat, se ascund uşor. În prezent, în Ungaria, sunt peste 170 de specii de insecte „invadatoare” şi numărul lor va creşte cu siguranţă în viitor.

Cea mai mare şi totodată cea mai cunoscută invazie de insecte a fost cea a buburuzelor asiatice (Harmonia axyridis). Specia este originară din Asia de est şi Asia centrală, astăzi este prezentă în aproape toate ţările din zona cu climat tem-perat şi cald. A cucerit lumea datorită omului: la începutul anilor 1900 a fost colonizată în America de nord şi în Europa ca un agent de control biologic. Datorită faptului că la în-ceput au fost folosite doar în sere, până în anii ‘90 nu s-au format populaţii independente în natură. Acest proces a fost accelerat de folosirea lor pe scară din ce în ce mai largă, re-spectiv creşterea numărului ţărilor unde au fost introduse în circuitul comercial. În Ungaria, primul exemplar a fost găsit în 2008, la Szigetszentmiklós, în cei cinci ani, care au trecut de atunci, s-au răspândit în toată ţara şi au devenit cel mai


Scris de: Danyik Tibor

Între plutele invazive de scoici se zăreşte broscăriţa

Mica enciclopedie a invadatorilor ros, ii, cu s,apte puncte negre s, i s,ase

picioare, care fort,eaza granit,a

Buburuze asiatice



Va ile Cris, urilor – N aT u r ă – T e m e ac T ua l e

frecvent întâlnită specie de buburuză. Aripile lor au diverse modele, motiv pentru care se pot confunda cu uşurinţă cu speciile autohtone de buburuză. Elitrele sunt cel mai frec-vent portocalii, cu 15-21 puncte negre, pe placa toracică se observă un model în formă de „M” sau „W” întors, de culoare închisă. Există şi specii de culoare neagră, pe elitrele acestora sunt 2-4 puncte de culoare maroniu-roşie, iar placa toracică este neagră, având forma unui trapez.

Toamna – în octombrie, noiembrie – buburuzele asiatice se retrag în masă în case, pentru iernat. Putem să le întâlnim adesea în crăpăturile uşilor şi geamurilor. Pentru buburuzele autohtone este o adevărată tragedie prezenţa lor, spre deo-sebire de oameni, fiindcă dintre ei doar cei care nu suportă, în general, insectele, sunt deranjaţi de ele. Specia se înmul-ţeşte rapid, are exemplare destul de mari şi nu are „duşmani” naturali, astfel este un rival şi concurent periculos. Buburuza asiatică, pe lângă păduchii de plante, se hrăneşte şi cu alte insecte dăunătoare, dar consumă cu plăcere şi ouăle şi larve-le celorlalte specii de buburuze.

Grădinarii din zilele noastre cunosc şi Metcalfa pruinosa. Aceasta este o specie originară din estul Americii de Nord. Parazitează mai mult de 300 de specii de plante lemnoase şi erbacee, fiind o specie polifagă. A ajuns, în mod de loc sur-prinzător, cu uşurinţă în Europa: primul exemplar a fost înre-gistrat în Italia, în 1979, apoi în 2004 a apărut şi în Budapesta. În ultimii nouă ani s-a răspândit în toată ţara, adesea datori-tă plantelor infestate provenite din pepiniere. Exemplarele adulte au o lungime de 5-8 mm, de culoare gri-maronie. Sunt acoperite de un strat ceros, ce le conferă o nuanţă alb-cenu-şie, pe aripi se observă puncte albe. Larvele nu au aripi şi sunt complet albe, corpul lor este acoperit de fire şi granule

ceroase. Prezenţa dăunătorilor pe plantele infestate se ob-servă cu uşurinţă datorită pămătufurilor ceroase de pe ele. În condiţiile climatice din ţara noastră, larvele ies la începutul verii, apoi, după o dezvoltare ce durează două luni, în iulie şi august apar pupele, adesea împreună cu larvele. Îşi depun ouăle pe crengi, în crăpăturile scoarţei şi iernează în acest stadiu de dezvoltare. Prezenţa insectei nu este dăunătoare la început, dar datorită înmulţirii rapide, devine incomodă. Prin extirparea părţii infestate a plantei şi cu atenţie, activitatea lor dăunătoare poate fi ţinută în frâu.

Heteroptera (Leptoglossus occidentalis) este originară din America de Nord, din statele cu un climat cald – Cali-fornia, Oregon şi Nevada. În 1999 a fost descoperit primul exemplar în Europa, mai precis în Italia, apoi în 2004 a apărut şi în ţara noastră. În zilele noastre este răspândită pe întreg teritoriul ţării. Insecta se recunoaşte cu uşurinţă datorită pi-cioarelor posterioare lungi şi în formă de frunză. Are o lungi-me de 15-20 mm, culoare brună, brun-roşcată şi are un semn alb in forma literei „Y” inversat pe hemielitre.

Exemplarele adulte şi larvele trăiesc cel mai frecvent pe conifere (pin şi brazi duglas). Toamna insectele pot fi întâlni-te adesea în clădiri, fiindcă iernează în stadiu de pupă şi au nevoie de loc ferit de îngheţ.

Foto: Danyik Tibor

Metcalfa pruinosa

Prezenţa ascepliasului pretutindeni este benefică fermieru-lui, dar tragică pentru natură

Nici limaxul spaniol nu a sosit „pe propriile sale picioare”

Heteroptera


Scris de: Sallai Zoltán

Peştii pe cale de dispariţie ai Crişurilor


Regularizarea cursurilor de apă, începută în 1830, precum şi desecarea zonei Nagy-Sárrét au schimbat mult faţa regiunii Crişurilor. Ca urmare a amenajării apelor, populaţia de peşti a apelor naturale a scăzut semnificativ. Datorită lucrărilor de asanare a mlaştinilor şi reducerii numărului suprafeţelor de luncă, mai multe specii de peşti şi-au pierdut habitatul optim, locul de depunere a icrelor. Câţiva specialişti au recunoscut aceste pierderi ireparabile, imediat după amenajările făcute. În 1876, Kriesch János a formulat astfel: „De când s-a regularizat şi se regularizează Tisa, nu mai are peşti, căci peştii, decât să-şi depună icrele în locuri neadecvate, mai degrabă nu le depun şi prin urmare, dispar.” Odată cu reducerea numărului ecosistemelor păstrate în for-ma lor iniţială, au devenit foarte rare speciile de peşti care la începutul secolului al XIX-lea – înainte de începerea lucrărilor de amenajare a apelor – în majoritatea apelor noastre au fost prezente în mase mari. Azi, aceste specii se află sub protecţia organizaţiilor ecologiste maghiare şi europene.

În cele ce urmează, dorim să prezentăm pe scurt, speciile de peşti pe cale de dispariţie, devenite rare în apele Crişurilor în Ungaria.

Cega (Acipenser ruthenus) este singurul reprezentant al sturionilor, care trăieşte în Crişuri. Dovada originii străvechi este faptul că, în loc de solzi, corpul său este acoperit de scuturi osoase. Este răspândită în special în râurile noastre mai mari, ştim de prezenţa sa în cursul inferior al Crişului Repede, Crişului Dublu şi Crişului Triplu. Primul exemplar de

plevuşcă (Leucaspius delineatus), a fost descoperit de Mocsáry Sándor, în 1873, în Crişul Repede, dar acesta nu a cunoscut specia, ea fiind identificată de Károli János, specialist zoolog al Muzeului Naţional. Este un peşte mic, lungimea sa depăşeşte rareori 8 cm. Populaţiile sale mai mari se formează în general în ape stătătoare, mlaştini, dar uneori poate să apară şi în pârâuri cu ape mai lente. Putem să o întâlnim în Crişul Repede, Crişul Dublu şi Crişul Triplu. Beldiţa (Alburnoides bipunctatus) este o specie reofilă, apele stătătoare nu îi asigură condiţii optime de viaţă. Denumirea sa se datorează şirului dublu de puncte aşezate ca şi un ornament pe linia laterală a corpului. Apare rar în Crişul Repede, Crişul Alb şi Crişul Negru, dar recent a fost găsit un exemplar tânăr şi în Crişul Triplu. Sabiţa (Pelecus cultratus) a fost o specie care migra între mare şi râuri, dar populaţiile ajunse departe de mare azi migrează doar în râuri. Este „peştele legendar” al lacului Balaton, prins de către pescari în număr mare în perioada de migrare din toamnă.

În 2011 peştele anului a fost şalăul vărgat

Evaluarea faunei de peşti pe cursul inferior al Crişului Triplu (Foto: Tószögi György)


Scris de: Sallai Zoltán


Datorită liniei laterale specifice, ondulate şi spatelui aproape drept, se poate deosebi uşor de alţi peşti. Este o specie rară, în regiunea noastră apare în Crişul Repede, Crişul Dublu şi Crişul Triplu. Mreana vânătă sau moioaga (Barbus peloponnesius) este o specie protejată, inclusă şi în Cartea Roşie. Specie reofilă, este caracteristică mai ales zonelor cu păstrăvi. Conform celor mai recente lucrări de taxonomie, se poate presupune că specia care trăieşte în bazinul Crişurilor, nu este aceeaşi cu cea din cursul superior al Tisei, deci se consideră specie nouă pe teritoriul Ungariei. În apele Crişurilor se cunoaşte o singură populaţie mai mică, identificată în Crişul Repede, sub pragul de fund de la Körösszakál. Cu decenii în urmă, în râurile Câmpiei Maghiare au existat populaţii mai mari de porcuşor (Gobio gobio), dar odată cu răspândirea porcuşorului de nisip, ecosistemul acestei specii s-a limitat pe cursurile superioare ale râurilor, respectiv s-au păstrat populaţii independente în pârâurile din zonele de deal şi de munte. Există informaţii despre existenţa sa în Crişul Repede şi cel Negru, precum şi în cursul superior al Crişului Triplu şi în zona de vărsare a Crişului Repede. Porcuşorul de nisip (Gobio albipinnatus) este răspândit mai ales în cursurile inferioare ale râurilor din Ungaria, dar apare şi în câteva ape stătătoare. Este cea mai frecventă specie de Gobio, exemplarele sale ajung adesea pe undiţele pescarilor pricepuţi. Este o specie protejată, cu frecvenţă moderată, trăieşte în toate ramurile Crişului. Boarta (Rhodeus sericeus)

apare în toate apele din Ungaria, unde sunt prezente şi scoicile mai mari, necesare pentru reproducerea sa: femelele îşi depun icrele între valvulele branhiale ale scoicilor de baltă şi scoicilor de râu. Apare în fiecare dintre Crişuri. Populaţii de caracudă (Carassius carassius) s-au păstrat exclusiv în mlaştini, ape îmbătrânite. Efectivul scade în continuu, este un element de faună pe cale de dispariţie, inclus şi pe lista roşie a UICN. Se cunosc populaţii mai mici, rămase în albiile moarte de lângă Crişul Repede, Crişul Dublu şi Crişul Triplu. Ţigănuşul (Umbra krameri) este peşte endemic al bazinului hidrografic al Dunării. Este pe cale de dispariţie datorită micşorării habitatului, cauzată de asanarea mlaştinilor. Ecologiştii din Ungaria îi asigură o protecţie mărită, este specie cu grad înalt de protecţie. În Crişul Negru a fost întâlnită o singură dată, în 1999, la pădurea de la Sarkad-Remete, dar în pârâul Csente, care se varsă în Crişul Repede, trăieşte o populaţie stabilă, deci unele exemplare pot să apară ocazional şi în Crişul Repede.

Ţiparul (Misgurnus fossilis) se regăseşte în primul rând în mlaştini, smârcuri, zone umede nămoloase. Numărul lor a scăzut considerabil din cauza asanării mlaştinilor din secolul al XIX-lea. Înainte de amenajarea apelor, a avut un rol important în hrănirea populaţiei, fiind prins de pescari specializaţi. Apare rar în albiile principale ale râurilor, populaţiile sale trăiesc în special în albiile moarte şi gropile argiloase din zona luncilor. Merită amintit că una din populaţiile cele mai mari de ţipar din Ungaria trăieşte în mlaştina situată la est de Szabadkígyós. La începutul anilor 2000, când din cauza temerilor nefondate legate de ape, s-a recurs din nou la lucrări de asanare, angajaţii Direcţiei Parcului Naţional Körös-Maros au trebuit să salveze cam 3000 de kilograme de ţipari. Trăieşte în toate ramurile Crişului, cu excepţia Crişului Alb, dar şi în apele stătătoare din zonă. Tot cercetările taxonomice recente au relevat că zvârluga (Cobitis elongatoides), prezentă la noi, trăieşte doar în sistemul de ape al Dunării. În apele naturale din Ungaria se poate considera specie cu răspindire generală, dar nu suportă mlaştinile şi smârcurile de apa cu conţinut redus de oxigen. Este prezentă în toate Crişurile. Primul exemplar de dunăriţă sau câră (Sabanejewia aurata) din Ungaria a fost găsit de către Jászfalusi Lajos, la Kőtelek, în Tisa, în 1948. Cele mai prielnice îi sunt râurile cu fundul tare al albiei, pietros, nisipos, cu apa bogată în oxigen şi curs puternic. În cursul zilei, se înfige în sedimente, în zonele cu depuneri fine. În Crişul Repede

Pietrar din Crişul Repede (Foto: Nemes Attila)

Zvârlugă

Plevuşcă

P e ş t i i p e c a l e d e d i s p a r i ţ i e a i C r i ş u r i l o r

trăieşte o populaţie numeroasă, dar rar apare şi în Crişul Negru şi cel Alb. Mai de mult, nu se ştia de existenţa sa în Crişul Triplu, dar în 2009 au fost găsite mai multe exemplare în porţiunea dinainte de vărsare. O altă specie reofilă, ghiborţul de râu (Gymnocephalus baloni) a fost descrisă ca şi specie independentă în 1974, conform cunoştinţelor actuale, locul său central de răspândire este bazinul Dunării. În apele curgătoare din Ungaria, apare în porţiunile situate în aval de aşa-numita zonă a mrenei. S-a dovedit prezenţa sa în toate ramurile de Criş. Rașpărul (Gymnocephalus schraetser) este tot o specie endemică a bazinului hidrografic al Dunării. Este specie reofilă, cu cel mai ridicat necesar de oxigen în cadrul genului, urcă şi până în zona scobarului. Este activ mai mult noaptea, probabil din acest motiv este întâlnit rar. Răspândirea speciei este legată de râuri mai mari, în pârâuri apare doar ocazional. Ca şi specia anterioară, trăieşte în toate ramurile Crişului, dar este o specie mult mai rară decât ruda sa, ghiborţul de râu. Cel mai rar se regăseşte în Crişul Alb, care pe toată lungimea cursului din Ungaria are albia săpată. Şalăul vărgat (Sander volgensis) este un element endemic de faună, cu efectiv în scădere, nu din întâmplare a fost ales, cu voturi date prin internet, peştele anului 2011. În Europa, trăieşte doar în sistemele de apă ale râurilor care se varsă în Marea Neagră şi Marea Caspică, principalele două arii de răspândire sunt bazinele hidrografice ale Dunării şi Volgăi. În Ungaria, apare numai în răurile mai mari. Până acum ştim de prezenţa sa în Crişul Dublu şi cel Triplu, respectiv de o populaţie stabilă din Crişul Mort de la Szarvas. Ar merita să i se acorde atenţie mai mare! Pietrarul (Zingel zingel) este o specie endemică a râurilor noastre mai mari, reofilă, rară. Pragurile construite pe cursurile de apă îi periclitează populaţiile, deoarece în partea superioară a acumulărilor, apele mai lente nu îi asigură condiţii prielnice de viaţă şi pierde şi substratul fără nămol necesar pentru reproducere. Este specie cu grad ridicat deprotecţie, trăieşte în toate ramurile Crişurilor, dar după experienţele noastre, în Crişul Negru şi cel Alb apare doar ocazional. Fusarul (Zingel streber), asemănător rudei sale, este specie endemică a bazinului Dunării. Este prezent în cursurile superioare ale râurilor mai mari şi mai mici, este specie rară, reofilă. Are nevoie de mai mult oxigen, decât pietrarul, de aceea este caracteristic zonei scobarului şi a mrenei, în cea a plăticii apare doar ocazional. Ca şi specia anterioară, evită porţiunile de apă cu substrat nămolos, preferă părţile cu apă mai mică, rapidă, având ca substrat piatră, pietriş, aici petrece cea mai mare parte a zilei. În Ungaria este specie cu grad ridicat de

protecţie, în regiunea noastră ştim de prezenţa sa numai în Crişul Repede, unde are o populaţie numeroasă în amonte de barajul de acumulare din Körösladány.

În articolul nostru am dorit să trecem în revistă peştii pe cale de dispariţie ai Crişurilor. Conform datelor din literatura de specialitate şi studiilor noastre, în ultimii 25 de ani este dovedită prezenţa a 50 de specii de peşti în Crişul Triplu, 44 în Crişul Dublu, 49 în Crişul Repede, 39 în Crişul Negru, 29 în Crişul Alb. Pe baza acestor date, putem afirma că Crişurile asigură habitat, loc de odihnă şi reproducere pentru specii de peşti, valoroase din punct de vedere ecologic, iar treptele pentru peşti proiectate şi construite lângă barajele de acumulare pot avea un efect favorabil. Trebuie menţionată şi iniţiativa Uniunii Asociaţiilor Pescarilor din Regiunea Crişurilor, care pe apele aflate în exploatarea lor, limitează pescuitul mai multor specii endemice. Scopul este acela, ca exemplarele speciilor protejate să se poată reproduce de mai multe ori înainte de a fi pescuite, astfel pe termen lung, să crească sporul natural.

Foto: Sallai ZoltánCrişul Mort de Arieş, la marginea localităţii Szarvas

Rașpăr

Porcuşor de nisip

Caracudă dintr-o ramură moartă a Crişului Triplu

Va ile Cris, urilor – N at u r ă – t e m e ac t ua l e

Scris de: cristian Horgoș

Începând de la 1 iulie, unii pescari de pe Crişul Repede şi Crişul Negru s-au mirat văzând o barcă din care se pescu-ia cu echipament special de electrofishing şi i-au luat pe “suspecţi” la întrebări.

„Ne-am bucurat că pescarilor le pasă ce se întâmplă şi le-am explicat că e vorba de pes-cuit ştiinţific în cadrul unui proiect de Mediu. Şi-ar fi putut da seama de aceasta câtă vreme eliberam peştii imediat ce îi identificam şi mă-suram”, ne-a declarat Andrei Togor, manager al proiectului în cauză.

Potrivit acestuia, activităţile de pescuit şti-inţific sunt parte a unui amplu proiect finanţat prin Programul Operaţional Sectorial (POS) Mediu privind „Elaborarea Planurilor de ma-nagement, măsuri de management integrat şi întărirea capacităţii instituţionale de adminis-trare” a şase situri Natura 2000 aflate de-a lun-gul Crişului Repede, de la Vadu Crişului până la graniţa cu Ungaria dar şi pe Crişul Negru, din Defileul său şi în aval până aproape de graniţă precum şi a sitului Natura 2000 de la Diosig.

Odată întocmite, planurile de management vor stabili măsurile pentru conservarea în stare favorabilă a speciilor şi habitatelor.

Totodată, unul din obiectivele proiectului este reduce-rea cu 75% a populaţiilor de peşti invazivi.

Pentru aceasta, s-a contractat prin licitaţie un Institut de Cercetare, în speţă Institutul de Cercetare pentru Pes-cuit, Aqvacultură şi Irigaţii din localitatea Szarvas (Unga-ria), a cărui pagină de Internet are adresa www.haki.hu.

Peşti de toate soiurile pe Crişuri, chiar şi nepoftiţi

O apariţie mai rară, pietrarul întâlnit în Defileul Crişului Negru

P e ş t i d e t o a t e s o i u r i l e p e C r i ş u r i , c h i a r ş i n e p o f t i ţ i

Institutul din Szarvas şi-a creat deja renume în domeniul de cercetare, având în palmares inclusiv amenajări piscicole pentru crapii ornamentali Koi, foarte apreciaţi în Japonia.

Biban soare până la Vadu CrişuluiCât despre speciile găsite până acum pe Crişul Repede

şi Crişul Negru, managerul de proiect ne-a confirmat că, din păcate, previziunile custodeului Aqua Crisius s-au ade-verit în ce priveşte speciile invazive.

Astfel, s-a găsit biban soare şi caras chiar şi pe raza lo-calităţii Vadu Crişului, zonă propice lipanului şi păstrăvu-lui. Din zona Lacului de acumulare de la Lugaş a apărut şi somnul pitic. Şi pe lângă speciile invasive vizate iniţial, adică bibanul soare, carasul şi somnul pitic, s-a capturat în zona Groşi – Tinăud precum şi în aval exemplare de mur-goi bălțat (Pseudorasbora parva), cunoscut printre pescarii bihoreni sub denumirea populară de pinorago. Au apărut caraşi şi în Defileul Crişului Negru, iar mai în aval şi-au făcut prezenţa şi celelalte specii invazive.

De ce dăunează speciile invaziveBibanul soare, somnul pitic şi murgoiul bălţat sunt dău-

nători pentru speciile indigene îndeosebi pentru că le con-

sumă icrele şi puietul. Iar carasul e considerat specie invazivă îndeosebi datorită modului său de înmulţire prin ginogeneză. Pe scurt, ginoge-neza, este o proprietate mai rară printre peşti de a se înmulţi prin fertilizarea icrelor depuse de femelă cu lapţii altor specii. Astfel, din icrele de caras ies caraşi, nu hibrizi, chiar dacă au fost depuse pe ele lapţi de crap, clean, caracudă, ba-buşcă, plătică etc.

Echipa de cercetare a putut oferi însă şi veşti bune. Astfel, de-a lungul Crişurilor s-au găsit cam peste tot cleni, mrene, sco-bari, obleţi, beldiţe şi alte specii comune. În zone cu apă mai lină s-au capturat şi ştiuci, şalăi, lini, crapi, bibani şi somni. „De aseme-nea, am prins şi eliberat şi peşti din specii de talie mică dar protejate. Dunariţă am găsit în multe locuri dar am avut satisfacţia să ve-dem şi exemplare de grindel, zvârlugă, fusar

şi pietrar”, ne-a încredinţat managerul de proiect Andrei Togor.

Acţiunile de identificare continuă timp de opt luni, iar la finalul lor Institutul din Szarvas va estima populaţiile de specii invasive şi le va carta zonele preferate astfel ca să poată fi recoltate selectiv într-o nouă etapă importantă a proiectului, cea care are ca scop diminuarea cu trei sferturi a numărului de peşti invazivi.

Mesaj către pescarii neavizaţi

Totodată, e foarte important ca undiţarii şi toţi iu-bitorii de natură să aibă grijă ce specii introduc în ape, întrucât consecinţele pot fi inimaginabile. De pildă, în anii ‘80 a fost nevoie de intervenţia militarilor orădeni pentru a salva în extremis Rezervaţia „Pârâul Peţea” de o specie de plantă invazivă, introdusă de un botanist in-conştient în habitatul nufărului termal şi al Roşioarei lui Racoviţă.

Iar în zilele noastre unii pescari mai practică, din pă-cate, momitul cu peştişori vii. Astfel, unii cărăşei, somni pitici sau murgoi scapă în ape ori sunt eliberaţi la finalul acestor partide de pescuit nesportiv.

Foto: Cristian Horgoș

Şalăul scos din Crişul Negru şi-a revenit rapid după electro-şocPseudorasbora apare, din păcate, şi pe Crişuri

Va ile Cris, urilor – N at u r ă – t e m e ac t ua l e

Scris de: cristian Horgoș

Şacalul auriu (Canis aureus), originar din India şi ajuns de seco-le şi în nordul Africii, părea până de curând o specie exotică în nord-vestul Transilvaniei. Dar nu mai este aşa.

Aclimatizarea şacalului auriu în zona Crişurilor reie-se şi din creşterea, de la an la an, a cotelor de recoltare acordate de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Clima-terice.

În Bihor, gestionarii de vânătoare primeau de la Minis-ter, în 2011, dreptul de a vâna 5 şacali pe fondurile cine-getice Curtuişeni, Diosig, Cherechiu şi Cefa (2). În 2012, cota de recoltare s-a mărit la 10 şacali fiindcă s-au adăugat fondurile Ciumeghiu, Livada (2) şi Lunca (2).

Iar în sezonul 2013-2014, vânătorii bihoreni pot împuş-ca 14 şacali aurii, pe lista fondurilor cinegetice apărând şi fondurile Goronişte, Peri, Arpăşel, Cighid, Balc, Paleu şi Văratec.

Vine dinspre sud

Judeţul Arad a primit anul acesta cote chiar mai mari, pentru 62 de şacali, îndeosebi în zonele Mureşului şi Crişu-lui Alb (Socodor şi Pâncota). Dealtfel, vânători şi săteni din Alba cred că şacalul a ajuns la ei dinspre Arad şi Ungaria, urcând pe cursul Mureşului, fiindcă au văzut prădătorul pe lângă gospodării aflate pe malul apelor. Judeţul Satu Mare a primit anul acesta cotă mai mică, pentru şapte şacali, iar

judeţele Sălaj şi Cluj, deocamdată mai ferite de migrare aşa calilor, au cotă “zero”.

„Atuurile speciei sunt faptul că vânează în pereche sau haită, dincolo de arealul lupului, astfel că şacalul nu are concurent natural redutabil”, ne-a şeful Direcţiei Silvice Oradea, Adrian Florescu.

Şacalul auriu este, ca morfologie, un intermediar între lup şi vulpe, având botul ascuţit şi o blană cu tentă galben-aurie până spre roşcat.

Deloc mofturos

Este agresiv şi oportunist dar se hrăneşte şi cu hoituri, rozătoare de câmp, insecte, reptile, peşti, sau chiar cereale, fructe şi legume (după cum reiese din studiile efectuate în Bulgaria), astfel că este o specie competitivă mai cu seamă că femela poate făta 5-6 pui.

Pe de o parte, gestionarii cinegetici îl percep că dău-nător întrucât atacă vânatul mic: iepuri, fazani, căpriori, popândăi etc. La fel, ciobanii scăpaţi în zonele de câmpie de grija lupului s-au trezit că trebuie din nou să-şi păzeas-că turmele , îndeosebi primăvara, când şacalul atacă oile şi

Şacalul auriu amuşină şi bazinul Crişurilor

Ştiu să ia urma prăzii în haită

caprele. De pildă, în aprilie, un haitic de cinci şacali a ucis 66 de oi şi a rănit alte 15 la o stână pe care Penitenciarul Timişoara o are în zona Buziaş.

Pe de altă parte, şacalul auriu a preluat rolul de sani-tar, devorând hoiturile ce prezintă risc de infecţie mai ales pe malurile apelor. Iar abilitatea sa de a vâna şoa-reci de câmp îl face util şi agriculturii. Câteva organi-zaţii de mediu au început studii ale arealului său pentru a-i fundamenta rolul în ecosistem. Ecologiştii din aceste ONG-uri susţin că în lipsa studiilor ştiinţifice există o tendinţă a mass-media de a submina rolul şacalului au-riu în natură.

În ultimii ani apar dovezi că exemplare de şacal auriu ar fi pătruns dinspre Balcani spre centrul Europei până în Austria, Germania şi Elveţia.

În „Descriptio Moldaviae”

Şacalul auriu, numit în Ungaria şi lup de trestie, dădea bătăi de cap crescătorilor de animale pe vremea când nu se regularizase încă puzderia de canale ce însoţeau Crişurile înainte de vărsarea în Tisa. Atunci, întinderile de trestie şi papură din bazinul inferior al Crişurilor ofereau un adă-post preferat de această specie de origine afro-asiatică.

Dealtfel, şacalul auriu a fost semnalat din vechime şi în stufărişul din Delta Dunării. Iar extinderea sa din

Dobrogea spre Mol-dova a fost surprinsă de cărturarul Dimitrie Cantemir, în anul 1716, în„Descrierea Moldo-vei” (Descriptio Mol-daviae) sub denumirea arhaică de „hilac”, la

plural „hilaces”. Totodată şi istoricul militar german feld-mareşal Karl von Moltke observă, în 1841, prezenţa şaca-lului auriu în Dobrogea.

Un val de şacali apărut la nord de Dunăre, în 1929, permite şi identificarea şi determinarea ştiinţifică a spe-ciei.

„În 1929 s-au semnalat şacali, în dreptul unui ostrov de pe Dunăre, în judeţul Dolj. Au venit (din Bulgaria) pes-te Dunărea îngheţată iar apoi s-au împuşcat vreo şapte exemplare, din care unul este la Muzeul Antipa”, a decla-rat directorul Muzeului Antipa din Bucureşti, Dumitru Murariu, într-o emisiune Digi TV, la începutul acestui an. Dumitru Murariu pune şi pe seama încălzirii globale proli-ferarea şacalului auriu în sudul României, din Deltă şi până în Banat.

„Răspândit până în Ungaria”

După ce identifică în 1930, unul din şacalii vânaţi în nordul Dunării, preparatorul R. Hönicke de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din București, notează că „înainte cu un secol aproape, şacalul era în România o apariţie obişnuită, răspândită până în Ungaria”.

Potrivit Revistei Vânătorilor, în Transilvania, şacalul apare la Carei în 1937, în judeţul Bistriţa în 1957 şi 1969 şi la Miercurea Ciuc în 1984.

În Ungaria, „lupul de trestie” este descris încă din 1756 de Kramer dar după 1940 intră într-un con de umbră pen-tru a reapărea apoi în anii ‘80.

Ce spun gestionarii bihoreni

Pentru a afla cum s-a aciuit şacalul în coasta Ora-diei, l-am abordat pe ing. Florin Ardelean, gestionar al bogatului fond de vânătoare nr. 21 Paleu care se întinde pe 12.330 ha de hectare între Oradea, Fughiu, Husasău de Criş, Şişterea, Săldăbagiu de Munte, Uileacu de Mun-te şi Paleu.

Ş a c a l u l a u r i u a m u ş i n ă ş i b a z i n u l C r i ş u r i l o r

Ing. Florin Ardelean, arătând cranii de căprior găsite după „ospăţul” şacalilor

Şacalii aurii ies la vânătoare în amurg

Ş a c a l u l a u r i u a m u ş i n ă ş i b a z i n u l C r i ş u r i l o r

„Pentru a primi cotă de re-coltare a trebuit să întocmim un dosar serios de studii şi pro-be. Din câte am observat, şi din ce am vorbit cu alţi gestionari de fonduri, se pare că şacalul a urcat dinspre Timiş, pe fâşia verde a graniţei, fiindcă e o zonă mai ferită. Se aclimatizează în zonele nelucrate agricol, înde-osebi în papură, zăvoaie şi tu-fişuri. Ca membru al familiei canidelor, e predominant noc-turn, ziua dormind în vizuină. Urmele masculului de şacal se deosebesc mai greu de urmele femelei de lup dar eu personal am observat pe fondul Paleu trei şacali într-o zi ploioasă. Mai iese ziua şi când e lapo-viţă ori ninsoare. E atras şi de zonele cu gunoaie. Pe fondul nostru de vânătoare avem o vi-zuină aproape de şoseaua Oradea - Biharia fiindcă spre Sântion se mai aruncă resturi animaliere şi chiar hoituri. Dar îi place şi zona lacului Paleu.

La fel ca lupul, şacalul îşi face vizuina în zone cu ac-ces foarte dificil, cu desişuri sau subarboret. Doi şacali

prind uşor o vulpe, şi o mănâncă. Iar

în haită atâta hăituiesc o

căprioară

sau un ied până îşi prind prada. În perioada de gestaţie a cervidelor şi iepurilor, pot face prăpăd. Am găsit multe exemplare ucise, cel mai probabil de şacal. De aceea sun-tem bucuroşi că am primit cotă de recoltare. Dacă popula-ţia de şacal se ridică dintr-o dată, îţi poate decima vânatul de pe fond până să ţi se aprobe măsuri. Şi nu îţi convine fiindcă ai destule cheltuieli cu gestionarea sa, cu adăpostu-rile, locurile de hrănire şi de observare a sălbăticiunilor.

Totuşi, şacalul şi-ar putea găsi locul său pe un fond bine întreţi-nut. Nu degeaba a fost declarat animal protejat în Italia şi, dacă nu greşesc, şi în Austria şi Elveţia”, ne-a declarat Florin Ardelean.

Şacalul nu este considerat o specie cinegetică dăunatoare, fiind încadrat alături de jderul de copac Martes martes şi di-horul de casă Mustela putorius în Anexa 5a „Specii de Interes Comunitar” a Ordonanţei de Guvern OUG 57/2007. Ca atare, poate fi vânat doar în baza cotei de recoltă şi fărămijloace nesel-ctive (echipamente electrice şi electronice, chemători, faruri, lunete cu infraroşu, transport motorizat).

Tot în 2007, şacalul auriu a fost încadrat de European Mam-mal Assessment (EMA) în cate-goria NT (aproape de ameninţa-re).


Va ile Cris, urilor – N at u r ă – t e m e a C t ua l e

Șacalii se adăpostesc adeseori în vizuinile din malul râurilor

Șacalii se simt bine în zonele cu stuf

Schelet lăsat de şacali, pe fondul de vânătoare Paleu

Oaie rănită de şacalauriu în zona Paleu


M-am născut în 1968 la Békéscsaba, trăiesc tot acolo şi în prezent. Primele fotografii le-am făcut în toamna anului 2003, aşteptând naşterea fiicei mele. Primul meu aparat de fotogra-fiat a fost deja digital, o maşinărie simplă. Fiind programator, prelucrarea fotografiilor nu a fost o problemă. În scurt timp am început să completez aparatul cu tot felul de accesorii, am în-cercat diferite filtre, obiective macro. Cred că azi pot spune că am reuşit să fac câteva imagini reuşite, dar mai am de străbătut un drum lung până voi fi în stare să realizez ceea ce îmi imagi-nez.

Încerc să mă pregătesc conştient pentru câte o fotografie, să procur toate informaţiile pentru ca poza făcută în condiţii date să reflecte cât mai fidel ceea de doresc să văd, să arăt. Fo-tografierea îmi asigură destindere, totodată şi posibilitatea autoexprimării. Deşi uneori seamănă cu nişte exerciţii de su-pravieţuire, excursiile noastre prin Bihor ne dăruiesc momente de neuitat. Fotografierea naturii – pentru care valea Crişurilor este un mediu ideal – schimbă în esenţă viziunea omului.

Ador frumuseţile naturii şi situaţiile care în viaţa de toate zilele trec neobservate. Sunt convins că omul nu poate realiza nimic mai frumos decât cele create de Dumnezeu. Datorită fo-

tografierii am întâlnit mulţi oameni extraordinari, fără excep-ţie pasionaţi. Este un lucru bun şi constructiv să discuţi despre o fotografie, împărtăşind impresii şi informaţii tehnice. În pro-cesul creaţiei unul din cele mai importante aspecte este feed-backul, acesta fiind legat şi de încredere.

Îi datorez mulţumiri soţiei mele, Móni, şi celor două fiice, Flóra şi Lili, care acceptă pasiunea mea cu dragoste şi înţelegere.

Contact: [email protected]://janosflender.500px.com/

g A L E r i A F o t oJánoS FLEnDEr

Va ile Cris, urilor – Artă

G a l e r i e f o t o J á n o s F l e n d e r

În fiecare marţi, trecând pe străzile mărginite de tomberoane, îmi trec prin minte aceleaşi

gânduri. Cum se face că unele familii au tomberonul umplut cu vârf, iar altele goale pe jumătate? Cum pot unii să producă mai puţine deşeuri, pe când alţii au atâtea, de abia se pot distruge? Atitudinea oamenilor în pri-vinţa deşeurilor comunale este una foarte specială, spune multe despre simţul răspunderii faţă de comunitate şi faţă de mediu.

M-am gândit mult, ce s-ar putea face, ca să fie mai puţine deşeuri în lume, în mediul nostru din imediata noastră apro-piere şi, mai ales, cum s-ar putea reduce cantitatea de deşeuri în gospodării. Poate chiar din acest motiv cooperez, ca forma-tor pe probleme de mediu, cu Asociaţia HuMuSz, în campanii de formare a modului de abordare, cum este de exemplu Pro-gramul Zero Deşeuri, menit să schimbe atitudinea, obiceiuri-le, gândirea oamenilor în acest domeniu. În acest scurt articol puteţi citi câteva idei simple, practice, care merită să fie luate în considerare, pentru prevenirea acumulării deşeurilor şi re-ducerea cantităţii acestora.

În magazin trebuie să ne gândim deja la deşeuri

Poate nu sunt singurul, care priveşte nedumerit, cum se in-tensifică, pe an ce trece, mania ambalării. Ajunşi acasă de la cumpărături, coşul de gunoi se umple imediat cu pungi, cu-tii din plastic şi din hârtie, elemente de rigidizare, sfori, tăviţe din polistiren. Desigur, nu întotdeauna. Dacă pornesc la piaţa locală, şi iau cu mine caserolă pentru piersici şi cofraj pentru ouă, scap de cumpărături cu mai puţine pungi. Deci există al-ternativă, totul ţine de obişnuinţă. Ce, unde, cât cumpăr şi ce ambalaj favorizez? Aceste decizii ne aparţin…

Cum poate să apară într-o gospodărie princi-piul zero deşeuri?

Urmează câteva şmecherii, care schimbă radical gestiona-rea deşeurilor casnice, fără sacrificii mari, şi – citind printre rânduri cu atenţie – rezultă şi nişte economii.

Gândiţi-vă, câte dintre principiile enumerate mai jos sunt importante pentru Dvs. în viaţa cotidiană! Astfel puteţi afla dacă aţi pornit deja pe drumul cel bun, spre zero deşeuri.

Fac cumpărături conform listei pe care am scris-o (şi, desi-gur, nu iau cu mine copiii).

Iau cu mine sacoşă din pânză, coş sau rucsac. Întotdeauna privesc cu ochi critici reclamele, promoţiile. Aleg în mod conştient produse reciclate. Fac cumpărături în piaţă, sprijin comerţul local. Returnez tot ce se poate. Colectez selectiv deşeurile, cel puţin hârtia şi materialul

plastic. Compostez deşeurile menajere şi pe cele provenite din grădină. Nu pun în coşul de gunoi deşeuri periculoase. Aleg produse de bună calitate, dacă se strică, le duc la re-

parat. Refolosesc în alte scopuri obiectele uzate. Dau la schimb sau cadou obiectele de care nu am nevoie. Mă duc regulat la magazine care închiriază diferite lucruri

şi la bibliotecă. Reduc cantitatea de deşeuri poştale.

Zero deşeuri în gospodărie


Scris de: Bonyhádiné Pásztor Enikő

Nu arunc în coşul de gunoi deşeuri periculoase

1. Ia cu tine listă de cumpărături, sacoşă din pânză, coş! 2. Turteşte-le, apoi colectează-le selectiv! 3. Compostează! 4. Repară, refoloseşte! 5. Dă-le la schimb sau cadou! 6. Cumpără din piaţă, sprijină comerţul local! 7. Caută produse reciclate! 8. Alege ambalajul returnabil! 9. Du-te la bibliotecă, închiriază lucruri! 10. Nu accepta deşeurile poştale!

Zero deşeuri în 10 paşi. Astfel, cantitatea de deşeuri

se poate reduce la 30%



Turneu „Zero Deşeuri” la festivaluri

Turneul „Zero Deşeuri” al Asociaţiei HuMuSz a fost demarat în 2013, la înce-putul verii şi ţine până la sfârşitul anului. Obiectivul principal al turneului naţional este formarea atitudinii populaţiei, prin sfaturi şi idei pentru viaţa cotidiană, care ajută la prevenirea producerii deşeurilor, la consumul bine gân-dit şi la răspândirea modului de viaţă cu mai puţine deşeuri. Organizaţia ecologistă organizează turne-ul împreună cu cei 52 de membri locali civili ai Reţelei Zero Deşeuri. În va-lea Crişurilor, Asociaţia Parc Natu-ral „Valea Crişurilor” îi aşteaptă pe cei sosiţi la festivalurile regionale în cortul Zero Deşeuri.

Staţiile turneului NuHu din acest an au fost următoarele:

Gyula – Festivalul Körös-völ-gyi Sokadalom

Békés – Festivalul Madzagfalvi Napok

Békéscsaba – Festivalul BioRitmus

Nu pornim de la zero

Nu trebuie să creadă nimeni că pentru aplicarea principiului zero deşeuri, tre-buie să renunţăm de la o clipă la alta la obiceiurile actuale de consum, de producţie, la modul nostru de viaţă. Trebuie să observăm că există deja numeroase iniţiative – programe locale de compos-tare, târguri de schimb de haine pentru bebeluşi, consignaţii care preiau obiecte folosite, creşterea numărului gospodăriilor ecologi-ce, al pieţelor locale etc. – menite să minimalizeze producerea deşeurilor. Credem că transformarea trebuie să se pro- d u -că treptat, fără măsuri extreme şi că am pornit deja pe acest drum.

Ilustraţie: Márki Gabriella, Fotografii: Bonyhádi Péter, Gál Zoltán

Detalii, bune practici, strategii locale zero deşeuri, pro-grame model pentru toţi: www.nullahulladek.hu

Va ile Cris, urilor – S t i l d E v i aţă r E S P o n S a B i l

Gestionarea deşeurilorÎn clasamentul ecologic al metodelor de gestionare a deşeurilor, cele

mai nefavorabile soluţii sunt depozitarea, respectiv arderea. refolosirea

materialelor este o metodă ceva mai bună. Puţini ştiu că în Ungaria abia s-a

format piaţa materiilor prime secundare, provenite din deşeuri, deci deşeurile

colectate selectiv, în mare parte, ajung în străinătate. În plus, reciclarea are

sens numai dacă consumatorii aleg produsele reciclate, ceea ce încă nu se

observă în Ungaria. Metoda care încarcă şi mai puţin mediul, este refolosirea

(sau reumplerea), dar la noi abia-abia găsim asemenea exemple. Soluţia cea

mai optimă ar fi un consum în care s-ar acorda prioritate prevenirii.

Compostare: Metoda nu implică cheltuieli, trebuie doar să ştim

ce şi cât putem arunca într-un recipient de compostare. Compostarea se poate face oriunde, la bloc sau la casă, trebuie doar amenajată o suprafaţă mică. Compostul format ne va scuti de cheltuielile cu îngrăşăminte chimice, soluţii de fertilizare a plantelor, pământ pentru flori.

Reparare, reciclare:Datorită supraproducţiei şi consumului forţat, a

apărut moda de a arunca echipamentele, aparatele stricate. Putem evita această risipă, dacă vom cumpăra produse de bună calitate, reparabile, pentru care se găsesc piese de schimb şi există reţea de service. Refolosirea este condiţionată numai de creativitate, un obiect poate avea nenumărate alte funcţii pe lângă cea iniţială.

Scăpăm de obiecte inutile de două ori pe an: Din şase în şase luni să verificăm acasă, dacă avem

obiecte, care sunt în stare bună, dar nu le mai folosim. La târguri organizate în acest scop, să dăm la schimb obiectele care nu mai avem nevoie, sau să le dăm cadou, să le donăm, dând şi un exemplu celor din jur.

„Conceptul de zero deşeuri s-a desăvârşit în ultimii douăzeci de ani. Este o viziune şi în acelaşi timp şi un ghid practic pentru formarea unui mod de viaţă sustenabil şi natural. Obiectivul zero deşeuri este un mod de gândire nou şi un nou stil de viaţă. În contextul prevenirii, trebuie să se reducă producerea de deşeuri în procesele de consum şi de producţie.” (Graczka Sylvia, preşedintele Asociaţiei HuMuSz)

Cortul Zero Deşeuri

Apă de la robinet sau îmbuteliată?

Cânepa este o plantă asiatică. Maghiarii au cunoscut-o în timpul migraţiei lor, când au convieţuit cu grupuri etnice de limbă turcă. Deoarece clima Bazinului Carpatic este favora-bilă culturii cânepii, aceasta a reprezentat timp îndelungat una din cele mai importante plante de cultură.

Semănatul

În secolele trecute zona Békés era cunoscută pentru cul-tura sa însemnată de cânepă. Deoarece pânza costa foarte scump, fiecare gospodar îşi producea, de regulă, cantitatea de cânepă necesară familiei. O zicală despre omul mâhnit sună astfel: „E supărat, de parcă n-ar fi căpătat din holda de câne-pă.” Semănatul cânepii începea în săptămâna Sfântului Ghe-orghe, de ziua Zsófia, şi se termina în săptămâna Rusaliilor.

Culesul

În doar câteva luni, cânepa atingea înălţimea de un metru şi jumătate. Conform credinţei populare, de Sfânta Ana rădă-cina cânepii crapă, şi din acel moment planta nu mai creşte, doar îngălbeneşte. Culesul începea atunci când, la lovire, din cânepă ieşea un praf galben. Această fază de muncă era, de

obicei, treaba femeilor, dar consăte-nele se ajutau unele pe altele. Se smulgeau din pământ 40-50 de fire deodată, adică un mănunchi sau mănuşă. 2-5 mănuşi erau legate într-un snop.

Topitul

Topitul se făcea în ape stă-tătoare sau curgătoare. În tre-cut majoritatea satelor aveau

propria topilă. Acolo unde nu exista în apropiere apă potrivită pentru topit, cânepa era transportată cu căruţa în locuri mai îndepărtate. Pentru realizarea acestui proces de muncă, pe lângă apele naturale se foloseau şi gropi săpate, în care se adu-na apa freatică sau pluvială. După topit, noroiul era îndepărtat din snopi prin izbirea acestora în apă. Se credea că până la târgul din 20 august toată cânepa trebuie topită.

Cânepa era uscată în curte, rezemată de gard sau de pere-tele şopronului. Era important să fie în loc cald, la înălţime, pentru că la umbră se altera.

Baterea, meliţatul

După uscare urma meliţatul. Pentru prima etapă se utiliza maiul, iar pentru a doua, adică pentru curăţare, meliţa, mai

Valori aduse din lanurile de cânepă...sau cultivarea şi prelucrarea cânepii


Scris de: Balog Gáborné

„Creşte dintr-o mică sămânţă, nu se bucură de consideraţie, dar îl îmbracă atât pe rege, cât şi pe cerşetor”

In şi cânepă Meliţă

Câlţi, câlţi, câlţi de cânepă...În lumea noastră globalizată şi din ce în ce mai grăbită, ve-derea unor textile din cânepă într-un interior modern ne dă o stare de linişte interioară. Un prosop, o faţă de masă sau o ţesătură de uz casnic din pânză de cânepă ne aminteşte de viaţa de zi cu zi a bunicilor noştri. Am rugat-o pe Balog Gáborné, Anna, preşedinta Asociaţiei Culturale şi Păstrătoare de Tradiţii din Békés Nefelejcs, creatoare de numeroase ju-cării textile şi marionete, să ne prezinte cânepa, naşterea şi secretele prelucrării pânzei de cânepă. (CrisPer)

Valori aduse din lanurile de cânepă...sau cultivarea şi prelucrarea cânepii


Scris de: Balog Gábornéuşoară şi mai elaborată. În timpul acestei operaţii masa lemnoasă cădea, iar fibrele se desfăceau.

Torsul

Torsul este răsucirea în fir a materia-lului fibros al cânepii. Metoda cea mai ve-che de tors era răsucirea firului pe coap-să sau pe faţă, dar în acest fel se puteau obţine doar fire scurte. Unealta de tors tradiţională era furca şi se ţinea la subsu-oară, se fixa la brâu sau se strângea între genunchi. Furca a fost unealta cea mai fo-losită de femei timp de secole şi din acest motiv a devenit simbolul muncii femini-ne. La sfârşitul secolului al XVIII-lea a apărut furca de tors cu roată, dar aceasta a înlocuit-o foarte târziu pe cea cu talpă.

Torsul – la fel ca celelalte procese ale prelucrării cânepii – avea loc întotdeauna în comunitate. Din toamnă până în primăvară şezătorile ofereau, pe lângă muncă, şi distracţii. Fetele care torceau erau vizitate de feciori, în timpul muncii se spuneau glume, se cânta şi se juca. Această fază de muncă dura de la recoltarea de toamnă până la sfârşitul carnavalului, torsul trebuia terminat până de Sfântul Gheorghe.

Următoarea poezie evocă modul în care feciorii le cur-tau pe fete la şezătoare:

„S-a topit în lac cânepa mea în floare,ţi-am spus demult, mândruţo, să nu mergi la şezătoare.Dacă-ţi scapi fusul, nimeni nu ţi l-o da,Nimeni n-o să-ţi consoleze inima.”

Ţesătoarele de saci din Békés

După tors urma ţesutul. Firul care ajungea pe războiul de ţesut trebuia pregătit şi urzit. Urzitul era cel mai dificil proces de muncă al ţesutului şi era executat întotdeauna de două fe-mei. Pânza ţesută în două iţe era netedă, simplă. Cea în patru iţe avea ţesătura în diagonală.

Pe lângă pânzele fine, din firele mai aspre se făceau saci şi prelate. Şi în Békés existau ţesătoare de saci, adică femei care stăteau atât iarna, cât şi vara, lângă războiul de ţesut. Firele mai groase, mai aspre erau folosite pentru saci şi pentru că aceste materiale trebuia să fie mai rezistente decât pânzele mai sub-ţiri. În saci erau ţesute dungi roşii sau negre, astfel la moară se ştia în care să se pună făina integrală şi în care făina albă.

Pânza de cânepă ...

În comparaţie cu inul, cânepa are fibre mult mai aspre, de aceea are şi o utilizare mai largă. Din fibrele mai fine se ţesea pânza din care se coseau apoi hainele şi lenjeria de pat pen-tru familie. Salteaua de paie erau făcută din pânză de sac mai aspră, iar protecţia de saltea, cearşaful, husa pentru plapuma cu pene şi faţa de pernă din pânză mai fină. Materia primă a feţelor de masă pentru toate zilele, a textilelor utilizate mai ales în timpul pregătirii cuş-cuşului şi a ştrudelului, respec-tiv a feţelor de masă de sărbătoare, a ştergarelor şi a ţesăturii pentru acoperit aluatul era pânza de cânepă.

Prelucrarea cânepii a fost foarte importantă pentru ţără-nime timp de secole nu numai datorită utilităţii sale practice, ci şi datorită posibilităţilor pe care le oferea ţăranilor de a se întruni şi a petrece împreună cu ocazia anumitor procese de muncă, aceste întruniri şi petreceri fiind totodată locul de transmitere a tradiţiilor comunităţii.

Foto: Bonyhádi Péter


Firul de cânepă este răsucit pe fus

Carte poştală din Békés – Şezătoare (Foto: Békés Galéria)

Război de ţesut – se ţese pânza de cânepă


Când am văzut pentru prima oară lucrările creatoarei de textile Balog Gáborné, Anna, m-am întrebat de unde provine această simplitate naturală care se îmbină cu stilul ei aparte. Poate că explicaţia stă în ţesături, în naturaleţea culorilor, sau într-un material folosit cu mult timp în urmă, firul de cânepă ? În-cercăm să aflăm răspunsul în cadrul unei scurte discuţii despre câteva din aceste obiecte textile.

– De unde provine dragostea ta pentru cânepă, pânza de cânepă şi ţesăturile de casă din pânză?

– M-am născut în Békés-Rosszerdő (Madzagfalva), în ve-cinătatea tochilei. Dacă închid ochii o văd şi astăzi pe bunica mea aşezând urzeala împreună cu o vecină. Era un adevărat ritual. Din momentul în care firul era întins în războiul de ţesut şi începea ţesutul, nu mă mai mişcam de acolo, stăteam tot timpul lângă fusta bunicii mele. Câţiva ani mai târziu m-am aşezat şi eu la războiul de ţesut.

– În afară de amintiri, ce textile din epoca de aur a pânzei de cânepă mai păstrezi şi astăzi?

– Păstrez şi astăzi feţele de masă, pânzele de acoperit alu-atul dospit, şorţurile pentru cernut, săculeţii pentru tăiţei şi ştergarele ţesute şi utilizate în trecut. Amintesc şi sforile de diferite grosimi care erau făcute din fir de cânepă şi care con-stituie şi astăzi o materie primă apreciată pentru decoraţiile de interior.

– Ce te-a captivat în cânepă sau în prelucrarea ei, dat fi-ind că utilizezi şi astăzi pânza atât ca materie primă, cât şi ca material textil de uz general?

– Câtă experienţă şi cunoaştere s-a acumulat până când această ţesătură de casă a ajuns pe mesele oamenilor, începând din momentul în care cineva şi-a dat seama că din multitudi-nea de plante sălbatice tocmai cânepa este cea din care se poate obţine un fir cu o utilizare atât de largă. Se gândeşte cineva la acele mici momente, idei din care s-a construit drumul care a dus la cultivarea şi prelucrarea cânepii în zilele noastre?

– În zilele noastre descoperim câte o pânză de cânepă doar printre textile moştenite, ea apare foarte rar pe mesele noas-tre. S-a schimbat ceva în cultivarea şi prelucrarea cânepii?

– Da, şi asta în mai multe etape. În primul rând s-a trecut la producerea cânepii la scară industrială. A dispărut astfel o lume în care producerea firului şi a pânzei se baza pe cunoştinţele acu-mulate de-a lungul mai multor generaţii şi constituia un element definitoriu al vieţii sociale. Apoi, odată cu răspândirea firelor sin-


Cânepa reevaluată,,Ceea ce primim ca moştenire, trebuie să şi lăsăm moştenire”

Premiile creatoarei de textile Balog Gáborné:2003. Diplomă pentru păstrarea valorilor moştenirii culturale2005. Concursul naţional de coperţi de carte - Locul II 2005. Patru coperţi de carte au primit distincţia Capodoperă a

Artizanatului Maghiar2006. Concursul Ieslea din Betleem al Fundaţiei pentru Artizanatul

Maghiar - Locul I2007. Concursul de jocuri de societate al Muzeului Etnografic - Pre-

miul I2009. Concursul de ilustraţie a basmelor lui Benedek Elek - Premiu

special


Scris de: Bonyhádiné Pásztor Enikőtetice, cultivarea şi prelucrarea industrială a cânepii a dispărut. Din acest motiv s-a închis şi în regiunea noastră fabrica de cânepă din Sarkad.

– Văd că ceea ce ai învăţat în co-pilărie te influen-ţează şi astăzi. Ce ai vrea să trans-miţi din aceste cu-noştinţe acumu-late timp de mai multe decenii?

– Mă consider norocoasă că am avut posibilitatea să cunosc o parte din trecut prin fap-tul că în copilărie am învăţat să ţes. Acest noroc îmi că-lăuzeşte de atunci viaţa şi munca. Este foarte impor-tant pentru mine să transmit generaţiilor viitoare cunoştinţele pe care le-am acumu-lat aproape pe neobservate în copilărie şi pe care le-am dobândit apoi în mod conştient ca adult, în urma muncii mele de culegere.

– Cum poţi să aduci cânepa aproape de tineri în secolul XXI?– În casele de joacă şi în tabere le prezint tinerilor obiecte

confecţionate din cânepă şi încerc să-i fac să le îndrăgească, atră-gându-le atenţia nu numai asupra aspectului lor estetic, ci şi al celui utilitar. Flori de cânepă, decoraţii interioare, o brăţară şic, o sacoşă din pânză unicat, o copertă de carte deosebită, un joc de societate, o marionetă nostimă sau o păpuşă din cârpă confecţi-onate din fir de cânepă îi pot familiariza pe copii cu cânepa ca materie primă. Consider că este foarte important ca, în taberele de confecţionat păpuşi şi marionete, fetele să se deprindă cu vi-itorul rol de mamă cu ajutorul păpuşilor confecţionate din ma-teriale, ţesături naturale, să exerseze momentele vieţii de familie şi comunitare cu păpuşi făcute manual. De asemenea, este im-portant ca, prin intermediul marionetelor, să cunoască basmele populare şi să aibă curajul să le interpreteze nu numai într-un cerc restrâns, ci şi în faţa unui public mai larg.

– Povesteşte-ne despre acele păpuşi şi personaje din poveşti care se nasc în atelierul tău în timpul nopţii.

– Personajele mele sunt inspirate din basmele popula-re, dar apreciez în mod deosebit basmele lui Benedek Elek. Mă simt onorată că personajul meu îndrăgit, Regele Cioară (Varjúkirály), este expus la expoziţia permanentă din Băţanii Mici din Ardeal, satul natal al scriitorului. Benedek Elek, năs-cut acum 150 de ani, spune în scrierea sa „Patria mea iubită” („Édes anyaföldem”) :

„... sufletul meu zbuciumat se linişteşte dintr-odată;Când redevin copil,Şi cu inima săltând de bucurie mă aruncÎn lacul fermecat al minunatei mele copilării.”

Mă identific în întregime cu aceste gânduri. În timp ce confecţionez păpuşi din cânepă, îmi amintesc şi eu de co-pilăria mea, şi acest lucru îmi oferă linişte sufletească în această lume agitată.

– Cum sunt confecţionate aceste păpuşi şi marionete?– Pentru mine este firesc să folosesc ca materie primă pen-

tru lucrările mele pânza de cânepă brută, în care îmi transpun păpuşile şi marionetele. În afară de nuanţele pământii nu prea folosesc alte culori. Mi-am format o lume a culorilor proprie, de la care nu îmi place să mă abat.

– Unde putem vedea păpuşile confecţionate de tine?– La grădiniţa de pe strada Baky utca din Békés persona-

jele spectacolului de marionete Léghajó pot fi văzute perma-nent. Lucrările mele sunt expuse regulat şi la expoziţia Játékvilág de la Casa cu poveşti din Békés.

Foto: Skultéti Imre

Va ile Cris, urilor – C u lt u r ă – I n t E r v I u

Cânepa în poveşti, poezii, cânteceMotivul cânepii apare în multe poveşti. Nici nu trebuie să ne

întoarcem foarte departe în trecut. Mulţi dintre noi le-am povestit copiilor noştri „Cum şi-a procurat cârtiţa pantaloni cu buzunar?”, în care paşii necesari confecţionării pânzei pentru pantaloni sunt fă-cuţi de animale. Barza meliţează, ariciul piaptănă, păianjenii torc, iar furnicile ţes firul.

Întorcându-ne mai departe în trecut găsim poveşti, poezii, cân-tece care evocă momentele prelucrării cânepii. „Volt egyszer egy ember, szakálla volt kender” („A fost odată un om, avea barba din cânepă”), aşa începe o rimă pentru copii foarte cunoscută, a cărei continuare variază de la o regiune a ţării la alta. Momentele topi-tului cânepii sunt evocate în jocul de copii care imită gesturi „Zsipp, zsupp, kender zsupp, ha megázik, kidobjuk” („Trosc-pleosc, cânepă pleosc, când se topeşte o scoatem din apă”). Iar despre copiii care se dezvoltă repede se spune: „Creşte, ca şi cânepa lui Vitáslisné”.

Tabără de vară pe veranda Casei tradiţionale din Békés

Expoziţia Játékvilág în Casa cu poveşti din Békéscsaba

Casa de joacă de artizanat popular a Asociaţiei de Artă Populară din Judeţul Békés a ajuns deja în aproape

toate localităţile Văii Crişurilor, organizând activităţi de

ornare a turtei dulci, confecţionare de pă-

puşi din cârpă sau zmei din hârtie, împletit din pă-nuşă şi multe al-tele. Artiştii po-pulari ai casei de joacă păstrează de peste 20 de ani tradiţiile ar-tizanale ale loca-

lităţilor din zonă. Mulţi dintre ei sunt

meşteri populari,

alţii sunt cadre didactice sau au ajuns din diferite alte domenii în această lume a tradiţiilor. Conservarea şi re-învierea tradiţiilor, prezentarea materialelor naturale, transmiterea dragostei pentru tehnicile artizanale po-pulare este vocaţia celor de la casa de joacă, iar acesta este un lucru foarte important în viaţa noastră accele-rată şi îndepărtată de natură.

Activităţile, casele de joacă deschid pentru copiii (sau chiar adulţii) interesaţi o poartă spre meşteşuguri-le populare. În timp ce se finalizează câte un fluture din pănuşă, o păpuşă de cârpă, un vas de lut făcut în palmă,

Hai sa ne jucam!



În zilele noastre copiii sunt aşteptaţi la o sumedenie de festivaluri, evenimente locale sau şcolare. Oferta de programe animate, multicolore, strălucitoare, pline de miresme dulci, tentante, este aproa-pe inepuizabilă, părinţilor nu le este uşor să convingă copiii să-şi ia rămas bun de la uriaşele trambu-line gonflabile, machiatul care le garantează transformarea în Omul Păianjen, vata de zahăr cu gust de gumă de mestecat, pungile cu surprize care pot ascunde brelocuri din plastic sau caruselele vechi, asurzitoare şi luminoase.

Evenimentele împânzesc zilele de sfârşit de săptămână, cele de sărbătoare, programele de plimba-re ale celor dornici să se relaxeze, sunt tot mai mulţi cei care îşi petrec timpul liber la astfel de eveni-mente, copiii aici socializează. Responsabilitatea organizatorilor şi a beneficiarilor a crescut, trebuie să asigure programe, alimente şi muzică de fundal de bună calitate. Este important ca pilonii de bază ai acestor evenimente să fie programele TRADIŢIONALE, cele care promovează MODUL DE VIAŢĂ NATU-RAL şi de “ÎNVERZIRE A FESTIVALULUI”. Articolul nostru prezintă programe tradiţionale, legate de mo-dul de viaţă natural, organizate şi realizate de specialişti devotaţi, adevăraţi meşteri. Ei sunt cei care de ani zile promovează la tot mai multe evenimente locale şi din împrejurimi importanţa programelor de calitate pentru copii, cu un conţinut veridic. Veţi avea parte doar de o degustare, căci şi în regiunea noastră, în Valea Crişurilor, tot mai mulţi îşi organizează activităţile bazându-se pe aceste valori.

Casă de joacă de artizanat popular cu Asociaţia de Artă Populară din Judeţul Békés



un inel de răchită sau o minge din păr, se utilizează noi şi noi materiale şi se însuşesc practici artizanale popu-lare.

Nu numai copiii, dar şi părinţii sau bunicii îndrăgesc aceste activităţi, care evocă atmosfera vremurilor de odinioară: în viaţa cotidiană nu prea întâlnesc nuiele de salcie pentru împletirea coşurilor, rogoz, lână, pănuşă, piele de vită sau lut. La activităţile pentru copii, numite creative, se lucrează mai ales din materiale artificiale, uitând încetul cu încetul de materialele care erau când-va nelipsite din gospodăriile ţărăneşti.

Jocuri şi obiecte artizanaleEste foarte important să confecţionăm noi înşine

obiecte şi jucării pe care să le putem folosi, dezvoltân-du-ne astfel îndemănarea. Acesta este, printre altele, mesajul caselor de joacă de artizanat, căci aici se nasc păpuşile de cârpă, lumânările de ceară, căluţii din papu-

ră, brăţările din piele şi instrumentele muzicale populare tradiţionale

Cunoştinţe etnografice şi mesajeCasele de joacă ale Asociaţiei de Artă

Populară din Judeţul Békés predau şi cunoştinţe etnografice. Aici totul

– măştile de carnaval, ouăle de paşti, împletiturile Rusaliilor, ale melcilor de ploaie din paie de grâu, păpuşile din fructe de toamnă, coroniţele de advent,

turta dulce şi magii de la răsărit – se creează în perioada sărbători-

lor tradiţionale.

Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre acti-vităţile artizanale populare ale asociaţiei, vizitaţi tabere-le noastre de vară şi cursurile pentru formarea de con-ducători pentru case de joacă organizate la Békéscsaba.

Pagină web: www.bmne.huContact: [email protected] Tel.: (66) 442-122


Confecţionarea păpuşii din fire

Confecţionarea mingii din pâslă

Ornarea ouălor de paşti cu condeiul

S ă a d u n ă m m a t e r i a l e !Este bine de ştiut că majoritatea materialelor folo-site în casa de joacă de artizanat popular sunt uşor de adunat, este nevoie doar de puţină creativitate şi atenţie. Aproape întotdeauna este vorba de mate-riale naturale, o parte dintre acestea – cum ar fi pă-nuşa, lâna sau firele de grâu – provin din agricultură. Trebuie totuşi să învăţăm ce şi când trebuie adunat, ce obiecte se pot confecţiona din diferite materiale şi ce tehnici se folosesc. Aici ne dau o mână de ajutor conducătorii casei de joacă şi asociaţia de artă po-pulară: ei au experienţă atât în procurarea materia-lelor, cât şi în aplicarea tehnicilor artizanale, în plus, ştiu care sunt acele obiecte a căror confecţionare va trezi interesul pentru artizanat.


Scris de: Ujj Éva

„Am dori să oferim distracţie intere-santă, plăcută prin joacă pentru toţi, de la cei mai mici până la adulţi. Nu doar

copiilor le place să se joace, nu numai ei trebuie să se joace. Şi adulţilor le face plăcere să ia în mână lacătul diavolului şi să-i dezlege combinaţia .”

Cuvântul Bábika în limba slovacă înseamnă nou-născut sau păpuşă (pentru joacă). Denumirea casei noastre de joa-că face referire, pe de o parte, la Békéscsaba, la numeroasa comunitatea slovacă de aici, pe de altă parte la activitatea noastră, căci în cadrul activităţilor confecţionăm adesea păpuşi de cârpă sau din alte materiale.

La început am organizat activităţi artizanale, folosind în special materiale naturale, după aceea a urmat confecţiona-rea jocurilor de societate uriaşe – cum ar fi ţintarul (moara) sau dominoul uriaş –; este cu totul şi cu totul altă senzaţie să joci moara pe o tablă de 150 x 150 cm, decât pe una de 20 x 20. Mai târziu am lărgit gama de jucării cu lacătul diavo-lului, pentru că toate generaţiile îndrăgesc aceste jocuri de perspicacitate, confecţionate din lemn sau din metal. Acum le putem oferi participanţilor aproape 100 asemenea jucă-rii. Jocurile, jucăriile de perspicacitate au fost desenate de către Berényi Nagy Péter, după propriile sale idei, apoi ele au fost realizate de un tânăr talentat. Inventăm, dezvoltăm permanent jucăriile, care evocă atmosfera, voioşia târgu-rilor. Şi această reînnoire continuă a contribuit la succesul activităţii noastre pe care o desfăşurăm de 20 de ani.

Casa de păpuşiLa evenimentele pentru copii de multe ori se uită de cei mai

micuţi. Prin programul nostru Casa de Păpuşi încercăm să evi-tăm această situaţie. Elementul central este o casă de păpuşi, care se poate monta rapid din elemente împletite din nuiele şi care este completată de masă, fotoliu, cărucior. Celor mici le place să se joace cu obiectele realizate de artizanii locali. Co-piii pot aşeza pe rafturi haine pentru păpuşi, faţa de masă este

brodată, în bucătărie îi aşteaptă vase, linguri de lemn şi alte obiecte minuscule de bucătărie. Am păstrat de la copiii mei multe batiste cu figuri din poveşti, acestea se pot spăla, întinde. Prichindeii pot imita viaţa, activităţile adulţilor din anturajul lor. Discuţiile lor îi fac să zâmbească pe cei care le aud.

Copiilor, dar şi adulţilor le place să petreacă timp mai îndelungat la casa de păpuşi. Bunicuţele îşi aduc aminte de propia copilărie. Lângă căsuţă am amenajat un loc de pes-cuit, peştii din lemn, un băţ de pescuit şi o găleată de apă pot asigura distracţia.

Un obiectiv important al caselor noastre de joacă, pe lângă dorinţa de a oferi copiilor cunoştinţe noi, de a le pre-zenta materiale noi, este aceea ca părinţii să se poată juca cu copiii, trezind şi copilul din sufletul lor. Mulţi ne povestesc, întorcându-se la noi, că odraslele lor, azi adulţi, păstrează şi acum “creaţiile” pe care le-au realizat aici cu ani în urmă

Casa de Joacă Bábika este oaspete frecvent la Gyula, Nagy-kamarás, Kondoros, Orosháza, Sarkad, Kötegyán, Dévaványa, dar primim invitaţii în mod regulat şi din Eger, Domonyvöl-gy şi Veszprém. Suntem cunoscuţi şi în Voivodina, Slovacia şi Transilvania. Ani de-a rândul am organizat case de joacă la Hegymagas, în tabăra formaţiei Ghymes. De aproape un de-ceniu suntem prezenţi la ziua copiilor, organizată la Lunca de Jos din judeţul Harghita, şi ne vom duce bucuroşi şi de-acum încolo. Pe noi ne încântă peisajul minunat şi ni se pare inte-resantă atitudinea diferită a copiilor, iar ei sunt fericiţi că pot cunoaşte tehnici şi materiale noi..

Foto: Ujj Éva

Pagină web: www.babika.hu Contact: [email protected]

Casa de Joacă Bábika

Moară Lacătul diavolului, pentru adulţi

Va ile Cris, urilor – C U lt U r ă


Scris de: Ujj Éva

„Copiii secolului al XXI-lea primesc de-a gata aproape totul… chiar şi jucă-

riile. Jucăriile asamblabile sunt prefabricate, ambalate, pe rafturile magazinelor sunt înghesuite nenumărate jocuri, jucării pentru dezvoltare. Pe de o parte e bine că este aşa, dar oare se mai joacă cineva uitând de sine? Le dăm copii-lor noştri totul şi ei pierd bucuria de a se juca liber.”

Ca şi cadre didactice, am recunoscut problema formu-lată mai sus şi ne-am decis să readucem atmosfera jocurilor de demult, pentru că şi copiii de astăzi ştiu să se joace, dacă îi lăsăm, dacă le permitem.

Sunt mai mulţi care se ocupă de jocuri, jucării populare, deci noi ne-am dorit altceva. Ne-a venit ideea unui loc de joacă tematic, interactiv, unde se pot încerca – cu unelte folosite în acea perioadă – îndeletnicirile cotidiene de la începutul seco-lului al XX-lea, oferindu-le copiilor o bucăţică din acea epocă.

Trecutul se poate cunoaşte şi în muzee. Datorită şcolii, o parte dintre copii chiar ajung la expoziţii, dar mediul nu îi stimulează, le rămâne străin. Nu au voie să atingă nimic, nici nu-şi pot închipui, cum au funcţionat obiectele expuse, la ce au fost folosite şi de către cine. În schimb ei pot prinde, pot încerca toate obiectele vechi din colecţia Drótos Tóthék Kin-csestára, astfel vor cunoaşte activităţile tradiţionale: măcinăm grâul cu moara manuală, spălăm rufe în cadă cu săpun de casă, în loc de fier de călcat folosim calandru, selectăm boabe.

Şi ce se mai întâmplă? Copiii adoră locul de joacă, află care este rolul acestor obiecte, şi nu prea vor să plece. Cine se mai poate juca aici? Păi, bunica. Se întoarce în propria copilărie, pe vremea când ea, la casa părintească, cu acea unealtă… şi îi tot povesteşte nepotului, nepoatei… Aşa vor avea un program comun, pe care nu-l vor uita. Iar copilul nu dobândeşte doar cu nişte cunoştinţe: se adâncesc şi le-găturile familiale. Toate la un loc formează un întreg veri-dic şi foarte important. Spre bucuria noastră, putem oferi această bucurie tot mai multor familii.

Drótos Tóth?Pe vremuri, tinichigiul ambulant, mergea pe la case cu

sculele sale şi repara oalele sparte. În limba maghiară denu-

mirea lui include şi cuvântul „tót” (sinonimă pentru slovac; denumirea tradusă mot à mot ar fi sârmarul slovac). Nu-mele nostru de familie este Tóth, deci s-a oferit de la sine jocul de cuvinte pentru denumirea firmei noastre (Drótos Tóth Kft.). Cel de-al treilea cuvânt, însemnând tezaur (kin-csestár), include noţiunile de valoare şi de colecţie, atât în sens spiritual, cât şi în privinţa obiectelor.

TezaurNumărul obeictelor din colecţia nostră tradiţională şi cel al

jocurilor de perspicacitate creşte permanent. Suntem extrem de mândri de o moară din piatră cioplită din bazalt de la Vin-dornyaszőlős, cu aceasta se poate încerca, în cadrul progra-mului Morarul (Lisztes Molnár), cum se face făina din boabe de grâu. Copiilor mai mici le place mult activitatea “Kukorica

Jancsi”, în cadrul căreia pot selecta grăunţe ca Cenuşăreasa, le pot cântări etc. Cel mai nou element al pachetului de progra-me Scene de viaţă (Életképek) este o raritate în ţară: poartă de-numirea de Spală, Mărie! (Mossad Masa), şi oferă posibilitatea de a afla totul despre cum se spălau pe vremuri rufele. Mai există şi Jocurile străbunicii, un pachet cu jocuri de perspica-citate, printre altele ridicare de potcoave, aruncare de nuiele, prinderea cocoşului, căutare echilibrului, sau se pot alege jo-curile de societate uriaşe sau obişnuite. Avem colecţie de titi-rezuri şi organizăm şi o activitate numită Csilimpoló, care nu se numără printre cele tăcute, dar copiilor le place.

Avem foarte mare grijă să nu lezăm interesele altora care se ocupă în judeţul nostru de jocuri tradiţionale. Fiecare din-tre noi avem o activitate mai aparte, un profil puţin diferit, res-pectul este reciproc şi nici ar putea fi altfel!

Foto: Tóthné Kiss Szilvia

Contact: [email protected] Tel.: 30/340-68-41

Va ile Cris, urilor – C U lt U r ă

Comorile colecţiei Drótos Tóthék

Kincsestára

Scris de: tóthné Kiss Szilvia

Dezghiocător de porumb

Moară din piatră

Gradina de plante aromatice pe lânga casa

În viaţa familiei Botyánszky, cunoscută din pieţele din Bekesc-saba şi Gyula ca fiind o familie de grădinari, înmulţirea şi culti-varea plantelor aromatice şi medicinale a început în urmă cu 20 de ani. Datorită sfaturilor date de ei în domeniul grădinăritului, au fost repopulate foarte multe grădini, au contribuit la crearea unor grădini de plante medicinale şi aromatice.

Vizitând Grădina Kereki, i-am întrebat pe nenea Misi şi tanti Kati, pe fiul lor, Botyánszky Istvan, precum şi pe buni-ca Ica, cum trebuie să ne creem grădinile de plante aromati-ce şi de ce este important consumul de condimente verzi.

– István, ştiu că tu consideri că grădinile de plante aro-matice de pe lângă casă sunt importante. Vrei să ne spui câte ceva despre acest lucru?

– Cea mai bună recreere după rutina zilnică este să ieşi în propria-ţi grădină, sau chiar pe balcon şi să te ocupi de grădinărit. Plantele aromatice necesită atenţie mai mare şi nici nu ne vine să credem că noi, oamenii, avem nevoie de acest lucru.

– Care este părerea ta despre folosirea condimentelor verzi de casă în bucătărie?

– Folosim mai ales condimentele obişnuite: sare, pi-per, boia şi ceapă. Pentru a ne păstra sănătatea, trebuie să ne schimbăm acest obicei. Apoi, consumăm foarte mul-te semipreparate, alimente pline de amelioratori de gust, consumăm deasemenea condimente ambalate, de origine

incertă şi nu ne gândim ce efecte nocive pot avea acestea asupra organismului pe termen lung.

– Tanti Kati, cu ce ne ajută condimentele verzi de casă?– Vă spun doar un exemplu: celor suferinzi de afecţiuni

ale stomacului şi rinichilor, le este contraindicat consumul de piper, acesta poate fi înlocuit cu cimbru. O parte dintre condimentele verzi – de exemplu busuiocul şi chimenul – ajută la digestie. E important deasemenea, că din propria noastră grădină, unde nu folosim chimicale, obţinem con-dimente verzi de calitate foarte bună.

– Cum introduceţi în alimentaţia familiei Dvs. aceste condimente verzi crude?

– Familiei mele îi plac plantele aromatice, fiecare are o plantă preferată. De obicei, adaug mirodeniile verzi spre sfârşitul gătitului, astfel îşi păstrează gustul şi savoarea. Adesea le presar mărunţite în mâncarea gata pregătită, al-

Răsaduri de busuioc


Va ile Cris, urilor - M o d d e v i aţă s ă n ăt o s – s t i l d e v i aţă r e s p o n s a b i l

teori le pun pe tavă de lemn şi fiecare îşi pune cât doreşte. Să nu uităm de frunzele şi florile plantelor aromatice când servim mâncarea.

– Mulţi se sfiesc să rupă mugurii rozmarinului, a bu-suiocului sau a cimbrului, temându-se pentru frumuseţea plantei din grădină.

– Vârfurile trebuie rupte şi ciupite cu curaj şi în mod regulat, fiindcă aceste plante au fost semănate pentru a ne fi de folos în bucătărie. Aceste plante, dacă sunt le sunt ciupite vârfurile, vor deveni mai stufoase, iar dacă le sunt tăiate, vor creşte alţi muguri, alte mlădiţe.

– Cine vă ajută la muncile din Grădina Kereki?– Tanti Ica la 87 de ani îşi petrece timpul, de primăvara

până tomana, în grădină, este indispensabilă. Familia a învă-ţat foarte multe de la ea. În ciuda vârstei, este foarte receptivă la tot ce este nou şi munceşte zi de zi, fără să obosească.

– Ajutaţi-ne să ne descurcăm în ale grădinăritului! Să înşirăm câteva practici, pentru realizarea unei grădini de plante aromatice şi să enumerăm acele plante aromatice, pe care merită să le cultivăm!

– Grădina de plante aromatice trebuie să fie la soare, fiindcă majoritatea acestor plante sunt originare din zone

mediteraneene. Trebuie să ţinem cont de obiceiurile ani-malelor noastre de companie. Plantele trebuie separate pe specii. Datorită faptului că aceste plante trebuie să fie des udate, pământul devine moale şi astfel locul va deveni în scurt tipm locul preferat al pisicilor. Ca să împiedicăm acest lucru, merită să le facem un pat de nisip. E util ca plantele să fie în apropierea terasei, a locului unde se gă-teşte în aer liber, astfel le avem la îndemână. Bineînţeles, în lipsa grădinii, aceste plante pot fi cultivate şi pe balcon, în lădiţe. În ce priveşte condiţiile de sol, necesarul de elemen-te nutritive şi de apă, aceste plante nu sunt pretenţioase. Dacă solul este prea compact, îl afânăm cu compost, nisip sau gunoi de grajd. Dacă avem grijă de ele şi le udăm regu-lat, creşterea lor este asigurată tot anul, astfel se asigură necesarul de mirodenii pentru familie. Pe cât posibil, să le udăm cu apă de ploaie. În perioada de vară, când este foar-te cald, prin tăierea frunzişului reducem suprafaţa prin care se evaporă apa, astfel trebuie să fie udate mai rar.

– Care metodă de reproducere s-o alegem: cea prin se-mănare sau cea prin butaşi?

– Dacă avem răbdare suficientă, putem încerca să semă-năm seminţe de pătrunjel, coriandru, busuioc, cimbrişor, cimbru şi oregano. Plantele trebuie rărite imediat după ce răsar, apoi, după ce mai cresc puţin, pot fi mutate la locul lor. Unele plante cu seminţe mărunte, cum ar fi rozmarinul sau levănţica – indiferent, ce metodă de reproducere alegem – necesită atenţie mai mare şi condiţii speciale. Trebuie să ţinem cont de faptul că dacă încercăm să producem propri-ile noastre răsaduri, în primul an nu vom avea plante stu-foase, nu vom putea recolta. Deci, dacă dorim să folosim din primul an plantele aromatice, merită să plantăm răsaduri. Acestea se pot procura din pepiniere, sere sau chiar din pieţe. Ele pot fi plantate tot anul, perioada optimă pentru

plantat fiind toamna, sfârşitul lunii septembrie şi octom-brie, respectiv primăvara, martie şi aprilie.

– În încheiere, încă o întrebare, adresată lui ne-nea Misi: Unde găsim plantele medicinale, aroma-tice şi perene, cultivate în Grădina Kereki?

– La sfârşit de săptămână ne găsiţi în pieţele agroalimentare din Gyula şi Bekescsaba. Suntem prezenţi la Duminica Florilor din Gyula, la Târgul de la Mezőtúr, la Eger, în Săptămâna Botanicii şi la

evenimentele gastronomice organizate de Grădina Botanică din Vácrátót.

Foto: red. CrisPerwww.kerekikert.hu

Aloe Vera este folosită pentru vindecarea arsurilor

Cimbrişor peren în loc de piper


G r ă d i n ă d e p l a n t e a r o m a t i c e p e l â n g ă c a s ă

Când am cumpărat pentru prima oară de la nenea Bo-tyánszky Misi plante medicinale şi aromatice, pentru un program eco organizat la şcoală, n-am crezut că peste ani voi aşterne pe hârtie toate acestea. N-am crezut că va trebui să scriu vreodată despre acel suport binevoitor şi de un în-alt profesionism, care colorează regulat programele pentru copii, organizate de Asociaţia „Körösök Völgye Natúrpark”. Acesta face legătura între copii, programele instituţiei şi viaţa reală, în cazul de faţă, grădinăritul.

De ani de zile cumpărăm de la el plantele, dacă vrem să ne facem o grădină de plante aromatice în curtea şco-

lii sau a grădiniţei, dacă promovăm grădinile „prietene cu fluturii”. Nenea Misi este prezent întotdeauna la Festivalul „Bioritmul” şi la alte programe verzi, unde le povesteşte cu plăcere copiilor despre plantele sale medicinale şi aromati-ce. Multe cadre didactice şi copii au fost tentaţi să-şi creeze propria grădină „prietenă cu fluturii”, să construiască spirală de mirodenii, bazându-se pe experienţele lui. Ultima dată când ne-am întâlnit, ne-a „făcut cunoştinţă” cu recipientul său de compost, în care, într-un an se produce compost de calitate, ce constituie ingredientul de bază a grădinăritului.

Nene Misi! Mulţumim frumos...

Plantele medicinale s‚ i aromatice ale lui Botyánszky Mihály s‚ i copiii

Atelierul pentru copii „Ritmul Verde”, cu nenea Misi Adulmecând plantele medicinale

Oregano (Oreganum vulgare): Plantă perenă, de 50 cm înălţime. Recoltarea se face în perioada de înflorire.. Se recomandă ruperea tuturor frunzelor, care se pun apoi la uscat. Este o mirodenie folosită la pizza, la mâncăruri cu ouă, roşii şi caşcaval. Este condimentul tipic al uleiului condimentat, cu acest ulei putem marina carnea înainte de prăjire.

Cimbrişorul (Thymus sp.): este un subarbust peren, de talie mică, cu tulpini între 10 şi 20 cm. Perioada de recoltare este perioada de inflorire a plantei, se recolteaza partea ei aeriană, care chiar şi după uscare are miros plăcut si aromat.. Stimulează digestia şi creşte pofta de mâncare. Este mirodenia potrivită pentru mâncăruri preparate din carne de pasăre, peşte, pentru pizza, garnituri şi salate crude. În stare proaspătă, are miros şi gust intens, deci le folosim cu chibzuinţă.

Busuioc (Ocimum basilicum): Este o plantă aromatică anuală, cu tulpină moale şi înălţime de 40 cm. Trebuie tăiate permanent vâr-furile, pentru încurajarea creşterii frunzişului. Frunzele proaspete se potrivesc perfect cu mâncăruri mediteraneene, cum ar fi: pizza, spa-ghetele bolognese, lasagna, precum şi cu supe, mâncăruri preparate din ouă şi roşii.

Cimbrul (Satureja montana): este un subarbust cu înălţimea de 20-25, se foloseşte la salate crude, paste de condimente şi garnituri. Putem înlocui cu el piperul în mâncăruri preparate din carne, ouă şi fasole.

Rozmarimul (Rosmarinus officinalis): Este un subarbust peren, cu înălţimea de 50-60 cm. Este sensibil la frig, deci se recomandă cul-tivarea ei în locuri ferite de îngheţ. Pe timp de iarnă, se recomandă acoperirea lui sau găsirea soiului care rezistă la frig. Florile sale sunt folosite la salate proaspete. Mugurii frunzelor se folosesc la condi-

mentarea cărnii de miel sau porc, deasemenea se potriveşte excelent şi cu pizza. Planta trebuie ciupită cu curaj, să dezvolte tufiş.

Roiniţa (Melissa officinalis): Este o plantă perenă, cu tulpina moa-le, înaltă de 60-70 cm. Recoltarea părţii aeriene a plantei (tulpina şi frunzele) se face înainte de înflorire, tăind la 10 cm deasupra solului. Se foloseşte tăiată mărunt, în salate, maioneză, băuturi din fructe.

Tarhonul (Artemisia dracunculus): Plantă perenă, înaltă de 80-100 cm, motiv pentru care se recomandă cultivarea ei în grădina de zarzavaturi. Se recoltează înainte şi în timpul înfloririi, după care se taie. Aroma lui este intensă. Este recomandată folosirea lui la supe de zarzavat, mâncăruri cu roşii şi ouă, sosuri.

Pătrunjelul (Petroselinum crispum): Este preferatul lui tanti Kati. Plantă bianuală, se poate cultiva atât în grădină, cât şi în ghiveci. Frun-zele sale se folosesc la supe, salate, paste de sandwich, garnituri.

Leuştean (Levisticum officinale): Leusteanul este o plantă care poate atinge înălţimi de aproximativ 60-80 cm. Tulpina plantei este ramificată, groasă şi tubulara. Datorită înălţimii sale este recomanda-tă cultivarea eiîn grădină. Frunzele sale sunt folosite la condimenta-rea supelor de zarzavat şi carne, tocăniţe şi caşcaval.

Din grădina noastră de plante aromatice să nu lipsească plantele cultivate deja de bunicii noştri: mărarul, chimenul, ţelina, usturoiul şi ceapa.

Când ne realizăm propria grădină de plante aromatice, să nu uităm de sănătatea noastră!

Nu uitaţi, mirodeniile verzi au şi efecte terapeutice!

Plantele din gradina de mirodenii

Körösök Völgye - M o d d e v i aţă s ă n ăt o s – s t i l d e v i aţă r e s p o n s a b i l

Cultivând sau culegând propriile plante, tot anul putem folosi la gătit condimente ferite de substanţe chimice şi cu un gust minunat. Acesta este un lucru foarte important, căci condimentele conferă suflet mâncărurilor, cantitatea şi combinarea lor potrivită constituie baza gustului armo-nios, în plus, unele condimente – spre exemplu chimenul, mărarul şi busuiocul – ajută la digestie.

Culesul plantelor în zile însorite:

În funcţie de plantă, culegem vlăstarii, florile sau fructul, iar uneori rădă-cina. Momentul culesului trebuie stabilit corespun-zător, pentru ca partea de plantă culeasă să fie sufi-cient de coaptă şi cu un conţinut optim de uleiuri volatile. De exemplu, în cazul mărarului, busuiocu-lui şi rozmarinului, cei mai buni sunt vlăstarii proas-peţi, pe când cimbrişorul şi oregano se culege în plină floare. Este important de ştiut că plantele au conţinut maxim de uleiuri volatile şi substanţe active în miezul zilelor însorite, deci să le culegem în aceste condiţii. Întotdeauna să culegem doar cantitatea de plante pe care o putem usca.

Selectare, mărunţire în bucătăria verde:Părţile de plante culese trebuie selectate, dacă este nevoie,

spălate, scurse de apă într-o strecurătoare, eventual şterse bine cu prosop de bucătărie. După aceasta, le mărunţim cu un cuţit sau tocător de con-dimente şi le folosim proas-pete.

Uscare, păstrare până la întrebuinţare:Dacă dorim să ne bucurăm de propriile condimente şi în

lunile mai reci, trebuie să le uscăm. Să uscăm plantele în loc bine aerisit, la um-bră, punându-le pe o bucată de pânză de bumbac. Astfel le putem păstra culoa-rea şi gustul. Vlăstarii se pot usca şi nemă-runţiţi, în acest caz va trebui să adunăm ulterior, cu mâna, flo-rile sau frunzele us-cate. Până la întrebu-inţare, condimentele verzi se vor păstra în borcane din sticlă sau în săculeţi din pânză de bumbac, în loc răcoros, fără praf.

Mai de mult, con-dimentele verzi erau folosite în moduri mult mai variate. Se utilizau cu îndrăz-neală pentru a da gust salatelor crude, ciorbelor, pateurilor, diferitelor sortimente de pâine, prăji-turi sau produse de patiserie, garniturilor şi fripturilor.

Luaţi exemplu de la strămoşi, condimentaţi fără frică condimente verzi!

Foto: Bonyhádiné Pásztor Enikő

Deşi cuvântul „condimente” ne duce cu gândul în India, la călătorii lungi cu vaporul, la mireasma condimentată a istoriei, nu putem uita de mirosul de mărar al vechilor grădini ţărăneşti, şi nici de condimen-tele mediteraneene cultivate şi în zilele noastre în jurul casei. Să nu fim leneşi să culegem în zilele calde ale verii condimentele verzi, iar apoi să uscăm la aer, la umbră, şi să le păstrăm pentru lunile reci!

Cultivă cu propria-ţi mână…… condimentele verzi (plante aromatice)

scris de: bonyhádiné pásztor enikő

Culegerea vlăstarilor înfloriţi

Mărunţim condimentele verzi

După spălare planta se usucă

Plantele uscate pot fi păstrate şi în borcane/sticle

Pătrunjelul se poate culege şi dacă a fost acoperit de zăpadă

Chimenul se poate cultiva şi în grădină

Se spune că cine iubeşte florile este un om bun. Deşi aceasta nu este o afirmaţie veşnic valabilă, putem fi siguri că cine este pasio-nat de flori, nu este indiferent nici faţă de fluturi.

Pentru anul acesta, lumea şi-a încheiat activitatea de pro-iectare şi amenajare a grădinii şi de plantare a florilor, acti-vitate care este obositoare, dar care este şi o sursă de bucu-rii. În cele ce urmează, vom da câteva idei privind modul în care, în viitor, putem amenaja o grădină pe placul fluturilor,

acestor nestemate zburătoare.

Cu o grădină bine gân-dită, cu design reuşit, putem re-aliza o adevărată insulă verde pentru unele specii de fluturi. Am putea crede că dorim să atragem fluturii în grădină numai pentru a ne delecta privirea, dar în realitate este vorba despre mult mai mult de atât. În condiţii naturale, în propriul ha-bitat, orice specie are asigurate condiţiile de viaţă. Problema apare atunci când scade drastic mărimea habitatelor, se mo-difică calitatea lor, şi acestea nu mai sunt capabile să-şi între-ţină biocenozele. În mod regretabil, din cauza construcţiilor şi a transformării biotopurilor naturale în terenuri agricole, în zilele noastre, din vegetaţia naturală a regiunii Crişurilor nu au mai rămas decât urme ale pădurilor, pajiştilor de odini-oară. Majoritatea zonelor păstrate sunt protejate, dar cele ne-protejate sunt permanent în pericol de a fi arate sau afectate de utilizarea chimicalelor.

Nu este greu de estimat importanţa mozaicelor de habita-te naturale, dar deseori acestea sunt situate la distanţe mari unele de altele. În condiţiile sociale şi economice din zilele noastre, a crescut mult rolul habitatelor secundare, printre altele al grădinilor în care insectele se pot odihni, hrăni şi înmulţi.

Mulţumită capacităţii lor crescute de a se deplasa, fluturii găsesc cu uşurinţă mediile de viaţă oferite de noi, dar la ame-najarea unei grădini care este pe placul lor, nu este suficient să ne gândim doar la exemplarele mature. Ca urmare a dezvoltă-rii lor holometabolice (prin transformare totală), larvele duc o viaţă total diferită de cea a fluturilor maturi. Pentru unele specii de fluturi, este indispensabilă existenţa plantelor gazdă pentru larve, şi a celor care oferă nectar pentru adulţi. Există

O grădină fluturilorpe placul



Un musafir rar al grădinilor noastre, Melanargia galathea

O grădină fluturilor



şi plante cu care putem satisface nu numai necesităţile pupe-lor, dar şi pe cele ale larvelor.

Mai întâi, să trecem în revistă pe scurt, care sunt speciile de fluturi care pot să apară cel mai des în grădinile noastre.

Să începem enumerarea cu specia cea mai cunoscută şi cea mai – poate chiar ostentativ– de fascinantă: fluturele ochi de păun de zi (Inachis io). Este inconfundabil datori-tă formei aripilor sale. Are pe aripi câte o pată mare, ca un ochi. Pe aripile anterioare acestea sunt colorate în galben şi albastru, cu contur negru şi „pupila” brun-cenuşie. Petele de pe aripile posterioare au conturul deschis şi negru, cu pete albastre. Culoarea de bază a aripilor este roşu viu, pe dos ele sunt negre-maronii. Această din urmă culoare este perfectă penru deghizare, fluturele se identifică cu mediul înconjurător.

Dezvoltarea larvelor se poate asigura cu uşurinţă, pentru că omidele trăiesc în grupuri pe urzică (Urtica dioica). Spe-cificul coloraturii lor este dată de puncte alb-negru, ele sunt acoperite des de spini ramificaţi. Fluturii adulţi din prima ge-neraţie apar în iunie şi iulie. Exemplarele pe care le putem ve-dea odată cu sosirea primăverii, sunt cele de generaţia a doua, din august, care au iernat în stadiu de maturitate. Planta care oferă nectar pentru imago este liliacul (Syringa vulgaris), respectiv Cirsium spp. prezentă în cantităţi mari pe pâr-loage.

Şi omidele fluturelui virgulă (Polygonia c-album) „şi-au ales” ca principală gazdă urzica, dar consumă şi frunzele de hamei (Humulus lupulus), ulm (Ulmus spp.), alun (Corylus spp.) şi coacăz (Ribes spp.). Specia nu este mai puţin rară decât cea anterioară, dar se lea-gă mai mult de zonele cu arbori, arbuşti. Fluturele are o anvergură a aripilor de circa 4,5 cm, partea dorsală este frumos colorată în culori vii, partea ventrală a ari-

pilor are o culoare maronie ştearsă, cu un mic desen alb, în forma literei „C”, de unde i se trage şi numele de fluture virgulă. Aripile sunt crestate, parcă abia ar fi scăpat din-tr-o furtună. Omidele singuratice au un aspect foarte inte-resant, desenul lor roşu-maroniu şi alb imită excrementul de pasăre; acest fenomen, această capacitate a deghizării se numeşte mimetism. Imagourile sunt de două genera-ţii: prima generaţie zboară în luna iunie şi iulie, iar unele exemplare ale celei de-a doua din august până în luna apri-lie a anului următor, iarna hibernând.

Vanessa atalanta, pe numele său popular „Amiralul”, este o adevărată specie migratoare. Larvele rezistă rar la iernile din bazinul Carpatic, exemplarele de primăvară, care apar în grădinile noastre, sosesc din zona mediteraneană. Generaţi-ile mai târzii se dezvoltă deja la noi, din ouăle depuse aici. Planta gazdă a omizilor este urzica, ele tră-iesc singuratice pe frun-ze. Adulţii zboară până târziu, uneori chiar iernează. Aceste exemplare sunt printre fluturii care apar cel mai devreme.

Un musafir rar al grădinilor noas-tre este Zerynthia polyxena, una dintre cele patru specii de fluturi din ţara noastră. Rareori se îndepărtează de mărul lupului (Aristolochia clematitis), plantă gaz-dă a omizilor. Aceas-tă plantă, utilizată ca medicament de medicina po-pulară, trăieşte cel mai des pe marginea dru-murilor, în zone mult antropizate. Omidele sunt de culoare vie, portoca-lie, la capăt au multe excrescenţe

Va ile Cris, urilor – N aT u r ă


O g r ă d i n ă p e p l a c u l f l u t u r i l o r

negre. În lumea animalelor, combinaţia culorii negre şi a celei galbene, ca şi în cazul viespilor, atrage atenţia asupra faptului că purtătorul este otrăvitor sau are gustul neplăcut. Consu-mând planta gazdă otrăvitoare, şi omidele devin otrăvitoare – acesta este mesajul transmis de coloraţia lor către cei care sosesc să se hrănească cu ele.

Fluturii coadă de rândunică (Papilio machaon) şi fluturii coadă de sabie (Iphiclides podalirius), ce fac parte din familia Papilionidae, vizitează adesea florile. Sunt specii de dimen-siuni mari, cu anvergura aripilor de 50-70 mm. Dincolo de mărime, şi forma lor este foarte asemănătoare. Aripile flutu-rilor coadă de rândunică sunt galbene, cu model negru, iar cele ale fluturilor coadă de sabie albe, cu nuaţe de galben, cu benzi transversale negre. La ambele specii, aripile posterioa-re, alungite, se termină într-o „coadă”.

Unele dintre plantele lor gazdă se regăsesc şi în grădi-nile noastre cu flori sau cu legume. Feniculul (Foenicum vulgare), morcovul (Daucus carota) şi mărarul (Anethum graveolens) sunt îndrăgite de omidele fluturelui coadă de rândunică, iar migdalul pitic (Amygdalus nana) şi alţi ar-bori fructiferi, cu fructul cu coajă lemnoasă de omidele flu-turelui coadă de sabie.

Este absolut subiectiv, ce fel de flori plantăm în grădină, dar este recomandat să ţinem cont de faptul că diferite spe-cii de flori îşi pot selecta minuţios polenizatorii. Nu ajunge să ne concentrăm doar asupra cantităţii, căci de exemplu florile în formă de pâlnie sunt vizitate exclusiv de Sphingi-dae, cu proboscida lungă, pe când pe Asteraceae se aşează şi multe alte grupe de insecte. La alegerea culorilor, este recomandat să favorizăm nuanţele naturale. Spre deosebi-re de noi, insectele văd şi lumina ultrvioletă, cu lungime de undă scurtă, deci culoarea florilor percepută de noi nu este aceeaşi cu cea văzută de fluturi. Ca regulă generală, putem spune că florile albe, albastre şi galbene sunt cele mai atractive. Nu este absolut indiferent nici în care parte a grădinii aşezăm plantele alese. Fluturilor le plac locuri-le călduroase, însorite, aici se hrănesc şi îşi aşteaptă pere-chea, se feresc de umbră.

Dintre Asteraceae probabil genurile de ferfăn (Tagetes) sunt cele mai cunoscute, acestea înfloresc din iunie până în septembrie şi sunt foarte îndrăgite de fluturi. Cei mai mul-ţi aleg speciile de Echinacea, probabil pentru că acestea sunt plante comune. Şi ele sunt îndrăgite de fluturi. Merită să amintim şi varietăţile horticole de Aster spp., acestea au flori mai mici, dar mai multe.

O plantă cu nectarul foarte îndrăgit de fluturi este Lantana camara – cameleonul. Aces-tea înfloresc de primăvara până toamna, încântându-ne cu multe culori. Din pă-cate, nu rezistă la frig, deci trebuie asigurată iernarea lor.

Levănţica (Lavandula angustifolia) este un semi-arbust decorativ şi parfumat, răspândit în grădini în ultimul deceniu.

Am lăsat pen-tru final trei ar-buşti, ai căror c ap ac i t at e de a atra-ge insecte nu prea poate fi depă ş it ă de alte p l a n t e . Socul ne-gru (Sambu-cus nigra) este cunoscut de pe marginea drumu-rilor, dar îl găsim mai nou şi în grădini. După înflorire, se coace fruc-tul său bogat în vita-mine, acesta se poate utiliza ca şi colorant natural sau agent de îngroşare.

Liliacul (Syringa vulgaris) asigură în mai hrana pentru prima generaţie a fluturilor, iar li-liacul de vară (Buddleja davi-dii) înfloreşte în lunile de vară. În cazul ambelor specii, avem la dispoziţie o gamă variată de culori.

Cum se poate vedea din cele de mai sus, păstrând neatins un petec de pământ cu urzică, putem asigura înmulţirea mul-tor specii. Trebuie însă să fim atenţi ca toamna să nu îndepăr-tăm plantele gazdă uscate, pentru că pe acestea pot fi nimfe. Majoritatea fluturilor noştri iernează în stadiul de crisalidă (nimfă), şi prima generaţie de fluturi apare abia în primăvara anului următor.

În ce priveşte grădina, un principiu de bază este evitarea totală a chimicalelor. Insecticidele şi erbicidele nu dăunează doar fluturilor şi nimfelor acestora, pot să omoare şi alte in-secte utile. Într-o grădină care să le fie dragă fluturilor este recomandată combaterea ecologică a dăunătorilor.

Nu trebuie să se întristeze nici cei care nu au loc pentru a cultiva plante: fluturii se pot hrăni şi cu alimentatori arti-ficiali. Fabricarea acestora este foarte simplă, aproape că se pot confecţiona din deşeuri, iar pentru „imitaţiile” de nectar internetul oferă nenumărate reţete.

Foto: Boldog Gusztáv

Fluturele de scaieţi are culori spectaculoase

luptam cu ele şi ne amuzam copios când, la sfârşitul unei zile petrecute în praful străzii din Kunágota, ne număram urmele lăsate de ghiulelele de cartofi. Câţiva ani mai târziu uscam deja florile acestui arbust, iar în prezent pot aduce primăvara într-o zi de iarnă oricât de cruntă cu ajutorul unui ceai de soc. Acum, când citesc reţetele lui tanti Jutka şi privesc ciorchinele bogate, mă gândesc deja dacă îl voi pregăti cu mere sau prune, ca dulceaţă, sirop sau jeleu ... Poate că în acest an păsările din grădina mea vor fi nevoite să-l împartă cu mine?

Foto: Boldog Gusztáv, reţete: Varga Judit

Fără îndoială, aclamarea binefacerilor socului negru a de-venit o obsesie în ultimii ani. Chiar dacă ne apare peste tot în faţă oferindu-şi floarea, fructul, umbra şi un verde plăcut ochilor, îl considerăm totuşi un copac-buruiană, o plantă in-dezirabilă. Această atitudine se justifică, poate, prin faptul că socul negru se simte bine, de regulă, în locurile unde omul a intervenit brutal în ordinea naturii. El preferă solul îmbogăţit cu elemente nutritive pe care îl găseşte în împrejurimile fer-melor zootehnice părăsite, sau cu nitrogenul pe care pădurile de salcâm îl preiau din aer şi îl depozitează în pământ pen-tru a putea fi preluat şi de soc. Nu îl întâlnim, în schimb, în grădinile şi parcurile bine întreţinute, poate tocmai pentru că ceea ce nu trebuie ţinut în viaţă printr-o muncă de Sisif (aşa cum am încercat eu timp de mai mulţi ani cu piersicii mei, până când am renunţat), conform „noi tradiţii” nici nu poate fi valoros. Omul refuză darurile naturii pe care animalele le acceptă în mod natural, profitând din plin de pe urma lor cu un consum minim de energie. În perioada înfloririi, socul este năpădit de fluturi şi insecte care se înfruptă din corolele sale albe, robuste, iar în august tufele încărcate de fruct sunt inva-date de păsările care se pregătesc pentru lunga lor migrare.

În copilărie, una din distrac-ţiile noastre preferate era con-fecţionarea puştilor de soc. Ne

Va ile Cris, urilor – M o d d e v i aţă s ă n ăt o s

Dulceaţă de soc4 kg de bobiţe de soc coapte se spală bine, se desfac de pe crenguţe, apoi

se fierb în 0,5 l apă, amestecând de mai multe ori, până când bobiţele se în-moaie. se adaugă 2,5 kg zahăr şi se fierbe în continuare la foc moderat până când se îngroaşă. se toarnă în borcane preîncălzite, care se închid şi apoi se lasă să se răcească o zi între pături. după răcire se depozitează în loc uscat.

se poate prepara şi cu mere, prune, pere sau gutui în proporţie de 1:1, fierte separat şi apoi amestecate.

Jeleu de soc1 kg de bobiţe de soc se spală, se pun la fiert cu 250 ml apă şi se fierb până

când se sfărâmă, apoi se pasează prin strecurătoare. se adaugă 800 g zahăr şi se fierbe în continuare până când zeama picurată pe farfurie se gelifiază. Jeleul se toarnă în borcane, care se închid şi apoi se lasă să se răcească între pături.

Sirop de soc3 kg de bobiţe de soc coapte se fierb într-un litru de apă până când fructele se

înmoaie şi se sfărâmă în timpul amestecării. după fierbere se lasă puţin la răcit, apoi se trece printr-o strecurătoare deasă. se adaugă 1 kg de zahăr la fiecare litru, se pune din nou la fiert, iar după 10 minute de la a doua fierbere se ia de pe foc şi se toarnă în sticle, care se lasă să se răcească între pături. după răcire se depozitează în loc uscat şi răcoros. diluat cu apă, siropul de soc este o băutură răcoritoare excelentă, dar 100 ml de sirop de soc mixat cu 0,5 l lapte reprezintă de asemenea o băutură tonică deosebită.

Să fim precauţi când culegem soc! Părţile verzi ale socului negru (Sambucus nigra) sunt dăunătoare sănătăţii, de ace-ea este important să curăţăm cu atenţie fructul de resturile de crenguţe.

Dulceaţa de soc este o umplutură excelentă pentru clătite.

Bucataria lui tanti Jutka

scris de: Boldog Gusztáv

Să nu confundăm socul ne-gru cu bozul (Sambucus ebu-lus), al cărui consum nu este recomandat! Floarea şi fruc-tul socului negru, care are tija lemnoasă, pot fi consumate fără probleme şi sunt atârnă-toare, în timp ce cele ale bo-zului, care dezvoltă anual tijă nouă, sunt îndreptate în sus.


În Ungaria, pe an ce trece, numărul bicicliştilor creşte, pistele pentru biciclişti se extind şi se îmbunătăţesc calitativ, iar dato-rită modei de a merge cu bicicleta, din ce în ce mai mulţi tineri şi bătrâni se alătură revoluţiei ciclismului care se afirmă tot mai puternic în Europa.

Trăim într-o epocă a schimbărilor dinamice în care vite-za creşte, iar lumea accelerează. Mediul nostru se schimbă de la o zi la alta, de aceea şi noi vrem să ne schimbăm: să ne modelăm corpul, să ne întărim musculatura, să ne creştem rezistenţa fizică, să ardem calorii, să ne fortificăm echilibrul psihic, stima de sine şi rezistenţa la stres. Toată lumea încear-că să ducă o viaţă cât mai activă şi mai completă.

Toate acestea sună bine, dar cum poate duce o viaţă ac-tivă şi completă o femeie cu mai mulţi copii, un electrician dintr-un mic orăşel, un funcţionar sau un pensionar cu venit mic, care nu au timp, bani sau energie nici pentru ei înşişi? Ei, metoda este cunoscută şi dă rezultate.

I. Efectele mersului cu bicicleta asupra psihicului şi intelectului

– Mersul cu bicicleta creşte capacitatea de concentrare, astfel se atenuează problemele de zi cu zi. Memoria este sti-mulată, ceea ce uşurează gândirea.

– Pe bicicletă creşte buna dispoziţie şi siguranţa de sine pentru că organismul eliberează endorfine (hormoni ai plăce-rii). Ciclismul este un sport eficient în înlăturarea anxietăţii, a stresului zilnic. Cauzează o oboseală binefăcătoare, linişteşte şi deconectează.

– Mersul zilnic cu bicicleta prin oraş oferă siguranţă de sine, făcând din ciclist un bun observator.

– Realizarea unei performanţe prestabilite, rezolvarea cu succes a unei situaţii dificile în trafic şi conştientizarea capa-cităţii fizice întăreşte stima de sine.

– Mersul zilnic cu bicicleta este mai uman, mai liber, în timpul traseului ciclistul primeşte mai multe impulsuri. En-dorfina produsă prin mişcare creşte dorinţa de comunicare, de aceea vedem de multe ori ciclişti stând lângă bicicletele lor şi discutând.

– Ciclismul implică o viaţă socială mai intensă.

– Experienţa co-piilor care descoperă lumea din scaunul de copii al bicicletei pă-rinţilor este mai bogată. Experienţele lor sunt mai captivante şi mai apropi-ate de realitate decât dacă ar urmări evenimentele prin geamul maşinii, în plus conştientizează de la o vârstă fragedă impor-tanţa protecţiei mediului şi a sănătăţii.

– Soarele, natura, schimbarea mediului şi a vremii influ-enţează direct şi starea sufletească a biciclistului. Nu uitaţi: varietas delectat (varietatea încântă)!

– Natura, spaţiul deschis şi aerul oferă plăcere şi reîm-prospătare mentală mai mare dacă suntem în mişcare.

II. Efectele mersului cu bicicleta asupra organismului

– Întreţine reflexele (echilibru, vedere în spaţiu, coordo-narea mişcărilor etc.). Se ştie că mai ales persoanele în vâr-stă au probleme cu reflexele.

– Întreţine sistemul cardio-vascular. În timpul mersului cu bicicleta respiraţia este mai rapidă, iar activitatea cardi-acă mai intensă: creşte pulsul şi tensiunea arterială, astfel se intensifică circulaţia sângelui, deci celulele organismului primesc mai mult oxigen decât în stare de repaus.

– Mersul regulat cu bicicleta îmbunătăţeşte semnificativ rezistenţa, performanţa fizică, influenţează pozitiv cantita-tea de acizi graşi şi lipide din sânge.

– Ciclismul menajează picioarele din punct de vedere static. Este o „maşinărie pentru deplasare” excelentă în ca-zul bolilor ortopedice (de exemplu platfus rigid etc.).

– Îmbunătăţeşte circulaţia sanguină şi limfatică a pi-cioarelor. Mersul cu bicicleta dinamizează arterele în cazul vasoconstricţiilor. Cei care suferă de vene varicoase le rela-tează adesea medicilor că mersul cu bicicleta le atenuează durerea şi simptomele.

– Are un rol însemnat în relaxarea şi mişcarea regulată a ar-ticulaţiilor, contribuind astfel la prevenirea bolilor reumatice.

Scris de: Gyebnár PéterMERGEŢI CU BICICLETA!Trăiţi o viaţă completă, cu uşurinţă – începeţi acum!

Mergeţi cu bicicleta!

Mergeţi cu bicicleta la locul de muncă, la magazin, la grădiniţă, la

poştă, în localitatea vecină, urcaţi cât mai des pe bicicletă în timpul liber! Luaţi

bicicleta când doriţi să vă reîncărcaţi bateriile, să vă relaxaţi, dar şi când

sunteţi prost dispus! Să meargă toată lumea cât mai mult

cu bicicleta!


Scris de: Gyebnár Péter

Va ile Cris, urilor – M o d d e v i aţă S ă n ăt o S – S t i l d e v i aţă r e S P o n S a b i l

– Contribuie la reglarea echilibrului energetic al orga-nismului. Fiind un consum fizic, în cazul dereglărilor mai uşoare ale glicemiei reduce tulburările de metabolism, pre-venind astfel obezitatea sau contribuind, în asociaţie cu o alimentaţie conştientă, la atingerea greutăţii ideale.

– Mişcarea ritmică a muşchilor perineali şi pelvieni este benefică în cazul dereglărilor funcţionale ale sistemului ex-cretor. Mersul cu bicicleta înseamnă gimnastică pentru co-loana vertebrală.

– Are un efect însemnat de modelare a corpului. Mersul regulat cu bicicleta este cel mai mare inamic al celulitei din zona feselor şi a coapselor, în plus are şi efect modelator!

Mersul cu bicicleta – PROTEJAREA MEDIULUI

Pentru fabricarea unei biciclete obişnuite sunt necesare în medie 13-25 de kilograme de materie primă: oţel şi aluminiu. Bicicleta este de neîntrecut în privinţa economiei de materiale, pentru fabricarea unui autoturism sunt necesare de 30-60 de ori mai multe materii prime, energie şi multe materiale auxiliare care se descompun greu şi dăunează mediului.

Pentru a funcţiona, bicicleta nu are nevoie de hirdocarburi dăunătoare mediului, forţa motrică apare fără benzină, fără ulei, fără gaze. Nu există procese de combustie, deci nu încarcă me-diul – şi aşa suprasolicitat – cu emisie de substanţe toxice. Şi zgo-

motul produs este neglijabil.O bicicletă obişnuită se poate întreţine, repara

cu uşurinţă, şi după ce se uzează, com-ponentele se pot

reutiliza aproape integral, neexistând deşeuri periculoase. Sin-gura problemă o pot constitui cauciucurile, anvelopele, dar şi aici impactul negativ asupra mediului este mai redus decât în cazul maşinilor.

Mersul cu bicicleta – IEFTIN şi RAPID

Bicicleta este ieftină. Este uşor de achiziţionat, oricine şi-o poate permite. Utilizarea sa nu este limitată de creşterea pre-ţului carburanţilor. Repararea, întreţinerea şi păstrarea ei se rezolvă ieftin cu puţină iscusinţă.

Bicicleta asigură o deplasare rapidă. Ea este un mijloc de circulaţie lent doar în aparenţă. În oraşe şi suburbii se poate ajunge cu ea la destinaţie mai repede, pe rute mai scurte. În oraş este mai rapidă decât maşina la orele de vârf, pe distanţe mai mici de 5 km este aproape imbatabilă.

Din ce în ce mai multe persoane îşi dau seama că oricât de mult ar dori să-şi schimbe viaţa, singure nu o pot face deloc sau o fac doar temporar. De aceea merită să deveniţi membru al unei comunităţi ai cărei membri sunt atenţi unul la celălalt, care îşi fixează obiective comune, în cadrul căreia dezvoltarea individuală constituie baza dezvoltării comune, devenind astfel parte indispensabilă a acesteia. Merită deci să vă alăturaţi unei societăţi cicliste şi să participaţi la pro-gramele sale!

Foto: Vári László, Gál Zoltán, Gyebnár Péter

feta.info.hu korosbike.hu www.csabaibihargok.hu www.pedaldongolok.hu

În regiunea noastră se organizează în mod regulat excursii şi concursuri pentru biciclişti. Participaţi şi Dumneavoastră la ele!

Fiţi întotdeauna politicos, mai ales dacă aveţi dreptate!

Puţini cunosc faptul că Ungaria se situează pe locul doi în Euro-pa în ce priveşte producţia de miere, mierea ungurească fiind cunoscută în întreaga lume. Bineînţeles, şi în judeţul Békés, la Békéscsaba sunt apicultori şi producători de miere. Întreprinde-rea „Apicultorii Szlávik” – deţinătoarea nenumăratelor premii – este membră a Clubului Hungarikum Csaba.

În primăvara anului 2011, la iniţiativa Centrului Cultural „Csabagyöngye”, a luat fiinţă Clubul Hungarikum Csaba, cu participarea unor instituţii, antreprenori şi mici producători, pentru care prezentarea produselor autohtone unui cerc cât mai larg de consumatori are importanţă deosebită. În afară de cârnaţul din Csaba, vestit pe bună dreptate, găsim aici o serie de produse autohtone ungureşti (hungarikum), cum ar fi: vinul Csabagyöngye, sunt conservate tradiţiile unor ar-tişti locali, cum ar fi Munkácsy Mihály sau Schéner Mihály, deasemenea, se confecţionează produse artizanale cu moti-ve locale. Cu ocazia festivalelor, evenimentelor de proporţii, organizate de club, se deschide „Magazinul din Csaba”, unde micii producători din Békéscsaba îşi pot vinde produsele pro-prii – miere, siropuri de casă, dulceţuri, compoturi, murături, prăjituri şi multe alte specialităţi. „Apicultorii Szlávik” este membră de marcă a Clubului Hungarikum, cu specialităţile apicole pe care le produce.

Ştim bine că mierea este un îndulcitor foarte bun, dar sunt cunoscute şi efectele curative ale diferitelor produse apicole: este leacul natural al răcelii, are efect benefic asupra musculaturii şi inimii, asupra sistemului digestiv, menţine în limite normale tensiunea arterială. Din păcate, în ultima vreme, se constată o scădere a efectivului de albine la ni-vel mondial, tendinţă ce-şi produce efectul şi la noi. Printre motive putem aminti modificările din mediul înconjurător, încălzirea globală, căci datorită „dispariţiei” anotimpurilor, a scăzut numărul albinelor. Ca urmare, interesul faţă de api-cultură scade şi el.

Familia Szlávik din Békéscsaba, György şi Marika, se ocu-pă de un deceniu şi jumătate de producerea mierii. Bărbatul provine, pe linie maternă, dintr-o familie de apicultori. Între-prinderea familială formată din două persoane şi-a cumpărat primele albine în toamna anului 1999. Pe acea vreme, apicul-tura a fost doar un hobby, azi le asigură existenţa. Pe lângă ob-ţinerea calificărilor în domeniu, şi-au mărit an de an efectivul de albine. În prezent au 270 de familii de albine. Deţin tere-nuri în judeţul Békés la Póstelek, Kétsoprony, Telekgerendás şi Gyoma, precum şi în zona dintre Dunăre şi Tisa, respectiv în zona Nyírség.

Doamnei i-a fost acordat titlul de cavaler al Ordinului Cavalerilor Mierii „Göndöcs Benedek” la Festivalul Mierii şi Turtei dulci din Gyula, în 2012. Cu această ocazie a depus jurământul oficial că va promova mierea şi va proteja natu-ra. Cele două produse ale întreprinderii „Apicultorii Szlavik”, mierea de salcâm şi mierea polifloră a obţinut medalie de aur, iar mierea de tei medalie de bronz.

În oferta lor sunt 11 sortimente de miere – în afară de cele menţionate, de exemplu, mierea de floa-rea fluturilor, mierea de ra-piţă şi mierea de ridichi - , precum şi 4 produse aromatizate. Pe lângă diferitele sortimente de miere, se ocupă şi de comercializarea unor delicatese din miere. Gurmanzii pot gusta mierea de salcâm cu seminţe, fructe uscate, nuci şi alune, stafide, propolis, scorţişoară sau chili. Dacă dorim să facem cadou un astfel de produs, le putem alege pe cele ambalate în cutii or-namentale. Preferata copiilor, mierea ambalată în flacon în formă de ursuleţ se află între produsele oferi-te, la fel ca şi dulceţurile cu gusturi rafinate, pe care le putem, dease-menea, cumpăra. Cele mai căutate produse ale „Apicultorii Szla-vik” sunt mierea de pădure, cu conţinut bogat în minerale, precum şi mierea de rapiţă, foarte eficien-tă în tratarea refluxu-lui şi a hiperacidităţii gastrice.

„Apicultorii Szlavik” îşi aşteaptă cumpărătorii în hala din Piaţa agroalimen-tară Békéscsabai. Cei doi soţi sunt până în ziua de azi în luna de mie-re.

Foto: Apicultorii Szlavik

Békéscsaba, Hala Pieţei Agroalimentare

Program: marţi-duminica: între orele 8.00-14.00

Szlávik Orvos Mária: +36-20/255-20-93

Datorită sârguinţei demne de albine a familiei Szlávik...Suntem şi azi în luna de miere


Scris de: Kotroczó Henrietta



Va ile Cris, urilor – M o d d e v i aţă S ă n ăt o S

Mierea se produce din nectarul florilor, datorită activităţii de strân-gere, transformare şi condensare desfăşurată de albine. Calităţile mierii sunt determinate de specia de plantă care a produs nectarul. La denumirea mierii se ţine cont tot de acest ele-ment. Mierea curată se obţine doar din plantele ale căror flori înfloresc în acelaşi timp, în cantitate mare. În caz contrar, în stup se amestecă nectare-le diferite şi rezultă mierea polifloră.

Polenizarea plantelor producă-toare de nectar, în mare parte, este realizată de albine. Acestea adună nectarul dulce în guşă, apoi zboară înapoi, în stup. Nectarul este depozi-tat în celulele de faguri.

Albinele culegătoare tinere prelu-crează în continuare nectarul. Cu aju-torul enzimelor, zaharoza din nectar, care este un dizaharid, este transfor-mată in zaharuri mai simple (glucoză şi fructoză), adică monozaharide. În-tre timp, albinele – cu mişcările aripi-lor – reduc conţinutul de apă al nec-tarului la 18-19% şi căpăcesc celulele fagurilor cu ceară. Când majoritatea celulelor sunt acoperite cu ceară, apicultorul poate scoate mierea din faguri.

Sortimente de miere:

miere de salcâm Mierea de salcâm este cea mai că-

utată miere de soi în lume. Mierea de salcâm ungurească este de renume, a devenit un brand asociat cu calita-te şi valoare deosebită. În ce constă particularitatea mierii de salcâm un-gureşti? Salcâmul alb (Robinia pseu-doacacia L.) în patria sa, America de Nord, trăieşte pe pante abrupte, co-pleşit de alte specii. Specia, în con-diţiile climatice optime din Ungaria, a dezvoltat o serie de noi tipuri, cu caracteristici diferite.

O cincime din pădurile din Unga-ria sunt păduri de salcâm. Salcâmul trăieşte în orice zonă a ţării, excep-tând zonele cu sol salin. Calitatea ex-cepţională a mierii de salcâm ungu-reşti se datorează, pe lângă condiţiile climatice extrem de prielnice, desimii pădurilor de salcâm, unei specii de albine cu aptitudini speciale, tehno-logiei apicole aparte, precum şi con-diţiilor prielnice de mediu. Calităţile sale deosebite le putem descoperi în special prin degustare. Are un gust

armonios, miros de flori de sal-câm, este dulce, moale şi uşor acidulată. Nuan-ţele culorii: de la incolor la gălbui. Datorită conţinu-tului său bogat în fructoză, ră-mâne în stare li-chidă multă vre-me. Este un bun dezinfectant. Se recomandă pen-tru tratarea tusei şi a hiperacidităţii gastrice. Datorită gustului său este folosită cu plăcere ca îndulcitor pentru băuturi şi prăji-turi.

mierea de tei Culoarea acesteia depinde de pe-

rioada în care albinele strâng necta-rul: dacă strângerea este mai târzie, culoarea ei este mai închisă, spre maroniu. Se cristalizează repede, dar datorită peliculei lichide dintre cristale, îşi menţine consistenţa. Are miros şi gust intens. Gustul plăcut, picant, aromatizează mâncărurile şi băuturile, amestecând-o cu alte sor-timente de miere, le conferă acestora savoare.

Este recomandată pentru tratarea bronşitei, dar are şi efect antispastic şi antifebril. Mai nou, este din ce în ce mai des utilizat în cosmetică (ex. mască cu miere de tei).

miere de floarea fluturilorMierea de floarea fluturilor are un

miros puternic, dulce-aromat şi un gust deasemenea aromat. După doi ani începe să se cristalizeze.

Se foloseşte la aromatizarea mân-cărurilor crude. Se poate amesteca cu alte sortimente de miere. Datorită culorii şi consistenţei identice, ames-tecul de miere de floarea fluturilor şi cea de salcâm este un amestec reuşit. Datorită faptului că la noi în ţară sunt cele mai mari câmpuri de floarea flu-turilor din Europa, mierea de floarea fluturilor este un produs specific un-guresc.

mierea de floarea soareluiNuanţele culorii: de la galben-au-

riu la portocaliu. Are miros de floarea soarelui de intensitate medie. Gustul

plăcut, aromat, se aseamănă cu gus-tul seminţelor de floarea soarelui. Se cristalizează în aproximativ 32 de luni. În timpul păstrării, partea de sus este uleioasă, lichidă, iar partea de jos de culoarea untului şi cristalizată. Transformată în cremă de miere, este o delicatesă deosebită, care se con-sumă crudă. Este un ingredient foar-te bun pentru turta dulce.

mierea de rapiţă Mierea de rapiţă, cât este lichidă,

este galbenă, apoi, după cristalizare, devine albă. Cristalele fiind mărun-te, nu influenţează calitatea mierii. Este o miere puţin acidulată, datorită acestei caracteristici poate fi consu-mată şi de cei care suferă de hipera-ciditate gastrică.

miere polifloră Este de culoare galben-aurie sau

maronie, se cristalizează repede, acesta este însă un fenomen natural şi nu influenţează calitatea ei. Mie-rea cremă în curs de cristalizare este delicioasă. Mulţi o consumă cu caş-caval, nuci, seminţe, stafide sau stru-guri. Se poate folosi şi ca ingredient pentru prăjituri. Fiind produsă din nectarul mai multor specii de plante, gustul său depinde de locul şi peri-oada strângerii. Mierea polifloră de primăvară este obţinută din nectarul florilor pomilor fructiferi, a salciilor, păpdiei, paltinului, eventual rapiţei, cea de vară din nectarul florii soare-lui, lucernei, trifoiului şi dovleacului, respectiv, în ambele cazuri, din nec-tarul plantelor ce înfloresc pe margi-nea drumului şi pe malul apelor.

(sursă: www.omme.hu)


Intrată într-un con de umbră în ultimele trei secole, străve -chea Cetate ce dăinuie deasupra Aleşdului are cu ce să cuce-reasc ă turiştii.

Sâmbătă, 13 iulie, oraşul Aleşd s-a întors cu secole în timp, graţie ediţiei a II-a a Serilor Medievale dedicate Cetăţii Piatra Şoimului. Evenimentul cu tentă istorică a fost pus la cale după reţeta de succes a ediţiei inaugurale din 29 decembrie 2012.

Astfel, cavalerii, domniţele şi menestrelii invitaţi au reînvi-at atmosfera turnirurilor medievale oferind clipe de încântare dar şi de emoţie copiilor şi tinerilor atraşi în curtea Şcolii gim-naziale ce poartă numele domnitorului muntean Constantin Şerban Basarab, stăpân al Cetăţii Piatra Şoimului de la 1658.

În preambul, organizatorii au prezentat proiectul cu finan-ţare europeană “Promovarea produsului turistic al oraşului Aleşd - Cetatea Piatra Şoimului”, şi care a presupus inclusiv re-alizarea de broşuri, hărţi, căni, calendare şi panouri amplasate de-a lungul drumului din satul Peştiş către fortificaţia descrisă detaliat pe site-ul de proiect www.piatrasoimului.com

Apoi, la “încălzire”, băieţii dar şi fetele au suflat din răspu-teri în tulnice (buciume) ori au aşteptat răbdători să le vină rândul să tragă cu arcul tradiţional la ţintă, îndrumaţi înde-aproape de arcaşii Asociaţiei Culturale “Lupii din Pustă” din

Oradea. Puştanii au putut admira şi chiar proba piese de armură: coifuri, pieptare, cotiere etc. iar unii mai norocoşi şi mai îndrăzneţi au pus mâne pe săbii, suliţe şi halebarde autentice. Dintre îndeletnicirile dom-niţelor de altădată, domnişoarele din Aleşd au ales îndeosebi înşiratul de mărgele dar au tras cu coada ochiului şi la rochiile de epocă purtat cu graţie de tinerele însoţitoare ale Paladinilor de Terra Medies, veniţi de la Mediaş.

Pe scena înălţată a urcat formaţia “Bordo Sarkany” (Drago-nul Roşu) din Debrecen, cea care a mai oferit concerte medie-vale şi la Cluj Napoca, Alba Iulia, Sibiu, Mediaş, Bucureşti etc. Astfel, apreciaţii instrumentişti au cântat la cimpoi medieval şi cimpoi unguresc, la fluiere (irlandez şi unguresc), la ţite-ră, cobză, tambur şi tobe medievale. Muzica arhaică a adus curând la dans şi Paladinii cu domniţele lor. Iar după câteva figuri demonstrative a venit rândul junilor spectatorilor să în-cerce paşii şi figurile de dans de odinioară.

Şi lupte neregizate la Serile MedievaleSemnalul de război a fost dat de Lupii din Pustă, care după ce au

dat o demonstraţie de tras cu arcul de la mare distanţă, şi-au arătat agilitatea în luptele cu cuţitul. Apoi au intrat în scenă Paladinii şi ca-valerii Grupului tradiţional “Ezüst Sólyom” (Şoimul de Argint) din Oradea. Beligeranţii au arătat că se ştiu lupta cu săbii pentru o mână sau două, cu buzdugane cu lanţ dar au executat şi aruncări specta-culoase de luptă corp la corp, cu aterizări neprotejate pe asfalt.

Cel mai aprig moment a fost când, în ringul delimitat pe iarbă, Paladinii din Mediaş s-au luptat de-adevăratelea cu “vikingii” de la Ezüst Sólyom după regulile primului campionat naţional de lupte full-contact în armură, care a avut loc în martie la Cuj Napoca.

Protejaţi în mare parte de armuri, în prima rundă cavalerii s-au înfruntat în dueluri, câştigător fiind cel care reuşea trei lovituri cla-re, în coif sau zone vitale. Au câştigat orădenii, prin victoriile lui Ro-land şi Joseph în timp ce de la Paladini a fost victorios doar Bogdan. Tensiunea a crescut în public în runda a doua, când s-au înfrun-tat doi contra doi dar mai ales în runda finală, când s-a luptat trei


Cetatea Piatra Şoimului prinde aripi

Au dansat cu domniţele şi cavalerii de Terra Medies

Cetatea aflată pe pintenul de stâncă înalt de 60 de metriS-au păstrat şi câteva

bolţi de trecere



Va ile Cris, urilor – E v E n i m E n t E – At r AC ţ i i t u r i S t i C E

contra trei, până la doborârea efectivă a adversarilor pe pământ. După acordarea revanşei, scorul s-a încheiat la egalitate. Aplauzele au răsplătit truda, priceperea cât şi doza de risc asumată de comba-tanţi, dovadă fiind că unul chiar s-a accidentat la genunchi. La final, războinicii s-au salutat şi îmbrăţişat cavalereşte. Iar prichindeii de pe margine au rămas cu ochiii aţintiţi şi visători la luptele încrânce-nate care se dădeau în Evul Mediu pentru controlul zonei largi ce începea de la ieşirea Crişului Repede din munţi.

De la organizatorul Debreczeni Sándor am aflat că adoles-cenţii costumaţi în scutieri, paji sau îmbrăcaţi în tricouri inscrip-ţionate cu Cetatea Piatra Şoimului au fost încă de dimineaţă în târgul ce se ţine sâmbăta în Aleşd pentru a împărţi oamenilor pliante şi a-i invita la festival.

Ascunsă în Ţara Crişurilor

Dealtfel, mesajul de întâmpinare pe site-ul www.piatra-soimului.com este “Vizitaţi partea ascunsă a Ţării Crişurilor”, mesaj ce se regăseşte şi pe panourile care ghidează curioşii spre Cetatea cucerită acum de pădure.

„Regiunea de Nord Vest abundă în situri arheologice din toate etapele istorice, cetăţi şi castele, unele în ruine, altele încă funcţionabilei. În context, reînvierea Cetăţii Piatra Şoi-mului este o acţiune care va pune oraşul Aleşd pe harta desti-naţiilor turistice interne”, a explicat managerul de proiect Nicu Cureu obiectivul principal. Dealtfel, participarea Aleşdului la Târgul Touristica (Cluj Napoca, noiembrie 2012) şi la Târgul de turism al României (Bucureşti, martie 2013) a înmulţit vizi-tatorii site-ului de proiect, www.piatrasoimului.com.

Pe pagina de internet se află atât istoria detaliată a Cetăţii cât şi fotografii de iarnă, când copacii dezfrunziţi lasă să se vadă bine ruinele de piatră.

Însă şi vara Cetatea are un farmec unic. Flancată de arbori vânjoşi şi cocoţată pe stânca străbătută de galerii naturale, Ce-tatea ciuntită emană un amestec de sălbăticie şi mister aparte. Vizitatorii trebuie să aibă încălţări bune şi să fie atenţi pe unde păşesc fiindcă poteca merge uneori pe marginea hăului iar pe traseul ei se află şi un puţ cu ieşire spre râpă. Peşterile, inclusiv cea care odinioară era temniţa, sunt pe alocuri şlefuite de frecu-şul cu piciorul ori mâna omului. Ajunşi pe meterezul cu privire spre sud se întrevede, printre doi versanţi, câmpia Crişului Re-pede, cât şi drumul forestier de lângă Valea Secătura, pârâu lim-pede ce izvorăşte mai sus, din zona Castelului Poiana Florilor.

Din repere istorice notate pe site-ul ei

Cetatea e construită în secolul XIII de judele regal Paul din familia nobiliară Geregye (înrudită cu voievozii Transilvaniei)

sau de fiul acestuia, Miklos, astfel ca să nu fie la îndemâna că-lăreţilor tătari.

În 1406, regele Sigismund de Luxemburg o donează lui Ia-cob şi David Lackfi, un document al vremii arătând că dome-niul Cetăţii cuprindea 10 sate ungureşti, 50 de sate româneşti şi unul mixt, majoritatea aflate în Munţii Plopiş şi Munţii Piatra Craiului (pe cursul superior al Crişului Repede).

în 1456, Cetatea este preluată de episcopul catolic Ioan Vitez de Zredna, sub a cărui stăpânire Cetatea Oradea a dobândit faimă culturală şi graţie primului Observator Astronomic din Europa.

Din 1599 Cetăţii e renovată de Ştefan Bocskai, viitor prin-cipe al Transilvaniei şi rege al Ungariei, devenind una din cele mai puternice din vestul Transilvaniei.

În 1658, domnitorul Constantin Şerban Basarab cumpără Cetatea şi se implică în construirea unei biserici de piatră în satul Tinăud.

Între 1660 şi 1692, fortăreaţa trece în stăpânirea turcilor, odată cu întreg Bihorul.

După pacea de la Satu Mare, care a marcat în 1711 înfrânge-rea nobililor maghiar răsculaţi împotriva împotriva habsburgi-lor, Cetatea e distrusă de trupele austriece. O parte de pietrele Cetăţii sunt zidite, în apropiere, în capela construită în 1821 de contele Batthyány József, cel care a ridicat în Aleşd şi Castelul care găzduieşte acum spitalul municipal.

Foto: Cristian HorgoŞ

Prichindeii au învăţat cum să încoarde arculAu suflat în tulnice precum cele care anunţau năvălirea tătarilor

Una din peşterile din Cetate

Ediţiile 2011 şi 2012 ale Festivalului Internaţional de Folclor de la Oradea s-au desfăşurat în Parcul “Nicolae Bălcescu”, în cuplaj cu Târgul Meşterilor Populari. De notat că la ediţia de anul trecut au participat formaţii din Algeria, Bulgaria, Serbia, Slovacia şi Turcia iar de pe plan local au evoluat ansamblurile folclorice “Crişana” (ca organizator), “Lioara”, “Dacia”, “Ţara Crişurilor” şi “Nuntaşii Bihorului”, ultimul ansamblu fiind cel care încă din 1993 încerca să împământenească la Oradea un

Festival internaţional de muzică şi dansuri populare. Iată însă că ideea a prins cheag în ultimii ani graţie implicării municipa-lităţii şi forurilor judeţene.

„„Am ajuns la a treia ediţie pe care, cu siguranţă, fără un efort comun cu Primăria şi Teatrul Regina Maria nu am fi putut-o realiza la Oradea. Dorim să facem o tradi-ţie din acest festival despre care putem spune că este pe

drumul cel bun dacă am ajuns la a treia ediție. Este un câştig atât pentru artiştii noştri, prin schim-bul de experienţă cu artişti din alte ţări, cât şi un câştig turistic pentru oraş”, a mulţumit parte-nerilor organizatorici directorul Ansamblului Artistic Profesionist „Crişana”, Leontin Ciucur, în des-chiderea manifestărilor din peri-oada 5-7 iulie 2013.

Pentru revitalizarea Centrului Istoric

Pentru că a prins în putere dar şi pentru că „intenţia municipali-tăţii este de a anima centrul Ora-diei” – după cum a asigurat ma-nagerul Teatrului „Regina Maria”, Daniel Vulcu, Festivalul din 2013 a fost ridicat în rang prin aducerea sa în Piaţa Ferdinand. Un motiv în

Regal folcloricîn inima Oradiei



Invitaţii de peste hotare, la prezentarea oficială

Dansatorii din Gefira au adus pe malurile Crişului ritmurile populare greceşti



Va ile Cris, urilor – C u lt u r ă – E v E n i m E n t E

plus a fost şi acela că în caz de vreme nefavorabilă spec-tacolele s-ar fi mutat pe scena Teatrului aflat în imediata apropiere.

Şi, întradevăr, o scurtă ploaie de vară „a salutat” deschi-derea festivalului, scurtând discursurile oficiale şi împrăş-tiind o bună parte din spectatorii atraşi de parada costu-melor populare. Astfel, notăm că în prefaţă, cei circa 250 de artişti din Cipru, Grecia, Serbia, Slovacia, Turcia, Un-garia şi România au defilat cu steaguri naţionale pe traseul început de lângă Casa de Cultură a Sindicatelor şi chiar au oferit momente artistice aplaudate şi fotografiate de trecă-torii aflaţi pe pietonalul străzii Republice, adică pe princi-pal arteră din Centrul Istoric orădean.

Programul a fost gândit astfel ca formaţiile de peste ho-tare să cânte şi să “tropotească” în prima parte a progra-mului fiecărei zile iar apoi spectacolele să continue cu An-samblurile artistice profesioniste din România, şi anume “Maria Tănase” din Craiova, “Ciprian Porumbescu” din Suceava, “Porollisum” din Zalău şi “Crişana” din Oradea.

Veselie est-europeană

ADincolo de specificul dansurilor, ritmurilor melodice şi costumelor tradiţionale, publicul orădean s-a putut convinge că artiştii populari din cele şapte ţări au avut ca notă comu-nă voia bună, vigoarea, virtuozitatea dar şi mândria de a-şi reprezenta meleagurile natale. Dealtfel, urcarea pe scenă a

fost însoţită, la majoritatea formaţiilor, de scurte pre-zentări a palmaresului folcloric dar şi a implicării

în viaţa comunităţii locale. De pildă, artiştii greci din Gefira au subliniat şi că încurajea-

ză plantările de copaci sau păstrarea tra-diţiilor locale. La rândul lui, Ansamblul “Crişana” s-a mândrit, printre altele, că a fost ales de Ministerele Culturii şi Afa-cerilor Externe să reprezinte România, în

2010, la Expoziţia Mondială din Shanghai (China), cu dansuri moldoveneşti, olteneşti,

muntene şi transilvănene.Sigur însă că interesul spectatorilor a fost

suscitat de dansurile specifice celorlalte popoa-re: fie mlădierile orientale turceşti, salturile “la liber”

ale dansatorilor ciprioţi, vioaiele ceardaşuri ungureşti, sârbele autentice, polcile slovăceşti şi “horele” greceşti.

Scenetă muzicală comică

Cu titlu de inedit, formaţia slovacă “şi-a luat la revede-re” cu o satiră muzicală care a amuzat şi încântat asisten-ţa. Astfel, un dansator poznaş s-a costumat în femeie şi a parodiat femeile care prea “se gătesc” pentru a impresiona tinerii satului. Mai mult, chiuind “înfierbântată”, travesti-ta a reuşit să păcălească un băiat prea dornic să-şi găseas-că o iubită şi i-a furat o îmbrăţişare şi un pupic în râsetele dansatoarelor complice.

Mai notăm că festivalul a beneficiat şi de dirijori ru-tieri, poliţiştii dirijând pe rute ocolitoare şoferii care nu au aflat că Piaţa Ferdinand e rezervată spectacolelor şi tarabelor cu mititei, grătare, cârnăciori, bere, dulciuri şi produse artizanale. Totuşi, dincolo de buna intenţie a or-ganizatorilor de a exclude kitsch-uurile de pe standuri, părerea unor spectatori fără copii a fost că toboganele gomflabile gen Disneyland nu s-au pliat tocmai bine pe atmosfera populară a festivalului.

Per total însă, merită apreciat efortul local de a-i face pe artiştii de peste hotare să se simtă primiţi la Oradea în aşa fel încât să revină şi pe viitor. Anul acesta organi-zatori au fost Teatrul Regina Maria, Ansamblul Artistic “Profesionist Crişana”, Primăria Municipiului Oradea şi Consiliul Judeţean Bihor.


Satira slovacă a dat “sare şi piper” zilei de închidere a Fes-tivalului

Dansatoarele din Turcia au renunţat la feregeaua (vălul) de pe faţă

Costumele viu colorate ale ciprioţilor

Anul acesta s-a împlinit visul locuitorilor oraşului Békéscsaba: au, în sfârşit, un loc, unde se adună, socializează şi participă la programe grandioase. Ca parte a programului de reabilitare a centrului oraşu-lui, astă vară a fost redată oraşului piaţa Szent István. Conform mai marilor oraşului, acest loc va deveni din nou piaţa tuturor locuitorilor oraşului, redobândindu-şi astfel rolul, rangul de odinioară. În acest context, au fost renovate clădirile vechi, frumoase, s-a pavat drumul cu pavaj estetic, au fost puse fântâni arteziene şi multe bănci în centru şi în zonele adiacente. Toată vara, promenada a fost plină, s-au organizat programe distractive, spre bucuria localnicilor şi a turiştilor. Realiza-rea pieţei centrale, „vitalitatea” ei este o poveste de succes.

Costul total al reabilitării centrului oraşului Békéscsaba a fost de aproape 2 miliarde HUF. Aproximativ 57% din această sumă a fost asigurată prin finanţare nerambursabilă. Lucrările au fost demarate în toamna anului 2011, încheindu-se în vara anului 2013. În cadrul lucrărilor au fost reabilitate clădirile Far-

maciei Sas (Sas Pati-ka), clădirile din Piaţa Szent István 8. şi 10, fa-ţada Primăriei, strada Luther până la strada Irányi, intersecţia stra-da Szeberényi – Piaţa Kossuth – Piaţa Szent István, strada Irányi, o porţiune a bulevardu-lui Andrássy, staţiile de autobuze din Piaţa Szabadság. S-a con-struit Parcarea Cen-trală în strada Irányi.

Investiţia cea mai spectaculoasă din ca-drul Noului Plan Szé-chenyi a fost recon-

strucţia pieţei Szent István. Piaţa a fost tranformată radical: dintr-o piaţă cu trafic intens şi parcări aglomerate a devenit o piaţă care găzduieşte o serie de eveni-mente.

Piaţa Szent István are 140 de ani. În primul nomenclator stradal, apărut în 1851, figurează sub denumirea de Strada Prin-cipală Piaţa Mare (Nagy Piac Fő utca) apoi în 1884 este denumită pur şi simplu Piaţa Centrală. În 1910 i-a fost dat numele primului rege, fondatorul statului nostru. Aici se intersectau drumurile ce traversau oraşul, a devenit centrul administrativ şi comercial al oraşului. Aproape fiecare clădire de aici este mai veche de 100 de ani.

În colţul de sub-est al Pieţei Szent István, în intersecţia cu str. József Attila se află casa în care a locuit Munkácsy Mihály. În locul Primăriei, la începutul anilor 1700, se afla vestitul restau-rant Gádor. În piaţă se afla o fântână, prevăzută cu jgheab, unde localnicii îşi adăpau vitele. La începutul anilor 1900, piaţa a luat forma celei ce a precedat investiţia.

La Hotelul Fiume s-a cazat şi însuşi Kossuth Lajos. În clădirea Farmaciei Sas a fost începută fabricarea bomboanelor din ungu-raş, cunoscute şi agreate de mulţi dintre noi. Stark Adolf, vestitul viticultor, a transportat prin centru la gară strugurii Csabagyön-gye, ce urmau să fie valorificaţi.

În cadrul proiectului de reabilitare a centrului, a fost com-plet reabilitată şi faţada Primăriei, proiectată de Ybl Miklós. Piaţa elegantă va găzdui evenimente festive, nunţi, evenimente cultu-rale şi sportive. În piaţă şi pe străzile adiacente au fost plantaţi 50 de copaci, 468 de trandafiri, 1399 fire de flori perene şi 2789 de plante anuale, s-a semănat iarbă pe o suprafaţă de 2000 mp. Au fost plasate 114 bănci, 75 coşuri de gunoi, 312 locuri de parcare pentru biciclete şi 141 lampadare pentru iluminat public. Au fost montate, deasemenea, camere de supraveghere.

Promenada de 10.000 mp. poate găzdui o serie de spectaco-



Piaţa este a noastră…La Csaba se fredonează şlagărul formaţiei ungare LGT „Piaţa este a noastră”

La cele 18 clopo-te de concert se pot cânta o serie de melodii

În grădina de tranda-firi din faţa bisericii ro-mano-catolice se află fântâna de trandafiri.


Scris de: Kotroczó Henriettale în aer liber, cum a găzduit anul acesta spectacolele „West Side Story” sau „Ist-ván, a király”.

Vantara Gyula, primarul oraşului, a spus următoarele în legătura cu reabili-tatea centrului: „Pot susţine cu tărie că şi antecesorii noştri, care în urmă cu 140 de ani au avut o viziune legată de piaţa centrală, ar fi mândri de ceea ce s-a re-alizat în Piaţa Szent István. Sunt sigur că această piaţă va deveni din nou inima oraşului, a judeţului. Piaţa Szent István, în urmă cu 100 de ani, a fost o piaţă pli-nă de viaţă, cu adevărat centrală, cu piaţă agroalimentară, promenadă şi tren cu li-nie de cale ferată cu ecartament îngust. Scopul nostru a fost să redăm faima de odinioară pieţei şi atmosfera de la înce-putul secolului trecut. ”

În cadrul investiţiei a fost reabilita-tă şi clădirea de la nr. 10 din Piaţa Szent István, clădire ce se află în proprietatea autorităţii locale şi care este una din cele mai frumoase clădiri ale oraşului Békésc-saba. Ca urmare a lucrărilor de reabilita-re, care au costat 99 milioane HUF, atât faţada armonioasă, ornată frumos, cât şi interiorul clădirii şi-au recâştigat eleganţa de odinioară. Sub poartă şi în colţurile unuia din birourile de la etaj se poate admira zgrăveala ornamentală de epocă. La parterul clădirii se află un magazin cu produse autohtone din Bekescsaba şi judeţul Bekes. La etaj vor fi amenajate birouri elegante. „E o bucurie imensă pen-tru mine că am reuşit să reabilităm cu succes aceată clădire, care s-a aflat în stadiu nedemn, de ruină. E important şi pentru faptul că una din priorităţile conducerii oraşului, pe lângă realizarea de investiţii, dezvoltări noi, este protejarea şi conservarea valorilor existente ale oraşului” – a menţionat Vantara Gyula.

În cadrul proiectului a primit straie noi şi clădirea fostului Centru Comercial al Pieţei, situat în Paiaţa Szent István nr. 8.

Clădirea, veche de 120 de ani, este una din cele mai frumoase şi mai bine conservate clădiri din oraş, care, îmbrăcată în culori noi, este podoaba pieţei. Odinioară, parterul clădirii a fost ocupat de atelierul şi magazinul de încălţăminte al lui Adler Lajos. După război, denumirea magazinului a fost schimbat în magazin de în-călţăminte Del-Ka.

În laboratorul Farmaciei Sas, Réthy Béla prepara şi fabrica produsele sale cunoscute, cum ar fi bomboanele din unguraşi, foarte populare şi azi.

În piaţa centrală şi pe promenadă au fost amplasate 5 fântâni arteziene, cu apă potabilă, în perioada de vară, acestea au fost pre-

feratele localnicilor şi turiştilor. La capătul bulevardului Andrássy s-a construit un bazin pentru fântână ornamentală, unde va fi amplasa-tă, mai târziu, o operă de artă. În piaţa din faţa bisericii romano-ca-tolice Sfântul Anton de Padova, principala atracţie este grădina de trandafiri, în centrul căreia se află o fântână de trandafiri. Vizavi de strada Justh Gyula au fost amplasa-te clopote de concert.

… şi dacă la începutul artico-lului am făcut referire la formaţia LGT, în septembrie Békéscsaba a găzduit Ziua Cântecului Maghiar. Iniţiatorul şi motorul – pardon, locomotiva – evenimentului este Presser Gabor, fondatorul şi con-ducătorul formaţiei Locomotiv GT, care a fost şi el prezent la eve-niment. Înainte de eveniment ne-am dorit – împreună cu Presser Gabor – să vină „TOŢI”, pentru că „MUZICA ESTE A TUTU-ROR”…

Foto: red. CrisPer

Va ile Cris, urilor – D e z v o ltă r i t u r i S t i c e

În faţa teatrului Jókai erup 20 de jeturi de apă din pământ

Piaţa reabilitată va găzdui evenimente festive, nunţi, evenimente sportive şi culturale

Legenda regelui Ladislau

Oradea actuală s-a format pe teritoriul mai multor aşe-zări străvechi. Însă zidirea Cetăţii Oradea ca nucleu al viito-rului oraş se leagă de numele lui Ladislau I, rege al Ungariei între 1077 şi 1095. Astfel, în „Cronica pictată de la Viena” (Cronicum Pictum Vindobonnense), călugărul Marcu din Kalt povesteşte că în timpul unei vânători regale, Ladislau a fost vrăjit de pitorescul loc dintre Crişul Repede şi pârâul

Calidei-Calendei (apă caldă în latină), adică Peţa. Înnoptând aici, legenda spune că îngerii l-au îndemnat pe rege, în vis, să înteme-ieze o mănăstire închinată Fecioarei Maria într-un loc pe care l-a numit Varad.

Mănăstirea în stil romanic a fost ridicată unde se află zi Cetatea, ruinele ei fiind descoperite de arheologi. Cuce-rit de fumuseţea locurilor, Ladislau a cerut să fie înhumat după moarte aici. Însă fiindcă a murit în luna iulie, căpita-nii săi au hotărât să-l înmormânteze la Alba Regală, ca să nu i se altereze trupul pe drum. Însă peste noapte, căruţa în care se afla regele mort a dispărut. Iar explicaţia oferită de croincarii unguri e de natură divină: „Fără nici un aju-tor omenesc, trupul sfânt mergea către Oradea cu căruţă cu tot. Văzând marea minune dumnezeiască, lăudară pe Domnul”. Totuşi, trupul regelui a fost înhumat prima oară la mănăstirea din Somogyvár.

În anul 1192 regele a fost canonizat pentru sprijinul acor-dat bisericii iar ceremonia a avut loc la noul său mormânt de la Oradea. Iar Catedrala gotică ridicată în Cetate a devenit loc de pelerinaj pentru catolicii din centrul Europei graţie moaştelor sfântului rege. În a doua jumătate a secolului XIV, unitarismul a luat locul catolicismului şi în Oradea, catedra-la intră în declin iar osemintele regelui sunt aruncate de lo-cuitorii oraşului. Rămăşiţele sunt adunate însă de un călugăr şi duse undeva în nord-vestul Ungariei. Fără protecţia moaş-telor, Cetatea va fi cucerită de turci şi va fi lovită de cutre-mure. Cât despre osemintele lui Ladislau I, nu s-au găsit încă dovezi care să certifice unde odihneşte acum slăvitul rege.


Îmbrăcaţi în costume de epocă

Írta: Cristian Horgoș

Oradea, „încoronată” cu Zilele Sf. Ladislau


Írta: Cristian Horgoș Zilele Sf. Ladislau Modul de desfăşurare a ediţiei “princeps” a Zilelor

Sfântului Ladislau oferă speranţa ca această sărbătoare să devină un prilej anual de apropiere a comunităţilor române şi maghiare din Oradea, inclusiv prin cunoaşterea simbo-lurilor regale comune ale oraşului.

Bogatul program se poate găsi, ilustrat cu fotografii su-gestive, pe site-ul oficial http://szentlaszlonapok.ro cu ver-siuni atât în limba maghiară cât şi în română.

Din cadrul ofertei inaugurale amintim şi activităţi în limba română precum prezentarea profesorului Gheorghe Gorun: „Sfântul Ladislau şi oraşul său, Oradea”, găzdui-tă de Universitatea Creştină Partium cât şi plimbările prin oraş şi Cetate cu ghidaj bilingv sau atelierele pentru copii. Dealtfel, voluntarii implicaţi în activităţile din Parcul Băl-cescu s-au străduit să răspundă şi întrebărilor orădenilor necunoscători ai limbii maghiare.

Încă din preambul, organizatorii au motivat ideea acestei sărbători arătând că spre deosebire de Cluj-Napoca şi alte oraşe, Oradea încă nu a avut un de eveniment cultural ma-ghiar de asemenea anvergură. Dar, totodată, responsabilii Asociaţiei “Szent Laszlo” au precizat că “toţi orădenii, fie că sunt maghiari, români, evrei sau de altă nație, sunt aşteptaţi cu mare drag la manifestări”. De remarcat că deschiderea organizatorică s-a resimţit şi pe plan religios, implicându-se atât Biserica Romano-Catolică (inclusiv la depunerea de coroane la statuia Regelui Ladislau din faţa Catedralei de la Palatul Episcopal) cât şi Biserica Reformată.

Membră în comitetul organizatoric, Mihálka Melinda a subliniat şi ea dorința de consolidare a patriotismului lo-cal. În acest sens, seria de manifestări a inclus întâlniri cu orădeni emigraţi, expoziţii de cărţi poştale despre Oradea veche, de fotografii (Weiss István), de artă (Catedra de Arte Plastice a Universității Partium) şi prezentări de filme, tea-tru shakespearean (Teatrul „Csokonai” din Debrecen) sau cărţi (Boros Zoltán şi Cey-Bert Róbert Gyula).

Şi românii să se simtă reprezentaţiCât priveşte locaţia Parcului Bălcescu, Zatykó Gyula

anunţă că programul de anul viitor va fi abordat astfel ca acest loc să nu fie prea mic pentru Zilele Sfântului Ladislau.

Totodată, învățând din cele întâmplate în 2013, și inspi-rându-se din discuțiile avute cu cetățenii de naţionalitate ro-mână, organizatorii au asigurat că “se gândesc să facă în așa

fel încât, mai mult decât în acest an, și românii din Oradea să se simtă reprezentați la manifestarea dedicată Regelui considerat de mulţi întemeietor al orașului”. În acest sens, oficialii sărbă-torii nu exclud o co-laborare mai strânsă cu Primăria care, în ultima zi a mani-festării, a transmis felicitări pentru or-ganizare, interesân-du-se de modalitatea derulării festivității. Zatykó Gyula mai spe-ră că pe viitor se vor arăta mai deschişi şi potențialii sponsori care, în acest an, “au putut avea temeri că manifestarea va fi una politizată”.

Pe şirul minunilor...

Încercând să prelungească până în zilele noastre atmo-sfera miraculoasă ţesută de minunile pe care Sf. Ladislau le-ar fi săvârşit şi după moarte, organizatorii au preferat să creadă că prima ediţie s-a desfăşurat sub “directa suprave-ghere a patronului spiritual” al manifestării. „La Borș și în zona de dealuri a plouat torențial, dar nu și în Parcul Băl-cescu. De parcă ar fi venit Regele Ladislau și ar fi alungat norii de pe cerul Oradiei...”, au motivat aceştia.

Dintre personalităţile invitate să converseze cu orădenii interesaţi s-au remarcat dr. Kemény Dénes – o adevărată „legendă vie” a sportului olimpic, fost antrenor federal al echipei naționale maghiare de polo şi actual președinte al Federației Maghiare de Polo, precum şi episcopul Kiss-Ri-gó László de la Szeged-Csanád care a vorbit pe tema „Sfân-tul naţiunii maghiare: Regele Sfântul Ladislau”.

Operetă, coruri, dansuri populare, concerte

Ca personalităţi artistic-culturale s-au evidenţiat sopra-na Bódi Marianna şi baritonul Haja Zsolt, ambii de la Opera

Va ile Cris, urilor – E v E n i m E n t E – At r AC ţ i i t u r i s t i C E

Meşterul sticlar a îndrumat juniorii să îşi modeleze balonul Fanfara din Csökmő, în turla Bisericii Reformate de pe strada Jean Calvin

Maghiară de Stat de la Budapesta precum şi soprana Balla Melinda şi baritonul Böjte Sándor, ambii de la Teatrul Cso-konai din Debrecen, care au oferit publicului o seară de ope-retă în aer liber. Oferta de muzica cultă a fost completată de Asociaţia Artistică „Classic Arts”, Corul „Halmos László” al Bisericii Romano-Catolice „Szent László” din Oradea, Co-rul „Veres László Zsolt” din Valea lui Mihai, Corul de femei din Oradea şi Corul „Dalnokok” din Oradea.

Repertoriul folcloric a fost reprezentat şi de trupele de dans popular „Rezgő” din Uileacul de Beiuș, „Kéknefelej-cs” din Remetea, „Pacsirták” din Tileagd, „Csillagocska” din Oradea şi „Körös-Körül” din Komádi. Iar urechile spectatori-lor au mai fost încântat de fanfara de suflători de la Csökmő, de formația de muzică veche „Profana”, de formația de țiteră „Bartók Béla” din Valea lui Mihai şi de formaţia de copii din Tărcaia. Mult-aşteptate au fost şi concertele de seară ale ar-tiştilor Rúzsa Magdi respectiv Csík zenekar și prietenii: Lo-vasi András şi Kiss Tibor, care au umplut Parcul Bălcescu cu mii de oameni, îndeosebi tineri.

Ateliere juvenile de creaţie

O atenție aparte s-a acordat prichindeilor. Responsabil de activitățile pentru micuții orădeni, Nagy József Barna a recomandat „Căruţa cu povești”, care a venit prima oară la Oradea, dar şi jocurile de societate cu piese uriașe, cu tematică istorică.

„Toate evenimentele dedicate copiilor se leagă de regele Ladislau. Încercăm să-i facem pe copii, care reprezintă vi-itorul, să se apropie prin joacă de povestea întemeietorului Oradiei”, a marşat Nagy József Barna pe legenda Regelui Ladislau. Nagy a mai accentuat că atelierele de creație din Parcul Bălcescu „nu sunt doar pentru micuții maghiari, ci pentru toți copiii din oraș, indiferent de naționalitate”. Iar asigurările repetate ale organizatorilor în acest sens au avut efect astfel că printre zecile de copii care au asaltat continuu atelierele s-au numărat şi puştani vorbitori de limba română. Cea mai mare atracţie a fost mini-atelie-rul de sticlărie a cărui meşter a avut de lucru non-stop, şi peste program, pentru a-i iniţia pe micuţi în tainele acestei

meserii care făcea renumită, până în urmă cu câţiva ani, lo-calitatea bihoreană Pădurea Neagră de pe valea Bistrei. Iar pentru a-şi câştiga dreptul de a sufla într-un balon de sticlă pe care să-l păstreze ca amintire, micuţii orădeni au trebuit să treacă pe la minim opt ateliere de creaţie şi să primească de la fiecare o ştampilă pe un fel de carte poştală. Atelierele s-au axat pe prelucrarea manuală a pâslei şi lutului, înşi-rarea de mărgele, pictare pe pietriș sau cu praf de sclipici, împletit de pănuşi de porumb şi de sforiciele de cânepă, confecţionarea din carton a armelor Sfântului Ladislau.

După ce şi-au făcut o idee despre meşteşuguri, copiii şi pă-rinţii lor au avut ocazia să admire sau să cumpere suveniruri artizanale din diverse zone ale Transilvaniei şi estului Ungari-ei în cadrul târgului de produse de artă populară manuală.

Bucătărie cu gust de epocă

Tot cu aromă tradiţională a fost gândit şi concursul cu-linar tematic în care s-au înscris o duzină de echipe. Bucă-tarilor li s-a cerut să aleagă o epocă și să gătească preparate „istorice” dar şi să se costumeze în haine asortate cu epoca aleasă sau cu zona de origine. Şeful juriului a fost maestrul bucătar Kiss Budai Tibor, topchef-ul clujean care deține un record notabil: a gătit 210 pui, simultan, într-o tigaie uria-şă. Încă dinainte de concurs, orădenii au putut vedea pe viu cum se prepară renumitul cârnat Csabay iar meşterii câr-năţari din Gyula i-au invitat pe curioşi la Festivalul cârna-tului Csabay care va avea loc în toamnă, în oraşul Gyula.

La standurile de bucătărie s-au putut servi, pe lângă pro-duse de grătar, şi specialităţi tradiţionale mai rar întâlnite în restaurantele orădene: tocăniţă de burtă, bob-gulas la ceaun sau gulas servit în chifle, nu în boluri. Amatorii de mâncă-ruri picante şi-au putut „regla” gustul şi cu de gustări de vi-nuri din podgoriile din zonele Târnava Mică şi Hajós-Baja.

Vor relua marile atracţii în 2014

Considerând ediţia inaugurală ca una „încoronată de succes”, organizatorii Zilelor Sfântului Ladislau au estimat la final că doar concertele de seară din Parcul Bălcescu au

atras circa 6.000 de orădeni pe 28 iunie, cam 4.000 de spectatori pe 29 iunie şi în jur de 10.000 de per-soane pe 30 iunie.

Zatykó Gyula, prim-organizator al manifestărilor dedicate Regelui Ladislau a mulţumit participanţilor că au sărbătorit civilizat, fără inci-dente și fără să lase gunoaie în urma lor, precum şi celor 60 de voluntari fiindcă “au fost trup şi suflet pentru ca totul să iasă bine”. Cu gândul la următoarea ediție, organizatorii au evidenţiat câteva momente de suc-ces pentru a le relua și în 2014: tru-pa de fanfară de la Csökmő (inclu-siv spectacolul din turnul bisericii reformate de pe strada Jean Calvin colţ cu strada Primăriei), invitarea unor personalități, atelierele de lu-cru pentru copii sau concursul de gătit.


O r a d e a , „ î n c o r o n a t ă ” c u Z i l e l e S f . L a d i s l a u

Biluţele de pâslă frământată au fost prinse cu colier de sârmă la gâtul micuţilor

Să înveţi să confecţionezi ceva, este o muncă ostenitoare şi cere timp.

Dacă opera le place celor din jur, ne dăm seama că nu am lucrat degeaba şi acest lucru ne stimu-lează. Acesta este crezul care dă putere mâinilor ceramistei Kis Anikó, originară din Békés. Crede că un lucru făcut din tot sufletul, mai devreme sau mai

târziu, va da roade.

Kis Anikó îşi exprimă gân-durile prin lut de mai bine de

10 ani. În lucrările sale, tradiţiile ocupă un loc important. Atât orna-

mentul, cât şi forma lucrărilor sale sunt pline de fantezie. Între ele se regăsesc atât obiectele de uz general, cât şi cele ornamentale. Cei care au vizitat deja ateli-erul lui Kis Aniko, din strada Csap nr. 24, revin cu solicitări: doresc să le confecţioneze diverse obiecte personalizate, pe care să le dea cadou cu ocazia unor evenimente – zile de naştere, onomastici, sărbători. Datorită faptului că fiecare

lucrare a sa este ori-ginală, instituţiile orăşeneşti şi jude-ţene comandă la ea plachete şi cupe. Lu-crările sale participă anual la expoziţii, acestea sunt podoabele atelierului.

După absolvirea liceului, a în-văţat bazele olăritului la Şcoala Profesională Meşteşugărească din Békéscsaba. Aici a obţi-nut, după absolvirea cursului de formare, titlul de formator în domeniul jocurilor şi meş-teşugurilor populare. După absolvire, a lucrat ca învăţător la Şcoala Specială din Tarhos, lucrând cu copii de vârstă şcolară cu nevoi spe-ciale, apoi în 1998 şi-a creat propriul atelier. În această perioadă a fost instructor al cercului de ceramică din cadrul Centrului Cultural din Békés.

A activat o perioadă scurtă în cadrul Fundaţiei Szent Lázár, sprijinind tratamentul bolnavilor psihici. În această activitate un rol important l-a avut legătura dintre creaţie şi suflet, astfel, nu numai pacienţii, dar şi Kis Anikó au trăit ex-perienţe inedite.

Pe timp de vară, împreună cu mama sa, educatoare pensionară, organizează zilele ceramicii pentru copii din Bekes şi împrejurimi, cu această ocazie copiii au ocazia să cunoască secretele creaţiei, iar în cadrul activităţilor, pe lângă olărit, au ocazia să înveţe şi alte tehnici artizanale, cum ar fi pielăritul, împletitul etc. Programul se derulează cu succes an de an, micii „meşteri” îşi pot lua acasă obiec-tele confecţionate.

Dacă vizitaţi Văile Crişurilor, nu ocoliţi atelierul de cera-mică a lui Kis Anikó din Békés!

Foto: CrisPer red.

Va ile Cris, urilor – A r tă

Creativitatea încorporată în lut a ceramistei Kis Anikó

Scris de: Hajdu Lívia

Nu putem şti sigur, care este cauza, probabil alimentaţia sănătoasă ajunsă tot mai mult în centrul atenţiei, sau cerceta-rea originilor noastre, în orice caz redescoprim fructele vechi. În aproape toate judeţele Ungariei s-au plantat livezi, unde se cultivă numai soiuri vechi de mere, pere, prune. În Unga-ria cel care a început războiul de gherilă cu legea, cu timpul şi cu oamenii, este silvicultorul din Pórszombat, dl Kovács Gyula. Datorită muncii sale perseverente, paginile cărţilor de horticultură din secolul XIX-XX prind din nou viaţă. În-cep să sune cunoscut din nou denumiri date uitării ale unor soiuri ungreşti vechi: mere Pónyik, Batul, Sóvári, Cseter-

tes, Cigányalma (mere ţigăneşti), T á n y é r a l m a (mere-farfurie), pere Árpával érő (se coace odată cu orzul), Nye-les körte (pere cu mâner), Kilós körte (pere de-un kilogram), Sózókörte, Sár-körte (noroioa-sa), Bosc kobak şi am mai putea continua.

A s e m e n e a comori putem descoperi şi în Valea Crişurilor.

Localitatea Gyula ocupă loc fruntaş în găsirea şi salvarea acestora. În judeţul Békés, prima livadă cu pomi fruc-tiferi de soiuri vechi a fost plantată la Gyu-la, la poalele dealului Kálvária, mulţumită Fundaţiei Wenckheim Krisztina, cu ajutorul d-lui dr. Pocsay Gábor. În prima etapă, s-au plantat peste o sută de meri şi peri, spre bucuria locuitorilor zonei.

Cercetările lui Gábor dau do-vadă de o sferă largă de interes. Împreună cu Kovács Gyula, a ajuns şi pe meleagurile Ar-dealului, în Ţara Călatei, şi în zona Huedinului, au găsit co-mori excepţionale. În această regiune, în curţile bisericilor şi în grădinile caselor ţărăneşti, trăiesc, în linişte şi dem-nitate, exemplare de pomi fructiferi de sute de ani. Aceşti pomi, drepţi sau aplecaţi, luptă cu capriciile vremii, şi rezis-tă, cu crengile încercate de furtuni sau de greutatea fructe-lor. Acum 10 ani, Ambrus Lajos, scriitor din Gyula, a cutre-ierat regiunea, căutând urmele horticultorilor pasionaţi de pe aici. A dat de un material bogat, a rezultat şi un film. Cei doi bărbaţi din Gyula au vizitat locaţiile din acest film. Gră-dinile din Domoşu, Stana, Văleni, Sâncraiu, Alunişu i-au primit cu o bogăţie neaşteptată de atracţii şi pomi bătrâni.

Drumul ce duce spre Văleni este mărginit de meri de 80-100 de ani. Biserica – specifică pentru regiune, având turn cu coif înalt cu patru turle de colţ, şi fiind înconjurată cu zid de piatră – se zăreşte din depărtare. Abia dacă mai există regiune ungurească, care să păstreze atâtea relicve arhitecturale cu bolta în arc frânt, atâtea turnuri de bise-

Pe urmele comorilor noastre pierdute!


Scris de: Szűcs Gergely

Inaugurarea ornamentului de vârf creat de Kun Lajos

„Vă scriu despre ceea ce nu ştiţi şi ceea ce negaţi: munca constructivă a părinţilor, bunicilor şi străbunicilor noştri.”

Kós Károly, 1911.

Măr alb Kálvil


Scris de: Szűcs Gergely

rică cu foişor, dovezi ale stilului gotic dominant în Ardeal în perioada medievală. Tavanul cu casete pictate, operă a lui Umling Lőrinc şi fiul său, precum şi lucrările artizanale realizate de locuitorii regiunii îi vrăjesc pe vizitatori. To-tuşi, pe noi ne-a impresionat cel mai mult curtea bisericii. Miháltz Elek, preot reformat al satului între 1863-1897, re-spectiv fiul său, Ákos, care l-a urmat între 1897-1908, au depus o muncă imensă. Ei au fost cei care au naturalizat şi au răspândit aceste fructe în regiunea Călata. Mai întâi au sădit meri şi peri cu fructe excelente peste tot în curtea bisericii, după aceea au altoit pe ascuns în toate grădinile din zonă. Acestei munci se datorează imensa diversitate de fructe din Văleni, păstrată până în zilele noastre. La festiva-luri, cu ocazia Zilelor Satului şi la Zilele Merelor organizate pentru a slăvi merele, fructele ajung în centrul atenţiei. Cei mici fac cunoştinţă cu ele şi cu modurile de întrebuinţare, printr-o serie de jocuri, concursuri. Totuşi, aceste cunoştin-ţe s-ar putea pierde în scurt timp, căci n-au mai rămas decât foarte puţini bătrâni care cunosc tainele înmulţirii pomilor şi ale întrebuinţării fructelor. Pentru a salva valorile, repre-zentanţi de seamă ai domeniului şi-au unit forţele, şi în anii trecuţi au vizitat în repetate rânduri zona, culegând infor-maţii şi evaluând pomii.

În ianuarie 2013 s-a organizat o prezen-tare unde localnicii au avut ocazia să înveţe altoitul. În cadrul progra-mului s-au cules şi s-au înmulţit ramuri altoi, în plus cu aju-torul pepinierei Szarka din Cegléd au fost oferite 400 de pomi pentru dobândi-rea cunoştinţelor practice. Mulţumită programului – la care s-au înscris pes-te 150 de persoane – re-giunea s-a îmbogăţit cu noi pomi. Nici noi nu am uitat de plante, la început de august am vizitat din nou regiunea, am verificat rezultatele altoirii, şi am cules ramuri altoi de pe noi pomi. Şi această vizită a avut conotaţii lega-te de Gyula, pentru că preotul reformat din Văleni a apelat la un meşter renumit de acolo pentru a realiza ornamentul de

vârf al casei de vară aflate atunci în re-novare. Opera lui Kun Lajos, meşter ti-nichigiu şi artizan, a devenit podoaba curţii bisericii din Văleni.

Programul a fost un succes, am pu-tut cunoaşte şi gusta merele şi perele de vară. Iniţiativa continuă, pentru a putea salva cât mai multe valori. În regiune sunt aşteaptaţi cu drag toţi iu-bitorii naturii şi cei interesaţi, pasionaţi de valorile trecutului. Asociaţia Pentru Dezvoltarea Agroturismului, Turismu-lui Local, a Pensiunilor din Văleni oferă cazare şi masă vizitatorilor (pe Internet puteţi găsi datele de contact). Ne vom întoarce şi noi regulat în această zonă, pentru că mai există multe comori de descoperit. Cu proxima ocazie vom participa la Zilele Merelor, organizate anual în luna octombrie.

Foto: Szűcs Gergely

Va ile Cris, urilor – N at u r ă – at r ac ţ i i t u r i S t i c e

Pere Bosc kobak (Alexander) Renovarea casei de vară construite de către Mihálcz Elek

Biserica reformată din Văleni …şi interiorul cu ornamentaţie bogată al acesteia

Pere Nyeles

Cei care vizitează expoziţia de istorie peisagistică, hidrologică şi balneară, deschisă recent de Direcţia Apelor din Regiunea Crişurilor, pot avea parte de o călătorie de excepţie în spaţiu şi timp. Cei sosiţi în casa de prezentare Tájvízház, situată în centrul oraşului Gyula, se pot îmbogăţi cu cunoştinţe utile despre valorile naturale ale regiu-nii Crişurilor, efectele fiziologice ale tratamentelor balneare şi me-dicinei populare cu ajutorul artefactelor, mijloacelor multimedia, publicaţiilor informative şi materialelor de pedagogie muzeală.

Clădirea, monument istoric, care adăposteşte expoziţia, a fost construită probabil în secolul al XVIII-lea. La mijlocul anilor 1800, proprietarul său a fost preparatorul de turtă dul-ce Popp József, la el a fost chiriaş profesorul de desen al şcolii din Gyula, pictorul vienez Karl Fischer, cel de la care tânărul Munkácsy Mihály a luat primele lecţii de desen. Fiul lui Popp József, Popp Alajos, renunţând la ocupaţia familiei sale, în

anul 1887, în locul magazinului de turtă dulce, a deschis baie comunală de aburi şi cu căzi.

Rădăcinile culturii balneare din Gyula se întind până în secolul al XVI-lea. Conform documentelor, oraşul a avut deja la începutul anilor 1500 piscină acoperită, înainte de ocupaţia turcă. Baia lui Popp, realizată cu pricepere de meşteri din Gyu-

la, a fost preluată în 1901 de către Mandorf Gyula, apoi de Lampel Dezső, ca după 1952 să ajungă în proprietatea oraşului. După ce în 1965, în urma deschiderii secţiei inte-rioare a Băilor Cetăţii, s-a închis definitiv baia de aburi, clădirea a fost utilizată ca sifonerie, spălătorie şi a avut şi alte diferite destinaţii. În imobilul gestionat din 1986 şi restaurat apoi de către Direcţia Apelor din Regiunea Crişurilor, mulţumită Programu-lui de Cooperare Transfrontalieră Ungaria-România, s-a realizat recent o expoziţie de istorie peisagistică, hidrologică şi balneară. Proiectul realizat în cooperare cu comuna Sălacea, are ca scop prezentarea văilor Cri-şurilor, a Barcăului şi a Ierului, precum şi a istoriei apei în regiune.

Intrând în muzeul Tájvízház, cei in-teresaţi sunt întâmpinaţi în hol, unde se oferă informaţii despre istoricul clădirii, fazele restaurării, precum şi despre trase-

Comorile regiunii CrişurilorÎn muzeul Tájvízház din Gyula vizitatorii pot să cunoască valorile naturale ale regiunii


Scris de: Súr Enikő

În bazinele restaurate ale fostelor băi de aburi cei interesaţi pot vedea expoziţie de istorie balneară



Va ile Cris, urilor – C u lt u r ă – D E z v o ltă r i t u r i S t i C E

ele turistice din regiunea Crişurilor. Mergând mai departe, vizitatorii ajung într-o sală cu pereţi de sticlă, care găzduieşte expoziţiile temporare. Curiozitatea sălii cu vedere spre gră-dină este imaginea de satelit colorată, aplicată pe podea, care redă starea actuală a regiunii Crişurilor.

Sala de istoria regiunii şi apei invită vizitatorii într-o excursie virtuală fascinantă. „Călătorii”, urcaţi în coşul balonului aflat în sală, vor face o călătorie în spaţiu şi timp cu ajutorul unui film care prezintă istoria peisagistică a regiunii. Podeaua sălii este or-nată cu copia hărţii realizate de Huszár Mátyás în 1821, realizată pe baza primelor studii hidrografice. Tablourile de pe pereţi pre-zintă amenajarea Crişurilor, dezvoltarea agriculturii şi a irigaţi-ilor, valorile naturale ale brațelor moarte, precum şi rezervaţiile naturale, flora şi fauna regiunii Crişurilor. Pe lângă uneltele vechi

de pescuit şi inginereşti, în sală se poate vedea şi un cinejurnal imaginar şi unul real, din epoca lui Horthy Miklós.

Următoarele trei încăperi ne călăuzesc în lumea băilor şi a vindecătorilor populari. În sala dublă a bazinelor, amenajată în bazinele restaurate ale băii de aburi de odinioară, se poate ve-dea o expoziţie cu istoria băilor. Tablourile de pe pereţi prezin-tă cele mai renumite staţiuni balneare din Ungaria şi Europa Centrală, apele termale din Câmpia Maghiară, vechile metode balneare maghiare şi istoria balneară a oraşului Gyula. În vitri-ne, sunt expuse printre altele, căni de îmbăiere şi de tratament, instrumente medicale de medicină balneară şi obiecte de igie-nă personală. La capătul sălii, s-au realizat decoruri pentru pre-zentarea hidroterapiilor din perioada monarhiei, iar pe ecranul

dintre cabina cu apă rece şi cea cu apă caldă se poate urmări un film vesel, povestea unui tratament balnear.

Până la jumătatea secolului trecut, în aproape toate satele trăiau tămăduitori cu plante medicinale, care cunoşteau efec-tele fiziologice, perioadele de culegere şi modurile de utiliza-re ale plantelor medicinale. În camera cu plante medicinale, înmiresmată de acestea, mobilată cu obiecte de epocă, se pot obţine informaţii despre vindecătorii populari şi cele mai im-portante plante medicinale. Pe ecranul de lângă intrarea în sală se poate viziona un fim, care îi duce pe vizitatori în seco-lul al XVIII-lea, la procesul imaginar al unei tămăduitoare cu plante, acuzată de vrăjitorie.

În cabinele de perete din sala bazinului cu cupolă, mobilată în stilul băilor turceşti din Ungaria secolelor al XVI-XVII-lea, se pot vedea fotografii din staţiunile turceşti şi din alte regiuni din perioada otomană. Cu ajutorul unui aparat de fotografiat, instalat în sală, oricine se poate fotografia cu manechinele aşe-zate la marginea piscinei, pentru a-şi imortaliza vizita făcută în muzeul Tájvízház. Vizitatorii întorşi în hol mai sunt aşteptaţi în două încăperi: în sala de proiecţie se pot viziona scurt-me-traje interesante, legate de tematica expoziţiei, iar în sala co-memorativă dr. Mosonyi Emil se poate cunoaşte viaţa şi opera inginerului hidrolog de renume mondial.

Foto: Súr Enikő, Direcţia Apelor din Regiunea Crişurilor – Bátai Gergely

Adresa: Gyula, str. Városház nr. 25. Program: marţi-duminică: 9.00–16.00

www.kovizig.hu/tajvizhaz

Locul peferat al copiilor este bazinul virtual

În camera cu plante medicinale putem afla mai multe despre vindecătorii populari

Vizitatorii pot urca în coşul balonului pentru o călătorie în spaţiu şi timp în regiunea Crişurilor

În sala de istorie a regiunii şi a apei s-au expus şi uneltele vechi de pescuit şi inginereşti

Cârnaţii de Gyula, prevăzuţi cu indicaţie geografică, au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 1910, mulţumită Expoziţiei Univer-sale din Bruxelles, şi popularitatea lor nu a scăzut în deceniile trecute. La expoziţia patronată de Asociaţia pentru Conserva-rea Tradiţiilor a Măcelarilor din Gyula, pe lângă istoricul aces-tui Hungaricum, vizitatorii pot face cunoştinţă şi cu perioada „meşteşugărească” a industriei de prelucrare a cărnii din Gyula şi începuturile producţiei pe scară largă. Am discutat cu dl Dinya Imre, preşedintele asociaţiei, despre colecţia unică pe plan naţi-onal şi începuturile industriei de prelucrare a cărnii la Gyula.

– În 2008 în clădirea vechiului abator din Gyula, sub patronajul asociaţiei s-a deschis expoziţia de istorie a cărnii, unde este prezentată şi dezvoltarea prelucrării cărnii şi munca măcelarilor. Cum s-a născut expoziţia?

– Obiectele care stau la baza expoziţiei au fost colecta-te de către dl Szigethy Attila, fostul şef al departamentului

de investiţii al Combinatului de Carne din Gyula. Colecţia formată din obiecte, instrumente şi imagini de importanţă istorică a fost prezentată publicului în 1985, în cadrul unei expoziţii temporare, după aceasta, a fost transferată la lo-cul ei permanent, în clădirea abatorului, înfiinţat la sfâr-şitul anilor 1860. Deoarece în 2007, conducerea oraşului nu a fost interesată de expoziţie, colecţia a fost predată Direcţiei Judeţene a Muzeelor Békés, şi a fost transpor-tată la Békéscsaba. Peste puţin timp, la iniţiativa Cercului

Prietenilor Oraşului Gyula, mare parte a materialului a fost readusă la Gyula. Aso-ciaţia noastră a fost înfiinţată în ianuarie 2008, cu scopul de a reface colecţia şi de a o păstra pentru posteritate. Expoziţia, unică pe plan naţional, s-a deschis din nou publicului în octombrie 2008, la aniversarea a 140 de ani de la fondarea industriei de prelucrare a cărnii din Gy-ula. Expoziţia poate fi vizitată gratuit, cu ghizi competenţi.

– Prelucrarea cărnii la Gyula îşi are rădăcinile în secolul al XIX-lea. Ce meri-tă ştiut despre această perioadă?

– Istoria industriei cărnii de la Gyula poate fi documentată din anii 1860. Atunci s-a construit abatorul vechi din Gyula,

Drumul de glorie al cârnat, ilor de GyulaExpoziţia despre istoria industriei cărnii conduce vizitatorii în epoca de aur a industriei de prelucrare a cărnii din Gyula



Unul dintre specialiştii măcelari care au învăţat de la renumitul meşter Balogh Jó-zsef cel tânăr, Nagy József şi-a fondat întreprinderea de industrie a cărnii în 1900



Va ile Cris, urilor – I n t E r v I u – At r Ac ţ I I t u r I S t I c E

care găzduieşte azi muzeul, aici măcelarii locali tăiau porci şi bovine. La Gyula, se organizau târguri mari de animale, la câte un astfel de târg se vindeau mai multe mii de porci şi bovine, în plus şi garnizoana batalionului 2 de husari era în acest oraş. Datorită târgurilor, a fost asigurată materia pri-mă pentru înfiinţarea de fabrici mai mici sau mai mari pen-tru hrănirea soldaţilor. Prepararea cârnaţilor, prelucrarea cărnii – pe atunci, datorită lipsei tehnologiei de refrigerare, fiind activitate sezonieră, efectuată din toamnă până în pri-măvară – asigura traiul multor familii. Dintre numeroasele familii de măcelari, unele au avut rezultate trainice. Cârnaţii de Gyula au devenit renumiţi datorită lui Balogh József cel tânăr, el a fost primul care a cucerit medalia de aur pentru produsul său la Expoziţia Internaţională din Bruxelles, în 1910. Măcelarii, care apoi au continuat tradiţia şi au pur-tat prin lume numele oraşului Gyula, au fost aproape toţi ucenicii lui. Printre aceştia ese numără de exemplu Badu-ra József, Nagy József sau Puczkó József. Totuşi, dintre toţi Stéberl András a ieşit în evidenţă, acesta nu s-a mulţumit cu metodele tradiţionale, ci a înfiinţat o fabrică serioasă, asigurând loc de muncă pentru foarte mulţi oameni. Re-zultatul a fost o nouă diplomă de aur, primită de cârnaţii de Gyula în 1935, la Expoziţia Internaţională organizată tot la Bruxelles. Stéberl şi-a vândut produsele nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Din păcate, această perioadă a avut un sfârşit foarte trist: în 1948 fabrica a fost naţionalizată, acest lucru a dus şi la moartea lui Stéberl András. Fabrica naţio-nalizată a fost predecesoarea Combinatului de Carne din Gyula, acesta a dus mai departe faima lui Stéberl.

– Ce curiozităţi pot vedea cei interesaţi de expoziţia de industrie a cărnii?

– Expoziţia prezintă istoricul de circa un secol şi jumă-tate a industriei cărnii din Gyula. În muzeu sunt expuse unelte meşteşugăreşti, precum şi utilaje industriale şi ma-nufacturiere. Vizitatorii pot să cunoască toate generaţiile maşinilor de umplut, de la prima unealtă făcută exclusiv din lemn până la utilajele cu roţi dinţate şi pistoane. Cele mai spectaculoase părţi ale expoziţiei sunt interioarele de ma-gazin aranjate cu obiecte provenite din magazine din Gyula ale lui Stéberl András. Cel mai mare obiect expus este un cutter din anii 1920, adică un utilaj de mărunţire şi ameste-

care, acesta are aproape 600 de kg. Scheletul expoziţiei este format din acele aproape 100 de obiecte adunate de către Szigethy Attila, dar numărul exponatelor pe azi a ajuns la 200, căci sunt mulţi care donează asociaţiei obiectele vechi găsite prin poduri, pivniţe. Vizitatorii pot vedea şi diploma de aur cucerită la Bruxelles. Premiul câştigat de Stéberl a fost salvat în anii 1970 de către Szigethy Attila, de pe platoul unui camion care pornea spre depozitul de gunoi.

– Membrii asociaţiei nu poartă doar grija expoziţi-ei, ei prepară şi cârnaţi. După părerea Dumneavoastră cum sunt cărnaţii de Gyula cu adevărat buni?

– De anul trecut preparăm cârnaţi „tradiţionali” pe baza reţetei tradiţionale. Cârnaţii de Gyula adevăraţi sunt perechi de cârnaţi scurţi, umpluţi în maţe subţiri de porc. Carnea de porc şi slănina măcinată pe disc de 6 mm este condimentată cu sare, boia de ardei dulce, chimen măci-nat, piper măcinat şi usturoi. Asociaţia noastră oferă vizi-tatorilor muzeului diverse programe gastronomice, astfel pot şi ei să încerce să prepare cârnaţi.

– Acum patru ani asociaţia a organizat Examinarea Cârnaţilor şi Şuncii de la Gyula, dorind ca evenimentul să devină tradiţional. Cum s-a născut ideea?

– Prima Examinare a Cârnaţilor şi Şuncii de la Gyula, numerotată cu zero, am organizat-o în 2009, în cadrul fes-tivalului de pălincă. Au urmat patru examinări numerota-te. Deja la înfiinţarea asociaţiei ne-a preocupat faptul că la Gyula, în cetatea ungurească a cârnaţilor, nu se organizea-ză evenimete legate de preparate din carne. În ultimii pa-tru ani, evenimentul a devenit recunoscut la nivel naţional şi internaţional şi a reuşit să se integreze în viaţa turistică şi gastronomică a oraşului Gyula. Am dori ca evenimen-tul, îmbogăţit cu programe distractive şi culturale, să aibă o importanţă profesională semnificativă, din acest motiv participanţii se pot prezenta la expoziţie şi la concursul or-ganizat în cadrul examinării exclusiv cu produse preparate în mod tradiţional, fără adaosuri.

Foto: Asociaţia pentru Păstrarea Tradiţiilor a Măcelarilor din Gyula

Adresa: Gyula, str. Kétegyházi nr. 3/1 Expoziţia poate fi vizitată sâmbătă între orele 9-13, sau pe bază de pro-

gramare făcută la numărul de telefon +36/30/220-0290

La Examinarea Cârnaţilor şi Şuncii de la Gyula, recunoscută tot mai mult şi pe plan internaţional, participanţii oferă produse preparate în mod tradiţional, fără adaosuri

La muzeu vizitatorii pot să cunoască dezvoltarea industriei de prelucrare a cărnii văzând unelte meşteşugăreşti, precum şi utilaje industriale şi manufacturiere


Băile Felix, staţiune renumită în ţară şi peste ho-tare, se află la 9 km de Oradea şi la 20 km de gra-niţa cu Ungaria. Situată în Câmpia Crişurilor, într-o zonă colinară cu păduri de fag şi de stejar, la o al-titudine de 140 de metri, Băile Felix concentrează toate atributele unei adevărate staţiuni balneo - climaterice.

În 1221 apare într-un document al Va-ticanului cea mai veche mărturie a apelor termale din zona Oradea, denumite Termae Varadienses.

Între 1700 - 1721, Felix Heldres descoperă şi utilizează izvorul Felix, a cărui denumire s-a generalizat cu timpul pentru toată staţi-unea. În 1731 se face prima analiză a apelor termale şi a proprietăţilor lor curative, unice, aşa cum le cunoaştem până astăzi. La expozi-ţia mondială din 1896, apelor din Băile Felix li s-a acordat Medalia de Aur şi Diploma de onoare.

Simbolul staţiunii, „nufărul termal” sau „floarea de lotus” (Nymphaea Lotus var. Ter-malis), a fost descoperit în anul 1789 de botanistul P. Kitaibel şi denumit în 1908 de către J. Tuzson, care face asemănarea cu nufărul de Nil. În 1931, planta a fost declarată monument al naturii.

Una dintre atracţiile turistice sunt iazurile cu nuferi amenajate în centrul staţiunii.

În staţiune se află numeroase pensiuni pentru toate gus-turile şi buzunarele, cât şi complexe hoteliere private dintre care le remarcăm pe cele cu patru stele: President (cu aqva-parc), Anthimos şi Metropol cu piscine proprii.

Din portofoliul SC Turism Felix

Cel mai important jucător pe piaţa turismului balneo din România este SC Turism Felix SA, singura certificată TUV, avậnd implementat standardul de calitate ISO 9001. Îşi des-făşoară activitatea în tot cursul anului, oferind următoarele servicii:

- turism pentru odihnă, agrement şi relaxare. Pachetele de servicii cuprind : cazare, masă şi agrement (piscine cu apă termală din hoteluri, complexul Apollo-Felix, excursii)

- turism de conferinţe/evenimente. Pachetele de servicii cuprind: cazare, masă şi sali de conferinţe de la 20 de locuri pana la 200 de locuri, cu dotările necesare

- turism pentru sănătate (balneo şi de recuperare medi-cală) compus în general din persoane suferind de afecţiuni reumatismale sau ale aparatului locomotor, cuprinde cazare (hoteluri de 2 stele, 3 stele, 4 stele ) masa, tratament balnear (în baze proprii de tratament)

serviciile pentru sportivi se dezvoltă de regulă în cazul complexelor de 2 stele (Mureş şi Poieniţa), dar cu o pondere în creştere şi în complexele de 3-4 stele, provenind din toate regiunile ţării.

Dispune de următoarele structuri de referinţă în Băile Felix.


Hoteluri renovate în Băile Felix

Colaj foto cu hotelul Internaţional, piscina fiind, de fapt, în spatele acestuia

Lacurile cu nuferi din Băile Felix


Scris de: Cristian Horgoș Hotel International****

Hotel International**** are toate dotările unui hotel mo-dern de patru stele. Hotelul dispune de o capacitate de cazare de 340 de locuri în 110 camere duble (din care 3 camere pen-tru persoane cu dizabilităţi), 80 de camere single şi 20 de apartamen-te. Fiecare cameră este dotată cu baie/duş, balcon, telefon, TV cablu, minibar, uscător de păr, aer condi-ţionat, conexiune internet. Printre serviciile oferite se numără parcare păzită, asistenţa turistică, cosmeti-că, manichiură, pedichiură, coafor, servicii de spălătorie. Restaurantul are 300 de locuri, terasă parțial aco-perită, alte servicii de alimentație publică fiind oferite și în barul de zi, la cofetăria și la barul-bufet din incintă. Centrul de sănătate aferent hotelului, cel mai modern din Ro-mânia la această dată, a fost moder-nizat şi extins şi cuprinde 2 bazine cu apă termală, centru de Wellness şi sală de fitness. Au fost incluse şi procedurile noi de împachetări şi băi cu nămol ca şi element de no-utate în tratamentul balnear. Zona de agrement cuprinde 3 piscine exterioare având suprafata luciului de apă de 1260 mp (de înot, de rela-xare şi pentru copii), bar în piscină, terasă şi bar de zi, teren de minigolf cu 18 piste. Complexul turistic este dotat cu săli de conferinţă de 120 respectiv 200 de locuri, sala de protocol de 12 locuri, cu echipamente vi-deo, audio, de traducere simultană şi cu conexiune Internet. În mai 2008 s-a dat în folosinţă braseria având 8o de locuri, terasa cu 100 locuri şi scena pentru spectacole. În luna oc-tombrie 2007, Hotelului Internaţional**** i-a fost acordată si-gla EUROPESPA-med, care atestă îndeplinirea standardelor Asociaţiei Europene a Staţiunilor Balneare (ESPA) referitoare la infrastructura generală a terapiilor, igienei şi securităţii tu-riştilor. In 2012 s-a renovat integral bazinul exterior de inot cu apa recirculată. Hotelul oferă permanent seri tematice şi programe de animaţie pentru adulţi şi copii.

Hotel Termal***

Hotel Termal*** este un complex modern care dispune de o capacitate de cazare de 298 de locuri în 114 camere duble, 58 de camere single şi 6 apartamente. Toate camerele dispun de

baie/duş, balcon, TV cablu, telefon, minibar, aer condiționat. Restauran-tul hotelului dispune de două săli cu 300 de locuri şi o sală la etaj X cu 90 locuri, bar de zi şi terasă de vară. De asemenea, complexul dispune de bază de tratament proprie, cen-tru de wellness, piscină interioară cu apă termală, piscine exterioare cu apă termală şi instalaţii acvatice de hidromasaj pentru adulţi, piscină pentru copii, toate renovate complet în anul 2012, un bazin de relaxare şi unul de înot şi trei săli destinate pentru organizarea de conferinţe cu 60, 100 şi 120 de locuri. La dispoziţia turiştilor sunt şi alte servicii cum ar fi: parcare păzită, asistenţă turistică, cosmetică medicală, servicii de spă-lătorie. Hotelul oferă permanent seri tematice şi programe de animaţie pentru adulţi şi copii.

Ştrandul Apollo-Felix

Ştrandul Apollo-Felix este com-plet renovat şi are 10 bazine noi:

unul având o suprafaţă de 1000 de metri pătraţi cu apă termală, dotat cu instalaţii acvatice de hidromasaj: 20 de paturi de masaj subacval, jocuri şi căderi de apă; două bazine de relaxare cu o suprafaţă totală de 1.700 metri pătraţi pentru adulţi; un bazin pentru înot de 330 metri pătraţi dotat cu instalaţie de produs valuri; două bazine speciale pentru copii „Baby” şi „Junior” cu o suprafaţă de 500 metri pătraţi dotate cu jocuri acvatice.

Complexul dispune de unităţi de alimentaţie publică, au-toservire, bar, cofetărie, patiserie, magazine, teren de sport, masaj, pedichiură, loc de joacă pentru copii, asistenţă me-dicală, program de animaţie pentru adulţi şi copii. Funcţio-nează tot timpul anului.


Va ile Cris, urilor – D e z v o ltă r i t u r i S t i C e

În centrul staţiunii se află şi două biserici din lemn, una ortodoxă şi una greco-catolică

Construcţia cu turnuri a Ştrandului Apollo este clădire monu-ment istoric

Tobogane acvatice în Ştrandul Apollo-Felix


Jucați-vă și câștigați

cu revista experienței!Participați la jocurile de mai jos și câștigați pachete-cadou sau îmbogățiți-vă

cu experiențe de neuitat!

Răspunsurile se trimit prin Poștă sau online pe următoarele adrese:

5601 Bekescsaba, Pf: 530, respectiv [email protected]

Pe plic sau în corespondența electronică a se utiliza:

Revista Korosok Volgye, respectiv numele concursului sau al proiectului.

Vă rugăm să specificați numele expeditorului și

un număr de telefon de contact!

Detalii în grupajele de mai jos:

Asamblaţi puzzle-ul din fotografie, apoi scrieţi-ne pe adresa redacţiei, ce reprezintă.Termen: 10 decembrie 2013.

Puzzle

Va ile Cris, urilor - joc

Co n C u r s f o t o !

Câştigătorilor le vom trimite pachete-cadou şi la fiecare număr, vom desemna, prin tragere la sorţi, premiul cel mare, constând dintr-un program stabilit împreună cu câştigătorul: drumeţie pe jos,

cu bicicleta, pe apă, plimbare cu vaporaşul-dragon, respectiv vizitarea unui oraş din regiunea Békés.Câştigătorii vor fi anunţaţi la adresa menţionată de ei până la 15 decembrie 2013.

Numele câştigătorilor şi informaţii suplimentare legate de joc şi premii pe paginile web www.magazin.korosoknaturpark.hu şi www.korosokvolgye.com.

www.facebook.com/korosokvolgyemagazin

H a r tă p e n t r u g â n d i t o r i

Redacţia revistei „Valea Crişurilor” lansează concurs foto cu tematica:

FotograFii panoramice.Fotografiile trebuie să aibă legătură

clară cu Valea Crişurilor. Materialul trebuie trimis exclusiv

pe cale electronică, la adresa [email protected], până la termenul indicat mai jos.

Fotografiile câştigătoare vor fi desemnate de publicul care va vota.

Detalii privind concursul foto şi procesul de votare găsiţi accesând pagina web: www.magazin.korosoknaturpark.hu

termen: 10 decembrie 2013.

Din definiţiile de mai jos, ghiciţi care sunt localităţile la care ne-am gândit. Stabiliţi legătura dintre literele care marchează definiţiile şi numerele aferente localităţilor (de ex. a-8), şi trimiteţi răspunsurile la adresa redacţiei. termen: 10 decembrie 2013.

Logó változatokHárom színű Fekete-fehér Fekete-fehér inverz

Méretek

A

C

C

BC C

N Y O M D A - É S P A P Í R I P A R I S Z Ö V E T S É G

n y o m d a t e r m é k

Jel Megnevezés ArányMéret

Normál Kis LegkisebbA Logó magasság 1×A 15,0 mm 12,0 mm 9,0 mmB Logó szélesség 2×A 30,0 mm 24,0 mm 18,0 mm

C Legközelebbi kép- vagy szövegelem távolsága 1/6×A 2,5 mm 2,0 mm 1,5 mm

Mindhárom változatnál a legközelebbi nyomóelem minimum a méretezésben megadott C méretnek megfelelő távolságra helyezhető el.

SzínekHárom színűSzín CMYK érték %-banPiros C: 0, M: 100, Y: 100, K: 0Zöld C: 100, M: 0, Y: 100, K: 0Fekete C: 0, M: 0, Y: 0, K: 100

Fekete-fehér és fekete-fehér inverz változatSzín CMYK érték %-banFekete C: 0, M: 0, Y: 0, K: 100

BetűtípusA logó betűtípusa „Avant Garde Gothic”.

N Y O M D A - É S P A P Í R I P A R I S Z Ö V E T S É G

n y o m d a t e r m é kN Y O M D A - É S P A P Í R I P A R I S Z Ö V E T S É G

n y o m d a t e r m é kN Y O M D A - É S P A P Í R I P A R I S Z Ö V E T S É G

n y o m d a t e r m é k

a) În acest oraş muzeul Tájvízház prezintă valorile naturale ale regiunii Crişurilor.

b) În acest oraş s-a organizat Festivalul Internaţional de Muzică Populară, împreună cu Târgul Meşteşugarilor.

c) Centrul reînnoit – cu fântâni arteziene, glockenspiel – al oraşului, unde localnicii şi turiştii sunt aşteptaţi cu numeroase programe în aer liber, a fost inaugurat în vara anului 2013.

d) Cu ocazia evenimentului Seri din Evul Mediu acest oraş „s-a întors în timp” cu mai multe secole.

e) În acest oraş ceramista Kis Anikó confecţionează obiecte unice de uz de general şi decorative, din lut.

f) Aceasta este ultima localitate pe traseul care duce spre Cheile Galbenei.

g) În această localitate se organizează în fiecare toamnă întrunirea ciobanilor din Sárrét.

h) Preotul acestei localităţi a apelat la un meşter renumit din Gyula, pentru a reface ornamentul de vârf al casei de vară din curtea bisericii.

i) Această localitate găzduieşte Programul de Arheologie Regiunea Crişurilor.

j) Aceasta este localitatea până la care în Crişul Repede trăiesc specii invazive de peşti.

k) Iazurile de lângă această localitate sunt locurile de odihnă ale păsărilor de apă migratoare din regiunea Crişurilor.

l) Aceasta este staţiunea de la capătul văii Iadului.

Vaile Crisurilor Nr. 5.

Documents

Transcript of Vaile Crisurilor Nr. 5.