Luptele din primul război mondial s-au încheiat la ora 11:00 a zilei de 11 noiembrie 1918, după semnarea convenției

de armistițiu.

Prin urmările sale, încheierea primului război mondial a afectat profund ordinea politică, socială și culturală a

întregii lumi, chiar și a zonelor neimplicate direct în conflagrație. Au apărut noi state pe harta politică a lumii, altele

vechi au dispărut sau și-au modificat radical granițele, au fost înființate organizații internaționale, iar noi idei politice și

economice și-au câștigat locul în lume.

Blocada Germaniei

Deși fusese semnat un armistițiu, Aliații au mențiunut o blocadă navală împotriva Germaniei, blocadă care fusese

impusă încă din timpul războiului. Termenii armistițiului permiteau transporturile de alimente pe cale maritimă către

Germania. Aliații au pretins ca Germania să asigure vapoarele necesare transportului. Guvernului german i s-a cerut

să-și folosească rezervele de aur, după ce nu a reușit să obțină un împrumut de la Statele Unite.[1] Unii istorici merg

până acolo, încât afirmă că proasta aprovizionare cu alimente cu mijloacele navale a fost unea dintre principalele

cauze ale izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Există însă și acum voci care afirmă că tratamentul aplicat de

Aliați Germaniei trebuia să fie mai aspru.

Blocada maritimă nu a fost ridicată până în iunie 1919, când Tratatul de la Versailles fusese semnat de majoritatea

națiunilor participante la conflict.

Tratatul de la Versailles

După ce negocierile Conferinței de pace de la Paris din 1919 s-au încheiat, a fost semnat Tratatul de la

Versailles pe 28 iunie 1919, document care punea în mod oficial capăt războiului. Între cele 440 de articole ale

tratatului se aflau cele care cereau ca Germania să-și asume în mod oficial responsabilitatea pentru declanșarea

conflagrației și ca ea să plătească despăgubiri de război foarte ridicate. Tratatul privea numai Germania, pentru

celelalte țări membre ale alianței Puterilor Centrale fiind semnate după câtăva vreme tratate separate. Tratatul

includea o clauză pentru crearea Ligii Națiunilor. Senatul Statelor Unite nu a ratificat niciodată tratatul, iar Statele

Unite nu a făcut niciodată parte din Liga Națiunilor, în ciuda faptului că președintele americanWoodrow Wilson a fost

cel mai mare susținător al acestei organizații internaționale. Statele Unite au negociat o pace separată cu Germania,

semnata în august 1921.

"Gripa spaniolă”

Un eveniment separat, dar legat de conflagrația mondială, a fost pandemia de gripă. O tulpină nouă de gripă,

originară din SUA, dar denumită în mod eronat ca "Gripa spaniolă", a fost adusă în mod accidental în Europa de

militarii americani. Boala s-a răspândit rapid pe tot continentul american și european, iar până la urmă pe tot globul.

Unul din patru americani s-a îmbolnăvit de gripă. Numărul exact al morților nu este cunoscut, dar este apreciat ca fiind

între 20 și 40 de milioane de oameni în întreaga lume. În 2005, conform unui studiu, "virusul din 1918 dezvoltat la

păsări a fost similar cu „gripa aviară” care ne amenință cu o nouă epidemie mondială."[2]

Consecințe geopolitice și economice

Revoluțiile

Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluția rusă din 1917. Un val de

revoluții de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe țări europene începând din 1917, cele mai

importante fiind cele din Germania și Ungaria.

Ca rezultat al refuzului bolșevicilor de a ceda teritorii, forțele germane și austriece au atacat și învins armatele rusești,

obligând autoritățile de la Petrograd să accepte semnarea tratatului de la Brest-Litovsk din martie 1918. Tratatul

prevedea ca Rusia să renunțe la toate pretențiile asupra Estoniei, Finlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei (mai precis

asupra așa-numitei Polonii a Congresului aflată sub control rusesc), și asupra Ucrainei. Tratatul lăsa la latitudinea

Germaniei și Austro-Ungariei "să determine viitorul statut al acestor teritorii în înțelegere cu populațiile locale." Mai

târziu, guvernul lui Lenin, a renunțat la teritoriile poloneze ocupate ca urmare a ultima împățire a Poloniei, ceea ce a

permis noului constituit stat polonez să ceară restaurarea granițelor din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost

anulat, după ce Germania a fost înfrântă în 1918, lăsând ca situația granițelor din răsăritul Europei să fie cea mai

mare problemă interbelică.

Rusia[modificare]

Articole principale: Revoluția rusă din 1917 și Revoluția din Octombrie.

Rusia, care suferise deja mari pierderi umane și economice, a fost răvășită de un cumplit război civil, în cursul căruia

se apreciază că au fost uciși 15 milioane de oameni. În timpul revoluției ruse și a războiului civil care a urmat, mai

multe națiuni neruse și-au cucerit independența, unele numai pentru a o pierde în scurt timp. Republica Populară

Ucrainiană și Republica Populară Belarus au avut fost state efemere, ocupate la scurtă vreme după proclamarea

independenței de Rusia Bolșevică. Finlanda, după proclamarea independenței, a trecut prin războiul civil. A fost

nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (în 1939-1940 și 1941-1944) pentru ca Finlanda să-și asigure în mod

definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia și Estonia și-au cucerit o independență care părea definitivă. În 1939,

Uniunea Sovietică avea să anexeze țările baltice, care nu aveau să-și recucerească independența decât

după prăbușirea Uniunii Sovietice.

România, care cuprindea în 1916 teritoriile fostelor Principate Române Valahia și Moldova, s-a reîntregit prin unirea

Basarabiei cu Țara în martie 1918.

Armenia, Georgia și Azerbaidjanul au devenit state independente în regiunea Caucazului. În 1922, aceste republici au

fost invadate de URSS și au fost transformate în republici sovietice. Evenimente asemănătoare s-au petrecut și

în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au fost ocupate și anexate de Uniunea Sovietică. Uniunea

Sovietică, statul succesor alImperiului Rus, a avut șansa ca Imperiul German să piardă războiul, Tratatul de la Brest-

Litovsk, care consfințea mari pierderi teritoriale și de populație pentru Rusia, fiind astfel anulat.

Imperiul Austro-Ungar[modificare]

Odată cu schimbarea cursului războiului în defavoarea Puterilor Centrale, populația Imperiului Austro-Ungar și-au

pierdut încrederea în aliați și în victorie, și chiar mai înainte de semnarea armistițiului din

noiembrie, naționalismul radical dusese la proclamarea mai multor declarații de independență (septembrie –

octombrie 1918). Dacă la început Aliații au sperat să mențină Austro-Ungaria (eventual cu un teritoriu redus) pentru

contrabalansarea puterii Germaniei în Europa Centrală, interpretând cele 14 puncte proclamate de președintele

american Woodrow Wilson ca pe o invitație la federalizarea Austro-Ungariei, evenimentele care s-au precipitat au dus

la dezintegrarea imperiului și proclamarea unei serii de state independente (Cehoslovacia,Austria, Ungaria) și la o

importantă creștere teritorială a altora (Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor,

viitoarea Iugoslavie).

Redesenarea frontierelor în Europa de Sud-Est a fost un proces complicat. Cum guvernul central austro-ungar a

încetat să mai fie capabil să controleze periferiile, respectivele regiuni s-au trezit fără nicio autoritate care să păstreze

ordinea, numeroase grupuri încercând să pună mâna pe putere. În aceeași vreme, în toate regiunile se manifestau

lipsurile în aprovizionarea cu alimente, iar populația era demoralizată de pierderile aduse de război. Diferite partide,

mergând de la extrema stângă la cea dreaptă, au încercat să formeze guverne pe principii naționale pentru unele

dintre regiunile imperiului. Transilvania era socotită de românii din Regat ca un teritoriu care s-ar fi cuvenit să se

unească cu Țara, sentiment care era împărtășită de majoritatea populației din provincie. Astfel de evenimente au

creat guverne de facto și au pus în fața faptului împlinit pe diplomați, pe idealiști și pe cei mai pragmatici politicieni

aliați.

Aliații occidentali trebuiau în mod oficial să ocupe vechiul imperiu, dar nu au avut suficiente trupe pentru a duce la

bun-sfârșit această operațiune. Trupele aliate au trebuit să se descurce cu programele diferitelor autorități locale, care

deseori difereau de programul guvernului de la Viena. La conferința de pace, diplomații au trebuit să împace aceste

autorități cu cererile naționaliștilor, cu interesele politico-economice imediate sau pe termen lung ale Aliaților și cu

dorința de a implementa cu adevărat cele 14 puncte wilsoniene.

De exemplu, pentru a asigura dreptul la autodeterminare (în conformitate cu prevederile declarației „celor 14 puncte”)

a germanilor atât din Germania cât și din Austria, aceștia ar fi trebuit să fie capabili să-și exprime dorința cu privire la

noua lor formă de guvernare și țara în care ar fi trebuit să trăiască. Dar Franța era deja îngrijorată de formarea unei

Germanii Mari (care să cuprindă atât teritoriile germane cât și pe cele austriece), care să devină o amenințare pentru

securitatea europeană. Mai mult, delegații cehi, sloveni și polonezi aveau cereri importante pentru cuprinderea în

viitoarele lor state naționale a unor teritorii cu populație vorbitoare de limbă germană.

Rezultatul a fost un tratat care încerca un compromis între diferitele dorințe, reușind să nemulțumească pe toată

lumea, stabilind o nouă ordine în regiune. Oamenii trăitori în zonă au sperat că noile state naționale vor permite

apariția unei noi noi ere de prosperitate și pace, liberă de conflictele naționaliste care marcaseră ultimii 50 de ani. Din

păcate, aceste așteptări aveau să se dovedească mult prea optimiste.

Schimbările teritoriale de după Primul Război Mondial includ:

Constituirea unor noi republici – Austria și Ungaria – rupând orice continuitate cu fostul imperiu.

Familia Habsburg a fost exilată pentru totdeauna.

Granițele noii Ungarii independente nu cuprindeau două treimi din teritoriile fostului Regat al Ungariei, deși

includea cele mai multe teritorii locuite majoritar de etnicii maghiari.

Boemia , Moravia, Silezia cehă, Slovacia și Rutenia Carpatică au format noua Cehoslovacie.

Galiția  a fost transferată Poloniei.

Tirolul de Sud  și Triestul au fost oferite Italiei.

Bosnia-Herțegovina , Croația-Slavonia, Dalmația, Slovenia și Voivodina au fost unite

cu Serbia și Muntenegru pentru a forma Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitorul Regat Iugoslav.

Transilvania  și Bucovina s-au unit cu a România.

Aceste schimbări au fost recunoscute, dar nu cauzate, de Tratatul de la Versailles. Ele au fost mai apoi recunoscute

în tratatele care au fost semnate mai târziu la Saint-Germain și la Trianon.

Noile state apărute în Europa Răsăriteană aveau pe teritoriile lor importante minorități naționale. Mai multe sute de mii

de germani s-au trezit peste noapte minoritari în noile state naționale apărute. Un sfert dintre unguri se aflau în

afara Ungariei independente.

Anii interbelici au fost grei pentru evreii din regiune. Mulți naționaliști nu aveau încredere în evrei, pe care îi

considerau incomplet integrat în comunitățile naționale. Spre deosebire de vremurile monarhiei austro-ungare, evreii

au fost deseori ostracizați și discriminați. Deși atitudinile antisemite erau răspândite și în timpul domniei Habsburgilor,

evreii nu trebuiau să facă față discriminării oficiale, în principal pentru că se dovediseră unii dintre cei mai ardenți

sprijinitori ai statului și monarhiei multinaționale austro-ungare.

Problemele economice generate de război și sfârșitul uniunii vamale austro-ungare au creat greutăți în diferite regiuni

ale fostului imperiu. Deși cele mai multe state apărute după război s-au organizat ca democrații parlamentare, una

câte una au eșuat sub o formă oarecare de autoritarism. Unele dintre aceste state s-au aflat în competiție, fără a se

ajunge la conflicte cu adevărat importante (cu excepția războiului polono-sovietic). Mai târziu, după reînarmarea

Germaniei, statele naționale sud-est europene au fost incapabile să reziste atacurilor naziste și au căzut sub o

dominație mai grea decât cea a Imperiului Austro-Ungar.

Imperiul Otoman

La sfârșitul războiului, Imperiul Otoman s-a prăbușit complet și a fost împărțit între puterile victorioase ale Antantei,

după semanareaTratatului de la Sèvres de pe 10 august 1920. Prăbușirea imperiului a dus la crearea Orientului

Mijlociu modern. Liga Națiunilor a oferitFranței mandate asupra Siriei și Libanului, iar Regatului Unit mandate

asupra Irakului și Palestinei (formată din două regiuni autonome:Palestina și Transiordania). O parte a teritoriilor

otomane din Peninsula Arabică au devenit ceea ce sunt azi Arabia Saudită și Yemen. Italia și Grecia au primit de

asemnenea părți importante din Anatolia. La sugestia lui Woodrow Wilson, Republica Democrată Armeanăa fost

extinsă spre sud-est în teritoriul Turciei din zilele noastre, ca despăgubire pentru genocidul armenilor. Kurzilor le-a fost

promis un teritoriu autonom.

Până în cele din urmă, revoluționarii turci conduși de Mustafa Kemal Atatürk au respins prevederile cu privire la

împărțirea Anatoliei și au respins trupele grecești și armenești, cele italiene neajungând încă să ocupe teritoriile

prevăzute în tratatul de pace. Atatürk a înăbușit tentativele din deceniul al treilea ale kurzilor de a-și proclama

independența. După ce revoluționarii turci au preluat ferm controlul aupra întregii Anatolii, Tratatul de la Sèvres a fost

înlocuit de Tratatul de la Lausanne, care a pus capăt în mod oficial tuturor ostilităților și a dus la crearea Republicii

Turce moderne. Noul tratat recunoștea mandatele Națiunilor Unite din Orientul Mijlociu, cedarea de teritorii otomane

din Peninsula Arabică și suveranitata britanică asupra Ciprului. De asemenea, acest tratat definitiva frontierele nord-

estice ale Turciei cu Uniunea Sovietică, așa cum fuseseră determinate prin Tratatul de la Kars. Tratatul de la Kars

stabilea că bolșevicii cedau fostele provincii armenști și georgiene Kars, Iğdır, Ardahan și Artvin Turciei în

schimbul Adjariei. Tratatul a fost semant la Erevan pe 11 septembrie 1922, după ce retsul Armeniei devenise parte a

URSS-ului.

Regatul Unit

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, finanțând războiul, a ajuns să aibă probleme economice și sociale importante.

Regatul s-a transformat din cel mai mare investitor în străinătate în cel mai mare debitor internațional, cu rate ale

imprumuturilor externe care reprezentau la un moment dat 40% din cheltuielile bugetare. Inflația a crescut de mai mult

de două ori între 1914 și 1920, în timp ce valoarea lirei sterline [3] a scăzut cu 61,2%. Reparațiile de război germane

plătite în natură sub formă de cărbune au adus mari greutăți industriei locale, precipitând izbucnireagrevei generale

din 1926.

Investițiile particulare în străinătate erau solide, aproximativ 550 de milioane de lire. În timpul războiului se făcuseră

investiții noi de 250 de milioane de lire. Pierdrile financiare nete erau de aproximativ 300 de milioane lire.[1] Pierderile

materiale erau considerate "moderate": cea mai importantă fiind considerată scufundarea de către submarinele

germane a 40% din flota de vase comerciale. Cele mai multe vapoare scufundate fuseseră înlocuite cu altele noi în

timpul războiului și imediat după război.[2] Istoricul militar Correlli Barnett a afirmat că "adevărul obiectiv este că Marele

Război nu a produs în niciun fel distrugeri devastatoare Angliei", dar războiul "a schilodit doar psihologic Anglia... ".[3]

Printre schimbările mai puțin vizibile s-a numărat creșterea încrederii în propriile puteri a națiunilor

din Commonwealth. Bătălii precum cel de la Gallipoli pentru Australia și Noua Zeelandă, și de

la Vimy pentru Canada au avut ca rezultat creșterea mândriei naționale dar și a împotrivirii la subordonarea față de

britanici, ceea ce a dus la creșterea în deceniile următoare a autonomiei diplomatice. Dominioanele care erau

tradițional loiale, precum Newfoundland au fost puternic deziluzionate de aparenta indiferență a britanicilor față de

soldații lor, ceea ce a dus în cazul Newfoundlandului la unirea cu vecinul Confederația Canadiană. Colonii

precum India sau Nigeria au devenit din ce în ce mai conștiente de puterea lor și de fragilitatea crescută a metropolei.

În Irlanda, întârzierile în rezolvarea problemei autonomiei provinciei, cauzate în parte de război, dar și de Răscoala de

Paște din 1916 și de încercara eșuată de recrutare a irlandezilor, au crescut sprijinul pentru separatiștii radicali, și a

dus în mod indirect la izbucnirea războiului anglo-irlandez din 1919.

Statele Unite ale Americii

În Statele Unite, populația, deziluzionată de refuzul politicienilor europeni de a sprijini idealurile de pace

ale președintelui Woodrow Wilson, a ales izolaționismul ca cea mai potrivită politică externă. După câțiva ani de

recesiune economică, americanii s-au bucurat de câțiva ani de prosperitate crescândă în deceniul al treilea, până

la Crahul de pe Wall Street din 1929. În ciuda izolaționismului, capitalul american a finanțat reconstrucția Germaniei și

plata despăgubirilor de război, cel puțin până la izbucnirea Marii Crize Economice. Legăturile economice foarte

strânse dintre americani și germani au devenit oarecum stânjenitoare după preluarea puterii de către naziști în 1933.

Franța

Franța a obținut regiunile Alsaciei și Lorenei, care fuseseră anexate de Prusia în timpul războiului franco-

prusac din 1870. În timpul Conferinței de pace de la Paris din 1919, obiectivul urmărit de președintele Georges

Clemenceau era acela de a se asigura că Germania nu va căuta să se răzbune în anii care urmau să vină. Pentru a

asigura îndeplinirea acestui obiectiv, feldamareșalul Ferdinand Foch a cerut ca, pentru protecția viitoare a Franței,

râul Rin să devină granița dintre Germania și Franța. Ținând seama de precedentele istorice, feldmareșalul era

convins că Germania va redeveni un pericol, iar la aflarea prevederilor Tratatului de la Versailles, care lăsa Germania

aproape neatinsă, el a declarat vizionar: " Aceasta nu este o Pace. Acesta este un Armistițiu pentru 20 de ani."

Distrugerile suferite de Franța urmau să fie acoperite de despăgubirile de război negociate la Versailles. Acest

imperativ financiar a dominat politica externă franceză de-a lungul deceniului al treilea, ducând în 1923 la ocuparea

Ruhrului pentru a forța Germania să-și plătească datoriile. Totuși, Germania s-a dovedit incapabilă să plătească

uriașele despăgubiri de război și a obținut sprijinul SUA pentru reglementarea situației. Astfel, a fost negociat, după

ocuparea regiunii industriale Ruhr, Planul Dawes, iar în 1929, Planul Young.

Foarte importantă în război a fost participarea trupelor coloniale franceze – din Senegal, Indochina Franceză, Africa

de Nord și din Madagascar – fără aportul cărora Franța ar fi întâmpinat dificultăți insurmontabile în apărarea teritoriului

național. Când acești soldați din colonii s-au întors în patriile lor și au continuat să fie tratați ca cetățeni de mâna a

doua, au devenit rapid membrii ai nucleelor grupurilor proindependentiste.

Sprijinul socialiștilor francezi pentru guvernul de uniune națională (Alexandre Millerand fiind ministru de război) a

marcat reorientarea politică a partidului către social democrație și participarea la "guvernarea burgheză", în ciuda

retoricii socialiste a lui Léon Blum.

Italia

După război, Italia nu a reușit să anexeze Dalmația, ceea ce a făcut ca unii dintre politicienii peninsulari să vorbească

despre o "victorie mutilată".

Se poate aprecia că, dintre Puterile Aliate, Italia a fost cea mai câștigată după încheierea războiului. Regatul Unit și

Franța aveau în Germania un potențial adversar, care păstrase cam 80% din potențialul economic și industrial, fiind

capabil de revanșă în câțva ani. În schimb, Italia scăpase pentru totdeauna de inamicul secular, Imperiul Austro-

Ungar, care se împărțise într-un număr de state mici, care nu mai puteau reprezenta un pericol, unele dintre acestea

chiar căzând în sfera de influență italiană.

După anexarea orașelor Trento, Triest și Zara, a regiunilor Tirolul de Sud, Friuli, Istria și a câtorva insule din Marea

Adriatică, Italia își încheiase expansiunea teritorială și se putea baza pe granițe sigure. Mai mult, suveranitatea Italiei

asupra insulelor Rodos și Dodecaneze a fost recunoscută în mod oficial, la fel ca și interesele speciale ale Italiei

în Albania. Dacă diplomații italieni ar fi dat dovadă de mai multă pricepere în negocierile Conferinței de pace de la

Paris, e de presupus că Italia ar fi putut de asemenea să obțină părți din fostele colonii germane. Toate aceste

câștiguri evidente nu au fost luate în seamă de politicienii italieni, iar mitul "victoriei mutilate" s-a dezvoltat, alilmentând

propaganda fascistă și facilitând ascensiunea lui Benito Mussolini.

În timpul războiului, Italia a suferit pierderi omenești mai mici decât cele britanice și incomparabil mai mici decât cele

franceze, iar problemele sociale cărora a trebuit să le facă față, (industria de război care trebuia să se convertească la

producția civilă, invalizii incapabili de muncă, noul rol al femeii, etc), erau comune tuturor participanților la război,

dintre care numai Italia s-a îndreptat rapid către un regim autoritarist. Se poate aprecia că mitul "victoriei mutilate" a

fost elementul care a făcut diferența și a provocat, cel puțin în parte, deplasarea politică a Italiei cătrefascism în 1922.

Traumele sociale

Experiențele războiului au condus către un tip de traumă colectivă națională pentru toate țările participante la

conflagrație. Optimismul începutului de secol dispăruse în totalitate, iar cei care au luptat în război au devenit

cunoscuți ca "generația pierdută", pentru că ei nu au mai fost niciodată capabili să-și revină după grozăviile suportate

pe front. În timpul acestui război, pentru prima oară în istoria conflagrațiilor, au murit în luptă mai mulți oameni decât

de boli, numărul celor căzuți la datorie fiind nemaiîntâlnit până în acel moment. În cinstea celor uciși în luptă au fost

ridicate monumente în mii de orașe și sate.

Trauma socială s-a manifestat în nenumărate feluri. Unii oameni au fost revoltați de naționalismul pe care îl

considerau vinovat de marile pierderi de vieți omenești și distrugerile materiale și de aceea s-au orientat spre o

politică bazată pe internaționalism prin intermediul organizațiilor internațonale precum Liga Națiunilor. O altă orientare

politică, pacifismul a devenit tot mai importantă în perioada interbelică. A existat și o altă categorie de oameni, care au

acționat diametral opus, considerând că doar o politica de mână forte și forța armată pot asigura protecția într-o lume

haotică și inumană care nu respecta niciuna dintre valorile recunoscute ale civilizației. S-a manifestat tot mai acut un

sentiment profund de deziluzie și de cinism. Nihilismul s-a dovedit încă una dintre tendințele politice influente în acea

perioadă. Mulți oameni considerau că războiul a marcat sfârșitul lumii așa cum fusese ea cunoscută până în acel

moment, aducând colapsulcapitalismului și imperialismului. Mișcările socialiste și comuniste din toată lume s-au întărit

foarte mult, plecând tocmai de la prezumția de mai înainte, burându-se de o popularitate nemaiatinsă până atunci.

Aceste simțăminte erau mai pronunțate în zonele cele mai încercate de război, așa cum erau cele din Europa

Centrală, Rusia și Franța.

Artiști precum Otto Dix, George Grosz, Ernst Barlach și Käthe Kollwitz și-au expus propriile experiențe sau cele ale

societății în picturi și sculpturi sumbre. Scriitorii, precum Erich Maria Remarque, au descris în romane pline de tragism

grozăviile războiului. Astfel de lucrări au avut un impact uriaș asupra societății, ducând la controverse aprinse și

aruncând lumini noi asupra conflictului. În Germania, naționaliștii în frunte cu naziștii considerau că cea mai mare

parte a acestor lucrări de artă sunt produsul unor degenerați, care nu făceau decât să submineze coeziunea societății.

Muniția nefolosită

În toate regiunile în care fuseseră tranșee sau lupte, (de exemplu în regiunea Champagne din Franța), rămăseseră

mari cantități de muniție nefolosită, neexplodată sau uitată de toate calibrele, unele dintre ele cauzând accidente chiar

și în zilele noastre. Unele dintre proiectilele rămase din primul război mondial mai sunt găsite și în zilele noastre, în

special de fermierii care-și ară câmpurile, de aceea această muniție a primit și numele de „recoltă de oțel”. Unele

dintre aceste proiectile conțin încărcături chimice toxice precum gazul muștar. Curățarea principalelor câmpuri de

bătălie este o sarcină neîntreruptă, care continuă de decenii și nu pare să se încheie în curând. Sute de tone de

proiectile neexplodate sunt adunate, stocate și distruse de echipe speciale din Belgia și Franța.

Unele estimări merg până acolo încât să aprecieze că, în ritmul actual, Franța nu va putea să distrugă întegul stoc de

muniție neexplodată din primul război mondial decât în câteva sute de ani.