1. ISTORICUL CONSTRUCTIEI EUROPENE

1.1. Comunităţile europene

1.1.1. Tratatul de la Paris

Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial a lăsat in urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize politice şi divizată prin „cortina de fier” în două blocuri: Est şi Vest1. Totuşi, această distrugere şi divizare nu putea să rămână fără urmări. Este momentul în care se constata efectele eşecului controlului colectiv al beneficiilor revoluţiei industriale, care a degenerat în înarmare şi în producţie militară, dincolo de nevoile imediate de apărare, riscurile manipulării şi îndoctrinării maselor şi limitele Statului-Naţiune, care a alunecat în imperialism şi în naţionalism agresiv2. Astfel, după eşecul Ligii Naţiunilor, în 19453 se creează Organizaţia Naţiunilor Unite, urmată de alte organizaţii cu vocaţie mondială: Fondul Monetar Internaţional (1946), Banca Mondială (1946), Carta de la Havana (Carta Internaţionala a Comerţului, 1946), Acordul General al Tarifelor şi Schimburilor (GATT, 1946). Aceste iniţiative la nivel internaţional se doreau a fi stâlpii unei noi ordini mondiale care să nu mai permită repetarea tragediilor celor două războaie mondiale, mai ales că, pentru mulţi politicieni apropierea unui nou război mondial care să opună sistemul comunist celui capitalist părea inevitabilă.

Cum ambele războaie mondiale îşi avuseseră punctul de pornire în Vechiul Continent, pacificarea sa durabilă era o ţintă pe care cancelariile lumii o doreau atinsă nu numai rapid, dar şi durabil. Principala problemă care apărea pentru blocul Occidental era aceea a reintegrării Republicii Federale Germania. Stat de primă mărime aproape în orice perioadă istorică, în pofida faptului că fusese înfrânt în războiul abia încheiat şi împărţit în zone de influenţă, el trebuia să fie reconstruit. Dar această opţiune fusese utilizată şi după primul război mondial, când investiţiile, în special cele americane, au făcut Germania să îşi revină economic şi militar, însă rezultatul nu fusese decât o altă tragedie. Parisul era de altfel cel mai sceptic în ceea ce priveşte o reconstrucţie a vecinului său. Nu este de mirare atunci că soluţia a venit chiar din partea oamenilor politici francezi, respectiv a lui Jean Monnet, comisar general al planului de reconstrucţie în Franţa, care a fost cel care a avut iniţiativa şi a furnizat expertiza tehnică şi administrativă, şi a lui Robert Schuman, ministrul francez de externe, care a fost promotorul politic al ideii. La data de 9 mai 1950, acesta avea să-şi asume, într-o conferinţă de presă, responsabilitatea politică asupra declaraţiei „Schuman", precizând că proiectul propus reprezintă primul pas în realizarea unei Europe unite, având în centru reconcilierea franco-germană4.

1 Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, 2003, p. 146.2 Bîrzea Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 28.3 Booker, Cristopher, North, Richard, UNIUNEA EUROPEANA – MAREA AMAGIRE, Istoria secreta a constructiei

europene, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004, p. 29.4 Idem p. 45-63.

1

„Planul Schuman” avea ca principală direcţie punerea sub controlul unei instituţii independente a producţiei de cărbune şi oţel, domeniu ales datorită ponderii economice a lui în Europa dar şi pentru că interesele din aceste sectoare au determinat, în mod semnificativ, izbucnirea celor două războaie mondiale. Planul prezentat de ministrul francez şi acceptat de partea germană a atras atenţia şi altor state, ajungându-se astfel ca 6 ţări Occidentale să îşi pună semnătura la 18 aprilie 1951 pe Tratatul de la Paris de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acestea au fost: Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburgul.

Tratatul CECO a intrat în vigoare la 27 iulie 1952, el fiind valabil pe o perioadă de 50 de ani, astfel încât CECO şi-a încetat existenţa la 23 iulie 2002, iar statele membre nu au hotărât prelungirea acestuia.

Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru instituţii5:

- Înalta Autoritate federală, formată din nouă membri desemnaţi de guvernele statelor membre, învestită cu independenţă şi autoritate legală. A dispărut în anul 1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde munca este împărţită pe directorate generale;

- Consiliul de Miniştri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse;

- Adunarea Parlamentară, formată din deputaţi ai parlamentelor din statele membre;

- Curtea de Justiţie, alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica şi interpreta dispoziţiile Tratatului.

1.1.2. Tratatele de la Roma

Succesul înregistrat de crearea CECO a dus la un val de optimism printre promotorii ideii de integrare accelerată europeană. Din acest motiv ei au înaintat şi alte proiecte, precum cel semnat la 27 mai 1952 la Paris privind instituirea Comunităţii Europene de Apărare (CEA). În acelaşi sens la 9 martie 1953 Adunarea generală a CECO a elaborat şi prezentat reprezentanţilor guvernelor statelor membre proiectul Tratatului de instituire a Comunităţii Politice Europene (CPE). Aceste iniţiative însă nu vor rezista testului practicii, Franţa respingând la 30 august 1954 printr-un vot procedural Tratatul CEA, iar proiectul CPE este lăsat în nelucrare6. Era evident că o integrare la nivel politic sau militar, la aşa de puţini ani după cel de-al doilea război mondial şi antagonismele stârnite de el, era o misiune imposibil de impus populaţiei ţărilor occidentale. Trebuia să se revină la perspectiva economică şi să se renunţe la cea politică. Astfel, statele Benelux avansează propunerea pentru începerea negocierilor vizând extinderea integrării în două noi sectoare. Rezultatul îl va constitui, în 1957, semnarea la Roma de către statele membre

5 Popescu, Ion, Bondrea Aurelian, Constantinescu, Mădălina „Uniunea Statelor Europene, alternativă la sfidările

secolului al XXl-lea”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 536 Lefter, Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 18.

2

CECO a tratatele care pun bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Euratom (CEEA). Ratificate în acelaşi an, ele vor intra în vigoare la 1 ianuarie 19587.

Euratom a apărut pe fondul amplelor dezbateri ale vremii în legătură cu utilizarea în domeniul civil al tehnologiei atomice. Într-o lume zguduită de exemplul utilizării celor două bombe atomice în Japonia, un astfel de subiect era deosebit de delicat, mai ales din perspectiva participării la un program cu implicaţii atomice a inamicului de până mai ieri, Germania. Soluţia reprezentată de Euratom a fost fiabilă, ducând la dezvoltarea rapidă a industriei nucleare a „Celor şase". În domeniul comercial, Tratatul a favorizat exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi întreprinderilor vizate şi s-a prevăzut un schimb de informaţii şi un sistem original de brevete de invenţie.

Al treilea Tratat, cel ce a pus bazele Comunităţii economice europene, care este văzut de mulţi ca fiind adevăratul trunchi al construcţiei comunitare, urmăreşte, cu precădere, expansiunea comercială internaţională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane. În mod concret, principiile Comunităţii Economice Europene, conform art. 3 al Tratatului de la Roma, sunt următoarele8:

a) eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi la ieşirea mărfurilor, precum şi toate celelalte măsuri de efect echivalent;

b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de statele terţe;

c) abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

d) instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;

e) instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor;

f) stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurenţă pe piaţa comună;

g) aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi prevenirea dezechilibrelor în balanţele de plaţi;

h) apropierea legislaţiilor naţionale care să asigure funcţionarea pieţei comune;

i) crearea unui Fond Social European, în vederea creşterii oportunităţilor de muncă ale muncitorilor şi a ridicării nivelului lor de viaţă;

j) instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii prin crearea unor noi resurse;7 Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici Comune. Dezvoltare, Editura

Matrix Rom, Bucureşti, 2001, p. 7.8 Bîrzea, Cezar, op. cit., p. 31-32.

3

k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, în vederea creşterii schimburilor şi a continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială.

În ceea ce priveşte organele celor două comunităţi se observă diminuarea caracterului supranaţional. Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie care, deşi reprezintă tot interesul comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional.

Celelalte trei instituţii: Consiliul (de miniştrii), Parlamentul (Adunarea) şi Curtea de Justiţie îşi menţin caracterul şi în mare parte atribuţiile.

1.1.3. Tratatul de fuziune

În 1958, generalul Charles de Gaulle a relansat ideea unei Uniuni politice, iar la 2 noiembrie 1961, o Comisie prezidată de Christian Fouchet a întocmit un prim proiect (Planul Fouchet I), respins, şi mai apoi un al doilea proiect, la 18 ianuarie 1962, de asemenea respins de „Cei 6" (Planul Fouchet II)9.

Dat fiind noile eşecuri de dezvoltare a integrării în domeniul politic, sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcţii principale10:

- integrarea comunitară prin aprofundarea mijloacelor de acţiune europene la nivelul celor trei comunităţi;

- extinderea comunitară, prin creşterea numărului de ţări membre ale proiectului european.

În sensul primului aspect apare şi Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 8 aprilie 1965. Prin acesta s-a produs contopirea CECO, CEEA şi CEE, acestea căpătând instituţii comune. Toate cele trei organizaţii au dobândit astfel o singură Comisie, acelaşi Consiliu, acelaşi Parlament şi aceeaşi Curte de Justiţie.

1.1.4. Actul Unic European

Dezvoltarea integrării a intrat într-o epocă a paşilor mărunţi după marile dezvoltări ale anilor `50 şi `60. Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut loc după aproape treizeci de ani, prin Actul unic european, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv, la 28 februarie 1986 si care a intrat în vigoare la l iulie 1987.

Noul Tratat, prevede în preambulul său transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană. În legătura cu aceasta, se arată în art. 1: „Comunităţile Europene sunt fondate pe Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca şi pe tratatele şi actele subsecvente care le-au modificat sau completat.”

9 Booker, Cristopher, North, Richard, op. cit., p. 45 - 6310 Calvocoressi, Peter, op. cit. p. 193

4

Actul a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, care a intrat în vigoare la l ianuarie 1993.

O altă schimbare adusă de AUE, ce va influenţa toată construcţia comunitară ulterioară, este promovarea principiului „subsidiarităţii”. Aceasta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul „guvernului” european11.

Cea de a doua direcţie de dezvoltare a construcţiei comunitare a fost aceea a creşterii numărului de state membre. În acest sens, după adoptarea de către statele membre a unei poziţii comune, în 1970, negocierile cu statele candidate la aderare (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca, Norvegia) s-au putut deschide. Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui tratat de aderare. Norvegia a decis să nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte 3 state devin membre, începând cu l ianuarie 1973, ale unei Comunităţi confruntate, din toamna aceluiaşi an, cu primul şoc petrolier12.

Prin semnarea Tratatului de aderare, în 1981, dintre Grecia şi Comunităţi, numărul statelor membre se ridică la 10, pentru ca, în 1986, acestea să fie în număr de 12 (prin aderarea Spaniei şi Portugaliei).

1.3. Uniunea Europeană

1.3.1. Tratatul de la Maastricht

După cum am arătat deja, AUE a adus un nou avânt în dezvoltarea construcţiei comunitare şi pregătea noi perspective pentru aceasta. Totuşi, pe plan internaţional, a apărut un eveniment care a dat peste cap orice previziune făcută în anii `80: căderea comunismului în ţările Europei de Est. Acesta a dus la mutaţii fundamentale pe scena mondială, precum şi la noi planuri de dezvoltare. În acest context, apare Tratatul de la Maastricht, caracterizat pe bună dreptate de către oamenii politici ai momentului ca fiind unul dintre cele mai importante evenimente ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX13, şi care cuprinde, pe lângă textul propriu-zis, 17 protocoale şi 33 de declaraţii. El a fost semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la l noiembrie 199314.

Noul Tratat a adus pe o nouă formă a construcţiei comunitare, Uniunea Europeană, în cadrul căreia se pot distinge trei „piloni"15:

- primul, comunitar, pune accentul pe recunoaşterea „principiului subsidiarităţii" (articolul 3 B), pe crearea unei cetăţenii europene (articolul 8 până la 8E) şi stabilirea unei Uniuni Economice şi

11 Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 17.12 Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2001, p. 15.13 Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 343.14 Idem p. 345.15 Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 239.

5

Monetare articolele 102A-109M), pe unele domenii de competenţă (perfecţionare profesională, cultură, protecţia consumatorului etc.) (articolul 126 şi următoarele) şi pe întărirea controlului exercitat de Parlament (articolul 137 până la 137E; 158 şi 189B);

- al doilea, interguvernamental, se referă la „dispoziţiile cu privire la politica externă şi de securitate comună" (titlul 5 cu articolele J l până la J 11);

- al treilea (articolul K până la K9) consolidează procedurile existente privitoare la poliţie şi justiţie pentru a permite libera circulaţie a persoanelor, prevăzută în AUE şi reiterată în Convenţia de la Schengen. Cooperarea instaurată se referă atât la politica în domeniul dreptului de azil şi imigrare, cât şi la mijloacele de luptă împotriva terorismului, criminalităţii şi traficului de droguri.

Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor16. În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special17:

1) trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică;

2) întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

3) dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor.

Schimbările aduse de tratat sunt mult mai profunde decât apariţia propriu-zisă a Uniunii. Astfel, organizaţia numită acum „Comunitatea Europeană" a căpătat, prin intermediul Tratatului de la Maastricht, noi competenţe în domeniile culturii, reţelelor transeuropene şi industriei. Era vorba de domenii în care CEE a avut atribuţii şi înainte de 1993, dar pentru care au lipsit atribuiri clare de competenţă. Domeniilor sănătăţii şi al protecţiei consumatorului le-au fost consacrate titluri distincte. A fost, de asemenea, introdus un nou titlu privind cooperarea pentru dezvoltare (Titlul XVII), care a inclus acest domeniu în politicile comunitare. Această politică urmăreşte dezvoltarea economică şi socială durabilă a statelor în curs de dezvoltare, integrarea progresivă a ţărilor în curs de dezvoltare în economia mondială şi combaterea sărăciei în aceste ţări.

Esenţială a fost însă crearea unei Uniuni Economice şi Monetare prin introducerea unor politici economice strâns coordonate, prin prevederi bugetare, prin stabilirea irevocabilă a unor cursuri de schimb în vederea introducerii monedei unice Euro, prin stabilirea şi implementarea unor politici unitare privind moneda şi cursul de schimb, orientate spre asigurarea stabilităţii preţurilor şi, nu în ultimul rând, prin întemeierea Băncii Centrale Europene (BCE) şi a unui Sistem

16 Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 11.17 Idem p. 18

6

European al Băncilor Centrale (SEBC). Tratatul de la Maastricht a mai creat, prin Titlurile V şi VI, bazele pentru Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), precum şi pentru cooperarea statelor membre în domeniul justiţiei şi al internelor.

Nu trebuie uitat la marile noutăţi aduse de Tratat şi aceea a introducerii conceptului de „cetăţenie europeană”.

1.3.2. Tratatul de la Amsterdam

Situaţia pe plan internaţional evolua în mod rapid, la fel cu aceea din interiorul noi createi Uniuni Europene. Statele din Est îşi îndreaptă aspiraţiile lor către o aderare la Uniune, pe când aceasta cunoaşte o creştere accentuată a nivelului comunitar de reglementare, atât printr-o legislaţie europeană din ce în ce mai largă, cât şi prin deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Din aceste motive a devenit necesară o nouă reglementare la nivelul de bază al dreptului comunitar, ce s-a concretizat în Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 199718. Prin acest nou document se ajunge la o simplificare şi codificare a tratatelor, o politică mai coerentă şi mai eficientă în domeniul extern, se face trimitere la raporturile Uniunii Europene cu cetăţenii proprii, la libertatea, securitatea şi justiţia la nivelul Uniunii Europene etc.19. Intrarea în vigoare a Tratatului a avut loc la l mai 1999.

Patru au fost obiectivele majore ale tratatului de la Amsterdam20:

1. Situarea drepturilor cetăţenilor şi problema locurilor de muncă în "inima" Uniunii;

2. Suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a persoanelor şi întărirea securităţii;

3. Să permită Europei ca vocea ei să fie mai bine auzită, în problemele omenirii;

4. Să facă mai eficace arhitectura instituţională a Uniunii, în vederea apropiatei ei lărgiri.

1.3.3. Tratatul de la Nisa

Tratatul analizat mai sus prevedea şi organizarea unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre pentru revizuirea componenţei şi funcţionării instituţiilor, cu un an înainte ca numărul membrilor UE să treacă de douăzeci21. În acest sens, semnarea Tratatului de la Nisa la

18 Denumirea completă a Tratatului este următoarea: „Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul de Uniune

Europeană, Tratatul prin care s-a instituit Comunitatea Europeană şi unele acte conexe”.19 Jinga, Ion, Popescu, Andrei, „Integrarea europeană, dicţionar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000, p. 35.

20 Barbulescu, Iordan, Gheorghe, Procesul decizional in UNIUNEA EUROPEANA, Editura Polirom, Iasi, 2008, p. 60.21 Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002, p. 24.

7

26 februarie 2001 a marcat încheierea Conferinţei interguvernamentale, deschisă la 14 februarie 200022.

Ratificarea Tratatului a fost destul de anevoioasă, el fiind respins într-o primă consultare populare de către irlandezi. O astfel de problemă apăruse anterior şi în cazul Tratatului de la Maastricht, când în cauză a fost Danemarca. Astfel se face că Tratatul a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2003, totuşi la timp pentru a reglementa o Uniune care peste 1 an de zile va primi în ea 10 noi state membre.

Modificările instituţionale aduse prin Tratatul de la Nisa au privit, în principal, extinderea principiului majorităţii calificate, numirea şi rolul Preşedintelui Comisiei, precum şi repartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă. Numărul maxim al membrilor Parlamentului European a fost fixat, începând cu l februarie 2003, la 732 faţă de 700, câţi fuseseră anterior acestei date. În Tratat a fost, de asemenea, introdus un nou titlu privind colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiar şi tehnic. Competenţa Comunităţii Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă şi asupra domeniului serviciilor, şi asupra unor aspecte economice ale proprietăţii intelectuale.

1.3.4. Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa

Succesiunea unor documente importante precum AUE, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa, cu o frecvenţă medie de o dată la cinci ani, precum şi dublarea numărului de membrii ai Uniunii în numai 10 ani, a adus un nou sentiment de euforie pentru cei care sprijină apariţia unei structuri cât mai integrate la nivel european. Pe acest fond a apărut iniţiativa creării unui nou document juridic comunitar fundamental, care să simplifice legislaţia primară existentă până la el, precum şi să împingă Uniunea către o integrare mai accentuată. Ea a căpătat forma Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, sau cum a fost cunoscut în limbaj popular, „Constituţia europeană”.

Crearea unui document de o importanţă atât de mare a necesitat un proces complicat, al cărui start l-a constituit Declaraţiei de la Laeken care a pus bazele unei Convenţii în cadrul căreia să se dezbată documentul23.

Convenţia, după îndelungi dezbateri a prezentat preşedintelui Consiliului European la Roma, la 18 iulie 2003, proiectul de Constituţie al UE. Acesta a fost aprobat în 2004 de o Conferinţă Interguvernamentală convocată în acest scop.

Semnat la Roma, în toamna lui 2004, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a intrat în procesul de ratificare, proces care s-a poticnit rapid în Franţa si Olanda în primăvara anului 2005. În pofida unor încercări de deblocare a procesului, el a fost până la urmă abandonat în favoarea soluţiei reprezentate de Tratatul de la Lisabona.

22 Mirela Diaconescu, Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, p. 109.23 Gornig Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 19.

8

1.3.5. Tratatul de la Lisabona

Anii 2005 şi 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare la problema Constituţiei Europene. Abia în a doua parte a anului 2007 s-a ajuns la o soluţie de compromis pe care factorii de decizie comunitari o speră viabilă. Ea s-a concretizat în apariţia unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de şefii de state şi de guverne pe 13 decembrie 2007. Noul Tratat este clădit în general pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care speria populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea.

Noul document se spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de membrii ai Uniunii, însă, dat fiind faptul că a apărut o nouă opoziţie din partea populaţiei irlandeze, viitorul său este incert.

1.4. Extinderea/Largirea Uniunii Europene

Uniunea Europeană a cunoscut, ca şi anterior Comunităţile europene, un proces de extindere a numărului de membrii. Astfel, tratatele şi actele de aderare ale Austriei, Finlandei şi Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului european de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.

Poporul norvegian a respins aderarea, pentru a 2-a oară, prin referendum, cu o majoritate de 52,2%, la 28 noiembrie 1994; astfel, doar 3 state au devenit membre ale UE, începând cu l ianuarie 199524.

Următorul val al aderării a trebuit să aştepte 10 ani, concretizându-se în mai 2004 şi fiind format din următoarele state: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Lituania şi Letonia25.

Ultimul val de aderare, cel care a dus la Uniunea celor 27 de state membre, a avut loc la 1 ianuarie 2007, fiind format din România şi Bulgaria.

1.5. Etapele parcurse de Romania pentru aderarea la UE

România este prima tara din Europa Centrala si de Est care a stabilit relatii oficiale cu Comunitatea Europeana. In 1967, au fost initiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, oua, carne de porc cu scopul de a scuti produsele românesti de taxe suplimentare, dar si de a obliga partea româna sa respecte un anumit nivel al preturilor pentru a nu crea dificultti pe piata statelor membre. In 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intra în sistemul generalizat de

24 Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 19.25 Felicia Dumitru, Construcţia europeană, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2004, p. 27.

9

preferinte al Comunitatii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la produsele industriale este semnat în 1980.

Imediat dupa caderea zidului Berlinului, România stabileste în 1990 relatii diplomatice cu Uniunea Europeana, semnând în acelasi an un Acord de Comert si Cooperare.

La 1 februarie 1993, România semneaza Acordul European care instituie o asociere între România, pe de o parte, si Comunitatile Europene si Statele Membre ale acestora, pe de alta parte. Acest acord care crea o zona de liber schimb între România si statele membre recunostea obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene si prevedea asistenta financiara si tehnica din partea UE.

In 1993 la Copenhaga, statele membre au decis cã statele asociate din Europa Centrala si de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice si politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de catre România a cererii de aderare la Uniunea Europeanã la 22 iunie 1995, la câteva luni dupa intrarea în vigoare a Acordului European (1 februarie 1995).

In iulie 1997, Comisia Europeana adopta Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeana. In martie 1998, Uniunea Europeana lanseaza, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiasi an Comisia Europeana publica primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România, urmata de lansarea oficiala, în februarie 2000, a procesului de negociere a aderarii României la Uniunea Europeana se face trecerea la o noua etapa de consolidare a relatiilor dintre România si Uniunea Europeana. Consiliile Europene de la Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) si Bruxelles (iunie 2004) reconfirma sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 si aderarea efectiva în ianuarie 2007.

Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodata în cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. In acelasi timp, României i se recomanda sa continue reformele si sa implementeze angajamentele asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveste justitia si afacerile interne, politica în domeniul concurentei si mediu. Uniunea Europeanã a continuat monitorizarea pregatirilor de aderare si a considerat ca România este capabila sa-si asume obligatiile de membru incepand cu data de 1 ianuarie 2007.

La 13 aprilie 2005, România primeste avizul conform al Parlamentului European, urmând ca semnarea Tratatului de Aderare sa aiba loc la 25 aprilie 2005. Începând cu aceasta data, România

10

are statutul de observator la activitatea institutiilor europene, fiind implicata in procesul de elaborare a legislatiei comunitare, dar neavând drept de vot.

La 25 octombrie 2005, Comisia Europeana publica primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România care confirma progresele importante în pregatirea interna, si masurile ce urmeaza sa fie luate în continuare pentru asigurarea aderarii la 1 ianuarie 2007.

Astfel ca la 1 ianuarie 2007 2007 Romania devine Stat Membru al Uniunii Europene.

Tratatul de aderare prevede ca, daca exista deficiente grave in transpunerea si punerea in aplicare a acquis-ului in domeniile economic, piata interna si, respectiv, justitie si afaceri interne, pot fi adoptate masuri de salvgardare intr-un termen de pana la trei ani de la data aderarii.

Aderarea Romaniei a fost insotita si de o serie de masuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficientele in domeniile sigurantei alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar si luptei impotriva coruptiei.

Pentru ultimele doua componente a fost stabilit un mecanism de cooperare si verificare cu scopul de a imbunatati functionarea sistemului legislativ, administrativ si judiciar si de a remedia deficientele grave in lupta impotriva coruptiei.

2. INSTITUTIILE POLITICE ALE UNIUNII EUROPENE

2.1. Parlamentul European

Parlamentul European este ales de catre cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele. Aceasta institutie işi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii UE, ultimile alegeri avand loc în iunie 2004.

Alegerile se desfasoara o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean al Uniunii Europene are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii ale Uniunii Europene,avand la acest moment 785 de membri din toate cele 27 de state membre. Membrii Parlamentului European nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă

11

toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adepţii convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi.

Hans-Gert Pöttering a fost ales preşedinte al PE în 2007 şi va ocupa această funcţie până la alegerile din 200926.

2.2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul este principalul organ de decizie al Uniunii Europene. La fel ca Parlamentul European, Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale în anii ′50. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor Uniunii Europene. În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi miniştri.

Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe”. Însă această configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării respective.

În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului.

Afaceri Generale şi Relaţii Externe,

Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),

Justiţie şi Afaceri Interne,

Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor,

Competitivitate,

Transport, Telecomunicaţii şi Energie,

Agricultură şi Pescuit,

Mediu,

Educaţie, Tineret şi Cultură.

Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în numele guvernului pe care îl reprezintă. Cu alte cuvinte, semnătura ministrului este semnătura întregului guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa parlamentului naţional şi a cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă. Alături de implicarea Parlamentului European în procesul decizional, prin aceasta se asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.

26 http://www.europarl.europa.eu

12

Preşedinţii şi/sau prim-miniştrii ţărilor Uniunii Europene, împreună cu Preşedintele Comisiei Europene, se reunesc sub denumirea de Consiliu European de până la patru ori pe an. Aceste reuniuni „la nivel înalt” stabilesc orientările de politică generală ale Uniunii Europene şi soluţionează probleme care nu au găsit rezolvare la nivelurile inferioare (adică la nivel de miniştri în cadrul reuniunilor obişnuite ale formaţiunilor Consiliului) 27.

Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia ţării este mai numeroasă, cu atât mai multe voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă.

2.2.1. Preşedinţia Consiliului

Ordinea in exercitarea presedintiei Consiliului UE până în iunie 2020 28.

Germania ianuarie-iunie 2007

Portugalia iulie-decembrie 2007

Slovenia ianuarie-iunie 2008

Franța iulie-decembrie 2008

Republica Cehă ianuarie-iunie 2009

Suedia iulie-decembrie 2009

Spania ianuarie-iunie 2010

Belgia iulie-decembrie 2010

Ungaria ianuarie-iunie 2011

Polonia iulie-decembrie 2011

Danemarca ianuarie-iunie 2012

Cipru iulie-decembrie 2012

Irlanda ianuarie-iunie 2013

Lituania iulie-decembrie 2013

Grecia ianuarie-iunie 2014

Italia iulie-decembrie 2014

27 http://www.consilium.europa.eu28 http://europa.eu/institutions/inst/council

13

Letonia ianuarie-iunie 2015

Luxemburg iulie-decembrie 2015

Țările de Jos ianuarie-iunie 2016

Slovacia iulie-decembrie 2016

Malta ianuarie-iunie 2017

Regatul Unit iulie-decembrie 2017

Estonia ianuarie-iunie 2018

Bulgaria iulie-decembrie 2018

Austria ianuarie-iunie 2019

România iulie-decembrie 2019

Finlanda ianuarie-iunie 2020

2.3. Comisia Europeană

Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European (PE) şi Consiliului.

De asemenea, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene – cu alte cuvinte, este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.

La fel ca Parlamentul European şi Consiliul, Comisia Europeană a fost înfiinţată în anii ′50 în temeiul Tratatelor fundamentale ale UE.

Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:

să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;

să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;

să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);

14

să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin negocierea acordurilor între UE şi alte ţări29.

2.4. Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (pentru care se foloseşte frecvent prescurtarea „Curtea”) a fost instituită în temeiul primului Tratat UE, Tratatul CECO din 1952. Sediul se află la Luxemburg.

Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre UE, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea se asigură că instanţele naţionale nu pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz.

Curtea se asigură şi că statele membre şi instituţiile UE aplică prevederile legislative. Curtea are puterea de a soluţiona litigiile care apar între state membre UE, instituţii UE, operatori economici şi persoane fizice.

Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri înaintate spre soluţionare şi pentru a oferi protecţie juridică sporită cetăţenilor, în 1988 a fost creat un Tribunal de Primă Instanţă. Acest tribunal (care funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie) este responsabil pentru pronunţarea sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni intentate de persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se încadrează în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat membru UE.

Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte judecători şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.

Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice au câte un preşedinte ales de judecători pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vassilios Skouris a fost ales preşedinte al Curţii de Justiţie în 2003. Marc Jaeger este actualul preşedinte al Tribunalului de Primă Instanţă. Paul J. Mahoney este preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice din 200530.

2.5. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a fost înfiinţată în 1975. Sediul este la Luxemburg. Misiunea Curţii este de a verifica dacă fondurile UE sunt administrate corespunzător, astfel încât cetăţenii Uniunii să obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri UE.

29 http://ec.europa.eu30 http://curia.europa.eu/en/instit/presentationfr

15

Curtea are un membru din fiecare stat membru UE, numit de Consiliu pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Membrii îl aleg pe unul dintre ei ca preşedinte pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vítor Manuel da Silva Caldeira (Portugalia) a fost ales preşedinte în ianuarie 200831.

Institutiile prezentate mai sus sunt principalii actori implicati in mecanismul de luare al deciziei in Uniunea Europeana. Nu trebuie neglijat insa nici rolul altor institutii foarte importante:

Comitetul Economic şi Social European reprezintă actorii economici şi sociali din societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de consumatori;

Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;

Banca Europeană de Investiţii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare economică în interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul European de Investiţii;

Banca Centrală Europeană este responsabilă de politica monetară europeană;

Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea defectuoasă înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE;

Controlorul European pentru Protecţia Datelor asigură protecţia datelor cu caracter personal ale cetăţenilor.

De asemenea, agenţiile specializate îndeplinesc anumite atribuţii de natură tehnică, ştiinţifică sau administrativă.

BIBLIOGRAFIE:

Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002

Barbulescu, Iordan, Gheorghe, Procesul decizional in UNIUNEA EUROPEANA, Editura Polirom, Iasi, 2008

Bîrzea Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti, 2001

Booker, Cristopher, North, Richard, UNIUNEA EUROPEANA – MAREA AMAGIRE, Istoria secreta a constructiei europene, Editura Antet XX Press, Prahova, 2004

Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, 200331 http://eca.europa.eu

16

Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici Comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001

Felicia Dumitru, Construcţia europeană, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2004

Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001

Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2001

Gornig Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006

Grete Tartler, Identitate europeana, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006

Jinga, Ion, Popescu, Andrei, „Integrarea europeană, dicţionar de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

Lefter, Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

Meny, Yves, Knapp Andrew, Government and Politics in Western Union, Editura Oxford University Press, 1998

Mirela Diaconescu, Economie europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004

Nedelcu, Mioara, Constructia europeana – procese si etape, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2008

Nuget, Neill, The Government and Politics of the European Union, Fifth Edition, Editura PALGRAVE MACMILLAN, 2003

Pedreira, Diego, Varela, Gobierno de la Union Europea, Editura Netbiblo, 2007

Pierre Mathijsen, Compendiu de drept european, Editura Club Europa, Bucureşti, 2002

Poede, George, Europa şi modelul său social, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2005

Popescu, Ion, Bondrea Aurelian, Constantinescu, Mădălina „Uniunea Statelor Europene, alternativă la sfidările secolului al XXl-lea”, Editura Economică, Bucureşti, 2005

Warleigh, Alex, Understanding European Union, Editura TJ International Ltd, Padstow, Cornwall, 2002

Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998

17

http://curia.europa.eu/en/instit/presentationfr

http://ec.europa.eu

http://eca.europa.eu

http://europa.eu/institutions/inst/council

http://www.azi.ro/arhive/2005/09/05/editorial.htm

http://www.bec.ro

http://www.consilium.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

http://www.jean-monnet.ch

http://www.ziua.ro/news, Rezultate finale alegeri europarlamentare, 28 noiembrie 2007

18