1

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

ŞI POLITICILE ECONOMICE COMUNITARE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC

PROF. UNIV. DR. DR. H.C. DAN POPESCU

DOCTORAND

MARIN CRĂCIUN

2

1. TRĂSĂTURI GENERALE ALE TEZEI

Actualitatea temei cercetate

Lumea contemporană se confruntă cu evenimente majore, cu fenomene care vizează

performanţele economico-sociale ale statelor lumii şi nu în ultimul rând ale statelor membre ale

UE, care îşi pun amprenta asupra întregii existenţe umane.

Aceste evenimente majore sunt date de fenomenul globalizării, care afectează toate

statele indiferent de nivelul de dezvoltare economică şi regimul social-politic, pe de o parte şi

fenomenul de tranziţie a statelor care au funcţionat în baza economiilor centralizate şi sub

regimuri politice totalitare, pe de altă parte.

În condiţiile globalizării şi tranziţiei fostelor state socialiste din Europa, dar şi a

celorlalte state, are loc în paralel un vast proces de integrare reprezentat cu claritate de Uniunea

Europeană.

Desigur România în evoluţia sa este racordată la evoluţia comunităţii internaţionale şi

mondiale. Având în vedere faptul că integrarea economică europeană şi politicile comunitare

europene reprezintă un obiect de studiu complex şi fascinant, am recurs la cercetarea

fenomenului integrării economice şi a instrumentelor sale fundamentale.

La elaborarea tezei de faţă am avut în vedere faptul că actuala Uniune Europeană a avut

un parcurs care a început cu cele şase state fondatoare (Franţa, Germania, ţările Benelux şi

Italia), mai întâi ca uniune vamală, apoi ca uniune economică de 15 state, desigur cu o

economie diversificată.

Ulterior a evoluat spre o uniune monetară şi spre un sistem instituţional, politic,

economic şi juridic apt să imprime dezvoltarea acestei mari comunităţi în condiţiile

regionalizării şi globalizării, UE – 27.

Prima parte a lucrării examinează, printre altele, integrarea economică din perspectiva

evoluţiei istorice, prin descrierea unor evenimente politice, economice şi juridice majore care au

contribuit la conturarea structurii instituţionale a UE .

Această abordare a procesului formării comunităţilor europene, bazate pe principalele

instituţii implicate în procesul de integrare a fost una simplificată şi liniară.

În acest fel am identificat perioade sau etape, relativ distincte, ale procesului

integraţionist şi diverse teorii care au explicat fazele de dezvoltare ale integrării europene.

3

Printr-o cercetare aprofundată a procesului de integrare europeană, atât din punct de

vedere evolutiv cât şi instituţional al Comunităţilor Europene, am evidenţiat printr-o analiză

succintă rolul instituţiilor europene în procesul de integrare economică.

De asemenea am abordat integrarea economică în contextul globalizării şi regionalizării

comunităţii europene, plecând de la delimitarea conceptelor de integrare şi integrare economică,

atât din punct de vedere teoretic dar şi aplicativ.

Problema care s-a pus, în aceste circumstanţe, a vizat identificarea disponibilităţii

statelor din estul şi vestul Europei de a ridica gradul de integrare şi de adâncire a acestui proces.

În abordarea integrării economice europene în situaţii de criză şi post criză în economia

europeană şi a lumii, am plecat de la considerentul că economia lumii se află în pragul unui

cumplit dezastru, iar procesul de integrare este efectiv afectat de acest fenomen.

Problema care se pune este legată de tipul crizei, cum şi ce trebuie să facă statele în

procesul de integrare, atât în timpul crizei, dar şi post-criză.

În partea a II-a a lucrării am abordat principalele categorii de politici economice

comunitare din perspectiva convergenţelor şi divergenţelor cu statele membre.

Analiza a urmărit diferitele domenii ale politicilor comunitare cu impact economic asupra

integrării europene, punând accent pe politicile din domeniul economic, social-cultural şi nu în

ultimul rând pe politicile de dezvoltare regională.

Evaluarea politicilor comunitare la care am făcut referire a avut drept suport principiile şi

normele comunitare ale UE, precum şi problematica instituţiilor Uniunii Europene.

Căutarea soluţiilor optime de integrare economică se face în contextul punerii în balanţă al

pieţei unice, a monedei unice europene, a liberei circulaţii a capitalurilor şi persoanelor, dar nu

în ultimul rând a lărgirii şi adâncirii UE.

În partea a III-a am abordat tematica complexă a obligaţiilor României, în contextul

integrării europene, cât şi a politicilor comunitare în raport cu economia românească.

În condiţiile în care strategia europeană pentru dezvoltare s-a născut în 1997, România devine

membră cu drepturi depline a UE în 2007, având o economie de piaţă funcţională, compatibilă

cu cea din a UE şi cu obligaţia de a pune în practică politicile comunitare potrivit obligaţiilor

asumate.

Aşadar, ţinând cont de situaţia României descrisă mai sus, singura cale pentru a avea o

economie armonizată cu proiecţia UE, este aceea de a-şi pune în valoare potenţialul inovativ şi

de resurse, cercetarea ştiinţifică academică.

4

Miza integrării pentru România, aşa cum am constatat prin studiul efectuat, o reprezintă

valorificarea potenţialului european generat de principiul coeziunii sociale, în scopul ieşirii din

zona de periferie cât şi al potenţialului naţional printr-o dezvoltare echilibrată a regiunilor ţării.

Am căutat să acomodez integrarea politicilor economice europene ce impun obligaţii, cu

cerinţele şi capacităţile statelor membre, ce conduc spre un ţel comun - propulsarea UE şi

propulsarea fiecărui stat în parte.

În partea finală a tezei am urmărit, prin studiul de caz privind evaluarea socio-

economică a teritoriului Leader – Mărginimea Sibiului – să identific particularităţile aplicării

PAC în această zonă.

Studiul din prezenta teză, printre altele, scoate în evidenţă potenţialul local de

dezvoltare durabilă şi rurală .

Se doreşte a fi un model pentru constituirea unor grupuri de acţiune locală - GAL – uri, de

funcţionarea a acestora utilizând experienţa de grup, prin prisma participării personale.

De asemenea am căutat, printre altele, prin studiul prezent, să constitui un caz de bună

practică pentru Autorităţile Publice Locale (APL), în ceea ce priveşte viitoarele parteneriate

public-privat cât şi accesarea de fonduri structurale destinate dezvoltării rurale.

Scopul şi obiectivele principale ale tezei

Scopul principal al lucrării este de a fundamenta importanţa integrării economice

europeane şi politicilor comunitare prin prisma parcursului UE care a început cu cele şase state

fondatoare (Franţa, Germania, ţările Benelux şi Italia), a continuat cu Europa celor 15 şi a

evoluat până la UE- 27.

În demersul nostru, pentru a ne atinge scopul cercetării ne-am propus spre realizare

următoarele: analiza procesului de formare a Comunităţilor Europene şi a principalelor instituţii

ale UE cu atribuţii în domeniul decizional şi cel de control legislativ şi administrativ implicate

în procesul de integrare europeană, a integrării economice ca fundament al integrării politice

europene în condiţiile globalizării şi regionalizării şi în condiţii de criză şi post criză economică,

a politicilor comunitare între convergenţe şi divergenţe cu statele membre, a politicilor

comunitare în raport cu economia românească, precum şi evaluarea socio-economică a

teritoriului din perspectiva Politicii Agricole Comune (PAC) - studiu de caz.

5

Obiectul cercetării

Obiectul cercetării îl reprezintă tratarea complexă şi sistematică a integrării economice

europene şi a politicilor economice comunitare, în contextul evoluţei UE.

Subiectul cercetării

Subiectul cercetării vizează aportul fundamental al procesului de integrare economică şi

a politicilor comunitare în economie, din perspectiva influenţei exercitate de acesta asupra

vieţii socio-economice în UE şi în statele membre, respectiv şi în România. În

contemporaneitate problemele politice, economice şi culturale nu pot fi apreciate ignorând

procesul de integrare economică europeană, în condiţiile globalizării şi regionalizării.

Suportul metodologic şi teoretico – ştiinţific

Baza teoretică şi metodologică a tezei de doctorat o constituie lucrări şi studii de valoare

ştiinţifică din domeniul economiei şi dreptului.

Metoda ştiinţifică de abordare a conţinutului lucrării o constituie analiza şi sinteza

sistematică şi complexă a procesului de integrare euopeană şi politicilor economice europene.

Ca bază informaţională la efectuarea analizei şi evidenţierea obiectivelor şi soluţiilor ce

trebuie aplicate au servit, de asemenea, legislaţia naţională şi UE, reviste şi publicaţii care

vizează subiectul tratat în teză, site-uri şi adrese de Internet dedicate problematicii europene.

Structura tezei de doctorat

Structura lucrării este determinată de scopul, sarcinile şi obiectul cercetărilor, de

problematica abordată şi importanţa integrării economice europene şi a politicilor comunitare.

Teza este structurată pe trei părţi şi un studiu de caz, împărţită pe şase capitole, divizată

în subcapitole, precedate de introducere şi urmată de concluzii, respectiv bibliografie.

6

2. TEZELE FUNDAMENTALE ALE LUCRĂRII

Partea I a tezei se intitulează INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

Primul capitol intitulat Un istoric al procesului integrării europene.Uniunea Europeană

ca entitate cu funcţionalităţi generale şi specifice analizează premisele şi etapele formării

UE, respectiv primele organizaţii interguvernamentale precum şi procesul de formare a

comunităţilor .

Procesul construcţiei europene s-a declanşat la finele celui de-al Doilea Război Mondial,

fiind precedat în planul ideilor de mai multe concepţii de-a lungul istoriei, începând cu

secolele XIII-XIV.

Ideea europeană este continuată în prima jumătate a secolului al XX-lea, vizând atât

aspectul politic, economic, cât şi cel cultural. Sub aspect politic, posibilitatea unităţii politice a

Europei a devenit o preocupare intensă mai ales după renunţarea modificării frontierelor

dintre Belgia, Franţa şi Germania prin acordurile de la Locarno (1925).

Ideea unităţii şi integrării europene a fost susţinută de lămurirea conceptului de Uniune

Europeană, atât din perspectivă economică cât şi politică, aşa cum avem să constatăm prin

conţinutul Tratatului de la Maastricht şi al Tratatului de la Lisabona.

În această ordine de idei trebuie subliniat faptul că o construcţie europeană, bazată pe

cooperarea între state, era de preferat unei soluţionări agresive a diferendelor privind resursele

economice şi aşa reduse după război.

Modelul instituţionalizării cooperării europene a reprezentat o altă etapă a formării

europene de mai târziu, prin congrese şi conferinţe, încredinţând astfel marilor puteri

europene rezolvarea problemelor de interes comun.

Tratatul de la Bruxelles din 1948, dintre Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi cele trei ţări

Benelux, statele UEO (Uniunii Europei Occidentale) create în 1954 pe baza Tratatului de la

Bruxelles sunt exemple de cooperare premergătoare construirii Uniunii Europene, ca etape

vizibile.

Înfiinţarea Comitetului de Miniştri şi a Adunării Parlamentare ca rezultat al Statutului

Consiliului Europei, semnat în 1949, este o altă etapă premergătoare Uniunii Europene, în

scopul implicării acestor entităţi în activităţi economice, culturale şi ştiinţifice1.

1 Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 5

7

Una dintre realităţile acestei cooperări interguvernamentale este adoptarea C.E.D.O.

(Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) în 1950 şi a Cartei Sociale a Consiliului Europei

în 1961 prima vizează drepturile civile şi politice ale cetăţenilor, iar Carta Socială drepturile

sociale şi economice ale acestora.

De asemenea s-au conturat planuri pentru o Comunitate Politică Europeană, care să cuprindă

politica externă şi de integrare economică, însă rezultatul a fost nesemnificativ. Abia peste

aproape 40 de ani, statele membre aveau să ratifice Tratatul de la Maastricht, cu scopul înfiinţării

UE, obiectiv realizat odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona în decembrie 20092.

Asigurarea stabilităţii politice, economice şi militare, respectiv a unităţii europene, a

fost posibilă datorită ideii de reconciliere franco-germană, iar în acest context ia fiinţă, la 16

aprilie 1948, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.).

Astfel, odată cu încheierea programului de ajutor american, în 1952, organizaţia a

continuat să fiinţeze, transformându-se, în 1961, în ceea ce azi poartă denumirea de

Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD). În prezent, O.E.C.D. activează

în domeniul concertării politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale

anuale, şi monitorizează evoluţiile înregistrate de economiile în cauză.

O iniţiativă de apropiere între statele occidentale din punct de vedere economic, dar şi

militar, se realizează prin Tratatul de la Bruxelles, în 17 martie 1948, înfiinţându-se „Uniunea

Occidentală”, formată din Marea Britanie, Franţa, Benelux, iar prin semnarea Acordurilor de

la Paris, ia naştere Uniunea Europei Occidentale.

Procesul de formare a Comunităţilor Europene a fost marcat de Tratatul de la Paris de

Constituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului care se semnează la Paris, la 18

aprilie 1951 şi intră în vigoare la 23 iunie 1952, sub patronajul lui Jean Monnet.

De asemenea procesul de formare a UE de mai târziu este susţinut de Tratatul de la

Roma privind Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a

Energiei Atomice (1957), care iniţiază formarea unei pieţe unice comune, bazată pe principiile

fundamentale ale pieţei şi anume: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor şi serviciilor, a

capitalurilor, precum şi libertatea cetăţenilor de a se stabili în oricare dintre statele acesteia,

dar şi pe baza unui mecanism de integrare economică.

Prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, în 1965, de fapt s-a trecut la unificarea

instituţiilor comune celor trei comunităţi constituite C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM

2 Ibidem, p. 10

8

(C.E.E.A.). Constituirea Consiliului European şi a Fondului European de Dezvoltare

Regională precum şi semnarea Actului Unic European (A.U.E.) în 1986 reprezintă un moment

de o deosebită însemnătate, mai ales că prin A.U.E. s-au realizat cele mai importante reforme.

Le amintim pe cele mai însemnate după cum urmează : formarea unei adevărate pieţe interne

şi unice cu termen de finalizare la 31 decembrie 1992, cooperarea statelor membre în vederea

realizării U.E.M. şi coordonarea fondurilor structurale, s-au pus bazele viitoarei Politici

Externe şi de Securitate Comună (P.E.S.C.), pe care o va consacra Tratatul Uniunii Europene.

Semnarea Acordului de la Bruxelles în 1988, a constituit un element central al

programelor de realizare a Pieţei Unice Interne şi a Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.).

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a creat Uniunea Europeană, bazată pe trei

piloni3 fundamentali, după cum urmează : unul comunitar – Comunităţile Europene, doi

interguvernamentali – Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.).

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare pe 2 noiembrie 1997, modifică şi

completează Tratatul de la Maastricht în mai multe puncte: locul cuvenit muncii şi drepturilor

cetăţenilor, eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor,

crearea de instituţii capabile să asigure buna funcţionarea Uniunii Europene.

Prin constituirea Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.) s-a realizat procesul de

integrare economică, gândit pe trei segmente: liberalizarea totală a capitalurilor în Uniunea

Europeană, dezvoltarea fondurilor structurale pentru reducerea dezechilibrelor regionale,

interzicerea deficitelor bugetare excesive şi înfiinţarea Institutului Monetar European (I.M.E.)

şi introducerea progresivă a monedei unice europene.

Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 de către reprezentanţii celor 15 state

membre ale Uniunii Europene, a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Obiectivele propuse cu

privire la modificările tratatelor existente au impus organizarea Conferinţei

Interguvernamentale de la Nisa, în anul 2000, care precede Tratatul semnat în 2001. Scopul

acestei conferinţe era de a dezbate amendamentele la Tratatul de la Maastricht, în sensul

extinderii Uniunii Europene şi a funcţionării cu mai mult de 15 membri, de ce nu cu 25 sau

chiar cu 27. În acest context al semnării şi intrării în vigoare al Tratatului de la Nisa, la 23

iulie 2002, prin trecerea celor 50 de ani pentru care a fost instituita Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) a încetat acest tratat, iar activele şi resursele financiare au

3 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iaşi,

2008, p. 57

9

trecut în patrimoniul celor două comunităţi rămase, sub denumirea reunită de Comunitate

Europeană, iar domeniul cărbunelui şi oţelului a intrat sub jurisdicţia Tratatului Comunităţii

Economice Europene.

De-a lungul vremii, extinderea U.E. a avut un rol important în ceea ce numim

construcţia europeană. Mai întâi şase state s-au implicat în procesul de integrare, apoi

ajungându-se la 25 (în 2004) şi 27 (în 2007), odată cu aderarea României şi Bulgariei.

Tratatul de la Lisabona –Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene a fost semnat în data de 13 decembrie 2007 şi a intrat în

vigoare la data de 1 decembrie 2009, încheindu-se astfel o perioada de negocieri destul de

lungă pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind

Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal

şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă noilor provocări şi pentru a satisface

aşteptările cetăţenilor UE.

În capitolul al II-lea Principalele instituţii europene şi evoluţia instituţiilor implicate

în procesul de integrare, sunt studiate şi explicate principalele instituţii ale Uniunii Europene,

instituţiile decizionale şi cele de control legislativ şi administrativ, grupate în trei subcapitole.

Uniunea Europeană are în prezent unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale

din lume şi de ce să nu remarcăm faptul că el rivalizează în acest domeniu poate doar cu

sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Sintagma de „Uniune Europeană” este folosită

după 1992, după semnarea Tratatului de la Maastricht, iar pentru a-şi realiza obiectivele sale

utilizează un sistem instituţional unic.

Instituţiile Uniunii Europene au rolul de a integra interesele politice şi economice ale

statelor membre, prin strategii comune şi diferite politici. Acestea au autoritatea legală de a

gestiona diverse activităţi rezervate de obicei statelor, precum şi de a emite acte de autoritate

cu caracter obligatoriu, nerespectarea lor atrăgând răspunderea.

Pentru a înţelege mai bine sistemul instituţional al Uniunii Europene, nu este de ajuns

numai descrierea structurilor, ci şi prezentarea legăturilor dintre ele, precum şi a evoluţiei

acestora. Abordarea fiecărei instituţii poate fi făcută şi printr-o clasificare, de pildă sub aspect

decizional, instituţiile analizate fiind Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene,

Comisia Europeană sau Parlamentul European, fără ca această ordine să descrie şi importanţa

valorică.

10

În demersul nostru am considerat necesar a fi prezentate şi instituţii cu atribuţii în

domeniul controlului legislativ şi administrativ în domeniul financiar-bancar şi nu în ultimul

rând instituţiile consultative ale Uniunii Europene.

Toate acestea sunt abordate şi sub aspectul disfuncţionalităţilor, al ipotezelor de

soluţionare, al intrigilor ce se nasc din aceste raporturi între instituţiile europene în sine, cu

statele membre, cu cetăţenii acestora.

Consiliul European

La nivelul Uniunii Europene, deciziile care se iau în primul rând sunt decizii politice,

ca urmare a consultărilor şi negocierilor între statele membre, cu scopul adaptării strategiilor

Uniunii şi pentru a depăşi dificultăţile cu care se confruntă Uniunea în diferite etape ale

integrării.

Pentru realizarea acestor deziderate, la nivelul Uniunii Europene, statele membre au

instituit un cadru organizatoric instituţional, sub forma unor conferinţe la nivel înalt, la care

participă şefii de state şi de guverne, aşa-numitele Summit-uri.

Întâlnirile de acest fel au început încă din anul 1961 şi au atins o formă

instituţionalizată în anul 1974, când la Paris, ca urmare a iniţiativei preşedintelui Franţei,

Valéry Giscard d’Estaing, s-a constituit un organism de colaborare/cooperare politică de cel

mai înalt nivel care a căpătat denumirea de Consiliul European4.

Consiliul Uniunii Europene

Cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri, Consiliul Uniunii Europene este

parte a sistemului instituţional comun5. Această denumire consacrată de proiectul Constituţiei

europene este, în opinia noastră, practică şi astăzi pentru a face distincţie clară faţă de

Consiliul European, entitate paracomunitară consacrată.

Consiliul este format din reprezentanţi ai statelor membre şi poate forma un Consiliu

general, când participă la întrunire miniştrii de Externe ai statelor membre, sau sub forma unui

4 Dragoş Cosmin Dacian, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, ediţia a III-a, Editura CH Beck,

Bucureşti., p. 76

5 W. Weidenfeld, W. Wassels, L’Europe de la A a Z- guide de l”integration europeenne, Ed. Office

depublications officielles des Communautes europeennes, Luxembourg, 1997, p. 57

11

Consiliu special (specializat sau sectorial), când participarea este la nivelul miniştrilor dintr-

un anumit domeniu (agricultură, comerţ, industrie etc.).

Comisia Europeană

Denumirea de „Comisie Europeană” a fost adoptată după semnarea Tratatului de la

Maastricht privind Uniunea Europeană, anterior fiind folosită sintagma „Comisia

Comunităţilor Europene”.

Comisia Europeană poate fi considerată ca fiind organul executiv comunitar, cu

atribuţii şi caracter supranaţional, compusă din 27 de membri, având calitatea de comisari,

desemnaţi de guvernele naţionale pe baza competenţei lor generale, profesionale „a căror

competenţă este în afara oricărui dubiu”6. Comisarii desemnaţi, în timpul mandatului lor de

cinci ani (care poate fi reînnoit), nu pot exercita nicio altă activitate profesională, remunerată

sau nu.

În exercitarea atribuţiilor sale de „gardian al Tratatelor”, comisia poate activa clauzele

de salvgardare în mod direct pentru neîndeplinirea unor obligaţii asumate7, dar şi pentru

apariţia într-un stat membru a unor evenimente neprevăzute care afectează alte state membre8.

Parlamentul European este organismul reprezentativ, ales direct de cetăţenii Uniunii

din cinci în cinci ani, în luna iunie. Funcţia sa esenţială este de a exprima voinţa şi interesele

cetăţenilor europeni, implicându-se pentru aceasta în procesul decizional alături de Consiliu,

care reprezintă interesele statelor membre şi de Comisie, care exprimă interesele Uniunii, în

ansamblul său.

Procesul de transformare a Parlamentului European într-un real corp legislativ a fost

marcat în mod oficial de Actul Unic (1986/87), competenţele acestuia fiind ulterior întărite

prin fiecare din următoarele tratate: Tratatul de la Maastricht (1992/93), Amsterdam

(1997/99) şi mai apoi Nisa (2001/2003).

6 Art. 10 – Tratatul de la Bruxelles

7 Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 304

8 Ibidem

12

Curtea Europeană de Justiţie

Înfiinţată în 1952, Curtea Europeană de Justiţie (C.E.J.) are rolul de a asigura

uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi are competenţa de a soluţiona

litigii care implică SM, instituţii comunitare, companii sau persoane fizice din spaţiul U.E.

La momentul actual, Curtea de Justiţie are sediul la Luxemburg şi este compusă din 27

judecători (corespunzător numărului SM) şi 8 avocaţi generali, cu un mandat de şase ani şi

mandatul lor poate fi reînnoit, fiind schimbaţi jumătate dintre aceştia din 3 în 3 ani pentru a

asigura o continuitate în activitatea Curţii9. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa (intrat

în vigoare în februarie 2003) şi odată cu adăugarea de noi state membre, numărul

judecătorilor se va ridica. Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor

membre, din rândurile judecătorilor naţionali sau universitari cu o reputaţie neştirbită şi aleg

Preşedintele Curţii, cu un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

Tribunalul de Primă Instanţă (T.P.I.)

Începând cu 1988, Curtea de Justiţie este asistată în activitatea sa de către Tribunalul

Primei Instanţe, la rândul său compus din 15 judecători la cea vreme şi având rolul de a

soluţiona disputele dintre Comisia Europeană şi persoanele fizice sau juridice, precum şi pe

cele dintre instituţiile comunitare sau dintre acestea şi funcţionarii lor. Structura şi

funcţionarea TPI sunt similare Curţii de Justiţie, statutul acesteia din urmă aplicându-se şi

tribunalului. Potrivit Tratatului de la Nisa, tribunalul va fi format din câte un judecător al

fiecărui stat membru şi prin statutul Curţii Europene de Justiţie poate fi prevăzută existenţa

avocaţilor generali.

Considerăm că este important de relevat faptul că prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut

posibilitatea înfiinţării, pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă a unor Camere Jurisdicţionale,

9 Sunt schimbaţi fie 13 sau 14 judecători, alternativ

13

specializate pe anumite domenii şi a căror Hotărâri sunt supuse recursului pentru chestiuni de

drept în faţa T.P.I.

Curtea de Conturi

Înfiinţată în 1975, cu sediul la Luxemburg, Curtea Europeană de Conturi10

a dobândit

statutul de instituţie a U.E. numai în 1993 (prin intrarea în vigoare a Tratatului de la

Maastricht) şi reprezintă „conştiinţa financiară” a Uniunii. Rolul său este de a controla

aspectele financiare ale U.E., mai exact legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi

corespondenţa acestuia cu programul anual de gestionare a sa. Curtea desfăşoară acest tip de

control anual şi elaborează un raport pe care îl înaintează Parlamentului European (şi care

serveşte la descărcarea bugetară a Comisiei).

Curtea de Conturi este independentă în raport cu celelalte instituţii comunitare şi are

deplină libertate în privinţa organizării şi planificării activităţii sale de audit şi de raportare. De

asemenea Curtea Controlează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor

comunitare.

Capitolul al III-lea, Integrarea economică - fundament al integrării politice

europene, este consacrat analizei conceptelor de globalizare, regionalizare, integrare şi a

conţinutului integrării economice europene din perspectiva etapelor de integrare, a politicilor

aplicate, precum şi a integrării europene în situaţii de criză şi post criză.

Studiul economiei europene nu mai constituie un pionierat, însă trebuie remarcat

faptul că acest demers se înscrie în galeria abordării de subiecte fascinante, întrucât în mai

puţin de 50 de ani, economia europeană a devenit o realitate în cadrul economiei mondiale

globale. Nu este lipsit de importanţă faptul că abordarea teoretică a economiei europene stă

sub semnul delimitărilor conceptuale, în condiţiile în care evoluţia acesteia se petrece într-o

economie globală.

10 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., p. 74, Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit. pp. 329-332, Octavian

Manolache, op. cit., pp. 153-155

14

Aprecierile făcute de către unii specialişti subliniază viteza cu care globalizarea a

cuprins lumea. În acest sens un exemplu este cel dat de reputatul profesor şi economist Dan

Popescu care aprecia: „... trăim transformări profunde care ne vor reorganiza politica şi

economia secolului următor”. Lupta globală pentru cucerirea pieţelor şi pentru supremaţia

tehnologică ameninţă integritatea economiei globale, astfel că o trăsătură definitorie a acesteia

este regionalismul economic.

Regionalizarea presupune că statele naţionale de pe un anumit teritoriu geografic

determinat cultivă relaţii integrative strâns legate între ele, prin eliminarea barierelor şi a

diferenţelor dintre piaţa internă şi cea externă.

Procesul de regionalizare s-a amplificat continuu în ultima perioadă prin constituirea

de grupări economico-regionale. Practic regionalismul ca fenomen economic de tranziţie

creează zone de complementaritate înglobate într-un sistem economic deschis. În acest sens

trebuie să facem legătura dintre trăsăturile procesului de globalizare economică, despre care

am făcut vorbire anterior, şi regionalizare, asemănări şi deosebiri, tocmai pentru a înţelege

mai bine conceptul de integrare economică şi pentru a putea aprofunda mai bine integrarea

economică europeană.

Pentru a fundamenta conceptul de integrare economică este absolut necesar să

clarificăm conceptul general de integrare, mai ales că acest concept este de data recentă în

teoria şi practica economică şi nu are o abordare unitară.

Termenul integrare provine din latinescul, „integro”11

, ce semnifică a reînnoi, a

restabili, a îndrepta, a relua, din franţuzescul „integrér” sau „to integrate” în engleză, având

aceiaşi semnificaţie. În limba română verbul, a integra” înseamnă a (se) include, a (se)

încorpora, a (se) îngloba, a (se) armoniza într-un tot12

. Aşadar, prin termenul de „integrare”

înţelegem acţiunea de formare a unui întreg prin unirea părţilor componente.

Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel pentru ştiinţe economice, defineşte

integrarea ca fiind cea mai potrivită structură a economiei internaţionale, prin îndepărtarea

11 Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 328

12 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998,

p. 497

15

obstacolelor artificiale în scopul optimizării acesteia şi introducerea în mod voit a tuturor

elementelor dezirabile de coordonare şi unificare.

Uniunea Europeană este un ansamblu specific de state fondat pe o repartiţie de

competenţe suverane între ea însăşi şi statele sale membre, competenţele comunitare fiind

exercitate în comun. Acesta este sensul în care putem vorbi de integrare.

Integrarea economică presupune constituirea unor ansambluri economice tot mai vaste

care să permită folosirea deplină a capacităţilor de producţie prin eliminarea progresivă a

disparităţilor economice dintre diferite ţări.

În afară de stadiile pe care le parcurge, integrarea economică urmăreşte atingerea unor

obiective de natură economică. Or, un obiectiv economic important este cel al creşterii

stabilităţii politice zonale. Într-o astfel de situaţie când „armele sunt în rastel”disensiunile dintre

state scad. Astfel, stările conflictuale reduse duc la creşterea profitului comercial. Prin adoptarea

unei atitudini pacifiste de către statele aflate într-o asociere economică, într-o entitate de interes

economic şi politic comun, rodul bunăstării este mai mare, ceea ce este de dorit.

Procesul de unificare europeană a început după anii ’50, dar obiectivele politice şi cele

utilizate în demersul integrării europene s-au modificat considerabil. Or, primele tratate de

integrare economică – CECO, CEE, EUROATOM – au pus bazele unificării europene.

Această idee a fost continuată prin Tratatul de la Maastricht, în 1992, şi cel de la Amsterdam,

din 1997. În anul 2007 liderii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene au semnat la

Lisabona „Tratatul de Reformă asupra Uniunii Europene”. De-a lungul acestei evoluţii, s-au

conturat şi aplicat o serie de politici integraţioniste după cum urmează: politica de informare,

politica de consultare, politica de coordonare sau cooperare, politica de unificare.

Păstrând calea normală, nu putem merge mai departe fără a aborda, sui generis,

conceptul de criză. Apreciem că o criza economică este o boală a organismului economic ce

marchează frângerea gravă a echilibrului economic, mai ales în ceea ce priveşte producţia şi

consumul, precum şi a cererii şi a ofertei, cu efecte directe asupra preţurilor, a gradului de

ocupare şi de folosire a factorilor de producţie. Practic, este momentul de cotitură a ciclului

economic când faza sa ascendentă cedează celei descendente, de depresiune. Declanşarea ei

presupune o activitate internă a agenţilor economici de a acţiona în scopul determinării

schimbării calităţii în conduită şi factorilor creşterii economice, în structura economică,

16

menită să ducă la eliminarea unor dezechilibre, comportamente, instituţii şi vacarme, premise

de trecere la o nouă fază ascendentă.

Problema care ne preocupă în acest demers priveşte soluţiile legate de criză şi de

modul în care este afectată integrarea economică. Criza, fără îndoială, că are şi antidot,

chestiunea pe care urmează să o vehiculăm este legată de măsurile pe care statele membre le

pot lua în asemenea situaţii, respectiv abordarea din perspectiva cercetării şi a inovării

soluţiilor unui asemenea eveniment economic, ciclic de altfel.

În opinia noastră şi nu numai, inovarea, spre exemplu, ar fi un bun antidot al crizei

economice şi financiare. Or, obiectivul principal al strategiei de la Lisabona este acela de a

plasa Europa la nivelul economiei mondiale prin dezvoltarea cunoaşterii, a inovării şi prin

valorificarea economică de înalt nivel al cercetării ştiinţifice.

Partea a II-a a tezei se intitulează POLITICILE ECONOMICE COMUNITARE

Capitolul al IV- lea intitulat Principalele tipuri de politici economice comunitare este

destinat analizei clasificării politicilor ccomunitare, trăsăturilor principale ale acestora,

precum şi a politicilor comunitare şi a costurilor lărgirii UE.

Politicile comunitare au fost de la început, în atenţia fondatorilor Comunităţii

Economice Europene şi apoi ale tuturor celorlalţi membri care au aderat ulterior la Uniune.

Prin dispoziţiile Tratatului de la Roma au fost prevăzute politicile comune în domeniul

comercial, domeniul transporturilor, domeniul agriculturii şi pescuitului.13

Conform dispoziţiilor cuprinse în redactarea actuală a art. 3 din Tratatul CE (după

modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht) acţiunile Comunităţii vizează mai multe

domenii, cum ar fi: politica comercială comună, o politică comună în domeniul

transporturilor, agriculturii şi pescuitului, politica socială, politica în domeniul mediului

înconjurător, în domeniul coeziunii economice şi sociale, în domeniul promovării cercetării şi

dezvoltării tehnologice, în domeniul întăriri competitivităţii industriale, în domeniul

cooperării pentru dezvoltare şi altele.

13 Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială – Politicile comunitare, Bucureşti,

Editura Lumina Lex, 2007, p. 170

17

Nu de puţine ori atitudinea statelor membre ale Comunităţii Europene a fost împărţită

în ceea ce priveşte lărgirea Uniunii Europene. Discuţiile şi provocările legate de extinderi şi

costurile acestora au fost purtate de la cel mai înalt nivel, până la mediile intelectuale

europene.

Spre exemplu, aderarea Regatului Unit al Marii Britanii la CEE a fost de două ori

dejucată de veto-ul absolut al preşedintelui francez, Charles de Gaulle. Cu toate acestea, după

ce a fost învins în cadrul referendumului din 27 aprilie 1969 privind regionalizarea şi reforma

Senatului, de Gaulle a demisionat. Georges Pompidou, fostul său prim-ministru, i-a urmat la

conducerea Franţei, la 15 iunie 1969. Negocierile cu Marea Britanie au fost reluate în mod

oficial pe 30 iunie 1970 la Luxemburg, în urma reuniunii la nivel înalt de la Haga. Pompidou

a înţeles că Franţa nu se putea opune la infinit partenerilor săi privind aderarea Marii Britanii.

El a ales să cedeze în problema extinderii, pentru a se situa pe o poziţie mai puternică în ceea

ce priveşte reforma instituţională, deoarece el avea toate motivele să creadă că Regatul Unit ar

ajuta la încetarea oricărei derive spre supranaţionalism. În paralel, s-au purtat negocieri cu

Irlanda, Danemarca şi Norvegia, ale căror economii erau strâns legate de piaţa britanică, în

special în cadrul Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.).

Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice şi vor exista

întotdeauna perdanţi şi câştigători relativi. Una dintre problemele esenţiale pentru decidenţii

politici va fi să găsească soluţiile şi măsurile de politică economico-socială necesare pentru a

diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt pronunţate, sau, în cazul cel mai

fericit, de a găsi metode pentru a transfera toate diferenţele sectoriale într-o zonă de creştere

globală.

Există perioade în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau chiar pe

ansamblul economiei, urmate de perioade de prevalenţă a beneficiilor. Analizele ar trebui

efectuate pe termen mediu şi lung, iar rezultatele discutate pe baza tendinţelor evidenţiate

către sfârşitul intervalelor de prognoză.

Din cele prezentate anterior, sectoarele care par a avea de câştigat în următorii ani,

datorită proceselor specifice pre- sau post-aderării, sunt: serviciile de piaţă, care îşi vor

continua procesul de dezvoltare început după 1990.

18

Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puţin pe

termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaţionate cu necesitatea

restructurării pe linia protecţiei mediului înconjurător, sectoarele de utilităţi publice.

Capitolul al -V- lea intitulat Politicile comunitare între convergenţe şi divergenţe cu

statele membre a consacrat în conţinutul său analiza politicilor comunitare în domeniul

economic, în domeniul social-cultural şi politicile de dezvoltare regională.

Politicile economice comunitare reprezintă esenţa vieţii politice şi sociale a Uniunii

Europene. Fără îndoială că acestea vizează toţi cetăţenii statelor membre. Existenţa politicilor

economice europene este dată de alegerea comună a statelor membre şi a Uniunii Europene.

Aceste demersuri de conduită unitară în ceea ce priveşte politicile economice s-au născut într-

un context în care integrarea politică este încă insuficientă.

De asemenea, domeniul politicilor comunitare este strâns legat de prevederile şi

principiile legislative ale Uniunii Europene, precum şi de problematica instituţiilor acesteia.

Drept urmare, ansamblul politicilor economice comunitare nu este foarte clar nici astăzi şi

nici familiar celei mai mari părţi a europenilor.

Politica Agricolă Comună (PAC) a reprezentat încă de la început o prioritate, unul

dintre cele mai dificile capitole de integrare economică europeană, un subiect de tensiuni

politice şi financiare, evoluând de la politica protecţionistă, bazată pe subvenţii masive şi

utilizând un procent foarte mare din bugetul comunitar. Un statut aparte în cadrul PAC l-a

avut politica comunitară în domeniul pescuitului, mai ales de la mijlocul anilor ’70.

Alături de PAC, trebuie subliniată o altă politică comună într-un domeniu major –

politica regională, care vizează reducerea diferenţelor economice din cadrul aceluiaşi stat,

precum şi dintre statele membre, prin regenerarea unor vechi zone industriale, investiţii în

zone rurale, precum şi realizarea unei legături directe între producători şi pieţele de

desfacere14

. Prin politica regională s-au creat Fondurile europene pentru dezvoltare regională

(FEDR), în 197515

, pentru stimularea acelor zone cu sectoare economice mai puţin

14 John McCormick, Să înţelegem Uniunea Europeană, Editura Codecs, Bucureşti, 2006, p. 256

15 Michel Dévoluy, Les Politiques Économiques Européennes - Enjeux Et Défis, Editions du Seuil, 2004,

p. 10

19

competitive. Însă această politică de coeziune capătă şi o dimensiune socială alături de cea de

dezvoltare regională.

Politica regională a UE are drept scop ajustarea dispoziţiilor sau dezechilibrelor

economice prin plasarea de investiţii în regiunile sărace şi pentru a crea mai multe oportunităţi

populaţiei din acele zone16

. În acest context, dezechilibrele înregistrate în anumite regiuni

constituie în prezent o preocupare a autorităţilor pentru adaptarea unor strategii regionale în

scopul alocării unor resurse pentru eliminarea decalajelor regionale.

UE a fost obligată să ia o serie de măsuri pentru liberalizarea pieţelor transporturilor în

toate sectoarele (rutier, feroviar, maritim, aerian), precum şi promovarea competiţiei şi a

liberei circulaţii a transportatorilor. S-a iniţiat astfel liberalizarea reţelelor rutiere printr-un

sistem de plată pentru utilizarea infrastructurii (taxe de autostradă, eurovignetă), iar în

sectorul feroviar s-a încurajat pătrunderea pe piaţă a operatorilor feroviari privaţi.

Politica în domeniul telecomunicaţiilor îşi are izvorul în divergenţele dintre

Comunitatea Europeană, pe de o parte, SUA şi Japonia, pe de altă parte, datorită nivelului de

dezvoltare tehnologică.

Datorită faptului că marile companii europene au încercat să cucerească piaţa

europeană, presiunile pieţei au determinat statele membre ale UE ca după anii ’80 să-şi

reconsidere poziţia şi să treacă la liberalizarea pieţei telecomunicaţiilor (poşta şi

telecomunicaţiile fiind în general monopol de stat), prin publicarea de către Comisia

Europeană a „Cărţii Verzi” privind dezvoltarea unei pieţe comune pentru serviciile şi

echipamentele telecomunicaţiilor17

.

Politica socială este strâns legată de politicile economice comunitare, întrucât pune

accent pe stimularea creării locurilor de muncă, promovează condiţii de trai şi muncă ridicate,

libera circulaţie a forţei de muncă, de altfel ignorată până în anii ’70, când disparităţile

economice şi creşterea populaţiei au „recomandat-o” listei de priorităţi.

16 John McCormick, op. cit., pp. 271-272

17 Luciana-Alexandra Ghica (coord.), op. cit., p. 192

20

Partea a II-a a tezei se intitulează POLITICILE COMUNITARE ŞI

ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

Capitolul al -VI- lea intitulat Politicile comunitare şi economia românească,

analizează politicile comunitare şi economia românească în contextul integrării economice

europene a României în lumina Tratatului de aderare la UE.

Este de notorietate faptul că cercetarea politicilor comunitare reprezintă un domeniu

interdisciplinar – economie, sociologie, psihologie socială sau ştiinţe juridice. Domeniul

politicilor comunitare, o dată cu creşterea interesului pentru a cunoaşte şi a stăpâni

mecanismele guvernării, poate fi definit ca fiind studiul deciziilor politico-administrative de

alocare a diferitelor forme de resurse: materiale, financiare, umane.

În acest context al integrării economice europene la 1 ianuarie 2007, România devine

membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, ca urmare a Tratatului de aderare18

, art. 1

stipulând că „Republica Bulgaria şi România devin … membre ale Uniunii Europene”.

Totodată, cele două state din ultimul val de aderare 2007 devin părţi ale Tratatului de

instituire a unei Constituţii pentru Europa şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a

Energiei Atomice, desigur aşa cum ele au fost modificate sau completate, iar obligaţiile,

competenţele acordate, precum şi rolul României vor fi şi în raport cu dispoziţiile Tratatului

de la Lisabona19

.

Toate aceste obligaţii, atribuţii sau competenţe ale României, prevăzute în Tratatul de

Aderare n-ar putea fi operative, dacă nu s-ar prevedea în mod expres şi obligaţiile economico-

financiare, dar şi sprijinul acordat de UE. Este cunoscut faptul că apartenenț a la UE

presupune şi contribuţia financiară sub formă de capital vărsat, aşa cum este precizat în art. 4

din statutul BEI (Banca Europeană de Investiţii)20

. Aceste contribuţii se plătesc în opt tranşe

egale, scadente la 31 mai 2007, 31 mai 2008, 31 mai 2009, 30 noiembrie 2009, 31 mai 2010,

30 noiembrie 2010, 31 mai 2011 şi 30 noiembrie 2011 în cuantum de 42.300.000 de euro.

18 Tratatul de aderare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2008

19 Tratatul de la Lisabona, în curs de ratificare, deşi termenul fusese iniţial în iunie 2009, Cehia fiind

ultimul stat membru al UE-27 care urmează să se pronunţe definitiv, prin decret al Preşedintelui

20 Sumele se întemeiază pe datele publicate pe Eurostat

21

Plăţile se fac în numerar, în monedă euro, cu excepţia derogatorie a Consiliului

Guvernatorilor, adoptată în unanimitate. Această contribuţie este de 0,51% pentru rezervă şi

provizioane.

O serie întreagă de măsuri temporare s-au luat în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală

alături de altele menţionate şi reiterate în art. 23 din Tratatul de Aderare în ceea ce priveşte, de

pildă, libera circulaţie a persoanelor, cu implicaţii în politica naţională de ocupare a forţei de

muncă, dar şi în plan european, producând de cele mai multe ori tensiuni la nivelul populaţiei

statelor membre ale UE-27.

Măsurile de tipul „Leader +” urmăresc dobândirea de aptitudini în scopul pregătirii

comunităţilor rurale pentru conceperea şi punerea în aplicare a unor strategii locale de

dezvoltare rurală.

De asemenea, se poate acorda sprijin pentru adoptarea unor strategii-pilot integrate de

dezvoltare rurală teritorială, aceste strategii fiind elaborate de către Grupurile de acţiune

locale (GAL).

O altă măsură este cea care vizează serviciile de consultanţă agricolă şi de informare

publică pentru ferme. De asemenea, asistenţa tehnică pentru măsurile de pregătire,

monitorizare, evaluare şi control necesare punerii în aplicare a documentelor de programare

privind dezvoltarea rurală.

Gestiunea politicilor comunitare se află în soarta UE, cu scopul realizării unei pieţe

comune care să aibă drept fundament libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi

capitalurilor în UE. Politicile UE se clasifică în trei categorii, din punct de vedere al

subiectului căruia îi aparţine competenţa de reglementare : a) politici comune care înlocuiesc

politici naţionale ale statelor membre, cum ar fi: politica agricolă comună, politica în domeniul

transportului, politica comercială; b) politici comunitare care susţin şi completează politici

naţionale în sectoarele respective, de pildă: politica industrială, energetică, regională, socială, de

sănătate; c) politici de cooperare interguvernamentală care sunt politici de ultimă oră: politica

externă şi de securitate comună, politica în domeniul juridic şi ala facerilor interne; d) politici de

solidaritate: politica socială şi de dezvoltare regională; e) politici de acţiuni comune: PAC,

politica în domeniul cercetării, dezvoltării şi inovării, politica de mediu, politica de sănătate

publică, politica educaţională şi a formării continue.

22

Toate aceste aspecte pe care le-am scos în evidenţă, vin să susţină ideea noastră de

preambul al politicilor comunitare regăsite în economiile naţionale ale statelor membre şi

implicit în economia românească.

Contribuţia UE poate ajunge până la 85% din totalul cheltuielilor publice şi folosite la

nivel naţional. În acest context este evident faptul că nivelul de dezvoltare este influenţat de

infrastructura rutieră, feroviară şi aeriană. De asemenea, gradul de populare a regiunilor,

nivelul instituţional, oportunităţile şi zonele atractive pentru investitorii străini constituie tot

atâtea elemente de identificare şi evaluare a potenţialului economic regional şi a economiei

româneşti, în general. Este bine de precizat faptul că economia românească trebuie să fie

conectată la cea europeană, integrată în aceasta, dar şi în cea mondială. Altminteri ar rămâne o

zonă pauperă.

Pe lângă cele trei părţi ale lucrării anterior prezentate, în finalul lucrării am prezentat

un studiu de caz intitulat Evaluarea socio-economică a teritoriului LEADER în Mărginimea

Sibiului din perspectiva PAC în România, prilej cu care am analizat modul de constituire a

unui grup de acţiune locală - GAL, de funcţionare a acestuia, folosind experienţa unui

asemenea grup prin prisma participării personale. Studiul se constituie ca un caz de bună

practică pentru viitoarele parteneriate public-private ce vor fi legal selecţionate la nivelul

României. În acest context prezintă importanţă atât pentru studenţii de la facultăţile de profil

economic care vizează dezvoltarea rurală, cât şi pentru specialiştii din Autorităţile Publice

Locale - APL-uri, care vor accesa fonduri structurale destinate dezvoltării rurale.

Studiul prezentat scoate în evidenţă importanţa dezvoltării rurale atât în Politica

Agricolă Comună la nivel european, cât şi la nivelul României. Fostul Program LEADER,

actuala Axa IV, din toate programele naţionale sau regionale ale dezvoltării rurale europene a

constituit timp de circa două decenii, liantul măsurilor de dezvoltare rurală a tuturor statelor

membre ale Uniunii Europene.

Acest studiu constituie o provocare nu atât pentru instituţiile care se ocupă cu

promovarea LEADER, ci mai ales pentru locuitorii spaţiului rural din România, care se

confruntă cu carenţe legislative, lipsă de infrastructuri de bază, lipsă de servicii pentru ei.

23

Componenta LEADER dezvoltă şi o Reţea Naţională de Dezvoltare Rurală (RNDR),

care pune în comun cunoştinţele tuturor GAL-urilor naţionale, cât şi europene, ea făcând parte

din Reţeaua Europeană de Dezvoltare Rurală

Studiul se doreşte un instrument pentru toţi actorii (publici, instituţionali, privaţi,

asociativi) implicaţi în Dezvoltare Rurală în România.

Studiul se doreşte un apel la toţi cetăţenii unui teritoriu de a-şi uni eforturile în aceste

grupuri de tip GAL, pentru dezvoltarea durabilă a teritoriului, respectând mediul, tradiţiile,

obiceiurile teritoriilor în care locuiesc.

CONCLUZII

Construcţia europeană este una dintre cele mai complexe şi mai îndrăzneţe proiecte

ale secolului XX. În acest context considerăm că evoluţia istorică, încă de la primele

comunităţi europene până la Uniunea Europeană de azi, cu succesele şi impasurile sale, a

fost una ascendentă.

În demersul ştiinţific m-am aplecat asupra cercetării principalelor instituţii europene

şi a evoluţiei lor, având în vedere aspecte care evidenţiază suişuri şi coborâşuri cu tendinţa

evidentă spre integrarea europeană totală.

Căutările sistematice, constatările şi concluziile ce se desprind din cercetarea

fenomenului de integrare economică europeană relevă complexitatea raporturilor de natură

politică şi economică dintre statele membre şi instituţiile Uniunii Europene.

Trăsătura istorică a construcţiei europene rezultă, fără îndoială, din procesul

îndelungat şi deosebit de complex de transformare de natură politică, economică, juridică şi

socială. Aşadar, procesul de integrare europeană este rezultatul voinţei politice de a crea

instituţii comune şi entităţi economice comunitare care să contribuie la creşterea

standardului de viaţă şi la dezvoltarea societăţii în ansamblul ei.

24

Abordarea integrării economice europene în cuprinsul acestei lucrări, nu s-a putut

face în afara realităţilor economice ale globalizării şi regionalizării.

De asemenea am scos în evidenţă, prin studiul făcut, faptul că economia naţională

poate influenţa economia europeană şi pe cea globală, atât pozitiv cât şi negativ (fiind un

balast în cazul integrării economice) în raport cu politicile naţionale şi cele de la nivel

european.

În final, studiul de caz scoate în evidenţă necesitatea înlăturării disparităţilor de

dezvoltare dintre localităţi, mai ales în zona rurală, prin programe coerente care valorifică

potenţialul economic local şi care contribuie la bunăstarea comunităţii

În demersul nostru am avut în vedere raportul dintre politicile comunitare şi

economia României din perspectiva sistemului naţional de politici publice, sistem care

imprimă României o conduită în raport cu competenţele şi atribuţiile în procesul de

integrare economică europeană.