Primul Razboi Mondial - Prima Parte

8/17/2019 Primul Razboi Mondial - Prima Parte

1/25

PRIMUL R ĂZBOI MONDIAL (PRIMA PARTE)

Primul război mondial, cunoscut şi ca Marele război, Războiul naţiunilor sau Războiul

pentru a pune capăt războaielor, a fost un conflict mondial între 1914 şi 1919, dar bătăliile s-au

încheiat în 1918. Denumirea Primul război mondial nu a fost folosită decât după 1939, la

sfârşitul celui de-Al doilea război mondial, până atunci fiind cunoscut ca Marele război sau

Războiul mondial. Combatanţii războiului au fost Aliaţii şi Puterile centrale. Nici un conflict

anterior nu a mobilizat atâţi soldaţi şi nici nu a implicat atâtea părţi în câmpul de luptă. La

sfârşitul său războiul a devenit al doilea conflict în lista celor mai sângeroase conflicte notate de

istorie (după Rebeliunea de la Taiping), deşi va fi surclasată peste o generaţie de cel de -Al doilea

război mondial.

1.Cauzele Primului Război Mondial

1) Pretextul :

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului

austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavr ilo Princip, un student naţionalist sârb-bosniac.

Acesta a făcut parte dintr -un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate

secretă fondată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat

tensiunea gr avă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea

arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulţumită de

anexarea în 1908 a Bosniei şi Herţegovinei de către imperiul Austro-Ungar, ca şi de invadarea şi

ocuparea violentă a provinciei de către acelaşi imperiu, în 1878.

2) Cauze

Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial,

cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi

contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi

a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de fier",

Otto von Bismarck, în 1871.”

Ca urmare a înţelegerilor adoptate la Congresul de la Berlin, în august 1878 Bosnia-

Herţegovina a fost invadată şi în scurt timp ocupată de trupele austro-ungare, deşi formal această

a rămas parte a Imperiului Otoman. Invazia s-a lovit de o opoziţie îndârjită, atât din partea


2/25

populaţiei musulmane cât şi a celei creştin-ortodoxe, armata austriacă pierzând în confruntări

repetate peste 5000 de soldaţi. În contrast cu ce se întâmplase cu Serbia, care adevenit un stat

independent la începutul veacului, Bosnia Hertegovinaa schimbat deci statutul de provincie

otomană pentru acela de protectorat austro-ungar, fapt care a dus la un exod al populaţiei slave,

din sudul provinciei.

În 1908 austriecii fac un pas în plus pe calea aproprierii provinciei, anexând-o. Anexarea

Bosniei-Hertegovinade către Austro-Ungaria a devenit o problema politica în Imperiul

Ţarist, care auto-declarat apărător al slavilor de la sud fiind, s-a eschivat de la declanşarea

unuirazboi întru apărarea populaţiei slave şi creştin-ortodoxea Bosniei anexate de austrieci, şi

asta pentru că atât Rusia,cât şi aliaţii ei (Franţa), nu doreau un război cu Austria si

Germania.Lipsa de mijloace politice (un proces politic spre independent sau autodeterminare)

sau militare (o interventie a Rusiei şi Franţei în apărarea intereselor sârbilor bosniaci)care sărăspundă aspiraţiilor populaţiei slave creştine a Bosniei, pare a fi lăsat acestora, ca unică optiune

de a riposta, terorismul: în dată de 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, arhiduce al Austriei şi

moştenitor al tronului Austro-Ungariei, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student

sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr -un grup de cincisprezece complici, susţinuţi de Mâna

Neagră, o societate secretă fondată de nationalisti pro-sârbi cu legături în armata Serbiei, stat

care era victima unor încercări brutale ale Austro-Ungariei de a-l controla prin tratate comerciale

şi piedici la exporturile sarbesti.

Într -o epocă a imperiilor multinaţionale, dintre care multe erau conduse în mod

nedemocratic, de către niste aristocratii militariste (precum se întâmplă în Imperiul Austro -

Ungar, Imperiul German (“Deutsches Kaiserreich”), Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist),

terorismul, ca ultima metodă de opoziţie la refuzul de acceptare a aspiratiilor nationale ale

popoarelor înglobate, era o realitate omniprezenta pe continent. Deşi în Europa terorismul politic

şi religios era, în epocă, prezent din Imperiul Britanic, în vest, până în Imperiul Otoman sau

Ţarist, în est, datorită modului injust, rasist (moştenitorul tronului habsburgic înainte de a fi

asasinat la Saraievo, Franz Ferdinand, îi consideră pe slavii din imperiu nişte sub -oameni, pe

sârbi considerându-i nişte porci) şi brutal în care erau tratate minorităţile negermane şi

nemaghiare ale Austro-Ungariei, Imperiul Habsburgic era o permanent şi predilectă ţintă a

terorismului naţionalist: de exemplu,românii, în frunte cu Ilie Căţărau, i -au trimis prin posta

adjunctului episcopului catolic al Transilvaniei, în martie 1914 o bombă cu ceas, care l -a


3/25

omorât, iar un pic mai înainte, în iunie 1912, un elev croat a tras un foc de armă contra

guvernatorului Croaţiei, ratandu-şi ţinta însă rănind un alt membru al administraţiei

imperial. Nevasta împăratului Franţ-Iosif, împărăteasa Elisabeta, a fost injunghiata mortal în

1898, de un ararhist italian, în timp ce voia să îmbarce un vas-traversier în Geneva. Doar 10 ani

mai târziu, un student ucrainean l-a asasinat pe guvernatorul Galiţiei austriece, anume pe contele

Potocki.Un american de origine croată, născut în Wisconsin, care a tras şi el cu pistolul contra

unui alt înalt funcţionar austro-ungar, răspundea la întrebarea judecătorului dacae justificat să

omorî oameni, că "în acest caz este justificat, asta fiind opinia generală în America, de acord cu

el fiind jumătate de million de croaţi americani, atacul contra vieţii demnitarilor fiind singura lor

armă.”Asasinatul a sporit tensiunea, deja mare, care exista in Europa. La Sarajevo au avut loc

rebeliuni în urma decesului arhiducelui, acestea fiind animate de minoritatea sârbă. Deşi acest

asasinat a fost considerat ca motivul direct pentru izbucnirea Primului Război Mondial, cauzelereale ale războiului merg mai în urmă, în reţeaua complex a alianţelor şi contrabalansărilor care

s-au dezvoltat intre diferite puteri europene în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului

german sub conducerea lui Ottovon Bismarck în 1871. Cauzele Primului Război Mondial

reprezinta o problema complicată; sunt mulţi, factorii politici care au condus la război. Cei mai

importanţi pot fi consideraţi: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate,sistemul de alianţe,

guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursainarmarilor,

etc.

În legătură cu cauzele Primului Război Mondial, acestea sunt private din mai multe

perspective. Cauzele Primului Război Mondial constituie o problema complicată din cauza

multitudinii factorilor implicaţi, între care: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate,

precum lipsa surselor de materie prima şi de pieţe de desfacere pentru industria central-

europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia

diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauza principala a Primului Razboi Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda

populatiilor lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexata de catre imperiul Austro-

Ungar in 1908, in dispretul sentimentelor sau dorintelor populatiei, Austro-Ungaria insasi fiind

deja la acel moment un stat multi-etnic in care numeroase minoritati erau dominate de o clica de

nemti si unguri. La fel cum romanii transilvaneni aflati sub opresiunea austo-ungara priveau cu

speranta de ajutor spre romanii deja liberi din regatul Romaniei, tot asa si sarbii din Bosnia, si


4/25

din restul Imperiului Austro-Ungar, priveau cu speranta spre fratii lor din regatul independent al

Serbiei.

Monarhia habsburgica se baza mai mult pe forta impotriva popoarelor care traiau in

interiorul statului multinational austro-ungar, decat pe loialitatea acestor popoare, si la inceputul

secolului al XX-lea aceasta loialitate, in mod vadit, diminua. Popoarele aflate in interiorul

imperiilor multinationale erau nemultumite de frontierele existente la acel moment, ca si de

modul cum aceste frontiere erau mentinute, anume prin institutii conservatoare.De altfel unul

dintre putinele castiguri obtinute in urma primului razboi mondial a fost chiar acest drept al

popoarelor la autodeterminare. In epoca, observatorii avizati considerau ca aristocratii care

conduceau Imperiul Austro-ungar promovau politici expansionsiste nebunesti, care erau contra

propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradictii si al frustrarii

minoritatilor oprimate, in timp ce conducerea ingloba Bosnia-Hertegovina, o alta provincie cu

populatie diversa religios si etnic.

Exista multe ipoteze care incearca sa explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru inceputul

Primului Razboi Mondial. Primele explicatii, prevalente in 1920 – 1930, accentuau versiunea

oficiala, care, in conformitate cu Tratatul de la Versailles si Tratatul de la Trianon, plasa intreaga

responsabilitate asupra Germaniei si aliatilor sai. Versiunea oficiala a fost o ipoteza bazata pe

ideea ca razboiul a inceput cand Austro-Ungaria a invadat Serbia, sustinuta de Germania care a

invadat Belgia si Luxemburg fara provocare. In aceasta viziune, ipoteza este ca responsabilitatea

pentru razboi s-a creat prin agresiunea Germaniei si a Austro-Ungariei, in timp ce Rusia, Franta

si Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Aceasta idee a fost, ulterior, aparata de

istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen si V.R.

Berghahn. Cu timpul, alti analisti au luat in consideratie si factori suplimentari precum, de

exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse si germane, data fiind importanta conceptiei de a

ataca primul si de a executa planurile militare intr-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obisnuiti cu razboaie coloniale, unde au

triumfat rapid si usor, iar din aceste considerente au intampinat Marele Razboi cu entuziasm.

Totusi, dificultatile intalnite de Marea Britanie in razboiul Zulu (1879) si in cel de-al doilea

razboi bur (1899-1902), au redus probabilitatea ca britanicii au fost naivi in privinta potentialului

unui razboi major. Faptul ca nici o forta politica importanta nu s-a opus razboiului a insemnat ca

cei care nu erau de acord cu el nu aveau destula putere pentru a organiza o opozitie viabila, cu


5/25

toate ca pe durata razboiului au existat proteste minore. O alta cauza a razboiului a fost

dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de aliante cu substrat militarist. Un

exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o nava de lupta

revolutionara, care avea o superioritate majora fata de navele anterioare, numite "pre-

dreadnought". Noul vas a marit puterea maritima a Marii Britanii si a lansat o competitie acerba

in constructia vaselor intre Marea Britanie si Germania din cauza Noului imperialism. In general,

natiunile care faceau parte din Tripla Intelegere (Antanta) se temeau de cele care apartineau la

Tripla Alianta si vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau in mijlocul mai multor valuri de fervoare

nationalista, care a crescut, treptat, in Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Aceasta

evolutie a redus optiunile viabile ale politicienilor in iulie 1914. Eforturile diplomatice intense,

menite sa medieze conflictul austro-sarb, devenisera irelevante, deoarece actiunile agresive din

partea Germaniei si a Rusiei nu faceau altceva decat sa sporeasca, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusa a mijloacelor de comunicare folosite in 1914 a contribuit la agravarea

conflictului: toate natiunile utilizau inca telegraful si ambasadorii lor ca principala metoda de

comunicare, cauzand astfel intarzieri de ore sau chiar de zile intregi.

2.Forţe participante

a) Efective militare :

În timpul războiului s-au format 2 tabere:

Puterile Centrale: Austro-Ungaria, Germania, Imperiul Otoman, Bulgaria

Antanta: Serbia, Franţa, Rusia, SUA, Belgia, Marea Britanie, Japonia, Brazilia,

Portugalia, Grecia, România

Din cauza puterii defensive foarte mari a armamentului, luptele care s-au purtat au fost în

mare măsură statice, Primul Război Mondial putând fi considerat un aşa numit război de poziţii.

Au apărut mai multe fronturi, dintre care 2 fronturi principale: Frontul de Vest şi Frontul de

Est şi fronturi secundare în Balcani, în Munţii Caucaz, în Mesopotamia, în Nordul Italiei, Africa.

În august 1914, cele 2 Puteri Centrale puteau dispune pe linia frontului 147 de divizii de

infanterie, active sau de rezervă, şi 22 de divizii de cavalerie. În ciuda resurselor demografice,

puterile Antantei nu dispuneau, în timpul primelor săptămâni de operaţiuni militare, de mai mult

de 167 de divizii de infanterie ( active şi de rezervă ) şi de 36 divizii de cavalerie: Marea

Britanie, a cărei armată permanentă este foarte modestă, nu poate pune în linie decât 5 divizii de


6/25

infanterie; Rusia, din cauza insuficienței dezvoltări a rețelei de cale ferată, nu poate aduce rapid

pe frontul de luptă diviziile staționate in Siberia, Turkestan sau Caucaz, iar din cauza penuriei de

cadre, nu poate mobiliza decât aproximativ un sfert din bărbații de vâr stă militară. În fond,

armatele germană si franceză, în cadrul cîrora valoarea soldatului si cea a cadrelor superioare

sunt similiare, sunt chemate să ducă greul operațiunilor militare: prima dispune de 87 de divizii

de infanterie si 11 de cavalerie, cealaltă, de 77 de divizii de infanterie si 10 de cavalerie. Armata

germană mai deținea o superioritate netă în ceea ce privea artileria grea, în mitraliere si vehicule

autopurtate.

Acest raport de forțe militare a suferit modificări continue în cursul următorilor 2 ani de

război. Puterile Centrale au putut să furnizeze, fără dificultăț i, armamentul necesar rezervelor

umane de care dispuneau. Rusia se baza pe un potențial uman și mai important, dar întampina

serioase dificultăți in folosirea lui datorită recrutării si lipsei de armament. Marea Britanie

recrutează, în perioada august 1914 – aprilie 1915 , pe baza de angajamente, 1 milion de

voluntari. Doar Franța, care duce greul luptei în timpul primelor luni de război, nu poate să -și

mărească sensibil numărul diviziilor. În cadrul acestui efort de creștere a capacității militare, abia

în cursul anului 1916 apare un dezechilibru sensibil în ceea ce privește efectivele, vizibil cel

putin în cele 2 state care duceau greul conflagrației. Germania, ale cărei armate sunt angajate fără

încetare, începe să fie confruntată cu dificultăți în recrutare. Franța, pentru a menține în front

același număr de divizii, multiplica măsurile destinate “recuperării” pentru serviciul militar a

celor exceptați, reformați sau clasați în serviciul auxiliar, armata contând astfel pe un număr

semnificativ de combatanți a cărei condiție psihică este mediocră. Dimpotrivă, armata rusă î n

ciuda pierderilor considerabile suferite , își crește efectivele de combatanți, pe masur ă ce

primește în timpul verii, prin porturile coastei septentrionale, material de luptă provenind din

Marea Britanie sau din Franța, iar comenzile de armament făcute în străinătate, mai ales în

Japonia sau în SUA, sunt îndreptate spre Transsiberian. Armata britanică devine tot mai

importantă: ea dispune, în timpul campaniei militare din primavara lui 1916, de 70 de divizii; în

schimb, flota, compusă, în mare măsură, din voluntari a căror recrutare începe sp se reducă la

finele lui 1915, cunoaște o scădere rapidă a eficacității. Pentru organizarea de noi divizii este

necesară introducerea serviciului militar obligatoriu, ceea ce contravine tuturor tradițiilor

naționale si doctrinei Partidului Liberal, ai cărui reprezentanți se aflau în fruntea guvernului.

Treptat, Parlamentul englez se resemnează, admițand, totuși, numeroase cazuri de exceptări de la


7/25


8/25

Viteza de tragere era de aproximativ 500-600 de lovituri pe minut, ceea ce echivala cu

puterea de foc a aproximativ 30 de puşti individuale moderne, cu repetiţie. Iniţial mitraliera

Maxim era instalată pe un cărucior, ulterior fiind construite versiuni mai uşoare montate pe

suport de tip trepied. Pentru operare era nevoie de un număr de 4-6 servanţi, în special datorită

necesităţii de a asigura cantitatea de apă necesară răcirii.

Mitraliera Maxim a fost supranumită „arma iconică a cuceririi coloniale britanice”. Ea a

jucat un rol decisiv în expansiunea colonială europeană în Africa, în secolul al XIX-lea. Puterea

sa de foc extraordinară a avut un efect devastator în timpul luptelor frontale. În timpul luptelor

din Shangani şi Omdurman din 1894 şi 1898, trupele europene a reuşit să distrugă forţele locale

mult superioare numeric, cu pierderi umane minime. Cum scria Hilaire Belloc în poezia sa

„Călătorul Modern”, „Orice s-ar întâmplă, noi avem mitralieră Maxim şi ei nu”.

MP 18/28 : a fost primul pistol-mitralieră practic folosit în luptă (alături de PușcaFiodorov (Fedorov), fabricat de Theodor Bergmann Abteilung Waffenbau. Acesta a fost introdus

în circulație în 1918 de către armata germană în timpul Primului Război Mondial ca arma

principală a Stosstruppen, grupuri de asalt specializat în lupta de tranșee. Deși producția de

MP18 s-a încheiat în 1920, design-ul a stat la baza celor mai multe mitraliere fabricate între 1920

și 1960. Acest pistol a fost utilizat de catre : Franta , Germania Nazista , Imperiul German ,

Regatul Romaniei , Suedia, Olanda , Polonia .

Tunul de 75 mm model 1897 francez a fost un tun de câmp cu tragere rapidă, intrată în

înzestrarea forțelor armate începând cu luna martie 1898. Denumirea sa oficială în limba

franceză a fost: Matériel de 75mm Mle 1897. A fost cunoscut sub diferite denumiri, cum ar fi

French 75, 75, Soixante-Quinze sau 75 mm Puteaux (România). Inițial, tunul francez de 75 mm a

fost proiectat ca un sistem de armă anti- personal, destinat să lanseze o cantitate mare de

proiectile cu șrapnele, cu focos de timp, asupra trupelor inamice, în câmp deschis. După 1915 și

apariția „războiului tranșeelor”, au început să prevaleze alte tipuri de misiuni care cereau un nou

tip de proiectil, exploziv și cu detonare la impact. Începând cu 1918 tunul de 75 a devenit

principalul mijloc de lansare a proiectilelor cu gaze de luptă. Totodată, tunul de 75 mm a fost

utilizat pe scară largă în varianta de tun antiaerian autopropulsat. A mai fost utilizat ca tun

principal pentru tancul „Saint-Chamond” model 1918. Tunul francez de 75 mm este considerat,

în general, ca fiind prima piesă de artilerie modernă. Cu un design revolutionar pentru vremea sa,

el reunea cele mai recente evoluții care avuseseră loc în artilerie în secolul al XIX-lea și anume:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99ca_Fiodorovhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99ca_Fiodorovhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99ca_Fiodorovhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99ca_Fiodorovhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mondialhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mondialhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mondialhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mondialhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mondialhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99ca_Fiodorovhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99ca_Fiodorov


9/25

utilizarea pulberii fără fum, a muniției acuplate, a proiectilelor explozive și a încărcării pe la

culată prin procedeul Nordenfelt. El a fost totodată, primul tun de câmp dotat un mecanism de

recul hidro- pneumatic, care menținea afetul și trenul rulor perfect nemișcate pe timpul secvenței

de tragere. Întrucât nu avea nevoie să fie refăcută ochirea după fiecare lovitură, echipajul putea

executa o nouă lovitură de îndată ce țeava revenea în poziția inițială. În mod normal, tunul de 75

mm putea trage cincisprezece proiectile pe minut la țintă, fie proiectile cu șrapnele fie proiectile

explozive, la o distanță de aproximativ 8.500 m (5 mile). Viteze de tragerea putea ajunge chiar la

aproape de 30 de proiectile pe minut, deși doar pentru un timp foarte scurt și cu un echipaj foarte

experimentat.

Pușca Fiodorov/Fedorov sau Fiodorov/Fedorov Avtomat a fost o pușcă automată/pistol -

mitralier ă, proiectată de către Vladimir Grigorievici Fiodorov în 1915 și produsă în Rusia și mai

târziu în Uniunea Sovietică. Un total de 3.200 de puști Fiodorov/Fedorov au fost fabricate între1915 și 1924 în orașul Kovrov. Arma a fost folosită în Primul Război Mondial, dar a fost folosită

mai substanțial în războiul civil rus, iar între 1939-1940 în războiul sovieto-finlandez.

Carcano este un nume utilizat frecvent pentru o serie de puști cu repetiție italiene,

introduse pentru prima oară în 1891, de către Salvatore Carcano și produse între 1892 și 1945.

Această pușcă este faimoasă în special pentru faptul că un exemplar a fost utilizat de Lee Harvey

Oswald pentru a-l asasina pe președintele american John F. Kennedy.

Revolverul Webley a fost, în variante diferite, principalul pistol de serviciu din dotarea

forțelor armate ale Marii Britanii, Imperiului Britanic și Comunității Națiunilor din 1887 până în

anul 1963.Frângerea revolverului pentru reîncărcare acționează și ejectorul, extracția cartușelor

folosite din butoiaș fiind automată. Primul model, denumit Webley Mk I (în limba engleză:

Model 1), a fost introdus în dotare în anul 1887. În timpul celui de -al Doilea Război al Burilor,

modelul Mk IV era în uz. Cel mai cunoscut model a fost însă Mk VI, introdus în dotare în anul

1915, în timpul Primului Război Mondial.Arma folosește puternicul cartuș .455 Webley, retras

din uzul militar în prezent. Varianta Mk IV care folosea cartușul .38/200 este încă în dotarea

unor organe de poliție din câteva țări.

3.Personalități militare

Franța:


10/25

-Georges Clemenceau (n. 28 septembrie 1841 – d. 24 noiembrie 1929) a fost un politician

francez, prim-ministru al Franței între anii 1906 - 1909 și 1917 - 1920, membru al Academiei

Franceze din 1918.

-Joseph Jacques Césaire Joffre (n.12 ianuarie 1852 - d. 3 ianuarie 1931) a fost un mareșal francez

în timpul Primului Război Mondial. Este cel mai cunoscut prin faptul că a retras și a regrupat

armatele aliate în Prima bătălie de pe Marna, fiind artizanul victoriei strategice a aliaților în

1914, la debutul Primului Război Mondial. Popularitatea i-a adus porecla de „Papa Joffre”.

-Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) a fost un mareșal francez, unul dintre

principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial.La începutul

primului război mondial a condus în bătălia de la Marne armata a 9-a franceză, iar în 1915-1916

a comandat pe francezi în atacurile de la Somme. A devenit șeful de stat major francez în 1917 și

membr u în consiliul suprem de război. În aprilie 1918 i se încredințează comanda trupelorAntantei ce acționau în Franța (inclusiv corpul expediționar american). A fost cel care, la 11

noiembrie 1918 a impus acceptarea necondiționată a condițiilor de armistițiu de către Germania.

-Philippe Pétain (Henri Philippe Benoni Omer Joseph Pétain) (n. 24 aprilie 1856 – d. 23 iulie

1951) a fost un mareșal al Franței care a ocupat funcția de Șef al Statului în Regimul de la Vichy

(Chef de l'État Français) din 1940 până în 1944. Pétain, care în 1940 avea 84 de ani, a fost cel

mai în vârstă șef al statului francez din toate timpurile.Erou din primul război mondial, acțiunile

sale din timpul celui de-al doilea război mondial l-au adus în fața tribunalului care l-a condamnat

la moarte cu anularea drepturilor și onorurilor civice și militare pentru înaltă trădare și

colaboraționism cu Germania nazistă. Condamnarea la pedeapsa capitală a fost comutată de

Charles de Gaulle în închisoare pe viață. În zilele noastre, Pétain este considerat un trădător, iar

pétainisme este un termen peiorativ folosit pentru definirea unui anumit tip de politică

reacționară.

Regatul Unit:

-George al V-lea (engleză George V) (George Frederick Ernest Albert; n. 3 iunie 1865 – d. 20

ianuarie 1936) a fost primul monarh britanic al Casei de Windsor, care a fost creată din Casa de

Saxa-Coburg-Gotha. A fost primul împărat al Indiei și primul rege al Statelor Libere Irlandeze. A

domnit din 6 mai 1910 până la moartea sa în 1936.


11/25

-David Lloyd George (n.17 ianuarie 1863, Lancashire, Anglia – d. 26 martie 1945,

Caernarfonshire, Țara Galilor) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în

Primul Război Mondial, între 1916 și 1922.

-Douglas Haig (n. 19 iunie 1861 – d. 29 ianuarie 1928) a fost un feldmareșal britanic, unul dintre

principalii comandanți militari britanici din timpul Primului Război Mondial.Douglas Haig a

comandat Forța Expediționară Britanică din anul 1915 până la sfârșitul războiului. El a fost în

comandă și pe timpul Bătăliei de pe Somme, unde britanicii au avut una din cele mai mari

pierderi în toată istoria lor militară, dar și la cea de a treia bătălie de la Ypres și în Ofensiva de o

sută de zile, care a dus la armistiția din 1918.

-Amiralul de flotă John Jellicoe (n. 5 decembrie 1859 - d. 20 noiembrie 1935) a fost un amiral de

flotă britanic, unul dintre principalii comandanți militari britanici din timpul Primului Război

Mondial.

Rusia:

-Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici, n. 6 mai 1868 (S.N. 18 mai) - d. 17

iulie 1918) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie

1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către

bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.

-Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr ) (6 noiembrie 1856 - 5 ianuarie 1929) a fost un

general rus din timpul primului război mondial. Nepot al țarului Nicolae I, el a fost comandantul

suprem al armatelor ruse de pe frontul de răsărit în primul an de război, iar mai târziu a condus

campaniile încununate de succes din Caucaz. A fost ultimul membru influent al familiei

Romanov.

-Alexei Alexeevici Brusilov (n. 19 august 1853 - d. 17 martie 1926) a fost un general rus de

cavalerie, cunoscut în special pentru dezvoltarea tacticilor militare ofensive folosite în timpul

ofensivei care-i poartă numele (1916). În timpul planificării și pregătirii ofensivei, statul major al

lui Brusilov a creat metode inovatoare de atac, care au anticipat tacticile de infiltrare extrem de

eficiente ale germanilor, folosite de aceștia în 1918. Ofensiva Armatei a 8-a ruse a fost una dintre

cele mai importante campanii țariste din primul război mondial. Austro-Ungaria a pierdut

aproape 1,5 milioane de soldați și cam 25.000 km 2 de teritoriu în timpul sus-numitei campanii

ruse.

Italia


12/25

-Victor Emmanuel al III-lea (n. 11 noiembrie 1869, Napoli, Italia – d. 28 decembrie 1947,

Alexandria, Egipt) a fost membru al Casei de Savoia și rege al Italiei (1900 -1946). În plus, el a

pretins coroanele Etiopiei și Albaniei și titlurile de împărat al Etiopiei (1936-43) și rege al

Albaniei (1939-43) care au fost recunoscute de marile puteri în 1937 și 1939. În timpul lungii

sale domnii, Victor Emanuel al III-lea a văzut două războaie mondiale și nașterea, creșterea și

căderea fascismului în regatul Italiei.

SUA:

-Thomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie 1856 - 3

februarie 1924) a fost cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii

(1913 - 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit și un bun istoric și un specialist în

științe politice.În calitatea sa de reformator democrat, a fost ales guvernator al statului New

Jersey în 1910 și președinte al Statelor Unite în 1912. În primul său mandat prezidențial (1913 -

1917) a contribuit esențial la crearea un sistem de legi privind sistemul federal de rezerve (în

engleză, Federal Reserve System).Reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921)

s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte

bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Patrusprezece puncte”.

Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu

Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea popo rul german

din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul

SUA; în schimb, dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-

Germain și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte.

-Generalul John Joseph "Black Jack" Pershing (n. 13 septembrie 1860 - d. 15 iulie 1948) a fost

un general american, care a condus Forțele expediționare americane din timpul Primului Război

Mondial.

Serbia:

-Radomir Putnik (în sârbă Радомир Путник; n. 24 ianuarie 1847 – d. 17 mai 1917) a fost un

militar sârb, mareșal de război, șef al statului major al armatei sârbești în războaiele balcanice și

Primul Război Mondial. A luat parte la toate războaiele Serbiei ținute între 1876 și 1917.

România:

-Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie

1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la


13/25


14/25

decembrie, a ajuns cancelar, ministrul de rǎzboi de pânǎ atunci, Kurt von Schleicher, o

„eminențǎ cenușie” politicǎ în spatele bǎtrânului Hindenburg. Schleicher nu a reușit, dupǎ cum

intenționase, sǎ aducǎ în guvernul său „moderați” naziști și astfel, pe 30 ianuarie 1933,

președintele l-a numit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar (prim-ministru) al Reichului German

(Reichskanzler), deschizând efectiv drumul spre putere dictatorială pentru șeful partidului

național-socialist.

-Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (n. 9 aprilie 1865 – d. 20 decembrie 1937) a fost un ofițer

în armata germană, activ în timpul Primului Război Mondial, învingător în bătălia de la Liège, și,

alături de Paul von Hindenburg, învingător în bătălia de la Tannenberg. Între 1916-1918 a avut o

influență puternică și pe plan politic, fiind un fel de "cancelar tainic" (din umbră), al Germaniei.

A fost contra unei rezoluții de pace a parlamentului german, contra capitulării necondiționate a

Germaniei și contra condițiilor de pace impuse de președintele american Wilson, astfel că la 28octombrie 1918 a fost destituit din funcția de comandă de către împăratul Wilhelm al II -lea.

Ludendorf susținea ideea că „armele germane” sunt invincibile. După război el a devenit un idol

al multor naționaliști germani, a participat în 1923 la puciul lui Hitler din München. A susținut,

după 1926, în cadrul dreptei politice germane, o puternică luptă publicistică (propagandă) contra

celor care (comuniști/marxiști, iezuiți, evrei), după părerea sa, cauzaseră pierderea războiului

(Primul Război Mondial) și condițiile grele de pace impuse Germaniei.

Austria:-Franz Joseph I al Austriei (în română Francisc Iosif I, în germană Franz Josef I, în maghiară I.

Ferenc József, în cehă František Josef I, în croată Franjo Josip I, în italiană Francesco Giuseppe

I), (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din

Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare

principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din

1848 până în 1916.

-Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug,

Austria Inferioară - d. 1 aprilie 1922, Funchal, Portugalia), născut Karl Franz Josef Ludwig

Hubert Georg Maria - din dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916 -

1918) și totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV -lea), ultimul rege al

Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.


15/25

-Arthur Arz von Straussenburg (n. 16 iunie 1857, Sibiu - d. 1 iulie 1935, Budapesta) a fost un

înalt ofițer al armatei imperiale austro-ungare, ultimul șef al Marelui Stat Major al Armatei

Austro-Ungare, funcție pe care a preluat-o pe 2 martie 1917 de la contele Conrad von

Hötzendorf.

Turcia:

-Mehmed al V-lea Reshad (născut 2 Noiembrie 1844 – decedat 3 iulie 1918) a fost al 35-lea

sultan al Imperiului Otoman. A ocupat această poziție în intervalul 27 aprilie 1909 – 3 iulie 1918.

A fost fiul lui Abdul-Medjid și a fost succedat de fratele său vitreg Mehmed al VI-lea.

-Enver Pașa, cunoscut și ca Ismail Enver Pasha (22 noimebrie 1881 – 4 august 1922), a fost un

ofițer de armată ottoman și lider al Revoluției Junilor Turci. El a fost principalul lider militar al

Imperiului Otoman în Războaiele Balcanice și în Primul Război Mondial. Pașa este un titlu care

a fost primit odată cu avansarea sa în grad. De-a lungul carierei sale militare el a primit diferite

titluri: Enver Efendi, Enver Bey și, în cele din urmă, Enver Pașa.

-Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881, Salonic, Imperiul Otoman, astăzi în Grecia – d. 10 noiembrie

1938, Istanbul) a fost un militar și politician turc, născut în Macedonia, fondatorul și primul

președinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Riza (Efendi) și Zübeyde (Hanim).

Bulgaria:

-Ferdinand (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948) născut Ferdinand Maximilian Karl

Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, a fost conducător al Bulgariei din 1887 până în

1918, inițial ca knyaz (prinț regent, 1887 –1908) mai târziu ca țar (1908– 1918). De asemenea, a

fost autor, botanist, entomolog și filatelist.

4.Începutul Primului Război Mondial

Atunci când, la începutul lui august 1914, a izbucnit „Marele Război”, Europa nu mai

cunoscuse un conflict general de la sfârşitul războaielor napoleoniene. În 1914, părea războiul

iminent? Cu siguranţă, nu! În primele luni ale anului, „tensiunea” din cadrul relaţiilor internaţionale

era cu mult mai mică decât în 1913. Ambasadorul Franţei la Berlin scria, de altfel, la 12

iunie:”Departe de mine gândul că în acest moment plutesc în aer lucruri ameninţătoare pentru noi;

dimpotrivă.”

1. Începutul războiului


16/25

15 zile mai târziu, asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul Austro-

Ungariei, de către un student sârb, Gavrillo Princip, deschide criza internaţională care va duce la

războiul european. Guvernul austro-ungar reproşează guvernului sârb o „complicitate indirectă” în

atentat, deoarece armele asasinului proveneau din arsenalele Belgradului ;el adresează Serbiei, după

trei săptămâni de reflecţie,un ultimatum prin care îi cere, între alte condiţii. Participarea agenţilor

poliţiei austriece la ancheta întreprinsă de Belgrad pentru găsirea complicilor atentatului, atunci

când guvernul sârb respinge această clauză (28 iulie), Austro-Ungaria îi declară război.

Războiul austro- sârb provoacă un conflict austro-rus:guvernul ţarului avea să anunţe, începând

cu 24 iulie, că nu va tolera „zdrobirea Serbiei”; la vestea bombardării Belgradului, el a decretat

mobilizarea parţială, îndreptată însă numai împotriva Austro-Ungariei (29 iulie ), dar acum

Germania, aliata Austro-Ungariei de peste 35 de ani, declara că nu va tolera „continuarea măsurilor

militare ruse”, guvernul ţarului a emis a doua zi ordinul de mobilizare generală (30 iulie).

În acest moment, conflictul austro-rus devine unul european. Germania proclamă starea de

„pericol de război” şi, la 31 iulie, adresează un ultimatum Rusiei, cerându-i retragerea măsurilor de

mobilizare, în acelaşi timp, ea cere Franţei, aliata Rusiei de peste 22 de ani, angajamentul că va

rămâne neutră faţă de războiul germano-rus. Guvernul francez refuză să-şi dea acordul şi decide,

simultan cu guvernul german, mobilizarea generală. În seara zilei de 1 august, Germania declară

război Rusiei. La 2 august, ea somează Belgia, în pofida statutului internaţional de neutralitate care

o proteja, să permită libera trecere a armatelor sale. La 3 august, Germania adresează Franţei

declaraţia de război. La violarea neutralităţii belgiene, Marea Britanie răspunde prin decizia de a

intra în război alături de Franţa şi de Rusia, în timp ce Italia, cu toate că era aliata Austro -Ungariei

şi a Germaniei încă din 1882, îşi declară neutralitatea.

2.Perspectivele diplomatice

Pentru a încerca modificarea avantajelor în cadrul balanţei de forţe existente, fiecare dintre

cele două coaliţii gândea, încă de la începutul războiului, să antreneze în conflict statele neutre

europene. Nici unul dintre acestea nu putea rămâne indiferent la marea bătălie la care asista ca

spectator, căci orice modificare importantă adusă statutului teritorial continental sau orice

schimbare profundă a echilibrului de forţe între marile puteri nu întârziau să îi afecteze neutralitatea

sau interesele.


17/25

România privea către populaţiile de limbă română care trăiau pe teritoriul rus (Basarabia) sau

pe cel austro-ungar (Transilvania, Banatul de Timişoara, Bucovina). Încă de la deschiderea

ostilităţilor, Puterile Centrale promiteau guvernului român Basarabia, cu condiţia respectării

tratatului de alianţă care îl lega, începând din 1883, de Austro-Ungaria. Antanta îl lăsa să spere că,

dacă ar intra în război de partea sa, ar putea să obţină Transilvania. Declarţia de neutralitate, dată de

guvernul român la 3 august 1914, lasă deschisă posibilitatea unor viitoare negocieri cu ambele

grupări beligerante, care se vor purta până în vara lui 1916.

Atitudinea Italiei prezintă o cu totul altă semnificaţie, întrucât acest mare stat dispunea de o

forţă militară considerabilă şi deţinea în Mediterană o poziţie strategică esenţială. Timp de aproape

un an, în mediile politice italiene s-a desfăşurat o vie dezbatere între „intervenţionişti” şi

„neutralişti”, în timp ce populaţia, în cea mai mare parte rurală, a rămas indiferentă.

Iniţial, mai mult neutralist, conducătorul guvernului, conservatorul Antonio Salandra, pentrucă nu a obţinut promisiuni ferme din partea Austro-Ungariei, se orientează spre ideea participării în

război alături de Antanta. La 26 aprilie 1915, el semnează cu acesta Pactul de la Londra, pri n care se

promiteau Italiei teritoriile iredente. În schimb, parlamentul nu părea pregătit să-l urmeze pe

Salandra, dar la mijlocul lunii mai 1915 se desfăşoară, în toate marile oraşe ale ţării, ample

manifestaţii organizate de naţionalişti în favoarea intervenţiei în război. La 24 mai, Italia intră în

război împotriva Austro-Ungariei.

3. Eşecul planului de război germanPlanul de război german. elaborat de peste 15 ani, de generalul Alfred von Schlieffen,

prevedea o mare ofensivă îndreptată rapid împotriva Franţei, traversând teritoriul Belgiei neutre:

această ofensivă depăşea pe la nord linia fortificaţiilor franceze, estimându-se că în „şase

săptămâni” putea să aducă o victorie totală; apoi, toate forţele germane vor putea fi „aruncate”

împotriva Rusiei. În consecinţă, Marele Stat major concentrează pe frontul său occidental 78 de

divizii care vor avea în faţa lor 83 de divizii (87 franceze, 5 engleze, 6 belgiene) plasate sub trei

comandamente diferite; germanii au lăsat numai 9 divizii pe frontul oriental, contând pe forţele

austro-ungare care să-i ţină la respect pe ruşi până când va fi obţinută victoria finală asupra Franţei.

Statul Major german este convins că războiul va fi scurt, cel mult cinci sau şase luni, iar după

înfrângerea francezilor, vor fi suficiente câteva mari bătălii pe frontul răsăritean, în urma cărora

soarta războiului să fie pecetluită. Prima parte a manevrelor militare – învăluirea strategică a

adversarului - se desfăşoară conform previziunilor Statului Major German.


18/25

La 18 august, după cucerirea Liègeului, aripa dreaptă a armatei germane începe să se

desfăşoare pe teritoriul Belgiei în direcţia Bruxelles şi Namur, în timp ce grosul armatei belgiene se

repliază pe linia fortificată a Anversului. Comandantul şef francez, generalul Joffre, avea stabilit un

plan de concentrare a forţelor – „Planul XVII” – potrivit căruia armatele din prima linie a frontului

îşi aveau cartierele generale le Rethel, Verdun, Neufchâteau, Épinal. El se aştepta, totuşi, la violarea

neutralităţii belgiene, dar credea că aripa dreaptă a armatei germane se va mărgini să pătrundă în

munţii Ardeni, nedepăşind râul Meuse. Din ce cauză avea această convingere? Pentru că

subestimase forţa acestei aripi drepte a armatei germane; el nu avusese în vedere faptul că diviziile

de rezervă duşmane puteau fi aduse pe front încă de la începutul conflictului. De asemenea, nu

prevăzuse că putea fi angajat în două ofensive, una între munţii Vosgi şi râul Moselle, în zona

iazurilor din Lorena , cealaltă, în Luxemburgul belgian. Cucerirea Liègeului, înaintarea germanilor

spre Bruxelles, avertismentele generalului Lanrezac – comandantul flancului stâng francez – nu-i

sunt argumente suficiente pentru a îndrepta eroarea; Joffre se limitează la a transfera două corpuri

din armata staţionată în Lorena, pe care le trimite pe Meuse, în zona Marienbourg. Operaţiunea de

învăluire declanşată de forţele germane se revarsă fără oprelişte asupra dispozitivului francez; la

nord de Thionville, germanii aveau 52 de divizii, francezii, 32.

Joffre menţine, totuşi, decizia declanşării ofensivei, socotind că duşmanul este, cu certitudine,

pre slăbit de luptele din celelalte sectoare ale frontului pentru a-şi mai putea desfăşura aria dreaptă a

trupelor până la Bruxelles. În timp ce, la 20 august, în Lorena, armata condusă de Castelnau se

loveşte, la Morhange, de poziţii bine organizate pe care nu le poate străpunge, retrăgându -se către

Grand-Couronné de Nancy, armata aflată sub conducerea generalului Langle de Cary angajează, la

22 august, bătălia din Ardeni.

Cu toate că dispunea de o netă superioritate numerică, această armată, luptând pe un teren

împădurit, unde acţiunea de comandă este dificilă, s-a epuizat în atacuri inutile; a doua zi, ea a fost

obligată să se replieze spre Meuse. Planul ofensivei franceze a eşuat.

În acelaşi timp, Comandamentul german a lansat marea operaţiune militară, cea care trebuia

să-i asigure succesul mişcării de învăluire. Aceasta este bătălia de la Charleroi (21-23 august).

Generalul von Bülow, care comandă aripa dreaptă germană, dispune de 30 de divizii; armata

condusă de generalul Lanrezac se sprijină pe 4 divizii britanice şi una belgiană, în total 19 divizii.pe

23 august, către seară, Lanrezac se teme că va fi încercuit; dă ordinul de întrerupere a luptei şi-şi

repliază trupele spre Givet.


19/25

„Bătălia frontierelor” se încheie, aşadar, peste tot, cu victoria germană. Armatele franceze

păstrează numai un pivot solid în Lorena. Pe tot restul liniei frontului ele sunt în plină retragere.

Ordinul de urmărire este dat, la 27 august, de generalul Moltke, comandantul şef. După opt zile de

marşuri forţate, armatele germane ating Marna, Totuşi, comandamentul nu a obţinut rezultatul pe

care punea atât de mare preţ: să captureze flancul drept al adversarului. Armata lui Lanrezac şi

corpul expediţionar britanic i-au scăpat. Pe 26 august, la Cateau, şi pe 29, la Guise , forţele franco -

engleze au reuşit să se elibereze de presiunea germană şi, în 31 august, au putut trece peste Marna la

Château-Thierry, înainte ca avangarda duşmană să atingă podurile. Victoria germană rămâne

incompletă, de vreme ce forţele adversarului, cu toată retragerea epuizantă, şi -au păstrat coeziunea.

Totuşi, Moltke nu a renunţat încă la speranţa de a învălui „masa principală” a forţelor

franceze, La 2 septembrie, el dă armatelor ordinul de „a-i respinge pe francezi dincolo de Paris, în

direcţia sud-vest”. Pentru a se apăra împotriva ameninţării ce plana asupra flancului armatei, şianume prezenţa fortificaţiilor Parisului, el mizează pe armata care constituia aripa dreaptă a

frontului – Armata I (Kluck) - şi care trebuie să se deplaseze „eşalon în ariergardă”, adică sp ţină

linia frontului la Ourcq, fără a se deplasa pe Marna. În fapt , Kluc k s-a mărginit să plaseze în flancul

de apărare unul dintre corpurile sale armate continue înaintarea în marş.

4.Bătălia de pe Marna

Acum prinde să se contureze replica franceză. Începând cu 25 august, Joffre îşi însuşeşte

lecţia „bătăliei frontierelor”: caută să restabilească echilibrul, întărind flancul drept al armatei.

Printr-o vastă operaţiune de regrupare a unor unităţi militare luate din diferite sectoare ale frontului,

el concentrează în zona Parisului – a cărei garnizoană era formată numai din „localnici” - o nouă

armată, cea a generalului Maunoury, care, la 1 septembrie, reunea 11 divizii; aceasta avea misiunea

de a ataca din flanc, atunci când circumstanţele îi vor fi favorabile, aripa armatei germane aflate în

marş.

La 3 septembrie, Joffre nu ştia încă: intenţiona să continue timp de câteva zile retragerea,

păstrând însă la cele două extremităţi ale frontului – Paris şi Verdun – punctele de sprijin care îi vor

putea permite reluarea ofensivei. A doua zi este avertizat de situaţia precară a Armatei I germane sal

cărei flanc de apărare este insuficient. Ocazia este, aşadar, favorabilă. Trebuie surprinşi imediat?

Joffre are în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de marna, în timp ce Gallieni,


20/25

comandantul trupelor concentrate în zona Parisului, printr -o contralovitură, urma să împingă atacul

la nord de râu. În primul caz, bătălia va fi angajată la 7 septembrie , în cel de-al doilea la 6

septembrie. Joffre, după ce s-a asigurat că Armata a V-a, unde Lanrezac este înlocuit de Franchet

d'Espérey, şi corpul expediţionar britanic sunt capabile să reia ofensiva, sfârşeşte prin a accepta

planul Gallieni . În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, dă ordinul general:” Este convenabil a

profita de situaţia riscantă a Armatei I germane pentru a concentra asupra ei eforturile armatelor

aliate ale extremei stângi”.

În acel moment, Moltke, în sfârşit înştiinţat asupra concentrării forţelor franceze în Lorena,

înţelege gravitatea pericolului care ameninţă dinspre Paris. Lasă armatele din centru să-şi continue

înaintarea în marş, dar ordonă celor două armate din aripa dreaptă – Kluck şi Bülow – să facă „faţă

spre est”. Acest front defensiv nu se poate, totuşi, forma imediat, căci cea mai mare parte a

diviziilor germane trecuseră deja Marna, în timp ce trupele lui Maunoury sunt gata de atac la nordde acest râu.

La ora când se va angaja bătălia de pe Marna, ce doi adversari au în dispozitiv forţe aproape

egale: Moltke 75 de divizii, Joffre – 79. Totuşi, prin întăririle venite din trupele de rezervă,

infanteria franceză şi britanică este sensibil mai numeroasă decât cea germană. Acum, după toate

datele strategice, avantajul este de partea franco-englezilor. În timp ce, în bătălia de la Charleroi,

cele două armate germane de linie aveau 30 de divizii în faţa a 19 franco -engleze, ele nu mai

dispuneau acum decât de 20, pe când franco-englezii aveau 30. Pentru ca aceste două armate

germane, a căror misiune de luptă era decisivă, au fost lipsite, în bună pa rte, de efectivele lor ? Ele

au trimis patru divizii în faţa Anversului, fortificaţie în sistemul de apărare belgian; au lăsat alte trei

divizii în faţa Maubeugeului pentru a-l asedia; în sfârşit, la 26 august au pus la dispoziţia Marelui

Cartier General alte patru divizii care, pe 29, au fost trimise spre Prusia orientală să întărească

forţele de acolo. Fără îndoială, armatele germane ar fi putut primi în compensaţie întăriri scoase din

cadrul unităţilor din Lorena. Dar Moltke a ignorat, până la 4 septe,brie, deplasările de forţe efectuate

de Joffre şi nu a luat nici o iniţiativă în această privinţă. Orbit de primele succese şi convins că

înfrângerea francezilor era de acum înainte o certitudine, el a slăbit aripa dreaptă, fără să anticipeze

amploarea replicii ameninţătoare.

Este după-amiaza zilei de 5 septembrie, atunci când începe marea bătălie pe înălţimile de la

vest de Ourcq – unde armata lui Maunoury atacă flancul de apărare al armatei lui Kluck - , şi este

după-amiaza zilei de 9 septembrie atunci când francezii obţin victoria. În fapt, în timpul celor patru


21/25

zile în care cele două armate se înfruntă cu toate forţele de care dispun, înaintările de trupe de la

Paris spre Verdun şi de la Verdun spre munţii Vosgi reprezintă două teatre de operaţiuni distincte:

La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la Meusa superioară până la Grand-

Couronné de Nancy, germanii atacau spre sud; atacau, de asemenea, de la est la vest pe linia

frontului de la Moselle şi Meurthe; dacă aceste două ofensive reuşeau, punga pe care frontul

francez o forma la Verdun era ameninţată cu încercuirea. Pe 8 septembrie, timp de câteva ore,

Comandamentul german crede în succes: o breşă era deschisă în regiunea Revigny, între Armata

a IV-a şi a III-a franceze, dar ea a fost obturată prin înaintarea în linie a unui corp de armată scos

cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena.

În partea de vest a frontului, armatele franceze şi corpul expediţionar englez au reluat ofensiva.

Dintr-o dată, situaţia celor două armate germane din flancul drept devine dificilă. Kluck îşi

readuce în grabă diviziile la nord de Marna pentru a para atacul lui Maunoury, deschizând olargă breşă între armatele sale şi cele ale lui Bülow; linia Petit-Morin este apărată de o simplă

cortină de cavalerie, care poate fi uşor atrasă într -o busculadă. Cei doi generali germani nu

ignorau acest pericol. Dar sperau ca, printr-o acţiune viguroasă a celor două extremităţi ale

frontului de luptă, să smulgă victoria înainte ca breşa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck

încearcă să învăluie prin nord armata lui Maunoury; Bülow, ducând tot greul pe aripa stângă, a

traversat mlaştinile de la Saint-Gond, atacând atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor

rămân zadarnice. Pe 8 septembrie , linia Petit-Morin este străpunsă, iar pe 9, dimineaţa, corpul

expediţionar englez trece Marna. De acum, Armata I germană riscă să fie atacată din spa te, iar

Armata a II-a, din flancul stâng.Retragerea celor două armate este inevitabilă.

Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei îl obligă pe Moltke să înceteze ofensiva din

Lorena şi să readucă în prima linie armatele din centru. La 10 septembrie, în urma puternicei

contraofensive, întregul front german a cedat. Dar ordinul de urmărire lansat de Joffre nu poate fi

executat riguros, căci infanteria şi cavaleria sunt epuizate de efortul continuu pe care îl depuseseră,

începând cu bătălia frontierelor, iar artileria se vede confruntată cu lipsa muniţiei, Intrarea în acţiune

a unei noi armate germane, formată din divizii din Lorena şi trupe devenite disponibile în urma

capitulării Maubeugeului, opreşte urmărirea francezilor pe linia râului Aisne.

Atunci, de ambele părţi, comandanţii şefi se grăbesc să desfăşoare frontul de luptă în direcţia

nord-vest şi apoi spre nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor lor. Şi unul, şi


22/25

celălalt se străduiesc când să-şi depăşească adversarul, când să evite ameninţare. Este „cursa spre

mare”,

La sud de Amiens, Joffre pune în linie o nouă armată, care este respinsă la 25 septembrie pe

Somme; câteva zile mau târziu lansează, între Arras şi Béthune, noi forţe. Fără prea mult succes;

pregăteşte imediat o altă ofensivă în regiunea Lille, cu concursul diviziilor belgiene care veneau să

evacueze Anversul. Falkenhayn, care l-a înlocuit pe Moltke, reia la rândul său ofensiva; el vroia să

atingă porturile de pe ţărmul mării, la Pas-de-Calais, al căror control îi permitea să ameninţe direct

Anglia, împiedicând astfel debarcarea de noi trupe engleze pe teritoriul francez. În bătălie el a

respins cinci corpuri de armată formate din noi recruţi şi voluntari. Pe 19 octombrie, dă ordin de

atac al frontului de pe Yser, unde trupele belgiene se stabiliseră cu dificultate. Timp de trei

săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri după atacuri, mai întâi la Dixmude, apoi la Zpres şi

Messines, când belgienii au deschis ecluzele de la Nieuport şi au inundat vale Yser; aceastăînverşunare rămâne însă zadarnică.

Armatele adverse sunt, de acum, faţă în faţă, făcând imposibilă orice tentativă de învăluire,

singura manevră care în strategia militară clasică permitea obţinerea unui mare succes. De la mare

la frontiera elveţiană s-a stabilizat un front continuu. Comandamentul german nutrea speranţa fermă

de a reduce la tăcere rezistenţa franceză în cadrul unei singure campanii: mai întâi, şase săptămâni,

apoi câteva luni; acum însă el este obligat să-şi recunoască eşecul. Întregul său plan de război s-a

prăbuşit. La acest rezultat decisiv, armata rusă a avut aportul său. Acordurile încheiate între statele

majore, şi menite să completeze convenţia militară franco-rusă, prevedeau ca trupele ruseşti să

înceapă ofensiva după 14 zile de la decretarea mobilizării, pentru a uşura presiunea pe care aveau să

o suporte armatele franceze. Promisiunea a fost ţinută. Comandamentul rus a intrat cu una dintre

armatele sale în Prusia orientală, înainte chiar de a se termina mobilizarea forţelor proprii, şi a

obţinut rezultatul scontat, de vreme ce Moltke a fost constrâns să retragă patru divizii din teatrul

principal de operaţiuni şi să le trimită pe frontul oriental. Ofensiva rusă a facilitat, aşadar, victoria

de pe Marna; dar a fost repede năruită în bătălia de la Tannenberg. La sfârşitul lui septembrie, în

momentul în care pe frontul francez se desfăşura „cursa spre mare”, în bucla de pe Vistula, ruşii şi

austro-germanii au luat, rând pe rând, iniţiativa, lăsând manevre de învăluire, fără a obţine însă, nici

unii, nici alţii, avantaje importante. Toate aceste eforturi nu au decât o influenţă secundară, de

vreme ce Comandamentul german nu a reuşit să scoată „din joc” forţele franceze.


23/25


24/25

îndreptaţi spre harta operaţiunilor militare: întreaga Belgie, nord-estul Franţei şi o parte din Polonia

rusească sunt ocupate. Cercurile conducătoare priveau încrezătoare. Pentru a le judeca, este

suficient să urmărim cum înţelegeau ele scopurile războiului.

Cancelarul german Bethmann-Hollweg, stabilise în momentul bătăliei de pe Marna, dar

înainte de a-i cunoaşte deznodământul, un plan de pace profund anexionist , ţinând cont de

sugestiile care îi fuseseră făcute de marii industriaşi germani. Franţa ar fi trebuit să -i cedeze Belfort,

linia de fortăreţe din Lorena, de la Verdun la Toul şi Epinal, zona de coastă cuprinsă între

Dunkerque şi Boulogne şi, mai ales, bazinul de exploatare a minereului de fier de la Briey-Longwy,

indispensabil dezvoltării industriei metalurgice germane; Franţa ar fi semnat un tratat comercial

care o punea în stare de dependenţă economică faţă de Germania. Belgia ar fi trebuit să cedeze

Liègeul şi poate Anversul, devenind un stat vasal care va primi pe teritoriul său garnizoane

germane, intrând în sistemul economic german. Luxemburgul va fi alipit Im periului German .

Olanda rămânea în principiu independentă, dar trebuia să întreţină relaţii strânse cu Imperiul. În est,

popoarele „non-ruse” (polonezi, italieni, ruteni) vor fi separate de Imperiul Rus la distanţă de

frontiera germană. În Europa Centrală, Germania stabilea o uniune vamală care îngloba nu numai

Austro-Ungaria, ci şi Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi teritoriile poloneze. Africa Centrală

devenea, la rândul său, o colonie germană. Conducătorii germani nu au abandonat acest program, în

ciuda rezultatului bătăliei de pe Marna. Într -un raport diplomatic din 6 octombrie, ambasadorul

austro-ungar la Berlin constată că în rândul acestor medii, nimeni nu renunţă la convingerea că

Germania va putea învonge nu numai Franţa, ci şi Rusia şi Marea Britanie.

La Paris, Londra, Sankt Petersburg, victoria de pe Marna a trezit speranţe care se

perpetuează chiar şi după cursa spre mare. În cursul întrevederilor de la Paris, dintre Delcassé,

ministrul Afacerilor Străine, şi ambasadorul Rusiei, sau de la Sankt-Petersburg, dintre Nicolae al II-

lea şi ambasadorul Franţei, propunerile făcute sunt o mărturie a acestor iluzii. Franţa, spune

Delcassé, vrea nu numai să recupereze Alsacia şi Lorena, ea doreşte distrugerea Imperiului German;

Rusia tindea să cucerească o parte din Prusia orientală, Poznania, Galiţia şi nordul Bucovinei;spera

să regleze în favoarea sa problema posesiunilor otomane; ea conta, de asemenea, pe destrămarea

Austro-Ungariei.

În pofida echilibrului de forţe stabilit pe frontul de luptă, în Franţa şi în Rusia, după atacuri

care au sfârşit prin a se neutraliza reciproc, nimeni nu se gândea la pace.

5.Concluzii


25/25

1.Primul război mondial a decurs între anii 1914-1918, a fost un război mondial datorită intrării

SUA si Ja poniei în război.

2.Războiul a nceput datorită unui pretext absurd, care avea în spate cauze economice pentru

supremația în Europa.

3.Războiul a decurs între 2 tabere: Puterile Centrale și Antanta , a doua beneficiind de numeroase

avantaje: un număr mai mare de divizii și cavalerie.

4.În acest război s-au folosit multe arme noi cum ar fi: Pușca Fiodorov, Mitraliera Maxim, Revolver

Webley, MP 18/28, Hotchkiss M1914.

5.În timpul războiului au existat mai multe fronturi de luptă: frontul de vest (unde au avut loc

bătăliile: de la Marna și Ypres,Verdun și Somme), frontul de est (unde au avut loc primele bătălii

navale la Tannenberg), frontul din Orientul Mijlociu și frontul Italian.

6.Cele mai sângeroase și infernale bătălii au fost bătăliile de la Verdun și Somme.

7.Primul Razboi Mondial a f ost o încercare a Puterilor Centrale de a căuta dominația în

Europa,dorind să devină cele mai mari puteri din Europa. Au urmat sângeroase bătălii în care

soldați nevinovați au trăit în condiții inumane și și-au găsit sfârșitul departe de casă, datorită unor

comandanți cărora nu le-au păsat să sacrifice vieți pentru a-și atinge obiectivul. Sfârșitul războiului

a fost ca o pedeapsă divină pentru cei care au tul burat echilibrul lumii și au căutat putere (puterile

centrale).

Primul Razboi Mondial - Prima Parte

Documents

Transcript of Primul Razboi Mondial - Prima Parte