UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Studii Culturale

Supremația Occidentului

Coordonator,

Lect. univ. dr. Emil Bucur

Studentă,

Nicolescu Andreea-Cristiana

București

Ianuarie 2014

2

Pentru a putea vorbi despre Occident și despre impactul acestuia asupra lumii, trebuie să

înțelegem mai întâi ceea ce înseamnă. Putem, așadar, să încercăm să-i găsim o definiție.

„Occidentul", „Vestul" sau „Apusul" - toate acestea sunt denumiri pentru o civilizație care și-a

impus dominația și și-a lăsat amprenta asupra întregii lumi. Singurul impediment este faptul că

lumea occidentală încă nu are o definiție clară și distinctă, existând numeroase opinii și feluri în

care e percepută de noi. Unii consideră „Vestul” sinonim cu libertatea, cu democrația, alții cu

creștinismul sau cu raționalismul secular. Trebuie să ținem cont de faptul că „Vestul” ca concept

a început să fie studiat foarte recent. „Istoricul Norman Davies a identificat nu mai puțin de

douăsprezece moduri în care cercetătorii definesc Vestul, având ca termen comun doar ceea ce el

numește "geografie elastică".”1 Din punct de vedere geografic, delimitarea Est-Vest poate fi

făcută cu ajutorul Liniei lui Movius. Hallam Movius, arheolog la Harvard, a descoperit diferența

dintre uneltele folosite în Est și Vest. Astfel, în Africa, Europa și sud-vestul Asiei, s-au

descoperit topoare de mână din cultura acheuleană, unelte din piatră cu vârf ascuțit. În același

timp, săpăturile arheologice din partea estică a planetei au dus la descoperirea unor unelte mult

mai brute și simple. Practic, Linia lui Movius marchează începutul unor moduri de viață separate

în Est și în Vest. Desigur, aceasta este doar o teorie ce poate fi ușor contrazisă, considerând

faptul că Linia lui Movius nu delimitează neapărat un Vest evoluat tehnologic de un Est

rudimentar, ci pur și simplu regiuni vestice, unde piatra era mai accesibilă, de regiuni estice,

unde astfel de pietre sunt rare, iar alternativele (cum ar fi bambusul) nu pot dăinui în timp pentru

a fi descoperite cu ajutorul săpăturilor arheologice. De asemenea, astfel de delimitări nu pot fi

concludente, deoarece diviziunile spațiului și liniile civilizațiilor se schimbă în timp. Opoziția

Nord-Sud era fundamentală în Antichitate, deși s-a atenuat de-a lungul vremii. Aceasta a

continuat, oricum, să aibă un rol important în istorie.

„În schimb, deosebirea Est-Vest, identificabilă deja în lumea greco-romană (și

materializată în anul 395 prin împărțirea Imperiului), s-a impus la scara întregului

continent, determinând evoluții divergente; a fost o falie profundă, separând structuri și

atitudini politice, sociale și religioase.”2

1 Norman Davies, Europe: A History, Oxford, Oxford University Press, 1994, p.25 apud Ian Morris, De ce Vestul

deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor, traducere de Irina Vainovski Mihai si Ioana Miruna

Voiculescu, Iași, Editura Polirom, 2012, p.44 2 Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică, București, Editura Humanitas, 2013, p.9

3

Dacă ne axăm strict pe Europa, vom descoperi că și aceasta poate fi împărțită în trei: cea

estică, cea vestică și cea centrală (de tranziție). Trebuie să luăm în considerare și aspectul fizic al

continentului. Europa meridională are o tipologie aparte datorită climei mediteraneene și a

decupajului peninsular și insular. În nord, separarea între Vest și Est este de asemenea foarte

evidentă, jumătatea occidentală fiind fragmentată, cu mări ce pătrund adânc în masa continentală

și cu un relief variat. Spre Est, continentul se lărgește, Europa răsăriteană (spațiul rus în special)

remarcându-se prin masivitate și o altitudine destul de joasă. „Datele climatice se înscriu în

aceeași tipologie: o climă continentală pronunțată, contrastând cu clima relativ blândă a

Occidentului oceanic și a Sudului mediteranean, și care, pe măsură ce înaintează spre Est, se

apropie de clima siberiană (fără să fie la fel de aspră).”1 Succesul Occidentului se poate datora și

condițiilor fizice favorabile. Astfel, în Anglia, condiția insulară menține pentru o perioadă

îndelungată un fel de izolare a statului, dar apoi îi oferă expansiune maritimă, conferindu-i

prilejul de a deveni o adevărată talasocrație. Un alt exemplu bun este constituit de resursele

naturale. Fierul și cărbunele alimentează revoluția industrială și Marea Britanie devine prima

putere mondială a secolului al XIX-lea. În cazul tuturor marilor civilizații, apa a jucat un rol

decisiv, acestea dezvoltându-se în văile fluviilor (Nil, Eufrat, Huang He, ș.a.). Abundența apei

permite apariția și mai apoi dezvoltarea economiei agrare prin structuri rigide și activități

repetitive, cum ar fi orezăriile chinezești sau irigațiile mesopotamiene. Europa (cu precădere

Occidentul) a avut parte de mai puține avantaje imediate, dar mult mai multe pe termen lung.

Fără fluvii, dar cu o climă temperată cu precipitații suficiente s-a ajuns la un echilibru întâlnit rar

pe restul continentelor. Chiar și în zilele noastre, Europa este singurul continent populat în mod

relativ uniform. Europa Occidentală are parte de cea mai bună variantă a climatului temperat,

existând diferențe bine delimitate între anotimpuri, dar nu excesive, iar oceanul și mările

asigurându-i un regim climatic fără manifestări extreme, cu ierni blânde și veri răcoroase. „Gulf

Stream” duce la o anomalie climatică, încălzind litoralul nord-vestic european. Fără acesta,

Occidentul ar cunoaște ierni de tip canadian sau rusesc. Nicăieri pe planetă nu se întâlnește o

asemenea varietate și un astfel de decupaj, toate acestea ducând la schimburi comerciale

remarcabile și la activități economice diversificate.

1 Ibid.

4

„Din cauză că occidentalii au fost primii agricultori și pentru că oamenii (organizați în

grupuri mari) sunt aproximativ la fel, occidentalii au fost tot primii care au resimțit în

mod serios paradoxul dezvoltării […]. Creșterea dezvoltării sociale însemna populații

mai numeroase, stiluri de viață mai elaborate, precum și o bogăție și o putere militară mai

mari. Combinând în diverse moduri colonizarea și emulația, societățile cu un grad relativ

mai mare de dezvoltare socială s-au dezvoltat în detrimentul celor cu un grad mai mic de

dezvoltare, iar agricultura s-a răspândit în lung și în lat. Pentru a practica agricultura cu

succes în regiuni noi, cum ar fi luncile foarte călduroase din Mesopotamia, agricultorii au

fost nevoiți practic să o reinventeze […].”1

Totodată, „cele trei Europe” pot fi diferențiate între ele și din punct de vedere religios. „O

linie de demarcație evidentă este cea referitoare la religie, cea care separă Europa catolică –

catolică și protestantă începând din secolul al XVI-lea – de Europa ortodoxă.”2 Desigur, întâlnim

și comunități diversificate (Transilvania – unde ungurii și germanii, catolici și protestanți,

dominau țărănimea română ortodoxă). Cu toate acestea, „fractura” confesională este încă din

punct de vedere istoric cea mai vizibilă linie de demarcație. Occidentul a trecut printr-o tranziție

haotică timp de mai multe secole până să se așeze pe noi baze. În tot acest proces, singura

instituție care rămânea constantă era Biserica, prin ea menținându-se o continuitate între cultura

antică și cea medievală. În secolul al XI-lea are loc disputa clasică între papi și împărați. Spre

deosebire de Occident, Imperiul de Răsărit și-a continuat cariera, iar Biserica a acceptat o

autoritate imperială puternică, semnificând supunere, invers decât în Occident. Biserica Catolică

și Bisericile protestante s-au adaptat continuu la mediul în schimbare, fie că este vorba de cel

social, de cel cultural sau de cel politic. Moscova devenise „a treia Romă”, unde autoritatea

politică nu se împărțea nici măcar cu Biserica. Biserica Ortodoxă, astfel, s-a concentrat pe

vocația sa, mesajul teologic, rămânând extrem de tradiționalistă. Această poziție este justificabilă

sub aspect teologic, dar nu și social și politic, fiind foarte puțin productivă. „Biserica Ortodoxă o

fi mai aproape de cer decât Bisericile Occidentului, dar e mai puțin aproape de Pământ.”3

Dualitatea dintre Biserică și Stat duce la un fel de echilibru al puterilor. În acest mod, Occidentul

1 Ian Morris, op. cit., p. 422 2 Lucian Boia, op. cit., p.11 3 Ibid., p.41

5

a evitat capcana unei puteri unice, având o evoluție distinctă față de restul civilizațiilor. În China,

dimensiunea religioasă a vieții sociale este estompată, fără relief instituțional, existând doar un

ansamblu de reguli morale și de ritualuri. Astfel, s-a ajuns la triumful unei caste birocratice. În

cazul Islamului, religia și statul sunt amestecate. Religia îi încetinește mersul spre modernitate și

îi afectează negativ evoluția politică. Califii (considerați moștenitori ai lui Mahomed) au în

același timp și un rol politic, și unul militar, dar și unul religios. Neexistând distincții între

dreptul canonic și cel civil sau între cel religios și cel public, Islamul este la polul opus față de

Occidentul creștin. În acest mod, Occidentul evită să ajungă la fundamentalism religios sau la

tiranie politică.

În Antichitate, Estul domina Vestul și același lucru se poate spune și despre Sud în raport

cu Nordul. Pe când în Grecia se întâlnea o civilizație desăvârșită, în insulele britanice o barbarie

deplină. Cu 2000 de ani mai târziu, în epoca modernă, se inversează rolurile și Vestul și Nordul

devin mai bine situate față de Est și Sud. „Marea Britanie se instalase în fruntea progresului, în

timp ce Grecia, văzută din Occident, părea […] recăzută în barbarie. Această dublă imagine

schimbătoare rezumă într-un fel istoria lumii.”1 Din punct de vedere economic, deși Imperiul

Roman gravita în jurul Romei, Roma consuma enorm și nu producea nimic. Aceasta era

susținută de provinciile estice. Jumătatea orientală a Imperiului era mai populată (aproximativ 23

locuitori/km², față de 15 în partea occidentală). În anul 330, capitala este mutată la Bizanț

(Constantinopole), ceea ce rezultă într-un dezechilibru din ce în ce mai pronunțat în defavoarea

Occidentului. Imperiul de Răsărit cade în 1453, pe când cel de Apus în 476. Consecințele pe

termen lung sunt evidente, considerând că Orientul ajunge într-o fundătură (cu tot cu buna

funcționare) și dezastrul Occidentului duce la crearea lumii moderne și a civilizației tehnologice.

Modul de hrănire este de asemenea o trăsătură specifică civilizației, mediteraneenii

preferând hrana vegetală și bazându-se pe derivate cerealiere, pâine, legume, fructe, vin. Cu toate

acestea, ei nu refuzau carnea, dar este o diferență bine trasată între aceștia și nordicii care o

consumau frecvent. Fernand Braudel menționează cele trei „plante de civilizație”, referindu-se la

grâu, viță-de-vie și măslin. Ulterior, creștinismul, care pornește tot de pe țărmul Mediteranei,

asimilează simbolismul alimentar al regiunii: pâinea, vinul și untdelemnul devenind substanțele

sacre ale creștinismului. „Barbarii” din nord nu dispuneau de o plantă de civilizație. Aceștia

1 Ibid., p. 29

6

dispuneau de pădure și astfel se ocupau cu vânatul, pescuitul și cu creșterea animalelor

domestice (boi, cai, porci). Fondul alimentației lor era bazat pe lapte, brânză și carne, iar ca

băuturi consumau lapte, bere și cidru. Are loc o sinteză a celor două tipuri alimentare atunci când

granițele celor două lumi au căzut, iar schimbarea a avut loc în ambele sensuri. Locuitorii

fostului Imperiu Roman încep să consume mai multă carne, noii seniori devenind chiar carnivori

înrăiți (consumul cărnii era legat de virtuțile războinice și de prerogativele puterii), iar barbarii

adoptă la rândul lor elemente romane. Creștinismul a accentuat acest transfer cultural. Grâul

începe să câștige teren în nord, iar pentru vița-de-vie au loc eforturi de aclimatizare (în Evul

Mediu se producea vin chiar și în Anglia). Fuziunea nu a fost niciodată completă și uniformă;

chiar și în zilele noastre, meridionalii consumă mai mult vin, pe când nordicii mai mult lapte. Cu

toate acestea, sinteza alimentară medievală reprezintă o realitate istorică.

Printre atuurile Occidentului atunci când vorbim despre evoluție economică și industrială

se numără și creșterea animalelor și exploatarea pădurii. Acestea au alimentat mecanismul

productiv. Prin faptul că era mai bogat în vite decât China sau Islam are avantajele unei

agriculturi diversificate, dar și al unei forțe motrice esențiale și anume tracțiunea animală.

Pădurea este o altă caracteristică europeană. Chinezii erau neinteresați, iar Islamul nu o avea.

Până la Revoluția Industrială, lemnul reprezenta un element economic indispensabil, iar

civilizațiile preindustriale erau adevărate civilizații ale lemnului, bazându-și încălzirea, navele,

uneltele de muncă pe acesta. Din acest punct de vedere (al pădurii și al domesticirii animalelor)

putem conchide că din nou, Occidentul deține o superioritate zdrobitoare.

Odată cu sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu pare să aibă loc un declin

demografic. Concluziile variază, nefiind ceva clar, iar cifrele sunt „inventate”. Istoricul Pierre

Chaunu presupune o scădere demografică de la 6 la 1 (chiar 8-1 în partea occidentală a fostului

Imperiu Roman). Aceasta ar avea un impact mai puternic decât un război nuclear în epoca

noastră. Pentru anul 1000 se propun 30-50 milioane de locuitori pentru întreaga Europă (dintre

care Occidentul singur ar avea 20-25 milioane). În Antichitate, doar Imperiul Roman avea 50 de

milioane de locuitori. Prima consecință a acestei slabe densități demografice este demarajul

economic dificil al Occidentului. În altă ordine de idei, în anul 1000, civilizațiile strălucite erau

China (economie dezvoltată și invenții numeroase), Islamul (viață intelectuală bogată) și

Bizanțul (deși pornit pe panta declinului, recuperează și reprezintă partea cea mai civilizată a

7

Europei). În același timp, Occidentul ilustra o „societate frustă de țărani și războinici, trăind la

limita supraviețuirii”1. Anul 1000 marchează începutul unei dezvoltări considerabile, deși trebuie

precizat că ritmul accelerează semnificativ în secolele al XII-lea și al XIII-lea. În 1348, epidemia

de ciumă devastează bazinul mediteranean și Occidentul, rezultând într-un regres trecător și o

remodelare socio-economică. În 1086, Wilhelm Cuceritorul comandă un recensământ

(Domesday Book) care înregistrează 5624 mori de apă în regatul Angliei, care nu depășea 1 500

000 locuitori. Din secolul al X-lea și până în secolul al XIV-lea, morile se înmulțesc în tot

Vestul. La începutul secolului al XIV-lea, doar în Paris erau 68 de mori pe Sena. În 1100 în toată

Franța se găseau 20 000 mori hidraulice. La sfârșitul secolului al XIII-lea, 40 000 , iar la sfârșitul

secolului al XV-lea 70 000. Putem concluziona că în secolele XII-XIII are loc în Occident o

prima revoluție industrială, o fază premergătoare a revoluției industriale propriu-zise din secolele

XVIII-XIX. În Evul Mediu, se folosește energia hidraulică (moara de apă) și cea eoliană (de

vânt) pentru activități industriale variate (măcinatul boabelor, prelucrarea metalelor și tăbăcitul

pieilor fiind doar câteva dintre exemple). Cu toate acestea, oamenii medievali nu au revoluționat

nimic, morile fiind cunoscute încă din Antichitate. Prima mașină cu aburi apare de fapt în secolul

I î.Cr. în Alexandria, la fel și morile de apă complexe. Totuși, mașina cu aburi nu a depășit

stadiul de experiment și nimeni nu s-a gândit la construirea mai multor mori pentru a spori

productivitatea economică. În China se inventează (înaintea europenilor) hârtia, tiparul, orologiul

mecanic, busola, cât și praful de pușcă, dar pentru chinezi, asemeni grecilor și romanilor, astfel

de realizări tehnologice nu aveau finalitate socială și rămâneau doar performanțe de ordin

intelectual. În China se realizau orologii hidraulice, aparate complexe și ingenioase, dar erau

rezervate împăratului și astrologilor săi. Adevăratul orologiu mecanic apare aproape simultan, la

sfârșitul secolului al XIII-lea în Anglia și în Italia.

„În orașe, orologiul și-a ocupat cu mândrie locul pe turnurile edificiilor

reprezentative, ca reper inconturnabil al peisajului urban și al noii culturi „burgheze”; a

disciplinat comportamentele sociale și i-a oferit individului mai multă autonomie,

întărind astfel două trăsături inseparabile ale formulei occidentale: disciplina colectivă și

libertatea individuală. Într-un fel, Occidentul a devenit o societate reglată de ceas, iar

sentimentul acut al valorii și al ritmicității timpului i-a asigurat, nu mai puțin decât

1 Ibid., p.51

8

resursele sale materiale, eficiența (celelalte părți ale lumii au trebuit să aștepte mai multe

secole pentru a beneficia de serviciile orologiului mecanic: timpul rămânea un monopol

imperial în China, și unul religios în lumea islamică).”1

Secolul al XII-lea aduce o fază decisivă în istoria agriculturii occidentale prin extinderea

culturilor și creșterea producției, în paralel cu o creștere demografică. Tehnologia agrară se

perfecționează prin utilizarea mai deasă a fierului (înmulțirea forjelor, potcovirea cailor, plugul

începe să integreze elemente din fier) și începe metoda rotației culturilor. Tot în secolul al XII-

lea are loc o perioadă spectaculoasă de defrișări, Evul Mediu afirmându-și un spirit dinamic și o

mentalitate de cuceritor: „Înainte să plece la cucerirea lumii „exterioare”, Occidentul a început

prin a-și cuceri propriul teritoriu.”2 Occidentul produce astfel un prim mare val migrator, dincolo

de granițele proprii. Deplasarea se face la chemarea prinților din Europa Centrală, care doreau să

profite de tehnologiile apusene. Se pot identifica 3 axe de expansiune (demografică, militară și

politică) care ating în aproape același timp Europa Centrală, Spania (prin „Reconquista”) și

Orientul Mijlociu (prin cruciade). Pe hotarul de est al Occidentului are loc o migrație pur

germanică („Drang nach Osten”). În secolele XII-XIII se fixează colonii germanice în

Pomerania, Prusia și până în Țările Baltice, în Boemia, Ungaria și Transilvania.

Al doilea fenomen socio-economic major din secolele XII-XIII, pe lângă defrișări și

colonizări, este avântul orașelor. „Desigur, Occidentul nu a inventat orașul; dar a inventat un

anume tip de oraș, prototipul a ceea ce este orașul de azi.”3 Orașele occidentale din Evul Mediu

timpuriu erau puține și foarte slab populate, îndeosebi centre de putere și reședințe pentru

episcopi. Orașele în secolele XII-XIII au rațiunea de a fi în dezvoltarea meseriilor și a

comerțului, comunități burgheze („burg”). Un oraș medieval cu o populație de 10 000 sau 20 000

de locuitori era deja un centru important. Existau puține orașe cu peste 50 000 de locuitori, pe

când Roma epocii imperiale avea 600 000 de locuitori. Între 1200 și 1300, demografia pariziană

crește de la 110 000 la 150 000 de locuitori (devenind cel mai mare oraș apusean). Veneția,

capitala unui imperiu comercial și maritim crește de la 70 000 la 110 000 de locuitori, urmată de

Florența (centru financiar) cu 100 000 de locuitori (la fel ca Milano). Roma rămâne la nivelul de

30 000 de locuitori și Londra crește de la 25 000 la 35 000. Bruges din Flandra crește de la 25

1 Ibid., p. 57-58 2 Ibid., p.60-61 3 Ibid., p. 62

9

000 la 40 000. Dezvoltarea relativ lentă a Europei Centrale se reflectă și în populația orașelor

(Cracovia – 10 000 locuitori, Praga urcă de la 10 000 la 30 000, devenind și una din capitalele

imperiului, iar Viena între 10 000 și 20 000). „O simplă privire pe hartă e suficientă pentru a

remarca dezvoltarea inegală a celor „trei Europe”: „punctele” urbane sunt foarte numeroase în

Vest, mai rare în țările Europei Centrale, și mai rare în Europa de Est”1

Secolul al XII-lea marchează de asemenea și începutul unei revoluții intelectuale. Doar

Biserica (în special mânăstirile) păstrează tradiția unei culturi simplificate și antice (Carol cel

Mare nu știa nici să scrie, nici să citească). Cu toate acestea, monopolul cultural al Bisericii era

pe cale să cedeze. Secularizarea este un proces lent și gradual, pe mai multe secole. Apar

categorii noi prin accesul la cultură, precum aristocrații, iar mediul urban produce un spațiu

cultural specific. În 1200 apar primele universități: Bologna, Paris, Oxford, Salamanca. Se

studiază, pe lângă teologie, dreptul, medicina, artele și științele. Nobilii și burghezii privesc

lumea cu proprii lor ochi și nu au aceleași gusturi și interese cu oamenii clerului. În Franța,

literatura debutează (în limba franceză) la sfârșitul secolului al XI-lea, cu poemul epic La

Chanson de Roland și înflorește de-a lungul secolului al XII-lea. Istoriografia își sporește

diversitatea cu o multitudine de cronici urbane, cu scrieri de factură politică sau cu relatări ale

cruciadelor (La Conquête de Constantinople de Villehardouin, prima narațiune istorică scrisă în limba

franceză). Occidentul descoperă cu adevărat știința, deși maeștrii necontestați rămâneau arabii. Prin

Spania și prin Sicilia (posesiune araba în secolele IX-XI) pătrund în Occident scrieri științifice din lumea

islamică. Apare canonul medicinii prin Avicena (nume europenizat, Ibn Sina). Hipocrat, Galenus –

maeștri ce domină învățământul medical. Tot prin Orient se infiltrează în Occident și alchimia și

astrologia. Începând cu secolul al XII-lea, știința occidentală elaborată este un amestec ciudat între

moștenirea antică, alchimie și astrologie, toate într-o sinteză care să respecte doctrina creștină. Există,

desigur, fisuri ce anunța o ruptură. Privitor la domeniul alchimiei, arabii erau interesați mai mult de

aplicațiile ei medicale, pe când occidentalii de puterea ei mistică: piatra filozofală și elixirul vieții.

Considerau că omul este menit să devină un supraom, iar accentul se deplasează de la Dumnezeu la om.

Un nume reprezentativ pentru această orientare este Roger Bacon, savant medieval și călugar franciscan,

acesta dorește să combine armonios știința cu teologia. El recomandă experimentul, crezând că știința

poate săvârși „miracole”. ”Cu Bacon se precizează sensul cuceritor al gândirii științifice occidentale. […]

1 Ibid., p. 64

10

Credința sa în capacitățile nelimitate ale științei face din el aproape un contemporan al nostru. Bacon nu a

trasat nicio cale; a văzut însă bine direcția.”1

„Fizicienii olandezi sunt maeștri în metoda pe cale de a se forma; medici, botaniști,

naturaliști, care de care mai activi: Swammerdan, Huygens, Boerhaave, Gravesande și

Leuwenhoeck. Acesta din urmă, degete îndemânatice, privire pătrunzătoare, spirit stimulat de tot

ce e nou, începe prin a-și perfecționa tehnica, cum am spune în limbajul nostrum de astăzi: nu se

lasă până când nu fabrică, cu propriile-i mâini și după nenumărate încercări, un microscop mai

puternic decât cel de care se serveau predecesorii lui. Reușește: microscopul construit de el

mărește obiectele de două sute șaptezeci de ori. […]

Și scandinavii, Olaus Roemer, Thomas Bartholin, Nils, Stensen, ale căror descoperiri

anatomice reînnoiesc medicina. Și germanii, ca Otto von Guericke, care continuă experiențele

asupra vidului. Disciplinați, cu înclinare către munca în colectiv, germanii publică o revistă

specială, o revistă de medicină și fizică, în care se fac cunoscute lucrările cercetătorilor naturii și

pe care Bayle o laudă mult, spunând că autorii ei aduc cele mai mari servicii științei, atât prin

sârgul necontenit al muncii lor, cât și prin invențiile și geniul lor.

Francezii devin la rându-le cercetători ai naturii: parizienii merg în grădina palatului regal

să asculte lecțiile de anatomie ținute de Duverney; sunt mândri de a-i avea, în persoana lui

Nicolas Lémery, care a fost mai întâi spițer, pe cel pe care Voltaire îl va numi „primul chimist

rational”, și pe unul din cei mai celebri fizicieni ai epocii, pe Mariotte.”2

Dintotdeauna, lumea occidentală a fost mai mică decât restul omenirii. Puterea i-a fost conferită

de multiplele performanțe, și nu de mărime. Anumite reconstrucții statistice3 arată că în anul 1000,

Occidentul deținea aproximativ 9,5% din populația globului. Între 1500 și 1800, ponderea crește la 13%,

și 14,7% în 1913. Populația Statelor Unite atingea pe atunci 5,4%, iar a celorlalte țări rezultate din

emigrația occidentală (Noua Zeelandă, Australia și Canada), 0,8%. Un total de aproape 21%. Acesta este

nivelul maxim atins de populația occidentală. Din punct de vedere demografic, Europa Occidentală

înregistrează un real declin. În prezent, Occidentul abia mai atinge 11% față de aproape 21% în 1913,

fiind redus la jumătate din ceea ce a fost în urmă cu un secol.

1 Ibid., p. 67-68 2 Paul Hazard, Criza conștiinței europene 1680-1715, traducere din franceză de Sanda Șora, ediția a 2-a, București,

Editura Humanitas, 2007, p. 322-323 3 Datele statistice care urmează sunt preluate din lucrarea lui Angus Maddison, The World Economy. Historical

Statistics, OCDE, 2003 apud. Lucian Boia, Sfârșitul Occidentului ? Spre lumea de mâine, București, Editura

Humanitas, 2013, p. 31-33

11

„Cât de modest a devenit arogantul Occident de altădată! Atât de modest, încât, în afara

unei sincere remușcări pentru toate relele făcute, se poate suspecta și un dram de ipocrizie.

„Ceilalți” nu mai sunt dominați, sunt parteneri, și – cine știe ? – pe cale să devină la rândul lor

dominanți. În plus, grație masivei imigrații din ultimele decenii, au ajuns să fie substanțial

reprezentați chiar între zidurile Occidentului (ziduri din ce în ce mai permeabile). Au devenit

parteneri inconturnabili.

Și atunci, Occidentul diminuat de astăzi pare tentat să-și diminueze și propriul loc în

istorie. Sunt interpretări potrivit cărora nu Occidentul, ci China ar fi fost până mai ieri (până pe la

1800) „vioara întâi” în economia mondială. În acest caz subzistă un mister: cum a reușit

Occidentul să o domine? Chiar „Lumea a Treia” în ansamblu n-ar fi fost practic rămasă în urmă

până în plin secol al XIX-lea. Morala e evidentă: Occidentul s-ar fi detașat strict în urma

Revoluției Industriale, mai precis abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, absorbind seva unei

lumi pe care tocmai o lua în stăpânire și profitând îndeosebi de exploatarea nemiloasă a

coloniilor. Pe scurt, s-a îmbogățit pe seama altora.”1

Un alt fenomen ce trebuie luat în calcul privitor la lumea occidentală de astăzi este

speranța de viață și rata mortalității. Ființele umane au evoluat și trăiesc mai mult. Privind în

urmă cu un secol, speranța de viață era sub 50 de ani (vorbim strict despre Occident). În zilele

noastre, se apropie de 80 de ani. Mortalitatea infantilă a dispărut aproape de tot, iar bolile care

afectau pe atunci tinerii (tuberculoza sau alte boli infecțioase) sunt și ele, de asemenea, pe cale de

dispariție. În ziua de astăzi, majoritatea tinerilor (cu puține excepții) își pierd viața în urma

accidentelor sau prin sinucidere, și nicidecum din cauza unor boli precum tuberculoza, diabetul,

amigdalita, scarlatina, ș.a. care acum (în cazul în care mai există) sunt ușor tratabile.

„Omul a atins un palier biologic superior. Trăiește mai mult, și-a prelungit

tinerețea, a scăpat de o mulțime de boli și de infirmități. Impresia că acestea s-ar fi

înmulțit nu e chiar neîntemeiată, dar se explică în primul rând prin prelungirea

considerabilă a vieții […]. Și iată un extraordinar paradox statistic. În lumea occidentală,

așadar la nivelul cel mai de sus, speranța de viață, era, la 1900, sub 50 de ani. Astăzi, se

apropie de 80 de ani. Până și țările cele mai sărace, aproape toate, au ajuns să beneficieze

de o speranță de viață superioară Occidentului de acum o sută de ani. În epoca de piatră,

1 Lucian Boia, Sfârșitul Occidentului ? Spre lumea de mâine, București, Editura Humanitas, 2013, p. 38-39

12

speranța de viață trebuie să fi fost măcar de vreo 20 de ani. Ceea ce înseamnă că, sub

acest raport, și în termini strict statistici, momentul 1900 e mai aproape de preistorie

decât de ziua de azi.”1

Pentru a concluziona, putem lua în considerare toți factorii analizați în încercarea de a găsi o

explicație pentru supremația occidentală. Trebuie să ținem totuși cont de faptul că întreaga

ascensiune a Occidentului de-a lungul timpului nu s-a bazat pe un singur element (precum

economia sau religia, de exemplu), ci pe un ansamblu întreg de elemente și de factori care nu pot

fi analizați separat și nu trebuie să fie „tratați preferențial” în acest context. Nu ar avea rost să

considerăm că Occidentul a ajuns în acest punct doar cu ajutorul religiei sau doar cu ajutorul

democrației. O astfel de analiză ar fi eronată, deoarece cauza evoluției un concept atât de

puternic nu poate fi izolată într-un singur constituent distinct.

1 Ibid., p. 53-54

13

Bibliografie

A. Corpus de texte:

BOIA, Lucian: Occidentul: O interpretare istorică. Traducere din franceză de Emanoil

Marcu, București, Editura Humanitas, 2013

BOIA, Lucian: Sfârșitul Occidentului ? Spre lumea de mâine, București, Editura Humanitas,

2013

BONNETT, Alastair: The Idea of the West: Culture, Politics, History, New York, Editura

Palgrave Macmillan, 2004

HAZARD, Paul: Criza conștiinței europene 1680 – 1715. Traducere din franceză de Sanda

Șora, cuvânt înainte de Jacques Fauve, București, Editura Humanitas, 2007

MORRIS, Ian: De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor.

Traducere de Irina Vainovski-Mihai și Ioana Miruna Voiculescu, Iași, Editura Polirom, 2012

B. Bibliografie critică și teoretică:

B.2. Dicționare și enciclopedii:

MILLER, David: Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Traducere din engleză de

Dragan Stoianovici, introducere la ediția românească de Alan Ryan, București, Editura

Humanitas, 2006

B.9. Surse web

14

BAVAJ, Riccardo: "The West": A Conceptual Exploration, in: European History Online

(EGO), published by the Institute of European History (IEG), Mainz 2011-11-21, consultat în

19 ianuarie 2015, URL:<http://ieg-ego.eu/en/threads/crossroads/political-spaces/political-

ideas-of-regional-order/riccardo-bavaj-the-west-a-conceptual-exploration>