Utilizarea pragului de rentabilitate in analiza rentabilitatii la o societate

comerciala

Capitolul I. Abordări conceptuale şi contabile privind rentabilitatea

I.1.Conceptul de rentabilitate şi suportul ei informaţional

Încă de acum o jumătate de mileniu, Luca Paciolo arăta în prima lucrare de literatură

contabilă (1494) că “scopul fiecărui negustor este de a dobândi câştig licit şi competent pentru

subzistenţa sa”. De fapt, Paciolo vulgariza ceea ce sesizaseră negustorii italieni: existenţa oricărei

afaceri este condiţionată de obţinerea unui câştig, din moment ce ei utilizau la 1434 un

instrument pentru măsurarea performanţei - contul de profit şi pierdere (utile e danno).

Dacă la sfârşitul Evului Mediu, când economia bazată pe capital era incipientă, măsura

performanţei unei afaceri era câştigul, în secolul al XIX-lea, marile companii pe acţiuni ce

operau în industrie şi comerţ îşi măsurau şi analizau periodic performanţa prin profitul prezentat

în contul de profit şi pierdere.

Funcţionarea şi dezvoltarea pe coordonate durabile a sistemelor economice presupune în

mod necesar obţinerea de rezultate cât mai ridicate şi satisfacerea necesităţilor prezente fără a

compromite posibilităţile viitoarelor întreprinderi de a-şi satisface propriile cerinţe.

Performanţele financiare sunt necesare pentru a putea asigura remunerarea convenabilă a

capitalurilor puse la dispoziţie, menţinerea potenţialului organizaţional corespunzător cerinţelor

noii economii şi asigurarea unei expansiuni rezonabile pe piaţă. În toate acestea se va ţine seama

ca modelul de creştere să contribuie la obţinerea de beneficii economice şi sociale atât pentru

generaţiile prezente, cât şi pentru cele viitoare.

Beneficiile rezultă în urma unui ansamblu de operaţiuni care concură la îndeplinirea

obiectivelor strategice stabilite, ceea ce înseamnă că profitul reprezintă o sarcină (obligaţie), un

mijloc pentru asigurarea dezvoltării, un semnal (informaţie relevantă pentru diagnosticul stării

financiare) şi, în fine, un rezultat al exercitării funcţiilor managementului financiar.

Întreprinderea, ca o entitate economică, indiferent de statutul juridic de organizare,

individual sau colectiv, sub forma regiilor autonome sau societăţilor comerciale, în decursul

activităţii sale are nevoia de a-şi măsura posibilitaţile de dezvoltare sau slabiciunile proprii din

diferite motive, unul dintre ele şi cel mai important fiind îmbunătăţirea performanţelor sale şi a

strategiilor pe care le dezvoltă.

Noţiunea de rentabilitate este legată, în general, de cea de profit, reprezentând

“aptitudinea unei întreprinderi de a degaja un rezultat exprimat în unităţi monetare”

Abordarea rentabilitaţii se integrează logic în investigarea “eficienţei” şi “eficacităţii”

activităţii unei întreprinderi, privilegiind o evaluare monetară a performanţelor.Această optică

monetară poate părea insuficientă, deoarece, la prima vedere, minimalizează realizările

întreprinderii care nu capătă o exprimare monetară (productivitatea fizică, competenţele

personalului, climatul social, raporturile cu mediul concurenţial). În realitate, abordarea

sistematică a întreprinderii permite înţelegerea conversiei oricărei realizări favorabile (exprimată

în termeni cantitativi şi calitativi) în rezultatele monetare şi, deci, în rentabilitate.

În această viziune, rentabilitatea este expresia sintetică a rezultatelor de orice natură, un

indicator de referinţă în orientarea deciziilor şi comportamentului întreprinderilor.

Noţiunea de rentabilitate are un caracter relativ. Aptitudinea de a degaja rezultatele

monetare nu poate fi judecată independent de mijloacele angajate pentru a le obţine. De aceea,

analiza rentabilităţii nu se limitează la investigarea indicatorilor ei absoluţi, ci şi ai celor relativi,

obţinuti prin raportarea rezultatelor la mijloacele angajate sau consumate pentru desfăşurarea

activităţii respective.

Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienţei întregii

activităţi economico-financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producţie

utilizate şi a forţei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi

vânzare.

Orientarea spre rezultate performante constituie o cale de acces la ceea ce specialiştii în

management numesc excelenţa organizaţională. Această orientare este valabilă celor mai bine

conduse firme din lume, afirmaţie confirmată de studii realizate, care demonstrează că firmele

performante se caracterizează prin: câştiguri de valoare a acţiunilor la bursă, variabilitate

pozitivă a preţului la bursă, plata uşoară a dividendelor, grad de îndatorare redus pe termen scurt,

lichidităţi mari, grad redus de îndatorare, concentrare relativ redusă a activelor şi risc de firmă

mai redus. După cum putem remarca, aprecierea rezultatelor se face în termeni obiectivi de

măsurare, în principal, a rezultatelor financiare obţinute. Sistemul informational al întreprinderii

pune la dispoziţie date care pot fi utilizate pentru evaluarea rezultatelor, iar practica financiară a

dezvoltat o serie de indicatori de rezultate care identifică starea prezentă a firmei, nivelul de

atracţie în faţa investitorilor, căile de creştere sau descreştere a diferitelor activităţi şi cunoaşterea

factorilor care concură la obţinerea rezultatelor performante.

Teoria şi practica managerială demonstrează că principalul obiectiv al oricărei organizaţii

îl constituie creşterea eficienţei. Concept viu disputat şi deosebit de complex în semnificaţii,

eficienţa economică este privită în general ca raportul dintre rezultatele obţinute şi consumul de

factori de productie. În prezent, accepţiunea largă a eficienţei economice se referă la

maximizarea efectelor obţinute în condiţiile minimizării eforturilor, ceea ce nu presupune o

simplă minimizare aritmetică a cheltuielilor, cât mai ales o creştere a rezultatelor, în aşa fel încât

să fie evitate contradicţiile între optimul total şi optimurile parţiale, între optimul economic şi

social.

Eficienţa economică este o categorie economică şi mai cuprinzătoare decât rentabilitatea.

Aceasta reprezintă “cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din

diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv,consum individual,vânzare) sau

economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate in circuitul

economic”. Rentabilitatea este una din problemele esenţiale pentru orice firmă deoarece este

principalul indicator care reflectă modul cum au fost utilizate resursele umane, materiale şi

financiare.

Integrat în sistemul de relevare a potenţialului economico-financiar al firmei,

rentabilitatea reprezintă o informaţie indispensabilă managementului firmei, acţionarilor,

băncilor, creditorilor, unor parteneri de afaceri. De aceea este socotită ca un modul semnificativ

în analiza financiară.

Între activitatea economică şi cea financiară există o strânsă legatură de intercondiţionare

reciprocă în sensul că realizarea indicatorilor economici contribuie la realizarea indicatorilor

financiari şi realizarea acestora creează premisele ca în procesele viitoare activitatea să se

dezvolte.

Analiza rentabilitaţii are ca scop descoperirea şi mobilizarea rezervelor de creştere a

rentabilitaţii, de întărire a rolului profitului în dezvoltarea activităţii societăţii respective.

Măsura rentabilităţii este dată de un sistem de rate de eficienţă care evidenţiază

caracteristicile economice şi financiare ale întreprinderilor, permiţând compararea

performanţelor industriale şi comerciale ale acestora.

Profitul (beneficiul), ca indicator absolut (de mărime) al rentabilităţii, constituie premisă

şi consecinţă a unei “afaceri”.

Ca premisă, se are în vedere faptul că iniţierea unei afaceri implică o anumită investiţie

iar consecinţa o constituie rezultatul aşteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu

atât se formează noi surse disponibile pentru alte investiţii.

I.2. Informaţia contabilă – suport pentru determinarea corectă a rentabilităţii întreprinderii

Situaţiile financiare sunt o reprezentare financiară structurată a poziţiei financiare şi

tranzacţiilor efectuate de o întreprindere. Situaţiile financiare au scopul de a furniza informaţii

despre poziţia financiară, performanţa şi fluxurile de numerar ale unei întreprinderi, informaţii

utile pentru adoptarea deciziilor economice. Astfel, situaţiile financiare oferă informaţii în

legătură cu:

activele;

datoriile;

capitalurile proprii;

veniturile şi cheltuielile, inclusiv câştigurile şi pierderile; şi

fluxurile de numerar ale întreprinderii.

Toate aceste informaţii, alături de alte informaţii care sunt prezentate în notele explicative

ataşate situaţiilor financiare, ajută utilizatorii la estimarea viitoarelor fluxuri de numerar ale

întreprinderii şi, în special, a momentului şi gradului de certitudine a generării numerarului şi

echivalentelor de numerar.

I.2.1.Utilizatorii informaţiilor financiare

Printre utilizatorii informaţiilor financiare se numără investitorii actuali şi potenţiali,

personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile

acestuia, precum şi publicul. Aceştia folosesc situaţiile financiare pentru satisfacerea unei părţi

din necesităţile de informare. Principalii utilizatori ai situaţiilor financiare sunt:

Investitorii au nevoie de informaţii pentru a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze

sau să vândă. Acţionarii sunt interesaţi şi de informaţii care să îi ajute să stabilească capacitatea

întreprinderii de a plăti dividende.

Personalul angajat şi grupurile lor reprezentative sunt interesaţi de informaţii privind

stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderii, precum şi de capacitatea de a oferi remuneraţii, pensii

şi alte avantaje, precum şi oportunităţi profesionale.

Creditorii financiari sunt interesaţi de informaţii care să le permită să determine dacă

împrumuturile acordate şi dobânzile vor fi rambursate la scadenţă.

Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi de informaţii care să le permită să

determine dacă sumele care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţă.

Clienţii sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii întreprinderii în

special atunci când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt

dependenţi de ea.

Guvernul şi instituţiile sale sunt interesate de alocarea resurselor şi, implicit de activitatea

întreprinderii, pentru a determina politica fiscală şi baza de calcul a venitului naţional şi a altor

indicatori statistici similari.

Publicul este influenţat de întreprinderi în diverse moduri. Situaţiile financiare pot ajuta

publicul prin oferirea de informaţii despre evoluţia recenta şi tendinţele legate de prosperitatea

întreprinderii şi a sferei de activitate a acesteia.

I.2.2. Obiectivul situaţiilor financiare

Conform Cadrului General IASC, obiectivul situaţiilor financiare este acela de a furniza

informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a

întreprinderii care sunt folosite de o sferă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice.

Poziţia financiară a unei întreprinderi este influenţată de:

Resursele economice pe care le controlează întreprinderea – informaţii utile pentru a

anticipa capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau echivalente de numerar.

Structura sa financiară – informaţii utile pentru a anticipa şansele întreprinderii de a primi

finanţare în viitor;

Lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii – informaţii utile pentru a anticipa capacitatea

întreprinderii de a-şi onora angajamentele financiare ajunse la scadenţe;

Capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, în special despre profitabilitatea

acesteia, sunt utile pentru a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu

resursele existente, precum şi pentru formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care

întreprinderea poate utiliza noi resurse.

Informaţiile privind modificările poziţiei financiare a întreprinderii sunt utile pentru a

evalua activităţile sale de exploatare, finanţare şi investiţii în perioada de raportare.Aceste

informaţii oferă utilizatorului o bază pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera

numerar sau echivalente ale numerarului şi a nevoilor întreprinderii de a utiliza aceste fluxuri de

trezorerie.

Pentru a răspunde acestor obiective ale situaţiilor financiare, întocmirea acestora

presupune două ipoteze: aplicarea unei contabilităţi de angajamente şi afirmarea stării de

continuitate a activităţii întreprinderii, într-un viitor previzibil.

I.2.3. Caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare

Caracteristicile calitative sunt atributele care determină utilitatea informaţiei oferite de

situaţiile financiare. Cele patru caracteristici calitative principale sunt: inteligibilitatea, relevanţa,

credibilitatea şi comparabilitatea.

Inteligibilitatea

O calitate esenţială a informaţiilor furnizate de situaţiile financiare este aceea că ele pot fi

uşor înţelese de utilizatori. În acest scop utilizatorii trebuie să posede cunoştinţe suficiente

privind desfăşurarea afacerilor şi a activităţilor economice precum şi noţiuni de contabilitate .

Relevanţa

Pentru a fi utile informaţiile trebuie să fie relevante faţă de necesităţile de luare a deciziilor de

către utilizatori. Informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale

utilizatorilor, facilitând evaluarea de către aceştia a evenimentelor trecute, prezente sau viitoare.

Credibilitatea

Pentru a fi utilă informaţia trebuie să fie credibilă, adica să nu conţină erori semnificative, să nu

fie părtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce informaţia şi-a

propus să reprezinte sau ceea ce se aşteaptă, în mod rezonabil, să reprezinte.

Pentru ca informaţia să prezinte în mod credibil evenimentele şi tranzacţiile pe care le reprezintă

este necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în concordanţă cu substanţa lor şi cu

realitatea lor economică, şi nu doar cu forma lor juridică. Pentru a fi credibilă, informaţia

cuprinsă în situaţiile financiare trebuie să fie neutră, lipsită pe cât posibil de subiectivitate.

Adesea, producătorii de informaţii se confruntă cu incertitudini care în mod inevitabil

planează asupra multor evenimente şi circumstanţe.Aceste incertitudini sunt înregistrate în

contabilitate prin exercitarea prudenţei. Prudenţa presupune luarea în considerare a unui grad de

precauţie în exercitarea raţionamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de

incertitudine.

Pentru a fi credibilă informaţia din situaţiile financiare trebuie să fie completă în limitele

rezonabile ale pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii acelei informaţii. Absenţa unor

elemente poate să falsifice informaţia, inducând în eroare utilizatorul.

Comparabilitatea

Utilizatorii trebuie să aibă posibilitatea comparării în timp a situaţiilor financiare ale unei

întreprinderi pentru a identifica tendinţele poziţiei financiare şi performanţelor sale. Pentru

asigurarea comparabilităţii, evaluarea şi prezentarea efectului financiar al tranzacţiilor şi

evenimentelor trebuie efectuate într-o manieră consecventă în cadrul unei întreprinderi şi prin

respectarea permanenţei în timp a metodelor şi într-o manieră consecventă, atunci când sunt

analizate prin comparaţie mai multe întreprinderi.

I.3. Contul de profit şi pierdere – sursa de informaţii pentru determinarea rezultatelor

întreprinderii

Analiza rentabilităţii se realizează pe baza “contului de profit şi pierdere”, care arată

modul în care s-a ajuns la o anumită stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri şi

cheltuieli.

Oricare firmă caută să realizeze un profit suficient pentru a remunera convenabil

capitalurile de care dispune, de a menţine potenţialul său economic şi tehnic, de a asigura o

expansiune raţională ţinând seama de evoluţia pieţei şi tendinţele conjuncturale. Reprezentând

mobilul activităţii agenţilor economici, profitul se plasează în prim-planul bateriei de indicatori

ai acesteia. Şi, în consecinţă, supravegherea formării şi analiza lui se realizează atât ca diagnostic

static (faţă de valori de referinţă reprezentând nivele precedente, previziuni, nivele ale

concurenţei), cât şi dinamic-strategic.

Principala sursă de date pentru evaluarea rezultatelor întreprinderii o constituie contul de

profit şi pierdere. Variaţia capitalului propriu, generată de performanţele economice ale

întreprinderii, joacă un rol important în asigurarea echilibrului financiar al acesteia. Aceste

performanţe sunt determinate cu ajutorul unui tablou contabil care regrupează ansamblul

operaţiilor de gestiune ale unui exerciţiu financiar, exprimate în venituri şi cheltuieli, generatoare

de profituri sau pierderi, denumit contul de profit şi pierdere.

Contul de profit şi pierdere reprezintă un document contabil de sinteză, prevăzut de

Legea Contabilităţii care concentrează veniturile şi cheltuielile unei întreprinderi pentru o

perioadă dată şi explică modul de formare al rezultatelor.

El constituie o sinteză a contabilităţii de flux la nivel microeconomic, deoarece pune în

evidenţă fluxurile de valoare care au contribuit la creşterea sau micşorarea bogăţiei unei

întreprinderi, pentru o anumită durată. Însă, definirea rentabilităţii firmei se face diferit, în

funcţie de interesele utilizatorilor de informaţie contabilă şi de postulatele şi principiile contabile

reţinute pentru determinarea rezultatului. Astfel, unii utilizatori de informaţie contabilă sunt

interesaţi mai mult de informaţia privind profitul întreprinderii, pe când alţii urmăresc fluxurile

viitoare de trezorerie. Chiar noţiunea de profit sau beneficiu nu este definită în acelaşi mod de

economişti şi de profesioniştii contabili.

Astfel, unii experţi contabili nu includ în beneficiu anumite elemente care contribuie la

creşterea generală şi la reuşita firmei. În schimb, economistul J.R. Hicks defineşte beneficiul ca

“mărimea maximală pe care un individ poate să o cheltuiască în cursul unei perioade, fără ca

situaţia financiară să se modifice”. Mai mult conform uneia dintre interpretările definiţiei lui

Hicks, nu trebuie măsurat numai beneficiul monetar, ci şi beneficiul fizic, reprezentat de “măsura

creşterii bogăţiei, care provine din anumite calităţi particulare” ca, de exemplu, din creşterea

gradului de pregătire profesională. Deşi experţii contabili recunosc utilitatea măsurarii acestor

elemente calitative, o astfel de evaluare prezintă un anumit grad de incertitudine datorat atât

limitelor teoriei economice actuale cât şi instrumentarului metodologic al contabilităţii.

Într-o manieră generală, el oferă informaţiile necesare pentru înţelegerea şi explicarea

profitului sau pierderii înregistrate de un agent economic.

Structura contului de profit şi pierdere regăsită în reglementările Ordinului MFP 94/2001

impune următoarea schemă generală:

I. Venituri din exploatare

II. Cheltuieli din exploatare

III. Rezultatul din exploatare (I - II)

IV. Venituri financiare

V. Cheltuieli financiare

VI. Rezultatul financiar (IV – V)

VII. Rezultatul curent (I + IV – II – V)

VIII. Venituri extraordinare

IX. Cheltuieli extraordinare

X. Rezultatul extraordinar ( VIII – IX)

XI. Venituri totale ( I + IV + VIII)

XII. Cheltuieli totale ( II + V +IX)

XIII. Rezultatul brut ( XI - XII)

XIV. Impozitul pe profit

XV. Rezultatul net al exerciţiului financiar

XVI. Rezultatul pe acţiune

Măsurarea performanţelor întreprinderii vizează, în mod esenţial, măsurarea profitului,

care poate fi abordată astăzi din trei unghiuri de vedere:

Patrimonial, prin utilizarea valorii unei întreprinderi referitoare la două momente diferite,

utilizând aceleaşi metode de evaluare;

Economic, prin deducerea cheltuielilor din venituri, ambele referitoare la aceeaşi

perioadă;

Financiar, prin deducerea amortizării din fluxurile nete de trezorerie (acest din urmă

punct de vedere este derivat din cel economic).

Din punct de vedere patrimonial, măsurarea profitului întreprinderii pleacă de la ecuaţia

juridică a bilanţului :

Active – Datorii = Capitaluri proprii.

Determinarea rezultatului exerciţiului prin prisma abordării patrimoniale este criticabilă

în perioada de creşteri de preţuri, deoarece ajustările aduse elementelor patrimoniale, ca urmare a

variaţiilor de preţuri, se pot realiza prin metode diferite, ceea ce atrage furnizarea mai multor

imagini (mărimi) plauzibile de rezultate.

Punctul de vedere economic defineşte rezultatul ca fiind diferenţa între venituri şi

cheltuieli:

Rezultatul exercitiului = Venituri - Cheltuieli

Rezultatul poate fi o mărime pozitivă, denumită profit sau beneficiu, atunci când

veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau o mărime valoric negativă, denumită pierdere, în

situaţia inversă.

Dificultatea determinării rezultatului exerciţiului, din punct de vedere economic, pleacă

de la controversele privind definirea şi conectarea veniturilor şi cheltuielilor aferente unui

exerciţiu.

Din punct de vedere financiar, rezultatul exercitiului apare ca variaţia trezoreriei

întreprinderii în cursul unei perioade, prin compararea fluxurilor de încasari cu cele de plăţi.

Deoarece autofinanţarea întreprinderii este asigurată de rezultatul exerciţiului (profit) şi creşterea

amortizării şi provizioanelor, care sunt cheltuieli calculate, negeneratoare de plăti, relaţia care

exprimă mărimea rezultatului în această abordare este:

Capacitatea de autofinanţare – Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele= Rezultatul

exerciţiului.

Conform Standardului de Contabilitate IAS 1 “Prezentarea situaţiilor financiare” în

contul de profit şi pierdere trebuie să fie prezentate următoarele informaţii:

(a) veniturile din activităţi curente;

(b) rezultatele activităţii de exploatare;

(c) costurile de finanţare;

(d) partea din profit şi pierdere aferentă întreprinderilor asociate şi asocierilor în

participaţie;

(e) cheltuieli cu impozite şi taxe;

(f) profitul sau pierderea din activităţi curente;

(g) elementele extraordinare;

(h) interesul minoritar;

(i) profitul sau pierderea netă a perioadei.

Efectele diferitelor activitaţi, tranzacţii şi evenimente ale unei întreprinderi diferă ca

stabilitate, risc şi previzibilitate, iar prezentarea elementelor de performanţă ajută la inţelegerea

performanţelor realizate şi la evaluarea evenimentelor viitoare.

Întreprinderile trebuie să prezinte, fie în contul de profit şi pierdere, fie în notele la contul

de profit şi pierdere, o analiză a cheltuielilor utilizând o clasificare bazată fie pe natura

cheltuielilor, fie pe destinaţia lor în cadrul întreprinderii.

Prima metodă este cunoscută ca metoda clasificării după natura cheltuielilor. Cheltuielile

sunt agregate în contul de profit şi pierdere conform naturii lor (de exemplu, amortizarea,

achiziţiile de materii prime, cheltuielile cu transportul, salariile, cheltuielile de publicitate) şi nu

sunt realocate pe diferitele funcţii din cadrul întreprinderii. Această clasificare a cheltuielilor

asigură facilitarea prelucrării informaţiei contabile, deoarece înregistrările în contabilitate se fac

plecând de la natura operaţiei consemnate în documente, indiferent de destinaţia internă a

cheltuielii.

Prezentarea contului de rezultate după natura veniturilor şi cheltuielilor se întâlneşte în

ţările cu un sistem contabil de întreprindere de tip dualist, caracterizat prin deconectarea, în

diverse grade, a contabilităţii financiare de contabilitatea de gestiune.

Această structurare a contului de profit şi pierdere prezintă informaţii globale asupra

întreprinderii privind capacitatea acesteia de a genera o valoare adăugată la intrările în ciclul de

exploatare, ca urmare a mijloacelor proprii utilizate în procesul de producţie şi de distributie şi

creează posibilitatea unor analize globale privind performanţa întreprinderii. În practică, această

prezentare are inconvenientul că modul de determinare a valorii adăugate, util şi în contabilitatea

naţională, se limitează doar la stabilirea valorii adăugate, fără a explica modul ei de formare,

ceea ce îi limitează utilitatea în gestiunea întreprinderii.

Această metodă este simplu de aplicat în multe întreprinderi mai mici, deoarece nu este

necesară nici o alocare a cheltuielilor de exploatare pe clasificările funcţionale.

Norma IAS 1 furnizează următoarea structură pentru contul de profit şi pierdere utilizând

metoda clasificării dupa natura cheltuielilor:

Cifra de afaceri X

Alte venituri din exploatare X

Variaţia stocurilor de produse finite şi producţie în curs X

Materii prime consumate X

Cheltuieli de personal X

Cheltuieli cu amortizările X

Alte cheltuieli de exploatare X

Total cheltuieli de exploatare (X)

Beneficiul din exploatare X

Cea de-a doua metodă de analiză este cunoscută ca metoda clasificării după destinaţia

cheltuielilor sau metoda ”costului vânzarilor” şi clasifică cheltuielile după funcţia lor ca parte a

costului vânzarilor, distribuţie sau activităţilor administrative. Această prezentare oferă deseori

informaţii mai relevante pentru utilizatori decât clasificarea cheltuielilor după natură, dar

alocarea costurilor pe destinaţii poate fi arbitrară şi implică în mod considerabil utilizarea

raţionamentului profesional.

Norma IAS 1 furnizează următoarea structură pentru contul de profit şi pierdere utilizând

metoda clasificării după funcţii:

Cifra de afaceri X

Costul vânzarilor (X)

Marja brută X

Alte venituri din exploatare X

Costurile de distribuire (X)

Cheltuieli administrative (X)

Alte cheltuieli de exploatare (X)

Beneficiul din exploatare X

Practica prezentării contului de rezultate în forma listă verticală şi pe funcţiuni ale

întreprinderii este întâlnită, în special, în ţările anglo-saxone, cu un sistem contabil de

întreprindere de tip monist, în care contabilitatea financiară este conectată cu contabilitatea de

gestiune, cât şi în alte ţări unde normalizatorul contabil a prevăzut şi această alternativă.

Întreprinderile care clasifică cheltuielile după funcţie trebuie să prezinte informaţii

suplimentare despre natura cheltuielilor, inclusiv cheltuielile cu amortizarea şi personalul.

Alegerea metodei de analiză între metoda costului vânzarilor şi metoda naturii

cheltuielilor depinde atât de factori istorici şi cei aferenţi sectorului economic respectiv, cât şi de

natura organizaţiei. Ambele metode indică acele costuri care se aşteaptă să varieze, direct sau

indirect, în funcţie de nivelul vânzărilor sau producţiei întreprinderii.

Cum fiecare dintre ele este avantajoasă în contextul diferitelor tipuri de întreprinderi,

norma IAS1 solicită o alegere pe criteriul varianta care prezintă cel mai sincer elementele

performanţelor întreprinderii.

Contul de profit şi pierdere prezintă un dublu interes:

(a) permite determinarea unui rezultat global şi formularea unei aprecieri de ansamblu

asupra performanţelor economico-financiare ale perioadei.

(b) permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri şi cheltuieli care au

contribuit la realizarea lui şi identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au

influenţat. Astfel, scăderea rezultatului exerciţiului poate fi generată de cresterea necontrolată a

costului de achizitie a unor materii prime, de îndatorarea excesivă şi cresterea cheltuielilor

financiare, de scăderea ritmului vânzărilor.

Din punct de vedere al formei, “Contul de profit şi pierdere”, respectiv “Contul de

rezultate” se poate prezenta diferit în funcţie de:

- criteriul reţinut pentru clasificarea veniturilor şi cheltuielilor;

- modul de raportare a veniturilor la cheltuieli.

În structurarea veniturilor şi cheltuielilor, practica românească, precum şi cea franceză, a

adoptat clasificarea după natură, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă privilegiază gruparea

după destinaţii sau pe funcţii.

În ceea ce priveşte prezentarea sub forma de “cont”, veniturile şi cheltuielile apar în două

coloane distincte: soldul este înscris după caz în coloana de venituri (pierderi) sau de cheltuieli

(profit).

Prezentarea “în listă” permite evidenţierea veniturilor, cheltuielilor şi a rezultatului pe

operaţiuni.

Acest mod de prezentare are avantajul separării rezultatului exploatării de cel provenind

din operaţiuni financiare şi extraordinare. Rezultatul net este obţinut prin corectarea sumei

algebrice a celor trei rezultate cu impozitul pe profit.

Indiferent de forma de prezentare, informaţiile contului de profit şi pierdere sunt

structurate pe tipuri de activitate, care se identifică cu însăşi operaţiunile economico-financiare

desfăşurate de un titular de patrimoniu într-o perioadă de gestiune. Astfel, operaţiunile legate de

activitatea de bază a întreprinderii (industrială sau comercială) care se identifică cu obiectul de

activitate al acesteia, formează operaţiunile curente. Aceste operaţiuni au un caracter ordinar,

obişnuit, repetitiv şi cuprind atât operaţiunile de exploatare cât şi cele financiare. Operaţiunile

extraordinare au un caracter accidental, nerepetitiv.

În ţara noastră contul de profit şi pierdere se întocmeşte obligatoriu de către toate unităţile

patrimoniale, fie în sistem de bază (unităţi mari), fie în sistem simplificat (unităţile mici şi

mijlocii).

Informaţiile despre performanţa unei întreprinderi, în special despre profitabilitatea

acesteia, sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor economice pe care

întreprinderea le va putea controla în viitor. În acest sens informaţiile despre variabilitatea

performanţelor sunt importante. Informaţiile despre performanţe sunt utile pentru anticiparea

capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente. Ele sunt utile şi

pentru formularea raţionamentelor despre eficienţa cu care întreprinderea poate utiliza noi

resurse.

Contul de profit şi pierdere cuprinde:

(a) toate veniturile generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exerciţiului;

(b) toate cheltuielile aferente, pe parcursul aceleaşi perioade.

Veniturile corespund resurselor obţinute prin realizarea operaţiunilor industriale,

comerciale, financiare, extraordinare, iar cheltuielile corespund resurselor consumate cu ocazia

realizării acestor operaţiuni.

Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru

alţi indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe acţiune. Veniturile şi

cheltuielile constituie elemente direct legate de măsurarea profitului. Recunoaşterea şi măsurarea

veniturilor şi a cheltuielilor, şi deci a profitului, depind parţial de conceptele de capital şi de

menţinere a nivelului capitalului, concepte utilizate de întreprinderi în elaborarea situaţiilor

financiare.

Elementele de venituri şi cheltuieli sunt definite după cum urmează:

a) veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei

contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, care se

concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii ale

acţionarilor;

b) cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei

contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se

concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea

acestora către acţionari.

Distincţia dintre elementele de venituri şi cheltuieli şi combinarea acestora în diferite

moduri permite întreprinderii să îşi prezinte în mod variat performanţele. Aceste clasificări

prezintă diferite grade de cuprindere. De exemplu, contul de profit şi pierdere poate include

marja brută, profitul din activităţile curente înainte de impozitare, profitul din activităţile curente

după impozitare şi profitul net.

Recunoaşterea veniturilor

Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut loc o creştere

a beneficiilor economice viitoare aferente creşterii unui activ sau diminuării unei datorii,

modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. Aceasta presupune că recunoaşterea veniturilor

se realizează simultan cu recunoaşterea creşterii activelor sau a reducerii datoriilor (de exemplu,

creşterea netă a activelor rezultată din vânzarea produselor sau a serviciilor ori descreşterea

datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii).

Recunoasterea cheltuielilor

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când a avut loc o

reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ sau creşterii unei

datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. De fapt aceasta înseamnă că

recunoaşterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii datoriilor sau a reducerii

activelor (de exemplu, drepturile salariale angajate sau amortizarea mijloacelorfixe).

O cheltuială este recunoscută imediat în contul de profit şi pierdere atunci când un cost

nu generează beneficii economice viitoare sau atunci când şi în măsura în care viitoarele

beneficii economice nu corespund sau încetează să mai corespundă condiţiilor pentru

recunoaşterea în bilanţ sub formă de activ.

O cheltuială este, de asemenea, recunoscută în contul de profit şi pierdere în acele situaţii

în care apare o datorie fără recunoaşterea unui activ, cum ar fi cazul în care datoria apare ca

urmare a acordării de garanţii pentru produsele vândute.

Contul de profit şi pierdere prezintă importanţă pentru o gamă largă de utilizatori de

informaţie contabilă, fiecare urmărind satisfacerea propriilor nevoi informaţionale. Astfel,

plecând de la contul de profit şi pierdere, investitorii şi creditorii pot să evalueze fluxurile

viitoare de trezorerie ale întreprinderii. Astfel, investitorii pot să evalueze cu cea mai mare

exactitate, valoarea economică a întreprinderii unde sunt acţionari, iar creditorii pot să determine

măsura în care întreprinderea îşi va putea rambursa datoriile.

Contul de profit şi pierdere poate fi utilizat şi de alte categorii de utilizatori: clienţii vor să

fie informaţi asupra capacităţii în care întreprinderea le poate furniza bunurile şi serviciile de

care au nevoie; sindicatele sunt interesate să examineze rezultatele în vederea negocierii de noi

convenţii colective; guvernele utilizează informaţiile privind rezultatele pentru fundamentarea

politicilor economice şi fiscale; în fine, managerii utilizează contul de profit şi pierdere pentru

evaluarea eficacităţii resurselor consumate şi proiectarea de noi strategii de firmă.

I.4. Abordări internaţionale privind contul de profit şi pierdere

Directiva a IV-a europeană privind documentele contabile de sinteză ale societăţilor de

capitaluri instituie scheme obligatorii pentru prezentarea contului de profit şi pierdere. Totuşi

datorită diferenţelor de cultură şi tradiţie contabilă din ţările comunitare, obligativitatea

prezentării standardizate a contului de rezultate se manifestă prin posibilitatea de opţiune între

mai multe scheme de cont de profit şi pierdere.

Confluenţa în spaţiul Uniunii Europene a tradiţiei contabile franco-germane, bazată pe

preferinţa prezentării cheltuielilor şi veniturilor după natura lor economică cu modelul anglo-

saxon, care privilegiază abordarea cheltuielilor şi veniturilor pe funcţii ale întreprinderii, a făcut

ca Directiva a IV-a să lase în competenţa statelor membre alegerea între cele două clasificări a

cheltuielilor şi veniturilor prezentate în contul de rezultate. .

Pentru asigurarea comparabilităţii informaţiei contabile, Directiva a IV-a europeană

prevede ca fiecare post din contul de rezultate să prezinte valori pentru exerciţiul curent cât şi

pentru exercitiul precedent.

Organismul internaţional de normalizare contabilă (IASC) consideră contul de profit şi

pierdere ca un component al ansamblului de situaţii financiare destinate procesului de informare

financiară.

În “Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare”, denumit uzual şi Cadrul

conceptual, IASC a definit elementele care măsoară performanţa întreprinderii: veniturile şi

cheltuielile.

Veniturile sunt creşteri de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune, sub forma

de creşteri de active sau diminuări de pasive, care au ca rezultat creşterea capitalurilor proprii,

sub alte forme decât noile aporturi de capital. Altfel spus, un venit este orice creştere de

capitaluri proprii, alta decât creşterea capitalului.

Cheltuielile sunt definite în cadrul conceptual IASC ca diminuări de avantaje economice,

în cursul unui exerciţiu sub forma diminuării activelor sau creşterii pasivelor şi care au generat o

scădere de capitaluri proprii, alta decât distribuirile către proprietarii de capitaluri. Deci, orice

diminuare de capitaluri proprii, alta decât reducerea capitalului social sau distribuirea de

dividende, constituie o cheltuială.

Pentru ca rezultatul contabil să măsoare corect performanţa întreprinderii este necesară

respectarea principiului conectării cheltuielilor la venituri, adică din momentul contabilizării

unui venit în contul de rezultate trebuie să se contabilizeze şi toate cheltuielile care au contribuit

la obţinerea acelui venit.

În cadrul multitudinii de modele de cont de profit şi pierdere, se pot identifica două

structuri utilizate pe scară largă:

Modelul francez;

Modelul anglo-saxon.

Modelul francez se distinge prin două caracteristici esenţiale:

Are ca punct de referinţă conceptul de producţia exerciţiului, incluzând, alături de

producţia vândută, pe cea stocată (variaţia stocului de producţie, în curs şi finită) şi cea

imobilizată.

Cheltuielile sunt prezentate după natura lor. Această structură a cheltuielilor permite

determinarea soldurilor intermediare de gestiune şi evidenţierea repartizării valorii create între

diferiţii participanţi la activităţile întreprinderii.

Modelul anglo-saxon se diferenţiază prin:

Axează întregul raţionament pe vânzare, ca sursă esenţială de profit;

Structurează cheltuielile pe funcţii: funcţia de producţie (cost de producţie); funcţia de

distribuţie (cost de ditribuţie), funcţia administrativă (costuri administrative), funcţia financiară

(cheltuieli financiare) şi alte cheltuieli şi taxe.

Modul diferit de structurare a cheltuielilor impune o procedură diferită de întocmire a

contului de profit şi pierdere. Astfel, în timp ce, în sistemul francez, principala sursă pentru

întocmirea contului de profit şi pierdere o reprezintă contabilitatea financiară, în sistemul anglo-

saxon, contabilitatea analitică constituie baza informaţională pentru întocmirea contului de profit

şi pierdere, permiţând determinarea costului vânzărilor pe baza identificării costurilor directe şi

indirecte şi a repartizarii raţionale a acestora din urmă.

Normele contabile americane nu impun un model de cont de profit şi pierdere, ceea ce

face să existe o anumită diversitate de conţinut a acestei situaţii financiare în mediul

american.Totuşi, datorită importanţei contului de rezultate pentru analiştii financiari, Comisia

Valorilor Mobiliare cere anumite informaţii care trebuie furnizate de contul de profit şi pierdere,

cum sunt: costul vânzărilor, cheltuielile de exploatare, cheltuielile de cercetare-dezvoltare,

veniturile financiare şi cheltuielile financiare. Acelaşi organism solicită prezentarea contului de

rezultate pe ultimele două exerciţii.

Practica contabilă americană admite că unele elemente cu caracter extraordinar să nu fie

înscrise în contul de rezultate, ci direct în bilanţ, prin afectarea conturilor de rezerve existente la

începutul exerciţiului.

Deoarece situaţiile financiare anglo-saxone sunt orientate spre satisfacerea nevoilor

informaţionale ale investitorilor, în contul de profit şi pierdere american, ultima linie prezintă

profitul pe acţiune. Rezultatul pe acţiune este o informaţie importantă pentru aprecierea

performanţei întreprinderii, indicator urmărit de cei mai mulţi investitori. Deoarece această

informaţie este furnizată de contul de rezultate, unii autori consideră ca în contabilitatea anglo-

saxonă există un primat al contului de rezultate asupra bilanţului contabil.

În ţara noastră, începând cu 1 Ianuarie 1994, s-a introdus modelul contului de profit şi

pierdere în format “listă”, cu prezentarea cheltuielilor şi veniturilor după natura lor economică.

Deşi normele contabile româneşti răspund armonizării cu prevederile Directivei a IV-a

Europene, acestea nu creează posibilitatea opţiunii între mai multe modele de prezentare a

contului de rezultate. Această situaţie poate fi explicată şi prin faptul că situaţiile financiare

româneşti sunt orientate mai mult către satisfacerea intereselor informaţionale ale statului

(urmărirea politicii fiscale), însă se cunoaşte preferinţa marilor grupuri multinaţionale pentru

prezentarea rezultatelor pe funcţiuni, şi nu după natura lor economică. Posibilitatea de opţiune

între mai multe modele de cont de rezultate asigură o satisfacere completă a nevoilor

informaţionale a participanţilor la “jocul social” care este contabilitatea (investitorii, statul,

băncile, salariaţii).

I.5. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza rentabilitaţii întreprinderii

Rentabilitatea întreprinderii se masoară printr-un sistem de rate. Ratele se stabilesc ca

raport între două elemente comparabile, ce sunt legate între ele printr-o relaţie cauză – efect.

Ratele de rentabilitate evidenţiază carateristicile economice şi financiare ale întreprinderilor,

permiţând compararea performanţelor industriale şi comerciale. În elaborarea diagnosticului

întreprinderii, ratele de rentabilitate permit efectuarea de comparaţii în timp şi spaţiu.

În funcţie de elementele luate în calcul, teoria şi practica economică operează cu mai

multe forme de exprimare a rentabilităţii. Astfel, deosebim următoarele forme de rate de

rentabilitate:

Rate de rentabilitate comercială

Rate de rentabilitate a resurselor consumate

Rate de rentabilitate economică

Rate de rentabilitate financiară

1. Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activităţii

întreprinderii în formarea rezultatului.Se determină ca raport între marja de acumulare bănească

şi cifra de afaceri sau valoarea adaugată.

Există următoarele categorii de rate:

Rata marjei brute de exploatare = Excedentul brut de exploatare / Cifra de afaceri

Aceasta măsoara nivelul rezultatului de exploatare independent de politica financiară, de

politica de investitii, de incidenţa fiscalităţii şi a altor elemente extraordinare. Rata indică

posibilitatea întreprinderii de a degaja profit din exploatare.

Rata marjei nete = Rezultatul net al exerciţiului / Cifra de afaceri

Aceasta exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a genera

profit şi de a rezista concurenţei.

Rata marjei nete de exploatare = Rezultatul exploatării / Cifra de afaceri

Aceasta pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial,

administrativ şi comercial.

Rata marjei brute de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare / Cifra de afaceri

Aceasta măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-şi asigura

dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi.

Rata marjei asupra valorii adăugate = Excedentul brut de exploatare / Valoarea adăugată

Aceasta măsoara rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea

cheltuielilor de exploatare.

2.Rata rentabilităţii resurselor consumate caracterizează eficienţa costurilor.

Profitabilitatea cheltuielilor măsoară eficienţa activităţii desfaşurate de firmă pe perioada

unui exerciţiu financiar prin prisma consumului de resurse, arătând capacitatea lor de a degaja

profit; măsoară capacitatea tuturor resurselor de a genera prin consum profit.

Aceasta prezintă importanţă în estimarea şi negocierea preţurilor de vânzare a produselor

sau tarifelor pentru prestări de servicii. De asemenea,permite poziţionarea produselor sub

aspectul rentabilităţii faţă de media pe întreprindere. Se exprimă prin raportul:

Rc = Rezultatul exploatării / Cheltuieli de exploatare

3. Ratele de rentabilitate economică reflectă eficienţa capitalului economic alocat

activităţii productive a întreprinderii.

Rentabilitatea economica măsoară remunerarea brută a capitalurilor investite, atât proprii

cât şi împrumutate şi arată cât profit revine la 100 u.m de capital investit. Întregul capital folosit

de firmă este investit în elemente de activ, care, într-o formă sau alta, direct sau indirect,

contribuie la obţinerea profitului.

Se exprimă în general prin raportul:

Re = Rezultatul economic / Activ total

4.Ratele de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, reflectând

scopul final al acţionarilor exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital, realizată la

un anumit moment. Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare este:

Rf = Profit net / Capitaluri proprii

Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii fie prin acordarea dividendelor, fie prin

majorarea rezervelor, ce reprezintă, de fapt, o creştere a averii proprietarilor.

Capitolul II. Prezentarea generală a societăţii S.C. Koyo România Alexandria S.A.

II.1. Caracterizarea generală a S.C. Koyo România Alexandria S.A.

SEDIUL: Str.Turnu Măgurele, oraşul Alexandria, judeţul Teleorman;

FORMA JURIDICĂ: societate pe acţiuni, cu capital integral privat;

ACTE DE ÎNFIINŢARE: Registrul Comerţului J34 8/1991, acordat la 18.01.1991;

COD FISCAL: R2695621;

STAREA FIRMEI: în funcţiune;

DURATA SOCIETĂŢII: nelimitată;

Menţiuni pe flux: nu există pe flux o înregistrare în curs de soluţionare;

CAPITAL SOCIAL subscris 858,890,600,000 lei, integral vărsat;

Structura capitalului:

Aporturi efective: 153,710,600,000 lei, vărsat 0 lei;

26,000,000 dolari, vărsat integral;

Aport în natură: 153,710,600,000 lei;

NUMĂR DE ACŢIUNI: 34,355,624;

VALOAREA UNEI ACŢIUNI: 25,000 LEI;

NUMĂR MEDIU DE PERSONAL: 3,000 de salariaţi cu carte de muncă.

În anul 1998, Grupul Koyo-Seiko a investit în Fabrica de Rulmenţi Alexandria prin

cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni de 51% pentru suma de 57 milioane USD. Societatea

comercială “Rulmenţi S.A” a devenit, prin includerea ei în Grupul Koyo-Seiko, “Koyo

România” Alexandria S.A. Preşedintele firmei şi directorul de producţie sunt reprezentanţi ai

Grupului Koyo-Seiko, iar în Consiliul de Administraţie sunt reprezentanţi din ambele părţi.

În anul 2001, preşedintele firmei japoneze deţinătoare a pachetului majoritar de actiuni de

la S.C Koyo Alexandria, anunţă triplarea capitalului social al societăţii, operaţiune ce urmează a

fi înscrisă în evidenţele AdministraţieiFinanciareTeleorman.

Creşterea de la 153,7 miliarde de lei, la privatizare, ajunsă la 451,9 miliarde, vorbeşte despre o

activitate eficientă, graţie exportului asigurat prin prestigiosulgrupjaponez.

Cu prilejul AGA din 2 aprilie 2001, vor fi anulate 13.072.000 de acţiuni nominative a câte

25.000 lei fiecare, ce totalizează nu mai puţin de 326,8 miliarde de lei, totodată urmând a se

modifica numărul de acţiuni, în conformitate cu valoarea majorată a capitalului social, de la

6.148.424 la 18.076.424 acţiuni.

Aceasta este singura companie de producţie cu capital japonez din România, dar nu singura

investiţie japoneză în România. Valoarea totală a investiţiei japoneze în România este de 174

milioane, dolari SUA.

Domeniul principal de activitate declarat al societaţii S.C Koyo România Alexandria S.A

este producţia, activitatea principală fiind fabricarea lagărelor, angrenajelor şi organelor

mecanice de transmisie. Activităţile secundare declarate sunt: producţie, comerţ şi servicii.

În producţie, principalele activităţi sunt:

Fabricarea echipamentelor de ridicat şi manipulat (execuţie de role pentru benzi

transportatoare şi alte ansambluri legate de producţia de rulmenti);

Fabricarea maşinilor unelte (producerea şi recondiţionarea de maşini, linii de producţie,

echipamente, specializate în producţia de rulmenţi);

Fabricarea utilajelor pentru metalurgie (producerea şi recondiţionarea de maşini, unelte şi

echipamente, cu excepţia celor pentru producţia de rulmenţi);

Producerea aburului şi apei calde (producerea de energie termică).

Comerţul presupune următoarele activităti:1

Comerţ cu ridicata al produselor r.c.a (rulmenţi, componente şi ansambluri de rulmenţi);

Comerţ cu ridicata al altor maşini utilizate în industrie, comerţ şi transport (benzi

transportatoare şi alte ansambluri legate de producţia de rulmenţi);

1 Conform Statutului S.C. Koyo România S.A. Alexandria

Comerţ cu ridicata al maşinilor unelte pentru prelucrarea metalului şi lemnului (maşini,

linii de producţie, echipamente, specializate în producţia de rulmenţi; maşini, unelte,

echipamente, cu exceptia celor pentru producţia de rulmenţi);

Comerţ cu amănuntul, în magazinele specializate a altor produse r.c.a (rulmenţi,

componente şi ansambluri de rulmenţi; benzi transportatoare şi alte ansambluri legate de

producţia de rulmenţi; maşini, unelte şi echipamente, cu excepţia celor pentru producţia de

rulmenţi);

Transportul şi distribuţia aburului şi a apei calde (energie termică);

Comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate cu vânzarea predominantă de produse

alimentare, băuturi şi tutun (produse de patiserie, cofetărie, alimente, semi-preparate, ţigări,

dulciuri, băuturi răcoritoare şi alcoolice, cafea);

Comerţul cu produsele menţionate mai sus, de la 1-4, se face atât pe plan local cât şi

internaţional (import – export) şi vânzări en – gros şi cu amănuntul.

Comerţul cu produsele menţionate la 5-6 se face doar pe plan local şi cu amănuntul.

Comerţul cu produsele menţionate la 1-5 include vânzarea şi distribuţia.

În categoria serviciilor se include:

întreţinerea şi repararea autovehiculelor (fără reparaţiile executate de întreprinderile

organizate de tip industrial) -activităţi de tip service – auto;

realizarea şi furnizarea de programe (proiectarea software şi aplicare în construcţia de

maşini);

cantine (restaurant – cantine);

activităţi de asistenţă medicală ambulatorie (prelucrarea activităţilor de prestări de

servicii în favoarea angajaţilor, inclusiv asistenţa medicală);

Activităţi de asistenţă stomatologică (prelucrarea activităţilor de prestări de servicii în

favoarea angajaţilor, inclusiv asistenţa medicală).

Alte mentiuni, care apar în statutul societătii sunt:

Între sesiunile Adunării Generale, activitatea curentă a societătii este asigurată de un

consiliu de administraţie format din şapte membri aleşi de către Adunarea Generală a

Acţionarilor, care pot fi cetăţeni români sau străini, preşedintele Consiliului de Administraţie

fiind cetăţean străin.

Adunarea Generală a Acţionarilor, cu respectarea condiţiilor stipulate în Statutul

societaţii, este singurul organ care are puterea de a decide asupra modificărilor Actului

Constitutiv. Adunarea Generală Extraordinară îi poate transfera Consiliului de Administraţie o

parte din atribuţiile sale în conformitate cu art 15 din statut.

Adunarea Generală care decide majorarea capitalului social îl poate împuternici pe

Preşedintele Consiliului de Administraţie în vederea aplicării acordului acţionarilor privind

subscripţia şi achitarea unei noi emiteri de acţiuni.

Controlul administrării societaţii va fi realizat şi prin intermediul unui cenzor extern

independent, pe bază de contract, în condiţiile prevăzute de lege şi de reglementările emise de

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

În concluzie, societatea Koyo România Alexandria S.A. are ca activitate principală

producerea şi comercializarea de rulmenţi. Procesul de producere a rulmenţilor este un proces

complex şi costisitor, şi acest lucru implică existenţa unor categorii variate de personal, a unui

număr mare de muncitori şi a unor maşini specializate.

Categoriile de personal ale societăţii sunt:

Muncitori necalificaţi;

Muncitori calificaţi;

Personal cu pregătire generală;

Personal cu funcţii administrative;

Personal de specialitate;

Tehnicieni;

Maiştri;

Subingineri;

Ingineri;

Şef birou;

Şef atelier;

Şef secţie schimb şi şef serviciu;

Şef secţie coordonator.

Diversitatea mare a soluţiilor de lăguire, caracterizate prin turaţie, mărimea şi sensul

sarcinilor, temperaturile de funcţionare, soluţia de ungere, au condus la diversificarea tipurilor de

rulmenţi, a formei şi dimensiunilor acestora, astfel încât să satisfacă toate cerintele lăguirii.

Avându-se în vedere caracteristicile funcţionale, soluţia constructivă internă şi altele,

rulmenţii pot fi de mai multe feluri. Societatea “Koyo România” Alexandria S.A. este

specializată în execuţia următoarelor tipuri de rulmenţi:

Rulmenţi radiali cu bile pe un rând, având dimensiunea diametrului interior cuprinsă în

domeniul d=5…40 mm;

Rulmenţi cu bile pe un rând, demontabili (tip magneto), având dimensiunea diametrului

interior cuprinsă în domeniul d=10…20 mm;

Rulmenţi radiali axiali cu role conice pe un rând, având dimensiunea diametrului interior

cuprinsă în domeniul d=15…65 mm;

Rulmenţi speciali;

Subansamble cu rulmenţi în componenţă.

Societatea are propriul departament de proiectare şi modernizare maşini - unelte,

echipamente şi tehnologii, precum şi departament de proiectare - dezvoltare.

Potenţialul de concepţie inginerească, exprimat în resurse umane şi mijloace logistice,

acoperă cerinţele actuale pe termen scurt şi mediu, pentru totalitatea produselor existente în

programul de fabricaţie şi în perspectiva prognozată.

Personalul care lucrează în proiectare dispune de experienţă îndelungată în domeniul

fabricaţiei de rulmenţi.Activitatea de cercetare-dezvoltare vizează:

- dezvoltarea de produse noi;

- dezvoltarea de tehnologii necesare fabricaţiei de noi tipuri de rulmenţi;

- dezvoltarea şi modernizarea de maşini şi echipamente specifice fabricaţiei de rulmenţi.

Cu specialiştii societăţii în domeniu, s-au făcut şi se continuă studiile privind aşchierea

înainte şi după tratamentul termic, cu plăcuţe c.m.s., precum şi studii privind comportamentul în

utilizare al lichidelor de răcire - ungere.

Laboratoarele fac toate analizele necesare pentru materii prime, materiale tehnologice şi produse

finite. Testarea noilor tehnologii şi îmbunătăţirea materialelor tehnologice ţin tot de activitatea

laboratoarelor.

Alte activităţi desfăşurate de laboratoare sunt cele legate de protecţia mediului şi prevenirea /

eliminarea poluării, de exemplu: analiza agenţilor ce provoacă boli profesionale şi găsirea

soluţiilor optime pentru eliminarea acestor cauze.

Estetica rulmenţilor fabricaţi este superioară întrucât sunt destinaţi exportului în proporţie

de 93% din producţie, fiind vânduti unor beneficiari cu renume pe plan internaţional în Europa,

SUA şi Canada (2/3 din vânzări), urmate de Japonia, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est.

Firma Koyo continuă să sprijine nevoile clienţilor cu noi produse îmbunătăţite. Astfel,

Koyo România Alexandria S.A produce şi rulmenţi special creaţi să reziste în condiţii extreme

de lucru: temperaturi ridicate, presiuni scăzute. Firma Koyo a fost prima în lume care a lansat pe

piaţă rulmenţi ceramici, speciali pentru condiţii extreme de lucru, rulmenţi care reprezintă

rezultatul experienţei acumulate în domeniu.

Principalii clienţi ai S.C.Koyo România Alexandria S.A sunt:

Koyo Olanda ;

Rollway Belgia ;

Thyssen Germania ;

Marsuda Rogers S.U.A.

Principalii furnizori ai S.C.Koyo România Alexandria S.A sunt:

Dapinia Ucraina ;

Nedstaal Olanda ;

Tehnostyl Metal Franţa;

Ispat Sidex Galaţi.

Principalii concurenţi ai S.C.Koyo România Alexandria S.A sunt:

Rulmentul Braşov ;

Rulmenţi Suceava ;

Importurile.

În ceea ce priveşte registrele societăţii, în speţă cele contabile acestea sunt în

conformitate cu prevederile Legii Contabilităţii nr.82/1991 şi ale Regulamentului de aplicare a

acestora, evidenţa contabilă a societăţii este organizată într-un compartiment distinct, Serviciul

Financiar.Elementele patrimoniale se înregistrează în evidenţa contabilă pe bază de documente

justificative corect întocmite. Se întocmesc de regulă, registrele prevăzute de lege şi

regulamente:

- Registrul Jurnal;

- Registrul Cartea Mare;

- Registrul Inventar.

Realizarea acestora se face prin intermediul programului de contabilitate “EVO

Experience”, program achiziţionat de către firmă pe bază de licenţa BRAIN SOFTWARE, după

care se trece la printarea acestora pe formulare tipizate.

Activitatea comercială a firmei se realizează pe baza contractelor încheiate în nume

propriu atât cu furnizorii interni şi externi de mărfuri, materiale şi servicii, cât şi cu beneficiarii

interni şi externi.

Pentru asigurarea utilităţilor necesare desfăşurării activităţii societăţii aceasta are

contracte de prestări servicii încheiate cu furnizorii de utilităti, în special cu furnizorii de energie

electrică, termică şi apă-canal.

Societatea figurează în evidenţa Ministerului Finanţelor Publice, la Direcţia Generală

Finanţe şi Controlul Financiar de Stat ca plătitoare de taxe şi impozite în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

Societatea îşi depune trimestrial declaraţia de TVA şi impozit pe profit. Obligaţiile fiscale

sunt reprezentate de impozite pe salarii, pe profit, pe clădiri, TVA-ul neachitat şi majorări dacă

este cazul.

Între salariaţii societaţii şi conducere a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă,

contract prin care se stabilesc clauzele privind condiţiile de muncă, modul de salarizare, precum

şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din obligaţia de muncă. Clauzele contractuale au fost

stabilite numai în limitele şi condiţiile prevazute de legislaţia în domeniu (Legea nr. 130/1996 şi

Legea nr. 143/1997 privind contractele colective de muncă).

În ceea ce priveşte relaţia dintre sindicat şi conducere aceasta este stabilă şi există o bună

colaborare, având în vedere faptul că la nivelul societaţii au loc în medie două negocieri salariale

anual.

Din punct de vedere al protecţiei muncii, din analiza efectuată a rezultat că atât salariile,

cât şi obligaţiile faţă de bugetul de stat în legătură cu fondul de salarii, respectiv contribuţia la

fondul de pensii, cota de asigurări sociale, contribuţia la fondul de şomaj şi la fondul de sănătate

au fost înregistrate în contabilitate şi plătite integral. Întrucât activitatea societăţii poate genera

accidente de muncă, la nivelul societăţii se instruieşte periodic personalul, drept pentru care în

întreprindere nu au avut loc accidente de muncă.

Deciziile luate la nivelul societăţii îndeplinesc cerinţele de raţionalitate, fiind precise,

clare şi având termene de realizare şi responsabilităţi precizate. Deciziile sunt fundamentate în

legătură cu poziţiile sociale, precum şi cu perspectivele de dezvoltare ale societăţii, fiind corelate

în acelaşi timp între ele şi mai ales cu deciziile luate anterior.

Stilul de muncă al conducătorilor este adaptat condiţiilor concrete existente în cadrul

societăţii, structurii personalului şi gradului de instruire al acestora, asigurându-se astfel un grad

superior în ceea ce priveşte luarea deciziilor şi un control eficient al gradului de execuţie şi de

organizare a responsabilităţilor.

Stilul de muncă adoptat în cadrul societăţii, care combină autoritarul cu participativul

permite identificarea celor mai bune soluţii în rezolvarea problemelor ce apar şi existenţa unei

comunicări adecvate.

Conform aprecierilor Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (M.A.P.P.M)

prin activitatea desfăşurată de S.C. Koyo România S.A, nu există posibilitatea poluării solului,

apei sau atmosferei, având în vedere măsurile luate la nivelul societăţii.

Societatea nu a desfăşurat şi nu desfaşoară activităţi care să îi atragă sancţiuni din partea

Agenţiilor de Protecţie a Mediului.

Toate activităţile desfăşurate de societate sunt în conformitate cu statutul acesteia.S.C.

Koyo România Alexandria S.A îşi desfaşoară activitatea potrivit reglementărilor legale şi în

conformitate cu prevederile statutului şi contractului de societate.

Conform prevederilor legale, societatea ţine la zi registrul deliberărilor şi şedinţelor

Adunării Generale; societatea nu are încheiate acorduri sau convenţii prin care să fie încălcate

prevederile legale cu privire la practicile anticoncurenţiale.

În România există şase fabrici care produc diverse tipuri de rulmenţi. Uzina de la

Alexandria produce cele mai utilizate tipuri de rulmenti, care reprezintă mai mult de 60% din

consumul total al pieţei.

În rândul consumatorilor, firma este cunoscută pentru produsele şi serviciile sale, având

în vedere durata de timp de când funcţionează societatea, atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa

internaţională.

PRINCIPALII INDICATORI SINTETICI

Nr

crt

INDICATORI UM 2001 2002 2003

1 Capital social Mii lei 858,890,636 858,890,636 1,029,240,156

2 Capital propriu Mii lei 729,756,611 649,457,811 854,976,340

3

Personal

Nr

3,353

2,685 2,660

4 Venituri din exploatare Mii lei 1,017,209,447 970,160,773 1,120,277,771

5 Venituri din subvenţii

de exploatare

Mii lei 0 0 0

6 Cifra de afaceri Mii lei 936,825,792 973,544,426 1,102,021,720

7 Cheltuieli pentru

exploatare

Mii lei 917,279,329 1,036,279,269 1,080,857,543

8 Datorii totale Mii lei 282,620,353 488,983,295 387,222,077

9 Credite pe termen

mediu şi lung

Mii lei 208,082,297 349,981,416 300,049,688

10 Profit brut

Pierdere

Mii lei 69,763,352 80,298,800 35,834,832

11 Profit net

Pierdere

Mii lei 69,763,352 80,298,800 35,169,008

12 Productivitatea muncii

(CA/pers)

Mii lei/

pers

279,399 362,586 421,157

13 Marja de profit/pierdere

calculată la cifra de

afaceri

%

7.4%

- 8.2% 3.19%

14 Solvabilitate generală Coef. 3.58 2.33 3.2