UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Literatură şi Studii Culturale

IOAN PETRU CULIANU – DESTINUL UNEI OPERE

IOAN PETRU CULIANU – THE DESTINY OF A WORK

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific, Doctorand,

Prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU Emanuel-Raul POPESCU

Brașov

2014

2

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA “ TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

BRAŞOV, B-DUL EROILOR NR. 29, 500036, TEL. 0040-268-413000, FAX 0040-268-

410525

RECTORAT

D-lui (D-nei)

..............................................................................................................

COMPONENŢA

Comisiei de doctorat

Numită prin ordinul Rectorului Universităţii „Transilvania” din Braşov

NR. 6846 din 25. 09. 2014

PREŞEDINTE: Prof. univ. dr. Rodica ILIE

DIRECTOR – Dep. Literatură și studii culturale

Universitatea „Transilvania” din Brașov

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU

Universitatea „Transilvania” din Brașov

REFERENŢI: Prof. univ. dr. Cornel MORARU

Universitatea „Petru Maior” din Tg. Mureș

Prof. univ. dr. Vasile SPIRIDON

Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Prof. univ. dr. Adrian LĂCĂTUȘ,

Universitatea„Transilvania” din Brașov.

3

Data, ora și locul susținerii publice a tezei de doctorat: 06.11.2014, ora 12, în

Aula Universității Transilvania din Brașov, sala UII 3.

Eventualele aprecieri sau observaţii asupra conţinutului lucrării vă rugăm

să le transmiteţi în timp util, pe adresa Facultății de Litere, Bulevardul Eroilor, nr.25,

500030, Brașov, România, Tel: +40268 474059, e-mail f-litere@unitbv.ro sau personal e-

mail raul_emanuel2006@yahoo.fr.

Totodată vă invităm să luați parte la ședința publică de susținere a tezei de

doctorat.

Vă mulțumim!

4

CUPRINS

pg. teză/ pg. rezumat

INTRODUCERE..................................................................................................... 4/8

I. OPERA ŞTIINŢIFICĂ A LUI IOAN PETRU CULIANU

I.1. Ioan Petru Culianu şi MirceaEliade......................................................................... 7/9

I.1.1. Cronologia uneirelaţii............................................................................... 7/ 9

I.1.2. Despre Mircea Eliade şi opera sa. O monografie incomodă................. 14/ 10

I. 1. 3. Despre Mircea Eliade în frânturi......................................................... 25/ 11

I. 1.4. Corespondența Eliade-Culianu. Mărturii șicontroverse....................... 29/ 12

I. 2. Lumea ca joc. O perspectivă inedită asupra Renașterii....................................... 36/ 13

I. 3. Ascensiunea sufletului la cer. Critici și contribuții............................................ 43/ 14

I. 4. Hans Jonas gnosticus.......................................................................................... 62/ 14

I. 5. Magia renascentistă............................................................................................. 78/ 14

I. 6. Dualism şi gnosticism. Naşterea unei metode. Fractalul din spaţiul Hilbert....... 90/ 17

I. 7. Revoluția cvadridimensionalului sau despre „subtilitatea lui Dumnezeu…”..... 99/ 18

II. PUBLICISTICA LUI IOAN PETRU CULIANU

II. 1. Preliminarii....................................................................................................... 109/ 20

II. 2. Studii româneşti. Despre fantasme şi nihilism................................................. 111/ 20

II. 3. Păcatul împotriva spiritului............................................................................. 129/ 23

II. 4. Despre gnoză și magie..................................................................................... 136/ 23

II. 5. Studii despre magia renascentistă.................................................................... 142/ 24

II. 6. Interviuri, convorbiri........................................................................................ 147/ 26

5

III. PROZA LUI IOAN PETRU CULIANU

III. 1. Preliminarii..................................................................................................... 157/ 26

III. 2. Arta fugii........................................................................................................ 158/ 27

III. 3. Lumea perfectă şi Arta Transformării............................................................ 168/ 28

III. 4. Lumea ca iluzie............................................................................................... 171/ 28

III. 5. Jocul de smarald .............................................................................................178/ 29

III. 6. „… erezia face parte din adevăr”................................................................... 185/ 30

III. 7. Personajul (literar) I.P. Culianu...................................................................... 187/ 30

IV. IOAN PETRU CULIANU – REVERBERAŢII ALE OPEREI ŞI ALE VIEŢII

IV. 1. Preliminarii..................................................................................................... 191/ 33

IV. 2. O investigaţie jurnalistică............................................................................... 192/ 34

IV. 3. O nouă paradigmă epistemică – pro şi contra................................................. 196/ 34

IV. 4. Eliade versus Culianu..................................................................................... 200/ 35

IV. 5. Ioan Petru Culianu: omul şi savantul.............................................................. 206/ 36

IV. 6. Ultimul Culianu.............................................................................................. 209/ 37

IV. 7. Ultimul interviu.............................................................................................. 216/ 38

IV. 8. Monica Lovinescu despre Ioan Petru Culianu................................................ 220/ 38

ÎN LOC DE CONCLUZIE: Tripla ipostază a lui Ioan Petru Culianu: istoric al

religiilor, prozator și publicist............................................................................... 226/ 39

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................... 233/ 53

REZUMAT……………………………………………………………………………. 53

CV (ro)……………………………………………………………………..…………… 56

CV (eng.)………………………………………………………………….……………. 58

6

Table of contents

thesis pg. / abstract pg.

INTRODUCTION.........................................................................................................4/ 8

I. THE SCIENTIFIC WORK OF IOAN PETRU CULIANU

I.1.Ioan Petru Culianu and Mircea Eliade....................................................................... 7/ 9

I.1.1.The Chronology of a Relation.................................................................... 7/ 9

I.1.2.On Mircea Eliade and His Work. An inconvenient monograph...……. 14/ 10

I. 1. 3. On Mircea Eliade in fragments........................................................... 25/ 11

I.1.4.The Correspondence Eliade-Culianu. Proofs and controversies........... 29/ 12

I. 2. The World as a Game. A New Perspective On The Renaissanc........................36/ 13

I.3. The Ascension of the Soul to Heavens. Critics and Contributions..................... 43/ 14

I.4. Hans Jonas gnosticus.......................................................................................... 62/ 14

I. 5.Renaissance Magic.............................................................................................. 78/ 14

I.6. Dualism and Gnosticism. The Birth of a Method. The Fractal from Hilbert’s

Space…….................................................................................................................. 90/ 17

I. 7. The Revolution of the quadri-dimensional or about ‘God’s Subtlety’…......... 99/ 18

II. IOAN PETRU CULIANU’S ARTICLES

II. 1.Preliminaries.................................................................................................... 109/ 20

II. 2. Romanian studies. About Phantasms and Nihilism........................................ 110/20

II. 3. Sin against the Spirit....................................................................................... 129/ 23

II. 4. About Gnosis and Magic................................................................................ 136/ 23

II. 5. Studies about Renaissance Magic……........................................................... 142/ 24

II. 6. Interviews, discussions................................................................................... 147/ 26

7

III. THE PROSE OF IOAN PETRU CULIANU

III. 1. Preliminaries.................................................................................................. 157/ 26

III.2. The. Art of the Fugue.....………………………………………………….… 158/ 27

III.3.The Perfect World and the Art of Transformation……..…............................ 168/ 28

III. 4. The World As Illusion................................................................................... 171/ 28

III. 5. The Emerald Game........................................................................................178/ 29

III. 6. ‘… heresy is part of the truth’....................................................................... 185/ 30

III. 7. The Literary Character I.P. Culianu.............................................................. 187/ 30

IV. IOAN PETRU CULIANU – REVERBERATIONS OF HIS LIFE AND WORK

IV. 1. Preliminaries.................................................................................................. 191/ 33

IV. 2. A Journalistic Investigation........................................................................... 192/ 34

IV. 3. A New Epistemic Paradigm- pros and cons………...................................... 196/ 34

IV. 4. Eliade versus Culianu.................................................................................... 200/ 35

IV. 5. Ioan Petru Culianu: The Man and the Scientis.............................................. 206/ 36

IV. 6. The Last Culianu........................................................................................... 209/ 37

IV. 7. The Last Interview........................................................................................ 216/ 38

IV. 8. Monica Lovinescu On Ioan Petru Culianu.................................................... 220/ 38

IN PLACE OF A CONCLUSION: THE TRIPLE ASPECT OF IOAN PETRU

CULIANU: HISTORIAN OF RELIGIONS, PROSE WRITER AND

PUBLICIST............................................................................................................. 226/39

BIBLIOGRAPHY................................................................................................... 233/ 44

ABSTRACT……………………………………………………………………...…….. 53

CV(ro)………………….……………………………………...……………………….. 56

CV (eng)…………………...…………………………………………………………….58

8

REZUMAT

Teza „Ioan Petru Culianu – destinul unei opere” este o lucrare de sinteză, o

analiză atât a volumelor de istoria religiilor, cât și a prozei lui Ioan Petru Culianu. În

România, după 1989, interesul pentru opera acestui autor a crescut, iar studiile dedicate

acesteia au cunoscut un climax după anii 2000. Lucrarea de față propune și o analiză a

modului în care a fost receptată opera lui Culianu, și aici am avut în vedere primele texte

critice – prefețe, postfețe – din volumele sale în limba română, dar și studiile de sine

stătătoare de după 2000, studii semnate de Andrei Oișteanu, Matei Călinescu sau Horia-

Roman Patapievici.

Introducere – În capitolul introductiv am expus motivele pentru care opera lui

Ioan Petru Culianu, spre deosebire de cea a lui Mircea Eliade, a intrat într-un con de

umbră după 1991, în ciuda recunoașterii de care s-a bucurat în timpul vieții autorului.

Unul dintre ele ar fi modul în care și-a găsit sfârșitul Ioan Petru Culianu – asasinat în

toaleta Universității din Chicago. Acest asasinat a oripilat într-atât încât conducerea

Universităţii care, de teama unei publicităţi negative, a preferat să nu mai promoveze sub

nicio formă cele două nume, Eliade și Culianu, deşi, la un moment dat, a fost atât de

mândră că a reuşit să coopteze o personalitate de calibrul lui Mircea Eliade. În ciuda

acestui fapt, Eliade, mai corect spus opera sa, în mod sigur va supravieţui oricărei

tentative de uitare. A avut ani întregi la dispoziţie în care să-şi creeze un prestigiu

incontestabil. Ioan Petru Culianu, din păcate, a dispărut din această lume într-un moment

în care de-abia se afirma. Probabil că lucrările lui viitoare ar fi revoluţionat, la rândul lor,

lumea ideilor. Un alt motiv ar fi modul în care Ioan Petru Culianu s-a raportat, cel puțin

în ultimii ani ai vieții, la domeniul istoriei religiei. Ceea ce a propus Culianu, o

perspectivă sistemică asupra istoriei religiilor, o perspectivă aplicabilă, de altfel, în toate

domeniile existenţei umane, este greu de acceptat şi în prezent de către specialiştii încă

tributari istoricismului/ istoricismelor . Aşadar, perspectiva lui Culianu, în parte pentru că

nu a existat timpul necesar pentru a o dezvolta şi impune pe piaţa ideilor, în parte pentru

9

că este una revoluţionară, care mută centrul de greutate al studiului istoriei religiilor într-

o lume cognitivă, a fost ignorată. În studiul de faţă am urmărit modul în care această

perspectivă a luat naştere şi s-a dezvoltat, etapele prin care a trecut înainte de ajunge la o

formă definitivă.

I. Opera științifică a lui Ioan Petru Culianu – În acest capitol am urmărit

evoluția viziunii sistemice a lui Culianu, viziune aplicată mai ales în domeniul istoriei

religiilor. Mai întâi, însă, am descris modul în care relația lui Mircea Eliade cu Ioan Petru

Culianu, relație de tip maestru-discipol, a influențat destinul, dar și opera celui din urmă.

I.1. Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade – Acest capitol vizează evoluția

relației dintre Culianu și Eliade, cu părțile ei bune și mai puțin bune. Inevitabil, numele

lui I.P. Culianu nu poate fi disociat de cel al lui Mircea Eliade. Relația celor doi a fost

una problematică, mai ales dinspre I.P. Culianu, care simțea nevoia, ca orice discipol, să

iasă din umbra maestrului său. În plus, trecutul legionar al lui Eliade, subiectul unor

controverse vii în Occident și SUA chiar și în prezent, a avut un rol major în evoluția

relației dintre cei doi. S-a speculat mult pe marginea acestui subiect, iar o privire

lămuritoare este, în cazul de față, mai mult decât necesară, motiv pentru care i-am și

dedicat o bună parte a primului capitol.

I.1.1. Cronologia unei relaţii - În 1974, Culianu, care avea douăzeci și patru de

ani de ani, îl întâlneşte la Paris pe Eliade, deja în vârstă, având pe-atunci șaizeci și șapte

de ani. Culianu este invitat pentru semestrele de iarnă şi primăvară ale anului 1975, în

calitate de cercetător, la Divinity School, Universitatea din Chicago, de unde se întoarce

cu un bogat material pentru monografia dedicată lui Mircea Eliade, monografie pe care o

plănuise de ceva vreme . În luna iunie a aceluiaşi an, cu teza „Gnosticismul şi gândirea

contemporană: Hans Jonas”, obţine primul doctorat la Universitatea Catolică cu summa

cum laudae. Mircea Eliade îi propune să colaboreze la un planificat Dicţionar al Istoriei

Religiilor, volum care ar fi fost semnat Eliade-Culianu. I.P. Culianu este propus pentru un

post în Olanda şi, în acelaşi timp, este solicitat în calitate de visiting professor de o

universitate din India. Pus în faţa acestei alegeri, tânărul cercetător va opta pentru postul

din Olanda, opţiune care deja anunţă un destin cu totul diferit de al lui Eliade. De altfel,

Culianu a învăţat de la Eliade o lecţie importantă, şi anume că rolul unui maestru este de

10

a-i învăţa pe discipoli cum să se dispenseze de maeştrii. În 1978 apare, la o editură din

Italia, monografia lui Culianu despre Eliade, o carte problemtică în măsura în care tânărul

Culianu adoptă o poziție critică față de opera maestrului său. În plus, tot la sfârșitul anilor

'70, trecutul lui Eliade este pus sub semnul întrebării. Este vorba despre simpatia arătată

de acesta pentru Mișcarea Legionară. În Italia cel puțin, acest trecut al istoricului român

al religiilor este criticat cu asupra de măsură, ceea ce îl determină pe Culianu să ia

atitudine. Neștiind nimic despre acest episod din trecutul lui Eliade, îi cere acestuia

amănunte. Mircea Eliade, mai mult decât discret în privința simpatiei sale legionare, nu

dezvăluie nimic legat de acest aspect al biografiei sale. Am demonstrat în lucrarea de

față, prin textele lui Culianu, dar și prin epistolarul Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, că

discipolul și-a apărat maestrul, în ciuda tuturor evidențelor care îl incriminau pe Eliade.

I.1.2. Despre Mircea Eliade şi opera sa. O monografie incomodă – În această

parte a lucrării, am evidențiat modul critic în care Culianu, încă din anii '70 ai secolului

trecut, s-a detașat de opera maestrului său. Această detașare este vizibilă mai ales în

monografia dedicată lui Eliade și apărută la editura italiană Assisi în 1978. Se poate

spune că Ioan Petru Culianu a fost primul scriitor român care a scris, până în 1978, o

monografie despre Mircea Eliade în care să fie studiată sistematic întreaga creaţie

eliadiană, din 1921 până în 1976. Culianu este, de altfel, unul dintre primii intelectuali

români care a scris deschis, fără ocolişuri, despre generaţia interbelică. Încă din acest

volum, tânărul savant român, în vârstă de doar 28 de ani la apariţia monografiei, se

distanţează critic, cum spuneam, de cel datorită căruia a ales calea studiului istoriei

religiilor. Ce îi reproşează, însă, Ioan Petru Culianu lui Mircea Eliade? În primul rând,

faptul că uneori „vorbeşte cu imprudenţă de difuziunea «universală» sau «aproape»

universală (ori altele asemănătoare) a unui motiv sau simbol religios”1. Lui Culianu i s-a

părut neverificabilă teoria eliadescă a „arhetipurilor”, spre deosebire de cea a lui Jung

care este, în anumite limite, verificabilă. La Mircea Eliade, constată tânărul savant român,

arhetipul are o semnificaţie oscilantă, de multe ori amintind de sensul jungian. ? Jung şi-a

argumentat destul de bine teoria, cu dovezi plauzibile într-un anumit context, în opul

Psihologie şi alchimie. În cazul lui Eliade, ar fi destul de dificil, ca să nu spun imposibil,

de demonstrat viabilitatea afirmaţiilor sale, fapt sesizat şi de Culianu. De altfel, acesta a

1 Ioan Petru Culianu,Mircea Eliade, Nemira, Bucureşti, 1998, p. 24

11

intuit de ceva vreme că opera lui Mircea Eliade e mai degrabă bazată pe intuiţii, decât pe

fapte verificabile . E drept, pe nişte intuiţii nu de puţine ori geniale, dar care rămân, până

la urmă, nişte intuiţii. De asemenea, Mircea Eliade propune și un incipit de antropologie

filosofică. Părerea lui Culianu în legătură cu această antropologie filosofică eliadiană este

una circumspectă, chiar refractară: „…Eliade a vrut sau nu să construiască o

«antropologie» filosofică? Eliade nu a vrut să construiască o antropologie filosofică, şi cu

toate acestea a construit-o prin însuşi faptul că a indicat cum (în ce fel) această

antropologie ar fi trebuit să fie creată. Eliade nu are o «metodă» explicită, dar în mod

implicit e legat de fenomenologia religiilor precum şi de curentele morfologice şi

structuraliste care au activat în interiorul istoriei religiilor sau în exterior. În ceea ce

priveşte „ştiinţificitatea” modului de lucru al lui Eliade, ea este neîndoielnică, cel puţin în

lumina logicii popperiene a descoperirii ştiinţifice. Hermeneutica nu este o metodă, nu e

o metodologie (s.m.), şi totuşi statutul ei „ştiinţific” este recunoscut ca atare. Ea

echivalează cu felul în care se petrec lucrurile în formularea unor ipoteze ştiinţifice.

Ipotezele sunt greu verificabile, dar şi mai greu falsificabile. Eliade nu poate fi contrazis

în mod ştiinţific, nici măcar pentru speranţele pe care şi le pune în viitorul istoriei

religiilor. A face explicite aceste speranţe este singurul procedeu ştiinţific corect şi

normal din punct de vedere ştiinţific, întrucât nimeni nu poate scăpa de pre-

comprehesiuni, preconcepţii şi pre-judecăţi. A le formula este singura cale pentru a

indica interlocutorului situaţia în care se găseşte cu adevărat… Poate că istoria religiilor

este, în general, o ştiinţă fără soluţii”2.

Într-o anexă la aceeași monografie, Ioan Petru Culianu, pornind de la analiza

câtorva proze de Eliade, ajunge la concluzia că acesta din urmă nu este decât un

mistagog: „Interpretarea mea la opera dumneavoastră literară este aceea a unui Eliade

mare mistagog, care creează mituri ştiind foarte bine că ele stau pe nimic (s.m.), dar

convins de valoarea lor existenţială şi pedagogică”3. Mitul, cel din scrierile literare ale lui

Eliade, nu reprezintă decât o farsă generată de către inteligenţa adresantului/ interpretului

care e manipulată de către emitentul mistagog. Un anume mesaj care înşeală prin

2 Ibidem, pp. 132-133

3 Ibidem, p. 270

12

simplitatea şi prin aparenta sa incoerenţă este ridicat la proporţii mitice. Acesta este şi

cazul scrierilor lui Mircea Eliade, crede Ioan Petru Culianu.

I. 1. 3. Despre Mircea Eliade în frânturi - Nu voi abandona delicatul subiect

Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu, fără o scurtă, dar indispensabilă descriere - după ce

am comentat monografia dedicată istoricului religiilor - a articolelor şi eseurilor semnate

de Culianu pe tema Eliade. În acest demers voi face uz de cele două volume apărute la

Polirom cu titlul Studii româneşti , care conţin articole şi eseuri din perioada 1971-1989.

În eseul din 1983 „Mircea Eliade şi opera sa”, Culianu, în stilu-i caracteristic,

demitizează gândirea eliadiană afirmând că, de fapt, în lumea modernă sacrul nu e doar

„camuflat” în profan, ci „profanul e sacru” (s.m.), observaţie care anulează valoarea

unor noţiuni ca hierofanie sau mit. Eliade este, în acest caz, un mistagog (inventează

mistere şi cere altora să-l urmeze pe drumul său). Hermeneutica, de asemenea, devine din

principala tehnică de subzistare şi eliberare o tehnică inutilă, căci ea nu are ce dezvălui în

afara nimicului. Iar funcţia mitului, în acest caz, este aceea de a crea un obstacol între om

şi nimic, un rol analog având şi simbolul la C.G.Jung. Se poate spune că – fără doar și

poate – relația dintre Eliade și Culianu amintește, cu toate suișurile și scăderile sale, de

cea dintre Eliade şi Nae Ionescu. Deşi Eliade a criticat antisemitismul ortodoxist al lui

Nae Ionescu, totuşi nu și-a renegat niciodată maestrul. La fel a procedat şi Culianu în

cazul lui Eliade: a ales calea inimii. La rându-i, nici Eliade nu s-a dezis de Culianu. Deşi

acesta din urmă a demascat în monografia sa acel incipit de antropologie filosofică

prezent în creaţiile literare eliadiene, ca fiind unul fals, calp, un miraj, căci se străduieşte

să ascundă nimicul, Eliade a rămas constant în hotărîrea sa de a-l alege pe Culianu să-i

continue munca.

I.1.4. Corespondența Eliade-Culianu. Mărturii și controverse – Despre relația

Eliade-Culianu vorbește cu asupra de măsură și corespondența dintre cei doi. Am încercat

să demonstrez, pe baza acestei corespondențe că, în ciuda divergențelor de opinie, cei doi

au colaborat foarte bine, iar Eliade a depus eforturi considerabile pentru a-l aduce cât mai

repede în SUA pe tânărul savant român. Corespondența Eliade-Culianu marchează destul

de vizibil etapele relației dintre cei doi istorici ai religiilor. Sunt surprinse entuziasmul și

admirația tânărului Culianu, dar și îndoielile acestuia, începând cu anii '80, în privința

trecutului maestrului său. Și în cazul lui Eliade, transpare admirația pentru tânărul

13

discipol, dar și prudența cu care își explică trecutul legionar. Până la sfârșitul vieții, însă,

Mircea Eliade nu își va schimba atitudinea în ceea ce-l privește pe I.P. Culianu, în ciuda

îndepărtării acestuia din urmă de calea maestrului. Scrisorile dintre cei doi, fără a fi

revelatoare, spun, în fapt, povestea discipolului care își caută propria cale, separată de a

maestrului, căutare presărată cu greutăți, dar și cu satisfacții, o poveste cu iz inițiatic.

I.2. Lumea ca joc. O perspectivă inedită asupra Renașterii - În următoarele

subcapitole ale primului capitol, am analizat, în ordinea apariției, volumele de specialitate

semnate de Ioan Petru Culianu, cu accent pe formarea viziunii sale sistemice. Primul

volum analizat este Iocari serio. Ştiinţa şi arta în gândirea Renaşterii (apărută pentru

prima dată în limba română în 2003, la Editura Polirom, Iaşi), volum abandonat de

Culianu în 1979 și din al cărui material a rezultat mai apoi Eros și magie în Renaștere.

1484. După cum sugerează și titlul, Culianu pornește în demersul său de la ideea de joc,

de ludus globi. Proiectul Renașterii este analizat tocmai din această perspectivă: „a juca

jocul lumii”. Ideea de joc, crede Culianu, este cea care caracteriza perioada Renașterii,

dar nu orice fel de joc, ci unul serios. Mitul orficului Dionysos este reluat, în secolele

XIX-XX, de filosofi ca Nietzsche sau Heidegger. El caracterizează, susține Culianu,

„straturile cele mai adânci ale intențiilor acestor filosofi, reprezintă oarecum limita însăși

la care gândirea lor este silită să se oprească”4. În astfel de circumstanțe, analizate pe larg

în Eros și magie..., s-a impus tipul de gândire rațional, științific. Nietzsche sau Heidegger,

ni se spune în Iocari serio..., sunt „opriți”, atunci când se apropie de o limită „supremă” a

cunoașterii, fie de nebunie, fie de moarte, aici fiind vorba mai degrabă, spre deosebire de

primul caz, de o cenzură transcendentală. Mai mult, ambii, în ultimele lor lucrări, fac

referire la fragmentul din Heraclit în care acesta compară timpul cu un copil care se

joacă. În fine, în volumul său despre „ultimul” Culianu, H.-R. Patapievici se folosește de

ideea cenzurii, ca ipoteză (metafizică) a morții savantului român, călcând astfel pe urmele

tânărului Culianu. Revenind la ideea de joc, propusă de Culianu ca principiu al gândirii

renascentiste, tainele lumii, cel puțin din perspectiva din Iocario serio..., nu pot fi

revelate decât prin joc, adică printr-o privire gratuită, detașată de evenimentele mundane.

Ideea existenței unui spațiu ideal în care toate posibilitățile există virtual și sunt la fel de

adevărate, dincolo de manifestările lor în istorie, pare, iată, să capete contur, să se

4 Idem, Iocari serio, Polirom, Iaşi, 2003, p.12

14

întrevadă sub masca detașării de lumesc prin joc. Numai prin ludic, așadar, pot fi accesate

tainele lumii. Ideea de joc, așa cum a dezvoltat-o în Iocari serio..., caracterizează și stilul

lui Culianu. Nu de puține ori, textele dintr-un volum, fie el publicat sau nu, se transformă

în altceva. I.P. Culianu este un maestru al jocului cu textul, cu ideile. Cel mai bun

exemplu este, poate, chiar Iocari serio..., text folosit pentru a elabora mai apoi Eros și

magie în Renaștere.1484, un volum distinct de cel de la care a pornit. Așa s-a întâmplat și

cu studiul Gnozele dualiste ale Occidentului, studiu care a luat mai apoi forma Arborelui

gnozei. Transformările lui Culianu, tatonările sale, sunt ele însele niște jocuri ale

interpretării.

I. 3. Ascensiunea sufletului la cer. Critici și contribuții - În următorul volum,

Psihanodia. O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului și la

importanța acestuia, Ioan Petru Culianu s-a oprit asupra temei ascensiunii sufletului la

cer – Himmelsreise der Seele. Tema ascensiunii sufletului la cer, ca element central al

gnosticismului, l-a preocupat pe I.P. Culianu, sub influența lui Ugo Bianchi, încă din

1973 . În orice caz, tema este tratată în acest volum mai ales din perspectivă critică, ținta

criticilor fiind școala germană de istoria religiilor (religionsgesichchtliche Schule). Este

un volum strict de specialitate, cu care Culianu a încercat să se impună mai ales în lumea

academică. Spirit critic, polemic, tânărul I.P. Culianu nu a ezitat să atace frontal tradiția,

de această dată reprezentată de școala germană de istorie a religiilor, școală care, pe lângă

contribuțiile importante din domeniul istoriei religiilor, a propagat numeroase idei

eronate legate de originile dualismului gnostic și de, implicit, înălțarea sufletului la cer.

I. 4. Hans Jonas gnosticus - În 1985, Culianu publică o falsă monografie. Este

vorba despre Gnosticism și gândire modernă: Hans Jonas. Studiul concretizează un vechi

proiect, datând încă din 1973, proiect care a căpătat o primă formă în teza de licență din

1975 susținută la Università Catolica „del Sacro Cuore” din Milano. Gnosticism și

gândire modernă: Hans Jonas reprezintă atât „o rapidă prezentare a fenomenului și a

istoriei studiilor despre gnosticism”, cât și „o imagine succintă, dar în același timp cât se

poate de cuprinzătoare, a activității lui Hans Jonas și a rolului jucat de el în istoriografia

modernă a gnosticismului și în istoria ideilor în general”5. În principiu, în acest volum,

5 Idem, Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, Polirom, Iaşi, 2006, p. 9

15

Ioan Petru Culianu critică poziția existențialistă, heideggeriană, de pe pozițiile căreia

Jonas analizează gnosticismul.

I. 5. Magia renascentistă - Eros şi magie în Renaştere. 1484, apărută în 1984 la

Flammarion, a fost elaborată între 1969 şi 1981, pornind de la lucrarea de licenţă

pregătită cu Nina Façon şi susţinută în 1972, Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere.

Ca lucrare intermediară între cele două poate fi socotit opul neterminat Iocari serio:

ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii. Este fără îndoială unul dintre volumele importante

semnate de Culianu, în care propune o nouă paradigmă a Renașterii. Perioadă fecundă,

dominată de credința în magie, Renașterea a fost anihilată de către Reformă și

Contrareformă. Mai exact, imaginarul renascentist a fost cel anihilat. În perioada

Renaşterii, arta magiei ocupa un loc central în preocupările elitei intelectuale a vremii.

Era o artă întemeiată pe exploatarea imaginarului, o artă care, în cazul lui Giordano

Bruno, a devenit o metodă de control al individului şi al maselor bazată pe o profundă

cunoaştere a pulsiunilor erotice, personale şi colective. Magicianul renascentist era

psihanalist, profet, om politic, spion, responsabil cu relaţiile publice, agent de

propagandă, agent de publicitate, cumula, adică, mai multe funcţii specifice – credeam

noi – epocii moderne. Ioan Petru Culianu, în volumul despre Renaştere, studiază aplicat o

singură materie: imaginaţia omenească. El este preocupat de schimbările la nivelul

imaginarului, prin care explică de altfel şi schimbarea de dominantă după perioada

renascentistă. Importante în acest volum sunt noțiunile de pneumă și fantasmă. Pentru a

înţelege legătura dintre eros şi magie, legătură vitală, ne avertizează Culianu, se impune o

privire lămuritoare asupra rolului pneumei. Încă de la Platon și Aristotel, pneuma are

rolul de intermediar între trup și suflet, rol care nu s-a schimbat nici în Renaștere.

Importantă este și teza, atât de familiară Renaşterii, a continuităţii dintre pneuma

individuală şi pneuma cosmică, continuitate de care se foloseşte magia. Credința

predominantă era aceea că sufletul coboară pe pământ străbătând sferele planetare și

capătă astfel un veşmânt de care se leapădă la urcare. Neoplatonicienii atribuiau

planetelor diferite calităţi preluate, la coborârea sufletului, şi de veşmântul astral. În acest

mod este înscrisă în organul imaginaţiei umane o informaţie prenatală, dată de astre.

Marsilio de Ficino considera că sufletul se acuplează cu trupul prin intermediul spiritului.

16

Imaginile corpurilor externe sunt prinse de spirit, pentru ca sufletul, care este prezent în

spirit să le poată contempla ca într-o oglindă.

Lucrarea supremă, însă, în domeniul fantasmei îi aparţine erosului. Ce se întâmplă

în acest caz? Pe scurt, fantasma obiectului iubit concentrează asupra ei întreaga viaţă

interioară a celui care iubeşte, se dilată într-atât de mult, încât acaparează oglinda

spirituală. Se produce un monopol fantastic involuntar, o – cu alte cuvinte – posedare. În

spirit, după cum am precizat, sufletul contemplă imaginile corpurilor ca într-o oglindă,

prin urmare şi fantasma monopolizatoare este imaginea unui obiect, imagine care ocupă

sufletul în întregime. Omul este suflet, iar fantasma care i-a acaparat sufletul îi devine

suflet. Subiectul se transformă în obiectul iubirii sale. Singura soluţie pentru salvarea

celui care iubeşte este ca acelaşi proces de inflamare a fantasmei să se producă şi în cel

iubit, adică acesta să-i permită fantasmei celui ce iubeşte să se instaleze în sufletul său. În

acest fel, procesul se finalizează printr-o posedare reciprocă: A a devenit B, B a devenit

A. Inevitabil, rezultanta acestui proces este o formă de narcisism. Ioan Petru Culianu

analizează problema fantasmelor şi în conexiune cu o altă mare Artă a Renaşterii: Arta

memoriei. Această Artă a memoriei porneşte de la un postulat simplu, susţinut şi de Toma

de'Aquino: ceea ce se vede, imaginea, este uşor memorabil. Pentru a fi memorate,

noţiunile abstracte sau secvenţele lingvistice au nevoie de un suport fantastic. Cum are

loc acest proces mnemotehnic bazat pe o imagistică mai mult sau mai puţin complicată?

Practic, este vorba de a suprapune un conţinut lingvistic sau noţional unei suite de

imagini. De unde provin aceste imagini? Ele pot proveni din mediul înconjurător (o

cameră, planul unei case, al unei biserici etc.), caz în care părţile locului trebuie

memorate într-o anumită ordine, sau sunt produse ale facultăţii imaginative, caz în care

fantasmele vor fi construite astfel încât să acopere prin părţile lor segmentele mesajului

de memorat. Un personaj renascentist aparte de care s-a ocupat Culianu în Eros şi

magie... este Giordano Bruno, ultimul reprezentant al culturii evului fantastic. Giordano

Bruno a activat într-o perioadă puţin favorabilă ideilor sale. Tehnicile vechii

mnemotehnicii (care convertea în fantasme) erau respinse în virtutea unei interdicţii

biblice, aceea de a nu adora imagini. Din această perspectivă, Arta memoriei a devenit o

artă idolatră. Giordano Bruno disociază erosul eroic (al cărui obiect era divinitatea) de

erosul natural (al cărui obiect era femeia). Prin contemplare activă, era de părere acesta,

17

omul se poate converti în Dumnezeu. Avem aceeaşi idee a deposedării subiectului în

favoarea obiectului, o deposedare cu un caracter funciarmente pozitiv ilustrată de către

Bruno prin mitul lui Acteon, cel care a admirat-o pe Diana în timpul scaldului. Este o

trecere de la o condiţie existenţială la alta, prin care cunoaşterea prin fantasme, care era

una indirectă, devine o cunoaştere directă, lipsită de mijlocirea fantasmelor. Omul se

transformă în zeu. Deşi zeu, omul este constrâns să trăiască în lume. Bruno însuşi se

considera un zeu, un eliberat din constrângerile speţei umane.

Dacă în Eros şi magie în Renaştere..., Ioan Petru Culianu a încercat să prezinte

într-un mod cât mai comprehensibil pentru omul modern cunoaşterea magică - mai exact

spus, cunoaşterea fantastică –, o tentativă de traducere a magiei renascentiste prin care

aceasta să-şi recapete statutul de ştiinţă raţională (un scop aproape utopic, de ce să nu o

recunoaştem?), în următoarele volume accentul este mutat pe „interpretarea cognitivistă a

tuturor creaţilor umane” . Culianu a mizat în ultima sa etapă pe un sistem strict raţional

bazat pe o elementară schemă computaţională, mutând punctul de origine al tuturor

creaţiilor omeneşti într-un spaţiu cognitiv, raţiunea umană – scopul savantului român

fiind acela de a crea o teorie cognitivistă integrală. Spaţiul fantasmelor este înlocuit,

aşadar, cu mintea omenească, loc originar al credinţelor şi ideilor religioase şi nu numai.

I.6. Dualism şi gnosticism. Naşterea unei metode. Fractalul din spaţiul

Hilbert – În acest subcapitol fac referire la două volume, și anume la Gnozele dualiste

ale Occidentului și la Arborele gnozei. Între 1986 și 1989, Ioan Petru Culianu și-a

elaborat metoda, pe care o prezintă în Arborele gnozei și pe care o folosește în

conceperea Dicționarului religiilor. În schimb, volumul Gnozele dualiste ale

Occidentului a stat la baza descoperirii perspectivei sistemice, aplicată apoi cu mai mult

sau mai puţin succes de Culianu în viitoarele sale lucrări. Premiza volumului este clar

formulată de la bun început: omul şi sistemul de producţie mitică se gândesc ei înşişi şi

câteodată se re-gândesc unul pe celălalt . Termenul-cheie, în rândurile citate, este acela de

sistem. Mai departe, dualismul este definit ca proces de gândire, proces al cărui rezultate

pot fi încadrate, iată, sistemic, adică într-un sistem. În Capitolul III (Schiţă de cronologie

a dualismelor Occidentului), autorul recunoaşte că studiul său vizează funcţionarea

sistemului format de ideile dualiste şi nu de perpetuarea vreunui motiv oarecare, asta

pentru că este vorba de o cercetare care procedează sincronic. Ceea ce ne propune

18

Culianu în acest sens este o schemă alcătuită din mai multe posibilităţi, soluţii, în istorie

impunându-se doar unele dintre aceste posibilităţi ale schemei, celelalte fiind repudiate

prin ceea ce autorul a numit joc al puterii.

Arborele gnozei este, în fapt, o ediție remaniată, în engleză, a Gnozelor dualiste

ale Occidentului, însă poate fi considerat un volum aparte, distinct. Față de prima ediție,

nu se schimbă doar titlul, ci şi unghiul de abordare al materialului din prima ediţie, fiind

propusă o metodă. Curentele dualiste, afirmă autorul în Cuvânt înainte, nu derivă unele

din altele, unitatea lor fiind dată de faptul că aparţin aceluiaşi sistem generat de premise

generale . În această ediţie, Culianu, dovadă că a lucrat la o limpezire a metodei sale între

1986-1989, propune termeni nefolosiţi în ediţia franceză ca transmisie cognitivă,

transformare, obiecte ideale. Savantul român este aici direct, necruţător cu teoriile

istoriciste care propun numeroase origini pentru diferite religii şi mişcări religioase

ocolind o abordare din interior a acestora pentru a observa mecanismul lor de funcţionare,

morfodinamica acestora (termenul de morfodinamică fiindu-i sugerat lui Culianu de o

teorie a biomatematicianului D'Arcy Wentworth Thompson ). Din această perspectivă,

s-ar putea spune, la limită, că gnosticismul şi creştinismul (temele favorite ale lui

Culianu) activează opţiuni diferite ale aceluiaşi sistem. Ele sunt identice din perspectivă

sistemică. Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre religie, despre filozofie, despre

ştiinţă, care vorbesc despre aceleaşi lucruri din punct de vedere al sistemului. Sistemul e

acelaşi, un sistem cu origini cognitive, ceea ce le înrudeşte în modul cel mai intim. Ele

sunt jocuri ale minţii care au mecanisme similare pentru că modul de lucru al minţii

omeneşti şi capacitatea ei au rămas neschimbate de cel puţin şaizeci de mii de ani.

Sistemele rulează un program al minţii omeneşti, iar sistemele cu vechime, rulate de mult

timp, tind să se suprapună nu numai în formă ci şi în substanţa lor.

I.7. Revoluția cvadridimensionalului sau despre „subtilitatea lui

Dumnezeu...”- Călătorii în lumea de dincolo a apărut în 1991, după moartea lui Ioan

Petru Culianu și este, poate, volumul în care a încercat să profite cel mai mult de pe urmă

metodei sale. Încă din Introducere, I.P. Culianu se întreabă, asumându-și perspectiva

epistemologului: „...care este realitatea acelor lumi pe care nenumărați oameni pretind că

le-au vizitat? Sunt ele părți ale universului nostru fizic? Sunt universuri paralele? Sunt

19

universuri mentale?”6. Culianu, iremediabil atras de științele cognitive, alege ultima

variantă. Spațiul mental, în descrierea lui Culianu, nu are doar trei dimensiuni, ci este

infinit și în dependență cu lumea exterioară, de unde își împrumută imaginile. De multe

ori granițele dintre cele două lumi se contopesc, se diluează, interferează și nu mai știm

exact unde începe una și unde se termină cealaltă. De exemplu, argumentează Culianu,

locuitorii din Insulele Cook credeau că lumea cealaltă este chiar sub insula lor și pot intra

acolo printr-o peșteră. De asemenea, călătoriile în lumile de dincolo, credea I.P. Culianu,

pot fi considerate ca gen literar, ceea ce nu înseamnă că sunt ficțiuni pure. Contaminarea

viziunilor, prin cunoașterea precedentelor literare, dar mai ales a tradițiilor legate de acest

tip de viziuni, este inevitabilă. Vizionarul, cel mai adesea, nu este inocent, ci este

influențat de o întreagă tradiție. I.P. Culianu propune, vizavi de acest aspect, termenul de

intertextualitate, „un fenomen larg răspândit, care poate fi parțial explicat de tendința

noastră mentală de a turna fiecare nouă experiență în vechi tipare expresive”7. Important

în acest caz este pattern-ul, modelul la care se raportează vizionarul, iar explicația lui

Culianu, care constituie chiar teza ultimei sale cărți, ilustrează, în fapt, concepția

sistemică a acestuia șlefuită în ultimii săi ani de viață: „...oamenii gândesc, și dacă au un

model pentru gândirea lor, dau naștere la idei predictibile dintru început” . Cu alte

cuvinte, intertextualitatea despre care vorbește I.P. Culianu nu este una bazată pe textul

scris, ci are un caracter cognitiv, este un fenomen mental. Mai exact, în termenii lui

Culianu, avem de-a face cu o „transmitere cognitivă”8. Posibilitatea existenței spațiilor

multidimensionale – posibilitate afirmată atât de literați, cât și de fizicieni sau

matematicieni – l-a inspirat pe I.P. Culianu în elaborarea propriei sale teorii sistemice.

Primul capitol al volumului constituie, astfel, o istorie succintă a unor lumi posibile – mai

exact, a celei de a patra dimensiuni –, așa cum apar ele în diverse texte, fie ele literare sau

nu. Culianu este preocupat de impactul pe care l-ar avea asupra conștiinței contactul cu

un astfel de spațiu total diferit de de lumea cu care mintea omenească s-a obișnuit. El,

contactul, ar presupune mai mult ca sigur o schimbare radicală a conștiinței obișnuite.

Dar cum poți accede la cea de a patra dimensiune sau la lumile superioare? Prin ce

procedee? I.P. Culianu numește patru modalități: 1. stările mistice; 2. experiențele în

6 Idem, Călătorii în lumea de dincolo, Polirom, Iaşi, 2007, p. 41

7 Ibidem, p. 46

8 Ibidem, p. 47

20

afara corpului (EAC) – în care excela, la începutul anilor 70, „pseudoantropologul”

Carlos Castaneda –; 3. experiențele la limita morții (ELM) – în vogă după apariția, în

1975, a cărții lui Raymond Moody, Life after Life; 4. stările modificate ale conștiinței

(SMC) – care constituie, de fapt, baza celorlalte trei modalități, condiția preliminară

pentru orice experiență cvadridimensională. În legătură cu cea de a patra modalitate,

SMC, înaintea lui Huxley și a altora, Hinton, e de părere Culianu, a fost unul dintre primii

intelectuali care au susținut fervent „dezvățarea” de „modurile convenționale de

percepție, cunoaștere și instruire” prin SMC. Această abandonare a „convențiilor

perceptive” se poate obține prin substanțele psihotrope, prin droguri, fie ele mescalină sau

LSD.

În acest ultim volum, conceput dintr-o perspectivă cognitivă „tare”, ca să spun

așa, I.P. Culianu încearcă – pentru ultima dată, din păcate – să-și explice metoda și, în

același timp, să o aplice în domeniul, totuși rigid, al istoriei religiilor, tentativă rămasă

cumva în umbră, fără prea mari ecouri, cel puțin la vremea apariției. Inovatoare,

curajoasă, încercarea lui Culianu de a reforma, din perspectiva științelor cognitive, un

domeniu ca istoria religiilor era, cumva, sortit eșecului. Atitudinea celor mai mulți istorici

ai religiilor este aceea de a păstra pur, necontaminat, acest domeniu, care căpătă, astfel, o

aură de intangibilitate, atitudine întâlnită, de altfel, și la Mircea Eliade, maestrul lui Ioan

Petru Culianu.

.

Capitolul II – Publicistica lui Ioan Petru Culianu – aduce în prim-plan

publicistica atât de tinerețe, cât și de maturitate a lui Culianu. În subacapitolul introductiv

II.1. Preliminarii am arătat că subiectele articolelor sale, răspândite prin diferite

publicaţii sau concretizate în emisiuni radio, sunt variate: de la folclor, religie, literatură,

până la politică şi fapt divers. I.P. Culianu a oscilat deseori şi în volumele sale între

istoria religiilor, politică, literatură, găsind în fiecare din acestea exemple care să-i susţină

teoriile şi ipotezele. Erudiţia, inteligenţa îi facilitau aceste digresiuni şi le dădeau un

aspect credibil. Pe scurt, aceste digresiuni fac parte din stilul lui Culianu. În plus, cele ce

s-au întâmplat în România – atât înainte de 1989, cât şi după – l-au determinat să aibă o

atitudine politică netă. A criticat dur naţionalismul comunist, dar şi naţionalismul Gărzii

de Fier, considerându-le produse ale unor viziuni extremiste. Deseori aceste răbufniri cu

21

iz politic sunt vizibile în articolele şi eseurile sale indiferent de temele tratate. În

România, publicistica lui Culianu a fost antologată în volumele Studii româneşti (vol. I-

II), Păcatul împotriva spiritului – volum în mare parte de articole politice – și Iter in

silvis (vol. I-II).

II.2. Studii româneşti. Despre fantasme şi nihilism - În Studii româneşti, vol 1:

Fantasmele nihilismului: secretul doctorului Eliade (ed. a 2-a, Polirom, Iaşi, 2006) şi în

Studii româneşti, vol. 2: Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei (Polirom, Iaşi, 2009)

tematica textelor este diversă, însă istoria religiilor pare a ocupa un loc aparte. În acest

prim volum, capitolul Fantasmele nihilismului, format din mai multe scrieri de tinereţe,

iese în evidență prin modul în care Culianu încearcă aplice pe anumite texte literare

aparţinând lui Eminescu, Slavici sau Vasile Voiculescu o tehnică inspirată de istoria

religiilor. Etalându-și erudiția, tânărul Culianu va căuta semnificaţiile diferitelor

simboluri din proze ca, de exemplu, Zahei orbul de Vasile Voiculescu. Istoria religiilor,

din acest punct de vedere, constituie fundalul obligatoriu în înţelegerea textelor

aparţinând unor culturi diferite de a noastră (analizele lui Culianu, însă, confirmă că şi

textele literaturii române pot beneficia din plin de acest domeniu). Mai târziu, această

metodă a căutării semnificaţiilor va fi dezvoltată în Eros şi magie în Renaştere. 1484,

unde accentul cade pe semnificaţia aparatului pneumatic. Acest demers a fost practicat

până la Culianu de numeroşi cercetători, istorici etc., dar Culianu a avut intuiţia de a se

raporta altfel la semnificaţiile unui anumit element (în cazul de mai sus, la semnificaţiile

aparatului pneumatic). Tehnica lui Culianu nu este defel complicată și constă în

recunoaşterea într-un context dat a unei simbolistici complexe, dar nu imposibil de

abordat dacă este bine stăpânit un aparat erudit de interpretare. Sunt evidente influenţe

din Mircea Eliade şi Carl Gustav Jung , influenţe pe care Culianu încă din tinereţe va

încerca să le depăşească. În acest subcapitol, am evidențiat și preocuparea tânărului

Culianu pentru opera lui Mihai Eminescu. Textele lui Culianu din această categorie sunt

impresionante prin ineditul lor. Poemele eminesciene sunt privite prin prisma unor

categorii de fantasme, iar Culianu face referire în special la fantasmele nihilismului. În,

de exemplu, „Fantasmele nihilismului la Eminescu” (1980), I.P.Culianu încearcă, după

cum el însuşi o mărturiseşte, să reconstituie „gramatica mitologică a poetului” , mizând

pe importanţa intrinsecă pe care o are mitologia dualistă în economia generală a

22

scenariilor fantastice din opera sa. Fantasme distrugerii prezente în textele lui Eminescu,

observă Culianu, sunt inerente oricărei schimbări de stare. Trecerea dintr-o stare într-alta,

adică schimbările de paradigmă socială, economică etc. dintr-o societate, sunt însoţite de

astfel de fantasme care ţin de istoria nihilismului. Schimbarea se va produce indiferent de

opoziţia pe care o întâmpină, iar nihilismul va redeveni pasiv până la o nouă reactivare

(după Heidegger, nihilismul ar face parte din destinul popoarelor occidentale). Aceste

fantasme de anihilare a lumii au, aşadar, un rol social, încercând să împiedice o

schimbare de stare. Dar, în mod paradoxal, nihilismul nu urmăreşte, după cum s-ar putea

crede, neantizarea, ci prezervarea unui anumit mod de a fi. Poemul pe care Culianu l-a

ales din opera eminesciană pentru a ilustra tipul de fantasme tocmai descris este

Demonism, un poem în care sunt recognoscibile elemente care ţin de tradiţia gnostică:

Demiurgul cel rău, lumea cea rea. Este vorba despre o dezinvestire a transcendenţei care

nu implică în mod necesar o nouă investire. Spre deosebire de Mureşanu, în Demonism

nu este necesară aneantizarea lumii, „consecinţele radicale ale nihilismului sunt

exorcizate”. Pentru că Pământul este un înger, distrugerea sa trebuie evitată. Doar

Demiurgul cel rău trebuie deposedat de puterea sa. Este astfel, repet, eludată soluţia

nihilistă (dualistă): aneantizarea lumii rele. Sau, cu cuvintele lui Culianu, „anticosmismul

din Mureşanu face loc procosmismului funciar al lui Eminescu”.

Tânărul I.P. Culianu nu a scris doar despre fantasmele distrugerii, ci şi despre

fantasmele erosului în poezia lui Eminescu. În eseul „Fantasmele erosului la Eminescu”

(1981), Culianu de la bun început precizează că e vorba e o cercetare mitanalitică. Prima

parte a poemului stă sub semnul voyeurismului, un voyeurism involuntar. În Luceafărul,

dar şi în Călin, avem motivul fetei izolate într-un castel, motiv al ocluziunii care atrage

după sine motivul expunerii, al exhibării. Acest ritual al exhibării este practicat de toate

fetele, fie prostituate, fie fecioare. Diferă însă calitatea expunerii: într-un caz avem

expunerea făţişă, ostentativă, în celălalt caz avem expunerea discretă care cere o „privire

furişă”. Ultimul tip de expunere solicită iubirea. Este o exhibare rituală. Concluzia

eseului este legată de condiţia tragică a voyeur-ului, condiţie care l-a caracterizat şi pe

Eminescu: „Voyeur-ul e numai un trecător; privirea sa pretinzătoare nu-l va ridica

nicicând până la demnitatea unui pretendent serios. Aceasta este drama biografiei lui

23

Eminesccu, dar şi sursa fantasmelor compensatorii din opera-i poetică”9. Această critică a

lui Eminescu ar fi intim legată de evoluţia relaţiei dintre I.P. Culanu şi Mircea Eliade,

ipoteză plauzibilă, avansată de Matei Călinescu în eseurile sale dedicate celor doi istorici

ai religiilor.

Cele câteva aplicaţii ale mitanalizei au dezvăluit în texte ale unor autori români

(Mihai Eminescu, Ioan Slavici) elemente care ţin de dualism, în speță de gnosticism. În

eseul „Răzbunarea gnosticilor (gnosticismul şi literatura secolelor XIX ŞI XX)” (1984),

Culianu face o scurtă prezentare a câtorva elemente/carcateristici gnostice recognoscibile

şi în literatura secolelor XIX-XX. Caracteristicile ar fi următoarele: dualism anticosmic,

consubstanţialitatea între cel care cunoaşte şi instrumentul cunoaşterii, caracterul

emanaţionist, anticosmismul (de fapt, unica trăsătură distinctivă a gnosticismului).

Culianu face o distincţie importantă între nihilismul gnostic şi cel modern, distincţie

reluată şi în volumele Gnozele dualiste ale Occidentului şi Arborele gnozei. Pe scurt,

avem pe de o parte un nihilism metafizic, pe de altă parte, un nihilism antimetafizic. Dacă

acţiunea gnosticilor de deconstrucţie era îndreptată atât împotriva lumii fizice, cât şi

împotriva lumii de dincolo, ea nu urmărea distrugerea transcendenţei (cel puţin nu în

totalitate), asemenea nihilismului modern.

În subcapitolul II. 3. Demonul exilului m-am oprit asupra articolelor din volumul

Păcatul împotriva spiritului, articole publicate în rubrica „Scoptophilia” din în

săptămânalul „Lumea liberă românească” din New-York. Majoritatea acestor texte stau

sub semnul unei profunde preocupări pentru cele ce se întâmplau (sau nu se întâmplau) în

România comunistă. Condiţia de exilat, pentru Culianu, a fost una plină de nelinişti și

nesiguranțe chiar şi la aproape douăzeci de ani de la plecarea sa din România. În

încercarea de a-l îmblânzi, a înzestrat statutul de exilat, în siajul lui Mircea Eliade, cu

valori inițiatice. Din această perspectivă, exilatul devine eroul supus unei probe

iniţiatice. Această nouă condiţie are însă demonii ei. În cazul lui Culianu, demonul care

i-a bântuit anii de exil a fost comunismul. L-a criticat fervent, cu patos, cu furie, dar şi cu

ironie. Pentru I.P. Culianu, comunismul a însemnat păcatul suprem, cel împotriva

Spiritului. Altfel spus, a însemnat un adevărat genocid cultural. Păcatul comunismului ar

fi, prin urmare, acela de a fi impus ca supremă „valoare” moartea spirituală. Remediul se

9 Idem, Studii româneşti…, vol. I, Polirom, Iaşi, 2002, p. 80

24

impune de la sine: îndrăzneala de a produce o idee. Deseori, în articolele sale, I.P.

Culianu critică două instituţii care în perioada comunistă, într-un fel sau altul, s-au

dovedit arme eficiente ale puterii: Serviciul secret român şi Biserica Ortodoxă Română.

Prin textele sale, publicate în diverse reviste din exil, I.P. Culianu încearcă să se justifice,

să-şi justifice, în ultimă instanţă, condiţia de exilat – lucru, de altfel, absurd –, condiţie

care, în viziunea sa, este sinonimă cu cea de patriot, o condiţie care a implicat nu de

puţine ori riscuri şi suferinţe poate mai mari decât ale celor care au rămas în ţară şi care,

din teamă sau nu, au preferat supunerea în tăcere.

II. 4. Despre gnoză și magie – Interesul pentru gnosticism al lui Ioan Petru

Culianu datează încă de la începutul anilor '70 ai secolului trecut. Articolele publicate

între 1974 și 1979, adunate în Iter in silvis. Eseuri despre gnoză și alte studii, atestă din

plin această preocupare. Eduard Iricinschi, în eseul introductiv al volumului, remarcă,

îndreptățit, că în aceste texte ale lui Culianu din anii ’70, influența atât a lui Mircea

Eliade, cât și a lui Ugo Bianchi, profesor al lui I.P. Culianu, este mai mult decât vizibilă.

Esențială este, în acest caz, indiferent de perioadele abordate, întrebarea „de unde vine

răul”, întrebare al cărei răspuns – fie că e vorba de Empedocle sau de Bulgakov – se

dezvoltă mai mereu într-o amplă teodicee, adică într-o explicație a originii răului

compatibilă cu existența Divinității. Viziunea care stă la baza acestor explicații este una

dualistă: lumea, teritoriu al răului, este condusă de un Arhonte tiran, iar omul este

condamnat să rămână prizonier pe vecie, prin interminabile reîncarnări, al acestei lumi.

Omul, însă, posedă și o scânteie divină, scânteie moștenită de la adevăratul Creator și pe

care Arhontele, copie palidă a Creatorului, nu o deține. Scânteia respectivă îl poate ajuta

pe om să se salveze, să evadeze pentru totdeauna din lumea Arhontelui rău.

II. 5. Studii despre magia renascentistă – În anii ’80, Culianu, trecut cu puțin de

30 de ani, plănuia să publice un al doilea volum Iter in silvis, proiect nerealizat atunci,

dar care, în 2013, a fost dus la bun sfârșit de Tereza Culianu-Petrescu. Eseurile din acest

de al doilea volum au fost publicate de către I.P. Culianu între 1980-1986, iar centrul de

greutate se mută dinspre zona gnosticismului înspre cea a magiei renascentiste. În eseul

din 1981, „Magie spirituală și magie demonică în Renaștere”, publicat în Iter in silvis II,

magia este gândită „foarte curajos”, ca să să spun așa. Sunt descrise și analizate

concepțiile despre magie ale lui Ficino și Bruno, în care noțiunea de „pneuma”

25

(sintetizatorul cardiac) joacă un rol esențial. Altfel spus, Culianu reconstituie, într-un stil

propriu, cadrul mental, intricat și consistent, al savantului – magicianului – renascentist.

În operațiunile magice ale Renașterii, complexul suflet-spirit-trup era vital. Pe scurt,

spiritul, „pneuma”, definit în tratatul ficinian De vita sana ca „un abur sangvin, pur,

subtil, cald și lucitor”, juca rolul de mijlocitor între trup și suflet, căci trupul, dens și

pământesc, nu se putea acupla cu sufletul, materie extrem de pură. În schimb, sufletul

comunica cu trupul prin intermediul spiritului, spirit cu care, de altfel, era îndeaproape

înrudit. Prin intermediul acestui spirit, așadar, sufletul se insinua în trup, dându-i viață.

Această comunicare intermediată de spirit purta numele de percepție, iar operațiunea

prin care sufletul cântărea, observa această percepție, era numită fantazie. Altfel spus,

spiritul era acel instrument prin care sufletul cunoaște lumea exterioară. Culianu, ajuns

în acest punct al demonstrației, face o precizare importantă, și anume că instrumentul și

modul de cunoaștere primesc în acest caz numele de phantasia. Impresiile primite astfel

de la organele senzoriale erau transformate în fantasme pe care numai sufletul era

capabil să le cunoască. Deși operațiunea pare, la o primă vedere, complicată, ea este, în

sine, destul de simplă. Practic, pentru savantul renascentist era de neconceput o percepție

directă a realității exterioare. Pentru el, cunoașterea era în mod necesar intermediată de

spirit și se constituia într-o secvență de fantasme. Teoria nu era una deloc nouă, ea

avându-și originile în antichitatea greacă.

Magia renascentistă avea la bază tocmai acest mecanism de relaționare al omului

cu realitatea înconjurătoare și, mai ales, cu semenii săi. I.P. Culianu, în eseurile sale și,

mai ales, în volumul Eros și magie în Renaștere..., descrie operațiunile fantasmatice,

Erosul și Arta Memoriei, ambele – într-o mică sau mai mare măsură – forme de magie,

pornind de la complexul suflet-spirit-trup. Contribuția lui Culianu, originalitatea sa,

constă, după cum bine se poate bănui, în aducerea în prim-plan a acestei viziuni

renascentiste asupra lumii, viziune profund psihologică, interiorizată. Astfel, el vorbește

despre „psihologia renascentistă a iubirii”, iubirea fiind, în cele din urmă, în această

situație, o operațiune fantasmatică.

În eseurile din Iter în silvis II. Gnoză și magie, aşa cum reiese și din titlu, nu e

vorba doar despre magie, ci și despre celelalte două teme favorite ale lui Culianu:

gnosticismul (a se vedea „Îngerii neamurilor și problema dualismului gnostic”) și

26

ascensiunea la cer a sufletului (a se vedea „«Înălțarea sufletului la cer în misterii» și în

afara misteriilor”). Cu toate acestea, am insistat, în cazul volumului de faţă, pe eseurile

legate de magie, asta și pentru că ele propun – anticipând volumul Eros și magie în

Renaștere. 1484 –, o viziune proprie, îndrăzneață, a lui I.P. Culianu asupra magiei

renascentiste. Este vorba despre un Culianu tânăr, care încerca să-și facă un nume, să se

impună pe piața de idei cu o viziune (oarecum) originală, care viza – ce-i drept –, în

abordarea ei, doar un grup-țintă: savanții renascentiști. Iter in silvis II, asemenea lui Iter

in silvis I, este un volum pe care cel dornic să se iniţieze în opera lui I.P. Culianu,

complexă, deloc lejeră, va trebui să-l consulte, fără doar și poate, într-o primă fază.

În subcapitolul II. 6. Interviuri, convorbiri, am încercat să schiţez un portret al

lui Ioan Petru Culianu pornind de la interviurile pe care acesta le-a dat de-a lungul

timpului. I.P. Culianu era o fire discretă, poate prea discretă. În cele câteva interviuri,

evită referirile la anumite episoade din biografia sa, momente a căror rememorare nu i-ar

fi făcut probabil plăcere. Cu toate acestea, lăsa impresia unei persoane deschise,

volubilă. Părea, prin unele afirmaţii, chiar o persoană nonconformistă. Nonconformist,

de o stranietate aparte chiar, părea şi prin atenţia pe care o acorda „ştiinţelor” oculte

(această faţă a personalităţii sale va fi exploatată de Claudio Gatti, în romanul

Prevestirea, unde Culianu este transformat într-un personaj de ficţiune iniţiat în ale

ocultismului; dacă e să dăm crezare evocărilor, cei din jurul său nu de puţine ori au fost

frapaţi de această componentă extravagantă a firii savantului român). Dar nu despre

ocultism e vorba in puţinele interviuri existente cu I.P. Culianu, ci despre istoria

religiilor, despre situaţia politică din România, despre literatura română şi, nu în ultimul

rând, despre Mircea Eliade.

I.P.Culianu a dat dovadă de un acut simţ civic, patriotic (un termen totuşi

impropriu, în parte şi pentru că semnificaţiile sale au fost alterate în perioada comunistă),

publicând în reviste în limba română din Occident sau din SUA diverse texte în care

luările sale de poziţie vizavi de comunismul din România erau categorice. Condiţia de

exilat l-a pus într-o postură în care resimţea şi mai aprig tarele comunismului românesc.

Nu pierdea nicio ocazie să critice regimul ceauşist sau Securitatea. I.P. Culianu a căutat

o consolare tocmai în acest bun occidental: libertatea. A uzat din plin, aşadar, de

libertatea sa de exprimare. Revoluţia din 1989 l-a entuziasmat pe moment, pentru ca în

27

1990 să-şi mărturisească dezamăgirea provocată de acapararea puterii de către cadre ale

aceleiaşi Securităţii pe care o criticase crunt până în 1989. În 1991, Culianu va fi

asasinat, în acest mod fiind anihilat probabil cel mai capabil intelect românesc din acea

perioadă şi nu numai.

Capitolul III – Proza lui Ioan Petru Culianu – cuprinde analiza prozelor lui

Culianu. Am optat pentru o abordare cronologică a acestora, iar analiza se bazează în

special pe legăturile existente între proza lui Culianu şi opera lui ştiinţifică. Subcapitolul

III. 1. Preliminarii este o trecere în revistă a cărţilor de proză semnate de Culianu. Spre

deosebire de Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu nu a fost un prozator tenace, de cursă

lungă. Cu toate acestea, nu a ezitat să scrie proză, și chiar una de bună calitate. Primele

sale proze datează încă din vremea adolescenței și conțin temele care îl vor bântui mai

apoi pe maturul Culianu, teme mitice, puternice, explorate cu nesaț mai înainte și de

Eliade: fuga din timp, dorința – de sorginte buddhistă – de anihilare a eului, iluzia

acestei lumi, ideea sacrului camuflat în profan - temă atât de dragă lui Mircea Eliade. Ba

chiar nu s-a sfiit să scrie și un micro-roman SF, Hesperus, un fel de reinterpretare a

genezei, în care este menționată și Arta Transformării, acea capacitate de a anula

„ficțiunile” care domină firea umană, ca spațiul, timpul, cauzalitatea naturală etc., temă

recurentă apoi și în scrierile sale științifice și care ar ține, cred, și de latura ocultă a firii

lui Ioan Petru Culianu. Pornind de la propria-i carte despre Renaștere, 1984. Eros și

magie în Renaștere, Culianu scrie un ”roman istorico-detectivistic”, Jocul de smarald,

care amintește de romanul lui Umberto Eco, Pendulul lui Foucault. În 1989 apare și

culegerea de povestiri Pergamentul diafan. Ultimele povestiri (în italiană, volumul se

numeşte La collezione di smeraldi) , unul dintre cele mai bune cărţi de proză semnate de

Culianu, alături de postumul Tozgrec. Povestirile volumului sunt bucăți fantastice bine

scrise, bine proporționate, care pot fi citite, în ordine variabilă, și drept capitole ale unui

roman. Într-una dintre aceste povestiri apare chiar și obscurul Tozgrec, creată fiind astfel

o punte de legatură cu textele apărute postum, în 2010, în volumul Tozgrec. Lucrare

nedefinitivată, Tozgrec a fost scrisă între 1981 și 1984, pe când Culianu era profesor la

Universitatea din Groningen, Olanda. Își numește scrierea, într-o scrisoare către Mircea

Eliade, roman fantastic. Din păcate, manuscrisul de 500 de pagini nu a căpătat o formă

28

definitivă. Volumul apărut în 2010 conține patru versiuni a ceea ce ar fi trebuit să fie

romanul Tozgrec, ceea ce nu incomodează la lectură. Dimpotrivă, curiozitatea lectorului

este din plin provocată, căci cele patru versiuni se completează într-un mod fericit,

oferind, într-un stil postmodern, un text mai mult decât incitant.

III. 2. Arta fugii – Prozele din volumul Arta fugii, după cum precizează Tereza

Culianu-Petrescu în Cuvântul lămuritor asupra ediţiei, reprezintă cea mai mare parte din

proza de primă tinereţe a lui Ioan Petru Culianu, scrisă în Iaşi şi în Bucureşti, până la

plecarea sa în exil, în Italia, pe 4 iulie 1972. Arta fugii, volumul apărut în 2002 la

Editura Polirom, reprezintă doar o reconstituire a celui alcătuit de autor, iar multe proze

din această ediție sunt inedite. Volumul din 2002 are patru părţi – Imaginaţi armata în

Golf, Arta fugii, Pază bună, Moartea şi fata – formate dintr-o serie de proze scurte,

grupate tematic. Influenţele sunt evidente: Eminescu, Eliade, filozofia hindusă şi budistă,

influenţe care reflectă din plin preferinţele şi preocupările tânărului Culianu. De

inspirație în mare parte kafkiană și borgesiană, povestirile sale par a avea un aer

atemporal. Cu toate acestea, tipul de aluzii și influențe din aceste povestiri poartă

amprenta modului în care generația tânără de la sfârșitul deceniului șase al secolului

trecut încerca să sfideze inepțiile vremii, în speță ale regimului comunist. Arta fugii de

este un volum de tinereţe, o reconstituire – deşi multe texte din această ediţie din 2002

sunt, cum am mai spus, inedite – a acelui op planificat pentru publicare în 1971, dar care

nu a mai apărut. Aici sunt vizibile marile teme pe care Culianu le va relua în proza sa de

mai târziu, teme inspirate în mare parte de filosofia orientală sau de ereziile creştine:

Māyā - iluzia, visul, evadarea din lumea materială, originea Răului. În aceste proze, „arta

fugii”, a disimulării, a încercării de a evada din lumea materială, anunţă, după cum

sesizează Tereza Culianu-Petrescu, acea „mare artă”, „arta transformării” din prozele de

mai târziu ale lui Ioan Petru Culianu.

III. 3. Lumea perfectă şi Arta Transformării – Ioan Petru Culianu a scris şi un

roman SF. Este vorba despre Hesperus. Romanul Hesperus al lui I.P. Culianu, cu o

Prefaţă din 1982 de Mircea Eliade, este o distopie care, sub forma unei ficţiuni SF, reia

o temă dragă lui Culianu: lumea ca fantasmagorie, ca produs al minţii omeneşti.

Hesperus este şi un roman de aventuri, plin de intrigi, trădări, asasinate (denunţate fiind

astfel acele utopii în slujba cărora nicio crimă nu este odioasă). În roman se face referire

29

la o misterioasă Artă a Transformării. Această Artă este în fapt capacitatea minţii

omeneşti de a crea propriile lumi. Evocă, fără îndoială, teoria originii cognitive, teoria

primă a lui Culianu: credinţele magice şi religioase, ca şi întreaga cultură, au o singură

origine, şi anume creierul, intelectul uman. Toate nu sunt decât „jocuri al minţii” (mind

games).

III. 4. Lumea ca iluzie – În acest subcapitol am analizat cele patru variante ale

romanului Tozgrec, proză apărută postum. În Pergamentul diafan. Ultimele povestiri

există o proză cu titlul Tozgrec, în care personajul cu acest nume este un profet, un

prezicător, a cărui identitate constituie un mister. Apărea când ca un bătrân maiestuos,

când ca un cerşetor păduchios. Acest personaj este prezent şi în lucrarea nedefinitivată,

publicată postum şi al cărei titlu este, de asemenea, Tozgrec. Manuscrisul de 500 de

pagini, scris între 1981-1984, pe când Culianu profesa la Universitatea din Groningen,

conţine mai multe variante, mai exact patru, care pot fi citite şi ca nuvele de sine

stătătoare, ale unui posibil roman avându-l ca personaj central pe misteriosul Tozgrec –

în tradiţia ocultă, acesta fiind un magician puternic, discipol al lui Solomon. Planificatul

roman al lui I.P. Culianu pornea de la ideea că masele pot fi manipulate de o voinţă

superioară, întruchipată, în acest caz, de misteriosul Tozgrec. Prin ce mijloace pot fi

controlate masele? Din perspectiva lui Culianu, prin magie, prin controlul fantasmelor,

prin controlul viselor, prin halucinogene.

III. 5. Jocul de smarald – Romanul Jocul de smarald este poate cel mai cunoscut

roman, cel puţin în România, al lui Ioan Petru Culianu. The Emerald Game/ Jocul de

smarald a fost scris de către Culianu, în colaborare cu H.S. Wiesner, în vara-toamna

1987 şi a fost publicat după 1990. Romanul nu poate fi citit cu folos, însă, fără pandantul

său teoretic, Eros şi magie în Renaştere. 1484. Teoriile analizate de I.P. Culianu în Eros

şi magie… sunt reluate, prin personaje ca Marsilio Ficino, şi în roman. Sunt, altfel spus,

contextualizate într-un cadru ficţional. Acţiunea are loc în Florenţa, unde, la sfârşitul

secolului al XV-lea, existau două tabere: Academia lui Ficino şi intelectualii grupaţii în

jurul acesteia (fără prea mare influenţă asupra mulţimii florentine), şi Girolamo

Savonarola, un predicator popular, şi cohorta sa de fanatici religioşi la care aderaseră şi

Botticelli sau Pico della Mirandola. Atmosfera este una sumbră, spiritul Renaşterii

agonizează. Intoleranţa unui Savonarola este primul semn că se va produce o schimbare,

30

că vor veni alte vremuri. Culianu s-a arătat deseori preocupat de tema manipulării – a

indivizilor, a maselor –, tema prezentă şi aici, în romanul din 1987: florentinii sunt prinşi

în capcana intoleranţei, a freneziei religioase, rezonează la discursurile lui Savonarola,

un personaj simplu, fără educație, dar a cărui elocvenţă impresionează. De asemenea,

romanul începe, în mod sugestiv, cu o procesiune de flagelanţi. În Tozgrec, acest

fenomen este explicat prin faptul că mintea umană poate fi programată, setată să

acţioneze într-un anume fel. Astfel procedează sectele, dar şi Statul sau Biserica.

Romanul lui I.P. Culianu este un adevărat compendiu de artă ocultă renascentistă, care

își dezvăluie secretele pe deplin numai citit în paralel, cum spuneam, cu Eros și magie...,

pandantul său teoretic. De asemenea, utile în acest sens ar fi și consultarea unor volume

ca masivul Saturn și melancolia. Studii de filosofie a naturii, religie și artă de Raymond

Klibansky, Erwin Panofsky și Fritz Saxl sau Magia spirituală și angelică. De la Ficino

la Campanella de D.P. Walker, volum citat și de Culianu în studiile sale.

III. 6. „… erezia face parte din adevăr” – Pergamentul diafan. Ultimele

povestiri (Nemira, București, 1996) este un pseudoroman, un „roman travestit”, cum îl

numeşte Gabriela Gavril, a cărui primă ediţie, cu titlul La collezione di smeraldi, a

apărut în 1989 în Italia. Istoriile din Pergamentul diafan pot fi considerate un puzzle al

unei alte realităţi, să o numim ficţională, deşi este, poate, la fel de adevărată ca lumea

noastră pe care o socotim unica reală. Stilul nu s-a schimbat prea mult, amintind de

textele de tinereţe ale lui I.P. Culianu, un stil inspirat, fără doar şi poate, de prozele unor

E.A. Poe, H.P. Lovecraft sau Borges. Temele, la rândul lor, au rămas aceleaşi: lumea ca

iluzie, vis, eliberarea din această lume, magia etc. În proza care dă şi titlul volumului,

Pergamentul diafan – replică într-o notă fantastică la romanul Numele trandafirului de

Umberto Eco –, este afirmată, din nou, puterea supremă a minţii omeneşti. Un grup de

300 de preoţi nestorieni a fost privat, prin furt, de facultatea vizionară. Cei care au furat

viziunile preoţilor le-au aşternut pe un pergament şi au folosit aceste viziuni pentru a

crea iluzii. Deţinătorii acestei puteri pot controla mulţimile, ba chiar, de ce nu?, lumea.

În Ordinea secretă, viziunea sistemică a lui Culianu este afirmată sub forma „sistemei

lui Ioan”. Personajul, Ioan din Cappadocia, căruia autorul îi împrumută vocea, consideră

că „erezia face parte din adevăr”, aşadar, în „sistema” sa, una care conţine toate

variantele/posibilităţile, toate elementele componente sunt adevărate. Descrierea

31

„sistemei lui Ioan” este, în fapt, descrierea sistemului lui I.P. Culianu. Povestirile din

Pergamentul diafan… se situează, aşadar, în siajul povestirilor de tinereţe ale lui

Culianu, cu deosebirea că, în acest volum de la sfârşitul anilor ’80, avem un Culianu deja

sigur pe el, care își elaborase viziunea sistemică, pe care o strecoară abil și în ficţiunile

sale.

III. 7. Personajul (literar) I.P. Culianu – În acest subcapitol am surprins

diferitele fațete, înfățișări, ale personajului literar Ioan Petru Culianu, așa cum apare

acesta în diverse proze și nu numai. După asasinat, Ioan Petru Culianu a devenit el însuşi

un personaj literar. În această postură îl găsim, probabil pentru prima dată, în volumul lui

Ted Anton, din 1996, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu. Autorul

reconstituie din frânturi – scrisori, memorii, interviuri – un portret compozit, poate plin

de ambiguităţi şi contradicţii. În demersul său, Ted Anton a recurs, după propria-i

mărturisire, la teoria numită „complexitate”, conform căreia în timp ce un tradiţionalist

se întoarce în timp şi, ştiind finalul, potriveşte fiecare piesă ca într-un puzzle care îi oferă

o explicaţie, savantul care adoptă metoda complexităţii ia în consideraţie diferite

versiuni, din unghiurile de vedere ale mai multor jucători, şi acţionează înainte, privind

fiecare acţiune ca pe un produs al şansei şi al mereu schimbătoarelor posibilităţi de a

opta. Este recognoscibilă aici viziunea sistemică a lui Culianu, care, cu pretenţii

totalizatoare, presupune întreaga gamă de manifestare a unui fenomen. Metoda reclamă

o abordare complexă, multiplă a unui fenomen, faptul istoric reprezentând, în acest caz,

un simplu joc al contextului, o opţiune dictată de conjunctură. Volumul, rezultat al unei

ample investigaţii jurnalistice, este trecut cu asupra de măsură prin filtrul literaturii – o

literaturizare care nu concordă cu o perspectivă jurnalistică obiectivă, dar care oferă, în

schimb, unul dintre primele portrete ale personajului (literar) Ioan Petru Culianu.

Claudio Gatti, de asemenea jurnalist de investigaţii, ceva mai onest în demersul

său, publică în 1996, în acelaşi an în care a apărut cartea lui Ted Anton, romanul Il

presagio/ Prevestirea . Romanul o are ca protagonistă pe ziarista Joan Davis de la

„Chicago Tribune”, care investighează asasinatul profesorului Culianu. În primele

paginii este redat un vis al lui Culianu în care un porumbel este decapitat de un ventilator

– o prevestire a asasinatului căruia îi va cădea victimă chiar a doua zi, pe 21 mai 1991.

Şi în acest roman, profesorul Culianu apare în postura de geomant, de data asta pentru a

32

impresiona o tânără ziaristă, Joan Davis, cu care se întâlneşte, cu o zi înainte de a fi

asasinat, pentru un interviu. Din nou, latura excentrică a personalităţii savantului român

domină portretul acestuia.

Relaţia dintre I.P. Culianu şi Mircea Eliade nu a scăpat nici ea ficţionalizării. Este

reiterată de Norman Manea în romanul său din 2009, Vizuina (Polirom, Iași, 2009), prin

relaţia dintre Cosmin Dima şi Mihnea Palade. Dincolo de personajele de hârtie, pot fi

ghicite cu uşurinţă modelele reale. Pe bună dreptate i s-a reproşat romancierului faptul că

nu a folosit numele reale ale personajelor din moment ce totul este atât de transparent

încât nu mai există îndoieli în privinţa identităţii acestora. Culianu apare şi în romanul

lui Norman Manea ca un extravagant, un personaj care se ocupă de „aventuri esoterice“

şi care citeşte semnele codificate ale destinului. Agitat, nervos, uneori incoerent, Mihnea

Palade aminteşte întru câtva de acel Culianu evocat în numeroase texte. Poza de ocultist

mai mult sau mai puţin priceput, reluată deja până la saţietate, a devenit un clişeu

prezent, iată, şi în romanul lui Norman Manea.

Relaţia Eliade-Culianu este evocată şi de Caius Dobrescu în romanul Minoic. Spre

deosebire de romanul lui Norman Manea, la Caius Dobrescu respectiva relaţie este din

plin ficţionalizată sub masca diverselor genuri literare. Cu toate acestea, profesorul Tidid

(Titi) Diomed Caraiani şi discipolul acestuia, Dinu Dima, trimit, neîndoielnic, la Eliade

şi Culianu. Totul în acest text al lui Caius Dobrescu este privit în notă parodică, iar

portretele, distorsionate. Dinu, paranoic, speriat, suspicios, comunică cu prietenul său

Nicu Stoica, proaspăt sosit în America, printr-un alfabet „minoic“ inventat de ei în

tinereţe. Într-o oarecare măsură, acest personaj aminteşte de acel Culianu care era,

pare-se, de o suspiciune aproape paranoică.

Şi Ruxandra Cesereanu, în romanul-frescă Un singur cer deasupra lor , îi dedică

un capitol, „Petru“, lui I.P. Culianu. Într-un stil care aminteşte de romanul lui Culianu

Hesperus, este evocată o lume utopică a viitorului – deşi se face referire la ea, cu

subînţeles, ca la o societate „a trecutului alternativ“ –, numită Subboreea, o lume privată

de sentimente adevărate, unde tot ce ţine de emoţie este controlat de la un panou de

comandă, o lume din care lipseşte arta fantastică, imaginaţia fiind, după modelul

platonician, alungată din cetate. Este redată chiar şi perspectiva asasinului lui Petru

Vlaia, Lie, învăţat de mic să asculte de cei puternici, care ajunsese de bunăvoie în

33

miliţie, apoi trecuse la Securitate și nu-i părea rău, se simţea om ajuns Lie, îi controla pe

alţii, îi muștruluia, îi mai și pocnea, era viaţă, nu glumă. Culianu, şi în acest roman, este

surprins în postura de „mag“, un mag care, totuşi, trezeşte şi suspiciuni printre studenţii

lui.

Chiar şi Saul Bellow face aluzie, în Ravelstein, la relaţia dintre Eliade şi Culianu.

Ioan Petru Culianu a fost, pare-se, după cum reiese şi din numeroasele evocări, un

personaj pitoresc, uşor de reţinut mai ales datorită interesului său pentru ocultism. De

aici pînă la personajul literar nu a mai fost decât un pas, făcut pentru prima dată de către

Ted Anton, urmat apoi şi de prozatori ca Norman Manea sau Ruxandra Cesereanu.

Personajul literar, însă, rămâne într-o oarecare măsură, după cum s-a putut constata,

prizonierul unor clişee reluate cu asupra de măsură, multe laturi ale personajului real,

mai puţin senzaţionale, rămânând neexploatate.

În capitolul IV. Ioan Petru Culianu – reverberații ale operei și ale vieții am

surprins modul în care opera lui Ioan Petru Culianu a fost receptată în România,

diversele abordări teoretice ale acesteia. Am avut în vedere lucrările unor Andrei

Oișteanu, Matei Călinescu, Horia-Roman Patapievici sau Moshe Idel. De asemenea,

importantă mi s-a părut și raportarea la cel care a fost Ioan Petru Culianu, prietenul,

intelectualul și mentorul. Am evocat diversele portrete ale acestuia, făcute de apropiați și

cunoscuți.

IV. 1. Preliminarii – În România, opera lui I.P. Culianu a devenit cunoscută abia

după moartea acestuia, adică după 1991. Până în acel moment se cunoşteau destul de

puţine lucruri despre acest savant român care trăia în SUA. Interviul din 1984, luat de

Andreri Oişteanu lui I.P. Culianu, este, probabil, singurul material în limba română care

ar fi putut da socoteală, într-o oarecare măsură, în perioada comunistă, despre autorul lui

Eros şi magie în Renaştere. 1484. Nici după 1991, în ciuda unei scurte perioade de

interes din partea cititorilor români – interes stârnit mai degrabă de titulatura lui Culianu

de „discipol al lui Mircea Eliade” –, opera sa nu a suscitat, în România, un interes

deosebit, aşa după cum ar fi meritat. Un lucru însă e cert: I.P. Culianu şi-a format un

public aparte de cititori, un public dacă nu numeros, măcar constant. români, cu toate că

I.P. Culianu şi-a construit şi consolidat cariera în afara graniţelor României. Deşi cu o

34

oarecare notorietate în timpul vieţii, Culianu a fost, după asasinat, dat uitării destul de

repede de către colegii şi prietenii săi europeni sau americani. De ce? Greu de răspuns.

Inteligent, provocator, incisiv, contestatar, Culianu, ce e drept, a incomodat prin căutările

sale prea puţin convenţionale. Ocultismul, de exemplu, a fost una dintre preocupările de

bază ale acestuia, amănunt care nu a scăpat amatorilor de senzaţional. Nici metoda sa,

dezvoltată de-a lungul mai multor ani, nu era în măsură să-l avantajeze în branşa

istoricilor religiei, din moment ce metoda cu pricina propunea drept unică origine a

tuturor credinţelor religioase mintea omenească, ceea ce limita întregul domeniu al

istoriei religiilor la un singur teritoriu, cel cognitiv.

IV. 2. O investigaţie jurnalistică – În acest subcapitol fac referire la cartea de

investigație jurnalistică Eros, magie şi asasinarea profesorului de Ted Anton. Interesant

mi s-a părut în acest caz modul în care Ioan Petru Culianu devine, dintr-un personaj real,

un personaj literar, un construct. Ted Anton a reuşit să creeze un portret heteroclit,

derutant pe-alocuri. Dincolo, însă, de aceste elemente, Ted Anton ia în considerare –

deseori la modul amatoristic – şi opera celui despre care scrie. Se poate afirma că, din

acest punct de vedere, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu este, într-o

oarecare măsură, şi un op teoretic, de analiză, din perspectivă biografică, a operei lui I.P.

Culianu. Încă din primele pagini sunt dezvăluite – la modul senzaţional, însă, aşa cum

stă bine unei investigaţii jurnalistice – bazele metodei lui Culianu, totul asezonat cu

citate bine alese din operele savantului român. Ted Anton este poate primul cercetător al

operei lui Culianu care observă legăturile dintre opera acestuia şi gândirea magică

renascentistă, ceea ce denotă, din partea-i, o lectură atentă, aplicată, a cărţilor savantului

român. Astfel, se poate spune – ţinând cont de cele din volumul lui Ted Anton – că

lumea ideală, logică, imperturbabilă, a sistemelor, lume atât de reală, pare-se, pentru

Culianu, îşi are modelul în magia renascentistă. Pentru Ficino, Mirandola sau Bruno,

magia era acea lume profundă şi desăvârşită a imaginaţiei, care face legătura dintre

conştient şi inconştient, dintre individ şi cosmos, într-un mod pe care lumea modernă nu-

l mai cunoaşte. Ted Anton nu are nici cea mai mică ezitare în a afirma conexiunea dintre

gânditorii renascentişti şi I.P. Culianu şi rezumă corect concepţiile acestora, recreând

acel context de gândire care l-a marcat pe istoricul român al religiilor. Eros, magie şi

asasinarea profesorului Culianu, volumul din 1996 al lui Ted Anton, deşi nu rareori

35

mizează pe nota de senzaţional din biografia lui Culianu, poate fi considerat o biografie

pertinentă şi o bună introducere în opera acestuia.

IV. 3. O nouă paradigmă epistemică – pro şi contra – Volumul lui Nicu

Gavriluţă, Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale, apărut în 2000, este

primul în care opera savantului român are parte de o prezentare integrală, chiar dacă

succintă, rezumativă. Profesorul universitar ieşean Nicu Gavriluţă, în cele douăsprezece

capitole ale lucrării sale, propune scurte prezentări ale principalelor teme din textele

teoretice şi literare ale lui I.P. Culianu. Nu exhaustivitatea este atuul cărţii lui Nicu

Gavriluţă, ci, dimpotrivă, caracterul sintetizator al prezentării temelor care străbat opera

savantului român – deşi s-ar putea susţine şi contrariul, şi anume că, în acest caz, ar fi

vorba mai degrabă de un inconvenient decât de un atuu. Nu importă, cred eu, cel puţin în

cazul acestui volum din 2000 - care a fost, de altfel, urmat, în 2003, de un altul, Fractalii

şi timpul social – stufoşenia teoretică, bibliografică, cât punctarea unor teme centrale,

precum gnosticismul, fantasmele nihiliste, fractalii, arta memoriei, magia. În fond, cartea

lui Nicu Gavriluţă îşi propune o prezentare accesibilă a operei lui Culianu, constituind,

astfel, o bună introducere în subteranele acesteia.

IV. 4. Eliade versus Culianu – În acest subcapitol am reluat problema relației

dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, însă de această dată din perspectiva unor

critici care l-au cunoscut personal pe cei doi. Este vorba despre Andrei Oișteanu și Matei

Călinescu.

Cartea lui Matei Călinescu Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: amintiri,

lecturi, reflecţii, apărută în 2002 la editura ieşeană Polirom, are la bază un eseu scris

pentru un alt volum, Fiction and History: Essays in Memory of Ioan Petru Culianu,

coordonat de Sorin Antohi şi apărut în 2001 la Nemira. Modest, Matei Călinescu, îşi

numeşte cartea eseu şi o consideră un „post-scriptum subiectiv” la Rereading .

Micile eseuri ale lui Matei Călinescu propun un personaj cu nimic diferit de acel

Culianu din textele unor Claudio Gatti sau Ted Anton, şi anume un fin expert în istoria

teoriilor şi practicilor magice, pe care încerca să le explice prin teorii ştiinţifice moderne

sau post-moderne (paradoxuri logice şi enigme fizico-matematice, anumite aspecte ale

ştiinţei cognitive), fiind el însuşi un autor de povestiri în maniera lui Borges. Culianu

era, cum îl numește Matei Călinescu, un „sceptic credul”. În jurul lui Culianu, după cum

36

bine remarcă și Matei Călinescu, s-a creat un mit, mitul unei personalități excepționale,

atipice. Cu trecerea timpului, din diverse motive, acest mit s-a estompat. Nu poate fi

negat, însă, nici acum, după mai bine de 20 de ani de la asasinat, faptul că I.P. Culianu a

fost o personalitate aparte, cu o viziune aparte. Matei Călinescu, căruia Culianu i-a fost

student prin 1969-1970, o recunoaște fățiș, descriind, cu această ocazie, și teoria

sistemelor, o teorie contestată și cu slabe ecouri, din păcate, în cercurile de specialitate.

Proiectul lui Matei Călinescu, acela de a-i evoca în paralel, cu evidente tendinţe

comparatiste, pe Mircea Eliade şi I.P. Culianu a fost reluat şi de Andrei Oişteanu în

volumul din 2007 Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru

Culianu. . În cartea lui Andrei Oişteanu, difereneţele dintre cei doi istorici ai religiilor

sunt şi mai evidente. În capitolul „Un călător în lumea de dincolo” acestea sunt bine

punctate. Astfel, observă Andrei Oişteanu, Mircea Eliade s-a ocupat de istoria generală a

religiilor (era un generalist, cum l-ar fi numit Culianu), avându-l ca maestru şi model pe

savantul italian Raffaele Pettazzoni. Viziunea lui Eliade a fost, aşadar, una de sinteză,

macroscopică. În schimb, I.P. Culianu s-a remarcat mai mult prin lucrări analitice, de

microscopie, specializându-se în câteva teme majore (gnosticismul, religiile şi

mitologiile dualiste, extazul şi ascensiunea sufletului, magia şi filozofia renascentistă),

pe care le-a sondat în profunzime. Distanţarea lui I.P. Culianu de Mircea Eliade era, în

atare situaţie, de neevitat. A. Oişteanu dă şi un exemplu – în afara prefeţei lui Culianu la

Dicţionarul religiilor, dicţionar scris în colaborare cu Mircea Eliade –, care ilustrează

foarte bine detaşarea de maestru. În paranteză fie spus, Culianu, de la bun început, în

ciuda admiraţiei pentru Eliade, a privit cu circumspecţie opera acestuia, neezitând, de

câte ori a avut ocazia, să-şi exprime dezacordul în legătură cu diverse aspecte ale

acesteia. Mai mult, ca să revin la exemplul lui A. Oişteanu, I.P. Culianu ezită să-l

menţioneze în cărţile sale pe Eliade, aşa cum s-a întâmplat în Călătorii în lumea de

dincolo, op în care ideologiile şi practicile şamanice ocupă un loc important. Volumul

despre şamanism al lui Mircea Eliade nu este deloc menţionat de I.P. Culianu, deşi, cum

bine observă şi A. Oişteanu, Culianu consideră viziunile extatice şi călătoriile

extramundane ca aparţinând categoriei fenomenelor şamanice – ceea ce nu exclude

abordarea lui Eliade, dimpotrivă.

37

Volumul lui A. Oişteanu, prin viziunea sa comparatistă, se înscrie în siajul cărţii

lui Matei Călinescu din 2002, însă, spre deosebire de aceasta din urmă, este mai aplicată,

urmărind cu mai multă atenţie liniile de dezvoltare ale celor doi istorici români ai

religiilor.

IV. 5. Ioan Petru Culianu: omul şi savantul – Am încercat să evidențiez în

acest subcapitol importanța antologiei I.P. Culianu: omul și opera, antologie coordonată

de Sorin Antohi, în procesul de receptare a operei lui Culianu, dar și în conturarea unui

portret al celui care a fost Ioan Petru Culianu. Antologia Ioan Petru Culianu: omul și

opera din 2003, care urmează unei antologii de același gen în limba engleză, propune

portretul unui destin excepțional – o sintagmă des uzitată în cazul lui Culianu – și a unei

opere aparte. După cum recunoaște chiar coordonatorul antologiei, Sorin Antohi, este

vorba despre un volum conceput pentru publicul larg. Se dorește, altfel zis, o introducere

în opera lui I.P. Culianu. Partea biografică este foarte bine reprezentată de Mihai Sorin

Rădulescu, cu scurtul text Strămoșii lui Ioan Petru Culianu – publicat inițial în 1991, în

revista „Contemporanul”, după asasinarea savantului român –, și de sora lui I.P. Culianu,

Tereza Culianu- Petrescu. Evocările din volumul coordonat de Sorin Antohi stau sub

semnul diversității și dau seamă de un portret heteroclit al celui care a fost Ioan Petru

Culianu. Critice sau encomiastice, textele din Ioan Petru Culianu: omul și opera instigă

la o mai bună cunoaștere a omului, dar și a istoricului religiilor I.P. Culianu.

IV. 6. Ultimul Culianu – Subcapitolul poartă titlul cărții lui Horia-Roman

Patapievici, căreia îi și este dedicat. Opera lui I.P. Culianu este privită, cum suntem

avertizaţi încă din titlu, din perspectiva „ultimului Culianu”, a celui care îşi cristalizase,

în 1990, după câţiva ani de tatonări, metoda. Abordarea metafizică, numită astfel de

chiar H.-R. Patapievici, din această carte este una nu puţin riscantă – aşadar şi

vulnerabilă – şi mizează pe ipoteza blagiană a cenzurii transcendente: când un creator se

apropie de un secret teribil – legat, de obicei, de alcătuirea acestei lumi –, „ceva de

dincolo de el îl amuţeşte”. Cenzura nu poate exista fără cezură, fără acea fisură în

normalitatea inofensivă a cunoaşterii. În cazul lui Culianu, cezura s-a manifestat printr-o

anume revelaţie, aceea a unei scheme universale de cunoaştere, a unei mathesis

universalis. Descrierea mecanismului cognitiv de generare a variantelor unui sistem este

însoțită de numeroase exemple, preluate, bineînțeles, din volumele lui I.P. Culianu, ceea

38

ce facilitează accesul la o înțelegere cât mai exactă a teoriei sistemice, înțeleasă în sensul

unei mathesis universalis. În această calitate de mathesis universalis, observă H.-R.

Patapievici, teoria/ metoda lui Culianu propune o distincție ontologică între lumea în

care trăim și lumea în care există obiectele ideale ale investigației sistemice. Cea de-a

doua lume cea a minții, pare, cel puțin în accepțiunea lui I.P. Culianu, să fie cea reală.

Cu toate acestea, cea de a doua lumea se află într-o incontestabilă legătură cu prima. În

această secțiune a tezei am încercat să demonstrez că, dincolo de tonul pe alocuri exaltat,

cartea lui H.-R. Patapievici este una mai mult decât aplicată, surprinzând foarte bine

principalele elemente ale viziunii sistemice pe care Culianu o elaborase în ultima etapă a

vieții sale. Dar, în cele din urmă, Horia-Roman Patapievici propune o convenție, iar

cadrul acestei convenții observațiile sale sunt greu, chiar imposibil de contrazis.

IV. 7. Ultimul interviu – Este vorba despre interviul acordat de către Culianu, în

1990, Gabrielei Adameșteanu, în care autorul Jocului smarald vorbește despre evoluția

sa intelectuală, despre situația din România, dar și despre relația sa cu Eliade. Gabriela

Adameșteanu a fost, din câte cunosc, ultimul jurnalist care l-a intervievat pe I.P.

Culianu. Se întâmpla în decembrie 1990, la Chicago. Interviul a apărut în anul următor,

adică în 1991, în revista „22”. Sceptic, cu o alura unei persoane care pare a ști mai multe

decât spune, I.P. Culianu, în interviul din 1990, pare un personaj straniu care, asemenea

lui Tozgrec, unul dintre eroii povestirilor sale, surprinde, printre altele, prin capacitatea

de a lăsa impresii diferite despre sine, părând de o vârstă incertă, mai tânăr sau mai în

vârstă, în funcție de persoanele care îl descriu.

IV. 8. Monica Lovinescu despre Ioan Petru Culianu – Acest subcapitol este

ceva mai problematic, și asta pentru că propune o critică nu atât a operei lui Culianu, cât

a omului. Este vorba despre portretul critic propus de Monica Lovinescu în Jurnal inedit

(2001-2002). În Jurnal inedit (2001-2002) (Humanitas, Bucureşti, 2014), Monica

Lovinescu, intransigentă, dar și loială unor vechi prietenii, își expune în mod evident

simpatiile și antipatiile. Ioan Petru Culianu a reușit să iasă din grațiile acesteia și să

devină pentru Monica Lovinescu un personaj antipatic. În notațiile din Jurnal inedit

(2001-2002), Monica Lovinescu este deranjată de tentativele lui I.P. Culianu și Matei

Călinescu de a lămuri trecutul legionar al lui Mircea Eliade. Trebuie spus că multe dintre

textele lui Matei Călinescu pe tema Eliade-Culianu au fost găzduite de revista „22”, ceea

39

ce i-a atras probabil Gabrielei Adameșteanu îndepărtarea din grupul de „favoriți” al

cuplului Virgil Ierunca-Monica Lovinescu (aceasta din urmă refuzând – cel puțin pentru

un timp – să mai colaboreze cu texte la revista „22”). Prima însemnare despre cazul

Eliade-Culianu poartă data de 7 aprilie 2001 și este una de dezaprobare categorică a

atitudinii lui Matei Călinescu în legătură cu trecutul legionar al lui Eliade, trecut pe care,

împreună cu I.P. Culianu, ar fi dorit să-l „exorcizeze” prin publicarea unui volum cu cele

10-12 texte considerate legionare semnate de Mircea Eliade. Proiectul, după cum am mai

spus, nu s-a realizat. În schimb, cei doi și-au atras antipatia multor scriitori din exil.

Printre aceștia s-au aflat și Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Feomenul este, până la

un punct, de înțeles. Ceea ce lasă însă de dorit este vehemența cu care Mircea Eliade este

apărat. Însuși Culianu a făcut asta, ceea ce nu l-a iluzionat că trecutul magistrului său ar

fi fost unul impecabil. Faptul că Matei Călinescu scrie despre acest trecut și despre

atitudinea lui Culianu, în fond, cel mai afectat de dezvăluirea trecutului legionar al

maestrului său din tinerețe, este o atitudine firească. În schimb, Monica Lovinescu

interpretează gestul lui Matei Călinescu în mod eronat, considerându-l o tentativă de a-l

promova pe Culianu prin denigrarea („coborârea de pe soclu” a) lui Mircea Eliade.

Obiectivul fundamental al acestei teze este acela de a de a oferi o imagine completă a

operei lui Ioan Petru Culianu, prin analiza atât a volumelor de istoria religiilor, cât și a

celor de proză. Analiza, cu accente biografice, urmărește în principal punctele de

conexiune dintre cele două fațete, cea de istoric al religiilor și cea de prozator, ale lui

Culianu. Mai mult, am propus spre analiză și articolele semnate de acesta de-a lungul

timpului, completând astfel un portret rămas până în prezent incomplet. Un alt obiectiv

al acestei teze este acela de a surprinde modul în care opera lui Culianu a fost receptată

în spațiul cultural românesc. În acest scop, am dedicat un capitol principalelor volume

apărute în România despre opera lui Ioan Petru Culianu, sperând ca astfel să ofer o

imagine cât de cât exactă a modului în care acesta a fost receptat.

ÎN LOC DE CONCLUZIE: Tripla ipostază a lui Ioan Petru Culianu: istoric al

religiilor, prozator și publicist – Despre Mircea Eliade s-a scris, mai ales după 1989,

destul de mult și bine. Opera lui Ioan Petru Culianu, însă, în primii ani de după 1990, a

40

rămas puţin cunoscută publicului român. În prezent, editura Polirom i-a dedicat o

colecţie în care au apărut aproape toate volumele lui Culianu (de istoria religiilor, de

proză, publicistică), ceea ce a dus la o oarecare vizibilitate a acestui istoric român al

religiilor.

În legătură cu relația dintre Culianu și Eliade, un lucru este sigur: ea a avut un rol

major în evoluţia tânărului Ioan Petru Culianu. Încă din monografia din 1979 dedicată

lui Eliade, Culianu se despărțea de cel pe care l-a privit, toată viața, ca pe un mentor.

Tentativa de a ieși din umbra lui Eliade nu a fost zadarnică. Perspectivele lui Culianu,

cel puțin în ceea ce privește istoria religiilor, au tins spre originalitate, inedit, iar

adoptarea științelor cognitive a reprezentat o încercare de integrare, după cum bine

remarca Moshe Idel, a acestui domeniu într-un domeniu mult mai larg al științelor

umane, contrar încercării lui Eliade de a diferenția maniera sa de abordare a religiei de

orice altă metodologie. Am insistat pe relația dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu

dintr-un motiv destul de simplu: despre Eliade se poate vorbi fără a-l numi pe I.P.

Culianu, însă invers nu se poate.

În ceea ce privește opera științifică, contribuția lui Culianu în domeniul atât de

inflexibil al istoriei religiilor, probabil că volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484 –

care reprezintă, în viziunea lui Horia-Roman Patapievici, lucrarea paradigmatică a

primului Culianu – este una din cele mai cunoscute lucrări ale sale. A fost elaborat între

1969 şi 1981, având la bază lucrarea de licenţă pregătită cu Nina Façon şi susţinută în

1972, Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere. Subiectul principal al volumului este,

după cum sugerează și titlul, magia renascentistă. În perioada Renaşterii, arta magiei era

foarte prețuită. Este vorba despre o artă întemeiată pe exploatarea imaginarului, o artă

care, în cazul lui Giordano Bruno, a devenit o metodă de control al individului şi al

maselor bazată pe o profundă cunoaştere a pulsiunilor erotice, personale şi colective.

Magicianul renascentist era psihanalist, profet, om politic, spion, responsabil cu relaţiile

publice, agent de propagandă, agent de publicitate, cumula, adică, mai multe funcţii

specifice - credeam noi - epocii moderne. Ioan Petru Culianu, în volumul despre

Renaştere, studiază aplicat o singură materie: imaginaţia omenească. El este preocupat

de schimbările la nivelul imaginarului, prin care explică de altfel şi schimbarea de

dominantă după perioada renascentistă.

41

Dacă în Eros şi magie în Renaştere..., Culianu a încercat să prezinte într-un mod

cât mai comprehensibil pentru omul modern cunoaşterea magică - mai exact spus,

cunoaşterea fantastică -, o tentativă de traducere a magiei renascentiste prin care aceasta

să-şi recapete statutul de ştiinţă raţională, în următoarele volume accentul este mutat pe

„interpretarea cognitivistă a tuturor creaţilor umane” . Culianu, după cum am și încercat

să demonstrez, a dezvoltat în ultima sa etapă un sistem strict raţional bazat pe o

elementară schemă computaţională, mutând punctul de origine al tuturor creaţiilor

omeneşti într-un spaţiu cognitiv, raţiunea umană – scopul savantului român fiind acela

de a crea o teorie cognitivistă integrală. Spaţiul fantasmelor este înlocuit, aşadar, cu

mintea omenească, loc originar suprem al credinţelor şi ideilor religioase şi nu numai.

Cel de al doilea volum asupra căruia am insistat este Gnozele dualiste ale

Occidentului, volum a cărui gestaţie a fost una îndelungată: noiembrie 1973- noiembrie

1986. A apărut, însă, de-abia în 1990, la editura pariziană Plon, sub titlul Les Gnoses

dualistes d' Occident. Histoire et mythes. În 1992, la o diviziune a editurii Harper

Collins, a apărut în limba engleză, cu titlul The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from

Early Christianity to Modern Nihilism, o versiune remaniată a acestui op într-o traducere

de H.S.Wiesner şi de Culianu însuşi. Această ultimă ediţie este una inedită, a cărui

noutate constă în metoda prin care Ioan Petru Culianu analizează materialul conţinut, de

altfel, şi de ediţia franceză. Gnozele dualiste ale Occidentului a stat la baza descoperirii

perspectivei sistemice, aplicată apoi (cu mai mult sau mai puţin succes) de Culianu în

viitoarele lucrări. Scopul mărturisit al cercetării este studiul miturilor vehiculate de un

grup anumit de curente religioase numite de noi dualisme ale Occidentului Autorul

recunoaşte că aspectul istoric al problemei va fi tratat minimal, accentul căzând tratarea

sistematică şi sincronică a acestor credinţe. Dualismul este definit ca proces de gândire,

proces al cărui rezultate pot fi încadrate sistemic, adică într-un sistem. Ceea ce ne

propune Culianu în acest sens este o schemă alcătuită din mai multe posibilităţi, soluţii,

în istorie impunându-se doar unele dintre aceste posibilităţi ale schemei, celelalte fiind

repudiate prin jocul puterii. Gnosticii, şi dualiştii în general, nu au făcut decât să aleagă

din această schemă soluţii concorde cu viziunea lor despre lume.

Ioan Petru Culianu este și autorul a numeroase articole şi eseuri apărute prin

diverse publicaţii din Occident. Asemenea lui Eliade, Culianu a avut o bogată activitate

42

publicistică. În afară de un singur eseu („Soarele şi Luna. Eseu asupra semnificaţiei

simbolicii hierocosmice Soare-Lună şi a nunţilor mitice” publicat în „Lucrări ştiinţifice.

Cercurile studenţeşti de folclor” I, Al IV-lea colocviu naţional al cercurilor ştiinţifice

studenţeşti de folclor – Baia Mare, 13-16 mai 1971), toate articolele, eseurile lui Culianu

au apărut în publicaţii sau în antologii din străinătate. Tânărul savant român a avut şi

câteva emisiuni la secţia română a BBC în anii 1987-1989. Domeniile acestor scrieri

răspândite prin diferite publicaţii sau concretizate în emisiuni radio sunt diverse: de la

folclor, religie, literatură, până la politică şi fapt divers. I.P. Culianu a glisat deseori şi în

volumele sale între istoria religiilor, politică, literatură, găsind în fiecare din acestea

exemple care să-i susţină teoriile şi ipotezele. Erudiţia impresionantă, dar și inteligenţa

sa ieșită din comun îi facilitau aceste digresiuni. Aceste digresiuni, trebuie menționat, fac

parte din stilul lui Culianu. În plus, cele ce s-au întâmplat în România atât înainte de

1989 cât şi după l-au determinat să aibă o atitudine politică netă, criticând atât

comunismul, cât şi neocomunismul instalat după 1989. A dat dovadă de o atitudine

combativă şi în textele despre naţionalismul comunist, dar şi în cele despre naţionalismul

Gărzii de Fier, considerând ambele tipuri de naţionalism produse ale unor viziuni

extremiste.

Asemenea lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu a fost și un bun prozator, după

cum am încercat să demonstrez în cel de al treilea capitol al lucrării de față. Primele sale

texte datează încă din vremea adolescenței și conțin temele care îl vor bântui mai apoi pe

maturul Culianu, teme mitice, puternice, explorate mai înainte și de Eliade: fuga din

timp, dorința (buddhistă) de anihilare a eului, iluzia acestei lumi, ideea sacrului camuflat

în profan - temă atât de dragă lui Mircea Eliade. Mai mult, Culianu a scris și un micro-

roman SF, Hesperus, un fel de reinterpretare a genezei, în care este menționată și Arta

Transformării, acea capacitate de a anula „ficțiunile” care domină firea umană, ca

spațiul, timpul, cauzalitatea naturală etc., temă recurentă apoi și în scrierile sale

științifice și care ar ține, cred, și de latura ocultă a firii lui Culianu. Pornind de la propria-

i carte despre Renaștere, 1984. Eros și magie în Renaștere, Culianu scrie un ”roman

istorico-detectivistic”, Jocul de smarald, care amintește de romanul lui Umberto Eco,

Pendulul lui Foucault. În 1986, apare și culegerea de povestiri Pergamentul diafan.

Ultimele povestiri, unul dintre cele mai bune volume de proză semnate de Culianu,

43

alături de postumul Tozgrec. Povestirile volumului sunt bucăți fantastice bine scrise,

bine proporționate, care pot fi citite, în ordine variabilă, și drept capitole ale unui roman.

Am făcut o analiză a prozelor lui Culianu atât din perspectivă istorico-literară, cât și

dintr-o perspectivă a operei științice a acestuia, încercând, de câte ori e posibil, să

evidențiez, tematic, legăturile dintre opera științifică și prozele lui I.P. Culianu. Un lucru

este cert: prozele lui I.P. Culianu nu pot fi analizate în mod distinct de volumele sale

teoretice.

Personalitate prodigioasă, multifațetată, I.P. Culianu s-a manifestat, chiar dacă

meteoric, ca un fin istoric al religiilor, dar și ca un talentat prozator. Am încercat să

surprind atât personalitatea, destul de alunecoasă, a omului Ioan Petru Culianu, cât și

mecanismele gândirii sale, mecanisme care stau la baza unor lucrări de specialitate mai

mult decât interesante mai ales prin conexiunile lor cu științele cognitive.

44

BIBLIOGRAFIE

1. Opera lui Ioan Petru Culianu

A. Proza

1. La collezione di smeraldi. Racconti, Jaca Book, Milano, 1989

2. Hesperus, Editura Univers, București, 1992

3. Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, 1996

4. Hesperus, ediția a II-a, Editura Nemira, București, 1998

5. Arta fugii, Editura Polirom, Iaşi, 2002

6. Pergamentul diafan. Povestiri, Editura Polirom, Iași, 2002

7. Hesperus, ediția a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2004

8. Jocul de smarald, Editura Polirom, Iaşi, 2005

9. Tozgrec, Editura Polirom, Iaşi, 2010

10. Jocul de smarald, ediția a II-a, Colecția Colecția „Top 10+”, Editura Polirom,

Iași, 2011

11. Pergamentul diafan. Povestiri, ediția a III-a, Colecția „Top 10+”, Editura

Polirom, Iași, 2013

B. Volume de istoria religiilor

12. Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Asssisi, 1978

13. Iter in Silvis: Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Gnosis, no. 2, EDAS, Messina,

1981

14. Religione e potere, MARIETTI, Torino, 1981

15. Psychanodia: A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and

Its Relevance, Brill, Leiden, 1983

16. Éros et Magie à la Renaissance. 1484, Flammarion, Paris, 1984

45

17. Expériences de l'extase: Extase, ascension et récit visionnaire de l'hellénisme au

Moyen Age, Payot, Paris, 1984

18. Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas, L'Erma di Bretschneider, Roma,

1985

19. Experienze dell'estasi dall'Ellenismo al Medioevo, Laterza, Bari, 1986

20. Recherches sur les dualismes d'Occident: Analyse de leurs principaux mythes,

Lille-Thèses, Lille, 1986

21. Eros and Magic in the Renaissance, University of Chicago Press, Chicago, 1987

22. Eros e magia nel Rinascimento: La congiunzione astrologica del 1484, Il

Saggiatore - A. Mondadori, Milano, 1987

23. I miti dei dualismi occidentali, Jaca Book, Milano, 1989

24. Dictionnaire des religions, Plon, Paris, 1990

25. Les Gnoses dualistes d'Occident: Histoire et mythes, Plon, Paris, 1990

26. The Eliade Guide to World Religions, Harper Collins, New Zork, San Francisco,

1991

27. I viaggi dell'anima, Arnoldo Mondadori Editore, Milano, 1991

28. Out of this World: Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein,

Shambhala, Boston, 1991

29. The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern

Nihilism, HarperCollins, San Francisco, 1992

30. Mas alla de este mundo, Paidos Orientalia, Barcelona, 1993

31. Dicţionar al religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

32. Călătorii in lumea de dincolo, Editura Nemira, București, 1994, 1999

33. Eros şi magie în Renaştere. 1484, Editura Nemira, București, 1994, 1999

34. Experiences del extasis, Paidos Orientalia, Barcelona, 1994

35. Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, postfață de Horia-Roman

Patapievici, Editura Nemira, Bucureşti, 1995

36. Jenseits dieser Welt, Eugen Diederichs Verlag, Műnchen, 1995

37. Mircea Eliade, Nemira, Bucureşti, 1995, 1998

38. Religie şi putere, Bucureşti, Editura Nemira, 1996

46

39. Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism

până în Evul Mediu, Editura Nemira, București, 1997

40. Psihanodia, Editura Nemira, București, 1997

41. Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul

modern, Editura Nemira, București, 1999

42. Eros y magia en el Renacimiento. 1484, Ediciones Siruela, Madrid, 1999

43. Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, Editura Polirom,

Iaşi, 2002

44. Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie și mituri, traducere de Tereza Culianu-

Petrescu, Cuvânt înainte al autorului, Postfață de H.-R. Patapievici, Colecția Ioan

Petru Culianu, Editura Polirom, Iași, 2002, 2013

45. Călătorii in lumea de dincolo, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Prefață și

note de Andrei Oișteanu, Colecția „Biblioteca Ioan Petru Culianu”, Editura

Polirom, Iași, 2003, 2007

46. Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, Editura Polirom, Iași,

2003

47. Eros şi magie în Renaştere. 1484, ed. a 3-a, pref. de Mircea Eliade, postf. de Sorin

Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2003

48. Iocari serio. Știinţă şi artă în gândirea Renaşterii, Editura Polirom, Iaşi, 2003

49. Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism

până în Evul Mediu, ed. a 2-a, pref. de Mircea Eliade, postf. de Eduard Iricinschi,

Editura Polirom, Iaşi, 2004

50. Mircea Eliade, traducere de Florin Chiritescu si Dan Petrescu, Colecția Ioan

Petru Culianu, Editura Polirom, Iași, 2004

51. Arborele Gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul

modern, ed. a 2-a, traducere de Corina Popescu, Colecția Biblioteca Ioan Petru

Culianu, Editura Polirom, Iași, 2005

52. Religie şi putere, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu si Serban

Anghelescu, Colecția Biblioteca Ioan Petru Culianu, Editura Polirom, Iași, 2005

53. Gnosticism şi gândire modernă: Hans Jonas, postfață de Eduard Iricinschi, Iaşi,

Editura Polirom, 2006

47

54. Psihanodia, traducere de Mariana Net, Colecția Biblioteca Ioan Petru Culianu,

Editura Polirom, Iași, 2006

55. Călătorii în lumea de dincolo, ed. a 3-a, pref. şi note de Andrei Oişteanu, Editura

Polirom, Iaşi, 2007

56. Mircea Eliade, Settimo Sigillo, Roma, 2008

C. Referințe critice despre opera lui Ioan Petru Culianu

1. ADAMEȘTEANU, Gabriela, Anii romantici, Editura Polirom, Iași, 2014

2. ANTON, Ted, Eros, Magic, and the Death of Professor Culianu, Northwestern

University Press, 1996

3. ANTON, Ted, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, traducere de

Cristina Felea, prefață de Andrei Oișteanu, Editura Nemira, Bucureşti, 1997

4. CĂLINESCU, Matei, Ioan. P. Culianu şi Mircea Eliade- amintiri, lecturi,

reflecţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002

5. DAVID, Dorin, De la Eliade la Culianu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010

6. DE MARTINO, Marcello, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i "non

detti", Roma, Settimo Sigillo, 2008

7. GAVRILUŢĂ, Nicu, Culianu, jocurile minţii şi lumile multidimensionale, Editura

Polirom, Iaşi, 2000

8. IDEL, Moshe, Mircea Elade. De la magie la mit, traducere de Maria-Magdalena

Anghelescu, Editura Polirom, Iași, 2014

9. Ioan Petru Culianu: omul şi opera, vol. coord. de Sorin Antohi, Editura Polirom,

Iaşi, 2003

10. LOVINESCU, Monica, Jurnal inedit (2002-2002), Editura Humanitas, București,

2014

11. MARTINO, Marcello de, Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i 'non

detti', Roma, Edizioni Settimo Sigillo, 2008

48

12. OIȘTEANU, Andrei, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură,

colecție „Plural M”, Editura Polirom, Iași, 2010

13. OIŞTEANU, Andrei, Religie, politică şi mit: texte despre Mircea Eliade şi Ioan

Petru Culianu, Editura Polirom, Iaşi, 2007

14. PATAPIEVICI, Horia-Roman, Ultimul Culianu, Editura Humanitas, Bucureşti,

2010

15. Religion, Fiction and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, volumes

I-II, coord. Sorin Antohi, Editura Nemira, Bucharest, 2001

16. ZOLLA, Elémire, Ioan Petru Culianu, Alberto Tallone Editore, 1994

2. Bibliografie de referință

1. ALEXANDRESCU, Sorin, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura

Humanitas, București, 2006

2. AMIDON, Stephen; Amidon, Thomas, Mașinăria sublimă: o biografie a inimii

umane, traducere George Tudorie, Editura ALL, București, 2012

3. ANDREESCU, Gabriel, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei

Securității, , Editura Polirom, Iași, 2013

4. BARTHES, Roland, Mitologii, traducere, prefață și note de Maria Carpov,

Editura Institutul European, Iași, 1997

5. BORDAȘ, Liviu, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi

antisemitismul, vol. I, culegere de texte de Liviu Bordaş, ediţie îngrijită de

Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 2012, 412

6. BRAGA, Corin, De la arhetip la anarhetip, Editura Polirom, Iaşi, 2006

7. CESEREANU, Ruxandra, Un singur cer deasupra lor, Editura Polirom, Iaşi,

2013

8. CODRESCU, Andrei, Mesi@, Editura Polirom, Iaşi, 2006

9. COSTACHE, Iulian, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea

Românească, Iaşi, 2008

49

10. CROWLEY, John, The second book of Ægypt: Love & Sleep, Bantam, 1994

11. DENNETT, Daniel C., Tipuri mentale. O încercare de înțelegere a conștiinței,

traducere de Hortensia Pârlog, Editura Humanitas, București, 1998

12. DOBRESCU, Caius, Minoic, Editura Polirom, Iaşi, 2011

13. ECO, Umberto, Limitele interpretării, traducere de Ștefania Mincu și Daniela

Bucșă, Editura Pontica, Constanța, 1996

14. EINSTEIN, Albert, Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ediția a V-a, traducere

de Ilie Parvu, Editura Humanitas, București, 2010

15. ELIADE, Mircea, Europa, Asia, America... Corespondenta I-P, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2004

16. ELIADE, Mircea, Insula lui Euthanasius, ed. a III-a, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2008

17. ELIADE, Mircea, Itinerariu spiritual, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

18. ELIADE, Mircea, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

19. ELIADE, Mircea, Jurnal 1941-1969, ed. a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti,

2004

20. ELIADE, Mircea, Jurnal 1970-1985, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

21. ELIADE, Mircea, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. 1 şi 2, Editura

Humanitas, 2006

22. ELIADE, Mircea, Sacrul şi profanul, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti,

2013

23. ELIADE, Mircea, Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, ediţia a II-a,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

24. ELIADE, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, ed. a V-a, Prefaţă de Georges

Dumézil, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

25. ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, Bucureşti,

1995

26. Evanghelii gnostice, traducere Anton Toth, Herald, București, 2012

27. FEYERABEND, Paul, Against Method, Fourth Edition, Verso, London, New

York, 2010

50

28. GARDNER, Howard, The Mind's New Science: A History of the Cognitive

Revolution, Basic Books, 1987

29. GATTI, Claudio, Prevestirea. Thriller esoteric, Editura Polirom, Iaşi, 2005

30. GREEN, Brian, The Fabric of the Cosmos: Space, Time and the Texture of

Reality, Vintage Books, New York, 2004

31. GREENBLATT, Stephen, Clinamen. Cum a început Renașterea, traducere de

Adina Avramescu, Editura Humanitas, București, 2014

32. IDEL, Moshe, Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări, colecția

„Biblioteca Ioan Petru Culianu”, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu,

Editura Polirom, Iași, 2008

33. JONAS, Hans, The Gnostic Religion: The Message of the Alien God & the

Beginnings of Christianity, Beacon Press, Boston, 1958

34. JAYNES, Julian, The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral

Mind, Houghton Mifflin Company, Boston, New York, 2000

35. JUNG, Carl Gustav, Amintiri, vise, reflecții (consemnate de Aniela Jaffé), ediția a

4-a, Editura Humanitas, București, 2010

36. JUNG, Carl Gustav, Opere complete. Vol. 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv,

traducere de Dana Verescu și Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, București,

2003

37. KLIBANSKY, Raymond; Panofsky, Erwin; Saxl, Fritz, Saturn și melancolia.

Studii de filosofie a naturii, religie și artă, colecția „Biblioteca de istorie a

științelor”, traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban și

Adela Văetiși, postfață de Bogdan-Tătaru Cazaban, Editura Polirom, Iași, 2002

38. LÉVI-STRAUSS, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, București,

1978

39. MANEA, Norman, Vizuina, Editura Polirom, Iaşi, 2009

40. MEYER, Marvin, Iisus în evanghelii și texte gnostice, colecția Porta Magica,

Editura Nemira, București, 2011

41. NEEDHAM, Rodney, Symbolic classification, Goodyear Pub. Co., U.S., 1979

42. PAGELS, Elaine, Adam, Eve, and the Serpent: Sex and Politics in Early

Christianity, Vintage Books, 1989

51

43. PAGELS, Elaine, Evanghelii gnostice, traducere de Anton Toth, Editura Herald,

București, 2012

44. PLEȘU, Andrei, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003

45. PUECH, Henri-Charles, Despre gnoză și gnosticism, traducere de Cornelia

Dumitru, Editura Herald, București, 2007

46. QUISPEL, Gilles, Gnosis and Psychology, Brill, Leiden, 1980

47. RUCKER, Rudy, The Fourth Dimension: A Guided Tour of the Higher Universes,

Houghton Mifflin, Boston, 1984

48. RUCKER, Rudy, Geometry, Relativity and the Fourth Dimension, Dover, New

York, 1977

49. SEARLE, John R., Mintea. O scurtă introducere, traducere Iustina Cojocaru,

Editura Herald, București, 2013

50. SHUMAKER, Wayne, Știintele oculte ale Renașterii. Un studiu al patternurilor

intelectuale, trad. de Petronia Petrar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

51. THOMPSON, D'Arcy Wentworth, On Growth and Form, Cambridge University

Press, 1992

52. ȚURCANU, Florin, Mircea Eliade; Prizonierul istoriei, Editura Humanitas,

București, 2006

53. VARIANO, John, Food and Art in Renaissance Italy, University of California

Press, Berkeley, Los Angeles, London, 2009

54. WALKER, D.P., Magia spirituală și angelică – De la Ficino la Campanella,

traducere de Maria Genescu, Editura Herald, București, 2010

3. Referințe WEB

1. CULIANU, Ioan Petru, „Religia ca instrument de putere şi mijloc de eliberare în

mediul noncreştin (I)”, în „22”, 15.05.2012, http://www.revista22.ro/religia-ca-

instrument-de-putere-si-mijloc-de-eliberare-n-mediul-noncrestin-i-15039.html,

accesat 28.05.2013

52

2. CULIANU, Ioan Petru, „Religia ca instrument de putere şi mijloc de eliberare în

mediul noncreştin (II)”, în „22”, 22.05.2012, http://www.revista22.ro/religia-ca-

instrument-de-putere-si-mijloc-de-eliberare-n-mediul-noncrestin-ii-15192.html,

accesat 11.06.2013

3. CULIANU, Ioan Petru, „Un șir de întâmplări”, în „22”, 24.05.2011,

http://www.revista22.ro/un-sir-de-ntmplari-10635.html, accesat 14.04.2012

4. DINIȚOIU, Adina, „Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu – Despre magie, eros

și crime în Florența renascentistă”, http://www.bookaholic.ro/despre-magie-eros-

si-crime-in-florenta-renascentista.html, accesat 25.05.2014

5. GOREN, Ilan, „Misterul Culianu”, în „Observator cultural”, nr. 213/ 2004

http://www.observatorcultural.ro/Misterul-Culianu*articleID_10523-

articles_details.html, accesat 14.09. 2013

6. OIȘTEANU, Andrei, „Asasinarea lui Culianu. După 20 de ani”, în „22”,

17.05.2011, http://www.revista22.ro/asasinarea-lui-culianu-dup259-20-de-ani-

10579.html,accesat 20.12.2012

7. OIȘTEANU, Andrei, „Ioan Petru Culianu: «Cel mai bun prieten al meu, Dorin

Liviu Zaharia»”, în „22”, 16.09.2014, http://www.revista22.ro/ioan-petru-culianu-

-8222cel-mai-bun-prieten-al-meu--dorin-liviu-zaharia8221-47577.html, accesat

02.10.2014

8. PECICAN, Ovidiu, „Culianu între ştiinţă şi revelaţie”, în „Apostrof”, nr. 7/2010,

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1180, accesat, 02.04.2014

53

IOAN PETRU CULIANU – DESTINUL UNEI OPERE

IOAN PETRU CULIANU – THE DESTINY OF A WORK

Conducător științific, Doctroand

Prof. univ. dr. Moceanu Ovidiu Emanuel-Raul Popescu

Rezumat

Teza cu titlul „Ioan Petru Culianu – destinul unei opere” își propune o prezentare

detaliată, care mizează pe contextul biografic, atât a volumelor de istoria religiilor, cât și

a celor de proză semnate de Ioan Petru Culianu. Originalitatea acestei abordări de tip

monografic constă în faptul că, până în prezent, opera lui Ioan Petru Culianu nu a

beneficiat de o privire totalizatoare, care să țină cont de cele două ipostaze ale acestui

autor: cea de istoric al religiilor și cea de prozator. Referitor la prima ipostază, cea de

istoric al religiilor, am evidențiat originalitatea viziunii sistemice, viziune elaborată de

Culianu în ultimii ani ai vieții, și am urmărit cronologic etapele dezvoltării ei în opera

acestuia. În cazul prozei, esențiale mi s-au părut conexiunile cu volumele de istoria

religiilor, cu ideile exprimate în acestea, idei recognoscibile și în textele de proză.

Inevitabil, ariile de interes coincid, proza lui Culianu constituind, de fapt, o punere în

practică, la modul ideal, a unor teorii legate de perioada creștinismului timpuriu și

Renaștere.

De asemenea, am considerat necesară o descriere a modului în care Ioan Petru

Culianu a fost perceput în România. În acest sens, într-un capitol special, am analizat

54

volume ca Ultimul Culianu de Horia-Roman Patapievici, Religie, politică și mit. Texte

despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu de Andrei Oișteanu sau Despre Ioan P.

Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții de Matei Călinescu.

Teza „Ioan Petru Culianu – destinul unei opere” are ca obiectiv principal analiza

operei lui Ioan Petru Culianu dintr-o perspectivă biografică, dar și culturală, cu accente

pe evoluția viziunii sistemice în opera teoretică, dar și în proza acestui autor.

Abstract

The PhD thesis entitled „Ioan Petru Culianu – The Destiny Of A Work” is set to

offer a detailed presentation which takes into account the biographical context both from

the works on the history of religion and the ones in prose signed by Ioan Petru Culianu.

The originality of this monographic approach is based on the fact that until now Ioan

Petru Culianu’s work has not benefited from an all-encompassing view that takes into

account the two aspects of this author: that of historian of religions and prose writer. With

reference to the first aspect, that of historian of religions, I emphasized the originality of

the systemic vision, which was elaborated by Culianu during his last years, and I

followed chronologically the phases of its development in his work. Dealing with

Culianu’s prose, the connections between the works on history of religions and his

literary work seemed essential for me. Inevitably, the areas of interest coincide, Culianu’s

prose actually being an ideal way of putting into practice some theories connected to the

early Christianity and the Renaissance.

Furthermore I have considered necessary a description of the way Ioan Petru

Culianu was perceived in Romania. Thus in a special chapter I have analyzed books like

Ultimul Culianu by Horia-Roman Patapievici, Religie, politică și mit. Texte despre

Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu by Andrei Oișteanu or Despre Ioan P. Culianu și

Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții by Matei Călinescu.

The PhD thesis entitled „Ioan Petru Culianu – The Destiny Of A Work” has as

main objective the anlysis of Ioan Petru Culianu’s work from a biographical perspective,

55

but also from a cultural one with accents on the development of the systemic vision in

both the theoretical works and the literary one of this author.

56

CURRICULUM VITAE

Nume – Popescu

Prenume – Emanuel-Raul

Data naşterii – 20 decembrie 1981, Braşov

Domiciliul – Str. I.L. Caragiale, bl. 4, sc. C, ap. 5, Râșnov, Județul Brașov

Telefon – 0736260856

E-mail – raul_emanuel2006@yahoo.fr

Studii :

2009-2014, Universitatea „Transilvania”, Facultatea de Litere, doctorat,

„Ioan Petru Culianu – destinul unei opere”

2006-2008, Universitatea „Transilvania”, Facultatea de Litere, master

„Literatură şi comunicare”

2000-2005, Universitatea „Transilvania”, Facultatea de Ştiinţe, Filologie,

română-franceză

1995-2000, Liceul Teoretic „Unirea”, Braşov

Activitate profesională şi publicistică :

- 2007 - debut în, în revista „Astra”;

- 2013-2014 – librar la „Humanitas”;

- 2014 – până în prezent – coordonator Librăria Humanitas de la Drept;

- participare la Festivalul de Teatru Independent Underground, Arad, mai 2007, la atelierele

de creaţie coordonate de Alina Nelega; piesa „Forever Batman”, prezentă în „Art-Fun project –

texte noi în teatrul vechi”, Arad, 2007;

- piesa „Astăzi nu mai bem”, publicată în Antologia „Junii 007”, Aula, 2007;

- cronici publicate în revistele Astra, Steaua, Observator cultural;

57

ARTICOLE PUBLICATE

1. „Un roman oniric: Luiza Textoris de Corin Braga”, în „Observator cultural”, nr. 662,

februarie 2013

2. „Un debut colectiv în poezie”, în „Observator cultural”, nr. 670, aprilie 2013

3. „Despre trup și literă în opera lui Gheorghe Crăciun”, în „Observator cultural”, nr. 673,

mai 2013

4. „Ioan Petru Culianu, misticul rațional”, în „Observator cultural”, nr. 674, mai 2013

5. „Ioan Petru Culianu – autor și personaj literar”, în „Observator cultural”, nr. 685, august

2013

6. „Decăderea casei Buddenbrook”, în „Observator cultural”, nr. 688, august 2013

7. „John R. Searle și filosofia minții”, în „Observator cultural”, nr. 700, noiembrie 2013

8. „Comunismul la granița dintre realitate și ficțiune”, în „Observator cultural”, nr.706,

ianuarie 2014

9. „I.P. Culianu despre gnoză și magie”, în „Observator cultural”, nr. 711, februarie 2014

10. „Magia renascentistă: fantasme şi manipulare”, în „Observator cultural”, nr. 714, martie

2014

11. „Renaştere şi modernitate”, în „Observator cultural”, nr. 717, aprilie 2014

12. „Ultimul Culianu şi lumile de dincolo”, în „Observator cultural”, nr. 723, mai 2014

13. „Diavolul între divin şi uman”, în „Observator cultural”, nr. 727, iunie 2014

14. „Mărturii şi controverse”, în „Observator cultural”, nr. 742, octombrie 2014

58

CURRICULUM VITAE

Name – Emanuel-Raul Popescu

Date and place of birth - December 20, 1981, Brasov

Address – I.L. Caragiale street, bl. 4, Rasnov, Brasov

Phone - 0736260856

E- mail – raul_emanuel2006@yahoo.fr

Education:

2010-2013 - "Transilvania" University, Faculty of Letters, PhD

„Ioan Petru Culianu- destinul unei opere”/ "Ioan Petru Culianu – The Destiny of a Work”

2006-2008 - "Transilvania" University, Faculty of Letters, "Literature and

Communication" master

1995-1999 - "Transilvania" University, Faculty of Sciences, Philology,

Romanian - French

1990-1994 - "Unirea" High School, Brașov

Professional activities and publishing:

- 2007- debut in "Astra” periodical

- 2013-2014 - bookseller

- From 2014 to the present – Humanitas bookstore coordinator

- "Underground " Independent Theatre Festival, Arad , May 2007, participation in the

creative workshops coordinated by Alina Nelega ; with "Forever Batman" play in "Art-

Fun project – texte

noi în teatrul vechi", Arad, 2007

- "Forever Batman" play, published in the anthology "Junii 007", Aula Publishing House,

2007

- Chronicles published in Astra, Steaua, Observator cultural

59