uniunea europeana

7/16/2019 uniunea europeana

http://slidepdf.com/reader/full/uniunea-europeana-5634f90b8793a 1/20

PROIECT

UNIUNEA EUROPEANĂ–PROCESUL DE EXTINDERE ÎN PREZENT ŞI

VIITOR

PAG 66-67

11



Teme principale

1. Procesul de extindere al UniuniiEuropene şi consecinţele sale economicela nivel inter şi intra-regional

2. Analiza disparităţilor socio-economice

la nivel regional în România3. Prezent şi perspective în dezvoltareaeconomică interregională la nivelulUniunii Europene

INTRODUCERE

22



Obiectivele raportului meu

Prezentul raport analizează implicaţiile şi provocările legate de apropiata extindere a UniuniiEuropene (UE).

În primul rând, el încearcă să ofere răspunsuri la numărul mare de întrebări adresate de cetăţeni pe

parcursul procesului de ratificare pentru aderarea a noilor membri.• De ce se măreşte UE de la 15 la 27 (şi într-o etapă ulterioară mai mulţi) membri ?

• Care vor fi efectele extinderii asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor?

• Sunt speranţele şi îndoielile exprimate în actualele şi viitoarele state membre întemeiate ?

Astfel de întrebări puse de cetăţeni merită un răspuns serios.Scopul pe care l-am urmărit este să prezint într-o manieră echilibrată nu numai avantajele şioportunităţile oferite de primirea de noi membri în UE, ci şi obstacolele, costurile şi riscurile potenţiale implicate de acest proces.

În al doilea rând, raportul abordează principalele provocări pe care le presupune extinderea.Aderarea a nolir ţări este numai o etapă într-un proces care a început cu mai bine de undeceniu în urmă şi care va continua încă mulţi ani de acum încolo. În toată această perioadă, atât

membrii mai vechi, cât şi cei mai noi au realizat progrese semnificative, deşi rămân încă multe defăcut.

• Ce anume va asigura succesul procesului de extindere?

• Ce trebuie făcut pentru obţinerea unor beneficii maxime şi evitarea unui succes parţial sau

chiar a unui eşec al acestui proces ?Scopul meu este să expun principalele domenii în care UE trebuie să elaboreze o strategie în

vederea realizării cu succes a extinderii.Chiar dacă percepţia generală a populaţiei asupra extinderii este pozitivă, este necesar ca procesul

de informare să continue. Unele din întrebările adresate vizează probleme de bază ale integrăriieuropene.

• Extinderea UE pentru a cuprinde mai multe ţări va fi însoţită de o pierdere a identităţii

naţionale ?

• Va fi oare posibil să se ia decizii în cadrul UE dacă aceasta va număra atât de mulţi

membri ?

• Oare extinderea va ajuta UE să-şi facă mai puternic auzit glasul pe plan mondial ?

Pe măsură ce se apropie de momentul extinderii, UE trebuie să răspundă la aceste întrebări.Acest proces în care societăţi şi popoare sunt aduse laolaltă începe acum. El este similar uneifuziuni din lumea afacerilor: adevăratul test al succesului ei este atunci când devine o realitate de zicu zi pentru cei care muncesc acolo. Iată de ce este nevoie de o agendă foarte clară pentrugestionarea schimbărilor într-o Uniune Europeană extinsă.

De ce extinderea ?Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificarea

continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuriale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută la îndeplinirea visului părinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă.

În consecinţă, extinderea Uniunii Europene este împlinirea unei viziuni – o viziune care estemult prea uşor dată uitării atunci când securitatea şi prosperitatea în Europa sunt considerate a fi ceva

33



de la sine înţeles. Dar dacă ne luăm răgazul necesar pentru a reflecta, vom vedea că această viziune seconfundă cu însuşi scopul urmărit de UE şi de extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa într-uncadru constituţional care să le încurajeze să muncească împreună în condiţii de pace şi stabilitate.

Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, Europa simboliza valorile la care cei care autrăit, mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă.Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectiva

aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor pentru o democraţie pluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei.Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii prosperităţiieconomice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în regiune.Dar drumul acestor popoare către Europa nu a fost uşor. Procesul de transformare a determinatschimbări masive în întreaga Europă Centrală şi de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsurăde noile oportunităţi apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au dispărut.Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele maiconsiderabile ale adaptării au fost deja resimţite în viitoarele state membre.

Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea şi democraţia din Europa Centrală şide Est au dus deja la obţinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securităţii, ci şi al prosperităţii: dezvoltarea rapidă a comerţului a contribuit la crearea de oportunităţi pentru liberainiţiativă, investiţii, noi locuri de muncă şi o creştere economică marcată în Europa Occidentală.Aceste beneficii vor fi consolidate şi sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât şi pentru cei noi, odată cu realizarea extinderii în 2004, cu condiţia ca UE să răspundă provocării cu care se confruntăîn prezent.

Contextul actual

Extinderea a avut loc într-un moment în care UE se confruntă cu provocări majore în ceea ce priveşte performanţa sa economică, coeziunea internă şi rolul său extern.

Economia mondială trece prin momente dificile. Motorul dezvoltării în Europa aproape că s-aoprit, cel puţin în actualele state membre, iar şomajul se încăpăţânează să rămână la cote ridicate. Înstrategia de la Lisabona, liderii Uniunii Europene şi-au declarat obiectivul de a deveni cea maicompetitivă şi cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, dar până în prezent acestecuvinte nobile nu au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru o creştere stabilă petermen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare. Lumea nu stă în loc să ne aştepte.În politicile sale interne, date fiind lipsa de voinţă politică şi dificultatea procesului decizional, UEnu reuşeşte să răspundă în mod corespunzător preocupărilor cetăţenilor, într-un număr de domenii.Rezultatele Convenţiei privind Viitorul Europei vor fi cruciale. Avem nevoie de un sistem deguvernare care să realizeze un echilibru mai bun între cele două cerinţe înrudite: eficienţă şilegitimitate democratică. UE trebuie să se reinventeze. Climatul actual însă este departe de a fi ideal pentru noile ambiţii sau marile idei. În rândul cetăţenilor Europei, există un sentiment tot mai puternic de nesiguranţă şi o teamă crescândă de necunoscut.

Pe plan extern, UE nu a jucat nici un rol în abordarea problemei Iraq-ului, în prezent cea maiimportantă chestiune de politică externă din lume. Membrii săi au fost în mod vizibil profunddivizaţi; mai rău, UE şi instrumentele sale de politică externă nu au jucat absolut nici un rol. Învreme ce statele membre au jucat, individual, un rol major în această chestiune, pe scenainternaţională, Europa în ansamblul ei a fost inexistentă. Această situaţie este inacceptabilă pentrucetăţenii Europei. Ponderea economică a UE trebuie să fie dublată şi de afirmarea vocii sale pe plan politic, în afacerile internaţionale.

44



Aceste trei provocări majore – pe plan economic, intern şi extern – însoţesc procesul deextindere al UE. Uniunea Europeană trebuie să îşi recâştige dinamismul şi competitivitatea economică,să răspundă în mod efectiv cerinţelor cetăţenilor şi să îşi definească rolul politic în lume.

Abordarea mea

Cred că amploarea apropiatei extinderi a UE ne oferă ocazia să abordăm provocările într-omanieră decisivă. Aceste probleme nu sunt cauzate de extinderea UE. Ceea ce face însă viitoareaextindere este să ne oblige să le abordăm şi în unele cazuri ne poate ajuta să găsim soluţii. Extinderea poate să fie un catalizator pentru rezolvarea unora din problemele Europei aflate încă în suspensie. Ea poate să ne ofere dinamismul necesar pentru a face un salt înainte.

A devenit de asemenea clar pentru mine că trebuie să ne mutăm centrul atenţiei în ceea ce priveşteabordarea politicilor UE şi să avem în vedere încă de pe acum situaţia unei UE extinse . Discursul încare se vorbeşte de “actualii membri” şi de “ţările candidate” este deja depăşit şi trebuie să privimînainte la situaţia din viitor, când noii membri vor fi parteneri. Din acest motiv, în prezentul raportfolosesc ori de câte ori este posibil sintagma “viitorii membri” mai degrabă decât “ţările candidate”.Consider că noii parteneri mai au încă o serie de lucruri de făcut pentru a finaliza pregătirile pentruaderare. Cred însă că la rândul nostru avem multe de învăţat din recenta lor experienţă, acumulată îndomeniul reformelor sociale, economice şi politice.

O agendă în cinci puncte

Beneficiile şi oportunităţile oferite de extindere depăşesc cu mult potenţialele obstacole, costuri şiriscuri implicate de acest proces. Extinderea este actul de politică externă de cel mai mare succes pecare l-a întreprins UE. O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa, ca urmare a neratificăriisale de către oricare din membrii UE, ar constitui un eşec politic major pentru Europa. În plus, acestfapt ar presupune costuri considerabile atât pentru UE, cât şi pentru ţările candidate.Un proces de extindere gestionat necorespunzător ar fi însă aproape la fel de nefast. Dacă UE nucontinuă reformele şi ajustările pe care le impune acum extinderea, ea va rata – poate pentrutotdeauna – şansa de a face Europa mai puternică şi mai sigură, în interesul cetăţenilor ei, alvecinilor săi şi al lumii.

55



TEMA 1. Procesul de extindere al UE şi consecinţele sale economice la nivel inter şi intra-regional

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în 1951 întreşase state europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După cinci valuri deaderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995:Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,Slovenia şi Ungaria,iar în 2007 a aderat Romania şi Bulgaria. UE are acum 27 de State Membre şi se pregăteşte pentru cea de a şaptea extindere.

Numărul statelor membre ale Uniunii Europene a crescut de la 25 la 27, odată cu cea de-a şaseaextindere a UE din data de 1 ianuarie 2007. Extinderea este un pas important în construcţia unei UniuniEuropene mai puternice şi mai competitive, necesară pentru stabilizarea întregului continent european,consolidarea păcii şi democraţiei, întărirea economică şi dezvoltarea durabilă, precum şi pentruasimilarea diversităţii culturale şi istorice europene.

1. Ce impact are extinderea asupra vieţii cotidiene?

De acum înainte, toţi cetăţenii Uniunii Europene vor avea posibilitatea de a trăi, călători,munci şi studia cu mai multă uşurinţă pe întreg teritoriul acesteia, care se întinde de la Marea Baltică până în estul Mării Mediterane. De exemplu, studenţi din 27 de State Membre pot studia la oricareuniversitate doresc în orice ţara membră a Uniunii.

La capătul perioadei de tranziţie prin care trece conceptul de liberă circulaţie a forţei de muncă,oameni de pe tot cuprinsul Europei vor putea beneficia de politicile şi condiţiile îmbunatăţite deangajare prin intermediul creşterii nivelului de pregătire, a flexibilităţii pieţei muncii şi mobilităţii forţei

de muncă, a climatului de afaceri, adaptarea la noile tehnologii şi crearea de oportunităţi egale. Vaexista de asemenea şi o preocupare activă, reală pentru o creştere a calitaţii vieţii, proces ce va firealizat prin politici comune europene care vizează protecţia mediului şi o securitate mai bună pentrutoţi cetăţenii Europei; toate acestea vor fi realizate prin conjugarea eforturilor în lupta împotriva crimei,drogurilor şi migraţiei ilegale.

În timpul perioadei de început a Uniunii extinse, Tratatul de Aderare a întâmpinat perioade detranziţie pentru ca “vechile” şi “noile” State Membre să se poată obişnui gradual cu noile dimensiunieconomice şi sociale ale Uniunii Europene. Acest fapt va uşura procesul de integrare în ceea ce priveştelibera circulaţie a forţei de muncă, achiziţionarea de terenuri şi imobile, taxa pe valoarea adăugată şiaccizele, precum şi în privinţa mediului.

2. Ce efect va avea extinderea asupra Instituţiilor Europene?

Noile state membre au fost incluse înca de la început în procesul Convenţiei de a determina oConstituţie pentru Uniunea Europeană, reînnoind Tratatele de bază. Convenţia a luat astfel înconsiderare atât priorităţile şi ideile fiecărei noi ţări membre, cât şi scopurile şi interesele membrilor mai vechi. Această Constituţie va reîntări Instituţiile Europene, va simplifica procedurile de luare adeciziilor şi va încorpora drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Uniunea Europeană extinsă seconfruntă acum, cu o nouă provocare comună: aprobarea Constituţiei de către cetăţenii şi Guvernele

66



Statelor membre.

3. Există limite în ceea ce priveşte extinderea?

În textele Tratatelor Europene din trecut şi în cadrul Consiliilor s-au afirmat urmatoarele: “Oricestat european poate aplica cererea de a deveni membru al Uniunii” şi “Accederea va avea loc de îndatăce un stat asociat se dovedeşte capabil să îşi asume obligaţiile de membru prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice cerute”.

4. Extinderea UE – pericol sau oportunitate?

Puţini sunt factorii de decizie care mai contestă necesitatea morală, economică şi politică a procesului, chiar dacă unii dintre ei, cum sunt cei din Franţa, s-au convertit recent. Au fost, în fapt,învaţate lecţiile războiului din fosta Iugoslavie, de vreme ce extinderea este percepută ca unextraordinar element stabilizator în estul continentului european.

După recenta extindere, Europa celor 27 este al treilea ansamblu populat din lume (480 milioane

de locuitori), cu mult însă în urmă Chinei şi Indiei, dar înaintea Statelor Unite (300 de milioane desuflete) şi Rusiei (140 de milioane). Cu un PIB de 10.000 miliarde de euro, Uniunea Europeanăreprezintî o treime din bogaţia lumii şi o cincime din comerţul internaţional.

Naţiunile Unite, Fondul Monetar Internaţional sau Organizaţia Mondială a Comerţului vor ignora mai puţin poziţia unui grup care şi-ar putea impune cu mai multa forţă punctul de vedere asupra problemelor mondiale.

Noile ţări membre aduc un plus de dinamism economic. Dacă China este atelierul lumii, Cehiaşi Slovacia pot fi atelierul Uniunii Europene, care dispune în Est de pieţe de desfacere, dar şi de o mânăde lucru calificată şi ieftină. Noile ţări membre, care reprezintă doar 5% din economia Uniunii, nu vor beneficia însa decât progresiv de ajutoare agricole directe, care devorează încă jumătate din bugetul

comunitar. Fondurile structurale, care au permis decolarea Spaniei sau a Irlandei, vor fi, de asemenea,limitate de regula ce nu permite să se injecteze mai mult de 4% din PIB în economiile noilor veniţi,îngeneral economii sărace. În scenariul cel mai “risipitor”, care are puţine şanse de a fi realizat, cotizaţia“celor 15” la puşculiţa comună ar trece de la 100 de miliarde de euro anual la 143 de miliarde in 2013,ceea ce ar însemna 1,15% din PIB, faţă de 1% cât este în prezent.

Comisarul pentru extindere, Günter Verheugen, obişnuieşte să spună adesea că extinderea a fostatât de bine pregătită încât vechilor state membre le-ar fi foarte greu să respecte criteriile pe caretrebuie să le îndeplinească noile state membre. “Cei 15” nu sunt totuşi entuziasmaţi. Dimpotrivă,scepticismul pare să domine la Berlin sau Paris. Vechile state membre şi-au închis temporar frontierele pentru muncitorii din Est.

În acelaşi timp, statele bogate din Uniune, în frunte cu Germania şi Franţa, vor să îngheţe bugetul european la nivelul actual, în pofida admiterii unor ţări al căror standard de viaţă nu reprezintăîn unele cazuri decât o treime din media vechilor tări membre. Sondajele de opinie sunt şi maidescurajatoare. Ultimul Eurobarometru arată că 47% din populaţia “celor 15” percepe extinderea maimult ca un pericol decât ca oportunitate.

Franţa este de departe cea mai ostilă. Sondajele sunt mai bune în Est, dar şi aici atmosfera estedeparte de euforia care domnea în timpul reunificării Germaniei. În vechile state membre nu secunoaşte nici unde se va opri procesul într-o Uniune care n-a prevăzut că se va extinde atât de repede şicu atâtea state, “big-bangul” de la 1 mai fiind considerat o utopie la sfârşitul anilor ‘90. IntrareaRomâniei şi a Bulgariei în Uniunea Europeană în 2007 marchează începutul extinderii propriu-zise înBalcani. Dezbaterea asupra frontierelor Uniunii Europene n-a fost înca deschis şi dacă aderarea Rusiei

77



pare exclusă, despre Ucraina, ţară incontestabil europeană, nu se poate spune acelaşi lucru.

Obstacole. Specialiştii au constatat că una dintre temerile de acum un an s-a confirmat. Este vorbadespre creşterea criminalităţii organizate, care are radăcini adânci în ţările vecine noilor membri aiUniunii Europene, şi pentru reducerea căreia instituţiile comunitare trebuie să deblocheze fonduriimportante.

O altă problemă care stârneşte dezbateri aprinse este contribuţia fiecărui membru la bugetuleuropean. Ministrul de Finanţe al Landului Bavaria, Kurt Faltlhauser, a avertizat că există pericolul ca, pe termen mediu, legile fiscale după care ar trebui să se ghideze toate ţările Uniunii Europene să nu maifie respectate. Finanţistul mai spune că funcţionarea defectuoasă a acestui set de norme fiscale la niveleuropean, mai ales în privinţa impozitării, ar putea determina o explozie rapidă de îndatoriri printrestatele europene.

Temeri. Procesul post-aderare nu este însă lipsit de probleme. Ungaria a semnalat faptul că, pentru aatrage fonduri comunitare, Bruxelles-ul solicită împărţirea ţării în regiuni, procedura dificilă şi greu deacceptat de către maghiari.

Una dintre îngrijorările majore ale oficialilor comunitari o reprezintă capacitatea noilor ţărimembre de a asigura graniţele Uniunii Europene. Cel mai mare efort al politicienilor şi instituţiilor seconcentrează pe aducerea la cunoştiinţă cetăţenilor a conceptului de Europă unită, aflat pentru mulţi lanivel de noţiune abstractă.

5. Proaspeţii intraţi în UE au emoţii privind trecerea la moneda unică

Principala temere a proaspeţilor cetăţeni ai Uniunii este ca, o dată adoptată moneda euro,intreprinzătorii vor “trişa” la preţuri, ridicându-le în mod nejustificat. De aceasta părere sunt 71% dineuropenii chestionaţi. Într-o măsură la fel de mare, ei cred că moneda euro va aduce cu sine şi

perspective noi pentru speculanţi de tot felul, indică acelaşi studiu.De vină pentru temerile noilor cetăţeni ai UE sunt euromiturile lansate în statele cu vechimeale Uniunii. Cel puţin aceasta este părerea comisarului european pentru Afaceri Monetare, JoaquinAlmunia. “În unele ţări, oamenii cred încă, în mod greşit, că introducerea monedei euro a atrasscumpiri, iar cetăţenii noilor ţări membre au preluat această părere greşită”, spune Almunia, precizândca Executivul european “trebuie să facă tot posibilul pentru a combate falsa impresie că euro înseamnă preţuri mai mari”.

Soluţii. Arma care stă la dispoziţia Comisiei Europene în ceea ce se anunţă drept o lungă bătălie cuideile preconcepute şi cu euromiturile este, crede comisarul, informarea. El sfătuieşte guvernele noilor ţări membre să instruiască cetăţenii în legatură cu euro şi cu efectele practice pe care introducerea sa le

va avea asupra vieţii lor de zi cu zi.Recomandările precise ale Comisiei includ crearea unor coduri de conduită financiara, ce vor fi

convenite de producători şi de asociaţiile consumatorilor, punerea la punct a unui sistem demonitorizare a preţurilor şi instalarea în magazine a unor panouri care să îi ajute pe cumparători să facăconversia de la fosta monedă naţională la euro.

88



TEMA 2. Analiza disparităţilor socio-economice la nivel regional în România

Principalele disparităţi economice existente între regiunile de dezvoltare din România, având învedere aria mare de cuprindere al temei, ne propunem conturarea principalelor disparităţi economicedintre regiunile de dezvoltare româneşti prin analiza evoluţiei unor indici de disparitate, corelaţi cu oserie de elemente sociale, capabili să redea o imagine cât mai fidelă a situaţiei economice actuale aRomâniei, esenţială în stabilirea direcţiilor ulterioare de acţiune.

1. Delimitări conceptuale

Pentru început se impune definirea şi delimitarea conceptelor regăsite în titlul lucrării. PotrivitDicţionarului Explicativ al Limbii Romane, ,,disparitate’’ , provenind din francezul ,, disparité’’, estedefinită drept lipsa de egalitate, de proporţie, armonie, de legătură între elemente, nepotrivire,deosebire, discrepanţă. Extrapolând, disparităţile economice se referă la deosebirile, diferenţele îndezvoltar a doua entităţi comparabil

Cel de-al doilea concept regăsit este cel de ,,regiune de dezvoltare’’. “Carta Comunitară aRegionalie” defineşte regiunea “ ca un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitatenetă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumiteelemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopulde a stimula procesul cultural, social şi economic”

“Regiunea” aşa cum se vede din perspectiva dezvoltării regionale poate fi definită într-un modspecific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau administrative, carese dau acesteia. În principiu: o "regiune de dezvoltare" este un nivel teritorial optim la care, structuriinstituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice specifice.

România este împărţită, începând cu elaborarea „Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale⼯’’(1997) în 8 regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor acorduri de asociere, formale de altfel,între 4 - 7 judeţe. O parte dintre criteriile de care s-a ţinut cont în momentul conturării regiunilor au fostvecinătatea geografică şi existenţa unor disparităţi economice şi sociale între judeţe care ar urma să fierezolvate prin implementarea unei politici regionale.

La nivelul fiecărei regiuni există două instituţii implicate - agenţia de dezvoltare regionala(autoritate executivă) şi consiliul de dezvoltare regionala (autoritate deliberativă). Deşi devin din ce înce mai semnificative în domeniul de dezvoltare regionalq, aceste regiuni nu au nici un statutadministativ, neavând un consiliu legislativ sau corp executiv.

Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind

rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale.

2. Prezentarea succintă a regiunilor de dezvoltare din România

În baza legii nr. 151/1998 s-au constituit, la sfârşitul anului 1998, prin asocierea liber consimţită a judeţelor şi a Municipiului Bucureşti, 8 Regiuni de Dezvoltare corespunzătoare nivelului statistic NUTS II.

România este împărţită în opt regiuni de dezvoltare, numite după poziţia geografică în ţară - Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov .Acestea însă prezintă

99



discrepanţe, uneori majore, atât la nivel intraregional, cât şi interregional privind structura activităţilor economice, a veniturilor realizate, a ocupării forţei de muncă etc., ce se impun a fi cunoscute pentruadaptarea politicilor de dezvoltare regionala.Regiunea de Nord-Est cuprinde 6 judeţe (Bacău, Botoşani, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Vaslui) fiind cea

mai extinsă regiune a României, cu o populaţie de 3.734.546 de locuitori, dintre care 56,6% provin dinmediul rural. Regiunea Nord – Est furnizează aproximativ 12% din produsul intern brut pe total

economie (2005). În structură, agricultura regiunii are una din cele mai mari contribuţii la realizarea produsului intern brut regional (circa 15%), peste media naţională (circa 13%).Regiunea Sud – Est, formată tot din 6 judeţe (Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea)

acoperind 35.762 km² sau 15% din suprafaţa totală a ţării, este a doua ca mărime din cele 8 aleRomâniei. Regiunea Sud – Est participă cu aproximativ 12% la formarea produsului intern brut pe totaleconomie. În structură, agricultura are o contribuţie mare la realizarea produsului intern brut regional(peste 17%). Industria regiunii participă cu circa 22 % la realizarea PIB-ului.Regiunea Sud – Muntenia, grupând judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,

Teleorman, a generat în 2005 circa 13% din PIB–ul pe total economie. În structură, agricultura are ocontribuţie mare la realizarea produsului intern brut regional. Industria regiunii participă cu circa 29%la realizarea PIB, mult peste media naţională (circa 25%), fiind una din cele mai ridicate contribuţii.

Regiunea Sud-Vest Oltenia, cuprinzând judeţele Dolj,Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea, cu osuprafaţă de 29.212 km² şi 2.306.450 locuitori, are o pondere în produsul intern brut pe total economiede aproximativ 8%. In cadrul acestei regiuni agricultura are un rol important, cu o pondere de circa18%. De asemenea, industria are o pondere însemnată în economia regiunii, furnizând circa 30% din produsul intern brut regional.

Regiunea Vest ( judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş), favorizată de apropierea degraniţa de vest a ţării, furnizează peste 10% din produsul intern brut pe total economie. În structură,agricultura regiunii participă cu circa 14% la realizarea produsului intern brut regional, în timp ceindustria are o pondere de peste 25% în PIB-ul regiunii, uşor peste media naţională.

Cele mai sărace zone din ţara noastră sunt în estul Moldovei şi în Bărăgan.

În anul 1975, conducerea politică a ţării a definit, în termeni foarte precişi, obiectivele politicii de

dezvoltare teritorială în cadrul procesului de industrializare.Acestea se exprimau prin stabilirea pragului minim de 10 mld. lei producţie industrială anuală,ca obiectiv şi sarcină la nivelul fiecărui judeţ. În 1980, acest prag a fost modificat, fiind corelat cumărimea fiecărui judeţ. Urmarea procesului de industrializare a fost crearea unei baze de producţieindustrială in fiecare judeţ

11



După introducerea sistemului economiei de piaţă, resursele tind să se orienteze cătreacele regiuni unde maximizarea utilizării lor este posibilă. Ca urmare, regiunile cele maisărace, care au cunoscut o dezvoltare industrială artificială, suportă în prezent un impactsever al procesului de tranziţie şi al ajustării structurale în vederea trecerii la sistemuleconomiei de piaţă. O hartă ad-hoc a disparităţilor regionale din România a permis

localizarea spaţială a sărăciei şi subdezvoltării, în două arii principale ale ţării: nord-estul,care include practic în totalitate regiunea istorică a Moldovei şi sudul, respectiv cea maiextinsă zonă agricolă a ţării - Câmpia Română. Spre deosebire de aceste două arii, vestulşi centrul ţării se conturează drept zonele mai bogate şi mai puternic dezvoltate, din punctde vedere al veniturilor din gospodăriile populaţiei, precum si al echipării şi dotăriitehnico-sociale şi al potenţialului economic.

Studiul disparităţilor regionale şi al evoluţiei acestora trebuie să fie insoţit şi deanalize privind schimbările petrecute în structura ocupaţională a populaţiei şi în sectorulantreprenorial. Aceste analize adauga noi aspecte si semnificatii in vederea unei mai buneintelegeri a disparitatilor regionale. Principala corelatie intre fenomenele de naturaeconomica si aspectele vietii sociale, la nivel regional, o reprezinta declinul numarului

locurilor de munca din industrie. Scaderea numarului de salariati din industrie a fost de peste 50 la suta din totalul scaderilor inregistrate pe ansamblul economiei.Peste 45 la suta din numarul total al firmelor inregistrate in Romania se

concentreaza in cele mai dezvoltate opt judete, cu un total de 30 la suta din populatiatarii. Valori mai ridicate ale somajului se inregistreaza in judetele cu un nivel mai scazutde dezvoltare si cu o rata ridicata a declinului numarului de salariati din industrie(Bistrita-Nasaud, Botosani, Tulcea, Vaslui etc.). Schimbarile regionale au evoluat dupamodele diferite in cazul resurselor gospodaresti, a infrastructurii sau a structurilor economice. Productia intreprinderilor industriale a suferit cel mai acut declin, dovedindca aceste structuri au fost cel mai putin capabile de a se adapta la schimbarile specificeeconomiei de piata. Viteza cu care se desfasoara reforma economica este cea care

influenteaza, in ultima instanta, cresterea, mai lenta sau mai rapida, a disparitatilor regionale.Incepand cu anul 2001, Romania a primit anual, cca 100 de milioane de euro din

partea UE, pentru programe de dezvoltare regionala. Potrivit estimarilor ComisieiEuropene, prin intermediul viitoarelor programe de dezvoltare regionala s-ar putea crea intara noastra cca 50.000 de noi locuri de munca, in special in sectorul privat, sustinut cu precadere in dezvoltarea sa de catre UE. Contributia Guvernului roman la derulareaviitoarelor programe, in parteneriat cu Uniunea Europeana, va fi de 25 la suta din totalulfondurilor europene alocate. Din cele 449 de proiecte aprobate pentru finantare in ultimiicinci ani, 261 sunt pentru dezvoltarea initiativei locale (cu fonduri de peste 12 milioanede euro), 107 proiecte se adreseaza pregatirii resurselor umane (3,4 milioane de euro), iar 81 sunt in turism (3,6 milioane de euro). 74 la suta din aceste proiecte se vor derula inmediul urban, semnificativ fiind insa faptul ca 118 proiecte se adreseaza comunitatilor rurale si insumeaza un buget de 5,4 milioane de euro pentru cca 2.700 noi locuri demunca.

Incepand din 2001, fondurile PHARE - componenta coeziune economica si socială -si fondurile de cofinantare corespunzatoare de la Bugetul statului se distribuie pe 11 zonede restructurare industriala, cu potential de crestere economica. Aceste zone acopera otreime din populatia Romaniei. Din localitatile apartinand celor 11 zone se selecteaza cu

11



prioritate, conform procedurilor PHARE, proiecte de investitii din sectorul public si privat, care se inscriu in prioritatile nationale de dezvoltare regionala cuprinse in Planul National de Dezvoltare si sunt agreate de Comisia Europeana: dezvoltareaintreprinderilor mici si mijlocii, a infrastructurilor locale si regionale, dezvoltareaserviciilor sociale si a turismului.

Criteriile recomandate de Comisia Europeana care s-au aflat la baza identificariizonelor sunt: existenta unor areale - concentrate geografic - cu intreprinderi aflate indificultate din diferite motive (inchidere, restructurare, privatizare), avand somaj ridicat sigrave probleme sociale, probleme de poluare a mediului, dar care au si potential decrestere economica. Directionarea fondurilor Phare spre zonele defavorizate stabilite ar trebui sa sustina si sa completeze programul general de dezvoltare a Romaniei.

Initiat in cadrul PHARE, de catre Uniunea Europeana si Guvernul Romaniei,Programul pentru politica de dezvoltare regionala a demarat in luna februarie 1996.Cunoscand faptul ca tranzitia la economia de piata adanceste disparitatile existente intrezonele dezvoltate si zonele slab dezvoltate, datorita faptului ca resursele tind sa seorienteze spre acele zone unde maximizarea utilizarii lor este posibila, se impune

interventia directa si sustinuta a administratiei publice, prin programe specifice de naturaeconomica si sociala. Pe masura ce reforma avanseaza pe plan national si local, seimpune elaborarea unor programe de redresare economica si de protectie sociala pentruzonele defavorizate.

Principalele obiective ale Programului de dezvoltare rurala au fost intarireacapacitatii institutionale locale pentru dezvoltare rurala si promovarea accesului laserviciile de infrastructura rurala. Costul total a fost estimat la 120 milioane dolari SUA,din care Banca Mondiala a participat cu un imprumut in valoare de 100 milioane dolariSUA, iar judetele selectionate au contribuit cu 10 la suta din valoarea investitiei. S-aurmarit construirea unei capacitati initiale pentru dezvoltarea rurala si s-au disponibilizatfonduri pentru infrastructura din cinci judete, selectate din cadrul celor opt regiuniexistente, pe baza criteriului celui mai mic venit pe locuitor si pe baza altor indicatorisociali.

1



TEMA 3. Prezent şi perspective în dezvoltarea economică interrregională lanivelul UE

Dezvoltarea durabilă a devenit în prezent un obiectiv la scara globala. În bazaangajamentului luat la Rio (1992), Uniunea Europeana a adoptat în ultimii ani o strategieintegrata pentru a-si asuma un rol activ în eforturile de adoptare a principiuluidurabilitatii în politicile economice. Uniunea îsi propune ca, astfel, sa permita o evolutiespre o „societate mai prospera si mai justa, garantând un mediu mai curat, mai sigur, maicurat si oferind o calitate a vietii mai buna”

Cea mai cunoscuta si, în acelasi timp, cea mai larg acceptata definitie a dezvoltariidurabile este cea propusa de Comisia mondiala asupra mediului si dezvoltarii(comisiaBrundtland) în 1987: „a raspunde nevoilor actuale fara a compromite sansa generatiilor

viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi”. Conceptul de durabilitate a fost însa însusitde ecologisti, economisti, sociologi de maniera diferita, specifica,fara un efort deintegrare a principiilor si obiectivelor. Inclusiv la nivel institutional, aspectele dezvoltariidurabile sînt, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterala.

Dezvoltarea durabilă a devenit astazi, cel putin la nivel politic, declarativ, unobiectiv al societatii în ansamblul ei, prin urmare un principiu aplicabil tuturor componentelor vietii economico-sociale. Controversat înca, lipsit de teoretizaricompatibile cu valorile dupa care s-a construit actualul sistem comportamental (deconsum si de productie), principiul este definit prin trei componente: dezvoltareaeconomica, dezvoltare sociala si protectia mediului.

Din punct de vedere doctrinar, radacinile teoriei dezvoltarii durabile se gasesc în

economia bunastarii si în economia sociala de piata. Economia bunastarii are la bazadistinctia între costurile private si costurile sociale sau între productivitaea marginala privata si productivitatea marginala sociala. Diferenta tine de impactul pe care o activitateeconomica îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consumsau de productie asupra unui agent dinafara tranzactiei, exterior pietei respective. Efectuleste numit externalitate (efect extern) si poate fi pozitiv sau negativ, dupa cum produceutilitate sau dezutilitate. Externalitatile depind de natura activitatilor si de mediul(economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desfasoara. Teoria distinge întreexternalitati individualizabile (neoclasice) atunci când se poate stabili asupra caror terti setransmit efectele externe si externalitati colective, atunci când efectele sunt transmiseasupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte ele trebuiescinternalizate, pentru a apropia costul privat de costul social.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunastarii, cât si în economiasociala de piata, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru încare bunastarea unuia nu poate fi crescuta decât prin diminuarea bunastarii altuia.Intervine aici o anume conceptie politica si filosofica despre organizarea societatilor umane, conceptie sintetizata prin definirea ca obiectiv a maximizarii bunastarii tuturor consumatorilor, a bunastarii sociale. Cum bunastarea sociala (determinata de societate pecriterii politice) nu este simpla suma de bunastari individuale (determinate si optimizate

1



prin pietele libere), problema este de a afla în ce masura alocarea factorilor de productie prin mecanismele concurentei asigura atingerea optimului paretian. Daca luam în calculexternalitatile, imperfectiunile pietei, efectele non-economice ale pietelor libere, rezultaca nu este suficient sa creezi o structura maxim eficienta a productiei pentru a optimiza bunastarea sociala.

Politica economica are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienta sistemuluieconomiei de piata cu obiective non-economice (solidarite, coeziune, echitate)Modelul de productie si de consum ce caracterizeaza societatea contemporana esteapreciat ca non-durabil pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficientei si axat pe valori materiale, modelul a promovat un comportament petermen scurt având drept rezultate primare utilizarea excesiva a resurselor naturale,accentuarea disparitatilor sociale si cresterea decalajelor de dezvoltare între natiuni.Externalitatile negative (epuizarea resurselor, reducerea biodiversitatii, poluarea, saracia,alienarea sociala, inechitatea, decalajele de dezvoltare) au marit în permanenta costurilesociale, atât pe plan intern, cât si pe plan international. Impactul asupra bunastarii socialenu trebuie privit însa doar la timpul prezent ci si în raport cu bunastarea sociala a

generatiilor de mâine. Mentinerea tendintelor actuale în productie si consum risca sacompromita sansele generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile. Constientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumatate a deceniului noua, o ampla miscare decooperare la nivel international pentru integrarea principiului durabilitatii în politicileeconomice. Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a”triunghiului magic” – crestere economica, coeziune sociala, protectia mediului.

Politicile economice actuale pun accentul pe stabilitatea macroeconomica si pefunctionarea pietelor. Externalitatile sociale si cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal social dar si a eficacitatii economice, îsi gasesc explicatia tocmai înslaba integrare a dimensiunilor sociala si ecologica în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevarat ca au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul

politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piata, în adoptarea si chiar înaplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, pânaîn prezent, într-o conceptie sectoriala. Adoptarea principiului durabilitatii cere ca toate politicile sa fie elaborate si aplicate în functie de impactul economic, social si de mediu.În plus, internationalizarea economiilor ridica o serie de exigente în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne ci si în relatiile de cooperare externa. Prin urmare,durabilitatea ar urma sa devina un catalizator al deciziilor politice interne si externe, alactiunilor economice si al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale,institutionale, cât si modificarea comportamentelor de productie si de consum.

Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurata coerenta întrecele trei coordonate - crestere economica, coeziune sociala si protectia mediului -apreciate clasic ca fiind contradictorii. Urmarirea coeziunii sociale presupune o politicade redistribuire a veniturilor care limiteaza sursele cresterii, protectia mediului presupuneadoptarea unor masuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale si atehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficientaeconomica. A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltarii durabile ar însemna: ocrestere economica asigurând premisele progresului social si protectiei mediului; o politica sociala stimulativa pentru cresterea economica; o politica de mediu axata peinstrumentele specifice economiei de piata, concomitent eficace si economica

1



Uniunea Europeană – realizări şi perspective

In cele peste patru decenii de existenta, UE a intreprins pasi insemnati in realizarea prevederilor Tratatului de la Roma, care a pus bazele asocierii, si a inscris ca obiectiveesentiale armonizarea politicii economice a statelor, realizarea de politici comercialecomune, de politici agrare si crearea unitatii economice si monetare. Pe parcursulfunctionarii sale, piata comuna conceputa la Roma in 1957 a sprijinit cooperarea dintrestatele membre, a contribuit la o anumita stabilitate a pietei muncii si la realizarea unor progrese notabile in domeniul politicii agrare, sociale si de securitate.

Un moment deosebit in evolutia UE il constituie crearea, la 1 ianuarie 1993, a Pietei

unice, prevazuta in Actul Unic European din 1987. In urma punerii in aplicare a acestuiact, UE devine piata cea mai unificata din lume, cu efecte benefice asupra performantelor pietelor integrate si a sistemului de adoptare a deciziilor.

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (noiembrie 1993),Comunitatea Europeana devine Uniunea Europeana, noua denumire fiind motivata deorientarea ei spre integrarea domeniilor politic si social.

Tratatul are in vedere crearea unui spatiu fara frontiere interioare, prin accentuareacoeziunii economice si sociale si crearea unei uniuni economice si monetare care sadispuna de o moneda unica.

Uniunea Europeana se sprijina pe trei piloni:

Dimensiunea economică a integrarii (piata unica si uniune economica -monetara);

Dimensiunea socială (politica de securitate sociala si externa comune); Dimensiunea politica (actiuni comune in domeniile justitiei si al politicii interne

– imigratie, vize, azil etc.)

Consecintele economice ale realizarii pietei unice sunt apreciate de analisti prinefectele ei directe si indirecte, care reprezinta tot atatea pierderi daca nu s-ar realiza. Vor apare astfel beneficii directe rezultate din inlaturarea barierelor vamale, benficii indirecte prin integrarea completa a pietei (efecte de scara, ale adancirii concurentei etc.) si efecte generale asupra bunastarii (cresterea ocuparii, diminuari de preturi).

La capitolul realizari pot fi inscrise si actiunile avansate pe linia crearii UniuniiEconomice si Monetare prin infiintarea Bancii Centrale Europene si angajarea statelor dea raspunde criteriilor de aderare la moneda unica.

Uniunea Europeana în perspectiva. Actiunile in perspectiva ale Uniunii Europenevizeaza doua planuri: pe de o parte realizarea prevederilor Tratatului de la Maastricht, iar pe de alta parte, extinderea Uniunii sre est.

Organizatia care se ocupa cu realizarea obiectivelor Tratatului de la Maastricht este

1



Uniunea Monetara si Economica (UME) care are doua componente: Cresterea functionalitatii pietei unice; Infaptuirea unitatii monetare, trecerea la moneda unica – EURO - in statele in

care s-au indeplinit criteriile de intrare in Uniune (rata inflatiei, deficitul bugetar,rata dobanzii, datoria publica) moneda unica europeana a intrat in vigoare de la 1

ianuarie 2002.

Extinderea spre estul Europei reprezinta una din directiile importante aleevolutiei UE in urmatorii 10 – 15 ani. O asemenea orientare isi are premisele intr-o seriede deschideri si acorduri incheiate de UE cu aceste tari, inainte de 1990. Pe langaacordurile comerciale bilaterale incheiate cu unele tari din zona, UE a instituit si asa – numitul sistem generalizat de preferinte comerciale unilaterale pentru produseleimportate din aceste tari, care au facilitat accesul unor anumite categorii de produse(textile, siderurgie) pe piata comunitara.Pentru a veni in sprijinul statelor din centrul Europei, a fost conceput si pus in aplicare Programul PHARE (Asociatia pentru Reconstructie economica). Accesul la acest

program, limitat initial la Polonia si Ungaria, s-a extins ulterior si pentru alte tari, intrecare si Romania.Relatiile comerciale intre UE si tarile din centrul si estul Europei s-au dezvoltat

sistematic, lor revenindu-le in anii 1993 – 1994 4,5% din importul Uniunii si 5,6% dinexportul acesteia. In acelasi timp, UE detine in comertul exterior ale acestor tari peste50%, iar unele din ele chiar peste 60%.

Interesul pentru extinderea relatiilor catre est este reciproc. Pentur UE el estemotivat de iportanta economica si politica a zonei: marile nevoi de modernizare acapacitatilor de productie si a tehnologiilor, cererea de consum dinamica, atractivitatea pietelor pentru producatori si investotorii din Uniune, resursele naturale si de forta demunca de care dispun aceste tari.

La randul lor, tarile din centrul si estul Europei se simt atrase de UE dinconsiderente politice (ca foste partenere ale tarilor din Uniune in anii antebelici), dar sieconomice: tratamentul comercial preferential de care ar beneficia ca membre si accesulliber pe piata UE, posibilitatea obtinderii de subventii si acces la fondul de dezvoltareregionala, fondul pentru agricultura si alte forme de sprijin si atragerea de investitiistraine.

Extinderea spre est a UE comporta realizarea prealabila a unor ajustari structuralemenite sa pregateasca largirea Uniunii de la 15 membrii la 20 sau chiar mai multi.Schimbarile pe care ar trebui sa le opereze UE in interiorul sau vizeaza: Restructurarea institutionalasi a sistemului de adoptare a deciziilor; Simplificarea procesului legislativ;

Ajustarea politicii agricole comune si a politicii externe si de securitate comuna pentru a putea functiona cu un numar mai mare de membri.In acelasi timp, extensia UE implica cheltuieli de ajustare, cele mai ridicate costuri

de integrare solicitand Polonia si Romania.In vederea integrarii spatiului central si est european UE a incheiat in anii ′90 o serie

de acorduri de asociere cu majoritatea tarilor din zona. Statutul de asociere permite atatacestor tari, cat si Uniunii sa pregateasca conditiile aderarii si integrarii depline.

Pornind de la nivelul precar al indicatorilor ce marcheaza situatia economico –

1



sociala a tarilor din zona (PIB pe locuitor, ponderea agriculturii in populatia activa si inPIB, deficitele bugetare ai ale balantei de plati s.a.), UE a elaborat o strategie (adoptata deConsiliul European) de pregatire a tarilor asociate pentru a accede la statutul de membrudeplin, care prevede si masuri de sprijinire ca tarile candidate la aderare sa-si perfectioneze infrastructura, transporturile, sistemul enrgetic, cercetarea stiintifica si

protectia mediului, sa realizeze armonizarea legislatiei si a politicilor de securitateinterna.Perioada de preaderare este pentru tarile asociate o perioada consacrata infaptuirii

unor reforme de anvergura in domeniul pietelor, al politicii monetare, de preturi, decomert exterior si al renuntarii la toate vestigiile politicii de comanda: subventii,sustinerea de agenti neperformanti etc. Ele trebuie sa faca dovada indeplinirii conditiilor privitoare la:

Garantarea stabilitatii institutiilor si a democratiei; Existenta unei economii de piata functionale; Capacitatea de a rezista concurentei din interiorul UE; Indeplinirea obligatiilor rezultand din calitatea de membru al UE.

Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt asigurarea pacii, respectul pentrudemnitatea umana, democratie, libertate, egalitate, respectarea drepturilor omului si aleminoritatilor, dar si asigurarea bunului trai al cetatenilor sai. In plus fata de acesteaUniunea isi propune sa sustina urmatoarele elemente:- O piata interna fara granite cu libera concurenta (piata unica a fost instituita in 1993) siunitate monetara (moneda unica euro a fost lansata in 1999)- O dezvoltare durabila bazata pe crestere economica, stabilitate financiara, progressocial, crearea de locuri de munca, reducerea si eliminarea somajului, atentie sporitaacordata protectiei mediului- Investirea in cercetare si dezvoltare in vederea asigurarii progresului stiintific si tehnic

- Combaterea discriminarii, protectia si securitatea cetatenilor, dreptatea sociala- Asigurarea coeziunii economice si sociale

Uniunea Europeana a fost creata de sase state fondatoare in 1952 (Belgia, Germania,Franta, Italia, Luxemburg si Olanda). In timp au avut loc sase valuri de aderare (1973:Danemarca, Irlanda si Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995:Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria; 2007: Romania si Bulgaria).

UE are de la 1 ianuarie 2007, 27 de state membre. De asemenea s-au inceput sinegocierile cu alte state (Turcia, Croatia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei).

Cele 27 de state membre formeaza impreuna un spatiu de peste 4 milioane km2, cuo populatie totala de aproximativ 500 milioane de locuitori.Pentru a adera la Uniunea Europeana, un stat trebuie sa indeplineasca anumite conditiieconomice si politice cunoscute in general drept "Criteriile de la Copenhaga":- stabilitatea institutiilor ce garanteaza democratia, statul de drept, drepturile omului si protectia minoritatilor;- existenta unei economii de piata functionale si capacitatea de a face fata presiuniiconcurentiale si fortelor pietei din Uniunea Europeana;

1



- capacitatea de asumare a obligatiilor de stat membru, inclusiv cele privind aderarea laobiectivele uniunii: politice, economice si monetare.

De asemenea, conform Acordului European fiecare stat membru al UE, precum siParlamentul European trebuie sa fie de acord cu orice noua aderare.

1



REZUMAT:

Numărul statelor membre ale Uniunii Europene a crescut de la 25 la 27, odata cu cea de-a şaseaextindere a UE din data de 1 ianuarie 2007. Extinderea este un pas important în construcţia unei UniuniEuropene mai puternice şi mai competitive, necesară pentru stabilizarea întregului continent european,

consolidarea păcii şi democraţiei, intărirea economică şi dezvoltarea durabilă, precum şi pentruasimilarea diversităţii culturale şi istorice europene.După recenta extindere, Europa celor 27 este al treilea ansamblu populat din lume (480 milioane

de locuitori), cu mult însă în urma Chinei şi Indiei, dar înaintea Statelor Unite (300 de milioane desuflete) şi Rusiei (140 de milioane). Cu un PIB de 10.000 miliarde de euro, Uniunea Europeanăreprezintă o treime din bogăţia lumii şi o cincime din comerţul internaţional

Principalele disparităţi economice existente între regiunile de dezvoltare din România, având învedere aria mare de cuprindere a acesteia, ne propunem conturarea principalelor disparităţi economicedintre regiunile de dezvoltare româneşti prin analiza evoluţiei unor indici de disparitate, corelaţi cu oserie de elemente sociale, capabili să redea o imagine cât mai fidelă a situaţiei economice actuale aRomâniei, esenţială în stabilirea direcţiilor ulterioare de acţiune.

România este împărţită, începând cu elaborarea „Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale⼯’’ (1997)în 8 regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor acorduri de asociere, formale de altfel, între 4 -7 judeţe. O parte dintre criteriile de care s-a ţinut cont în momentul conturării regiunilor au fostvecinătatea geografică şi existenţa unor disparităţi economice şi sociale între judeţe care ar urma să fierezolvate prin implementarea unei politici regionale.

România este împărţită în opt regiuni de dezvoltare, numite după poziţia geografică în ţară - Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov .Acestea însă prezintădiscrepanţe, uneori majore, atât la nivel intraregional, cât şi interregional privind structura activităţilor economice, a veniturilor realizate, a ocupării forţei de muncă etc., ce se impun a fi cunoscute pentruadaptarea politicilor de dezvoltare regionala.

Cele mai sărace zone din ţara noastră sunt în estul Moldovei şi în Baragan.

Începand cu anul 2001, România a primit anual, cca 100 de milioane de euro din partea UE, pentru programe de dezvoltare regională. Potrivit estimărilor Comisiei Europene, prin intermediulviitoarelor programe de dezvoltare regională s-ar putea crea în ţara noastră cca 50.000 de noi locuri demuncă, în special în sectorul privat, susţinut cu precădere în dezvoltarea sa de către UE.

Dezvoltarea durabilă a devenit în prezent un obiectiv la scară globală. În baza angajamentuluiluat la Rio (1992), Uniunea Europeană a adoptat în ultimii ani o strategie integrată pentru a-şi asuma unrol activ în eforturile de adoptare a principiului durabilităţii în politicile economice. Uniunea îsi propune ca, astfel, să permită o evoluţie spre o „societate mai prosperă şi mai justă, garantând un mediumai curat, mai sigur, mai curat si oferind o calitate a vieţii mai bună”

Politicile economice actuale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi pe functionarea

pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal socialdar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia tocmai în slaba integrare a dimensiunilor socială şiecologică în obiectivele politicilor macroeconomice

În cele peste patru decenii de existenţă, UE a intreprins paşi însemnaţi în realizarea prevederilor Tratatului de la Roma, care a pus bazele asocierii, şi a înscris ca obiective esenţialearmonizarea politicii economice a statelor, realizarea de politici comerciale comune, de politiciagrare şi crearea unităţii economice şi monetare.

1



CONCLUZII:

În multe domenii importante pentru cetăţeni, extinderea ajută UE să promoveze standarde desiguranţă şi securitate superioare. Astfel, extinderea:- măreşte capacitatea UE de a combate crima organizată şi imigraţia ilegală, printr-o mai bună

cooperare şi un control mai susţinut al acestor fenomene în viitoarele state membre- ridică standardele de mediu ale viitorilor membri, inclusiv securitatea lor nucleară, cu efecte pozitive pentru cetăţenii lor şi pentru UE pe ansamblu- promovează în viitoarele state membre regulile de securitate alimentară impuse de UE

Însă aceste beneficii trebuie să fie consolidate şi protejate prin:- progrese majore în direcţia creării zonei de libertate, justiţie şi securitate, inclusiv a reformăriisistemului decizional- o mai strânsă şi mai bună cooperare între statele membre şi instituţiile UE, în combatereacriminalităţii internaţionale şi controlul imigraţiei- integrarea considerentelor de mediu în alte politici- monitorizarea eficientă a implementării regulilor UE în actualele şi în viitoarele state membre

BIBLIOGRAFIE :• Călin Răzvan, Teodor Cristian - Politica de mediu , Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.

• Andreşan-Grigoriu Beatrice, Ştefan Tudorel - Drept comunitar , Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2007.

• Anghel M. Ion - Personalitatea juridică şi competentele Comunităţilor Europene / Uniunii

Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007. • Avram Cezar, Radu Roxana, Pârvu Gheorghe, Gruescu Ramona - România şi exigentele

integrării europene, Editura Alma, Craiova, 2007.

• Bărbulescu Iordan Gheorghe - Politicile extinderii , Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.

• Bărbulescu Iordan Gheorghe - Sistemul instituţional , Editura Tritonic, Bucureşti, 2007

• Bercea Raluca - Drept comunitar. Principii , Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007.

• Brezeanu Petre - Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

• Călinoiu Constanţa, Vedinas Verginia - Statutul funcţionarului public european, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

• Călinoiu Constanţa, Duculescu Victor - Drept Constituţional European, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2008.

2

uniunea europeana

Documents

Transcript of uniunea europeana