URSS

În Rusia, revoluția din februarie 1917 a pus capăt unei dinastii cu o tradiție de 300 de ani. Nicolae II, Țar al Rusiei din 1894, a fost forțat să abdice după izbucnirea unor revolte populare în Petrograd. Încoronat în 1894, Nicolae s-a dovedit a fi un lider ineficient și relativ slab, având un caracter total incompatibil cu funcția de autoritate pe care trebuia să o ocupe în stat. La cumpăna secolelor XIX-XX, poporul rus era avid de schimbare, tulburările sociale erau în floare, iar regimul autocrat nu era dispus să accepte concesiile dorite de populație. În plus, în primii ani ai secolului XX, pierderile dezastruoase din războiul ruso-japonez, la care nimeni nu se așteptase, au exacerbat nemulțumirile și tensiunile sociale, conducând astfel la Revoluția din 1905. Spiritele s-au calmat atunci doar după ce țarul a promis reforme semnificative, mai ales instituirea unui guvern reprezentativ. Schimbările dorite nu au avut însă loc, căci Țarul a dizolvat Duma (parlamentul) imediat cum aceasta i s-a opus. În același timp, grupările radicale de stânga – mai ales bolșevicii – au început să câștige din ce în ce mai mult teren. În 1914, Rusia a intrat iarăși într-un război – unul de și mai mare amploare decât cel cu zece ani dinainte, iar problemele cauzate de conflagrația mondială (foamete, pierderi militare importante) au demonstrat încă o dată că țarul nu era un lider adevărat. După entuziasmul inițial din 1914, primul an de război, când Nicolae a luat decizia de a prelua el însuși comanda armatelor ruse, toate eșecurile militare au fost de atunci înainte asociate direct cu el.